Alecu Văcărescu

“Trandafiraş norocit,
Care te-ai învrednicit
Să-mpodobeşti acel sîn
Unde pururea mă-nchin !
Roagă-te şi pentru mine
Să mă aibă mai la bine,
Găseşte vreun mijloc
Să m-aşeze într-al tău loc ;
Şi-i spune că am durere,
Nu dragoste cu părere,
Poţi să-i şi făgăduieşti
Că tu, de te veştejeşti,
Eu firea nu mi-o prefac
D-oi avea noroc să-i plac.
Arată-i cu umilinţă
Că-n loc de ghimpi am credinţă
Fă-mă s-ajung la devlet
Şi ia-mi şi viaţa ruşfet.”
( Trandafiraş norocit)

*Alecu Văcărescu a fost un poet valah, fiul cel mare al lui Ienăchiţă Văcărescu

Alecu Văcărescu s-a născut în anul 1769, este un poet. Este primul fiu al Eleniţei,
fata tergimanului Iacovache Rizu (care îndrăgea şi el meşteşugul versurilor), şi al poetului
Ienăchiţă Văcărescu. A primit acasă învăţătura ce se dădea fiilor de boieri, însuşindu-şi
cunoştinţe de limbă şi cultură greacă (unul din dascălii săi a fost serdarul Antonie Manuil,
care la 1791 publica în greacă, la Viena, Triumful credinţei ortodoxe), franceză (de vreme ce
traducea mai târziu un epigraf al lui Voltaire la „statua Amorului”) şi turcă. După moartea
mamei rămâne în grija tatălui, pe care îl însoţeşte în exil la Nicopole şi în insula Rhodos. În
1791, la 22 de ani, se căsătoreşte cu Elena Dudescu. Ea avea 15 ani, era bogată, cultă şi se
înrudea cu Ion Ghica şi cu boierii Câmpineni. În anul următor li s-a născut cel dintâi copil,
Iancu Văcărescu, viitorul poet. Au mai avut două fete, Maria şi Eliza. În 1797 Văcărescu se
desparte de soţie, copiii fiind încredinţaţi mamei.

Din puţinele informaţii rămase se pare că nu a fost ispitit să joace un rol în viaţa
publică şi politică. Totuşi, în 1786 era vel stolnic în Divan, în 1791 era citat între boierii
epitropi care făceau „nartul îmbrăcămintelor celor proaste”, în 1792 era ispravnic de
Dâmboviţa, iscălea „fost mare clucer” în 1797, iar în 1798 se ocupa de aprovizionarea
trupelor trimise împotriva lui Osman Pasvantoglu.

Din anul 1798 datează o jalbă a lui către domnitorul Constantin Hangerli: el se plânge
de calomniile răspândite de vistierul Scarlat Câmpineanu, care insinuase că este vinovat de
crimă, punându-i în seamă moartea mătuşii sale, Veneţiana Văcărescu, asasinată la moşia

1
Jilavele din Ialomiţa. Văcărescu cere domnitorului cercetarea cazului şi pedepsirea
calomniatorului.

“Cum să-ntoarce după soare

Pururea această floare,
Aşa inima din mine
În veci umblă după tine.”
(Cum să-ntoarce după soare)

Îndrăgostit de fiica Veneţianei şi acuzat de omor în scopuri „necuviincioase”, se

dezvinovăţeşte cu tărie: pledoaria sa aduce argumente de logică şi de bun-simţ, dar cuprinde şi
izbucniri pătimaşe la adresa adversarului, precum şi accente de un patetism sincer, expresii ale
unui suflet chinuit. Rezultatul procesului nu se cunoaşte; în anul următor, 1799, Văcărescu e
ridicat de oamenii domnitorului Alexandru Moruzi, exilat şi închis la Tulcea.
Sfârşitul îi este învăluit în mister. Potrivit tradiţiei păstrate în familie, ar fi fost ucis
şi aruncat în Dunăre. O ipoteză (emisă de Nestor Camariano), ce se sprijină pe scrisori, este că
s-a stins (sau a fost asasinat) în închisoare.
Văcărescu era cunoscut pentru îndemânarea cu care improviza, pentru fantezia şi
trăirile sale repezi şi aprinse. Gheorghe Peşacov, admiratorul său, susţine că Văcărescu scria
versuri „amestecate cu felurimi de limbi carii le ştia, cu greceşte, cu turceşte, cu franţuzeşte şi
altele, pre carii le-am văzut în diferite locuri de persoane mari cetindu-se, cinstindu-se şi
ţiindu-se ca la nişte monumenturi foarte scumpe şi rarnice”. Mare parte din poezii s-a pierdut.
O „condicuţă” cuprinde numai stihuri din 1795, cu o prefaţă în care autorul lor recunoaşte că
nu a fost „stihurgos pentru gustul lumii”, ci a scris dintr-un impuls intim. Câte din trudirile
sale au mai rămas au fost strânse într-o culegere de fratele poetului, Nicolae. Se cunosc nouă
compuneri ale lui Văcărescu în limba greacă (dintre care două au apărut în Noul Erotocrit din
1818 al lui Dionisie Fotino) şi două compuneri greco-româneşti. Tot el (crede Eugenia Dima)
ar fi transpus din greacă, în proză, parţial şi în versuri, Erotocritul, după Vincenzo Cornaros.

Lirica sa este în întregime erotică, omagială, conturând în stihuri învăpăiate şi totuşi

conceptuale portretul „stăpânei”, destăinuind ceva din „cazna nespusă” şi plăcerea chinului,
transmiţând mesaje, jurăminte de statornicie şi de „robie” veşnică. Motivele se trag de la
poezia universală a iubirii (Anacreon, Sappho, Petrarca, Ronsard, din „mica poezie” franceză
a secolului al XVIII-lea, din barocul italian sau din lirica neoanacreontică greacă) şi se
contopesc, prin intermediul cântecului de lume, cu influenţe populare.

“Foarte multă văz plăcere

La a tuturor părere,
Hotărînd cu o pornire,
Făr’ d-a face osebire :

Cum că lucruri delicate

Trei se află-n lume date
Care pot să îndulcească
O vedere omenească.

2
Zic : c-o apă şi-o verdeaţă
Şi un chip frumos la faţă
Au fireasc-a lor putere
Să mîngîie o vedere.

Arătînd că pot să facă

Orice suflet ca să placă,
Şi cusur să nu rămîie
Pe cît simte să-l mîngîie.

Dar o minte cu simţire,

Delicată şi supţire,
Vrînd acestea să le-adune,
Face judecăţi mai bune ;

Nu dă făr’ de cercetare
Privileghiu aşa mare :
Tot un fel sînt cîte trele
Dopotrivă între ele.

Căci la apă şi verdeaţă

Şi dă este vro dulceaţă,
Dar o ştim cu legătură
Într-un fel dă la natură.

Dînd dă obşte o plăcere

La a tuturor vedere,
Şi mai mult nu se-nmulţeşte,
Nici mai scade, nici mai creşte.

Iar viind la frumuseţe,

Aici voi, idei isteţe !
Căci intrăm în adîncime
Şi dă tălmăciri mulţime.

Vedem chipuri milioane,

Dar sînt cadre şi icoane —
Care-mpodobesc păreţii —
Cu năpastea frumuseţii !

Şi măcar că-s mişcătoare,

Mai ales şi vorbitoare,
Dar le-arată tot cuvîntul
Că umblînd geme pămîntul.

Merg acelea, bunioară,

La verdeaţă, la apşoară,
Să-mi dea singure credinţă,
Cît nu sîtn de trebuinţă !

3
Cînd voi zice frumuseţe,
Voi fi suflet cu blîndeţe,
Cu simţiri, cu isteciune,
Depărtat de-nşelăciune.

Şi un nu ştiu ce prea dulce

Ce simbadie aduce !
Şi să-nnoadă cu strînsoare
Unde va fi dat prinsoare.

Atunci este însuşită :

Frumuseţe săvîrşită,
Care poate să numească
Fitecine şi cerească.

Atunci fermecă din fire

Orice suflet cu simţire,
Şi mîngîie şi vederea,
Şi adăogă plăcerea.

Acest dar al frumuseţii

Cu al apei şi-al verdeţii,
Avînd şi singurătatea,
Face rai pustietatea ! ”

( Foarte multă văz plăcere )

Petrarchiste, dar receptate prin poezia neoclasică grecească şi prin Erotocrit, sunt
„cumplitele” contraste ale iubirii ce înflăcărează şi îngheaţă sau dorinţa îndrăgostitului de a se
substitui unuia din obiectele de podoabă – turban, colan („Mă mulţumesc dar să fiu cerc şi să
am de centru nu pământul, ci sfera graţiilor şi izvorul amorului”), saric – ale iubitei, adevărat
topos al jocurilor senzualităţii în lirica vremii, ca şi metafora „pervanelei”, fluturele atras şi
distrus de flacără. Motivul trandafirului (cu o veche tradiţie, de la anticul carpe rosam la
cântecele trubadurilor medievali şi la roza mistică a lui Petrarca) sau motivul oglinzii, cel al
nurilor sunt, în stihurile lui Văcărescu, de origine cultă.
Se pare că poetul avea o întinsă cunoaştere a liricii europene. Ecouri din lirica populară,
prezente, nu capătă o deosebită expresivitate. Versurile se mişcă în abstracţii şi verbalism
complicat, uneori ajungând însă şi la gingăşie, precum în comparaţia iubirii cu floarea ce se
întoarce după soare ori în metafora ochilor îndrăgostiţi, care singuri pot oglindi întreaga
frumuseţe a celei fără seamăn . Poetul pare a preţui pe lângă frumuseţe, înţelepciune, duh,
„isteciune” (daruri care intrau în tiparul clasic al „muzei”) şi „un nu ştiu ce prea dulce”,
trimiţând parcă la inefabilul frumuseţii romantice.

“În flacăra care mă arz

În loc de chinuri şi necaz
Găsesc tot mîngîiere,
Dulceaţă şi plăcere.

Ca pervaneoasa am ajuns

4
Nu e vrun lucru de ascuns,
Singur alerg de voie,
În foc fără nevoie !

Cînd nu te văz, îngheţ de frig.

Voi să te văz şi să mă frig !
A ochilor tăi rază
Îmi place să mă arză !

În focu-ţi cînd mă prigoresc,

Atunci îmi pare că trăiesc !
Atunci mă ştiu cu viaţă,
Aminteri sînt de gheaţă.

Această parte mi-am ales

Din flacără-ţi să nu mai ies !
Nu voi să am scăpare
D-un foc ce rai îmi pare !

Să arz trăind, să mor arzînd !

Şi-al tău obraz numai văzînd,
Să-mi pară focul viaţă,
Şi moartea o dulceaţă !

Aşa m-am hotărît să fiu

Cît voi trăi, cît voi fi viu,
În piept purtîndu-ţi focul,
Să-mi fericesc norocul !

Iar cînd pă urmă voi muri,

Nici între morţi nu voi feri
D-a spune la oricine
C-aşa şi se cuvine. ”

(În flacăra care mă arz)

Temperamentul lui Văcărescu vădeşte, sub formele învechite ale poeziei neoclasice şi
manieriste, un tumult romantic, necuprins însă deplin în stihuri.

Nicolae Văcărescu

A trăi fără-a iubi,

5
Mă mir ce trai o mai fi !
A iubi făr-a simţi,
Mă mir ce dragoste-o fi!
A simţi făr-a dori,
Mă mir ce simţire-o fi!
A dori făr-a jertfi,
Mă mir ce dor o mai fi ?
(A trăi fără-a iubi)

*Nicolae Văcărescu a fost un poet român, fiul cel mic al lui Ienăchiţă Văcărescu

Nicolae Văcărescu s-a născut în anul 1785 , este un poet. Este fiul poetului
Ienăchiţă Văcărescu din cea de-a treia căsătorie a sa, cu domniţa Ecaterina Caragea, şi frate,
după tată, al lui Alecu Văcărescu. A primit în casă o educaţie îngrijită, grecească (avându-l
profesor pe Lambros Fotiadis, mulţi ani directorul Academiei Domneşti din Bucureşti) şi
franţuzească. Viaţa acestui vlăstar vitregit de natură al familiei (Văcărescu era cocoşat) este
puţin cunoscută. A fost căsătorit cu Ruxandra (Lucsandra), fata logofătului Grigore Băleanu,
şi a aderat la politica şi eforturile socrului său de sprijinire a Eteriei; a ajuns la rangul de mare
vornic.

În 1821 boierii, înfricoşaţi de amploarea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, îl

însărcinează să organizeze un corp de armată şi să stăvilească mişcarea, dar el încearcă o
înţelegere paşnică, mai mult, îl sprijină pe Tudor cu oameni şi bani. Împreună cu alţi boieri, a
fost printre semnatarii unei scrisori către ţarul Rusiei, cerând ajutor împotriva invaziei turceşti
care, în urma mişcării pandurilor, ameninţa ţara. Aflând că ţarul nu îi era favorabil lui Tudor
Vladimirescu, se refugiază la Braşov. Aici, în 1821, alături de Grigore Băleanu, Constantin
Câmpineanu şi Dinicu Golescu, el contribuie la înfiinţarea unei societăţi care, pe lângă ţeluri
politice (ascunse), avea şi obiective culturale: traduceri în limba română, elaborarea unui
dicţionar şi a unei gramatici. Prin 1823 i s-ar fi încredinţat o misiune politică în Italia, la Pisa.

Văcărescu a fost şi el poet, dar, cu deosebită modestie, considerându-se „slab în

condei şi în idei”, a vegheat asupra nepotului său, Iancu Văcărescu, a strâns şi a transcris cu
pietate manuscrisele Văcăreştilor. Urmând menirea neamului său, este permanent preocupat să
ţină trează pasiunea nepotului pentru literatură. Cu Iancu întreţine un schimb de scrisori care
constituie prima corespondenţă literară, păstrată, în limba română. Epistolele lui dezvăluie
sensibilitatea rafinată a unui izolat, reflexiv, bun cunoscător al literaturii clasice (Horaţiu,
Vergiliu, Sappho, dar şi Metastasio). Introspecţia, complicarea senzaţiilor, artificializarea
stilului, tonul exaltat sau tânguitor dau paginilor sale de poezie amprenta epocii de apus a
fanariotismului.

“Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie,

Şi traiul mai dulce că poate să-mi fie,

6
Atuncea şi viaţa mi-ar fi doar mai scumpă,
Şi aşa ce-o trage n-aş vrea să se rumpă.

Dar cînd de nădejde dă leac nu să simte,

Şi nici cum să-mi vie nu-mi trece prin minte,
D-amor… nu e vorbă, dar nici dă viaţă,
S-au săvîrşit toate !… ah, rumpe-te, aţă !

Şi poate atuncea, de n-o fi simţire,

Să fiu în odihnă, să am fericire. “
(Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie)

“Primăvara se iveşte,
Să vezi, muguru frunzeşte
Şi iarba cum încolţeşte,
Codrul cată, se-ndeseşte,
Inima-mi zburdă şi creşte!

Cucul a-nceput să cânte

Nu pe crăci uscate, frânte;
Micşuneaua cam plăpândă
Altor flori miros comindă
Daleo, Doamne, ce orândă!

Roibul meu, iarna mai toată

N-a văzut vifor, nici zloată,
Că-l ţineam tot pe cătare,
Pe bere şi pe mâncare,
Vai de draga lui spinare!”
(Durda)

Dar lipsa de inventivitate (Văcărescu mărturiseşte că pe alocuri a transcris versurile

fratelui său, Alecu), platitudinea şi abstracţia expresiei menţin versurile la nivelul comun al
liricii neoanacreontice din epocă, însă cu două excepţii: o meditaţie spusă într-o curgere
muzicală, cvasieminesciană (Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie) şi Durda, de inspiraţie
folclorică. Surprinde, în prima, substanţa gravă şi discreţia tonului . Văcărescu invocă, la
dispariţia totală a speranţei, stingerea simţirii şi trecerea în marea linişte a neantului, deşi se
simte încolţit de „rea soartă” până şi în imperiul morţii.

“Ca un pom ce dă dă ploaie

Şi pă lîngă el să moaie
Uscăciunea ce-l seca,

7
Tocma-aŞa fără-ndoială
Cu firească orînduială
Acum Şi inima mea

D-o dumnezeiască ştire

Ş-au mai dat şi ea în fire
Ş-a-nceput a să-ndrepta.”
(Ca un pom ce dă dă ploaie)

Durda figura în manuscrisele Văcăreştilor printre pagini aparţinând lui Ienăchiţă şi

Alecu. În alt manuscris era trecut ca autor Nicolae, încât paternitatea textului a fost pusă la
îndoială. Inspiraţia haiducească a cântecului poate uimi în contextul liricii sale, de obicei
erotică. Este evident însă un ecou al evenimentelor de la 1821 în această prelucrare a unui
motiv de doină haiducească. Expresia comuniunii între om şi natură, asocierea codrului cu
libertatea, vitalitatea primăverii, unele imagini viguroase, notaţiile sacadate, ca şi cum peisajul
ar fi văzut din goana roibului, ritmul susţinut care sugerează elanul unei „inimi viteze” au ca
sursă, în bună parte, modelul popular. Două satire, scrise cu stângăcie, vădesc intenţia de a
îndrepta moravurile vremii.

“În rai fără tine, e moarte, e gheaţă !

Ş-în iad lîngă tine e bine, e viaţă !
Ş-în iarnă cu tine sînt toate-nflorite,
ş-în vară cînd nu eşti, sînt toate pierite.
Tu eşti sufleţire dă duhuri isteţe,
Ş-ai fi mîngîere d-ai fi cu blîndeţe,
Eşti inimi trufaşe în trează plăcere,
Cu orice mişcare şi chiar cu tăcere.”
(În rai fără tine, e moarte, e gheaţă)

8
POETII
VACARESTI,
POETII VACARESTI, în cuvinte încrucișate

Urmaşilor mei Văcăreşti. / Las vouă moştenire: /

Creşterea limbii româneşti / Ş-a patriei
cinstire(Ienăchiţă Văcărescu)
ORIZONTAL: 1) Cel dintâi dintre poeţii Văcăreşti (1740?-1797),
personalitate eminentă din Ţara Românească, în a doua jumătate a sec.
al XVIII-lea, autorul celebrului catren cu îndemnul lăsat urmaşilor de a
dezvolta limba română şi a cinsti patria ― Theodor Constantin. 2) Cel
de-al doilea poet din familia Văcăreşti (1769?-1799) este un liric autentic,
versurile căruia pun în evidenţă caracterul excesiv al sentimentului ―
Specie a ploeziei lirice pe care introduce Iancu Văcărescu (1792-
1863). 3) Alt treilea poet din aceeaşi familie (1785- 1825), cunoscut ca
fiind autorul versurilor erotice şi haiduceşti de inspiraţie folclorică
― Vestigiu pentru urmaşii săi, rod al pasiunii lui Ienăchiţă, primul din
poeţii Văcăreşti, pentru poezia românească. 4) Din versurile
acestuia: Într-o grădină, / Lângă-o tulpină, / Zării o floare… o
lumină ― Din Eminescu: În păr negru stele poartă, / Dară albă faţa-i
moartă, / Ori se face… de ploaie / Care cade în şiroaie (Peste codri
stă cetatea) ― Radu Popescu ― Perfect în domeniul culturii, cum este
Ienăchiţă în epoca sa (fig.). 5) Rămas pe loc (reg.) ― Tot din versurile lui
Ienăchiţă: …turturea / Când rămâne singurea. 6) Din Alecu, al doilea

9
dintre Văcăreşti: Ochi în… când ţi-i arunci / De tot se-ntunecă
atunci ― Una din lucrările eruditului Ienăchiţă poartă titlul Istorie a
preaputernicilor împăraţi…. 7) Limba în care au scris şi au dezvoltat-o
poeţii Văcăreşti ― Camera de Comerţ Internaţională
(siglă). 8)Cumpătat, moderat, precum versul lui Iancu Văcărescu ―
Prefix pentru semnificaţia “cârlig” ― Aurelian Andreescu. 9) Se întinde
o câmpie / De subt poale din Carpaţi (Iancu: Primăvara amorului) ―
Din poezia Aveam o muză de Eminescu: În strai de-argint a unui elf
de nea! / Păr blond deschis, de aur şi mătasă, / Grumazii albi şi...
coperea. 10) Ionel Teodoreanu ― Reputaţie şi faimă a Văcăreştilor ―
Poezia eminesciană S-a dus… (neart.). 11) Rundă
(pop.) ― Exemplare unice, fiind primele manuscrise ale poeţilor
Văcăreşti, cu o valoare inestimabilă pentru literatura română. 12) …
mănăstirii Putna de V.Alecsandri (neart.) ― M.Eminescu: În ochii…
citisem ― Poezia lui Nicolae Văcărescu: ... rai făra tine, e moarte, e
gheaţă

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
VERTICAL: 1) Fiul lui Alecu
1 Văcărescu, cel care sprijină
2 începuturile şcolii, teatrului presei şi
3 tipografiei româneşti, membru
4 alSocietăţii Literare din 1827,
5
al Societăţii Filarmonice în 1833 şi
al Asociaţiei Literare din 1845 ― A
6
năzui spre perfecţiunea versului
7
românesc, gând suprem al fiecăruia
8 din poeţii Văcăreşti. 2)Ion Heliade
9 Rădulescu, continuatorul gramaticii
10 lui Ienăchiţă Văcărescu (în
11 pronunţie orală) ― Poezia populară
12 cueasă de Alecsandri care începe
cu versurile:Oltule,
Olteţule! / Seca-ţi-ar pâraiele, / Să crească dudaiele, / Să trec cu
picioarele. 3) Din poezia În întuneric de A.Vlahuţă:Dar mă-… în
întuneric, / Căutând să mă-nţeleg. / Cum aş vrea de tot trecutul /
Gândurile să-mi dezleg! ― Evocând natura Nicolae Văcărescu
scrie: Şi… cum încolţeşte, / Inima-mi zburdă şi creşte (Durda) ―
Nicolae Tonitză. 4) Arvună ― Tot în Durda, Nicolae foloseşte
exclamaţii populare, de genul: Altor flori miros comândă, / Daleo,
Doamne, ce… (Î). 5) Colo (reg.) ― Din poezia lui
Eminescu Revedere: Numai…-i schimbător, / Pe pãmânt
rãtãcitor, / Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa
rãmânem. 6) Din lirica lui Alecu: Şi dă te ş… / Iar nu

10
adevărată (Oglinda) ― Cuptor de pământ în Insula
Paştilor. 7)Institutul de Prognoză Economică ― Creaţie culturală de
însemnătate naţională, precum opera literară a Văcăreştilor
(fig.). 8) Tot din Alecu: Oglinda când ţi-ar arăta, / Întreaga
frumuseţea… ― Ienăchiţă:Amărâtă turturea, / Când… singurea ―
Nicolae: Primăvara se iveşte, / …vezi muguru-nfrunzeşte. 9)O altă
lucrare a lui Ienăchiţă are titlul: Observaţii sau băgări de seamă…
regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti ― Evocând natura
reînviată, Nicolae exclamă: Cucul a-nceput să cânte, / Nu pe…
uscate, frânte. 10) Theodor Rogalski ― Perioadă de timp începând din
1740, când s-a născut primul poet, Ienăchiţă Văcărescu până în 1863,
când intră în eternitate cel din urmă, Iancu Văcărescu ― Mamă
(arh.). 11) Totalitatea ideilor şi motivelor din lirica poeţilor Văcăreşti ―
Hoţi (pop.). 12) A-i situa pe poeţii Văcăreşti în rândul marilor oameni de
cultură români ― Cele patru versuri monumentale în literatura română,
expresia concentrată a patriotismului primului din Văcăreşti, Ienăchiţă.

Dicţionar: UDIT, ICC, UNC, NEC, CULO, UMU, IPE, IMA, OTI.

11
Prof. Nicolae Vicolov

solutia
LITERATURAROMANA, IN CUVINTE INCRUCISATE

Ienăchiță Văcărescu (n. 1740 - d. 12 iulie 1797) a fost

un poet, filolog și istoric român din Țara Românească, aparținător al
unei vechi familii boierești, familia Văcărescu, precursor al
folosirii limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale
filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris.

A fost erudit și poliglot, știa: slava veche, greaca veche și

modernă, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana.A fost
mare dregător domnesc și a îndeplinit misiuni diplomatice peste
hotare. Ca om politic și istoric a manifestat tendințe filoturce.
Lucrarea sa, Istorie a prea puternicilor împărați otomani, este
tipărită abia în 1863 de Alexandru Papiu Ilarian. Este al doilea
român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului
Otoman. [

Este autorul celei dintâi gramatici românești tipărite (1787), care, pe

lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde și un capitol de
prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca
dimensiuni și predominant erotică, e scrisă în maniera
neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii
folclorice. Este precursorul iluminismului românesc din secolul al
XIX-lea.

Lucrări filologice

 Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orînduielilor

gramaticii rumânești, publicată în 1787, va servi ca model lui Ion
Heliade–Rădulescu pentru Gramatica sa. Lucrarea cuprinde un
capitol intitulat păntru poetică, ce poate fi considerat primul studiu

12
românesc despre versificație. Definiția pe care a dat-o poeziei va
rezista 80 de ani: „cugetele frumoase, cu poetice faceri”. După ce
prezintă utilitatea gramaticii, încheie glumeț: „Siliți-vă a o învăța, sau
faceți cum vă place”.
 A adunat un vast material pentru redactarea unor dicționare
bilingve: german – român, turc – român etc.

Lucrări istorice

 Istorie a prea puternicilor împărați otomani, tipărită după

moartea sa, cuprinde referiri la domnii Țării Românești. Prima
jumătate a lucrării este un pomelnic al împăraților, cu o epigramă
laudativă dar prozaică pentru fiecare. Interesantă este povestirea
călătoriei sale la Viena, un adevărat jurnal, instructiv și amuzant,
superior celui al lui Dinicu Golescu.

Opera poetică

Ienăchiță Văcărescu a adunat la un loc versuri ocazionale (în

cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu
versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintată” (Nicolae
Manolescu), abundând de diminutive, procedeu la modă în întreaga
poezie a epocii: inimioară, lănțișor etc. Cu toate văicărelile
manieriste, unele sunt poezii șăgalnice, pline de umor, altele sunt
sugestive și grațioase, amintind de Goethe, ca poezia Într-o
grădină.. în care dilema sufletească a eului liric este exprimată cu
gingășie și concizie (floarea neculeasă poate reprezenta ratarea
șansei iubirii): „S-o iau, se strică/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul și
mi-o ridică.” Ienăchiță Văcărescu deschide și seria artelor poetice
românești, printr-un celebru „testament”:

„Urmașilor mei Văcărești

Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Ș-a patriei cinstire.”

13
Costache Conachi

14
Nastere: 14 octombrie 1777, Țiganești, Galați
Deces: 1849, Țiganești

Costache Conachi a fost un scriitor roman. Descendent dintr-o familie

boiereasca fanariota, a ocupat inalte funcții dregatorești in Moldova.
[1]p.160 Daca paharnicul Sion scrie ca neamul Konaki este de origine
greceasca, "dar preste 160 ani venit și incuscrit cu mai multe din
familiile cele mari", Paul Paltanea a adus documente "care impun
concluzia ca familia Conachi coboara dintr-un neam de razeși din satul

Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefanița Voda (20
aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia
feminina a neamului este tot razeșeasca".[2]p.13 A fost educat de catre

15
Cu prietena-mpreuna
Fericit am petrecut,
Dar o viata asa buna
O minuta mi-a parut
Fericirilor trecute, care nu-i sa mai veniti,
Truda gandurilor mele, pomeniri, ce ma munciti?
Poate fi si-alta frumoasa,
S-asemenea a iubi,
Dar asa de dragostoasa
Ca dansa nu poate fi.
Fericirilor trecute, care nu-i sa mai veniti,
Truda gandurilor mele, pomeniri, ce ma munciti?
Acest cantec ce rasuna.
Ce rasuna prin suspin,
Cu iubita dimpreuna
II cantam ades la san
Fericirilor trecute, care nu-i sa mai veniti,
Truda gandurilor mele, pomeniri, ce ma munciti?

La obrazul ce fireste
Cer cu stele-nchipuieste
Urmeaza sa se robeasca
Orice fire omeneasca;
Caci ochii ce sageteaza
Ca luceferii cu raza,
Sub doua arce-nghinate
Inimile tin legate;
Aerul ce abureste
Dintr-un san ce izvoraste
Nuri, blandete si dulceata —
Mortilor inca da viata;
Dar evghenia ce are
Ca un ifos de-ndurare,
Robind placul si simtirea,
Pleaca toata omenirea
A primi cu bucurie
Jertfa-n veci la ea sa fie.

16
Tu numai sub cer esti una
Care ai luat cununa
De duh, de grai, de blandete,
De nuri si de frumusete.
La mana ta sta legata
Moartea mea si viata toata,
Pentru c-a ta stapanire
Covarseste peste fire.
Nu pot zice ca-s cu viata,
Cand nu sunt pe-a tale brata,
Nici simt, nici vad tot plans imi vine.
Cand nu esti tu langa mine.

NUME

Cind sa se fi adunat
Lacrimile ce-am varsat
Din ceasul ce tc-am iubit,
Ai vedea curgind pirau
Pe ticalos pieptul meu
Ce patimeste cumplit.
Suspinuri de-asi numara,
De cite ori ai ofta ?
Numai la tine gindind, —
Ai vedea un foc aprins
Ce se hraneste cu plins
Si se-ntarita oftind.
Numai inimioara ta
Nu se poate-ndupleca,
Sa ma mingaie macar,
Dupa atita oftat
Cu care te-am suparat
Fara sa cunosc vrun har.
Rasplatire vei lua
La neindurarea ta
intr-un ceas de mii de ori,
Atunci cind te-oi judeca
Chiar dupa inima ta :
Caci ai vrut sa ma omori.

Acest foc, ce dinadins

In suflet tu mi-ai aprins,
Nu se va mai potoli
De-acum pina ce-oi muri !
Inima mea s-au primit

17
Din ceasul ce te-au iubit,
Ca sa rabde orice rau
I-a fi scris, pe peptul tau,
Avind lucru hotarit
A-ti robi pina-n sfirsit.
La obrazul ce fireste
Ceriu cu stele-nchipueste
Urmeaza sa se robeasca
Orice fire omeneasca ;
Caci ochii ce sageteaza
Ca luceferii cu raze,
Sub doue arce-nghinate
Inimile tin legate ;
Aerul ce abureste
Dintr-un sin ce isvoreste
Nuri, blindeta si dulceata —
Mortilor inca da viata ;
Dar evghenia ce are
Ca un ifos de-ndurare,
Robind placul si simtirea,
Pleaca toata omenirea
A priimi cu bucurie
Jcrtfa-n veci la ea sa fie.
Cu a fetei tale raza
Soarele s-asamaneaza,
Atuncea cind se pogoara
La asfintitul de sara,
Seninand cu mangiiere
La a tuturor vedere.
A ochilor tai ivala,
Cu blindeta ce ne-nsala
Navalind, cuprinsi de gene,
Sageteaza din sprincene.
Duhul tau, ce legiueste
Pravili ce lumea priimeste,
Robeste cu biruinta
A simtirilor fiinta.

18