Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la începuturile modernității,Sec.

XIV-
XVIII.
Dicționar:
 Problema (criza) orientală: Problema sau criza orientală se referă la perioada de decădere a Imperiului Otoman. Se
consideră că aceasta datează din anul 1683, când turcii au fost învinşi sub zidurile Vienei de către o coaliţie europeană
condusă de regele polonez Jan Sobieski. După acest eveniment Imperiul Otoman s-a confruntat cu o gravă criză, Austria şi
Rusia dorind să-şi împartă teritoriile acestuia.
• Cruciadă târzie: lupta statelor creştine împotriva Imperiului Otoman, în sec. XIV – XVI, ce are ca scop alungarea
otomanilor din Europa.
• Oastea cea Mare: tot poporul înarmat.
• Oastea cea Mică garda domnului şi steagurile boiereşti.
• Suveranitate: calitatea unui stat de a nu depinde de nici o altă putere de stat.
• Tribut („haraci”): sumă plătită de Ţările Române Imperiului Otoman în schimbul păcii.
• Vasalitate (între state): dependenţa politică a unui stat (vasal) care se obligă, pe baza unui contract, să plătească o sumă de
bani, să acorde ajutor militar şi să fie credincios unui stat mai puternic (suzeran).
• Capitulații: înțelegeri scrise între domnitorii români și sultanii Imperiului Otoman.
• Domniile fanariote – Una dintre perioadele cele mai grele şi mai obscure în acelaşi timp din istoria românească este „secolul
fanariot”. În perioada cuprinsă între anii 1711 şi 1821, când la conducerea Ţărilor Române s-au aflat domni de origine greacă,
locuitori ai cartierului Fanar din Constantinopol, care au fost numiţi de otomani să conducă destinele celor două Principate
Moldova și Țara Românească.
•
În secolele XIV-XV, pe plan extern, se confruntau marile puteri numite Ungaria, Polonia şi Imperiul
Otoman. Ungaria şi Polonia erau puteri creştine, dar manifestau tendinţe expansioniste asupra Ţărilor
Române. Cel mai mare pericol îl reprezenta însă Imperiul Otoman, care cucerise teritoriile sârbilor şi
bulgarilor de la Sud de Dunăre şi se apropia ameninţător de Ţara Românească.
Țările Române se aflau în vecinătatea unor puteri care promovau politici expansioniste: Polonia (în nord),
Ungaria (în vest), Imperiul Bizantin, respectiv Imperiul Otoman (în sud)
Ţările Române deveniseră obiect al expansiunii otomane. Ele nu se aflau însă pe direcţia de înaintare a
Imperiului Otoman şi de aceea turcii au preferat să păstreze autonomia Ţărilor Române şi să nu le transforme
în paşalâc. Între Imperiul Otoman şi Ţările Române s-au încheiat nişte acte numite capitulaţii, prin care Poarta
se obliga să respecte autonomia Ţărilor Române, să respecte limba, religia, dar Ţările Române se obligau să
plătească tribut. Principalul obiectiv al Ţărilor Române a fost menţinerea autonomiei statale şi a fiinţei
naţionale.

 obiectivele domnilor: menținerea autonomiei și apărarea integrității teritoriale a spațiului românesc

 mijloace folosite pentru realizarea obiectivelor: diplomatice (tratate) și militare (războaie)
 conflictele dintre voievozii români și Imperiul Otoman erau asimetrice → în majoritatea cazurilor,
strategia domnilor români era una defensivă
 tactici folosite de domnii români: pârjolirea pământului, otrăvirea fântânilor, alegerea unui loc propice
pentru bătălia finală (mlaștini, păduri, erau evitate bătăliile în câmp deschis)
 au fost momente când voievozii români au beneficiat de ajutorul altor state creștine → creștinii
urmăreau oprirea ofensivei otomane la linia Dunării → ”Cruciada Târzie”
 începând cu secolul al XVII-lea, acțiunile militare cad pe plan secund, lăsând locul acțiunilor
diplomatice
 Principalele evenimente care au influențat politica externă a voievozilor români
 1526: bătălia de la Mohacs → Ungaria este înfrântă de Imperiul Otoman
 1541: Ungaria este transformată în pașalâc, iar Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate
otomană
 1683: asediul Vienei → Imperiul Otoman eșuează în fața Imperiului Habsburgic 1699: tratatul de la
Karlowitz → Imperiul Otoman pierde Transilvania în favoarea Austriei
 1711: instaurarea regimului fanariot în Moldova (ultimul domn pământean a fost Dimitrie Cantemir)
  1716: instaurarea regimului fanariot în Țara Românească (ultimul domn pământean a fost Ștefan
Cantacuzino).

Sec. XIV: Acțiuni militare:

- Bătălia de la Rovine (1395)→Țara Românească și I. Otoman
(Baiazid I)→victoria românilor→domnul pierde tronul (1395 –
96).

Relații diplomatice:
- Tratatul cu Ungaria→Brașov (mart. 1395), între Mircea cel
Bătrîn și regele Sigismund de Luxemburg→caracter antiotoman:
organizarea unei cruciade comune în sud estul Europei.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
(1386 – 1418)
ŢARA ROMÂNEASCĂ
Sec. XV: Acțiuni militare:
- Bătălia de la Cetatea Albă (1420)→Moldova și I. Otoman→ atac
naval respins de moldoveni.

Relații diplomatice:
- Tratatul de la Suceava (1402)→(reînnoit în 1404, 1407, 1411,
1415)→cu Vladislav Iagiello, regele Poloniei→caracter: de
ALEXANDRU CEL BUN vasalitate→ajutor dat de domnul Moldovei în luptele Poloniei cu
(1400 – 1432) cavalerii teutoni.
MOLDOVA
Sec. XV Acțiuni militare:
- Vaslui – Podul Înalt (1475)→Moldova (Ștefan cel Mare) și I.
Otoman (Soliman paşa)→ „tactica pământ pârjolit”, mlaştină
înconjurată de copaci→victoria moldovenilor.
-
Relații diplomatice:
- Cu Ungaria→Iași (iul. 1475)→regele Matei Corvin→caracter:
antiotoman→în schimbul ajutorului antiotoman, domnul
moldovean recunoaște suzeranitatea regelui Ungariei.

ȘTEFAN CEL MARE

(1457 – 1504)
MOLDOVA
 Sec. XVI. Acțiuni militare: Bătălia de la Călugăreni (aug. 1595)→Țara
Românească (Mihai Viteazul) și I. Otoman (Sinan pașa)→ „tactica
pământ pârjolit”, mlaştină înconjurată de copaci, apa Neajlovului victorie
de moment a românilor→ oastea otomană se reface şi trece la N Dunării,
dorind să supună Ţara Românească.

Relații diplomatice: - 20 mai 1595 s-a încheiat un tratat între Țara

Românească și Transilvania, prin care Mihai intra în Liga Sfântă, dar
devenea și locțiitorul lui Sigismund Bathory.
MIHAI VITEAZUL
(1593 – 1601)
ȚARA ROMÂNEASCĂ
SEC. XVII Acțiuni militare: 11 august 1690, Bătălia de la Zărneşti*
împotriva armatelor habsburgice comandate de generalul Heissler
şi impunerea pe tronul Ardealului a lui Imre Thököly, cu
participarea lui Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării
Româneşti .
Relații diplomatice: Tratatul de la Viena din 30 ianuarie 1689,
prin care habsburgii recunosc individualitatea Ţării Româneşti,
închinată lor doar formal. *(Ulterior s-a ajuns la un nou conflict
armat - la sfârşitul anului 1689 trupele imperiale conduse de
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU Generalul Donat Heissler, aflate în Transilvania, au intrat în
(1688 – 1714) Ţara Românească, ocupând mai multe localităţi, inclusiv
TARA ROMÂNEASCĂ Bucureştiul. Pentru a-i alunga, Brâncoveanu cere sprijinul
tătarilor, care se aliază cu oastea munteană, înfrângându-i pe
austrieci, în august 1690, la Zărneşti.)
Sec. XVIII. Acțiuni militare: Bătălia de la Stănileşti (1711)→Moldova
(Dimitrie Cantemir), Rusia (Petru cel Mare)→victorie otomană→
schimbarea regimului politic în Principate (introducerea regimului
fanariot).

Relații diplomatice: Tratatul de la Luţk (1711)→ Moldova și

Rusia→ tratat antiotoman→ in urma acestui tratat Dimitrie
Cantemir participă la bătălia de la Stănileşti.

DIMITRIE CANTEMIR
(1710 – 1711)
MOLDOVA
Concluzii
• Statele medievale româneşti – înconjurate de mari puteri creştine şi de Imperiul Otoman, care manifestă
tendinţe de hegemonie asupra spaţiului românesc.
• Începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, Ţările Române utilizează mai mult soluţia diplomatică.
• Secolul al XVI-lea – modificări ale raporturilor Ţărilor Române cu Imperiul Otoman (prefer varianta
dependenţei economice faţă de dependenţă politică).
• Secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea – confruntarea intereselor a trei mari puteri: Imperiul
Habsburgic, Rus şi Otoman.
• Consecinţa: integrări teritoriale (Transilvania, Banatul, Oltenia, Bucovina) în Imperiul Habsburgic şi
introducerea domniilor fanariote în Moldova şi Ţara Românească.
Model de eseu

Introducere: Contextul istoric al Evului Mediu se caracterizează, printre altele, şi prin relații
internaţionale care influenţează evoluţia statală şi statutul politico-juridic al statelor din Europa.
Statele Europei medievale şi monarhii vremii alternează acţiuni diplomatice şi acţiuni conflictuale.
• În secolele XIV-XV, relaţiile internaţionale europene sunt dominate de cea mai mare putere a vremii,
Imperiul Otoman, care, în raporturile cu statele europene, se conduce după principiile dreptului islamic.
Politica agresivă şi rapidă de expansiune teritorială a Imperiului Otoman expunea tinerele statele din Peninsula
Balcanică şi sud-estul Europei. Poarta a urmărit şi în statele româneşti impunerea suzeranităţii şi încheierea de
capitulaţii, astfel încât ţările române să nu constituie o piedică în calea expansiunii otomane spre centrul
Europei. Principalul obiectiv al domnitorilor ţărilor române era menţinerea autonomiei şi evitarea transformării
lor în paşalâc.
O altă mare putere a vremii a fost Regatul Poloniei. Domnitorii Moldovei vor recunoaște suzeranitatea
polonă, preferând-o în schimbul celei maghiare şi acordând la nevoie ajutor militar Regatului Polon.
Vecinătatea cu Regatul Poloniei conduce în cazul Moldovei spre o politică externă orientată pe întreţinerea unor
bune relaţii cu Polonia. Un reprezentant al acestei perioade este domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-
1432)
Printre principalele personalităţi ale Evului Mediu se remarcă domnitorul Modovei, Ștefan cel Mare (1457-
1504). Acesta a avut o politică externă activă, caracterizată prin relaţii diplomatice, dar şi conflictuale. Pentru a
scoate din luptă Moldova, în contextul creări unui front antiotoman la Dunăre, sultanul Mehmet al II-lea a
organizat, în 1475, o expediţie militară condusă de Soliman.
În iunie 1476, însuşi sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a condus o campanie
militară împotriva Moldovei, pentru spălarea umilinţei îndurate de otomani la Vaslui în 1475. Pentru a-şi
asigura victoria, sultanul a ordonat şi un atac al tătarilor din Crimeea asupra Moldovei, care va fi respins de
români. Armata otomană imensă pentru acea vreme a înaintat pe pe valea Siretului, spre Suceava. Bătălia
decisivă dintre oastea otomană şi cea a Moldovei a avut loc lângă Războieni (Valea Albă), în 1476. Ştefan, fiind
învins, este nevoit să se refugieze.
Creşterea puterii otomane în secolul al XVI-lea duce la accentuarea dependenţei țărilor române şi
ştirbirea autonomiei, fapt ce îl determină pe Mihai Viteazul (1593-1601) să intre în contact direct cu împăratul
habsburgic, Rudolf al II-lea.
În 1598, la Târgovişte, se încheie tratatul de alianţă dintre Imperiul Habsburgic şi domnul Ţării
Româneşti, prin care împăratul Rudolf al II-lea îi recunoştea lui Mihai Viteazul domnia ereditară şi îi promitea
un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5000 de lefegii (mercenari). În schimb, împăratul devenea suzeranul
Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre şi să îi ajute pe ardeleni împotriva
acestora.
Prin încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai Viteazul de de principele
de atunci al Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595.
• Pe plan european, prin participarea la acţiuni conflictuale de tipul cruciadelor târzii, statele româneşti
s-au constituit într-o adevărată „poartă a creştinăţii europene”, fiind un prim obstacol nord-dunărean. La marile
campanii militare iniţiate de statele catolice apusene, ţările române şi-au adus contribuţia militară înscriindu-se
în contextul relaţiilor internaţionale europene. Participarea românilor la cruciadele târzii a obţinut recunoaşterea
şi respectul curţilor creştine din Europa şi al papalităţii: istoricul german Leunclavius îl numeşte pe Mircea cel
Bătrân „cel mai viteaz şi mai ager dintre principii creştini”, pe piatra de mormânt a lui Iancu de Hunedoara este
inscripţionat „s-a stins lumina lumii”, iar Ştefan cel Mare este numit de Papa Sixtus al IV-lea „Athleta Christi”
(atletul lui Christos).
 Concluzie: Evoluţia relaţiilor diplomatice în Evul Mediu este una complexă, care determină mari
schimbări pe harta Europei şi o mare situaţie de instabilitate, în cadrul căreia ţările române, prin politica externă
promovată, reuşesc să reziste şi să îşi păstreze fiinţa statală.