Primul Război Mondial

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de

Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar
de dimensiuni mondiale. A fost un război global declanșat în Europa, care
a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au
participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de
europeni, mobilizați într-unul dintre cele mai mari războaie din istorie.
Peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca
urmare a războiului, o rată a accidentelor exacerbată de progresul
tehnologic și industrial al beligeranților și impasul tactic cauzat de războiul
de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a
provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la
multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul
conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 21
de ani mai târziu. Situația din Europa, înainte de război, era îngrijorătoare.
Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar
cursa înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel
crescut de militarizare fără precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate
au creat tensiuni internaționale, iar conflictele regionale multiple au dus la
descompunerea relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă toate
marile puteri economice ale lumii, grupate în două alianțe opuse: Puterile
Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică Franceză și Regatul
Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor Centrale formate din
Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței
Triple alături de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor
Centrale, deoarece Austro-Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței.
Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse pe măsură ce mai multe
națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care
s-au alăturat Antantei în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat
Puterilor Centrale.
 Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea
arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moștenitor al tronului
Austro-Ungariei, de către studentul bosniac Gavrilo Princip la
Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză
diplomatică atunci, când Austro-Ungaria a dat un ultimatum
Regatului Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale
formate de-a lungul deceniilor anterioare au fost invocate. În
câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul
urma să escaladeze în curând la scară globală.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a
armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie, iar la 28 iulie, Austria-
Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea
generală la 30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se
demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război
Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia
a îndemnat aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a
pus capăt celui de-al doilea imperiu francez, iar Franța i-a cedat
Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în legătură cu
această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au
determinat să accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să
se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august, a
declarat război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost
puternic fortificată pe ambele părți, astfel încât, conform planului
Schlieffen, Germania a invadat state neutre ca Belgia și
Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord,
determinând Regatul Unit să declare război împotriva Germaniei la
4 august, din cauza încălcării neutralității belgiene.
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23
august 1914, profitând de ocazia distragerii Germaniei de războiul
european pentru a-și extinde sfera de influență în China și Pacific.
 Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul
German, Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman au
încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost abolite.
Frontierele naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea
a nouă națiuni independente, iar coloniile germane și teritoriile
otomane au fost împărțite între puterile victorioase. În timpul
Conferinței de la Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea
Britanie, Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus termenii într-o
serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a
împiedica repetarea unui astfel de conflict. Acest efort nu a reușit,
iar depresiunea economică, naționalismul reînnoit, statele
succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru
Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-al
Doilea Război Mondial.
În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei
și moștenitorul tronului austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de
Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut
parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna
Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu
legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă,
care deja exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de
asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de
minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a
Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de
invadarea și ocuparea violentă [14] a provinciei de către același
imperiu, în 1878.

Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct

pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în
deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și
contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene,
în urma înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal german
(Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von
Bismarck, în 1871.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă

complicată din cauza multitudinii factorilor implicați, între care:
naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa
surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria
central-europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară,
întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa
înarmărilor etc.

(Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii)

În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce
durase ani întregi, a declarat război Serbiei. Franța și Rusia s-au
mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că
criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână
din luna iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de
telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații
europeni și unii oameni politici încă mai credeau că criza se va
rezolva. Gravitatea crizei era însă, subevaluată. Astfel, Tisza, primul
ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui
război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei,
după ce i-a cerut să pună capăt mobilizării. Pentru a evita riscul
susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia
germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă
preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și
pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de
învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei
pentru a pătrunde pe teritoriul francez dinspre nord și a ocupa rapid
porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul
final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de
zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun
sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe
frontul estic.
 La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp
ce în Franța s-a emis ordinul de mobilizare (solidară cu Rusia care,
deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război
Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere
a trupelor, Germania a invadat Belgia..

(Planul Schlieffen din 1905)

Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au
interceptat o escadră germană în largul insulei Helgoland. Flota
maritimă germană a pierdut 6 crucișătoare de tip vechi, fiind
scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland, crucișătoare
britanice scufundă cele germane.
În toamna 1914, Imperiul Otoman intră în război alături de Puterile
Centrale. Încă din august, Imperiul Otoman își arătase intențiile
când două crucișătoare germane au traversat Strâmtoarea
Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin. Acestea au
fost achiziționate de guvernul turc pentru a înlocui unitățile navale
comandate unor șantiere britanice, nelivrate din cauza mobilizării. În
octombrie, cele două nave aflate sub pavilionul turcesc, au
bombardat porturile rusești Odessa, Sevastopol și Feodosia. Rusia
a declarat război Imperiului Otoman trei zile mai târziu,
deschizându-se un nou front în Caucaz. Marea Britanie lua în calcul
dezmembrarea Imperiului Otoman și din necesitatea de a apară
oleoductul persan, în noiembrie 1914, anexează Ciprul, im timp ce
un corp expediționar din India ocupase orașul Basra.
În decembrie, pentru a-și apăra Canalul de Suez, britanicii au
proclamat Egiptul protectorat britanic. Flota britanică nu reușește
însă să intre în forță prin Dardanele, fiind respinsă de trupele
otomane susținute de submarinele și aprovizionările germane.
 Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să
desfășoare ofensive decisive. Nu se mai efectuau atacuri și
deplasare, ci se mențineau pozițiile.
Războiul capătă o nouă formă. Planurile strategice au fost
paralizate. Un stat care recurgea la organizarea unei poziții
defensive și amplasarea unor obstacole, ca rețeaua de sârmă
ghimpată, putea face față unui inamic invadator, nevoit să se apere
împotriva focurilor de mitraliere săpând tranșee și adăposturi.
Crearea unui front defensiv continuu a devenit o preocupare
permanentă. Frontul era rapid dotat. Era constituit din două linii de
poziții paralele, separate de un spațiu ce varia între 3–4 km,
devenind „un pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era întărit prin
puncte de rezistență ale căror apărători acționau trăgând cu
mitraliere din flancuri asupra infanteriei inamice dacă își consolida o
prima poziție. Ofensiva era din ce în ce mai dificilă de efectuat.
Pentru un asalt de succes, infanteria trebuia să facă o breșă sau să
deschisă rețeaua se sârmă ghimpată pentru a-i asigura trecerea,
atunci când armele inamice erau neutralizate, sau când soldații,
înghesuiți, nu aveau timpul necesar să-și părăsească adăpostul.
Artileria a fost cea care efectua pregătirea atacului. Progresele
fortificațiilor au supus adăposturile la proba obuzelor ușoare.Tirul
artileriei de campanie nu era adaptat pentru distrugerea rețelei de
sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare dezvoltarea artileriei grele și
crearea unei artilerii de tranșee care să utilizeze dispozitive cu tir
curbat. Armamentul infanteriei nu era adaptat noilor condiții de
lupta. Grenadă de mâna era o armă indispensabilă pentru atacarea
inamicului adăpostit în tranșee, aflat la mică distanță.
Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și
recunoaștere, trebuia să fotografieze pozițiile adverse, să contribuie
la reglarea tirurilor artileriei, să survoleze spatele frontului inamic, să
ofere indicii privind pregătirea unei ofensive, să bombardeze
depozitele de material și de muniții, convoaiele de aprovizionare și
să apere trupele când făceau manevre de zi. Pentru o operațiune
ofensivă de succes, era necesar progresul militar și tehnologic.
Astfel, pe durata războiului s-a desfășurat o largă cursa a înarmării.
Se punea problema nu doar ruperii frontului advers, ci și
străpungerii poziției.

Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a

început la 8 august 1918. Bătălia de la Amiens a inclus: Armata a
IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept,
și forțe canadiene și australiene - în centru. Aliații au
utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark V și 120.000 de soldați.
Forțele Antantei au reușit să pătrundă 12 km în doar șapte
ore. Erich Ludendorff a numit această zi „ziua neagră a armatei
germane”.
Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului
Britanic au întâlnit multe probleme cu majoritatea tancurilor lor (cu
excepția a doar șapte din ele). Pe data de 15 August 1918,
Generalul Haig a stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile
pentru o ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de pe Somme
(1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldați
americani au luptat, împreună cu soldați ai Armatei a III-a și IV-a
britanice. Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliați. Armata a II-a
germană a fost forțată să se retragă de-a lungul frontului de 55 km.
Orașul Bapaume a fost capturat în 29 august și, la 2 septembrie,
forțele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la
începutul războiului.
La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a
trece linia Hindenburg. 260.000 de soldați americani au atacat direct
și toate diviziile au reușit să captureze țintele lor inițiale, cu excepția
Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistență
puternică la Montfaucon și nu a reușit să avanseze în prima zi.
Acest eșec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost
capturat în 27 septembrie; totuși, incapacitatea Aliaților să
cucerească orașul în ziua anterioară a fost una din cele mai
costisitoare greșeli ale campaniei.
La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu
funcționau într-un mod ideal. Multe tancuri se stricaseră și cele care
încă funcționau nu puteau fi întrebuințate din cauza naturii terenului.
Cu toate că Aliații aveau aceste probleme, Ludendorff nu-și făcea,
încă de la începutul lunii septembrie, iluzii despre sfârșitul
războiului, afirmând că Germania are două opțiuni: distrugere totală
sau un armistițiu. El recomandase această a doua cale și la
întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale desfășurată la
Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe parcursul lunii octombrie,
artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forțele germane
care deja erau epuizate și derutate pe întregul front Meuse-
Argonne. Presiunea din partea Aliaților nu s-a oprit până la sfârșitul
războiului.
Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un
armistițiu separat la data de (29 septembrie 1918). La 30 octombrie
a capitulat și Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a
trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistițiu
și termenii păcii. Termenii au fost aranjați, prin telegraf, cu
autoritățile Antantei de la Paris și au fost comunicați Austro-
Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistițiul cu Austria a intrat în
vigoare începând cu ora 3, în după amiaza zilei de 4
noiembrie. Ungaria a semnat un armistițiu separat, în urma
prăbușirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluției
germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând
sfârșitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi
în Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la
Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în Franța, la
ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistițiul. La ora 11,
în aceeași zi, a încetat focul și armatele au început să se retragă.
Datorită ordinelor confuze și a încercărilor criminale ale unor ofițeri
de a se evidenția în ultimul moment, peste cadavrele bieților soldați,
în aceste șase ore teribile, după ce totul fusese încheiat și semnat
la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldați și au
fost răniți alte peste 6 000. George Lawrence Price este considerat
ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora
10.59.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă șapte
luni până la încetarea finală, consacrată prin semnarea Tratatului de
la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) și a următoarelor tratate
cu Austria (la St.
Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) și Imperiul
Otoman (la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a
războiului anul 1919; în contrast, cele mai multe comemorări ale
războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.

Scurtă cronologie
 1 august 1914: Germania declară război Rusiei și la 3 august Franței. Italia își declară
neutralitatea, pe care o menține până pe 23 mai 1915, dată la care se declară în stare de
război cu Austro-Ungaria.
 4 august 1914: Regatul Unit cere, printr-un ultimatum, retragerea Germaniei din Belgia.
 6 august- Serbia declară război Germaniei. Austro-Ungaria declară război Rusiei
 Muntenegru (7 august) și Franța (11 august) declară război Austro-Ungariei.
 23 august - Japonia declară război Germaniei
 11 noiembrie 1918 - se semnează încheierea focului în pădurea Compiègne, ca precondiție
la predarea blocului german.
 1 decembrie 1918 - are loc Adunarea de la Alba Iulia, în urma căreia România primește toate
regiunile istorice românești de la Austro-Ungaria, Bulgaria și Rusia.
 18 ianuarie 1919 - începe Conferința de Pace, la Paris, la care participă 28 de țări
învingătoare.
(Vedere aeriana al sistemului de transee din Loos-Hulluch)

Text şi imagini: https://ro.wikipedia.org/