Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începutul modernităţii

♦ evul mediu- cuprinde secolele XIV-XVII

♦ începuturile modernității – finalul secolului XVII – început secol XVIII
♦ politica externă – politica unui stat față de alte state
♦ conflicte – războaie, bătălii, lupte
♦ acțiuni diplomatice – semnarea de tratate de alianță, de pace, de suzeranitate, scrisori adresate
altor state, încheierea unor convenții

Ţara Românească şi Moldova au vizat prin apelul la mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei
armate:
 apărarea teritoriului ( menținerea integrității teritoriale)
menţinerea independenţei (menținerea identității statale, adică evitarea transformării în
pașalâcuri)
 stoparea tendinţelor expansioniste ale Ungariei şi Poloniei
 prin implicarea în lupta antiotomană Ţările Române au reprezentat un factor important în
cruciada târzie.
cruciada târzie– acţiuni militare ale feudalilor din Europa Apuseană, derulate sub egida
papalităţii, îndreptate împotriva musulmanilor.

Conflictul dintre Ţările Române şi puterile vecine (vest - regatul Ungariei, nord şi nord-est –
regatul Poloniei, sud - Imperiul Otoman) este unul asimetric. De multe ori, luptele se poartă pe
teritoriul românesc, iar domnitorii folosesc tactica “pământului pârjolit” pentru a priva
adversarul de resurse. O altă soluţie la care apelează conducătorii Ţărilor Române este
acceptarea suzeranităţii( devin vasali ai conducătorilor puterilor creştine Ungaria, Polonia sau
plătesc tribut Imperiului Otoman).

pământul pârjolit – tactică militară folosită de conducătorii români, care consta în evitarea
unei confruntări directe, preferându-se hărţuirea inamicului pentru a-i diminua forţa
militară; de asemenea erau otrăvite fântânile, erau arse recoltele
vasalitate – relaţie de dependenţă între conducătorii europeni. Vasalul jură credinţă unui
suzeran, obligându-se să îi acorde sfat şi ajutor; în schimb, suzeranul îi oferă protecţie şi
pământ spre adminstrare. Este iniţial o relaţie specifică societăţii feudale occidentale care
s-a extins şi în estul Europei.

Statutul juridic internaţional al Ţărilor Române faţă de Poartă (Imperiul Otoman)

 făceau parte din Casa Păcii, situată între Casa Islamului (teritoriile stăpânite de otomani)
şi Casa Războiului (teritoriile stăpânite de alte state)
 statutul juridic se realizează prin tratate speciale, numite capitulaţii (acestea consemnau
respectarea autonomiei, garantau neamestecul în treburile interne, ofereau integritatea
teritoriului în schimbul unor obligaţii materiale şi militare)
a). obligaţii materiale
tributulharaciul – anual
peşcheşurile anuale – daruri pentru reconfirmarea domniei
obligaţii de aprovizionare – cereale, vite, lemn, oi
vânzări preferenţiale – monopol comercial
b). obligaţii militare – soldaţi în perioada campaniilor militare

Mircea cel Bătrân (1386-1418) – domn al Ţării Româneşti

În timpul domniei sale Țara Românească cunoaște cea mai mare întindere teritorială (alipește
Dobrogea în 1388)
acţiuni diplomatice
1389 – tratatul de alianţă de la Radom, ratificat la Lublau, cu regele Poloniei Vladislav Iagello
împotriva tendinţelor expansioniste ale Ungariei
↓
Ungaria revendica Banatul de Severin (aflat în componența Țării Românești)
7 martie 1395 – la Braşov încheie cu regele Ungariei Sigismund de Luxemburg primul tratat
de alianţă antiotomană din sud-estul Europei. Tratatul preconiza:
sprijin reciproc în lupta antiotomană
recunoaşterea lui Mircea cel Bătrân ca duce de Făgăraş şi ban de Severin
acţiuni militare
10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395 (sursele se contrazic) – bătălia de la Rovine – loc
mlăştinos- învinge pe sultanul otoman Baiazid. Mircea nu poate fructifica victoria din cauza
disproporţiei de forţe şi a trădării marii boierimi, care trece de partea candidatului la domnie ales
de otomani numit Vlad Uzurpatorul.
1396 – cruciada de la Nicopole – prima coaliție continental antiotomană, condusă de
Sigismund de Luxemburg→ (otomanii înving armata creştină)
După înfrângerea şi capturarea lui Baiazid de către Timur Lenk la Ankara (1402) Mircea a
sprijinit diverşi pretendenţi la tronul Imperiului Otoman, însă fără succes. La sfârşitul domniei a
fost nevoit să plătească tribut otomanilor.

Alexandru cel Bun (1400-1432) – domn al Moldovei

 a dus o politică de echilibru între Polonia și Ungaria
1402 – prin tratatul de la Suceava depunde jurământ de credință regelui polon Vladislav
Iagello, făgăduindu-i acestuia sfat și ajutor militar împotriva oricărui dușman
1411 – tratatul de la Roman – are un caracter antimaghiar (este un exemplu de politică de
apărare comună a celor două țări – Moldova respectiv Polonia)
 sprijină Polonia împotriva cavalerilor teutoni la Grunwald (1410) şi Marienburg (1422)
 în timpul său a avut loc prima confruntare a Moldovei cu Imperiul Otoman care în 1420 a
asediat fără succes cetatea Chilia (important port comercial)

Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476) – domn al Ţării Româneşti

 refuză să mai plătească tribut otomanilor
 1460 – tratatul de alianță de la Târgoviște cu regele Ungariei Matei Corvin ( un
susținător al ideii de cruciadă, care beneficia și de sprijinul papalității)
 1617 iunie 1462 – atacul de noapte de la Târgovişte ( a fost aplicată tactica
pământului pârjolit, populația a fost retrasă în locuri sigure, s-au folosit arme
psihologice precum pădurea de țepe – pe tot itinerariul otoman). Printr-un atac de
noapte reușește să provoace o mare confuzie în tabăra otomană – sursele istorice
menționează faptul conform căruia domnitorul, însoțit de un grup restrâns de oșteni,
îmbrăcați în haine otomane, pătrunde în tabăra inamică, provocând panică
  deşi otomanii s-au retras, Vlad, trădat de boieri, a fost nevoit să plece în Transilvania,
unde a fost închis de regele Matei Corvin, iar pe tronul Ţării Româneşti a fost instalat
fratele său Radu cel Frumos
 revine la domnie în 1476 cu sprijinul lui Ştefan cel Mare; a fost asasinat la scurt timp, în
urma unui complot al boierilor

Iancu de Hunedoara (1441-1456) - voievod al Transilvaniei

 formează un front antiotoman cu Ţara Românească şi Moldova, sprijinind urcarea pe
tronul acestora a unor domni favorabili luptei antiotomane
 1443-1444 – campania cea lungă încheiată cu pacea de la Seghedin (otomanii se obligau
să înceteze ostilităţile vreme de 10 ani; eliberau Serbia respectiv Albania; achitau o
importantă despăgubire de război)
 10 noiembrie 1444 – cruciada de la Varna (otomanii înving armata creştină)
 1447 – a creat un front comun antiotoman - blocul românesc – prin numirea lui
Vladislav al-II-lea ca domn în Țara Românească și a lui Petru al-II-lea∕ Bogdan al-II-lea
în Moldova
 1453 – otomanii conduşi de sultanul Mahomed al-II-lea cuceresc Constantinopolul,
capitala Imperiului Bizantin
 1456- bătălia pentru Belgrad (considerat de otomani cheia de intrare în Europa), Iancu
învinge armata otomanăeste numit de papă “atlet al lui Hristos”

Ştefan cel Mare (1457-1504) – domn al Moldovei


ocupă tronul sprijinit de Vlad Ţepeş
Politica externă a vizat
 impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în micile țări vecine - Țara
Românească, Hanatul Crimeii
 politică de alianțe care să nu permită nici unei mari puteri vecine (Imperiul Otoman,
Polonia, Ungaria) să obțină o politică hegemonică față de Moldova
 a încercat, fără succes realizarea unui sistem de alianțe la nivel internațional împotriva
otomanilor, trimițând soli papei de la Roma, în Veneția, Ungarai, Polonia, Boemia
a). relaţiile cu Ungaria
1465 – ocupă cetatea Chilia în care, din timpul lui Iancu de Hunedoara, staţiona o garnizoană
maghiară
1467 – bătălia de la Baia (învinge armata regelui Ungariei Matei Corvin)
1475 – semnează cu Matei Corvin un tratat de alianţă prin care cei doi îşi promiteau sprijin
reciproc în lupta antiotomană
b). relaţiile cu Imperiul Otoman
refuzul de a mai plăti tribut şi încercările repetate de a impune pe tronul Ţării Româneşti domni
favorabili luptei antiotomane declanşează campania antiotomană în Moldova
10 ianuarie 1475 – Vaslui (Podul Înalt) învinge armata sultanului Soliman Magnificul. Ca
urmare a acestui succes, Ştefan a trimis o scrisoare principilor creştini din Europa solicitându-le
ajutorul împotriva unui nou atac otoman. Singurul sprijin pe care l-a primit a fost cel al regelui
Ungariei Matei Corvin (se încheie tratatul de alianță de la Iași).
25 iulie 1476 – Valea Albă (Războieni) Ştefan a fost înfrânt, însă otomanii nu au reuşit să
cucerească cetatea Sucevei şi, fiind privaţi de resurse în urma tacticii “pământului pârjolit”
aplicată de moldoveni, au fost nevoiţi să se retragă
1484 – otomanii conduşi de sultanul Baiazid al-II-lea cuceresc Chilia şi Cetatea Albă
1487 – Moldova plăteşte tribut sultanului
c).relaţiile cu Polonia
1459 – tratatul de la Overchelăuţi (Ştefan se recunoaşte vasal al regelui polon Cazimir al-IV-lea
în schimbul ajutorului militar reciproc – tratatul fiind îndreptat împotriva pretenţiilor Ungariei.
Totodată, Ştefan a fost recunoscut ca domnitor al Moldovei, dar a cedat cetatea Hotin
polonezilor). Hotinul revine Moldovei în 1462 ca urmare a acordării de privilegii negustorilor
din Liov.
1485 – jurământ de vasalitate regelui polon la Colomeea
1497 – bătălia de la Codrii Cosminului (Ştefan învinge armata regelui Ioan Albert)
1499 – tratatul de la Hârlău (Polonia renunţă la suzeranitatea asupra Moldovei)
La moartea lui Ştefan cel Mare, în 1504, Moldova era autonomă faţă de Poartă, puternică, cu
prestigiu internaţional şi beneficia de o înflorire culturală şi artistică unică în istoria ei medievală.
Mihai Viteazul (1593-1601) – domn al Ţării Româneşti
Domnia lui Mihai Viteazul este considerată de unii istorici o perioadă de trecere de la
medieval la modern în istoria românilor. Politica şi acţiunile acestuia evidenţiază atât elemente
specifice Evului Mediu (tipologia conflictului cu otomanii, politica socială) cât şi de modernitate
(alianţa cu puterile creştine).
Ajunge pe tron prin cumpărarea domniei, aderă la Liga Creştină (Liga Sfântă) – alianţă
antiotomană condusă de împăratul Rudolf al-II-lea de Habsburg, din care făceau parte Spania,
statul papal, Moldova, Transilvania.
13 noiembrie 1594 – Mihai Viteazul a dat semnalul luptei antiotomane prin mazilirea creditorilor
levantini si a garnizoanei otomane care staţionau la Bucureşti. A atacat cetăţile otomane de pe
ambele maluri ale Dunării – Giurgiu, Silistra, Rusciuc. Au urmat victoriile împotriva tătarilor şi
otomanilor la Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti.
20 mai 1595 – tratatul de la Alba-Iulia (Mihai devine vasal al principelui Transilvaniei
Sigismund Bathory în schimbul ajutorului antiotoman). Un tratat asemănător a fost semnat in
iunie 1595 de domnitorul Moldovei Ştefan Răzvan, ccea ce a contribuit la formarea unui front
comun antiotoman al celor trei ţări române.
1323 august 1595 – bătălia de la Călugăreni (deşi a obţinut victoria împotriva armatei
otomane conduse de Sinan Paşa, Mihai a fost nevoit să se retragă spre nord, aşteptând ajutor din
Transilvania, iar otomanii cuceresc Bucureşti şi Târgovişte). După primirea ajutorului, Mihai
trece la contraofensivăotomanii sunt învinşi la Giurgiu.
1597 – otomanii recunosc lui Mihai Viteazul domnia pe viaţă în Ţara Românească şi diminuează
tributul
1598 – tratatul de la mănăstirea Dealu încheiat cu împăratul Imperiului Habsburgic Rudolf al-
II-lea ( Mihai devine vasal al lui Rudolf al-II-lea, primeşte în schimb ajutor financiar şi militar).
1599 – Sigismund Bathory renunţă la tronul Transilvaniei în favoarea vărului său, cardinalul
Andrei Bathory, care a încheiat pace cu Imperiul Otoman. În aceste condiţii, Mihai a trecut
munţii în Transilvania, a obţinut victoria de la Şelimbăr (1828 octombrie 1599) şi a intrat în
Alba-Iulia unde a fost recunoscut principe, întâi de nobilii din Transilvania, apoi şi de Imperiul
Otoman. În schimb, împăratul Rudolf al-II-lea îl considera doar administratorul său în provincie.
În primăvara anului 1600, Mihai a intrat şi în Moldova, îndepărtându-l fără luptă pe domnitorul
Ieremia Movilă, care era susţinut de Polonia. Astfel, Mihai a reunit sub autoritatea sa toate
cele trei Ţări Române. Această situaţie a durat puţin deoarece în toamna anului 1600 Mihai a
fost învins de trupele austriece conduse de generalul Basta la Mirăslău. În acelaşi timp, polonezii
au intrat în Moldova şi Ţara Românească, unde i-au instalat ca domni pe fraţii Ieremia şi Simion
Movilă. Rămas fără tron, Mihai s-a refugiat la curtea împăratului Rudolf al-II-lea.
În 1601, nobilii din Transilvania s-au revoltat împotriva autorităţii imperiale, instalându-l
principe pe Sigismund Bathory. Rudolf l-a trimis pe Mihai în Transilvania; Mihai l-a învins la
Guruslău la 3 august 1601 pe Sigismund Bathory. La scurt timp, Mihai a reprimit şi tronul Ţării
Româneşti. Dar, în 9 august 1601, Mihai Viteazul a fost asasinat pe Câmpia Turzii din ordinul
generalului austriac Basta.

Luptele purtate de români în secolele XIV-XVI au avut nu doar o semnificaţie internă,

întrucât au permis conservarea fiinţei statale şi a confesiunii religioase, ci au avut şi o
semnificaţie europeană, reuşind să oprească expansiunea otomană în această parte a Europei.

Diplomaţia conducătorilor din Ţările Române la sfârşitul Evului Mediu şi începutul

modernităţii

Transilvania se implică în Războiul de 30 de ani (1618-1648) de partea principilor protestanţi şi

împotriva împăratului habsburgic, încercând astfel să contracareze tendinţele expansioniste ale
Habsburgilor , care doreau să ocupe provincia. Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei (1613-
1629), având sprijinul Habsburgilor, a încercat să se proclame “rege al Daciei” şi să refacă
unitatea Ţărilor Române, dar planul a eşuat.
1699 – pacea de la Karlowitz – Imperiul Otoman recunoaşte apartenenţa Transilvaniei la
Imperiul Habsburgic, ceea ce a însemnat o diminuare a autonomiei acesteia.
Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească, deşi plăteau tribut
otomanilor încheie alianţe secrete cu puterile creştine învecinate (Imperiul Habsburgic şi Rusia).
Spre exemplu, Constantin Brâncoveanu, deși recunoscut domnitor pe viață de otomani, a
continuat să se implice în secret, în negocieri antiotomane, obținând protecția împăratului
Leopold I de Habsburg. Principiile după care și-a coordonat acțiunile au fost independența
politică, integritatea teritorială, domnia autoritară și ereditară.
Moldova – Dimitrie Cantemir (1710-1711) deşi numit de sultan se aliază cu ţarul Rusiei Petru
cel Mareau fost înfrânţi de otomani în 1711 la Stănileşti.
Ca urmare a trădării (alianțe antiotomane încheiate cu statele creștine), Imperiul Otoman decide
instaurarea unor domni străini pe tronul celor două țări (la București și Iași)
1711 – Nicolae Mavrocordat numit domn în Moldova (încep domniile fanariote)
1716 – se instalează în Ţara Românească domniile fanariote prin numirea pe tron a lui Nicolae
Mavrocordat

Domnii erau numiţi direct de Poartă dintre grecii din cartierul Fanar, fără asentimentul
ţării. Durata domniilor era scurtă, iar pentru confirmarea sau prelungirea lor se plăteau sume
importante de bani. A fost desființată armata permanentă (se păstrează doar garda personală a
domnului fanariot). În ciuda acestor aspecte negative, secolul al-XVIII-lea aduce implicarea
domniei într-o serie de reforme ce duc la modernizarea societăţii (eficientizarea aparatului
administrativ, desfiinţarea şerbiei (în 1746 în Țara Românească și 1749 în Moldova de către
domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat), elaborarea primelor coduri de legi –
Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti și Legiuirea Caragea în Țara Românească
respectiv Codul Civil al lui Scarlat Callimah în Moldova). Prin prisma acestor reforme, domnii
fanarioţi pot fi asemuiţi cu despoţii luminaţi din vestul Europei.