Primul Razboi Mondial

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea

Război Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni
mondiale. A fost un război global declanșat în Europa, care a durat de la 28
iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de milioane
de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, mobilizați într-unul dintre cele
mai mari războaie din istorie. Peste nouă milioane de combatanți și șapte
milioane de civili au murit ca urmare a războiului, o rată a accidentelor exacerbată
de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și impasul tactic cauzat
de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a
provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe
dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au
contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu.
[5]
Situația din Europa, înainte de război, era
îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune,
iar cursa înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut
de militarizare fără precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au creat tensiuni
internaționale, iar conflictele regionale multiple au dus la descompunerea
relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri economice ale
lumii, grupate în două alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A
Treia Republică Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei),
contra Puterilor Centrale formate din Imperiul German și Austro-Ungaria.
Deși Italia a fost membră a Alianței Triple alături de Germania și Austria-Ungaria,
ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-Ungaria a atacat-o
încălcând termenii alianței. Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse pe
măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite ale
Americii care s-au alăturat Puterilor Aliate, în timp ce Imperiul
Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.[6]
Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand
al Austriei, moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către naționalistul
iugoslav Gavrilo Princip la Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o
criză diplomatică atunci, când Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului
Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor
anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război,
iar conflictul urma să escaladeze în curând la scară globală.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24
iulie-25 iulie, iar la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a
anunțat mobilizarea generală la 30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să
se demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1
august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a îndemnat aliatul său
francez să deschidă un al doilea front în vest.[7]
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al
doilea imperiu francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena.
Amărăciunea în legătură cu această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-
Lorena i-au determinat să accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să se
mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august, a declarat război
Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele
părți, astfel încât, conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre
ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord,
determinând Regatul Unit să declare război împotriva Germaniei la 4 august, din
cauza încălcării neutralității belgiene.[8]
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de
ocazia distragerii Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de
influență în China și Pacific.
Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a
determinat ca pe Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de
tranșee care s-a schimbat rareori până în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a
condus cu succes campania împotriva austro-ungurilor, însă germanii au oprit-o în
Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazurice. În noiembrie 1914,
Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în Caucaz,
Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar
Bulgaria s-a alăturat Puterilor Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în
1916. După ce au fost scufundate șapte nave comerciale americane de către
focurile trase de submarinele germane și revelația că germanii încercau să obțină
cooperarea Mexicului pentru a duce război împotriva Statelor Unite, SUA au
declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917.
Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din
Februarie, iar Revoluția din Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a
determinat pe ruși să încheie pace cu Puterile Centrale prin Tratatul de la Brest-
Litovsk, care le-a acordat germanilor o victorie semnificativă. După
uimitoarele[judecată de valoare] ofensive germane de primăvară de-a lungul Frontului de
Vest, în primăvara anului 1918, puterile aliate s-au adunat și au condus Ofensiva
de 100 de zile împotriva germanilor. La 4 noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar
a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care avea propriile probleme
cu revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11
noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria forțelor aliate.
Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul
Rus, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar
monarhiile acestora au fost abolite. Frontierele naționale au fost redesenate, cu
restabilirea sau crearea a nouă națiuni independente, iar coloniile germane și
teritoriile otomane au fost împărțite între puterile victorioase. În
timpul Conferinței de la Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie,
Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus termenii într-o serie de tratate. Liga
Națiunilor a fost creată cu scopul de a împiedica repetarea unui astfel de conflict.
Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică, naționalismul reînnoit, statele
succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru Germania) au
contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.[9]

Denumirea]
Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru prima dată în septembrie
1914 de biologul și filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există
nici o îndoială că cursul și caracterul acestui război european de temut ... va
deveni primul război mondial în sensul deplin al cuvântului” citând un raport de
serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914.[10] Înainte de Al Doilea
Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui
Război. Europenii contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind „ războiul
care trebuia să pună capăt războiului” sau „războiul pentru a pune capăt tuturor
războaielor”, datorită percepției lor asupra scării și devastării sale, atunci
neegalate. După ce a început cel de-al Doilea Război Mondial în 1939, termenul a
devenit mai standard la istoricii Imperiului Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând
mai des termenul „Primul Război Mondial”.[11]
În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: „Unele războaie se
autonumesc. Acesta este Marele Război”. Cu toate acestea, istoricul John Holland
Rose descria în 1911 războaiele din 1793-1815 împotriva Franței ca Marele
Război. Această a fost validată de cartea lui Gareth Glover din 2015, Waterloo în
100 fapte, în care afirmă: „Această declarație de deschidere va provoca o serie de
nedumeriri față de mulți care au crescut cu numirea Marelui Război aplicat ferm
la primul război mondial din 1914-18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918,
titlul Războiului cel Mare a fost aplicat în Războaiele Napoleoniene în care Marea
Britanie a luptat aproape continuu împotriva Franței timp de 22 de ani între anii
1793-1815.”[12]
Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul
Succesiunii Spaniole (1701-1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-
1748), Războiul de Șapte Ani (1756-1763) și Războiul de Independență al Statelor
Unite ale Americii (1775-1783), petrecute pe fronturile a două-trei continente.
În Germania denumirea „Marele război” a fost folosit istoric pentru Războiul de
treizeci de ani din 1618-1648, cunoscut și sub numele de „Marele război german”
sau „Marea schismă”. Una dintre cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din
istoria omenirii a condus la opt milioane de decese cauzate de acțiuni militare,
violență, foamete și ciumă, majoritatea acestora fiind din statele germane din
Sfântul Imperiu Roman. În ceea ce privește pierderile și distrugerile proporționale
din Germania, a fost depășită doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de
durată este parțial rezultatul pan-germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent
de terminologie, rămâne cea mai mare traumă de război în memoria germană,
așa cum s-a demonstrat în dezbaterile despre convențiile de numire pentru
centenarul din 1914-1918.[13]
În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul
tronului austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student
naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece
asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-
sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care
deja exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea
arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era
nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul
Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă [14] a provinciei de către
același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război
Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua
complexă de alianțe și contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri
europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului
federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von
Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza
multitudinii factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare
nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere
pentru industria central-europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară,
întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauze și responsabilități[
Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării
războiului.
Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda
populațiilor lor dreptul la auto-determinare.[15][16] Bosnia a fost anexată de către
Imperiul Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor
populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel moment, un stat multi-etnic în
care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri.[17] La fel
cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu
speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii
din Bosnia și din restul Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor
din regatul independent al Serbiei.[18]
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau
în interiorul statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor
popoare, și la începutul secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se
dilua.[19] Popoarele aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite
de frontierele existente la acel moment, precum și de modul în care aceste
frontiere erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare.[20] De altfel,
unul dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului Război Mondial a fost
chiar acest drept al popoarelor la autodeterminare.[21] În epocă, observatorii
avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau
politici expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor interese: imperiul
gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților
oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu
populație diversă religios și etnic.[22]
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru
începutul Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930,
accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la
Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate
asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe
ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută
de Germania care a invadat, fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această
viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea
Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea Britanie au
ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici
ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R.
Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari
precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse și germane, dată fiind
importanța concepției de a ataca primul și de a executa planurile militare într-un
ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale,
unde au triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele
Război cu entuziasm. Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul
Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur (1899-1902), au redus probabilitatea
că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major. Faptul că nicio
forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de
acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate
că pe durata războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la
formarea de alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost
construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o
superioritate majoră față de navele anterioare, numite „pre-dreadnought”. Noul
vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă în
construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din
cauza neoimperialismului. În general, națiunile care făceau parte din Tripla
Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice
versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de
fervoare naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor
anterioare. Această evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie
1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb,
deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a
Rusiei[necesită citare] nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea
conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la
agravarea conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca
principală metodă de comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de
zile întregi.