Introducere

În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să
fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866.
Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată
alegerea lui Carol ca domn al României.

Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866

prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea
Electivă,[23] una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind
inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Constituția
din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor
publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a
sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le
comuta pedepsele.[24] Aceasta era liberală, însă nu și democratică.[25] Constituția
a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore
dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost
transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a
constituit într-un prim pas spre independență.

Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la

Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină
prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții
Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.Prin Constituție s-a
oficializat schimbarea denumirii din "Principatele Unite" în "România".

Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit

titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a
specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege.
Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Articol principal: Ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României.

Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele
domnește fără a guverna.

Caracterul autocratic[26][27][28] al lui Carol I, ca și realitățile românești

(practicile politice și sociale ale unei populații balcanice, fără experiență în
autoguvernare, compusă în cvasitotalitate din țărani analfabeți, și tarată in materie
de instituții și practici de dominația multiseculară otomană) au făcut totuși literă
moartă de lege, din acest înalt principiu constituțional, ca și din prevederile
democratice care făceau din Constituția bazată pe modelul occidental, o lege
fundamentală avansată.[29] În România din perioada de domnie a regelui Carol I,
ca și în perioada de domnie a regelui Ferdinand I și cu atât mai mult în perioada de
domnie a lui Carol al II-lea[30], deși formal exista un regim de monarhie
constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar
aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea
cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul.[31][32][33] Nici
măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din
noiembrie 1919, n-au alterat caracterul trucat, formal[34] și nedemocratic al
sistemului politic și electoral românesc.[35]