1

Primul razboi mondial

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în
timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Primul Război
Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni
mondiale. A fost un război global declanșat în Europa,
care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie
1918, la care au participat peste 70 de milioane de
militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, mobilizați
într-unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste
nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili
au murit ca urmare a războiului, o rată a accidentelor
exacerbată de progresul tehnologic și industrial al
beligeranților și impasul tactic cauzat de războiul de
tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte
din istorie și a provocat schimbări majore politice,
inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre
națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul
conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea
Război Mondial, 21 de ani mai târziu. Situația din
Europa, înainte de război, era îngrijorătoare.
Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în
ascensiune, iar cursa înarmărilor între marile imperii ale
 2

Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără

precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au creat
tensiuni internaționale, iar conflictele regionale
multiple au dus la descompunerea relațiilor
diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile
puteri economice ale lumii, grupate în două alianțe
opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia
Republică Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei), contra Puterilor Centrale formate din Imperiul
German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a
Alianței Triple alături de Germania și Austria-Ungaria,
ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-
Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste
alianțe au fost reorganizate și extinse pe măsură ce mai
multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și
Statele Unite ale Americii care s-au alăturat Antantei în
timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat
Puterilor Centrale.
Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea
arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moștenitor al
tronului Austro-Ungariei, de către studentul bosniac
Gavrilo Princip la Sarajevo la 28 iunie 1914. Această
 3

crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când

Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului Serbiei și,
ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul
deceniilor anterioare au fost invocate. În câteva
săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul
urma să escaladeze în curând la scară globală.

Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a

armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie, iar la 28 iulie,
Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a
anunțat mobilizarea generală la 30 iulie. Germania a
trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a
refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1
august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a
îndemnat aliatul său francez să deschidă un al doilea
front în vest.[7]

Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-

prusac a pus capăt celui de-al doilea imperiu francez, iar
Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena.
Amărăciunea în legătură cu această înfrângere și
 4

hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat

să accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să
se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la 3
august, a declarat război Franței. Frontiera dintre Franța
și Germania a fost puternic fortificată pe ambele părți,
astfel încât, conform planului Schlieffen, Germania a
invadat state neutre ca Belgia și Luxemburgul înainte de
a se deplasa spre Franța din nord, determinând Regatul
Unit să declare război împotriva Germaniei la 4 august,
din cauza încălcării neutralității belgiene.[8]

Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23

august 1914, profitând de ocazia distragerii Germaniei
de războiul european pentru a-și extinde sfera de
influență în China și Pacific.
Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie
de pe Marna, ceea ce a determinat ca pe Frontul de
Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de
tranșee care s-a schimbat rareori până în 1917. Pe
Frontul de Est armata rusă a condus cu succes campania
împotriva austro-ungurilor, însă germanii au oprit-o în
Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile
 5

Mazurice. În noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a

alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în
Caucaz, Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia
s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat
Puterilor Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate
în 1916. După ce au fost scufundate șapte nave
comerciale americane de către focurile trase de
submarinele germane și revelația că germanii încercau
să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce război
împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război
Germaniei la 6 aprilie 1917.

Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată

cu Revoluția din Februarie, iar Revoluția din Octombrie,
urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe
ruși să încheie pace cu Puterile Centrale prin Tratatul de
la Brest-Litovsk, care le-a acordat germanilor o victorie
semnificativă. După ofensivele germane de primăvară
de-a lungul Frontului de Vest, în primăvara anului 1918,
puterile aliate s-au adunat și au condus Ofensiva de 100
de zile împotriva germanilor. La 4 noiembrie 1918,
Imperiul Austro-Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa
 6

Giusti și Germania, care avea propriile probleme cu

revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui
armistițiu la 11 noiembrie 1918, războiul încheindu-se
cu victoria forțelor aliate.
Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea,
Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar
și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar
monarhiile acestora au fost abolite. Frontierele
naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea
a nouă națiuni independente, iar coloniile germane și
teritoriile otomane au fost împărțite între puterile
victorioase. În timpul Conferinței de la Paris din 1919,
cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele
Unite și Italia) și-au impus termenii într-o serie de
tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a
împiedica repetarea unui astfel de conflict. Acest efort
nu a reușit, iar depresiunea economică, naționalismul
reînnoit, statele succesoare slăbite și sentimentele de
umilință (în special pentru Germania) au contribuit în
cele din urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război
Mondial.[9]
Denumirea
 7

Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru

prima dată în septembrie 1914 de biologul și filosoful
german Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există nici
o îndoială că cursul și caracterul acestui război
european de temut ... va deveni primul război mondial
în sensul deplin al cuvântului” citând un raport de
serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914.
[10] Înainte de Al Doilea Război Mondial, anii 1914-1918
au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui Război.
Europenii contemporani l-au caracterizat, de asemenea,
ca fiind „ războiul care trebuia să pună capăt războiului”
sau „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”,
datorită percepției lor asupra scării și devastării sale,
atunci neegalate. După ce a început cel de-al Doilea
Război Mondial în 1939, termenul a devenit mai
standard la istoricii Imperiului Britanic, inclusiv la
canadieni, utilizând mai des termenul „Primul Război
Mondial”.[11]

În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris:

„Unele războaie se autonumesc. Acesta este Marele
 8

Război”. Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose

descria în 1911 războaiele din 1793-1815 împotriva
Franței ca Marele Război. Această a fost validată de
cartea lui Gareth Glover din 2015, Waterloo în 100
fapte, în care afirmă: „Această declarație de deschidere
va provoca o serie de nedumeriri față de mulți care au
crescut cu numirea Marelui Război aplicat ferm la
primul război mondial din 1914-18. Dar pentru oricine
trăia înainte de 1918, titlul Războiului cel Mare a fost
aplicat în Războaiele Napoleoniene în care Marea
Britanie a luptat aproape continuu împotriva Franței
timp de 22 de ani între anii 1793-1815.”[12]

Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore

precum: Războiul Succesiunii Spaniole (1701-1714),
Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul
de Șapte Ani (1756-1763) și Războiul de Independență al
Statelor Unite ale Americii (1775-1783), petrecute pe
fronturile a două-trei continente.
 9

În Germania denumirea „Marele război” a fost folosit

istoric pentru Războiul de treizeci de ani din 1618-1648,
cunoscut și sub numele de „Marele război german” sau
„Marea schismă”. Una dintre cele mai lungi și mai
distrugătoare conflicte din istoria omenirii a condus la
opt milioane de decese cauzate de acțiuni militare,
violență, foamete și ciumă, majoritatea acestora fiind
din statele germane din Sfântul Imperiu Roman. În ceea
ce privește pierderile și distrugerile proporționale din
Germania, a fost depășită doar între ianuarie și mai
1945; vizibilitatea sa de durată este parțial rezultatul
pan-germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de
terminologie, rămâne cea mai mare traumă de război în
memoria germană, așa cum s-a demonstrat în
dezbaterile despre convențiile de numire pentru
centenarul din 1914-1918.[13]
Cauze
Articol principal: Cauzele Primului Război Mondial.
Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii
 10

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele

Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, a fost
asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student
naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un
grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră,
o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu
legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat
tensiunea gravă, care deja exista în Europa. Rebeliunile
de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui
Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă,
care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și
Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de
invadarea și ocuparea violentă [14] a provinciei de către
același imperiu, în 1878.

Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul

direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale
trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua
complexă de alianțe și contrabalansări care s-au
dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma
înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal
 11

german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului

de fier”, Otto von Bismarck, în 1871.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă

complicată din cauza multitudinii factorilor implicați,
între care: naționalismul, disputele anterioare
nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă și
de piețe de desfacere pentru industria central-
europeană, sistemul de alianțe, guvernarea
fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația
diplomatică, cursa înarmărilor etc.
Cauze și responsabilități
Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza
imediată a declanșării războiului.

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost

refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor dreptul la
auto-determinare.[15][16] Bosnia a fost anexată de
către Imperiul Austro-Ungar în 1908, în disprețul
sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria
însăși fiind deja, la acel moment, un stat multi-etnic în
 12

care numeroase minorități erau dominate de o clică de

nemți și unguri.[17] La fel cum românii transilvăneni
aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță
de ajutor spre românii deja liberi din regatul României,
tot așa și sârbii din Bosnia și din restul Imperiului
Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din
regatul independent al Serbiei.[18]

Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță

împotriva popoarelor care trăiau în interiorul statului
multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor
popoare, și la începutul secolului al XX-lea această
loialitate, în mod vădit, se dilua.[19] Popoarele aflate în
interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite
de frontierele existente la acel moment, precum și de
modul în care aceste frontiere erau menținute prin
instituții politico-statale conservatoare.[20] De altfel,
unul dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului
Război Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la
autodeterminare.[21] În epocă, observatorii avizați
considerau că aristocrații care conduceau Imperiul
Austro-Ungar promovau politici expansioniste
 13

nebunești, care erau contra propriilor lor interese:

imperiul gemea deja sub greutatea propriilor
contradicții și a frustrării minorităților oprimate, în timp
ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă
provincie cu populație diversă religios și etnic.[22]

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau

de ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război
Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930,
accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu
Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa
întreaga responsabilitate asupra Germaniei și aliaților
săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea
că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat
Serbia, susținută de Germania care a invadat, fără
provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune,
ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat
prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp
ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim
acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată
de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich
Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu
 14

timpul, alți analiști au luat în considerație și factori

suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor
militare ruse și germane, dată fiind importanța
concepției de a ataca primul și de a executa planurile
militare într-un ritm rapid).

Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost

obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid și
ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele
Război cu entuziasm. Totuși, dificultățile întâlnite de
Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al
doilea război bur (1899-1902), au redus probabilitatea
că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui
război major. Faptul că nicio forță politică importantă
nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de
acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o
opoziție viabilă, cu toate că pe durata războiului au
existat proteste minore.

O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de

armament, care a dus la formarea de alianțe cu substrat
 15

militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea

vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă
revoluționară, care avea o superioritate majoră față de
navele anterioare, numite „pre-dreadnought”. Noul vas
a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o
competiție acerbă în construcția vaselor între Marea
Britanie și Germania din cauza neoimperialismului. În
general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere
(Antanta) se temeau de cele care aparțineau la Tripla
Alianță și vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul

mai multor valuri de fervoare naționalistă, care a
crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor
anterioare. Această evoluție a redus opțiunile viabile
ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice
intense, menite să medieze conflictul austro-sârb,
deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din
partea Germaniei și a Rusiei[necesită citare] nu făceau
altceva decât să sporească, treptat, gravitatea
conflictului.
 16

Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite

în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate
națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca
principală metodă de comunicare, cauzând, astfel,
întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.
1914: Primele bătălii
Mobilizare și chemarea la arme

O mulțime de bărbați din Berlin ascultă citirea de

către un ofițer german a listei celor mobilizați în urma
emiterii decretului de mobilizare semnat de Kaiser în 1
august 1914

O mulțime de bărbați din Berlin ascultă citirea de

către un ofițer german a listei celor mobilizați în urma
emiterii decretului de mobilizare semnat de Kaiser în 1
august 1914
Voluntari britanici așteptând plata în Piața Trafalgar
din Londra
 17

Voluntari britanici așteptând plata în Piața Trafalgar

din Londra
Transportarea recruților germani

Transportarea recruților germani

Soldați francezi la începutul războiului

Soldați francezi la începutul războiului

Rezerviști francezi în Paris

Rezerviști francezi în Paris

Austrieci citind ziarul care anunța mobilizarea

Austrieci citind ziarul care anunța mobilizarea

Planul Schlieffen din 1905

 18

În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o

rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război Serbiei.
Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la
mobilizarea austriacă. Părea că criza va escalada și că
înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna
iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de
telegrame între cancelariile din marile capitale
europene. Diplomații europeni și unii oameni politici
încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei
era însă, subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al
Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui
război european.

La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război

Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt mobilizării.
Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe
două fronturi simultan, strategia germană prevedea ca,
în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata
franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit
de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de
învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze
teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez
 19

dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul

Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul final fiind
încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de
zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă
la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să
declanșeze un atac pe frontul estic.
Ordinul de Mobilizare Generala (Franta)
Afisul britanic de recrutare cu mesajul: Kitchener wants
you!

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în

timp ce în Franța s-a emis ordinul de mobilizare
(solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august,
Germania a declarat război Franței. La 4 august, după ce
i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor,
Germania a invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei
a determinat Marea Britanie să intre în conflict.
Trupe britanice debarcând in Qingdao (China).
 20

La 23 august, Japonia, motivată de competiția

comercială germană din China, a declarat război
Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat
portul german Qingdao din China, blocada fiind
încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1
noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război alături de
Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.

Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și

Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii Britanii,
Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară
continentală. Era imposibil ca războiul să fie limitat
spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri
industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict.

Marile puteri europene se pregăteau de mult timp

pentru un război european. Armatele aveau forțe
inegale. Germania considera de un secol că războiul
trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști, nu ca o
simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth
Johannes Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul
 21

celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von

Moltke (1800-1891), un mare strateg, care timp de 30
de ani fusese șeful Statului Major General al armatei
prusace și obținuse victorii categorice în războaiele
purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța
(1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a
aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului
național de război, iar în 1914 a fost determinat să
aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă
modelase structura socială a imperiului care dispunea
de un număr mare de oameni apți pentru serviciul
militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți
printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German
conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de
elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5
milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar
dispunea de forțe mult inferioare.[23]

În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau

de tehnologie militară dezvoltată și de un mare
randament de producție, deși se înfruntau cu
numeroase probleme. Franța era nevoită să susțină
 22

unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința

efectivelor, reușind să mobilizeze 4 milioane de soldați.
Marea Britanie deținea superioritatea navală.
Contribuția ei inițială constă în trimiterea pe
continentul european a unui contingent de 100 000 de
soldați din Forța Expediționară Britanică. Imperiul Rus
avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar
mobilizarea, din cauza distanțelor mari, se desfășura
lent.
Cavaleria indiană din British Expeditionary Force

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu

doar în statele participante. Însuflețiți de propagandă,
voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada,
India, Algeria, Senegal și Maroc) au răspuns chemării la
arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față
de țară, dar erau atrași și de perspectiva unui salariu fix
și spiritul de aventură.

În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic

în rândurile claselor de mijloc înstărite, fiind formate
 23

batalioanele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente

alcătuite din oameni care provin din aceeași regiune sau
comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți
dintre ei fiind muncitori din aceeași breaslă, sau foști
elevi ai unor colegii prestigioase.

Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații

se vor întoarce în casele lor înainte de Crăciun. În
ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă
care însoțea plecările spre front ale trenurilor pline de
soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în
piețe și gări, care fluturau steaguri și se îmbrățișau de
rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și
solidaritate menite să unească. Niciunii nu se așteptau
că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”,
așa cum, după încheierea războiului, aveau să susțină
pacifiștii.

La toate puterile europene prevala consensul intern în

fața inamicului, fiecare dintre ele considera că are
pretenții justificate, astfel: Germania, care avea
 24

pretenția supremației europene, lupta împotriva

autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de
revanșă împotriva tradiționalului adversar german, care
îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea
că lupta să apere slavismul de amenințarea germană și
cea otomană; Marea Britanie considera că Germania,
prin politica ei expansionistă, devenea un rival periculos
în competiția pentru supremația navală și industrială.
[24]
Frontul de Vest
Violarea neutralității Belgiei de către Germania

Bătălia de la Liège - 1914.

Bătălia de la Liège - 1914.

Ruinele unei librării din Louvain.

Ruinele unei librării din Louvain.

 25

Execuția unui belgian acuzat de germani ca ar fi

lunetist.

Execuția unui belgian acuzat de germani ca ar fi

lunetist.
Trupe germane în acțiune.

Trupe germane în acțiune.

Louvain devastat.

Louvain devastat.
Prizonieri belgieni.

Prizonieri belgieni.
Carabinieri belgieni în Bătălia Frontierelor.

Carabinieri belgieni în Bătălia Frontierelor.

 26

Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane

invadatoare au întâmpinat o neașteptată rezistență a
micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat
dovadă de o bună capacitate de apărare, părea că
războiul nu se desfășura conform planului Schlieffen. În
această situație, generalului german Ludendorff i-au
trebuit 11 zile să cucerească orașul Liège și abia pe 20
august, germanii au reușit să între în Bruxelles. Belgienii
s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-
fortăreață Anvers, unde au rezistat eroic până în 9
octombrie 1914.

Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au

adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor așezări
distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au
fost abolite, economia devastată, iar germanii au
rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu
și-a abandonat poporul și a rămas la comanda armatei
concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al
valorilor morale ale Antantei.
 27

În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze

comandate de generalul Joffre și Corpul Expediționar
Britanic comandat de Sir John French (veteran din
războiul cu burii), au contraatacat și au silit trupele
germane să se retragă spre sud. Armatele germane au
pătruns în Franța. Nevoit să renunțe la câteva divizii
pentru a întări Frontul de Est, amenințat de mobilizarea
rușilor, von Motke nu mai avea forțele necesare să ducă
la bun sfârșit planul Schlieffen. S-a renunțat la atacul
direct asupra capitalei franceze dinspre nord și est și s-a
trecut la atacul prin învăluire dinspre sud și vest.[25]
Marna

Soldați francezi.

Soldați francezi.
Infanteria franceză.

Infanteria franceză.
 28

Artilerie franceză.

Artilerie franceză.

Helmuth von Moltke

Joseph Joffre
Sir John French
Alexander von Kluck
Erich von Falkenhayn
Brigader din regimentul francez Chasseur d'Afrique.

Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să

restabilească echilibrul, întărind flancul drept al
armatei. A regrupat unitățile militare luate din diferite
sectoare ale frontului și a format o nouă armată (a VI-a),
condusă de generalul Maunoury, pe care a concentrat-o
în zona Parisului, a cărei garnizoană era alcătuită din
localnici. La 1 septembrie, această armată reunea 11
divizii, având misiunea de a ataca din flanc, atunci când
 29

condițiile vor fi favorabile, armata germană care înainta

prin marș .

La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue

retragerea, menținând, însă, la cele două extremități ale
frontului, Paris și Verdun, punctele de sprijin care îi vor
putea permite reluarea ofensivei. A doua zi a fost
avertizat de situația precară a Armatei I germane al
cărui flanc defensiv era insuficient, ivindu-se, astfel,
ocazia favorabilă pentru un contraatac francez. Joffre
avea în vedere deplasarea armatei lui Maunoury la sud
de Marna, în timp ce Joseph Simon Gallieni,
comandantul trupelor concentrate în zona Parisului,
printr-o contralovitură, urma să împingă atacul la nord
de râu. Bătălia avea să se desfășoare pe 6-7 septembrie.
S-au luat măsuri ca în Armata a V-a, Lanrezac să fie
înlocuit de Franchet d’Espérey și corpul britanic avea să
reia ofensiva. În seara zilei de 4 septembrie, la ora 22, s-
a dat ordinul general de atacare a Armatei I germane.
Între timp, Moltke, înștiințat de concentrarea forțelor
franceze în Lorena, a înțeles gravitatea pericolului care îl
amenința dinspre Paris. A lăsat armatele din centru să-și
 30

continue înaintarea și a ordonat celor două armate din

aripa dreaptă, comandate de Kluck și Bulow, să se
îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se putea forma
imediat, căci cea mai mare parte a diviziilor germane au
traversat Marna, în timp ce trupele lui Maunoury erau
gata de atac la nord de râul Marna.

În momentul declanșării bătăliei, Moltke avea 75 de

divizii, iar Joffre-79. În urma întăririlor provenite din
trupele de rezervă, infanteria Antantei era mai
numeroasă decât cea germană. Antanta avea toate
avantajele. Dacă în Bătălia de la Charleroi, cele două
armate germane de linie aveau 30 de divizii în fața a 19
divizii franco-britanice, acum nu mai dispuneau decât
de 20, pe când Antanta avea 30 de divizii. Cele două
armate germane au trimis patru divizii în fața
Anversului, fortificație în cadrul sistemului belgian,
lăsând trei divizii în fața Maubeugeului pentru a-l
asedia. La 26 august au pus la dispoziția Marelui Cartier
General alte patru divizii, care au fost trimise spre
Prusia Orientală să întărească forțele amplasate acolo
pe 29 august. Armatele germane ar fi putut primi
 31

întăriri scoase în cadrul unităților din Lorena. Moltke a

ignorat deplasările de forțe efectuate de Joffre până pe
4 septembrie și nu a luat nicio inițiativă în această
privință. Fiind sigur pe el că înfrângerea francezilor era
certă, a slăbit aripa dreaptă, fără să anticipeze ceea ce
va urma. În după-amiaza zilei de 5 septembrie, a
început marea bătălie pe înălțimile de la vest de Ourcq,
unde armata lui Maunoury a atacat flancul de apărare
al armatei lui Kluck. Forțele franceze au atacat și s-au
amplasat în sector, folosind orice mijloc de transport,
inclusiv taxiurile pariziene rechiziționate de urgență
pentru transferul trupelor de rezervă. Beneficiind de
avantaj, Joffre a coordonat un atac masiv. În 7
septembrie, britanicii și francezii s-au infiltrat în sectorul
mai puțin aparat al frontului german, la joncțiunea
dintre Armata I cu Armata II, amenințând divizarea
trupelor germane.
Taxi parizian

Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur de

succes, o breșă fiind deschisă în regiunea Revigny, între
Armata a IV-a și a III-a franceză. Dar a fost obturat prin
 32

înaintarea în linie a unui corp de armată scos cu trei zile

mai devreme de pe frontul din Lorena. În partea de vest
a frontului, armatele franceze și corpul britanic au
reluat ofensivă. Situația pentru cele două armate
germane din flancul drept s-a înrăutățit. Kluck și-a
readus diviziile de la nord de Marna pentru a para
atacul lui Maunoury, deschizând o largă breșă între
armatele sale și cele ale lui Bulow. Linia Petit-Morin era
apărată de o cortină de cavalerie, ușor de atras într-o
busculadă. Cei doi generali germani nu ignorau
pericolul, dar sperau că printr-o acțiune viguroasă a
celor două extremități ale frontului de luptă să obțină
victoria înainte ca breșa să fie larg deschisă. Pe Ourcq,
Kluck a încercat să învăluie prin nord armata lui
Maunoury. Bulow ducea tot greul pe aripa stângă,
traversând mlaștinile de la Saint-Gond și atacând
diviziile lui Foch. Eforturile germanilor au fost zadarnice.
În 8 septembrie, linia Petit-Morin a fost străpunsă,
Armata a VI-a franceză era gata să cedeze, fiind salvată
de 6000 de rezerviști, prin intermediul unei coloane de
taxiuri rechiziționate în Paris.
 33

Pe 9 septembrie, armata I germană risca să fie atacată

din spate, iar armata a II-a, din flancul stâng. Generalul
Helmuth von Moltke a ordonat generalilor von Bulow și
von Kluck să se retragă. Înfrângerea suferită de flancul
drept al armatei l-a obligat pe Moltke să înceteze
ofensiva din Lorena și să readucă în prima linie armatele
din centru. Retragerea germană le-a permis armatelor
Antantei să traverseze Marna lent, acoperind însă doar
20 km în prima zi. Armata lui von Kluck a făcut
joncțiunea cu armata lui von Bulow pe valea râului
Aisne. În timpul după-amiezii, britanicii au traversat
Marna pe la Fertes sous Jouanne, sprijiniți de Armatele
franceze V și VI și, astfel, francezii obțin victoria. La est
de tabăra de la Mailly, pe frontul din Argonne, de la
Meusa superioară până la Grand-Couronne de Nancy,
germanii atacau spre sud și de la est la vest linia
frontului de la Moselle și Meurthe pentru a încercui
frontul francez de la Verdun.

La 10 septembrie, în urma contraofensivei, întregul

front german a cedat. Francezii au suferit pierderi de
250 000 de soldați. Pierderile britanice se ridicau la
 34

peste 12 700. Ordinul de urmărire lansat de Joffre nu a

putut fi, însă, executat, din cauză că infanteria și
cavaleria franceză erau epuizate, iar artileria nu avea
muniție. Intrarea unei armate germane alcătuită din
divizii din Lorena și trupele disponibile în urma
capitulării Maubeugeului au oprit urmărirea francezilor
pe linia râului Aisne. Comandanții șefi s-au grăbit să
desfășoare frontul de luptă în direcția nord-vest și, apoi,
spre nord, efectuând o manevră de deplasare laterală a
trupelor. Era o cursă spre mare. La sud de Amiens, Joffre
a amplasat o nouă armată, dar care a fost respinsă pe
25 septembrie pe Somme. A lansat, între Arras și
Bethne, noi forțe, dar fără succes. A pregătit o altă
ofensivă în regiunea Lille, cu diviziile belgiene care
evacuau Anversul. Falkenhayn l-a înlocuit pe Moltke,
reluând ofensiva pentru a ajunge la porturile de pe
țărmul mării, la Pas-de-Calais, al cărui control îi
permitea să amenințe în mod direct Anglia, împiedicând
debarcarea de noi trupe britanice. A respins 5 corpuri
de armată formate din noi recruți și voluntari. În 18
octombrie, a ordonat atacarea frontului de pe Yser,
unde trupele belgiene s-au stabilit cu dificultate. Timp
de trei săptămâni, Falkenhayn a lansat atacuri la
 35

Dixmude, la Ypres și la Messines. Belgienii au deschis

ecluzele de la Nieuport și au inundat Yser. Tactica de
învăluire era imposibilă. De la mare la frontieră
elvețiană s-a stabilit un front continuu. Operațiunea
care trebuia să fie încheiată în șase săptămâni a durat
câteva luni, astfel, comandamentul german a trebuit să-
și recunoască eșecul. La rezultat au contribuit decisiv și
rușii. Comandamentul rus a intrat cu una dintre
armatele sale în Prusia orientală, în timp ce Moltke a
fost constrâns să retragă patru divizii din teatrul
principal de operațiuni și să le trimită pe frontul estic.
Ofensiva rusă a facilitat victoria Antantei de pe Marna.
Însă rușii au fost învinși la Tannenberg. Pe bucla de pe
Vistula, rușii, germanii și austriecii au lansat treptat
manevre de învăluire, fără a obține un avantaj. Chiar și
așa, victoria obținută în Bătălia de pe Marna a arătat că
germanii puteau fi împiedicați de Antanta să obțină o
victorie rapidă și decisivă. Dar era evident că războiul
era pe departe de a se încheia, germanii având destule
forțe pentru a atacă. Sloganul soldaților britanici „acasă
înainte de Crăciun” a ajuns o glumă proastă, de umor
negru.
 36

Noua linie de apărare franceză s-a refăcut la sud de

Marna, de-a lungul unui front de 260 km, fiind susținută
de o armată alcătuită din rămășițele decimate pe front.
Rezistența belgiană a permis redesfășurarea franceză pe
frontul de-a lungul râului Meuse, iar guvernul francez s-
a refugiat la Bordeaux. Întrucât germanii erau epuizați,
obiectivul principal al trupelor franceze era oprirea
înaintării forțelor inamice asupra Parisului, prin
atacarea lor pe flancuri. Între 5-13 septembrie,
contraofensiva lansată de Joseph Galieni a avut succes,
francezii aruncând în luptă toate resursele pentru a-și
salva capitala și, astfel, printr-o serie de contraatacuri
au spart frontul german. Din momentul înfrângerii de
pe Marna, deși germanii au obținut o zona industrială
bogată în materii prime, frontul de vest a fost stabilizat
pe linia de la Marea Nordului la Munții Vosgi. Se vor
săpa tranșee la câteva sute de metri unul de celălalt de-
a lungul a două linii paralele, de la Ostende la Noyon, la
punctul fortificat de la Verdun, la Nancy, menținându-și
pozițiile până în 1918.
 37

Porturile de pe coasta atlantică au rămas sub control

francez, care puteau fi, în continuare, aprovizionați de
Marea Britanie. Corpul Expediționar Britanic, redus la
număr, s-a călit în luptă și, astfel, diviziile britanice, bine
antrenate și dotate cu artilerie, au obținut o victorie
tactică la Neuve Chapelle și Loos împotriva diviziilor
germane. Însă, relațiile dintre comandamentul francez
și cel britanic erau proaste.[26]
Ypres
Bătălia de la Ypres.
Armistițiul de Crăciun.

Înainte de începerea iernii, germanii au încercat să reia

ofensiva cu un atac la nord, în Bătălia Flandrei, dar în
luna noiembrie, operațiunea a încetat. Armata franceză
a pierdut în prima lună jumătate de milion de soldați.
Corpul Expediționar Britanic, dislocat în Flandra, între
10-13 octombrie 1914, a înaintat pentru a-i încercui pe
germani, aflați în deplasare după respingerea de pe
Marna. Dar după o săptămână, britanicii s-au retras,
drumul fiindu-le barat de Armata VI germană a prințului
 38

Ruprecht și orașul Ypres a devenit un punct-cheie al

frontului occidental. Întrucât, dacă germanii ar fi reușit
să-l ocupe, ei ar fi putut tăia retragerea britanicilor către
Canalul Mânecii.

În această situație, forțele Antantei au fost nevoite să

mențină cu orice preț controlul asupra orașului.
Confruntarea a debutat la 17 octombrie, iar în 22
noiembrie, germanii au obținut un avantaj strategic,
ocupând regiuni industriale bogate din Franța și Belgia,
dar planul de ocupare a orașului Ypres a eșuat și
Germania realiza că avea de înfruntat un război
îndelungat și extenuant. Mii de tineri studenți s-au
înrolat, cu entuziasm, ca voluntari, fără instrucție
militară adecvată, pentru a muri cu miile pe câmpurile
de lupta din Flandra. Bătălia de la Ypres a fost
redenumită „uciderea pruncilor”. În unele zone ale
frontului, în ziua de Crăciun s-a stabilit un armistițiu în
care soldații britanici, francezi și germani au fraternizat,
jucând fotbal, făcând schimb de chipiuri, decorații și
țigări, făcând fotografii, fiind un scurt moment de răgaz
pe „pământul nimănui”.[27][28]
 39

Frontul de Est

Armata austro-ungara mobilizata trimisa la Sarajevo

spre Serbia

Armata austro-ungara mobilizata trimisa la Sarajevo

spre Serbia
Soldați sârbi mărșăluind la Kolubra.

Soldați sârbi mărșăluind la Kolubra.

Artileria austro-ungara

Artileria austro-ungara
Infanteria sârba la Ada Ciganlija.

Infanteria sârba la Ada Ciganlija.

 40

Campania din Serbia a fost inițiată la 28 iulie 1914, când

Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar artileria a
bombardat Belgradul în ziua următoare. La 12 august
armatele austro-ungare au trecut granița, râul Drina.
Inițial, trei din șase armate austro-ungare au fost
mobilizate la frontiera sârbă, dar din cauza intervenției
rusești, Armata a 2-a a fost redirecționată spre est spre
teatrul galician. Cu toate acestea, deoarece liniile de
cale ferată care duceau la Galicia erau ocupate cu
transportul altor trupe, Armata a II-a nu putea decât să
înceapă plecarea spre nord la 18 august. În cele din
urmă, armata austriacă a îndreptat părți importante ale
Armatei a 2-a (aproximativ 4 diviziuni) pentru a-l asista
pe generalul Potiorek care și-a amânat transportul în
Rusia până în ultima săptămână a lunii august.
Înfrângerile suferite în prima invazie a Serbiei au forțat
în cele din urmă armata austriaca să transfere
permanent două divizii de la Armata a 2-a la armata lui
Potiorek.
 41

Armatele austro-ungare V și VI aveau aproximativ

270.000 de bărbați care erau mult mai bine echipate
decât armatele sârbilor. În ansamblu, comanda austro-
ungară era în mâinile generalului Potiorek. Imperiul
Austro-Ungar a avut cea de-a treia populație din Europa
în 1914, în spatele Rusiei și Germaniei, oferindu-i un
avantaj enorm in privința forței de muncă.

Războiul din est a început cu invazia rusă asupra

provinciilor austro-ungare Prusia de Est și Galicia pe 17
august 1914 . Între zilele 17-22 august, armatele ruse
comandate de Rennenkampf și Samsonov au atacat
Prusia Orientală, obligându-l pe von Prittwitz să se
retragă de pe poziția defensivă pe Vistula. Drept
urmare, Comandamentul Suprem German îl înlocuiește
cu generalii Hindenburg și Ludendorff, care, printr-o
contraofensivă îndrăzneață, zdrobesc în cinci zile (26-30
august) armatele lui Samsonov și Rennenkampf la
Tannenberg, Hindenburg, profitând de victoria de la
Tannenberg, a propus o schimbare radicală a planului
strategic inițial, cu menținerea unei atitudini defensive
pe frontul occidental pentru a declanșa o ofensivă
 42

puternică împotriva Rusiei. Dar Falkenhayn s-a opus.

Între timp, rușii le-au provocat o înfrângere austro-
ungarilor la Leopolis (în română Liov) pe 8-12
septembrie. În urma acestei victorii, rușii au invadat
Galiția și au pus presiune pe lanțul Carpaților, punctul
cheie pentru intrarea în Ungaria. Austriecii au suferit un
eșec și în campania din Serbia, fiind înfrânți, mai întâi, în
Bătălia de la Țer și apoi de la Kolubara, unde s-a
remarcat voievodul Radomir Putnik ca erou național.
Deși în 6 noiembrie austro-ungarii ocupaseră Belgradul,
înainte de Crăciun au fost alungați, suferind mari
pierderi. Iarna geroasă din nord a stabilizat frontul în
Est, oprind înaintarea germană, iar Austro-Ungaria și-a
demonstrat lipsa de pregătire a armatei sale în Galiția și
Serbia, Viena având mai multă nevoie de aliatul său
german. O a doua incursiune rus în Galicia a fost
încununată de succes, cu rușii controlând aproape toată
regiunea până la sfârșitul anului 1914 . Sub conducerea
lui Nikolai Ivanov și Aleksei Brusilov , rușii au câștigat
bătălia de la Galicia în septembrie și au început asediul
din Przemyśl, următoarea cetate pe drumul spre
Cracovia .
 43

Primul succes obținut de ruși la frontiera austro-rusă a

fost un motiv de îngrijorare pentru Puterile Centrale și a
făcut ca forțele germane considerabile să fie transferate
în est pentru a face presiuni asupra austriecilor,
conducând la crearea noii Armate a IX-a a Germaniei .
La sfârșitul anului 1914, focul principal al luptelor s-a
mutat în partea centrală a Poloniei ruse , la vest de râul
Vistula . Bătălia din octombrie a râului Vistula și bătălia
din noiembrie din Lodz au adus puține progrese pentru
germani, dar cel puțin au ținut rușii la o distanță sigură.

Armatele ruse și austro-ungare au continuat să se

ciocnească și în apropierea Munților Carpați pe durata
iernii 1914-1915. Cetatea Przemysl a reușit să se
mențină în spatele liniilor inamice pe parcursul acestei
perioade, iar rușii au ocolit-o pentru a ataca trupele
austro-ungare spre vest. Au făcut progrese, trecând prin
Carpați în februarie și martie 1915, dar apoi relansarea
germană i-a ajutat pe austrieci să oprească avansurile
rusești. Între timp, Przemysl a fost aproape în întregime
 44

distrus și asediul acestuia s-a încheiat într-o înfrângere

pentru austrieci.
Tannenberg
Hindenburg la Tannenberg.
45
46