Abstract:

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până la momentul 1918, România a avut o
perioadă încărcată de evenimente, mai ales pe plan extern, majoritatea favorabile pentru dezvoltarea ei, cu
efecte vizibile până în prezent, precum obținerea independenței de stat la 9 mai 1877, în urma Războiului
Ruso-Turc (alfelt cunoscut drept Războiul de Independență al României). Cu toate acestea, țara noastră nu a
fost ferită de momente nefaste pentru evoluția ei, ca de exemplu pierderea sudului Basarabiei (anexat de
Imperiul Rus) în urma Tratatului de la Berlin din 1878 sau pierderea bătăliilor de la trecătorile Carpaților din
timpul Primului Război Mondial. Cu toate acestea, indiferent de situație, România a răzbit, reușind să se
afirme pe plan extern drept putere mijlocie și să-și indeplinească idealurile naționale.

Cuvinte cheie: România, independență, Imperiul Rus, Carol I, Primul Război Mondial.

1
Cuprins
Introducere:..............................................................................................................4
Capitolul I:...............................................................................................................4
Capitolul II:..............................................................................................................7
Capitolul III:............................................................................................................8
Capitolul IV:.............................................................................................................9
Capitolul V:............................................................................................................10
Încheiere:................................................................................................................12
Bibliografie:............................................................................................................13

2
Introducere:

După unirea celor două principate române, după înfăptuirea reformelor inițiate de
către Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea statului proaspăt format și după aducerea pe
tronul României a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (lucru care a impus adoptarea
primei legi fundamentale a țării), au urmat o serie de acțiuni luate de conducătorii României,
pe plan extern, în vederea dezvoltării și întregirii teritoriului. Aceste acțiuni s-au desfășurat
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, continuând și în secolul al XX-lea.
Datorită principelui (din 1881 rege) Carol I, România a reușit să evolueze atât de mult
în perioada anterior menționată, deoarece, conform spuselor lui I.G.Duca: „el avea tocmai
însușirile care ne lipseau nouă, românilor.”.1
Din portretul realizat lui Carol I de către același I.G.Duca, reiese că: „Într-o țară care
n-avea noțiunea timpului, regele Carol aduce simțul exactității matematice.” 2.
Această venire la tron și domnie de 48 de ani a lui Carol I a prins bine României,
pasul înainte făcut de aceasta fiind uimitor, putând fi asemănat cu evoluția Japoniei de la
acea vreme.3

Capitolul I:

Din 1873, Carol I a pus in discuție guvernului problema obținerii independentei de

stat. Treptat, prin consolidarea instituțională și intr-un context extern favorabil, țara noastră
își va proclama și obține independența de stat. Unii liberali moderați și unii dintre marii
proprietari funciari susțineau calea diplomatica și apropierea de Austro-Ungaria. Liberalii
radicali însă au combătut activ politica de bizuire a Austriei, pentru că doreau ca România să
obțină independenţa prin propriile ei eforturi şi să nu fie datoare vreunei puteri străine.
Liberalii erau de părere că independența se putea câștiga prin redeschiderea Chestiunii
orientale, în care România ar avea un rol activ. Politicienii români preferau însă ca popoarele
din regiune să ia ele iniţiativa şi nu Marile Puteri, întrucât se temeau de scopurile politice şi
economice agresive ale acestora.4
În anul 1875 a reizbucnit cu putere o nouă fază a „ Problemei Orientale” cu puternice
răscoale antiotomane în Bosnia și Herțegovina 5. Problema Orientala s-a agravat mult în anul
1876, datorită unei răscoale antiotomane a bulgarilor și a declarării de către Serbia și
Muntenegru război Imperiului Otoman. În acest context, conflictul armat dintre Imperiul Rus
1
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, Editura Univers Enciclopedic Gold,
București, 2010, p.235.
2
Ibidem, p.235.
3
Neagu Djuvaru, O scurtă istorie a României povestită celor tineri, ediția a IV-a, Editura Humanitas, București,
2002, p.184.
4
Keith Hitchins, România: 1866-1947, ediția a IV-a, Editura Humanitas, București, 2013, p.47.
5
Nicolae Iorga, Politica externă a regelui Carol I, Editura Glykon, București, 1991, p.159.

3
și Imperiul Otoman era iminent. În numele protejării creștinilor din Balcani, Imperiul Rus
urmărea să declare război turcilor, dar România a dat dovada de mult calm și echilibru. În
primăvara anului 1876 activitatea diplomatică s-a intensificat ca urmare a formării unui
guvern liberal condus de Ion C. Brătianu, in care ministrul de externe era Mihail
Kogălniceanu. Pentru a evita ca România să devină teatru de război, primul-ministrul I.C.
Brătianu a purtat tratative directe cu Imperiul Rus, in toamna anului 1876, în Crimeea, la
Livadia, unde au fost abordate probleme legate de trecerea trupelor ruse pe teritoriul
românesc în drum spre Balcani 6. În noua Constituție a Imperiului Otomana, din decembrie
1876, se prevedea ca România era o simplă provincie privilegiată 7 a acestui Imperiu. Mai
precis, România nu era un stat suveran, de sine stătător, ci era de fapt într-o stare de
dependență față de Poartă8. Acest lucru a determinat o mulțime de proteste la București, iar
conducătorii țării noastre și-au dat seama că independența de stat poate fi obținută, decăt pe
cale militară.
La 4 aprilie 1877 s-a semnat la București o Convenție politico-militară între România
și Imperiul Rus. Prin această Convenție militară este reglementat tranzitul trupelor ruse prin
țara noastră, având în vedere că Rusia ne-a dat un ultimatum: „vom trece prin ţara voastră
ca să atacăm Turcia”9. România era de acord ca trupele rusești să-i tranziteze teritoriul
pentru a ajunge în Balcani, iar Imperiul Rus se obliga să respecte și să mențină integritatea
României. Rușii se angajau să suporte cheltuielile de transport ale trupelor sale, iar traseul
acestora trebuia sa evite Bucureștiul.
Semnarea acestei convenții a fost mai degrabă o necesitate deoarece Principele Carol,
primul său ministru Ion Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu și-au dat
seama că dacă nu ar fi căzut la o înțelegere cu Imperiul Rus, nu doar că independența nu ar fi
fost obținută, ci ar fi fost riscată inclusiv integritatea teritorială a țării. Pe lângă cele
menționate anterior, prin semnarea acestui tratat, România dorea ca Rusia să îi garanteze
independența față de otomani10.
După ce Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman, iar trupele rusești au
început trecerea pe teritoriul României pentru a ajunge în Balcani, la 9 Mai 1877, în
Parlamentul României, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a proclamat independența
de stat a țării noastre.
Inițial, Imperiul Rus nu a dorit o cooperare militară cu România apreciind că singur
va putea să obțină victoria: „n-avem nevoie de armata voastră, noi vă promitem că nu ne
atingem de graniţele voastre când trecem prin România" 11. Practic, o implicare a armatei
române a fost categoric refuzată de ruși 12, și așa a început să traverseze marea armată rusă
ţara noastră.
Rușii nu erau de acord ca țara noastră să fie prezentă la masa tratativelor de pace,
deoarece urmărea să anexeze sudul Basarabiei. După ce au trecut la sudul Dunării, înaintarea
6
Ibidem, p.175.
7
Florin Constantiniu, op.cit., p.238.
8
Adrian Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste, Câteva adevăruri simple despre Istoria românilor, Editura Curtea
Veche Publishing, București, 2013, p.22.
9
Neagu Djuvaru, op.cit., p.185.
10
Ibidem, p.185.
11
Ibidem, p.185.
12
Ibidem, p.238

4
rușilor s-a lovit de o puternică rezistentă la Plevna (în bulgară Pleven), unde 50.000 de
soldați si ofițeri conduși de Osman Pasa, nu puteau să fie înfrânți. Având pierderi grele,
marele duce Nicolae comandant al frontului din Balcani, a solicitat ajutorul domnului Carol I
printr-o telegrama 2 in iulie 1877.
Deși prin convenția din aprilie 1877, România nu era obligată sa acorde ajutor militar
trupelor ruse, Carol I a hotărât să ajute trupele ruse, văzând in acest fapt o posibilitate de a
obține independența de stat si pe câmpul de luptă. Armata românâ, formată din 35.000 de
ostași, care a început să fie bine organizată deja de pe vremea lui Cuza de către generalul Ion
Florescu13, a trecut Dunărea si Carol I a primit comanda trupelor româno-ruse la Plevna.
Principalele lupte s-au desfășurat la Plevna, Grivița, Rahova, Opanez, Smârdan, in a doua
jumătate a anului 1877. După lupte grele, Plevna a fost încercuită si cucerită, in noiembrie
1877.
Este prima dată după o lungă perioadă de timp când România își afirmă prezenţa
militară şi mândria naţională. Astfel, războiul din 1877 reprezintă revenirea românilor pe
plan european într-un război internaţional. Lupta curajoasă a armatei noastre a impus
recunoașterea independenței de stat după capitularea Turciei, independență pe care am
proclamat-o chiar în ajunul intrării noastre în război (la 9 mai 1877) 14.
Înainte de tratativele de pace de la San-Stefano, din 19 februarie/3 martie 1878, au
avut loc discuții între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la care delegatul României nu a fost
primit, motivarea rușilor fiind că aceștia îi vor reprezenta corect interesele 15. Nici la San-
Stefano delegatul României, colonelul Eraclie Arion nu a fost primit.
Tratativele din februarie/martie 1878 au lăsat România satisfăcută și frustrată
simultan deoarece în timp ce Rusia recunoștea independența țării noastre, aceasta anexa
sudul Basarabiei, dându-ne la schimb Dobrogea (teritoriu obținut de ruși de la otomani) 16.
Practic, convenția semnată de România și de Imperiul Rus era încălcată de Imperiu.
Prin Tratatul de la San Stefano, Rusia Țaristă își consolida pozițiile in Balcani 17, rușii
și Poarta recunoșteau independența României și în plus, și pe cea a Serbiei, se crea o
Bulgarie mare, de la Dunăre la Marea Egee, şi se prevedea un drept al ruşilor de intervenţie
în toate treburile creştinilor din Imperiul Otoman18.
Celelalte mari puteri ale Europei nu au fost mulțumite de cele stabilite, ba chiar au
căpătat o oarecare teamă deoarece Imperiul Rus obținea o poziție strategică în Balcani. Prin
urmare, acestea au impus noi tratative de pace, ce aveau să se desfășoare la Berlin. În vara
anului 1878 a avut loc un Congres de Pace a celor 7 mari puteri europene prezidat de
cancelarul german Otto von Bismarck. Delegația României condusa de premierul Ion C.
Brătianu și ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a fost doar ascultată, dar nu și băgată în
seamă de marile puteri19. Congresul de Pace de la Berlin s-a finalizat prin încheierea, în iulie
1878, a Tratatului de la Berlin care prevedea următoarele în ceea ce privește România: s-a

13
Neagu Djuvaru, op.cit., p.185.
14
Ibidem, p.185.
15
Florin Constantiniu, op.cit., p.241.
16
Ibidem, p.241.
17
Nicolae Iorga, op.cit., p. 274.
18
Neagu Djuvaru, op.cit., p.186.
19
Nicolae Iorga, op.cit., p. 290.

5
recunoscut independenta României, dar in mod condiționat. Recunoașterea independenței de
stat era condiționată de modificarea articolului 7 al constituției din 1866 (de acordarea
cetățeniei române evreilor) și de preluarea de către statul român a unei societăți de cale ferata
anglo-germană care dăduse faliment (Afacerea Strousberg); România primea Dobrogea,
Delta Dunării si Insula Șerpilor, dar în schimb a fost obligată de marile puteri să retrocedeze
Imperiului Rus, sudul Basarabiei. Prin acest fapt Imperiul Rus a încălcat, în mod flagrant
Convenția din 4 aprilie 1877, aducând grave prejudicii suveranității noastre naționale.
În 1879 a fost modificat articolul 7 al Constituției din 1866, iar in anul 1880 s-a
rezolvat si „Afacerea Strousberg”. După ce au fost îndeplinite aceste cerințe independența a
fost recunoscută de toate marile puteri ale Europei, în anul 1880. S-a rupt astfel legătura
juridică cu Imperiul Otoman, care durase aproape patru secole20.

Capitolul II:
După obținerea independentei de stat, principala problemă a României era securitatea
națională deoarece garanția colectivă a celor 7 puteri europene dispăruse, iar singură, din
punct de vere militar, țara noastră nu își putea asigura nici suveranitatea, nici integritatea
teritorială21. Imperiul Rus s-a dovedit a fi atât un aliat, cât și un vecin periculos, datorita
faptului că, între Tratatul de la San Stefano si Congresul de la Berlin, a încercat ocuparea
militară a României, iar prin Tratatul de la Berlin ne-a luat, din nou Sudul Basarabiei,
devenind astfel principalul inamic al țării.
În aceste condiții conducătorii României au încep să caute aliați pentru a avea sprijin
in cazul unui atac din partea Imperiului Rus și pentru a ieși din izolarea diplomatică și
militară. Clasa politică română se orientează spre o alianță cu Germania nu neapărat pentru
că în fruntea țării se afla un prinț german, ci printr-un simplu calcul geopolitic, din care
reiese că Germania apărea ca o mare putere ce putea să apere țara noastră în fața
expansionismului rus22.
Astfel, la 18/30 octombrie 1883, România a aderat la Tripla Alianță (Puterile
Centrale), alianță politico-militara alcătuita din Germania, Austro-Ungaria, Italia. Această
alianță cu Puterile Centrale a fost o „alianță împotriva firii”23 deoarece Austro-Ungaria avea
în componența sa teritorii locuite de români (Transilvania, Bucovina, Banat). Totodată,
conducerea de la Budapesta desfășura o politică de discriminare și deznaționalizare față de
românii din Transilvania. Cu toate acestea, Bucureștiul a ales securitatea națională în
detrimentul solidarității naționale.
Tratatul de aderare avea un caracter defensiv si prevedea ca părțile semnatare să-și
acorde sprijin reciproc doar în cazul în care una din ele va fi atacată, prevedere foarte
importantă, ce va favoriza România în prima conflagrație mondială.
Totodată, tratatul a avut un caracter secret, fiind cunoscut doar de regele Carol I si de
unii oameni politici, deoarece majoritatea opiniei publice din țara noastră era pro-franceză,
20
Keith Hitchins, op.cit., p.65.
21
Idem, Scurtă istorie a României, Editura Polirom, București, 2015, p.139.
22
Florin Constantiniu, op.cit., p.245.
23
Ibidem, p.246.

6
pentru că Franța a sprijinit unirea principatelor, aducerea lui Carol I, iar Tripla Alianță era
îndreptată împotriva Franței.
Consecințele principale ale aderării României la Tripla Alianța au fost următoarele:
ieșirea României din izolarea diplomatică si militară; România avea garantat sprijin militar
in cazul unui atac militar din partea Imperiului Rus; România avea acces la piața Europei
Centrale. Totuși aceasta alianță a frânat ajutorul dat românilor transilvăneni, aflați în
componența imperiului Austro-Ungar, în lupta lor pentru drepturi politice si naționale, lucru
firresc într-o oarecare măsură pentru a se păstra o atmosferă cât mai pașnică în cadrul
alianței.

Capitolul III:
La începutul secolului al XX-lea România se afirmă ca un factor de stabilitate în sud-
estul Europei24. După formarea, in anul 1907, a Triplei Înțelegeri (Antanta), alianță politico-
militara alcătuită din Franța, Imperiul Rus și Anglia, României i se oferea o nouă alternativă,
relațiile cu Austro-Ungaria deteriorându-se constant, iar relațiile internaționale din sud-estul
Europei tensionându-se și ele treptat.
Situația externă din balcani provocată de criza Imperiului Otoman, de eforturile de
consolidare a statelor creștine din zonă și de implicarea marilor puteri în zonă i-au creat
României spațiul propice de a se afirma ca putere principală în zonă 25.
In anul 1912 a avut loc Primul Război Balcanic, război la care au participat Bulgaria,
Grecia, Serbia și Muntenegru, care au atacat Imperiul Otoman, acesta fiind înfrânt. În urma
acestei conflagrații mondiale, Bulgaria și-a mărit teritoriul 26. Romania a fost neutră în acest
Prim Război Balcanic, dar nu asta nu înseamnă că a fost și indiferentă, deoarece a perceput
mărirea teriorială a Bulgariei ca pe o amenințare la adresa frontierei dintre aceasta și
Dobrogea. Drept compensație pentru anexările Bulgariei, România a cerut retrasarea graniței
dintre cele două state în zona Dobrogei 27. Cu greu, țara noastră a obținut de la bulgari
Silistrea și o zonă de 3 km în jurul acesteia. Această soluție a fost considerată
nesatisfăcătoare de către București, lucru ce a favorizat rezolvarea problemei pe cale
militară28.
În anul 1913 a început cel de-Al Doilea Război Balcanic, deoarece nemulțumită de
rezultatul tratativelor de pace, Bulgaria sprijinită in secret de Austro-Ungaria și-a atacat foștii
aliați Serbia si Grecia.
Deoarece prin acțiunile ei, Bulgaria punea în pericol echilibru din Balcani, dar și
pentru că România nu a obținut o retrasare favorabilă a graniței din Dobrogea, țara noastră a
intrat în război împotriva Bulgariei care a fost înfrântă. Campania dusă de români a fost
considerată un fel de „război fulger” pentru că s-a desfășurat rapid, pierderile fiind reduse29.
24
Ioan-Aurel Pop, Scurtă istorie a românilor, ediția a III-a, Editura Litera, București, 2023, p.318.
25
Florin Constantiniu, op.cit., p.253.
26
Ibidem, p.253.
27
Neagu Djuvaru, op.cit., p.196.
28
Florin Constantiniu, op.cit, p.253.
29
Ibidem, pp.253-254.

7
 Tratativele de pace s-au desfășurat la București ca o recunoaștere a rolului de
echilibru în Balcani a țării noastre. Prin Tratatul de Pace semnat la București, România a
primit sudul Dobrogei ( județele Caliacra si Dârstor), cunoscut sub denumirea de Cadrilater.
Prin urmare, România s-a îndepărtat de Tripla Alianță și s-a apropiat de Antanta, iar Bulgaria
va deveni un inamic important al țării noastre. În plus, datorita faptului că Austro-Ungaria a
sprijinit Bulgaria, iar România a luptat împotriva Bulgariei, Nicolae Iorga spunea că la sudul
Dunării se pune in discuție problema Ardealului.

Capitolul IV:

La 28 iunie 1914, a avut loc Atentatul de la Sarajevo căruia i-au căzut victime
moștenitorul tronului austro-ungar, Franz-Ferdinand și soția sa. Rãzboiul a izbucnit dupã
șase săptămâni de la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, Austro-Ungaria a declarând
război Serbiei, astfel declanșându-se Primul Război Mondial 30. Izbucnirea războiului găsește
România într-o situație complicată, deoarece aceasta era aliată cu Puterile Centrale (Austro-
Ungaria, Germania și Italia), dar opinia publică din țară era ostilă Austro-Ungariei, dorind
eliberarea teritoriilor românești aflate sub stăpânirea Dublei Monarhii 31.
Soarta tării noastre a fost decisă la Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/3
august 1914, când regele Carol I s-a consultat cu principalele forțe politice. Regele a cerut ca
România să intre în război alături de Tripla Alianță, prezentând Tratatul din 1883. De partea
lui s-a situat liderul conservator Petru P. Carp care a invocat pericolul slav ce amenința
România. După discuții îndelungate, majoritatea participanților au votat pentru neutralitatea
țării noastre, neutralitate acceptată de Carol I cu durere în suflet 32.
România și-a argumentat neutralitatea prin faptul ca nu are nici o obligație sa dea
ajutor Austro-Ungariei, deoarece această țară a atacat Serbia, iar conform tratatului din 1883
Romania era obligata sa ofere ajutor doar dacă un stat membru al Triplei Alianțe era atacat.
La sfârșitul lui septembrie 1914 a murit Carol I și a fost urmat la tron de către regele
Ferdinand ( 1914-1927) care se plasa pe poziții antantofile, fiind influențat de soția sa, regina
Maria, care provenea din casa regală engleză33.
În perioada neutralității primul-ministru Ion I.C. Brătianu a manifestat o
responsabilitate deosebită fată de destinul țării, deoarece în negocierile secrete purtate cu
Antanta, care promitea sprijin in lupta pentru desăvârșirea unității naționale, primul-ministru
a căutat să obțină cele mai bune garanții pentru tară. Brătianu a urmărit, pe lângă obținerea
teritoriilor românești aflate în componența Dublei Monarhii, și reducerea vărsării de sânge de
pe front34. Tratativele cu Antanta (Franța, Anglia și Imperiul Rus ) au intrat în vara anului
1916 în faza finală, iar șefii de stat major ai armatei ruse și franceze au cerut României să

30
Vyvyen Brendon, Primul Război Mondial: 1914-1918, Editura All, București, 2018, p.3.
31
Florin Constantiniu, op.cit., p.266.
32
Neagu Djuvaru, op.cit., p.201.
33
Glenn Edward Torrey, România în Primul Război Mondial, Editura Meteor Publishing, București, 2014, p.98.
34
Florin Constantiniu, op.cit., p.268.

8
intre în război „ acum sau niciodată”35. La 4 august s-au semnat documentele colaborării
României cu Antanta, o convenție politică și una militară care au avut un caracter secret.
Prin Convenția politică, Antanta recunoștea drepturile României asupra teritoriilor
românești din Austro-Ungaria (asupra Transilvaniei, Bucovinei și Banatului), ne garanta
participarea de pe poziții de egalitate cu celelalte țări la Conferința de Pace de la sfârșitul
războiului, iar România se angaja să intre în luptă de partea ei și să declare război Austro-
Ungariei. Convenția militară stipula ajutorul militar al Antantei pentru țara noastră.
La 14 August 1916 a fost convocat la Palatul Cotroceni din București, Consiliul de
Coroană sub conducere regelui Ferdinand. Prim-ministrul Brătianu a prezentat rezultatul
celor două convenții cu Antanta și a cerut intrarea țării noastre în război alături de aceasta
alianță. Toți participanții au fost de acord, cu excepția lui Titu Maiorescu și P.P. Carp care s-
au pronunțat pentru neutralitate36.

Capitolul V:

Zarurile au fost aruncate37, astfel în noaptea de 14 spre 15 august 1916, România a

declarat război Austro-Ungariei și trei armate române au trecut munții În Transilvania. La
început armata română a obținut căteva victorii, dar pe urmă a fost obligată sa se retragă din
Transilvania după ce germanii si austro-ungarii au trecut la ofensivă 38.
Începutul războiului a fost promițător pentru România, unitățile militare intrând în
Transilvania cu etuziasm, reușind chiar să ocupe Brașovul (16/29 august) 39. Bucuria și
încrederea românilor nu a durat mult, deeoarece România a fost atacată dinspre sud de un
corp mixt germano-bulgar condus de generalul Mackensen, iar țara noastră suferă
înfrângerea de la Turtucaia, din septembrie 1916. Pierderea a fost cauzată de ofensiva
română ce nu a fost susținută de aliații ruși40.
Concentrând trupe numeroase, beneficiind de o tehnică superioară si de experiența a
peste doi ani de front, trupele Puterilor Centrale, după lupte grele, au învins armata română,
în luptele de la trecătorile Carpaților. La sfârșitul lunii noiembrie și începutul lunii decembrie
1916 armata română a pierdut bătălia de la Neajlov-Argeș, în urma căreia Bucureștiul a fost
ocupat de armata germană41. Regele, guvernul, autoritățile si unii locuitori s-au retras în
Moldova, care a devenit centrul rezistentei românești.
În aceste condiții, guvernul român a acceptat să depoziteze în Imperiul Rus, pe
perioada ocupației germane, tezaurul național, format din arhive, valută, lingouri de aur,
tezaurul Casei Regale, obiecte de cult etc..
În Moldova, printr-un efort uriaș s-a refăcut o armată de aproape o jumătate milion de
oameni. La instruirea și înzestrarea cu armament modern a contribuit misiunea militară
35
Ibidem, p.269.
36
Ibidem, p.271.
37
Ibidem, p.272.
38
Neagu Djuvaru, op.cit., p.203.
39
Florin Constantiniu, op.cit., p.272.
40
Ibidem, p.273.
41
Petre Otu, România în Primul Război Mondial, Beligerența 1916-1917, Editura Litera, București, 2017, pp.56-59.

9
franceză condusă de generalul Henri Berthelot, iar sub patronajul reginei Maria a fost
organizată Crucea Roșie. În martie-aprilie 1917, pentru a încuraja ostașii de pe front, regele
Ferdinand a promis solemn înfăptuirea a două reforme: agrară și electorală 42.
În vara anului 1917 sub conducerea generalilor Alexandru Averescu si Eremia
Grigorescu armata română a obținut marile victorii de la Mărăști, Mărășești si Oituz oprind
înaintarea armatei germane. Astfel, a fost salvat statul român si s-a oprit înaintarea Puterilor
Centrale spre Imperiul Rus43.
Situația politică din Rusia a pus România într-o postură proastă în plină desfășurare a
războiului. Prin lovitura de stat bolșevică de la Petrograd, de la 25 octombrie 1917, în urma
căreia comuniștii conduși de Lenin au preluat puterea, cât și prin Pacea de la Brest-Litovsk
încheiata cu Puterile Centrale (martie 1918), pace care a scos Rusia Sovietică din război,
România rămânea singură si înconjurată de dușmani.
În aceste condiții, România a fost silită, deși victorioasă pe front, să încheie o pace
extrem de grea cu Puterile Centrale, in aprilie 1918 la București-Buftea 44. A fost o pace
draconică (încheiată de un guvern condus de Alexandru Marghiloman) deoarece prin aceasta,
armata româna era demobilizată, se pierdea o parte a teritoriului național (Dobrogea era
pierdută, la fel și Cadrilaterul, o parte din județul Constanța era anexată de Bulgaria iar restul
era sub conominiul Germaniei), Germania controla economia româneasca, iar accesul la
Marea Neagra era permis pe un culoar foarte îngust45.
Victoriile Antantei din vara anului 1918 au creat condiții favorabile tării noastre,
continuării luptei pentru eliberare națională. În octombrie 1918 guvernul Marghiloman a
demisionat și s-a format un guvern condus de către Constantin Coandă. A fost denunțată
pacea de la București-Buftea și s-a declarat război Germaniei. Atunci când Germania a
semnat Armistițiul de la Compiegne, la 11 Noiembrie 1918, prin care lua sfârșit Primul
Război Mondiala, țara noastră se afla în tabăra Antantei, luptând pentru desăvârșirea unității
naționale a românilor.
Finalul războiului a surprins România de partea corectă „baricadelor”, luptând alături
de Antanta. Pe lângă acest aspect, alte evenimente din timpul și după finalizarea războiului,
precum destrămarea imperiiilor multinaționale care aveau în componența lor provincii
locuite de români, au favorizat realizarea Marii Uniri. Imperiul Rus s-a destrămat, iar din
Octombrie 1917 a fost înlocuit cu Rusia Sovietică care a dat popoarelor din compenența sa,
dreptul la autoderminare, doar în cadrul ei, iar in anul 1918, imperiul Austro-Ungar, s-a
prăbușit, iar popoarele din acest imperiu cereau dreptul la autodeterminare, printre care si
poporul român din Transilvania și Bucovina46. Astfel, după secole de încercări și lupte, ia
naștere România Mare, țară care unea toate provinciile istorice locuite de români.

42
Florin Constantiniu, op.cit, p.277.
43
Keith Hitchins, România: 1866-1947, p.311.
44
Neagu Djuvaru, op.cit., p.204.
45
Florin Constantiniu, op.cit., pp.279-280.
46
Neagu Djuvaru, op.cit., pp.205-207.

10
Încheiere:

În urma Primului Război Mondial, s-a format România Mare, astfel fiind unite toate
provinciile locuite de români. Unirea a fost recunoscută prin tratatele semnate ulterior după
finalizarea Războiului Mondial (Tratatul de la Saint Germain pentru unirea Bucovinei;
Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 pentru unirea Transilvaniei; Tratatul de la Paris din 28
octombire 1920 pentru unirea Basarabiei). Noile granițe obținute de români au fost dorite și
de statele vest-europene câștigătoare precum Franața deoarece eram aliații săi, fiind în
interesul ei ca România să fie un aliat puternic și de încredere 47.
De asemenea, după război, a urmat perioada interbelică, o perioadă încărcată din
punct de vedere al relațiilor internaționale, nu doar pe plan european, cât și pe plan
internațional. De pe scena internațională nu a lipsit România, intrucât aceasta s-a implicat
activ în relațiile externe, încheinând tratate și acorduri cu țări europene precum
Cehoslovacia, Iugoslavia, Turcia, Grecia și Polonia.

47
Florin Constantiniu, op.cit., p.306

11
Bibliografie:
1. Brendon, Vyvyen, traducere de Daniela Mișcov, Primul Război Mondial: 1914-1918,
Editura All, București, 2018.
2. Cioroianu, Adrian, Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre
Istoria românilor, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2013.
3. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, Editura
Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.
4. Djuvaru, Neagu, O scurtă istorie a României povestită celor tineri, ediția a IV-a,
Editura Humanitas, București, 2002.
5. Hitchins, Keith, traducere de George G. Potra, Delia Rădulescu, România: 1866-
1947, ediția a IV-a, Editura Humanitas, București, 2013.
6. Hitchins, Keith, traducere de Lucia Popovici, Scurtă istorie a României, Editura
Polirom, București, 2015.
7. Iorga, Nicolae, Politica externă a regelui Carol I, Editura Glykon, București, 1991.
8. Otu, Petre, România în Primul Război Mondial, Beligerența 1916-1917, Editura
Litera, București, 2017.
9. Pop, Ioan-Aurel, Scurtă istorie a românilor, ediția a III-a, Editura Litera, București,
2023.
10. Torrey, Glenn Edward, traducere de Dan Criste, România în Primul Război Mondial,
Editura Meteor Publishing, București, 2014.

12