Razboaiele Balcanice

Războaiele Balcanice au fost două războaie în Europa de sud-est în 1912-1913 în timpul cărora statele
Ligii Balcanice (Bulgaria, Muntenegru, Grecia, și Serbia) întâi au cucerit teritoriile otomane Macedonia,
Albania și majoritatea Traciei, și apoi nu s-au înțeles asupra împărțirii teritoriilor cucerite.

Cauza războaielor se află în incompleta apariție a statelor naționale din rămășițele Imperiului Otoman în
secolul al XIX-lea. Sârbii au obținut importante teritorii în urma războiului ruso-turc 1877-78, iar Grecia
a obținut Tesalia în 1881 (deși a pierdut o mică parte în favoarea Imperiului Otoman în 1897) ,iar
Bulgaria (un principat autonom începând cu 1878) a încorporat fosta provincie separată Rumelia
Orientală (1885). Toate trei, împreună cu Muntenegru, doreau teritorii adiționale din întinsele regiuni
otomane cunoscute colectiv sub numele de Rumelia (vezi harta).

Tensiunile dintre statele balcanice legate de aspirațiile rivale în Macedonia și Tracia s-au potolit oarecum
în urma intervențiilor Marilor Puteri de la jumătatea secolului al XIX-lea, care vizau asigurarea unei mai
bune protecții pentru creștinii majoritari, precum și pentru păstrarea status quo. Problema viabilității
stăpânirii otomane a fost însă din nou pusă după Revoluția Junilor Turci din iulie 1908 care l-a obligat pe
sultan să revină asupra constituției susupendate.

În timp ce Austro-Ungaria a profitat de nesiguranța politică otomană pentru a anexa oficial provincia
otomană Bosnia-Herțegovina, pe care o ocupase încă din 1878, Bulgaria și-a declarat independența
completă (8 octombrie 1908), iar grecii din Creta au proclamat unificarea cu Grecia, deși opoziția marilor
puteri a împiedicat punerea în practică a ultimei acțiuni.

Frustrată în nord de încorporarea Bosniei-Herțegovina de către Austro-Ungaria, cu cei 825 000 de sârbi
ortodocși (și mult mai mulți sârbi și simpatizanți ai sârbilor de alte confesiuni), și obligată în martie 1909
să accepte anexarea și să răstrângă demonstrațiile anti-habsburgice printre grupurile naționaliste sârbe,
guvernul acestei țări a privit către fostele teritorii sârbe din sud, în special "Vechea Serbia" (Sângeacul
Novi Pazar și provincia Kosovo).

Inițial sub încurajarea agenților ruși, au fost încheiate o serie de înțelegeri între Serbia și Bulgaria în
martie 1912 și între Grecia și Bulgaria în mai 1912. În octombrie același an Muntenegru a încheiat, de
asemenea, înțelegeri cu Serbia și Bulgaria. Primul război balcanic a urmat imediat.

Războaiele au fost un precursor important al primului război mondial, deoarece Austro-Ungaria s-a
alarmat de creșterea teritoriului și statutului regional al Serbiei. Această temere era împărtășită de
Germania, care considera Serbia un satelit al Rusiei. Creșterea puterii sârbești a constribuit astfel la
dorința celor două Puteri Centrale de a risca un război după atentatul de la Sarajevo asupra arhiducelui
Franz Ferdinand al Austriei în iunie 1914.

Mai apoi, armata austro-ungară a luptat timp de trei ani pentru a reuși anexarea Serbiei și Muntenegrului,
lucru reușit atunci când Bulgaria, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman s-au alăturat Puterilor Centrale
alături de Germania.
Urlanis a estimat în Voini I Narodo-Nacelenie Europi (1960) că în războaiele balcanice au fost 122 000
de morți în luptă, 20 000 morți în urma rănilor și 82 000 în urma bolilor.

Criza Marocana

Prima criză marocană, cunoscută și cu numele Criza Tangerului, a fost o criză internațională din perioada
martie 1905 – mai 1906 generată de neînțelegerile cu privire la controlul asupra Marocului. Criza a dus la
înrăutățirea relațiilor Germaniei atât cu Franța cât și cu Regatul Unit și a dus la întărirea relațiilor franco-
britanice în cadrul Antantei.

Vizita Kaiserului
Pe 31 martie 1905, Kaiserul Wilhelm al II-lea a ajuns la Tanger în Maroc și a avut discuții cu reprezentanții
sultanului Abdelaziz al Marocului.[1] Kaiserul a vizitat în continuare orașul călare pe un cal alb. Kaiserul a
declarat că a venit să sprijine suveranitatea sultanatului – o declarație provocatoare la adresa Franței, care avea
interese în Maroc. Sultanul a respins ulterior un set de reforme guvernamentale propuse de francezi și a lansat
invitații marilor puteri mondiale pentru participarea la o conferință care să-l consilieze cu privire la reformele
necesare.

Reacția franceză – concentrări de trupe

Germania a dorit să fie organizată o conferință unde Franța să fie invitată să își prezinte punctul de vedere în
fața altor puteri europene. Ministrul de externe francez, Théophile Delcassé, a adoptat o atitudine sfidătoare,
susținând că o asemenea conferință nu este necesară. Contele Bernhard von Bülow, cancelarul german, a
amenințat cu războiul în cazul în care nu se găsesc soluții.[2][3] Criza a ajuns la apogeu la mijlocul lunii iunie.
Francezii au anulat toate permisiile militarilor (15 iunie) iar germanii au amenințat că vor semna un tratat
militar defensiv cu sultanul (22 iunie). Premierul francez Maurice Rouvier a refuzat să își implice țara într-un
război cu Germania pentru o problemă pe care o considera fără o importanță majoră. Ministrul de externe
Delcassé a demisionat, de vreme ce guvernul francez nu îi mai susținea poziția. Pe 1 iulie, francezii au fost de
acord să participe la conferință.

Criza a continuat până în ajunul conferinței de la Algeciras. Germania își mobilizase trupele de rezerve (30
decembrie) iar Franța deplasase trupe la frontiera cu Germania (3 ianuarie).

Conferința de la Algeciras
Conferința de la Algeciras a fost convocată pentru rezolvarea neînțelegerilor, iar discuțiile au durat din 16
ianuarie până pe 7 aprilie 1906. Germania a aflat în timpul discuțiilor că dintre cele 13 națiuni participante,
doar Austro-Ungaria îi sprijinea poziția. O încercare a germanilor pentru semnarea unui compromis a fost
respinsă de austro-ungari. Franța se bucura de sprijinul ferm al Regatului Unit, Rusiei, Italia, Spania și SUA.
Germanii au accepta să semneze pe 31 martie1906 un compromis care le salva prestigiul. Franța a fost de
acord să renunțe la controlul asupra poliției marocane, dar a reușit să obțină controlul de facto al vieții
economice și politice marocane.
Consecințe
Deși Conferința de la Algeciras a rezolvat temporar criza marocană, aceasta de fapt a înrăutățit tensiunile
dintre Tripla Alianță (1882) și Antanta cordială care au dus în cele din urmă la izbucnirea primei conflagrații
mondiale.[4]

Prima criză marocană a demonstrat că Antanta era puternică – britanicii se situaseră ferm de partea francezilor.
Criza a provocat și semnarea altor înțelegeri precum Convenția anglo-rusă și Pactul de la Cartagena anglo-
franco-spaniol. Kaiserul Wilhelm al II-lea a fost foarte furios datorită umilinței suferite și nu a mai cedat în
viitor, ceea ce a dus la implicarea Germaniei în a doua criză marocană (Criza Agadirului).

Rascoala Boxerilor

Răscoala boxerilor (chineză: 義和團起義; pinyin: Yìhetuán Qiyi) sau Revolta boxerilor ori Rebeliunea
boxerilor a fost o mișcare xenofobă și anticreștină violentă, petrecută în China la sfârșitul dinastiei Qing, între
anii 1898 și 1900. A fost inițiată de Miliția Yìhétuán (Miliția Unită pentru Dreptate), cunoscută în occident sub
denumirea de „Boxerii, și motivată de sentimente naționaliste și de rezistență împotriva imperialismului vestic
și japonez și a creștinismului. Termenul de „boxer” se datorează faptului că membrii Miliției Yìhétuán
practicau boxul și exercițiile calistenice, crezând că aceste practici îi vor face impenetrabili în fața gloanțelor.
Marile puteri au intervenit și au înfrânt forțele chineze. Ostilitățile s-au încheiat cu un protocol semnat în 1901
prin care Chinei i se cerea să plătească daune unui număr de 11 state. Ulterior Marea Britanie și SUA au
returnat o mare parte din reparațiile pe care le primiseră.

Biserica Ortodoxă Chineză a avut de suferit în timpul răscoalei, pierzându-și aproape toți membrii. De
asemenea, în răscoala boxerilor au fost uciși peste 700 de creștini protestanți (Martirii chinezi din 1900 .
Biserica Catolică îl comemorează în ziua de 9 iulie pe episcopul Gregorio Grassi împreună cu ceilalți sfinți
martiri din China.

Criza Bosniaca

Criza bosniacă din 1908-1909, cunoscută de asemenea cu numele de Criza anexării, a izbucnit, în opinia
publicului larg, când Austro-Ungaria a declarat pe 6 octombrie 1908 anexarea Bosniei și a Herțegovinei.
Rusia, Imperiul otoman, Regatul Unit, Italia, Serbia, Muntenegrul, Germania și Franța au avut interes în aceste
evenimente. În aprilie 1909, Tratatul de la Berlin fost modificat, pentru a accepta noul status quo, punând capăt
crizei. Criza a deteriorat permanent relațiile dintre Austro-Ungaria, pe de-o parte, și Rusia și Serbia, de cealaltă
parte. Anexarea și reacțiile anexării au fost cauze care au contribuit la izbucnirea Primului Război Mondial.
 Tratatele de alianta ale Romaniei (Puterile Centrale si Antanta)

Tratatul de alianță a României cu Antanta a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul
român și guvernele Antantei având ca obiect principal intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe
timpul Primului Război Mondial. Acordul a fost semnat la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui
Vintilă Brătianu. de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și reprezentanții
diplomatici ai puterilor Antantei la București.

Prevederi
La inițiativa lui Kitchener locotenent-colonelul Christopher Thomson, vorbitor fluent de franceză, a fost trimis
la București în 1915 ca atașat militar britanic cu misiunea de a atrage România în război. Acolo a realizat rapid
că România este nepregătită și slab înarmată iar dacă s-ar confrunta cu o luptă pe trei fronturi împotriva
Austro-Ungariei, Turciei și Bulgariei ar deveni mai degrabă un risc decât un avantaj pentru aliați. Această
opinie a fost respinsă de Whitehall iar el a semnat (cu rele presimțiri) o convenție militară cu România la 13
august 1916.

Tratatul avea două părți: un tratat politic (șapte articole) și o convenție militară (șaptesprezece articole).
Guvernul român urma să declare război Austro-Ungariei pe 28 august (stil nou) cel mai târziu. În schimb, urma
să primească următoarele teritorii:

 Transilvania, Crișana și Maramureș, teritorii guvernate de Ungaria dar cu majoritate etnică

românească și minorități maghiare și germane, cu granița vestică ajungând la râul Tisa.
 Întregul Banat deținut de Ungaria, cu o populație mixtă maghiară, română, germană și sârbă.
 Cea mai mare parte a Bucovinei (cu excepția părții la nord de râul Prut), guvernată de Austria-
Ungaria, cu o populație majoritară românească
În articolul IV România s-a obligat să nu construiască fortificații opuse Belgradului și să-i despăgubească pe
sârbi din Banat pentru proprietățile lor dacă emigrează din România întermen de doi ani de la încheierea păcii.
În articolul V al convenției politice semnatarii au promis că nu vor face pace separată. Antanta a garantat
României egalitatea de drepturi cu aliații săi la Conferința de pace în articolul VI din tratatul politic. Articolul
VII obligă semnatarii să păstreze secretul convenției până la semnarea unei păci generale.

Conform convenției militare România urma să atace Austria-Ungaria din sud în timp ce Rusia s-a angajat să
înceapă o ofensivă pe frontul austriac pentru a sprijini avansul românesc în Transilvania. Înaltul Comandament
rus a promis că va trimite două divizii de infanterie și o divizie de cavalerie în Dobrogea pentru a proteja
spatele frontului de un atac bulgar. Francezii și britanicii s-au angajat să înceapă o ofensivă pe frontul de la
Salonic pentru a obliga Bulgaria să iasă din război.
Puterile Centrale (în limba germană: Mittelmächte) au fost națiunile Germaniei, Austro-Ungariei, Imperiului
Otoman și Bulgariei, care au luptat împotriva Aliaților (Antantei) în timpul Primului Război Mondial. Numele
acesta a fost dat deoarece cele patru națiuni erau localizate între Imperiul Rus la răsărit și Franța și Regatul
Unit la apus.

Germania și Austro-Ungaria s-au aliat, oficial, la 7 octombrie 1879, alăturându-li-se lor și Italia, la 20 mai
1882, (Vezi și Tripla Alianță), țară care însă s-a angajat în secret în 1902 să nu-și onoreze angajamentele
împotriva principalului adversar al Germaniei, Franța. Italia a intrat în Primul Război Mondial în 23 mai 1915
în alianță cu Anglia. Totuși, după încheierea conflagrației mondiale, fasciștii italieni au reorientat alianțele țării
către Germania și regimul nazist.

Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei în octombrie 1914, provocând declararea războiului
împotriva sa și de către celelalte puteri ale Antantei – Anglia și Franța.

Bulgaria, care se mai resimțea încă după înfrângerea din 1913 în al doilea război balcanic, a intrat în război
alături de Germania și Austro-Ungaria împotriva Antantei, prin invadarea Serbiei în octombrie 1915.

Bulgaria a semnat un armistițiu cu Antanta în 29 septembrie 1918, ca urmare a atacului aliat încununat de
succes din Macedonia. Imperiul Otoman a urmat la scurtă vreme exemplul Bulgariei, în fața victoriilor
britanice și arabe din Palestina și Siria. Austria și Ungaria au semnat păci separate în prima lună a lui
noiembrie 1918, după dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, iar Germania a semnat armistițiul în dimineața
zilei de 11 noiembrie, după o serie de atacuri de neoprit ale forțelor reunite ale belgienilor, francezilor,
britanicilor și americanilor în nord-estul Franței și Belgiei.

Antanta (sau Tripla Înțelegere) a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război
Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. Convenția de aderare a României la Antanta a
fost semnată pe data de 4 /17 august 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția
Rusiei, care a ieșit din război în 1917.

Antanta a fost formată în trei etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse
(1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două țări ar fi fost
atacată de către Tripla Alianță. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez
numit Antanta cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două țări
și-au delimitat sferele de influență în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.

Context

Rusia a fost anterior membră a Ligii celor Trei Imperii, alianță din 1873 cu Austria, Ungaria și Germania.
Alianța a făcut parte din planul cancelarului german Otto von Bismarck de a izola diplomatic Franța. Acesta
era alarmat de aspirațiile revanșarde ale Franței în vederea recăpătării pierderilor din 1871 în Războiul franco-
prusac. Liga se confrunta cu mari dificultăți provocate de tensiunile între Imperiile Rus si Austro-Ungar, în
special în Balcani, unde creșterea naționalismului și declinul continuu al Imperiului Otoman au creat premise
provinciilor otomane de inițiere a luptelor pentru independență. Situația din Balcani, în special în urma
Războiului sârbo-bulgar și a Tratatului de la Berlin din 1878, care a făcut ca Rusia să se simtă înșelată de
câștigurile obținute în Războiul ruso-turc, a împiedicat reînnoirea Ligii în 1887. Într-o încercare de a opri
alianța Rusiei cu Franța, Bismarck a semnat tratatul secret de reasigurare cu Rusia în 1887. Tratatul a asigurat
că ambele părți rămân neutre în cazul izbucnirii războiului. Alianța dintre Rusia și Franța și excluderea Rusiei
de către Bismarck de pe piața financiară germană în 1887 a împiedicat reînnoirea tratatului în 1890. Aceasta a
pus capăt alianței dintre Germania și Rusia.