Primul Război Mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A Primul Război Mondial
fost un război global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11
Parte din epoca contemporană[*]
noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de
milioane de europeni, mobilizați într-unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste
nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca urmare a războiului,
o rată a accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și
impasul tactic cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte
din istorie și a provocat schimbări majore politice, inclusiv Revoluțiile de la 1917–1923
la multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au
contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu.[5]
Situația din Europa, înainte de război, era îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și
Naționalismul se aflau în ascensiune, iar cursa înarmărilor între marile imperii ale
Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără precedent. Conflictele teritoriale
nerezolvate au creat tensiuni internaționale, iar conflictele regionale multiple au dus la
descompunerea relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri
economice ale lumii, grupate în două alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul
Rus, A Treia Republică Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra
Puterilor Centrale formate din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost
membră a Alianței Triple alături de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat
Puterilor Centrale, deoarece Austro-Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței.
Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse pe măsură ce mai multe națiuni au intrat în
război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care s-au alăturat Antantei în timp ce Din sus în jos: Tranșee pe Frontul de Vest, avioane biplane
Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.[6] germane (Albatros D.III), tancul britanic Mark I, servantul
unei mitraliere Vickers purtând o mască de gaze,
Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al scufundarea navei britanice HMS Iresistible, din cauza unei
mine, la Dardanele.
Austriei, moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către studentul sârb Gavrilo Princip
la Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când
Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului Serbiei și, ca urmare, alianțele
internaționale formate de-a lungul deceniilor anterioare au fost invocate. În câteva
săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul urma să escaladeze în curând la
scară globală.

Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-
25 iulie, iar la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat
mobilizarea generală la 30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se
demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august.
Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a îndemnat aliatul său francez să Informații generale
Perioadă 28 iulie 1914 – 11
deschidă un al doilea front în vest.[7]
noiembrie 1918
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea Loc Europa, Africa și Orientul
Mijlociu, (pentru scurtă
imperiu francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea vreme și în China și
în legătură cu această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au insulele din Oceanul
determinat să accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe Pacific)
deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august, a declarat război Franței. Frontiera dintre Rezultat Victoria Antantei
Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele părți, astfel încât, conform Destrămarea imperiului rus
planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre ca Belgia și Luxemburgul înainte de (Revoluția și crearea
URSS), german
a se deplasa spre Franța din nord, determinând Regatul Unit să declare război împotriva (Prăbușirea economică,
Germaniei la 4 august, din cauza încălcării neutralității belgiene.[8] germenii nazismului și ai
celui de Al Doilea Război
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia Mondial), otoman
distragerii Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China (Revoluția lui Kemal
Atatürk și modernizarea
și Pacific. Turciei), austro-ungar
(Dezmembrare).
Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat Apariția unor noi state în
ca pe Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a Europa Centrală și
schimbat rareori până în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu succes Răsăriteană.
campania împotriva austro-ungurilor, însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în bătăliile Crearea Ligii Națiunilor
de la Tannenberg și Prima bătălie de pe Lacurile Mazuriene. În noiembrie 1914, Casus belli Asasinarea arhiducelui
Franz Ferdinand (28
Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în Caucaz, iunie), urmată de
Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria declarația austriecilor de
s-a alăturat Puterilor Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După ce au război împotriva Serbiei
(28 iulie) și de mobilizarea
fost scufundate șapte nave comerciale americane de către focurile trase de submarinele Rusiei împotriva Austro-
germane și revelația că germanii încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce Ungariei (29 iulie).
război împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917. Beligeranți
Puterile Aliate: Puterile Centrale:
Antanta: Imperiul German
Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie, iar Franța Austro-Ungaria
Revoluția din Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să Imperiul Britanic Imperiul Otoman
încheie pace cu Puterile Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat Imperiul Rus (1914-17) Bulgaria (1915-18)
germanilor o victorie semnificativă. După ofensivele germane de primăvară de-a lungul Aliații Antantei:
Frontului de Vest, în primăvara anului 1918, puterile aliate s-au adunat și au condus Republica Rusă (1917) Cobeligeranți:
Italia (1915-18)
Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor. La 4 noiembrie 1918, Imperiul Austro- Sultanatul Darfur⁠(en)
Statele Unite (1917-18) [traduceți (https://ro.wikipedia.org/w
Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care avea propriile probleme
Serbia
cu revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11 noiembrie 1918, România (1916-17; iki/Special:ContentTranslation?title=
războiul încheindu-se cu victoria forțelor aliate. 1918) Special:ContentTranslation&campai
Japonia gn=contributionsmenu&to=ro&from
Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Belgia
=en&page=Sultanate+of+Darfur&tar
Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile Portugalia (1916-18)
acestora au fost abolite. Frontierele naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau Grecia (1917-18) gettitle=Sultanatul+Darfur)]
(1914-
Muntenegru
crearea a nouă națiuni independente, iar coloniile germane și teritoriile otomane au fost 16)
Cobeligeranți:
împărțite între puterile victorioase. În timpul Conferinței de la Paris din 1919, cele patru Siam (1917-18) Statul Derviș⁠(en)
mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus termenii într-o China (1917-18) [traduceți (https://ro.wikipedia.org/w
serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a împiedica repetarea unui Legiunile Cehoslovace iki/Special:ContentTranslation?title=
astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică, naționalismul Regatul Hejaz Special:ContentTranslation&campai
reînnoit, statele succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru Brazilia
...și alții gn=contributionsmenu&to=ro&from
Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război =en&page=Dervish+movement+%2
Mondial.[9] 8Somali%29&targettitle=Statul+Der
vi%C8%99)]
Denumirea Emiratul Jabal
Shammar
Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 ...și alții
de biologul și filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există nici o
îndoială că cursul și caracterul acestui război european de temut ... va deveni primul Conducători
război mondial în sensul deplin al cuvântului” citând un raport de serviciu în The
Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914.[10] Înainte de Al Doilea Război Mondial, anii Georges Clemenceau Wilhelm al II-lea (până
Joseph Joffre la abdicarea lui la 9
1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui Război. Europenii Ferdinand Foch noiembrie 1918)
contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind „ războiul care trebuia să pună Robert Nivelle Erich von Falkenhayn
capăt războiului” sau „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”, datorită Philippe Petain Paul von Hindenburg
percepției lor asupra scării și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel de-al George al V-lea Reinhard Scheer
Doilea Război Mondial în 1939, termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului Herbert H. Asquith Erich Ludendorff
David Lloyd George Franz Josef
Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des termenul „Primul Război Mondial”.[11] Douglas Haig Carol I
John Jellicoe Conrad von
În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: „Unele războaie se autonumesc. Nicolae al II-lea Hötzendorf
Acesta este Marele Război”. Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în Nicolai Nicolaevici Arthur Arz von
1911 războaiele din 1793-1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost Alexei Brusilov Straussenburg
Victor Emmanuel al III- Mehmed al V-lea
validată de cartea lui Gareth Glover din 2015, Waterloo în 100 fapte, în care afirmă: lea İsmail Enver
„Această declarație de deschidere va provoca o serie de nedumeriri față de mulți care Luigi Cadorna Mustafa Kemal
au crescut cu numirea Marelui Război aplicat ferm la primul război mondial din 1914- Armando Diaz Ferdinand I
18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918, titlul Războiului cel Mare a fost aplicat în Woodrow Wilson Nikola Jekov
John Pershing
Războaiele Napoleoniene în care Marea Britanie a luptat aproape continuu împotriva
Petru I
Franței timp de 22 de ani între anii 1793-1815.”[12] Radomir Putnik
Ferdinand I
Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii Alexandru Averescu
Spaniole (1701-1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de Albert I
Șapte Ani (1756-1763) și Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii Efective
(1775-1783), petrecute pe fronturile a două-trei continente. 12.000.000 13.250.000

În Germania denumirea „Marele război” a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci 8.841.541[1][2] 7.800.000
de ani din 1618-1648, cunoscut și sub numele de „Marele război german” sau „Marea 8.660.000[3] 2.998.321
schismă”. Una dintre cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a 5.615.140 1.200.000
condus la opt milioane de decese cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și ciumă, 4.743.826 Total: 25.248.321
majoritatea acestora fiind din statele germane din Sfântul Imperiu Roman. În ceea ce 1.234.000
privește pierderile și distrugerile proporționale din Germania, a fost depășită doar între 800.000
ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de durată este parțial rezultatul pan-germanismului 707.343
din secolul al XIX-lea. Indiferent de terminologie, rămâne cea mai mare traumă de 380.000
război în memoria germană, așa cum s-a demonstrat în dezbaterile despre convențiile de 250.000
numire pentru centenarul din 1914-1918.[13] 50.000

Total: 42.959.850
Cauze
Articol principal: Cauzele Primului Război Mondial. Pierderi
Morți:[4] Morți:[4]
5.530.000 4.386.000
 În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului Răniți: Răniți:
austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb- 12.832.000 8.388.000
Dispăruți: Dispăruți:
bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna 4.121.000 3.630.000
Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pri
Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja exista în Europa. Rebeliunile de la mul_R%C4%83zboi_Mondial&action=edit&section=0)

Evenimente care au condus la

izbucnirea Primului Război Mondial

ial:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Taiping+Rebellion&targettitle=Rebeliunea+Taiping)] 1850-
1864
1866-
1871
1868
1870-
1871
1871
Special:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Great+Eastern+Crisis&targettitle=Marea+Criz%C4%83+Oriental%C4%83)] 1875-
1878
1877-
1878
1878
1878
1879
1879
1879-
1884
1880-
1881
1881-
1914
1881
ign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Austro%E2%80%93Serbian+Alliance+of+1881&targettitle=Alian%C8%9Ba+austro-s%C3%A2rb%C4%83+din+1881)]

1882
1882
1884-
1885
entTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Bulgarian+Crisis+%281885%E2%80%931888%29&targettitle=Criza+bulgar%C4%83)] 1885-
1888
1885
ecial:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Atrocities+in+the+Congo+Free+State&targettitle=Genocidul+Congolez)] 1885-
1908
1887-
ign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Italo-Ethiopian+War+of+1887%E2%80%931889&targettitle=R%C4%83zboiul+italo-etiopian+din+1887%E2%80%931889)] 1889
ntentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Samoan+Crisis&targettitle=Criza+samoan%C4%83)] 1887-
1889
1887-
1890
1889
1894
1894-
1896
1894-
1895
pecial:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Hamidian+massacres&targettitle=Masacrele+hamidiene)] 1894-
1897
1897
 1898
1898-
1938
1898
1898-
1912
cial:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Tripartite+Convention&targettitle=Conven%C8%9Bia+Tripartit%C4%83)] 1899-
1900
1899-
1902
1899-
1901
1899-
1902
ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Moro+Rebellion&targettitle=Rebeliunea+Moro)] 1899-
1913
Special:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Anglo-Japanese+Alliance&targettitle=Alian%C8%9Ba+anglo-japonez%C4%83)] 1902
1902-
1903
1903
1904
al:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Herero+Wars&targettitle=R%C4%83zboaiele+Herero)] 1904-
1908
ation?title=Special:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Herero+and+Namaqua+genocide&targettitle=Genocidul+Herero+%C8%99i+Namaqua)] 1904-
1908
1904-
1905
1905
1905-
1906
ecial:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Maji+Maji+Rebellion&targettitle=Rebeliunea+Maji+Maji)] 1905-
1907
1905-
ign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Armenian%E2%80%93Tatar+massacres+of+1905%E2%80%931907&targettitle=Masacrele+t%C4%83taro-armene+din+1905%E2%80%931907)] 1907
ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Pig+War+%281906%E2%80%931908%29&targettitle=R%C4%83zboiul+porcului)] 1906-
1908
1907
1907
1908
cial:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Adana+massacre&targettitle=Masacrul+din+Adana)] 1909
1908-
1909
=Special:ContentTranslation&campaign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Racconigi+Bargain&targettitle=Tratatul+de+la+Racconigi)] 1909
1910
1910-
1920
1910-
ign=contributionsmenu&to=ro&from=en&page=Mexican+Border+War+%281910%E2%80%931919%29&targettitle=R%C4%83zboiul+de+grani%C8%9B%C4%83+mexican)] 1919
1911
1911-
1912
1911-
1912
1912-
1913
1914
1914

v ·d ·m (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Format:Evenimente_Primul_R%C4%83zboi_Mondial&action=edit)

Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a
Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă[14] a provinciei de către același imperiu, în 1878.

Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în
rețeaua complexă de alianțe și contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării
Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von Bismarck, în 1871.
 Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicați, între
care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere
pentru industria central-europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în
comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauze și responsabilități

Atentatul de la Sarajevo.
Desen din presa vremii
Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor dreptul la auto-
determinare.[15][16] Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau
dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel moment, un stat multietnic în care numeroase
minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri.[17] La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea
austro-ungară priveau cu speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia
și din restul Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei.[18]
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul statului multinațional
austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit,
se dilua.[19] Popoarele aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente
la acel moment, precum și de modul în care aceste frontiere erau menținute prin instituții politico-statale
conservatoare.[20] De altfel, unul dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului Război Mondial a fost
chiar acest drept al popoarelor la autodeterminare.[21] În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații
care conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau contra
propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților
oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație diversă religios
și etnic.[22]

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război
Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu
Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei și aliaților
Gavrilo Princip - asasinul lui Franz săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat
Ferdinand, cauza imediată a Serbia, susținută de Germania care a invadat, fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune,
declanșării războiului. ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în
timp ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior,
apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R.
Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse și germane,
dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa planurile militare într-un ritm rapid).

Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au
întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur
(1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major. Faptul că nicio forță politică importantă nu
s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate că pe durata
războiului au existat proteste minore.

O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism
a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele anterioare, numite „pre-
dreadnought”. Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie și
Germania din cauza neoimperialismului. În general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau la
Tripla Alianță și viceversa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul
deceniilor anterioare. Această evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze
conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească,
treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și
ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

1914: Primele bătălii

Mobilizare și chemarea la arme

O mulțime de Voluntari britanici așteptând Transportarea recruților Soldați francezi la începutul

bărbați din plata în Piața Trafalgar din germani războiului
Berlin ascultă Londra
citirea de
către un ofițer
german a
listei celor
mobilizați în
urma emiterii
decretului de
mobilizare
semnat de
Kaiser în 1
august 1914

Rezerviști francezi în Paris Austrieci citind ziarul

care anunța mobilizarea

În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război Serbiei.
Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că criza va escalada și că
înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de
telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni și unii oameni politici încă mai
credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era însă, subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al
Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui război european.

La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt mobilizării.
Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia germană prevedea
Planul Schlieffen din 1905 ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și
pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de învăluire, armatele germane trebuiau să
traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de
la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu o
victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de mobilizare (solidară cu
Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat
cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie
să intre în conflict.

La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război Germaniei. Pe 27
august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada fiind încheiată în noiembrie, cu
victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales
să fie neutră.

Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii Britanii, Germaniei și
Ordinul de Mobilizare Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase
Generala (Franța) după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict.
Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe inegale. Germania
considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație
pentru aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl
Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al
armatei prusace și obținuse victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța
(1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului
național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă modelase
structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți pentru serviciul militar. Cei mai buni
dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice
superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-
ungar dispunea de forțe mult inferioare.[23]

În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un mare randament de
Afișul britanic de
producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să susțină unilateral războiul, fiind
recrutare cu mesajul:
dezavantajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4 milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea Kitchener wants you!
navală. Contribuția ei inițială constă în trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați din
Forța Expediționară Britanică. Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar
mobilizarea, din cauza distanțelor mari, se desfășura lent.

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de propagandă,
voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și Maroc) au răspuns
chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar erau atrași și de perspectiva
unui salariu fix și spiritul de aventură.

În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc înstărite, fiind
Trupe britanice debarcând in Qingdao
formate batalioanele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din oameni care provin din aceeași
(China).
regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din aceeași breaslă,
sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.

Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de Crăciun. În
ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările spre front ale trenurilor pline de
soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în piețe și gări, care fluturau steaguri și se îmbrățișau de
rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate menite să unească. Niciunii nu se așteptau
că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”, așa cum, după încheierea războiului, aveau să
susțină pacifiștii.

La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele considera că are
pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației europene, lupta împotriva autocrației
ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva tradiționalului adversar german, care îi luase Cavaleria indiană din British
Expeditionary Force
teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea că lupta să apere slavismul de amenințarea germană și cea otomană; Marea Britanie considera că
Germania, prin politica ei expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru supremația navală și industrială.[24]

Frontul de Vest

Violarea neutralității Belgiei de către Germania

Bătălia de la Liège - 1914. Ruinele unei librării din Louvain.

Execuția unui belgian acuzat de Trupe germane în acțiune. Louvain devastat.

germani ca ar fi lunetist.

Prizonieri belgieni. Carabinieri belgieni în Bătălia

Frontierelor.

Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o neașteptată rezistență a micii armate belgiene a regelui Albert I, care
a dat dovadă de o bună capacitate de apărare, părea că războiul nu se desfășura conform planului Schlieffen. În această situație, generalului german
Ludendorff i-au trebuit 11 zile să cucerească orașul Liège și abia pe 20 august, germanii au reușit să între în Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat
pentru a se baricada în portul-fortăreață Anvers, unde au rezistat eroic până în 9 octombrie 1914.

Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor așezări distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale
au fost abolite, economia devastată, iar germanii au rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a abandonat poporul și a rămas la
comanda armatei concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor morale ale Antantei.
În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze comandate de generalul Joffre și Corpul Expediționar Britanic comandat de Sir John French (veteran
din războiul cu burii), au contraatacat și au silit trupele germane să se retragă spre sud. Armatele germane au pătruns în Franța. Nevoit să renunțe la
câteva divizii pentru a întări Frontul de Est, amenințat de mobilizarea rușilor, von Motke nu mai avea forțele necesare să ducă la bun sfârșit planul
Schlieffen. S-a renunțat la atacul direct asupra capitalei franceze dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin învăluire dinspre sud și vest.[25]

Marna

Soldați francezi. Infanteria franceză. Artilerie franceză.

Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să restabilească echilibrul, întărind flancul
drept al armatei. A regrupat unitățile militare luate din diferite sectoare ale frontului și a format
o nouă armată (a VI-a), condusă de generalul Maunoury, pe care a concentrat-o în zona
Parisului, a cărei garnizoană era alcătuită din localnici. La 1 septembrie, această armată reunea
11 divizii, având misiunea de a ataca din flanc, atunci când condițiile vor fi favorabile, armata
germană care înainta prin marș .

La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue retragerea, menținând, însă, la cele două

extremități ale frontului, Paris și Verdun, punctele de sprijin care îi vor putea permite reluarea
ofensivei. A doua zi a fost avertizat de situația precară a Armatei I germane al cărui flanc
defensiv era insuficient, ivindu-se, astfel, ocazia favorabilă pentru un contraatac francez. Joseph Joffre
Helmuth von Moltke
Joffre avea în vedere deplasarea armatei lui Maunoury la sud de Marna, în timp ce Joseph
Simon Gallieni, comandantul trupelor concentrate în zona Parisului, printr-o contralovitură,
urma să împingă atacul la nord de râu. Bătălia avea să se desfășoare pe 6-7 septembrie. S-au
luat măsuri ca în Armata a V-a, Lanrezac să fie înlocuit de Franchet d’Espérey și corpul
britanic avea să reia ofensiva. În seara zilei de 4 septembrie, la ora 22, s-a dat ordinul general
de atacare a Armatei I germane. Între timp, Moltke, înștiințat de concentrarea forțelor franceze
în Lorena, a înțeles gravitatea pericolului care îl amenința dinspre Paris. A lăsat armatele din
centru să-și continue înaintarea și a ordonat celor două armate din aripa dreaptă, comandate de
Kluck și Bulow, să se îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se putea forma imediat, căci cea
mai mare parte a diviziilor germane au traversat Marna, în timp ce trupele lui Maunoury erau
gata de atac la nord de râul Marna.

În momentul declanșării bătăliei, Moltke avea 75 de divizii, iar Joffre-79. În urma întăririlor Sir John French
provenite din trupele de rezervă, infanteria Antantei era mai numeroasă decât cea germană.
Alexander von Kluck Antanta avea toate avantajele. Dacă în Bătălia de la Charleroi, cele două armate germane de
linie aveau 30 de divizii în fața a 19 divizii franco-britanice, acum nu mai dispuneau decât de 20, pe când Antanta avea
30 de divizii. Cele două armate germane au trimis patru divizii în fața Anversului,
fortificație în cadrul sistemului belgian, lăsând trei divizii în fața Maubeugeului
pentru a-l asedia. La 26 august au pus la dispoziția Marelui Cartier General alte
patru divizii, care au fost trimise spre Prusia Orientală să întărească forțele
amplasate acolo pe 29 august. Armatele germane ar fi putut primi întăriri scoase
în cadrul unităților din Lorena. Moltke a ignorat deplasările de forțe efectuate de
Joffre până pe 4 septembrie și nu a luat nicio inițiativă în această privință. Fiind
sigur pe el că înfrângerea francezilor era certă, a slăbit aripa dreaptă, fără să
anticipeze ceea ce va urma. În după-amiaza zilei de 5 septembrie, a început
marea bătălie pe înălțimile de la vest de Ourcq, unde armata lui Maunoury a Brigader din regimentul francez
atacat flancul de apărare al armatei lui Kluck. Forțele franceze au atacat și s-au Chasseur d'Afrique.
Erich von Falkenhayn amplasat în sector, folosind orice mijloc de transport, inclusiv taxiurile pariziene
rechiziționate de urgență pentru transferul trupelor de rezervă. Beneficiind de
avantaj, Joffre a coordonat un atac masiv. În 7 septembrie, britanicii și francezii s-au infiltrat în sectorul mai puțin aparat
al frontului german, la joncțiunea dintre Armata I cu Armata II, amenințând divizarea trupelor germane.

Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur de succes, o breșă fiind deschisă în regiunea Revigny, între Armata a IV-a și a III-a franceză.
Dar a fost obturat prin înaintarea în linie a unui corp de armată scos cu trei zile mai devreme de pe frontul din Lorena. În partea de vest a frontului,
armatele franceze și corpul britanic au reluat ofensivă. Situația pentru cele două armate germane din flancul drept s-a înrăutățit. Kluck și-a readus
diviziile de la nord de Marna pentru a para atacul lui Maunoury, deschizând o largă breșă între armatele sale și cele ale lui Bulow. Linia Petit-Morin
era apărată de o cortină de cavalerie, ușor de atras într-o busculadă. Cei doi generali germani nu ignorau pericolul, dar sperau că printr-o acțiune
viguroasă a celor două extremități ale frontului de luptă să obțină victoria înainte ca breșa să fie larg deschisă. Pe Ourcq, Kluck a încercat să învăluie
prin nord armata lui Maunoury. Bulow ducea tot greul pe aripa stângă, traversând mlaștinile de la Saint-
Gond și atacând diviziile lui Foch. Eforturile germanilor au fost zadarnice. În 8 septembrie, linia Petit-Morin
a fost străpunsă, Armata a VI-a franceză era gata să cedeze, fiind salvată de 6000 de rezerviști, prin
intermediul unei coloane de taxiuri rechiziționate în Paris.

Pe 9 septembrie, armata I germană risca să fie atacată din spate, iar armata a II-a, din flancul stâng.
Generalul Helmuth von Moltke a ordonat generalilor von Bulow și von Kluck să se retragă. Înfrângerea
suferită de flancul drept al armatei l-a obligat pe Moltke să înceteze ofensiva din Lorena și să readucă în
prima linie armatele din centru. Retragerea germană le-a permis armatelor Antantei să traverseze Marna lent,
acoperind însă doar 20 km în prima zi. Armata lui von Kluck a făcut joncțiunea cu armata lui von Bulow pe
valea râului Aisne. În timpul după-amiezii, britanicii au traversat Marna pe la Fertes sous Jouanne, sprijiniți
de Armatele franceze V și VI și, astfel, francezii obțin victoria. La est de tabăra de la Mailly, pe frontul din Taxi parizian
Argonne, de la Meusa superioară până la Grand-Couronne de Nancy, germanii atacau spre sud și de la est la
vest linia frontului de la Moselle și Meurthe pentru a încercui frontul francez de la Verdun.

La 10 septembrie, în urma contraofensivei, întregul front german a cedat. Francezii au suferit pierderi de 250 000 de soldați. Pierderile britanice se
ridicau la peste 12 700. Ordinul de urmărire lansat de Joffre nu a putut fi, însă, executat, din cauză că infanteria și cavaleria franceză erau epuizate,
iar artileria nu avea muniție. Intrarea unei armate germane alcătuită din divizii din Lorena și trupele disponibile în urma capitulării Maubeugeului au
oprit urmărirea francezilor pe linia râului Aisne. Comandanții șefi s-au grăbit să desfășoare frontul de luptă în direcția nord-vest și, apoi, spre nord,
efectuând o manevră de deplasare laterală a trupelor. Era o cursă spre mare. La sud de Amiens, Joffre a amplasat o nouă armată, dar care a fost
respinsă pe 25 septembrie pe Somme. A lansat, între Arras și Bethne, noi forțe, dar fără succes. A pregătit o altă ofensivă în regiunea Lille, cu
diviziile belgiene care evacuau Anversul. Falkenhayn l-a înlocuit pe Moltke, reluând ofensiva pentru a ajunge la porturile de pe țărmul mării, la Pas-
de-Calais, al cărui control îi permitea să amenințe în mod direct Anglia, împiedicând debarcarea de noi trupe britanice. A respins 5 corpuri de armată
formate din noi recruți și voluntari. În 18 octombrie, a ordonat atacarea frontului de pe Yser, unde trupele belgiene s-au stabilit cu dificultate. Timp
de trei săptămâni, Falkenhayn a lansat atacuri la Dixmude, la Ypres și la Messines. Belgienii au deschis ecluzele de la Nieuport și au inundat Yser.
Tactica de învăluire era imposibilă. De la mare la frontieră elvețiană s-a stabilit un front continuu. Operațiunea care trebuia să fie încheiată în șase
săptămâni a durat câteva luni, astfel, comandamentul german a trebuit să-și recunoască eșecul. La rezultat au contribuit decisiv și rușii.
Comandamentul rus a intrat cu una dintre armatele sale în Prusia orientală, în timp ce Moltke a fost constrâns să retragă patru divizii din teatrul
principal de operațiuni și să le trimită pe frontul estic. Ofensiva rusă a facilitat victoria Antantei de pe Marna. Însă rușii au fost învinși la Tannenberg.
Pe bucla de pe Vistula, rușii, germanii și austriecii au lansat treptat manevre de învăluire, fără a obține un avantaj. Chiar și așa, victoria obținută în
Bătălia de pe Marna a arătat că germanii puteau fi împiedicați de Antanta să obțină o victorie rapidă și decisivă. Dar era evident că războiul era pe
departe de a se încheia, germanii având destule forțe pentru a atacă. Sloganul soldaților britanici „acasă înainte de Crăciun” a ajuns o glumă
proastă, de umor negru.

Noua linie de apărare franceză s-a refăcut la sud de Marna, de-a lungul unui front de 260 km, fiind susținută de o armată alcătuită din rămășițele
decimate pe front. Rezistența belgiană a permis redesfășurarea franceză pe frontul de-a lungul râului Meuse, iar guvernul francez s-a refugiat la
Bordeaux. Întrucât germanii erau epuizați, obiectivul principal al trupelor franceze era oprirea înaintării forțelor inamice asupra Parisului, prin
atacarea lor pe flancuri. Între 5-13 septembrie, contraofensiva lansată de Joseph Galieni a avut succes, francezii aruncând în luptă toate resursele
pentru a-și salva capitala și, astfel, printr-o serie de contraatacuri au spart frontul german. Din momentul înfrângerii de pe Marna, deși germanii au
obținut o zona industrială bogată în materii prime, frontul de vest a fost stabilizat pe linia de la Marea Nordului la Munții Vosgi. Se vor săpa tranșee
la câteva sute de metri unul de celălalt de-a lungul a două linii paralele, de la Ostende la Noyon, la punctul fortificat de la Verdun, la Nancy,
menținându-și pozițiile până în 1918.

Porturile de pe coasta atlantică au rămas sub control francez, care puteau fi, în continuare, aprovizionați de Marea Britanie. Corpul Expediționar
Britanic, redus la număr, s-a călit în luptă și, astfel, diviziile britanice, bine antrenate și dotate cu artilerie, au obținut o victorie tactică la Neuve
Chapelle și Loos împotriva diviziilor germane. Însă, relațiile dintre comandamentul francez și cel britanic erau proaste.[26]

Ypres

Înainte de începerea iernii, germanii au încercat să reia ofensiva

Armistițiul de Crăciun.
putut tăia retragerea britanicilor către Canalul Mânecii.
cu un atac la nord, în Bătălia Flandrei, dar în luna noiembrie,
operațiunea a încetat. Armata franceză a pierdut în prima lună
jumătate de milion de soldați. Corpul Expediționar Britanic,
dislocat în Flandra, între 10-13 octombrie 1914, a înaintat
pentru a-i încercui pe germani, aflați în deplasare după
respingerea de pe Marna. Dar după o săptămână, britanicii s-au
retras, drumul fiindu-le barat de Armata VI germană a prințului
Ruprecht și orașul Ypres a devenit un punct-cheie al frontului
Bătălia de la Ypres.
occidental. Întrucât, dacă germanii ar fi reușit să-l ocupe, ei ar fi

În această situație, forțele Antantei au fost nevoite să mențină cu orice preț controlul asupra orașului. Confruntarea a debutat la 17 octombrie, iar în
22 noiembrie, germanii au obținut un avantaj strategic, ocupând regiuni industriale bogate din Franța și Belgia, dar planul de ocupare a orașului
Ypres a eșuat și Germania realiza că avea de înfruntat un război îndelungat și extenuant. Mii de tineri studenți s-au înrolat, cu entuziasm, ca
voluntari, fără instrucție militară adecvată, pentru a muri cu miile pe câmpurile de lupta din Flandra. Bătălia de la Ypres a fost redenumită „uciderea
pruncilor”. În unele zone ale frontului, în ziua de Crăciun s-a stabilit un armistițiu în care soldații britanici, francezi și germani au fraternizat, jucând
fotbal, făcând schimb de chipiuri, decorații și țigări, făcând fotografii, fiind un scurt moment de răgaz pe „pământul nimănui”.[27][28]

Frontul de Est

Armata austro-ungară mobilizată Soldați sârbi mărșăluind la Kolubra. Artileria austro-ungară

trimisă la Sarajevo spre Serbia

Infanteria sârba la Ada Ciganlija.

Campania din Serbia a fost inițiată la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar artileria a bombardat Belgradul în ziua
următoare. La 12 august armatele austro-ungare au trecut granița, râul Drina. Inițial, trei din șase armate austro-ungare au fost mobilizate la frontiera
sârbă, dar din cauza intervenției rusești, Armata a 2-a a fost redirecționată spre est spre teatrul galician. Cu toate acestea, deoarece liniile de cale
ferată care duceau la Galicia erau ocupate cu transportul altor trupe, Armata a II-a nu putea decât să înceapă plecarea spre nord la 18 august. În cele
din urmă, armata austriacă a îndreptat părți importante ale Armatei a 2-a (aproximativ 4 diviziuni) pentru a-l asista pe generalul Potiorek care și-a
amânat transportul în Rusia până în ultima săptămână a lunii august. Înfrângerile suferite în prima invazie a Serbiei au forțat în cele din urmă armata
austriaca să transfere permanent două divizii de la Armata a 2-a la armata lui Potiorek.

Armatele austro-ungare V și VI aveau aproximativ 270.000 de bărbați care erau mult mai bine echipate decât armatele sârbilor. În ansamblu,
comanda austro-ungară era în mâinile generalului Potiorek. Imperiul Austro-Ungar a avut cea de-a treia populație din Europa în 1914, în spatele
Rusiei și Germaniei, oferindu-i un avantaj enorm in privința forței de muncă.

Războiul din est a început cu invazia rusă asupra provinciilor austro-ungare Prusia de Est și Galicia pe 17 august 1914. Între zilele 17-22 august,
armatele ruse comandate de Rennenkampf și Samsonov au atacat Prusia Orientală, obligându-l pe von Prittwitz să se retragă de pe poziția defensivă
pe Vistula. Drept urmare, Comandamentul Suprem German îl înlocuiește cu generalii Hindenburg și Ludendorff, care, printr-o contraofensivă
îndrăzneață, zdrobesc în cinci zile (26-30 august) armatele lui Samsonov și Rennenkampf la Tannenberg, Hindenburg, profitând de victoria de la
Tannenberg, a propus o schimbare radicală a planului strategic inițial, cu menținerea unei atitudini defensive pe frontul occidental pentru a declanșa
o ofensivă puternică împotriva Rusiei. Dar Falkenhayn s-a opus. Între timp, rușii le-au provocat o înfrângere austro-ungarilor la Leopolis (în română
Liov) pe 8-12 septembrie. În urma acestei victorii, rușii au invadat Galiția și au pus presiune pe lanțul Carpaților, punctul cheie pentru intrarea în
Ungaria. Austriecii au suferit un eșec și în campania din Serbia, fiind înfrânți, mai întâi, în Bătălia de la Țer și apoi de la Kolubara, unde s-a remarcat
voievodul Radomir Putnik ca erou național. Deși în 6 noiembrie austro-ungarii ocupaseră Belgradul, înainte de Crăciun au fost alungați, suferind
mari pierderi. Iarna geroasă din nord a stabilizat frontul în Est, oprind înaintarea germană, iar Austro-Ungaria și-a demonstrat lipsa de pregătire a
armatei sale în Galiția și Serbia, Viena având mai multă nevoie de aliatul său german. O a doua incursiune rusească în Galicia a fost încununată de
succes, cu rușii controlând aproape toată regiunea până la sfârșitul anului 1914 . Sub conducerea lui Nikolai Ivanov și Aleksei Brusilov , rușii au
câștigat bătălia de la Galicia în septembrie și au început asediul din Przemyśl, următoarea cetate pe drumul spre Cracovia .

Primul succes obținut de ruși la frontiera austro-rusă a fost un motiv de îngrijorare pentru Puterile Centrale și a făcut ca forțele germane considerabile
să fie transferate în est pentru a face presiuni asupra austriecilor, conducând la crearea noii Armate a IX-a a Germaniei. La sfârșitul anului 1914,
focul principal al luptelor s-a mutat în partea centrală a Poloniei ruse , la vest de râul Vistula . Bătălia din octombrie a râului Vistula și bătălia din
noiembrie din Lodz au adus puține progrese pentru germani, dar cel puțin au ținut rușii la o distanță sigură.
Armatele ruse și austro-ungare au continuat să se ciocnească și în apropierea Munților Carpați pe durata iernii 1914-1915. Cetatea Przemysl a reușit
să se mențină în spatele liniilor inamice pe parcursul acestei perioade, iar rușii au ocolit-o pentru a ataca trupele austro-ungare spre vest. Au făcut
progrese, trecând prin Carpați în februarie și martie 1915, dar apoi relansarea germană i-a ajutat pe austrieci să oprească avansurile rusești. Între
timp, Przemysl a fost aproape în întregime distrus și asediul acestuia s-a încheiat într-o înfrângere pentru austrieci.

Tannenberg

Hindenburg la Tannenberg. Prizonieri ruși. Cadavrele soldaților ruși.

Franța era nevoită să-și apere capitala, iar rușii au fost determinați să accelereze acțiunile pe
Frontul de Est. Pe 17 august, Armata I a lui Rennenkampf și Armata II a lui Samsonov au
primit ordinul de a invada Prusia Orientală din bazele militare din Polonia. Astfel, a fost
deschis Frontul de Est. În zona aleasă pentru pătrundere, menținerea comunicațiilor erau
dificile, iar drumurile și căile ferate principale nu erau modernizate de ruși pentru a împiedica
eventuale atacuri germane. Samsonov a înaintat lent în partea de sud-vest a provinciei, cu
intenția de a realiza joncțiunea cu armata generalului comandată de Paul von Rennenkampf
care avansa dinspre nord-est. În fața ofensivei rusești, generalul Maximilian Prittwitz,
comandantul armatei germane, le-a ordonat soldaților să se retragă.

A fost demis și înlocuit cu generalii Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff, trimiși să-l Paul von Hindenburg
Alexander V.
confrunte pe Samsonov. Rușii au dat piept cu Armata VIII germană. Hindenburg și (1914)
Samsonov
Luddendorff au primit planul de lupta pregătit de Prittwitz: o lovitură măreață care prevedea
mobilizarea tuturor forțelor pentru atragerea Armatei II ruse într-o cursă. Cele două armate s-
au ciocnit la 26 august 1914. Timp de o săptămâna, rușii, dispunând de superioritate
numerică, au fost avantajați. Samsonov a avansat cu grosul armatei fără a-și asigura
comunicațiile dintre cele două corpuri dispuse pe flancuri și cu Rennenkampf, care nu
înțelegea ce se întâmplă.

Pe 29 august 1914 Samsonov a fost încercuit. A încercat să se retragă, dar a fost prins în
capcană și majoritatea soldaților săi au fost capturați sau uciși. Din cei 150 000 de soldați ruși,
doar 10 000 au scăpat. Samsonov, zdruncinat fiind, s-a sinucis, iar Reenenkampf s-e retras
dincolo de frontiere. Germanii au pierdut doar 20 000 de soldați, luând ca prizonieri peste 92
0000 de ruși. Pe 30 august, Hindenburg a anunțat victoria germană.
Erich Ludendorff
Pavel K. Rennenkampf Bătălia de la Tanneberg a fost un dezastru pentru Antanta, încât s-a interzis orice referire la
această în presă britanică pentru a nu demoraliza populația, cenzura fiind o caracteristică a
acestui război. Însă, totodată, captarea atenției germanilor de către ruși pe frontul de est a facilitat victoria franco-britanică
pe Marna împotriva germanilor.[29]

Frontul Oriental
Imperiul Otoman a făcut o alianță secretă la 2 august 1914 cu Bulgaria. Ministerul de război otoman a elaborat două planuri majore. Bronsart von
Schellendorf, membru al misiunii militare germane în Imperiul Otoman, care a fost numit șef adjunct al Statului Major General otoman, a finalizat
un plan la 6 septembrie 1914 prin care Armata a IV-a urma să atace Egiptul, iar a treia armată va lansa ofensiva împotriva rușilor din estul Anatoliei.
A existat o opoziție față de Schellendorf printre armata otomană. Cea mai exprimată opinie a fost că Schellendorf a planificat un război din care sa
aibă de beneficiat Germania, mai degrabă decât să ia în considerare condițiile Imperiului Otoman. Hafiz Hakki Pasha a prezentat un plan alternativ,
care a fost mai agresiv și s-a concentrat asupra Rusiei. Se baza pe forțele mutate către coasta estică a Mării Negre, unde se va declanșa ofensiva
împotriva teritoriului rus. Planul lui Hafiz Hakki Pasha a fost retras, deoarece armata otomană nu avea resurse. „Planul de campanie primară” al lui
Schellendorf a fost, prin urmare, adoptat în mod implicit. Ca rezultat al planului lui Schellendorf, majoritatea operațiunilor otomane s-au purtat pe
teritoriul otoman, astfel încât în ​multe cazuri au afectat direct poporul propriu al Imperiului. Perspectiva ulterioară a fost că resursele pentru a pune în
aplicare acest plan au lipsit, însă Schellendorf a organizat mai bine comanda și a poziționat armata pentru a executa planurile. Schellendorf a produs,
de asemenea, un plan de mobilizare și pregătirea forțelor pentru război. Arhivele Ministerului de Război otomane conțin planuri de război elaborate
de Schellendorf, din data de 7 octombrie 1914, care includ detalii privind sprijinul otoman pentru armata bulgară, o operațiune secretă împotriva
României și soldații otomani amplasați în Odesa și Crimeea cu sprijinul Marinei Germane. La 29 octombrie 1914, prima înfruntare dintre armata
otomane și forțele britanice a avut loc atunci când crucișătorul german de luptă SMS Goeben și crucișătorul de lumină SMS Breslau, transferați
marinei otomane, au ieșit din portul rusesc al Mării Negre, Odesa.

După bombardarea Odesei, Rusia i-a declarat război Imperiului Otoman pe 2 noiembrie 1914. Marina britanică a atacat Dardanele la 3 noiembrie.
Marea Britanie și Franța au declarat război Imperiului Otoman la 5 noiembrie.

Primul Lord al amiralității, Winston Churchill și-a prezentat planurile pentru un atac naval asupra capitalei otomane, Istanbul, bazându-se, cel puțin
parțial, pe rapoartele eronate privind puterea trupelor otomane, pregătite de locotenentul TE Lawrence. El a argumentat că Marina Națională a avut
un număr mare de nave de război învechite, care ar putea deveni utile, susținute de o forță simbolică din partea armatei pentru sarcini de rutină.
Navele de luptă au fost mobilizate să fie gata până în februarie 1916. În același timp, armata a patra otomană pregătea o forță de 20.000 de oameni,
sub comanda ministrului otoman al Marinei, Djemal Pasha, pentru a captura Canalul Suez. Atacul asupra canalului Suez a fost sugerat de ministrul
de război Enver Pasha la îndemnul aliatului lor german. Șeful Statului Major al Armatei a Patru Armate otomane a fost colonelul bavarez Kress von
Kressenstein, care a organizat atacul și a aranjat provizii pentru armată în momentul în care a traversat deșertul.

La 1 noiembrie, ofensiva Bergmann a fost primul conflict armat al campaniei din Caucaz. Rușii au trecut granița și au planificat să captureze
Doğubeyazıt și Köprüköy. Pe aripa lor dreaptă, Corpul I rus s-a mutat de la Sarikamish spre Köprüköy. Pe aripa stângă, Corpul IV rus s-a mutat de
la Erevan la câmpiile Pasinler. Comandantul Armatei Otomane a treia, Hasan Izzet, nu a fost în favoarea unei ofensive în condițiile asprei de iarnă,
dar planul său de a rămâne în defensivă și de a lansa un contraatac la momentul potrivit a fost suprasolicitat de ministrul de război Enver Pasha. La 6
noiembrie, o forță navală britanică a bombardat vechiul fort din Fao. Debarcarea în Fao de către Forța expediționară britanico-indiană, constând din
Divizia 6 (Poona), condusă de generalul locotenent Arthur Barrett, cu Sir Percy Cox ca ofițer politic, s-a opus unor 350 de militari otomani echipați
cu patru tunuri. La 22 noiembrie, britanicii au ocupat orașul Basra împotriva unei forțe de 2900 de militari arabi din zona Irakului comandată de
Suphi Pasha. Suphi Pasha și 1200 de oameni au fost capturați. Principala armată otomană, sub comanda generală a lui Khalil Pasha, a fost situata la
aproximativ 440 km la nord-vest, în jurul Bagdadului. La 7 noiembrie, Armata otomană a început o ofensivă din Caucaz, cu participarea Corpului
11 și a tuturor unităților de cavalerie susținute de Regimentul Tribal Kurd. Până la 12 noiembrie, trupele lui Ahmet Fevzi Pasha, întărite cu Corpul
XI pe flancul stâng, susținut de cavalerie, a început să împingă rușii înapoi. Rușii au avut succes unde voluntarii armeeni au fost eficienți și au luat
Karaköse și Doğubeyazıt. Până la sfârșitul lunii noiembrie, rușii dețineau o lungime de 25 de kilometri din teritoriul otoman, de-a lungul axei
Erzurum-Sarikamish. Șeicul Mubarak Al-Sabah , conducătorul Kuweitului, a trimis trupe la Safwan, Bubiyan și Basra pentru a expulza forțele
otomane din zonă. În schimb, guvernul britanic a recunoscut Kuweitul drept „un guvern independent sub protecția britanică”. Mubarak a înlăturat
simbolul otoman care se afla pe steagul din Kuweit și l-a înlocuit cu cuvantul „Kuwait” scris în scriptură arabă. Participarea lui Mubarak a ajutat
britanicii să protejeze Golful Persic de întăririle otomane și germane.În decembrie, la bătălia de la Sarikamish, generalul Myshlaevsky a ordonat
retragerea forțelor ruse din campania persană pentru a face față ofensivei lui Enver. Doar o singură brigadă de trupe ruse sub comanda generalului
armean Nazarbekoff și un batalion de voluntari armeeni au rămas împrăștiate prin Salmast și Urmia. În timp ce corpul principal al trupelor otomane
se pregătea pentru operațiunea din Persia, un mic grup rus a traversat frontiera persană. După ce a respins o ofensivă rusă din treceri de munte ,
Divizia Van Gendarmerie, o formațiune paramilitară ușor echipată, comandată de maiorul Ferid, i-a urmărit pe ruși în Persia. La 14 decembrie,
divizia Van Gendarmerie a ocupat orașul Kotur în campania persană. Mai târziu, s-a îndreptat spre Khoy. La 29 decembrie, Armata otomană a
primit ordinul de a avansa spre Kars. Enver Pasha și-a asumat comanda personală al Armatei a treia și a ordonat forțelor sale să se deplaseze
împotriva trupelor ruse, culminând cu bătălia de la Sarikamish. În fața avansului Armatei a treia, guvernatorul Vorontsov a planificat să retragă
armata caucazului înapoi în Kars. Generalul Nikolai Yudenich a ignorat ordinul lui Vorontsov.

Primele bătălii navale

Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au interceptat o escadră germană în largul insulei Helgoland. Flota maritimă germană a
pierdut 6 crucișătoare de tip vechi, fiind scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland, crucișătoare britanice scufundă cele germane.

În toamna 1914, Imperiul Otoman intră în război alături de Puterile Centrale. Încă din august, Imperiul Otoman își arătase intențiile când două
crucișătoare germane au traversat Strâmtoarea Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin. Acestea au fost achiziționate de guvernul turc
pentru a înlocui unitățile navale comandate unor șantiere britanice, nelivrate din cauza mobilizării. În octombrie, cele două nave aflate sub pavilionul
turcesc, au bombardat porturile rusești Odessa, Sevastopol și Feodosia. Rusia a declarat război Imperiului Otoman trei zile mai târziu, deschizându-
se un nou front în Caucaz. Marea Britanie lua în calcul dezmembrarea Imperiului Otoman și din necesitatea de a apară oleoductul persan, în
noiembrie 1914, anexează Ciprul, im timp ce un corp expediționar din India ocupase orașul Basra.

În decembrie, pentru a-și apăra Canalul de Suez, britanicii au proclamat Egiptul protectorat britanic. Flota britanică nu reușește însă să intre în forță
prin Dardanele, fiind respinsă de trupele otomane susținute de submarinele și aprovizionările germane.

1915: Războiul de poziții

Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să desfășoare ofensive decisive. Nu se mai efectuau atacuri și deplasare, ci se mențineau
pozițiile.

Războiul capătă o nouă formă. Planurile strategice au fost paralizate. Un stat care recurgea la organizarea unei poziții defensive și amplasarea unor
obstacole, ca rețeaua de sârmă ghimpată, putea face față unui inamic invadator, nevoit să se apere împotriva focurilor de mitraliere săpând tranșee și
adăposturi. Crearea unui front defensiv continuu a devenit o preocupare permanentă. Frontul era rapid dotat. Era constituit din două linii de poziții
paralele, separate de un spațiu ce varia între 3–4 km, devenind „un pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era întărit prin puncte de rezistență ale
căror apărători acționau trăgând cu mitraliere din flancuri asupra infanteriei inamice dacă își consolida o prima poziție. Ofensiva era din ce în ce mai
dificilă de efectuat. Pentru un asalt de succes, infanteria trebuia să facă o breșă sau să deschisă rețeaua se sârmă ghimpată pentru a-i asigura trecerea,
atunci când armele inamice erau neutralizate, sau când soldații, înghesuiți, nu aveau timpul necesar să-și părăsească adăpostul.

Artileria a fost cea care efectua pregătirea atacului. Progresele fortificațiilor au supus adăposturile la proba obuzelor ușoare. Tirul artileriei de
campanie nu era adaptat pentru distrugerea rețelei de sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare dezvoltarea artileriei grele și crearea unei artilerii de
tranșee care să utilizeze dispozitive cu tir curbat. Armamentul infanteriei nu era adaptat noilor condiții de lupta. Grenadă de mâna era o armă
indispensabilă pentru atacarea inamicului adăpostit în tranșee, aflat la mică distanță.

Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și recunoaștere, trebuia să fotografieze pozițiile adverse, să contribuie la reglarea tirurilor
artileriei, să survoleze spatele frontului inamic, să ofere indicii privind pregătirea unei ofensive, să bombardeze depozitele de material și de muniții,
convoaiele de aprovizionare și să apere trupele când făceau manevre de zi. Pentru o operațiune ofensivă de succes, era necesar progresul militar și
tehnologic. Astfel, pe durata războiului s-a desfășurat o largă cursa a înarmării. Se punea problema nu doar ruperii frontului advers, ci și străpungerii
poziției.

Statele beligerante căutai să-și concentreze eforturile către sectoarele de front sau spre pozițiile care nu beneficiau de o organizare solidă. Înaltul
Comandament german s-a decis să adopte o atitudine defensivă după experiență avută la Yser-Războiul de Poziții îi permitea să mențină frontul cu
forțe reduse.

Pe frontul estic, organizarea pe poziții defensive nu era continuă în densitate sau în profunzime, nici în echipament. Pozițiile nu erau precum cele
occidentale. Problema străpungerii era ușor soluționată pe frontul estic. Înaltul Comandament francez nu putea să deschisă o breșă largă și adâncă în
pozițiile germane. A privit însă spre noi teatre de războaie.
În cadrul campaniei din 1915, germanii au plănuit o ofensivă majoră contra Rusiei. La sfârșitului anului 1914, Falkenhayn a început expedierea
către frontul estic cu noi efective disponibilizate de pe frontul vestic. Se confruntă deseori cu comandantul-șef austriac, feldmareșalul Franz Conrad
von Hötzendorf care se opunea planurilor germane. Succesele minore ale germanilor în regiunea Lacurilor Mazuriene corespundeau eșecului
trupelor austro-ungare în Galiția, orașul Przemysl predându-se rușilor. Forțele Puterilor Centrale sufereau din cauza dezacordului dintre Înaltul
Comandament German și cel Austro-Ungar. În 1915, dispută se polarizase în jurul problemei perspectivei unei intervenții italiene. Falkenhayn dorea
să evite extinderea fronturilor și trebuia că Austro-Ungaria să se resemneze cu ideea cedării Treton și Trieste către Italia. Conrad, șeful de stat major
austriac, s-a opus și a argumentat că pe baza aceluiași raționament, Germania ar trebui să cedeze Alsacia și Lorena Franței. Falkenhayn a refuzat să
mai trimită întăriri și și-a obligat aliatul austro-ungar să colaboreze în condiții umilitoare.

Germanii au decis ulterior să intervină în sprijinul Austro-Ungariei. În aprilie 1915, cu 30 de divizii, Comandamentul șef al armatelor germane,
Hindenburg și Ludendorff, șeful cartierului sau, sperau să obțină un succes semnificativ. În mai, Hindenburg și Ludendorff au lansat Ofensiva
Gorlice–Tarnów împotriva armatei imperiale ruse.

Pe 2 mai 1915, pe un front de 80 km întindere, între Vistula și Carpați, a lansat primul atac. La 6 mai, pe întreg frontul, rușii s-au retras, scăpând de
învăluire, restabilindu-se pe linia San-Nistru. Până în toamna, frontul se stabilizează în est, iar 150 000 de ruși sunt uciși, și alți 1 milion sunt răniți
sau sunt luați prizonieri. În iunie 1915, linia a fost cucerită de forțele Puterilor Centrale care au ocupat orașele Przemyśl și Lemberg (Liov), în două
luni, Galiția fiind eliberată de sub control rusesc.

Comandamentul german a lansat cel de-al doilea atac pentru a învălui trupele ruse care dețineau o buclă de pe Vistula, la vest de Varșovia, prin două
acțiuni simultane: una dirijată de la nord la sud, pe Narev către Varșovia, cealaltă, de la sud la nord, pe cursul mijlociu al Vistulei, către Ivangorod.
Pe 13 iulie, Puterile Centrale obțin un succes tactic. Armatele ruse au scăpat din nou de învăluire, printr-o retragere rapidă. Varșovia și fortăreața de
la Novogeorgievsk au fost abandonate, Polonia fiind cucerită de Puterile Centrale. Pe 8 august a fost lansat cel de-al treilea atac în extremitatea
septentrională a frontului pe linia Niemen. În șase săptămâni, trupele germane obțin Kovno, Vilno și ajung pe linia Berezina. Lituania a fost ocupată
de Puterile Centrale. Comandamentul lansează un atac desfășurat de cavalerie spre breșă liniei inamice de comunicație, dar este respinsă.

Armatele Puterilor Centrale ocupau un front rectiliniu de la Baltică la Nistru, în centrul frontului, avansând 150 km. Armata rusă a suferi în 5 luni
pierderi enorme de 151 000 de soldați morți, 683 000 de răniți și 895 000 de prizonieri. Jumătate din efectivele combatante a fost pierdută. Rusia se
află în imposibilitate de a mai lansa o altă operațiune militară pentru câteva luni. Puterile Centrale au străpuns liniile ruse pentru că nu erau solid
organizate și pentru că Comandamentul Rus nu se informase asupra concentrării trupelor, fără mijloace necesare de a se înarma, fiind grupate în
masă, cu puști aflate în depozitele situate în spatele frontului, neavând nici rezerve generale și o rețea de cai ferate care să transporte trupele către
punctele sensibile și prioritare.

Statutul Major Rus era incapabil să facă manevre, recurgând doar la închiderea breșelor din frontul sau de lupta, fără a identifica punctele slabe ale
adversarului. Totuși, armatele ruse au reușit să-și restabilească coeziunea pe un nou front.

Puterile Centrale nu au putut obține rezultatele mult așteptate precum scoaterea inamicului rus din lupta căci forțele austro-ungare înfruntau un nou
adversar: 37 de divizii de infanterie ale Italiei. Austro-Ungaria a fost constrânsă să formeze un nou front defensiv pe Corso și Isonzo. Forțele
necesare au fost dislocate din rândurile forțelor angajate în Serbia. Frontul din Galiția a furnizat la rândul sau divizii. Armatele germane nu au avut
mijloacele necesare de a elimina inamicul rus, căci Falkenhayn nu a acordat frontului estic întăririle cerute de Hindenburg. În octombrie 1915, cei
doi comandanți își reproșau reciproc. Operațiunile pe frontul estic rus au fost suspendate căci Falkenhayn și-a îndreptat efortul asupra Serbiei,
cucerind-o cu sprijinul Bulgariei în șase săptămâni.

Trupele franceze, angajate de Joffre, întreprind acțiuni locale și zadarnice-9 mai în Artois, 25 septembrie în Champagne. Trupele italiene au atacat pe
Carso în iulie, și sectorul Gorizia în octombrie. Forțele anglo-franceze au încercat zadarnic să forțeze strâmtoarea Dardanele pentru a restabili
comunicații permanente cu Rusia și de a salva Serbia, însă trupele otomane le resping.

Trupele Puterilor Centrale dețineau Belgia, nord-estul Franței, Polonia, Lituania, Serbia, iar Alsacia superioară, Valea Thann și Valea Isonzo erau
sub ocupația Antantei. Dar speranța Antantei încă se menținea datorită prezenței trupelor franceze la Salonic, intrării Italiei în război, și blocadei
economice a Germaniei care suferea de pe urmă recoltelor slabe, fiind amenințată de o asfixie economică.

Serbia este scoasă din război, Belgradul fiind ocupat în urmă ofensivei austro-germane condusă de generalul von Mackensen și mobilizării Bulgariei
care a distrus rezistență sârbă. Rămășițele armatei lui Putnik s-au retras pe coastele Albaniei, fiind evacuate în Insula Corfu de marina italiană. După
ce au fost reorganizate, au fost trimise în Salonic, unde Grecia a fost de acord cu debarcarea forțelor Antantei. Odată cu înfrângerea Serbiei, Puterile
Centrale au putut stabili legături directe cu Imperiul Otoman care se angajase în lupta împotriva rușilor în Caucaz și împotriva britanicilor în Orientul
Mijlociu.

După ce își declarase starea de neutralitate denunțând nerespectarea de către Austro-Ungaria a acordurilor stabilite cu Tripa Alianța, și după ample
tratative cu Antanta, în mai, Italia intră în război prin voință regelui, guvernului și militarilor. Pe 23 mai, Italia declara război Austro-Ungariei, iar pe
24 mai, primele trupe italiene traversează granița de la Piave și au avansat până la liniile de apărare inamice, un front de 700 km, care se întindea de-
a lungul regiunii Trentino, a Alpilor Cârnici și a cursului răului Isonzo. Italia demonstrase însă că era foarte slab pregătită să între în război. Abia în
iunie, armata era pusă în mișcare sub comandă lui Luigi Cadorna. Armata italiană era prost organizată și slab echipată. Din iunie până în decembrie
sunt lansate patru mari ofensive în Isonzo. Până la sfârșitul anului, în urmă operațiunilor rezultă 173 000 de italieni și 131 000 de austrieci morți.
Pe 7 mai, submarinele germane scufundă transatlanticul britanic Lusitania în largul coastelor irlandeze, provocând moartea a 1198 de pasageri,
dintre care 128 erau cetățeni americani. Germania va fi aspru condamnată și se va produce o largă emoție în rândul opiniei publice americane care
va juca un rol decisiv în intrarea SUA în război.

În primăvară 1915, Antanta are parte de una dintre cele mai mari dezastre în urmă tentativei de a scoate Imperiul Otoman din joc printr-o operațiune
amfibie ambițioasă împotriva Dardanelelor, inițiată de Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill. Operațiunea trebuia să producă căderea
Constantinopolului. Dar trupele otomane mai bine echipate, comandate de generalul german Liman von Sanders, au așteptat pregătite debarcarea
inamică.

Nu doar Galipoli a fost un eșec răsunător pentru Antanta, ci și bătălia de la Artois. De-a lungul celei de-a două bătălii de la Ypres, Joffre a decis
spargerea liniilor germane de pe Frontul de Vest de la Artois. Bombardamentul preliminar asupra pozițiilor germane a durat timp de 5 zile. Pe 9 mai
1915, Petain a condus ofensivă Armatei IX Franceză, având că obiectiv dealul Vimy. Petain nu l-a putut cuceri. Generalul Șir Douglas Haig a
condus un atac simultan al britanicilor la Neuve Chapelle. Nu a reușit să pătrundă. Pe 25 septembrie, britanicii și francezii au lansat un atac simultan
asupra liniilor germane la Artois. Generalul Dubail a atins vârful dealului Vimy în cele din urmă, dar Armata VI Germană l-a respins. Haig a atacat
la Loos și a progresat, dar și el a fost respins. După ce un al doilea atac britanic pe 13 octombrie s-a soldat cu pierderi grele, Șir John French a decis
oprirea ofensivei din Artois. A fost un eșec costisitor, 50 000 de soldați britanici și 48 000 de soldați francezi fiind uciși. [30]

Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli

Pe 19 februarie 1915, britanicii au atacat forturile turcești din Dardanele, la intrarea în Marea Neagră. Atacul a fost lansat cu un bombardament de la
mare distanță, continuând cu un foc intens tras din apropiere. Forturile exterioare au fost abandonate de turci. Căutătoarele de mine britanice au
intrat în acțiune. Au pătruns 10 km în interiorul strâmtorii Dardanele pentru a elibera accesul. Forțele britanice nu au putut pătrunde căci forturile
turcești din interior erau prea departe pentru a fi bombardate de navale de război aliate. Căutătoarele de mine au fost trimise mai departe, însă
aflându-se sub focul bateriilor turcești, au fost forțate să se retragă.

Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill, era nerăbdător. Amiralul Carden progresa lent în Dardanele și era extrem de stresat din cauza situației
și supus presiunii lui Churchill. Era în pragul unei depresii nervoase. În martie 1915, a fost înlocuit cu viceamiralul Șir John de Robeck, care a
ordonat înaintarea flotei aliate prin Dardanele, deși strâmtoarea era minată. Pe 18 martie 1915, 18 nave de război britanice și franceze au intrat în
apele inamice. Nava franceză Bouvet a lovit o mână care a explodat. Nava s-a răsturnat și s-a scufundat. Apoi, navele britanice Irresistible și Ocean
au lovit minele. Flota Aliată s-a retras, pierzând trei nave și 700 de oameni. Alte trei nave au fost avariate.

Churchill a comis o mare greșeală ce avea să-i coste scump carieră politică. De Robeck l-a sfătuit pe Churchill să cucerească peninsula Gallipoli, de
pe partea vestică a Dardanelelor. Generalul Hamilton, comandantul trupelor de pe insula Lemnos a acceptat să intervină, întocmindu-se planuri
pentru debarcarea de trupe la Gallipoli.

Ofițerii greci, care cunoșteau terenul, i-au comunicat lui Kitchener că erau necesari 150 000 de soldați pentru a cuceri Gallipoli. Kitchener a
concluzionat că jumătate ar fi de ajuns, aceștia fiind trimiși la Lemnos. Comandantul turc, Liman von Sanders, aflând că doar 70 000 de soldați
urmau să sosească la Lemnos, și-a poziționat 84 000 de soldați de-a lungul coastei din Gallipoli, unde anticipa că trupele aliate vor debarcă.

Debarcarea a avut loc pe 25 aprilie, fiind stabilite două capete de pod la Helles și Gaba Tepe. Pe 6 august, un alt cap de pod a fost stabilit în golful
Sulva. Tentativele de a trimite trupe în valuri s-au soldat cu eșecuri. Generalul Hamilton a mai cerut încă 95 000 de soldați. Deși Churchill a acceptat
să mai trimită întăriri, până la urmă, Kitchener nu era dispus să mai trimită alte trupe. În octombrie, Hamilton a fost înlocuit de generalul Munro.
Munro a recomandat că retragerea ar fi cea mai bună strategie. Kitchener a sosit 2 săptămâni mai târziu și a consimțit, sugerând retragerea celor 150
000 de soldați. Evacuarea a început în golful Sulva pe 7 decembrie. Ultimele trupe au plecat de acolo pe 9 ianuarie 1916. 480 000 de soldați au luat
parte la expediția britanică din Gallipoli, 43 000 de britanici, 11 000 de australieni și neozeelandezi și 5000 de francezi fiind uciși. Pe cealaltă parte,
au fost uciși 65 000 de turci. Expediția a fost dezastruoasă din cauza erorilor grave de judecată ale lui Churchill (care avea să fie demis din funcție)
și Kitchener.[31][32]

Frontul Italian: Isonzo

Pe 23 mai 1915, sub presiunea manifestațiilor desfășurate de

intervenționiști, guvernul Salandra a declarat război guvernului de la
Viena. Pe 24 mai, generalul Cadorna a inițiat mobilizarea a unui
milion de soldați, dar prost echipați. Taverele adverse au intrat într-
un război de uzură. Răul Insonzo, care marca granița dintre Austria
și Italia, a devenit câmp de bătălie. Din 1915 până în 1917 s-au
desfășurat 11 bătălii. În vara 1915 s-au desfășurat primele două în
care s-a încercat slăbirea presiunii inamice pe frontul estic. În
toamna 1915 s-au desfășurat încă alte două bătălii menite să
micșoreze presiunea Puterilor Centrale asupra Serbiei și a capului de
pod aliat de la Salonic. Bătăliile ofensive au permis câștigarea a
câtorva km de teren, dar pierderile s-au ridicat la 300 000 de soldați
Între 11-16 martie 1916, italienii au desfășurat a cincea ofensivă
atacând inamicul de la Monte Sabotino până la Marea Adriatică, cu
rezultate slabe. Obiectivul a fost stabilit la Gorizia. Orașul, un nord
rutier feroviar, înconjurat de înălțimi fortificate, era greu de cucerit. Corpuri de austrieci în munți.
Tranșeu din Podișul Karst. La sfârșitul celei de-a șasea bătălii în august 1916, trupele italiene au
pătruns în Gorizia. În septembrie 1916, s-au desfășurat alte trei
ofensive pe Carso, dar fără rezultate semnificative. În a zecea bătălie din aprilie-iunie 1917, forțele italiene
au cucerit câteva poziții marginale. În a 11-a bătălie din august-septembrie 1917, italienii au cucerit Platoul Bainsizza.[33][34] Avalanșele provocate
intenționat în Munții Alpi pe toată durata războiului, atât de austrieci cât și de italieni, au provocat moartea a 80.000 de militari din ambele
tabere.[35][36] Numai pe data de 13 decembrie 1916, în urma unor avalanșe provocate la peste 2500 de metri altitudine, peste 10.000 de militari și-au
pierdut viața sub zăpezi.[37][38] Rămășițe ale militarilor decedați în urma avalanșelor provocate atunci se găsesc din ce în ce mai des în prezent, ca
urmare a topirii ghețurilor și a zăpezii.[39]

1916: Infernul

Frontul de Vest

Verdun (1916)

În decembrie 1915, șeful de stat-major german, generalul Erich von Falkenhayn a decis să atace Verdunul, un oraș-garnizoană fortificat din Franța,
amplasat pe râul Meuse. Asaltul german a început pe 21 februarie 1916, cu o ofensivă dusă de 1 milion de soldați germani care au atacat un oraș
apărat de 200 000 de francezi. A doua zi, francezii s-au retras de pe primul aliniament de tranșee pe cel de-al doilea. Pe 24 februarie au ajuns la cel
de-al treilea, la doar 8 km de oraș. Generalul Petain a primit comanda sectorului Verdun. Fiecare soldat francez disponibil a fost transferat în
secțiunea Frontului de Vest; 259 din cele 330 de regimente de infanterie din armata franceză luptând la Verdun. Armata germană a fost oprită în
februarie, și pe 6 martie a declanșat genocidul. Multe puncte strategice franceze au căzut în mai-iunie, după un asediu îndelungat.
Germanii au continuat să atace Verdun în repetate rânduri pe timpul verii și toamnei 1916, dar au slăbit intensitatea asalturilor, fiind nevoiți să
transfere trupe pentru a apăra linia germană a frontului pe Somme. Francezii au efectuat un contraatac condus de generalul Charles Mangin,
recapturând forturile pierdute în noiembrie. Bătălia de la Verdun a fost cea mai îndelungată din acest război. S-a încheiat pe 18 decembrie. Armata
franceză a pierdut 550 000 de soldați, iar germanii-434 000 de soldați. Deși francezii au câștigat bătălia, ambele armate au fost slăbite și epuizate.

Somme (1916)

Declanșarea atacului german asupra orașului Verdun a determinat o escaladare a bătăliei de pe Somme care se transformase într-un atac diversionist
al forței expediționare britanice, în care generalul Haig avea contribuția principală. Haig și generalul Sir Henry Rawlinson au elaborat un plan de
atac.

Strategia lui Haig era bombardarea timp de 8 zile și distrugerea cuiburilor de mitraliere germane, urmând ca Rawlinson și Armata IV să avanseze
către Bapaume. La nord de Rawlinson, generalul Allenby și Armata III urmau să pătrundă prin liniile germane Cavaleria aflată în așteptare; trebuia
să traverseze prin breșa creată de Allenby. La sud, generalul Fayolle urmă să înainteze către Combles cu Armata VI franceză. Planul părea să aibă
potențial. Haig avea să bage în luptă 750 000 de soldați.

Bătălia de pe Somme a decurs prost pentru forțele Antantei. Bombardamentele preliminare au eșuat. Nu au distrus defensiva germană. Au fost
inutile împotriva sârmei ghimpate și ineficiente împotriva buncărelor de beton germane. Pe 1 iulie, trupele aliate au înaintat, însă a fost împiedicată
de sârma ghimpată rămasă acolo, iar germanii erau bine ascunși în poziții defensive. Forță expediționară britanică a pierdut 58 000 de soldați. Haig a
continuat atacul în ciuda pierderilor. Pe 13 iulie, pe timp de noapte, britanicii au condus un atac spre breșa din linia frontului inamic, dar germanii au
închis-o rapid. Pe 23 iulie, britanicii au mai obținut o victorie minoră, capturând Pozieres, însă fără efecte. Haig s-a autoconvins că germanii erau
epuizați și a ordonat lansarea mai multor atacuri, toate dovedindu-se a fi costisitoare. Pe 15 septembrie, generalul Micheler s-a alăturat bătăliei în
sud, cu 12 divizii, folosind tancuri pentru prima dată. Micheler a reușit să câștige câțiva km. Haig a continuat declanșarea atacurilor până când
vremea proastă de iarnă a pus capăt celei mai proaste bătălii concepute vreodată în epoca modernă. Armata britanică a pierdut 420 000 de soldați, iar
cea franceză-200 000. Armata germană a pierdut 500 000 de soldați. Frontul a fost mutat abia cu 12km.

Revoluția Rusă
Articol principal: Revoluția Rusă din 1917.

Prolog: 1916

Insatisfacția pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor obținute de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei
Brusilov (iunie 1916), în Galiția de Est contra austriecilor. Situația Aliaților s-a îmbunătățit puțin doar în momentul când România a intrat în război,
la 27 august, însă foarte repede contingente germane au întărit forțele austro-ungare în Ardeal, iar Bucureștiul a fost capturat de către Puterile
Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă, situația internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece țarul era plecat pe front și conducerea
incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colțurile Rusiei, care au provocat asasinarea de către un grup de aristocrați
conservatori a lui Rasputin, un preferat al împărătesei, în decembrie 1916.

Guvernul Kerenski (martie - octombrie 1917)

În martie 1917, demonstrațiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și constituirea unui guvern centrist
provizoriu, condus de Kerenski, care împărțea puterea cu Sovietul din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie și
haos, pe front și în țară, iar armata a devenit din ce în ce mai puțin eficientă.

Războiul și guvernul pierdeau continuu susținerea poporului, un fapt care a permis ascensiunea Partidului Bolșevic, condus de Vladimir Ilici Lenin.

Bolșevicii; ieșirea din război

Revoluția Bolșevică din Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistițiu și
negocieri cu Germania. La început, bolșevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuși de germani,
însă când Germania a reînceput războiul și a înaintat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să
accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a însemnat terminarea participării Rusiei la
război și cedarea către Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus Finlanda, Statele baltice,
Polonia și Ucraina.

După ieșirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei. Scopul
mișcării nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieșirea ei din război, ci să susțină forțele țariste în
Revoluția Rusă. Soldați aliați au sosit în Arhanghelsk și în Vladivostok. Forțele Antantei aveau ordine
să apere proviziile și armamentul contra soldaților germani; în realitate, acestea le apărau contra
comuniștilor ruși.

Vladimir Lenin Ultima jumătate

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea sorții războiului, cu toate că efectele lor nu
au fost simțite pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a Germaniei organizată de forțele Antantei a început să aibă un efect puternic asupra
moralului și productivității germane. Ca rezultat, în februarie 1917, liderii militari germani au reușit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von
Bethmann-Hollweg să declare războiul submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forțelor britanice.
Submarinele germane au reușit să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuși,
după iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a neutraliza pericolul
prezentat de submarine. Marea Britanie nu mai era în pericol de înfometare.

Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la reuniunea de la

Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a coordona planurile și
acțiunile comune. Anterior, armatele Franței și ale Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite.

În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistițiu cu Rusia, permițând, astfel, mutarea forțelor de pe
Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forțe germane ar fi putut să fie mai mari, dacă
achizițiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor germane și a soldaților americani pe
Frontul de Vest, rezultatul final al războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile Centrale știau că
nu puteau să câștige un război îndelungat, deoarece numărul soldaților americani creștea continuu, însă
ele contau pe o ofensivă rapidă și decisivă, utilizând întăririle lor și tactici noi pentru infanterie. Acțiunile
Aliaților și ale Puterilor Centrale au fost accelerate și de pericolul identificat de către Ivan Bloch, în 1899,
care afirmase că un război industrial îndelungat amenința integritatea sistemului social și putea să În tranșee.
provoace revoluții prin toată Europa. Ambele părți doreau o victorie hotărâtoare și rapidă pe Frontul de
Vest, deoarece se temeau de consecințele prelungirii conflictului.

Intrarea Statelor Unite în război

Din cauza politicii tradiționale americane de izolare, mulți americani considerau că SUA nu trebuie să
se implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european.

La începutul anului 1917, Germania a declanșat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu
indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a
relațiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării atacurilor asupra navelor
comerciale americane, Președintele Woodrow Wilson a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să declare
război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat
că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar descoperind că acest lucru nu era posibil,
Președintele Wilson în fața Congresului,
SUA a declarat război și Austro-Ungariei, în 7 decembrie 1917.
anunțând ruperea relațiilor oficiale cu
Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reușit să dezvolte o producție militară
Germania (3 februarie 1917).
suficientă și completă și, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanțiale. Primii soldați
americani au sosit în Europa în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918.
Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota americană și transferul soldaților, sperând că va reuși să câștige războiul înainte ca
forțele americane să ajungă pe front.

Marea Britanie și Franța au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări pozițiile existente. Pe întregul parcurs al
războiului forțele americane nu au avut destule unități proprii de artilerie, aviație și geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forței americane
American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unitățile americane pentru a întări forțele britanice sau franceze, așa cum doreau Aliații.
Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care deja fusese întreruptă de către comandanții francezi și britanici. Ca rezultat, American
Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918.

Ofensiva germană din primăvara anului 1918

Articol principal: Ofensiva de primăvară.

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operațiunea numită Michael ca o ofensivă
generală de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul să
despartă forțele britanice și franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să lanseze
un atac hotărâtor înainte ca forțele americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de începutul
ofensivei, Ludendorff a făcut o greșeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane
în Rusia și mutând doar o parte mică a forțelor germane pe Frontul de Vest.

Operațiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forțelor
Marii Britanii, pe direcția Amiens. Intenția lui Ludendorff a fost să separe armatele britanice și franceze
în acest punct. Forțele germane au reușit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată, după 1914,
manevrele militare au fost întrebuințate iarăși pe Frontul de Vest. Situația inertă pe Frontul de Vest.

Tranșeele britanice și franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale infanteriei germane.
Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intens de artilerie, urmate de o serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva
de Primăvară, armata germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă scurtă și a infiltrat grupe mici de soldați în unele puncte vulnerabile ale
inamicului, atacând punctele de comandament și încercuind punctele cele mai puternice. Aceste poziții izolate au fost, apoi, distruse de către
infanteria grea. Succesul forțelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici.

Linia frontului era acum la o distanță de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant, supranumite „Dicke Bertha”, au fost folosite pentru
lansarea a 183 de obuze grele asupra orașului, cauzând părăsirea orașului de către mulți locuitori. Etapele inițiale ale ofensivei au avut un asemenea
succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare națională. Mulți germani considerau că victoria era aproape; însă, după
câteva lupte acerbe, ofensiva germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie și 5 aprilie 1918 au fost de 270.000 de oameni.
Diviziile americane, cu care Pershing intenționa să formeze o forță independentă, au fost alocate armatelor franceze și engleze (28 martie). La
conferința Doullens a fost creat un comandament suprem al Antantei, iar mareșalul Douglas Haig a cedat controlul forțelor sale lui Ferdinand Foch,
numit comandant-șef al forțelor Aliaților.

După Operațiunea Michael, Germania a lansat Operațiunea Georgette în nord, contra porturilor Canalului Mânecii. Această operațiune a fost oprită
de către Aliați după pierderi teritoriale mici. Operațiunile Blücher și Yorck au fost, apoi, inițiate de către armata germană la sud, înspre Paris. Apoi,
Operațiunea Marne (A doua bătălie de la Marne) a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura orașul Reims. Contraatacul Antantei a marcat
prima ofensivă a Aliaților, terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forțele germane s-au retras până la pozițiile deținute înaintea Kaiserschlacht-ului.
După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a mai luat niciodată inițiativa.

Victoria Antantei
Articole principale: Ofensiva de o sută de zile și Republica de la Weimar.

Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8 august 1918. Bătălia de
la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, și
forțe canadiene și australiene - în centru. Aliații au utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark V și
120.000 de soldați. Forțele Antantei au reușit să pătrundă 12 km în doar șapte ore. Erich Ludendorff a
numit această zi „ziua neagră a armatei germane”.

Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme cu
majoritatea tancurilor lor (cu excepția a doar șapte din ele). Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig
Geniști americani după Bătălia de la a stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de
Saint-Mihiel, în septembrie 1918. pe Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldați americani au luptat,
împreună cu soldați ai Armatei a III-a și IV-a britanice. Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliați.
Armata a II-a germană a fost forțată să se retragă de-a lungul frontului de 55 km. Orașul Bapaume a
fost capturat în 29 august și, la 2 septembrie, forțele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului.

La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de soldați americani au atacat direct și toate
diviziile au reușit să captureze țintele lor inițiale, cu excepția Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistență puternică la Montfaucon
și nu a reușit să avanseze în prima zi. Acest eșec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27 septembrie; totuși,
incapacitatea Aliaților să cucerească orașul în ziua anterioară a fost una din cele mai costisitoare greșeli ale campaniei.

La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau într-un mod ideal. Multe tancuri se stricaseră și cele care încă
funcționau nu puteau fi întrebuințate din cauza naturii terenului. Cu toate că Aliații aveau aceste probleme, Ludendorff nu-și făcea, încă de la
începutul lunii septembrie, iluzii despre sfârșitul războiului, afirmând că Germania are două opțiuni: distrugere totală sau un armistițiu. El
recomandase această a doua cale și la întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale desfășurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe
parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forțele germane care deja erau epuizate și derutate pe întregul front
Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaților nu s-a oprit până la sfârșitul războiului.

Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau că o înfrângere
totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer și Ludendorff au
decis să inițieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra „curajul” flotei germane. Știind că o astfel de
acțiune ar fi refuzată de către guvernul Prințului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informeze
despre planurile sale. Totuși, informația despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulți marinari au
participat la o rebeliune și au fost arestați pentru refuzul de a participa la o ofensivă maritimă pe care ei
o considerau sinucidere fără sens. Ludendorff și-a asumat răspunderea pentru acest incident și Kaiserul
l-a demis din funcție (26 octombrie).

După sfârșitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul politic al
Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradițional, a hotărât să inițieze o revoluție politică limitată, Trupele franceze se apără pe ruinele
prin introducerea unor noi reforme care aveau menirea de a „democratiza” Germania, însă satisfăcând catedralei Marne, 1918.
monarhiștii, prin faptul că a menținut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o să demonstreze
poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe, micșorând, astfel, probabilitatea unei
insurecții socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917.

Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său. Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor
Reichstag-ului, partidelor de centru - în special, în această perioadă: partidul centrist, liberalii și social-democrații. Astfel, cum Ludendorff ar fi
acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistițiu. Luând act de cele 5.989.758 de victime germane (1.773.700
morți, 4.216.058 răniți), partidele de centru au procedat exact cum anticipase Ludendorff. Însă curând, acesta a trecut printr-o schimbare radicală și a
început să declare că aceleași partide care au căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Acești politicieni au „înjunghiat
Germania în spate”—un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff și care a fost ulterior utilizat de către mai multe grupări naționaliste germane, ca
NSDAP.

Prințul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au început imediat după instalarea sa. În problema
monarhiei germane nu se putea hotărî între o monarhie constituțională sau abolirea ei completă. Totuși, decizia a fost luată din mâinile sale de către
Philipp Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului, că Germania trebuie să fie o republică. Ulterior, Max
von Baden a anunțat că împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit și o nouă Germanie s-a născut: Republica de la
Weimar.

Sfârșitul războiului
 Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un
armistițiu separat la data de (29 septembrie 1918). La 30
octombrie a capitulat și Imperiul Otoman. În 3 noiembrie
Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian
pentru a-i cere un armistițiu și termenii păcii. Termenii au fost
aranjați, prin telegraf, cu autoritățile Antantei de la Paris și au
fost comunicați Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat.
Armistițiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în
după amiaza zilei de 4 noiembrie. Ungaria a semnat un
armistițiu separat, în urma prăbușirii monarhiei habsburgice.
Soldat german invalid. După izbucnirea Revoluției germane, a fost proclamată o
republică, la 9 noiembrie, marcând sfârșitul Imperiului German.
Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Țările de Jos, care i-a acordat
azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în Franța,
la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistițiul. La ora 11, în aceeași zi, a încetat focul și
armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze și a încercărilor criminale ale unor ofițeri de a
se evidenția în ultimul moment, peste cadavrele bieților soldați, în aceste șase ore teribile, după ce totul
fusese încheiat și semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldați și au fost răniți alți Fotografie realizată la semnarea
peste 6 000. George Lawrence Price este considerat ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în armistițiului de la Compiègne, în fața
frunte, la ora 10.59. vagonului de tren al mareșalului Foch,
în pădurea Compiègne. Mareșalul este
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă șapte luni până la încetarea finală, consacrată al doilea din dreapta.
prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) și a următoarelor tratate cu Austria
(la St. Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) și Imperiul Otoman (la Sèvres). Astfel, unele
surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.

Experiența cotidiană în tranșee

Soldații se identificau cu obiectivele fixate de propriile lor națiuni și
autorități. Comuniunea dintre individ și comunitate era obținută prin
propagandă. Soldații ajungeau să se resemneze la un moment dat și
se disciplinau să lupte ținând cont că nu aveau alternative. Soldații,
pentru a scăpa de oroarea războiului, apelau la diverse tipuri de
dezertare. Dezertorii erau priviți cu invidie.

Cum dezertarea era aspru pedepsită, se recurgeau la alte metode de

ieșire din luptă, una dintre acestea fiind rănirea. Soldatul, căpătând o
Soldat francez bărbierindu-și
rană care sa nu-i pună viața în pericol, dar una semnificativa încât îl
camaradul
făcea incapabil să mai lupte, putea ajunge acasă. Unii își expuneau
anumite părți ale corpului pentru a fi răniți și se recurgea și la
amputări, aceasta din urmă fiind soluția extremă. Unii soldați se
împușcau singuri. cu grijă, fără ca glonțul să atingă artere sau oase. Rănile auto-provocate erau tot mai dese
Distribuirea rației de vin
O altă metodă era revolta. În 1917, armata franceză a fost afectată de revolta a 40 de divizii. Însă cei
identificați ca lideri ai izbucnirii grevelor militare nu aveau o soartă
prea bună. Dar într-un fel, de pe urma grevelor și presiunii soldaților,
au fost aplicate concesiile, s-au oferit rații mai mari și permisii mai
dese.

O altă alternativă de ieșire din război era sinuciderea când soldații nu

mai puteau face față luptelor. Sinuciderea era însă dificilă căci țeava
puștii era lungă și nu puteau trage cu ele decât cu degetul de la
picior. Nu se regăsesc sinucideri în statistici sau în documente
oficiale căci familiile soldaților care au recurs la asemenea măsura
extremă nu mai primeau nimic de la stat.

Justiția militară era dură, iar numărul execuțiilor era tot mai mare.
Pedepsele erau mai aspre pe frontul de est. Australieni în tranșee folosind
periscopul
Vedere aeriană a sistemului de Soldații aveau însă și motivații pentru a duce greul pe câmpul de
tranșee din Loos-Hulluch luptă. Erau mai bine plătiți în armată decât în viața civilă, aveau
hrană mai bună și mai consistentă. Băutura era una dintre aspectele centrale ale rezistenței, alături de tutun și
droguri. Soldații se îmbătau ocazional, mai ales în permisie. În timpul jafurilor, soldații se îndreptau prima
dată spre pivniță pentru a căuta băutura alcoolică depozitată. Nu era o acțiune individuală, ci o politică de stat, alcoolul fiind distribuit de către
instituțiile militare în rații zilnice. Britanicii primeau rom, francezii primeau vin, iar germanii primeau bere. Alcoolul era distribuit înainte de
efectuarea marilor operațiuni.

O altă motivație era dependența de adrenalina de lupta și de ucidere, la britanici, actul uciderii fiind asociat cu vânătoarea. Au apărut coduri morale
referitoare la uciderea unui inamic în anumite situații, căci se puteau întoarce împotriva lor, fiind interzise actele de ucidere a inamicilor când
mergeau la toaletă sau erau transportați răniții. Dacă inițial erau evitați, medicii din taberele opuse erau atacați spre sfârșitul războiului fără rezerve,
deoarece contribuiau la refacerea forțelor inamice.
 Nu mai existau reguli, de aceea erau create altele noi. Se stabileau
reguli de violență între tabere și armistiții de încetare a focului în
timpul transportării cadavrelor și a răniților. În decembrie 1914 a fost
stabilit Armistițiul de Crăciun ca o umanitate împărtășită, ceea ce nu
s-a mai repetat niciodată.

O altă motivație era ideea răzbunării camarazilor uciși în luptă de

Britanici în tranșee echipați cu
mitralieră
inamici. Mai era și presiunea egalilor, a camarazilor, comportamentul
eroic, societatea așteptându-se ca soldatul să nu se individualizeze
prin lașitate, principiul soldatului fiind lupta pentru a-i apăra pe alții. Soldați germani pornind la luptă pe
„tărâmul nimănui” la semnalul
Soldații petreceau 1/5 din timp pe front. Când ajungeau în spatele
fluierului
frontului, erau puși să facă provizii, să refacă drumuri, să se ocupe
de muniții. S-a creat o birocrație militară: de la frizeri la bucătari, toți
având ca scop evitarea primei linii. Pentru prima linie exista un
sistem de rotație. Cei din familii bune și cu relații ori influentă aveau
șanse mari să nu ajungă să lupte în prima linie, lucrând în cartierele
generale la sute de km în spatele frontului.

A apărut și problema bolilor, acestea fiind omniprezente. 8-15% din

Soldați canadieni curățând cartofi
efective erau contaminate. Bolile erau transmise pe calea aerului,
prin purici și șobolani, dar și prin acte sexuale cu prostituate,
rezultând în boli venerice. Aprovizionarea cu apă era o problemă
permanentă, aceasta fiind contaminată, păstrată în aceleași recipiente
Asistente medicale într-un proces de
unde se punea motorina; mulți soldați se adăpându-se din băltoace.
operație chirurgicală a unui soldat
S-a ajuns și la forme rare de canibalism pe durata foametei sau din
rănit
lipsa proviziilor alimentare, când soldații erau înconjurați de inamici.

S-au creat mituri, precum cel al regimentelor fantomă, grupuri de

Transportarea cu ambulanța a unor
soldați britanici răniți
și noapte.
soldați care trăiau între liniile frontului în prietenie cu cei inamici și
ieșeau la suprafață noaptea să caute hrană și apă. În realitate, erau
puțini soldați care trăiau astfel, dar nu în grupuri. Mitul acesta a fost
creat pentru ca soldații sa facă față dispariției camarazilor.
Episoadele cele mai dureroase erau atunci când soldații trebuiau să
audă țipetele ale camarazilor lor căzuți pe front ce nu puteau fi
ajutați căci superiorii le ordonau să nu iasă din tranșee și să pășească
Trusă medicală din primul razboi
pe „pământul nimănui” pentru a-i salva. Astfel, era foarte dificil
mondial
pentru soldați să reziste psihologic, ascultând strigătele muribunde zi

Permisiile erau momente de bucurie, dar neîmplinite pentru căi soldații evitau să vorbească cu nevestele și copii lor despre viața de pe front cu
scopul de a-i proteja de ororile războiului. Pentru prima dată în istorie, având în vedere faptul că nivelul de alfabetizare crescuse, au fost publicate
mărturii și ale ofițerilor și ale soldaților, din propriile lor perspective.

Sistemul de tranșee era împărțit în trei segmente. Germanii erau avantajați pentru că puteau să-și aleagă singuri sistemele, iar francezii și britanicii
erau nevoiți să se folosească de configurația frontului impusă de germani. Infanteria trăia în adăposturi subterane, în tranșeele de comunicație și cele
de mici dimensiuni care erau foarte apropiate de cele inamice. În spatele tranșeelor se afla o structură elaborată din noduri de comunicație de
investiții masive, iar transportul se dezvoltase.

Alimentele erau stocate în conserve. Soldații primeau ocazional pachete cu fructe și dulciuri de la familiile lor, precum și scrisori. În momentele de
criză militară, pachetele ajungeau cu greu. Armatele nu dețineau echipament de iarnă așa că improvizau pe durata anotimpului rece.

Divertismentul consta în artă, teatru, jocuri de cărți, jocuri de noroc și alcool.

Apare medicina estetică și se făceau operații pe creier, în cavitatea abdominală și cea toracică. Noile arme puteau provoca noi tipuri de răni
îngrozitoare, iar chirurgia plastică încerca sa le redea soldaților mutilați o aparență de normalitate.

Societatea la război
A apărut o schimbare a atitudinilor colective, impact materializat în pierderi umane fără precedent și în modificarea relației dintre soldat și ofițer, între
individ și stat. Pierderile militare se ridicau la 11 milioane, iar în rândul civililor la 7 milioane. Mulți nu și-au pierdut viețile doar în proximitatea
frontului, ci și datorită altor factori: epidemii, genocid și foamete. Încă este dificil de estimat numărul morților în Rusia, căci violența a continuat și
după 1917.

A existat și un inamic nevăzut, datorat izbucnirii războiului, care a ucis mai mulți civili decât au făcut-o ambele războaie mondiale: Gripa Spaniolă.
Această gripă a infectat 500 milioane de oameni de pe tot globul, însumând 100 de milioane de morți pe toate continentele (3-5% din populația
globală de atunci), fiind pandemia cea mai catastrofală din ultimele secole. Cei mai mulți morți au fost estimați în China și India. De asemenea, și
tifosul a făcut ravagii în rândul populației.

Războiul a fost cauza directă a izbucnirii epidemiilor, un război biologic neintenționat, care s-a dovedit a fi mult mai ucigător decât toate armele de la
aceea vreme. Odată început războiul, societățile agrare au fost grav afectate, productivitatea agricolă s-a prăbușit, populații masive experimentând
criza alimentară și automat, fiind rămase fără imunitate, devenind vulnerabili în fața inamicilor nevăzuți. Distrugerile așezărilor pe durata războiului
și condițiile lipsite de igienă au favorizat propagarea epidemiilor. Primul Război Mondial a dus la cea mai mare catastrofă demografică de până
atunci. Totuși, gravitatea depinde de la caz la caz.

Pierderile suferite din Marea Britanie au fost mai mici în raport cu numărul emigranților în perioada 1911-1914. Între 1911-1918, populația a crescut
cu 1 milion. Apare mitul generației pierdute. În Germania însă, creșterea demografică depășește rapid pierderile. În Franța a început stagnarea
demografică de lungă durată, refacerea durând o generație. Franța a pierdut 1,400 000 de bărbați pe front. Deficitul de nașteri a însemnat 4 milioane
de copii nenăscuți. Au apărut dezechilibre între sexe, fiind 130 de femei pentru 100 de bărbați.

Elita politică interbelica a avut o lipsă de dinamism. Numărul uriaș de tineri pierduți a dus la prelungirea rolului social al generației ulterioare. Din 50
de milioane de soldați mobilizați, 23 de milioane sunt răniți, 70% dintre militarii răniți fiind bărbați cu vârste între 20-30 de ani, fiind mutilați și
imobilizați pe viață.

Primul Război Mondial a fost de uzură, 80% din pierderi fiind în afara marilor bătălii. Societățile combatante se confruntau cu un flux continuu.
Presa era naționalistă și prezenta războiul subiectiv: oamenii mergeau la război cu entuziasm, conform presei, deși erau forțași de către mecanismele
statului. Soldații francezi ii percepeau alterat pe soldații germani altfel decât în realitate (germanii erau de multe ori comparați cu hunii tâlhari și
violatori după violarea neutralității Belgiei).

S-a manifestat o rezistență împotriva mersului la război. Socialiștii europeni au încercat să protesteze fără succes împotriva războiului. Apăruse un
entuziasm clădit de idea războiului de scurtă durată. După declanșarea războiului, mecanismele erau prinse de către sistemele de propagandă.
Indiferent de tradiția politică, combatanții reacționau similar. Erau limitate libertățile civile. Era suspendată activitatea politică. S-a recurs la limitarea
drepturilor sindicale. Este aplicată cenzura, dar totodată, se menținea și un echilibru, preferându-se ca populația să aibă acces la un flux mai mare de
informații decât să se producă zvonuri tulburătoare. Statul a intervenit în funcționarea economiei și în viața socială. De exemplu, în 1915, guvernul
imperial german a creat Biroul Imperial al Cartofului pentru producția și distribuirea cartofilor pentru germanii de rând. Franța se baza pe auto-
mobilizare, căci societatea a răspuns pozitiv apelurilor statului. Războiul era defensiv.

După 1916, pacifiștii și socialiștii erau tot mai activi. În Franța s-a creat Uniunea Sacră, uniune care includea forțe socialiste. După bătălia de la
Verdun, unitatea în slujba războiului nu mai avea credibilitate. Totul se acutiza din cauza a ce se întâmpla în Rusia. Franța era însă avantajată, căci
prezenta războiul ca unul defensiv și își justifica mobilizarea și își reprezenta relativul consens pe marginea obiectivelor de război. Reușea să
mențină condiții materiale acceptabile ale consumului și nivelului de trai. Guvernul civil avea ultimul cuvânt, iar militarii nu treceau peste acesta. Se
menținuse un echilibru între autoritățile franceze civile și cele militare. În Germania, în schimb, militarii germani nu aveau roluri limitate de
autoritatea civilă, strategia lor fiind axată pe totul sau nimic.

Biserica își reafirma rolul, contestând regimul republican francez. Catolicii au fost reintegrați în viața politică. Biserica percepea războiul ca o
oportunitate de reabilitare, asistând la ultimul război sfânt. Discursul public era compus din elemente religioase. Biserica își asumase un rol de
sprijinire în modelarea mentalităților colective. Recuperarea Alsaciei și Lorenei era o cauză națională. Propaganda și cenzura se manifestau în
combinație. Intelectualii s-au auto mobilizat pentru a-și afirma rolul de lideri ai națiunii și apostoli ai cauzei naționale.

Se căutau soluții pentru valurile de refugiați. Erau regiuni întregi în care populația masculină dispăruse. Viață politică s-a fragmentat. După 1917 s-a
manifestat o radicalizare a mișcărilor socialiste. Franța se confruntă cu probleme privind mobilizarea trupelor și totodată menținerea industriei în
funcțiune. Plecând de la idea unui război de scurtă durată, s-a recrutat maximul de efective, lăsând agricultura și industria într-o stare deplorabilă.
După 1915, muncitorii industriali au fost lăsați la vatră și au fost recrutați țăranii.

În Marea Britanie se desfășurase mobilizarea voluntară, coexistența persuasiunii și a coerciției. Marea Britanie era liberală și individualistă. Dacă la
început mobilizarea a fost o opțiune personală, căci cetățenii britanici răspundeau pozitiv, ulterior avea să se aplice înrolarea obligatorie. Unul dintre
momentele de cotitură a fost criza munițiilor din primăvara anului 1915. Statul intervenea pentru a redirecționa economia. Izbucniseră tensiuni între
militari și civili. Conducerea civilă își impunea oportunitățile strategice fără a ține cont de obiecțiile militare, dar și invers.

Anul 1915 a fost unul de cotitură, David Lloyd George devenind noul premier care a decis victoria finală: dacă anterior se făceau recrutări din
rândul voluntarilor, el a introdus înrolarea obligatorie. Propaganda a fost limitată, cu excepția temelor legate de scufundarea vasului Lusitania sau
invazia belgiană. Mobilizarea se făcea prin intermediul intelectualilor care se raliau cauzei naționaliste. Se manifestă fenomenul de rezistență
împotriva serviciului militar obligatoriu pe motive de conștiință. Cetățenii care refuzau să înceapă serviciul militar erau dați în judecată de către stat.
Mulți refuzau să ucidă din motive de conștiință. Informațiile provenite dinspre front erau atent monitorizate.

Marea Britanie era extrem de vulnerabilă într-un război de lungă durată din perspectiva aprovizionării alimentare. Agricultura a fost revigorată în
Anglia și s-a introdus raționalizarea selectivă. Anumite produse ca pâinea, brânza sau ceaiul nu erau raționalizate. Se înregistraseră mișcări greviste
de amploare. Numărul de zile de muncă pierdute din cauza grevelor erau de 10 ori mai mare decât în Germania. Manifestanții erau apolitici, dorind
o mai bună aprovizionare cu alimente și durata zilnică de lucru mai scurtă. Tot mai multe femei erau active în sectoarele proporțional dominate
anterior de bărbați. Lucrau în agricultură în cadrul unor servicii auxiliare și în industrie. În 1918 se acordă dreptul de vot femeilor cu vârste de peste
30 de ani.

Spre finalul războiului, industria britanică o depășește pe cea germană.

Germania se află într-o situație mai complicată. Cenzura era mai strictă, presa era monitorizată și controlată de către autorități, iar corespondența
dintre front și civili era controlată pentru a se evita divulgarea unor secrete militare. Germanii au fost cei mai entuziasmați la începutul războiului,
deși s-au desfășurat și proteste anti-război. Bisericile protestante aveau un rol important, având un discurs mai nuanțat despre inamicii catolici. Dar și
catolicii germani criticau Franța, pentru că era un stat laic și anticlerical. Biserica Catolică Franceză și-a construit un discurs anti-protestant.

Apare opoziția dintre cultura germano-austriacă și civilizația anglo-franceză. Germania se consideră diferită prin militarismul ei față de raționalismul
francez sau materialismul britanic. În discursul public portretiza lupta dintre eroul german și comerciantul britanic. Germania pornește la război cu
sprijinul consensului de pace orășenească, care avea un set de așteptări contradictorii. Socialiștii sprijineau războiul ca fiind o luptă împotriva
obscuratismului, autoritarismului țarist și militarismului.
Pentru cei cu orientări politice de dreapta, războiul era unul al achizițiilor. Obiectivele de război au devenit după 1917 sursa principalei fracturi dintre
forțele de stânga și cele de dreapta din Germania. Socialismul s-a radicalizat în Franța și în Germania, chiar și în Marea Britanie apărând fenomene
marginale. În Germania, mișcarea socialistă se scindează, căci erau socialiști care doreau o pace fără anexiuni și fără despăgubiri și erau socialiști
care susțineau ideea compensării.

Germania suferea din cauza crizei agricole. Îngrășămintele lipseau și se recurgea la comercializarea îngrășămintelor din Chile. Industria chimică se
concentra pe producția armamentului. Se punea accent pe creșterea animalelor. Rațiile erau tot mai mici. Piața neagră ia amploare, inflația și rata
infracționalității crescuseră. Germania nu se mai putea împrumuta din exterior, ci din interior. Erau cumpărate titlurile de stat. Prețurile crescuseră de
5 ori față de cele anterioare anului 1914. Nivelul de trai scădea alarmant.

În Rusia partidele politice aveau rol redus, în timp ce biserica avea un rol mai pronunțat. Imperiul Rus se confruntă cu migrația internă în masă, 6-8
milioane de persoane fiind nevoite să-și abandoneze locuințele, unii înrolându-se, alții fiind deportați. Rusia se vede nevoită să renunțe la războiul de
scurtă durată. Se confruntă cu o criză de armament. Din 1915 s-a axat pe mobilizarea pentru asigurarea industriei. Țarul Nicolae al II-lea își asumă
comanda supremă a armatelor. Dar nu era o personalitate puternică, iar dezbinările au persistat, rezultând multiple facțiuni. Răniții nu erau îngrijiți
corespunzător, armata era slab aprovizionată, gestionarea problemei refugiaților era proastă. Situația Imperiului Rus era catastrofală. Sistemul
feroviar era blocat , iar orașele și armatele nu mai erau aprovizionate. Inflația a crescut. În 1917 începe revoluția bolșevică, amplificată de
nemulțumirile populației.

În Italia, războiul era prezentat ca fiind unul defensiv și de recuperare teritorială. Războiul a scos la iveală liniile de fractură din societatea italiană.
Mulți soldați din regiunile sudice nu știau pentru ce luptă și pentru cine.

În Austro-Ungaria se manifestă problema eterogenității naționale și a naționalităților. Înfrângerea devenise o probabilitate, apoi o certitudine.
Naționalitățile erau sprijinite din exterior de către Antanta. Relațiile dintre Austria și Ungaria s-au înrăutățit. În 1917, noul împărat austro-ungar
încerca să negocieze o pace separată, dar datorită unui gest de indiscreție, Franța reprezentată de Clemenceau rupe echilibrul. Problema
naționalităților s-a reflectat și în moralul armatei care era tot mai scăzut. Austro-Ungaria s-a confruntat cu o amplă criză alimentară și cozi de zeci de
mii de persoane se formau la pâine.

Violențele împotriva civililor au început timpuriu, urmat de un val propagandistic. Experiența populației civile când vine vorba de violență trăită,
poate fi pe mai multe planuri. Civilii sunt victime în toiul operațiunilor militare, fie trăiesc în zona frontului, fie proprietățile lor sunt traversate de
armate. Ei devin ținta politicilor de ocupație. Avem de-a face cu obligații tot mai mari impuse de ocupanți. Un al treilea element este reprezentat de
povara psihologică și ceea ce ajunge să fie drept colaborare cu ocupantul. Este o linie subțire între a munci pentru inamic, a colabora cu el și a
supraviețui. Populația civilă ocupată devine victima atrocităților colective: deportările în masă ca în Franța și în Belgia, care vin sub forma luării de
ostateci care să colaboreze. Civilii mai sunt folosiți și pe post de scuturi umane. Un alt element este munca forțată și tot felul de alte comportamente
mai mult sau mai puțin aberante, ca obligarea femeilor să lucreze în bordelurile armatei. Este afectat și direct populația colectivă caci erau aplicate
politici de rechiziționări masive. Avem de-a face cu totalizarea războiului prin politici economice. Populația nu trebuie să trăiască într-o zonă ocupată
pentru a deveni victimă, dacă are naționalitatea incorectă, nepotrivită putea fi afectată. Este vorba despre inamicul intern, în general cetățenii statelor
inamice. Acești civili devin ținta unor politici restrictive, li se interzice să facă afaceri și limitată libertatea de mișcare. Mai ales bărbații pe parcursul
războiului sunt internați în lagăre de prizonieri de război.

Una dintre tendințe este aceea a totalizării războiului, civilii devin o țintă legitimă, mai mult utilă. Lovind în civili se lovește în capacitatea inamicului
de a rezista. În sens contrar merge acea tendință de a legifera foarte clar separația dintre combatant și civil. Această tendință are aproape o jumătate
de secol: statutul prizonierilor, al celor răniți și a civililor de lângă front. Se creează un cod de conduită pe care armatele trebuie să-l respecte în
relațiile cu civilii. Această demarcație combatanți non- combatanți se va eroda încă din primele zile ale războiului. Germanii sunt inițiatorii acestei
dinamici radicalizate. Încă din 1902 în momentul în care se făcuseră pași pentru demarcarea această juridică. În Germania s-a dat o directivă care
prevedea că siguranța statului german este mai importantă considerentele umane nu trebuie să reprezinte un obstacol.

Încă din 1914 se produc atrocități. Unele acțiuni germane sunt imposibil de explicat indiferent de context, ca de exemplu incendierea uneia dintre
cele mai mari biblioteci din Europa. Sunt câteva sute de civili asasinați într-o nebunie a crimei. Câteva sute de persoane sunt închise într-o biserică.
Aceste atrocități belgiene ajung ținta unor campanii aliate, încât este subminată veridicitatea acestor crime și a fost nevoie de 70 de ani să se
dovedească că armata germană a dus o astfel de campanie care depășește nivelul incidentelor izolate. Multe clădiri din zonele în care nu s-au dat
lupte au fost incendiate. Aceste campanii propagandistice și contra propagandistice devin un instrument de mobilizare colectivă, mai ales atrocitățile
din Belgia care erau folosite pentru mobilizarea populației britanice. Germanii vor folosi ceea ce se întâmplă în Prusia Orientală: 15 000 de civili
deportați și 15 000 morți în Prusia orientală. Aici sunt mai degrabă incidente decât campanii. Prusia orientală nu e singura, în Serbia în jur de 2500
de civili fiind uciși. Interesant este că Serbia a ajuns un soi de loc în care se face o anchetă internațională. Elvețienii au investigat pentru a demonstra
că mare parte din aceste violențe nu aveau nici o legătură cu acțiunile militare și deci în cazul asta ar fi ostilitatea pe care militarii austrieci o resimt
asupra entității abstracte a sârbilor.

Apare fenomenul refugiaților. Se pare că 5 milioane de ruși sunt refugiați în propria țară ce va însemna dezrădăcinarea lor. O altă problemă
interesantă este reprezentat de problema prizonierilor de război. Există tendința de a legifera statutul lor și de a oferi protecție celor căzuți în
captivitate. Prizonierii sunt o problemă delicată, în esență sunt tratamente mici, atrocități față de prizonieri au fost comise de ambele ere, chiar dacă
aceste statistici nu reprezintă decât un proces mic. Este o garanție că inamicul nu va omorî și prizonierii mai. Sunt luați pentru informații, forță de
muncă și armatele dezvoltă niște mecanismele sofisticate prin care prelucrează aceste informații și le obține. Prizonieri ca potențial combatanți în
Austro-Ungaria sunt soldați români care vor lupta alături de armate italiană împotriva austriecilor. În general nu s-a folosit tortura pentru obținerea
informațiilor. De multe ori această politică dură față de prizonieri este sancționată de către ofițeri. Principalul motiv pentru care se iau prizonieri este
pentru a încuraja dezertarea. Dacă nu se iau prizonieri, cel din fața ta are opțiunea de a lupta până la capăt, de aceea ambele tabere au mare grijă să
nu comită atrocități. Succesul operațiunilor ajunge sa fie în funcție de numărul de prizonieri ca potențiala forță de muncă. Încă din 1915, germanii
folosesc prizonierii la scară mare pentru muncă. Cei mai mulți lucrează în agricultura germană. 95 % din prizonieri până în 1917 sunt exploatați
economic. 30 000 de francezi lucrau pentru Krup. În minerit 30% sunt prizonieri. Randamentul utilizării prizonierilor este discutabilă și considerată
îndoielnic munca forțată nu este eficientă. Cel forța va face totul pentru a nu-și duce la bun sfârșit munca. Utilizarea în calitate de combatanți avem
mai multe asemenea cazuri.
Armatele germane se folosesc de polonezi - 50 000. Folosesc alsacieni cu nume germane care luptă în armata franceză, fiind integrați după în armate
germană. Germania încearcă să folosească militarii din trupele coloniale indiene sau africane, în încercarea de ai transforma în niște agenți ai
naționalismelor, agenți care să producă tulburări în zonele respective. De o atenție specială se bucură musulmanii, care sunt văzuți utili pentru a
combate Anglia în special.

Când vine vorba de prizonieri avem de-a face cu variațiuni masive în tratamentul aplicat. Prizonierii francezi și britanici erau tratați cel mai bine.
Responsabilitatea pentru îngrijirea lor este treaba Crucii Roșii care folosește resursele statul respectiv. Situația cea mai neagră este cea a românilor, o
parte au căzut în prizonierat în Bulgaria și au avut condiții de detenție dure. 100 000 de români sunt luați prizonieri de către germani. Imaginea lor
este forte rea în Germania – sunt trădători și în Germania apare un scandal în momentul în care românii se decid să interneze cetățenii germani și
austrieci din România undeva în Ialomița. În al treilea rând, Germania se afla în criză alimentară profundă. Statul român nu este capabil să acționeze
prin intermediul Crucii Roșii, neavând resursele la dispoziție, prizonierii se văd lipsiți de ajutor atât român cât și internațional. Le sunt aplicate unele
din cele mai dure tratamente. Ceea ce însemna că unde la 30% și-au pierdut viața în captivitate. De 6 ori mai mult decât prizonierii ruși în captivare
germană. Pe locul 2 se află prizonierii italieni mai mulți 590 000. În jur de 150 000 își vor pierde viața. Pentru italieni este ceva puțin schimbat,
guvernul italian a sistat ajutorul la crucea roșie nu dorea să încurajeze prizonieratul. În primul război mondial, au loc numeroase schimburi de
prizonieri, acestea vizează 2 categorii, visează personalul necombatant fie pe cei grav răniți. Niciunul dintre statele combatante. Sunt circa un sfert
de milion de prizonieri. În primul război mondial alte 3 sferturi de milion, își pierd viața în captivitate. Covârșitoarea majoritate mor din cauza relelor
tratamente. Numărul de prizonieri spune foarte multe de eficiența și coerența armatei. În cazul Rusiei, AU 32%, IT 26%, RO 20%, FR 12%, Ger
9%,MB 7%. Nr lor spune multe despre moral. WW1 rămâne remarcabil prin lipsa unor politici care să extermine în nr. mare pe aceștia. În general
regulile sunt respectate și fluctuațiile. În general regulile sunt respectate, abateri fiind doar în condiții specifice. Deportările în masă, practicate în
Belgia și N-Fr. 100 000 belgieni. Paștele 1916, germanii deportează francezi în Elveția. Avem numeroase deportări în est și în Balcani în Serbia doar
jumătate supraviețuiesc, fenomenul are cea mai mare amploare pe frontul rusesc. Rușii deportează în nr. mare lituanieni polonezi evrei, spre
interiorul țării, condițiile de deportare sunt uneori teribile. În nici un momentul nu există tendința de a-i ucide. Acestor deportați li se adaugă câteva
milioane de persoane care aleg să plece din zonele de conflict. Cazul cel mai cunoscut este însă acel tratament de otoman minorității armene.
Genocidul armean. Turcia nu recunoaște merge pe ne intenție, spunând că ei nu au intenționat acest lucru. Cauzele principale: avem această relație
conflictuală și care devine din ce în ce mai conflictuală. Se internaționalizează problema armeană spre 1890- 1900 și sunt văzui ca un element
subversiv ca un instrument în brațele marilor puteri. Roosvelt a acordat o politică de a încuraja acordarea cetățeniei americane pentru armeni.
Realmente Imperiul Otoman are o priză foarte proastă în vest. 1895-96 avem și primele reacții violente a populației armene. O problemă este istoria
conflictuală. Există și o parte revoluționară p combinație între socialism și naționalism. După 1908, revoluția junilor turci și acest proces care de
democratizeze. Să facă un stat e inspirație britanică, această revoluție, a avut o întorsătură naționalistă. Junii turci se lovesc de rezistența religioasă.
Cea de-a doua problemă este că această istorie conflictuală încurajează naționalismele. Avem și o cauză economică, armenii sunt întreprinzători sunt
mai bogați decât media, tentativele îi avantajează pe ei, vorbesc limbi străine sunt mai educații ceea ce creează invidie. În 1914, avem o tentativă
dezastroasă soldată cu o înfrângere ce se pune pe seama armenilor, atât a militarilor cât și a civililor. Aici este o serie de episoade de mare violențe la
Erevan. Se dovedește că faptul că dispun de arme este perceput ca o amenințare, armatele rusești înaintează sparg încercuirea și în momentul în care
asediul este ridicat, avem această logică a violenței, însă acțiunile inițiale sunt otomane. 24 aprilie 1915 este punctul de plecare când printr-o decizie
sunt arestați reprezentanții elitei armene din Istanbul și din alte orașe otomane, sunt deportați și împușcați. În zonele Anatoliei, bărbații sunt deportați
și sau exterminați, după care începe deportarea femeilor și copiilor. Aceștia fiind ținta paramilitarilor ruși, și transportul are loc în condiții extreme
fără a fi asigurate hrana. Rezultatul e că mulți dintre deportați își pierd viața pe drum. Se aplică acte de violență diversă, de la înec în masă, până la
asasinate cu arme albe, etc. Un alt aspect este cel al violenței sexuale răspândite. Mulți au văzut violența sexuală aproape ca un mecanism defensiv
al agresorilor, toate ea dezumanizează victima și violența față de victimă este mai ușoară. Violența devine o formă de dezumanizare, cifra totală a
victimelor este destul de greu de definit. Nu se știe exact câți armeni trăiau în imperiul otoman, cifrele turcești vorbesc de 1 mil și jumătate. Din acest
milion și circa 400 000 mor la destinație. O parte a comunității armene au reușit să supraviețuiască prin asimilare forțată, undeva între 100 000 și 200
000 doar intrând în familii musulmane, apar și acte de umanitare, multe ex de familii turce musulmane care îți salvează vecinii, mai ales în zonele
urbane. În ceea ce privește intenția. Intenția și panificare se vede foarte bine în structurile prin care sunt aplicate aceste politici, după februarie,
vedem o epurare, toate elemente slabe sunt înlăturate. Sunt create o serie de structuri, cea mai cunoscută fiind secția specială populată de criminali de
drept comun și împărțită în unități de-a lungul rutelor de deportare, iar aceste unități erau responsabile pentru aplicarea soluțiilor violente. Autoritățile
otomane creează o comisie de emigranți care pur și simplu făcea statistică. Exista comisia pentru bunuri abandonate- organizație ce era menită să
valorifice bunurile armenilor cu 2 obiective, pentru a obține bunuri economice și pentru ai transforma în complicitate și pentru a se asigura că și dacă
supraviețuiesc deportării să nu aibă la ce să se întoarcă.

Economia pe timp de război

Au fost fabricate trenuri în masă pentru a transporta proviziile. Mobilizarea a necesitat modificarea întregii economii. Relația dintre stat și
producătorii privați s-a schimbat radical. Statul a preluat controlul direct al unor sectoare economice S-a produs un proces de birocratizare, statul
având nevoie de zeci de mii de funcționari pentru a gestiona cauza. Ministerul Muniției din Marea Britanie a avut, de exemplu, 25 000 de birocrați.

Inițial, statele se confruntau cu două probleme: produsele și armele. Producătorii de saci de iută au primit mai multe comenzi. Statul trebuia să
gestioneze un echilibru între sectorul civil și cel militar, balanța dintre nevoile frontului intern și cel extern. Erau necesare produse de larg consum.
Era necesară o forță de muncă masivă și o armată imensă pentru a susține echilibrul între economie și război. Economia pe timp de război devine
rudimentară față de cea sofisticată pe timp de pace.

S-a pus problema finanțării. Statele aveau la dispoziție instrumente limitate. Anul 1914 vine pe tradiția liberală a statului minimalist care taxează
puțin. Modalitățile de taxare și finanțare a efortului de război erau puține: taxarea, împrumutul și inflația-tipărirea de bani.

Taxarea a fost problema cea mai spinoasă, deoarece ridicau probleme în ce privește relațiile dintre diferite categorii sociale. Averile mari erau cele
mai taxate. De aceea, taxarea nu era o opțiune populară. Statul era victima a două opțiuni divergente. Toți locuitorii trebuia să plătească participarea
la război. Statul evita să taxeze categoriile înstărite. Se punea problema reparațiilor postbelice și costurile acestora. Taxele erau menținute la nivel
acceptabil. Pe parcursul războiului , statul acoperă din veniturile curente 26-27 % din cheltuieli. Marea Britanie acoperea 26% din cheltuieli cu
venituri din taxe, Germania -17 %. Cheltuielile fiecărui an de război urmau să fie decontate de învinși și de generațiile viitoare.
Inflația a devenit o modalitate neoficială prin care costurile războiului erau distribuite. Multe categorii sesizau că din veniturile lor cumpărau din ce
în ce mai puțin. S-a încercat să se impună un control strict al prețurilor, producătorii nemaifiind stimulați să producă. Dacă prețul la grâu era mai mic,
țăranii nu-l vor mai vinde și îl vor păstra pentru a-și hrăni vitele. Într-un stat bogat, prețurile oferite agricultorilor erau generoase și erau astfel
stimulați să producă. Statele cu un deficit alimentar substanțial reușesc să producă, pe când cele cu surplus erau paralizate.

O modalitate de ieșire din impas era piața neagră, statul fiind nevoit să o tolereze ca singura modalitate prin care orășenii își procurau toate
necesitățile. La ea însă aveau acces doar cei bogați.

A treia modalitate oficială era împrumutul. A crescut de 11 ori în Marea Britanie și de 5 ori în Franța. Principala sursă depindea de la stat la stat.
Germania și Austro-Ungaria efectuau împrumuturi interne. Cetățenii loiali statului achiziționaseră titluri de stat în număr mare. În Rusia,
împrumuturile erau imposibil de realizat din cauza sărăciei populației și a lipsei încrederii în stat.

Germania nu avea de unde să se împrumute pe plan extern, dar împrumută Austro-Ungaria și Bulgaria. Armata era beneficiara unui circuit financiar
extraordinar fără precedent. Până în august 1916, Marea Britanie era finanțatoarea Antantei, din vara 1917 fiind înlocuită de SUA. Resursele masive
ale SUA au decis succesul Antantei. Cantitățile masive de resurse ofereau posibilități crescute de a greși, de a învăța din eșec.

Relațiile din interiorul Antantei se desfășurau într-o manieră diferită față de Puterile Centrale. Germania era un furnizor reticent, orice concesie fiind
făcută și susținută de acuzații și contraacuzații.

Franța se afla în prag de colaps economic în 1917, nemaiputând să se susțină. Dar treptat, devine principalul producător al Antantei datorită
transportului maritim asigurat, repartizării sarcinilor și lăsând Marea Britanie să preia o parte a unităților de control. Marea Britanie cheltuia
echivalentul a 44 miliarde în dolari americani. Statele Unite cheltuiau 35 miliarde dolari, 11 miliarde fiind acordate ca împrumut aliaților. Franța
cheltuia 28 miliarde, Italia - 15 miliarde, iar Rusia - 15 miliarde. Din rândul Puterilor Centrale, Germania cheltuia 47 de miliarde, iar Austro-Ungaria
- 13 miliarde.

Se ajunsese la ideea că reparațiile de război nu vor fi suficient finanțate și că acest cost va rămâne pentru generațiile următoare. Germania era prima
pusă în față în problemele de mobilizare și gestionarea economică. Marea Britanie înțelesese din 1905 că blocada era o soluție. În 1914, s-a produs
militarizarea războiului naval, confruntările navale devenind afaceri complicate, permițând accesul sau blocarea în anumite zone-cheie. Marea
Britanie dispunea de o flotă imensă. Germania nu clădise instituții care să guverneze o economie pe timp de război. Planul lui Hindenburg prevedea
înclinarea dinspre mobilizare în favoarea producției de armament și dublarea acestuia. Germania s-a lovit însă cu problema mobilizării după ce în
1915 s-a lovit de o criză alimentară. Lumea agrară era lipsită de forță de muncă, prețurile fiind scăzute extrem de mult și foametea cuprindea marile
orașe. Rația a scăzut, iar menținerea industriei devenise o preocupare prioritară pentru statul german. Femeile aveau o rație mai mică. Angajații în
industrie lucrau ca în armată, iar pedepsele erau severe pentru încălcarea regulilor.

Austro-Ungaria era plină de neînțelegeri, neavând baza industrială care și-o propusese. Sectorul agrar era lipsit de forță de muncă. Infrastructura era
deplorabilă, iar transportul de trupe și de hrană era problematic. Se ajunsese să se recruteze fermieri din lumea rurală. Ungaria profită de resursele
sale bogate pentru a beneficia de renegocierea acordurilor dualiste, șantajând Austria. Relația dintre cei doi poli părea că se zdruncină. În 1915,
Austro-Ungaria cumpărase surplusul de cereale din România în urma crizei de distribuție și logistică.

În Imperiul Rus, în 1916, erau blocate 150 000 de vagoane încărcate cu marfă. Imperiul Rus avea mari dificultăți economice. În 1914, armata rusă
avea doar 4,5 miliarde de puști. Industria era precară. 20% din industria grea și 50% din căile ferate au fost devastate de distrugerile războiului. S-a
impus interzicerea băuturilor alcoolice, ca votca, pentru a limita scăderea dramatică a bugetului statului. Rusia era practic în colaps în 1915. În 1916
se înregistrează o mică revenire în producția de armament, dar cu prețul unei debalansări a economiei. În 1917 a urmat escaladarea și, în final,
colapsul Imperiului Rus și anarhia socială.

Italia era industrializată, reușind să stimuleze industria grea și să taxeze populația. În 1917 își satisfăcea toate necesitățile militare. Franța reușea să
producă mai multe avioane decât Marea Britanie și Germania la un loc și înarma corpul expediționar american. 130 000 de copii, 100 000 de străini,
60 000 din colonii, prizonieri de război, 500 000 de bărbați și 450 000 de femei au fost mobilizați în cadrul industriei de armament. Activitatea în
industrie era strict reglementată.

Marea Britanie, care avea anterior o armată bazată pe voluntariat și având câteva unități coloniale, neimplicându-se extraordinar pe continent, și-a
crescut producția și își intensifică mobilizarea, aducând trupe din Canada, India și Australia, atrăgând și SUA, și introducând înrolarea și serviciul
militar obligatoriu în pofida liberalismului. Deși a înfruntat un val neîntrerupt de greve, Marea Britanie a putut face față. Universitățile au fost
închise, orice individ cu vârsta cuprinsă între 18-60 de ani trebuia să depună efort în povara războiului, toate zilele săptămânii erau dedicate muncii
și până și femeile erau încurajate să facă parte din corpuri auxiliare și să se implice în activități de voluntariat, precum și în industrie și în agricultură.
Apare legea muniției, grevele au fost interzise, întreprinderile esențiale au fost preluate sub controlul guvernului, drepturile au fost suspendate. Sunt
impuse marje de profit. Statul devenise proprietarul direct.

Cultura în timp de război

Primul Război Mondial a dat naștere unei anumite literaturi. Se consideră că poezia era reprezentativă, dar în realitate romanul este cel care
transmitea cel mai bine experiența războiului. Această experiență ajunge să fie filtrată și era redată ținând mai degrabă seama de momentul în care
apare opera, ce relație era între realitate și ceea ce arată romanul. De multe ori devine o formă de stereotip. Este o imagine a unor realități foarte
clare. S-au făcut inclusiv studii și reiese că toți autorii au fost victime. Romanele au fost filtrate și au dobândit o entitate proprie. Filmele au adoptat o
atitudine și mai simplificatoare. Literatura de război este extraordinar de diversă, de la memoriile unui lunetist australian, până la momente pacifiste.
Se manifesta internaționalism, dar și naționalism profund.

Apare o tematică nouă. Pictura evoluează foarte pregnant. Se văd tot mai des câmpuri de bătălie ca „Sfârșitul gloriei” (soldați prinși în sârmă
ghimpată) de Otto Dix. Apar stiluri și forme diferite. Cubismul capătă amploare. Pictorii cubiști au fost implicați în realizarea camuflajului, cubismul
fiind o rupere a conturului.
Intelectualii s-au mobilizat la fel de bine ca armatele în slujba propriului stat. Într-o publicație din The Times apare un manifest semnat de intelectuali
prin care cer mobilizarea războiului pentru civilizație. Mobilizarea cea mai amplă vine din sfera intelectualilor germani. Pe 4 octombrie 1914 este
publicat în Germania apelul la lumea culturii, fiind vorba de consecința permeabilității curentelor naționaliste. Este o intelectualitate germană
profund naționalistă care milita pentru un război pentru a salva cultura germană. 1100 de intelectuali ruși semnează un manifest semnat „Țării
noastre și întregii lumi civilizate”. Problema era că înainte de 1914 exista o amplă circulație a ideilor și cea a personalităților. În Antanta, Germania
atacată nu era cea a lui Beethoven, ci cea a militarilor prusaci. Era vorba de o confruntare dintre materialismul britanic/autocrația rusească și
militarismul german. Pe măsură ce vremurile au devenit tot mai greu pentru intelectuali, au apărut personalități pacifiste până la final în Germania –
Einstein; Franța - Romel Rolan, în Marea Britanie - G. Bernard Shaw, Bertrand Russel. Războiul ajunge să fie privit de intelectuali în maniere
diferite. Războiul era privit ca un fel de instrument de mobilizare intelectuală, în lipsa lui ar fi o apatie culturală, este văzut de asemenea ca o
modalitate de a vindeca aceste fracturi tot mai existente în sânul societăților combatante. Războiul era văzut ca o catastrofă pentru ca distruge lumea
și valorile tradiționaliste și pe cele burgheze.

Literatura

Se nasc forme moderne, iar războiul redă viață tradiționalismului. Se manifesta Tirajele au crescut, iar volumele de poezie se scriu și sunt publicate
în timpul războiului, în vreme ce proza modernă se bucură de un public restrâns. Războiul da un sens de inutilitate acestui stil bogat liric, aproape de
baroc, comunicarea dinte autor și public aproape că nu mai este directă. Această amenințare continuă a morții este foarte prezentă. Este o alăturare
bizară dintre profund și banal. Se naște o literatură mult mai puțin bogată în stil.

Primul exemplul este „Focul” lui Henri Barbusse, un autor cu viziune de stânga, al cărui roman cuprinde multe momente cutremurătoare în felul
cum descrie experiența frontului, acest roman fiind publicat în 1915. A fost permis să se publice pentru că apare un mesaj patriotic în ciuda tuturor
suferințelor. Partea utila de înțeles era faptul că „Focul” era un instrument de mobilizare.

Debutează o etapă dominată de ideea că trebuiau aduse mărturii despre ce s-a întâmplat și romanul este vehiculul perfect. Lucrurile depind de la o
literatură la alta. Romanul câștiga lupta pentru posteritate. Literatura britanica era dominată de poezia patriotică cu accente moderniste si pacifiste.

A apărut literatura scrisă de combatanți - gradul de alfabetizare fiind mai mare în armate în primul război mondial. Exista și o cerere din partea
publicului, fiind două lumi diferite si o ruptură între cele două lumi, iar principala formă de corespondență era legată de această ruptură.
Combatanții, în zilele în care nu luptau, nu aveau o altă ocupație decât să scrie și să trimită corespondență. Societățile occidentale au devenit foarte
complexe, o formă fiind gradul de educație al individului și cel de politizare. În realitate, pe măsură ce se înaintează în război, media de vârstă a
soldaților creștea și cei mai în vârstă aveau familie și corespondau cu cei de acasă, capul familiei încercând să păstreze contul cu realitățile.

Această literatură este dincolo de temă; ca stil este mai degrabă tradițional, este o literatură care încearcă să explice și să justifice în același timp. În
contextul în care se instalează marea criză, această literatură este una care descrie războiul sau este o literatură care încearcă să răspundă problemelor
postbelice. Ruptura dintre front și viața civilă este prezentată ca atare tocmai din perspectiva postbelică. Pacifismul lui Remarque este un sentiment
reprezentativ pentru soldații din anii războiului sau este un sentiment politic apărut în urma războiului; și aici apare prima capcană și o astfel de carte
apare ca o imagine fidela a războiului. Apare idee rupturii dintre soldați și civili, a veteranilor și reintegrarea lor era grea.

Punctul de cotitură sunt lucrările lui Remarque care capătă popularitate și în anii 3, fiindu-i cumpărate drepturile de ecranizare la Hollywood. Ernes
Junger scrie „Furtuni de război” , acesta fiind soldat adevărat 3 ani si descrie experiența uciderii. În a doua lucrare este redat războiul ca experiență
interioară, interesat fiind că va deveni parte din bibliografia obligatorie pentru ofițerii SS. Junger era un naționalist conservator, vedea că războiul
este dincolo de orice altceva o parte a experienței umane care trebuie trăită, susținând că războiul te poate face un om mai bun si mai puternic.

Lucrarea lui Remarque a apărut în 1929 și a fost tradusă în 25 limbi, fiind vândută în câteva milioane de exemplare. 1929-1931 a fost o perioadă
bogată. Hemingway își publică lucrarea în care descrie bătălia de la Caporeto, chiar dacă el nu a fost acolo. În 1931 apare în Franța lucrarea
”Martori” a lui Crue . În aceasta, autorul recenzează 300 de lucrări de memorialistică, jurnale de corespondență și le deconstruiește în încercarea de a
stabili cât de valide sunt aceste lucrări și verdictul său este devastator. El spune că multe prezentări sunt romanțate, că sunt detalii care nu se regăsesc
în realitate. El pune problema autenticității și a veridicității . Lucrarea sa este văzuta ca un imbold, este o literatură marcată de deziluzie. Literatura
patriotică s-a manifestat și după 1931, dar apare ideea că războiul a fost inutil . În Italia, Emilio Lussu scrie o lucrare prin care transmite experiența
tragică prin intermediul umorului, Giono - Le grande troupeaux. În Marea Britanie , această tendință de criticare a războiului apare din anii 1928-29
- „Goodbye to all that”, care descrie experiența războiului, dar și discută despre experiența postbelică. Siegfried Sassoon publică memoriile unui
soldat de infanterie. Tot în această perioadă se afirmă Richard Aldington. Tolkien, care este rănit în război, publică „The Lord of the Rings”, o
transpunere fantezistă a celor două războaie mondiale. În aceeași linie se afirmă C.S. Lewis ( Alice în Țara Minunilor) , Cronicile din Narnia și
Mielne care a scris Winnie the Pooh. Mulți își găsesc refugiul în literatura pentru copii.

Cinematografie

Primul Război Mondial a fost primul război filmat, chiar dacă primele imagini mișcate sunt din timpul războiului cu burii. În 1908 apar primele
buletine de știri. Primul mare exercițiu în cinematografie este reprezentat de „The Battle of the Somme” în 1916, într-o lună și ceva fiind vizionat de
22 milioane de persoane. Este important pentru că avem de-a face cu o încercare deliberată de a pune în contact publicul civil cu realitățile
războiului. Este un soi de buletin de știri extins. În filme apar corpurile celor căzuți, femeile ieșind plângând din sălile de cinema. După acest
moment, cinematografia oficială face un pas înapoi. Sunt filmate scene din linia a II-a si a III-a, fiind filmate cadavre aduse din prima linie, scenele
de bătălie fiind regizate. Bătălia de pe Somme arată cum cinematografia filtrează imaginea războiului. Treptat, va transmite o serie de clișee despre
război, care devin imaginea despre război a generațiilor următoare. Rezultatul este o imagine falsă, trunchiată. În bună măsură imaginea este una
mult mai compactă, după cum avem nenumărați ofițerii care încearcă să aibă grijă de soldații lor. Acum imaginea este una mai complexă,
cinematografia recentă mutându-și atenția mai degrabă spre experiența individuală a soldaților.

Memoria Primului Război Mondial

S-au scris multe memorii. Există o memorie a fiecărui combatant. Memoria colectivă a devenit o succesiune de mituri, împărtășite de ansamblul
respectivelor societăți ceea ce oferă o înțelegere consensuală despre marele război. Memoria era interacțiunea cu trecutul, fiind un proces dinamic și
o modalitate de a explica trecutul și de a-i da un sens și astfel era modificat. Sunt exprimate dezamăgirea și deziluzia legate de război. În funcție de
țară, războiul era memorizat diferit. Este privit ca un eșec. Participarea Marii Britanii era privită ca un eșec. în Germania se menține cultul
comemorării celor căzuți, care justifică ascensiunea nazismului. Cultul eroilor servește o serie de obiective, foarte umane și foarte tradiționale. A da
sens sacrificiului este o modalitate de a spune dacă a meritat, inclusiv din acest punct de vedere al practicării doliului. În timp, devine unul colectiv,
partea cea mai explicită fiind amploarea pierderilor. Practicile comemorative au legătură cu cimentarea noilor comunități naționale, sacrificiul celor
căzuți legitimează noile construcții naționale. Accentul cade pe sacrificiu. Există o serie de practici diferite de la stat la stat, modelul izbitor fiind cel
britanic, prin decizia autorităților de a împiedica returnarea rămășițelor umane acasă, astfel că toți cei morți sunt înmormântați la fața locului, acolo
unde au căzut. Cauza era și o chestiune logistică, dincolo de asta este condiția de a stabili o egalitate în moarte, căci cei care și-ar fi permis să aducă
rămășițele ar fi fost bogații. După 1919, tot nordul Franței era luat și căutat pentru a găsi aceste rămășițe. Rezultatul a dus la nașterea turismului
cimitirelor. O decizie asemănătoare o iau americanii, însă aceștia se vor lovi foarte rapid de criticile și de opoziția organizațiilor mamelor celor căzuți,
care fac presiuni asupra Senatului pentru a le returna. Fiecare stat are lista cu cei căzuți și s-au clădit monumente. Germanii au ales o altă metodă.
Monumente germane sunt cunoscute generic ca orașe ale morților și sunt încărcate de industrie medievală, ca Monumentul soldatului necunoscut al
celor morți, dar rămași neidentificabili. Aproape toate statele combatante au clădit monumente. În condițiile în care nu se poate comemora direct
pierderea, apare donarea la fonduri caritabile - monumentele versus utilizarea banilor în interesul comunității. În Franța a fost aceeași tendință de a
lăsa pe cei căzuți unde au murit, pentru că ar fi produs un șoc pentru civili să vadă cum primesc trupurile acasă, fiind utilizate osuarele.

Scurtă cronologie
Articol principal: Cronologia Primului Război Mondial.
1 august 1914: Germania declară război Rusiei și la 3 august Franței. Italia își declară neutralitatea, pe care o menține până pe
23 mai 1915, dată la care se declară în stare de război cu Austro-Ungaria.
4 august 1914: Regatul Unit cere, printr-un ultimatum, retragerea Germaniei din Belgia.
6 august- Serbia declară război Germaniei. Austro-Ungaria declară război Rusiei
Muntenegru (7 august) și Franța (11 august) declară război Austro-Ungariei.
23 august - Japonia declară război Germaniei
11 noiembrie 1918 - se semnează încheierea focului în pădurea Compiègne, ca precondiție la predarea blocului german.
1 decembrie 1918 - are loc Adunarea de la Alba Iulia, în urma căreia România primește toate regiunile istorice românești de la
Austro-Ungaria, Bulgaria și Rusia.
18 ianuarie 1919 - începe Conferința de Pace, la Paris, la care participă 28 de țări învingătoare.

Bilanțul războiului

Soldați aliați morți

Belgia: 13.700
Imperiul Britanic: >914.000
Australia: 61.000
Canada: 55.000
India: 25.000
Noua Zeelandă: 16.000
Africa de Sud: 7.000
Regatul Unit: 715.000
Franța: 1.240.000
Coloniile franceze: 114.000
Grecia: 5.000
Italia: 650.000
Japonia: 20000
Muntenegru: 3.000
România: >880.000
Rusia: 2.254.400
Serbia: >402.435
Statele Unite: 50.600
Total:7.936.000

Soldați morți ai Puterilor Centrale

Germania: 1.950.000
Austro-Ungaria: 1.500.000-2.000.000
Bulgaria: 827.500
Turcia: 325.000[40]
 Total: 5.132.500

Civili morți
Germania: 760.000
Austro-Ungaria: 300.000 - 467.000 [41]
Belgia: 30.000 - 62.000 [42]
Regatul Unit: 31.000 - 107.000 [43]
Bulgaria: 275.000
Franța: 40.000 - 300.000 [42]
Grecia: 150.000 [44]
Iran: 2.000.000 [45]
Italia: 3.400 - 589.000 [46]
România: >330.000 [47]
Rusia: >3.000.000
Serbia: >845.000
Turcia: >1.500.000

Trebuie menționat faptul că pe lângă morțile din luptă, un număr uriaș de victime (atât militari cât și civili) au murit datorită penuriei de
medicamente. Numai în Europa au murit peste 10 milioane de soldați din cauza bolilor luate datorită condițiilor infernale din tranșee, între anii 1914
și 1918.

Note
1. ^ „British Army statistics of the Great War” (http://www.1914-1918.net/faq.htm). 1914-1918.net. Accesat în 13 decembrie 2011.
2. ^ Figures are for the British Empire
3. ^ Figures are for Metropolitan France and its colonies
4. ^ a b David Evans, Teach yourself. the First World War, Hodder Arnold. 2004, pag.188
5. ^ „The war to end all wars” (http://news.bbc.co.uk/1/hi/special_report/1998/10/98/world_war_i/198172.stm). BBC News. 10
noiembrie 1998.
6. ^ Bade & Brown 2002, pp. 167–168.
7. ^ Willmott 2003, p. 307.
8. ^ Martel 2003, p. xii ff.
9. ^ What new countries were created after World War I? (https://www.quora.com/What-new-countries-were-created-after-World-Wa
r-I) (în engleză), Quora
10. ^ Shapiro & Epstein 2006, p. 329.
11. ^ news.bbc.co.uk/2/hi/special_report/1998/10/98/world_war_i/198172.stm
12. ^ Glover, Gareth (2015). Waterloo in 100 Objects. The History Press. p. 10. ISBN 978-0750962896.
13. ^ https://www.teckbote.de/datenschutz_artikel,-neidlingen-im-grossen-friedenswerk-von-1648-_arid,84911.html
14. ^ Austro-Hungarian rule in Bosnia and Herzegovina - Wikipedia, the free encyclopedia (https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_
Bosnia_and_Herzegovina_(1878%E2%80%931918))
15. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online,
2013. Scholastic Inc. 2013. - "Acest conflict între guvernele la putere și minoritățile lor nemulțumite a fost factorul principal al
catastrofei din 1914." ("This conflict between existing governments and their unhappy minorities was the factor primarily
responsible for the catastrophe of 1914.")
16. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online,
2013. Scholastic Inc. 2013. - "Cu toate astea, în ciuda a ceea ce s-a spus despre ambițiile Germaniei, cauza principală a
Primului Război Mondial a fost conflictul între granițele politice ale națiunilor europene și distribuția diverselor popoare europene
– refuzul a ceea ce se numește de obicei dreptul de auto-determinare, deși termenul nu era pe larg folosit înainte de 1914."
("Nevertheless, despite what has been said about German ambitions, the primary cause of World War I was the conflict between
the political frontiers of the European nations and the distribution of the various peoples of Europe—the denial of what is
commonly called the right of self-determination, although this term was not generally used before 1914.")
17. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online,
2013. Scholastic Inc. 2013. - "La est de Germania se afla Austro-Ungaria, care îngloba 11 grupuri etnice diferite, dintre care 9
erau menținute sub dominația mai mare sau mai mică a unei clici dominante de germani și unguri; […] în Balcani granițele etnice
și politice, ultimele fixate fiind de Tratatul de la Berlin (1878) și Tratatul de la București (1913), rareori coincideau" ("East of
Germany lay Austria-Hungary, which contained 11 different ethnic groups, 9 of which were kept in greater or less subjection by a
ruling clique of Germans and Magyars; […] In the Balkans ethnic and political boundaries, the latter determined by the Treaty of
Berlin (1878) and the Treaty of Bucharest (1913), rarely coincided")
18. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online,
2013. Scholastic Inc. 2013. - "Guvernele austro-ungar, german și țarist nu manifestau mari virtuți în materie de tratament al
minorităților. Unele grupuri erau tratate mai brutal decât altele, dar peste tot minoritățile erau din ce în ce mai tentate de rebeliune
din cauza represiunii politice și a exploatării economice, ele cerând concesii. În Austro-Ungaria unele minorități puteau privi
peste frontiere la frații lor liberi care, sperau ei, îi vor elibera și pe ei într-o zi de jugul arhaic sub care sufereau. Iugoslavii, atât din
Austria, cât și din Ungaria, refuzau concesiile stăpânilor lor habsburgi, căutând ajutorul Serbiei, care, sub regele Petre I
Caraghiorghevici, era o națiune independentă; și românii din Transilvania, în sud-estul Ungariei, priveau peste Carpați la
România independentă, care avea un rege din dinastia Hohenzollern." ("The Austro-Hungarian, German, and Russian
governments showed little skill in handling their minorities. Some groups were treated more harshly than others, but everywhere
the minorities grew increasingly restless under political repression and economic oppression, and they demanded concessions.
In Austria-Hungary some minorities were able to look across their frontiers to the free kinsmen who, they hoped, would one day
free them from the antiquated rule under which they suffered. The Yugoslavs of both Austria and Hungary, refused concessions
by their Habsburg rulers, looked for help to Serbia, which, under King Peter I Karageorgevich, was an independent nation; and
the Romanians of Transylvania, in southeastern Hungary, gazed across the Carpathians to independent Romania, which had a
Hohenzollern king.")
19. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Monarhia statului multinațional
habsburgic ajunsese să depindă din ce în ce mai mult pe forță contra popoarelor, și din ce în ce mai puțin pe loialitatea acestora,
loialitate care de altfel, încet dar sigur, diminua." ("The multinational Habsburg monarchy came to rely more and more on force
and less and less on the loyalty of its peoples, which was slowly but surely seeping away.")
20. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "[…]; însă insistența monarhilor și
guvernelor de a păstra integritatea teritorială în fața crescândei nemulțumiri populare, care era provocată de modul cum erau
trasate frontierele în acel moment, ca și de instituțiile conservatoare ale acestor monarhii, a făcut ca și cursa înarmărilor să fie
atunci mai costisitoare și mai periculoasă decât fusese ea în trecut." ("[…]; but the determination of monarchs and governments to
preserve their territories intact in the face of increasing dissatisfaction with existing frontiers and conservative institutions made
the competition in armaments more costly and more dangerous than it had been in previous generations.")
21. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Nu numai că habsburgii și-au pierdut
tronul, dar teritoriul imperiului a fost împărțit după război între șase state formate din principalele popoare care fuseseră ținute
împreună în monarhie, de mai multe veacuri: germani, maghiari, polonezi, cehoslovaci, iugoslavi și români. Când pacea a
revenit după război, noile state au fost recunoscute pe aliații victorioși. Această doctrină a neatârnării (auto-determinării) a fost de
asemenea aplicată și în regiunile occidentale ale Rusiei care s-au separat de aceasta după revoluția comunistă. Cea mai
importantă unică consecință a războiului a fost probabil recunoașterea principiului naționalității pe scara cea mai largă posibil.
Pentru prima dată în istoria Europei, aproape toate popoarele europene puteau să-și întemeieze o cârmuire independentă și un
stat unificat. În cele mai multe cazuri, n-a fost posibil ca noile granițe să fie trasate fără lase minorități în interiorul noilor state,
însă numărul acestor minorități era acum mult mai mic decât înainte de război." ("Not only did the house of Habsburg lose its
throne, but the territory of Austria-Hungary was divided among six states consisting of the principal peoples that had been held
together in the monarchy for several centuries: German, Magyar, Polish, Czechoslovak, Yugoslav, and Romanian. When peace
was made after the war, the new states were recognized by the victorious Allies. This doctrine of self-determination was also
applied in the areas in western Russia that split off after the Communist revolution. The most important single consequence of
the war was probably the recognition of the principle of nationality on the broadest possible scale. For the first time in European
history, almost every people in Europe was able to establish an independent government and a unified state. In most cases, it
was not possible to draw frontiers without leaving minorities on the wrong side of the line, but the number of such minorities after
the war was much smaller than it had been before 1914.")
22. ^ "Catastrophe – Europe Goes To War". Max Hastings. William Collins 2013. ("In 1913, a foreign diplomat exclaimed
despairingly of the Austro-Hungarians: ‘Never have I seen people so determined to work against their own interests!’ It was an
extraordinary folly, for an empire already groaning under the weight of its own contradictions and the frustrations of its oppressed
minorities, wilfully to seize Bosnia-Herzegovina. […] The acquisition of new colonies in the Balkans seemed to offer a measure
of compensation, as well as frustrating Serbia’s ambitions to incorporate them in a pan-Slav state.")
23. ^ Goodspeed, Donald James (1985), The German Wars 1914–1945, New York: Random House; Bonanza
24. ^ Tucker, Spencer C; Roberts, Priscilla Mary (2005), Encyclopedia of World War I, Santa Barbara: ABC-Clio,
25. ^ Horne, John N. and Alan Kramer. German Atrocities, 1914: A History of Denial (Yale University Press, 2001)
26. ^ Asprey, R. B. (1962). The First Battle of the Marne. London: Weidenfeld & Nicholson
27. ^ Beckett, I. (2003). Ypres: The First Battle, 1914 (2006 ed.). London: Longmans
28. ^ Brown, Malcolm, ed. (2007). Meeting in No Man's Land: Christmas 1914 and Fraternization in the Great War. London:
Constable. ISBN 978-1-84529-513-4. Originally published in French as Frères des Tranchées, 2005; containing:
29. ^ Showalter, Dennis E (1991), Tannenberg: Clash of Empires, 1914 (2004 ed.), Brassey's,
30. ^ Pierre Renouvin-Primul Razboi Mondial, Corint
31. ^ Fawaz, Leila Tarazi. A Land of Aching Hearts: The Middle East in the Great War. Cambridge, Massachusetts : Harvard
University Press, 2014
32. ^ Edward J Erickson- Gallipoli: The Ottoman Campaign,Pen and Sword (19 martie 2015)
33. ^ Page, Thomas Nelson, (1920) "Italy and the World War". New York, Charles Scribner's Sons
34. ^ Isonzo: The Forgotten Sacrifice of the Great War
35. ^ Lee Davis (2008). "Natural Disasters (https://books.google.com/books?id=CRzMOYIuLJEC)". Infobase Publishing. p.7. ISBN:
0-8160-7000-8
36. ^ Eduard Rabofsky et al., Lawinenhandbuch, Innsbruck, Verlaganstalt Tyrolia, 1986, p. 11
37. ^ Care a fost cea mai ciudată metodă de luptă din Primul Război Mondial? (https://www.shtiu.ro/care-a-fost-cea-mai-ciudata-met
oda-de-lupta-din-primul-razboi-mondial-9131.html), Shtiu.ro, 11 aprilie 2019
38. ^ History Channel – December 13, 1916: Soldiers perish in avalanche as World War I rages (http://www.history.com/this-day-in-hi
story/soldiers-perish-in-avalanche-as-world-war-i-rages)
39. ^ 5 întâmplări SURPRINZĂTOARE din Primul Război Mondial pe care nu le spune nimeni la ora de istorie - FOTO (https://www.
descopera.ro/istorie/15149893-5-intamplari-surprinzatoare-din-primul-razboi-mondial-pe-care-nu-le-spune-nimeni-la-ora-de-istor
ie-foto), Descopera, 26 martie 2016
40. ^ Military Casualties-World War-Estimated," Statistics Branch, GS, War Department, 25 febriaroe 1924; citat în World War I:
People, Politics, and Power, publicat de Britannica Educational Publishing (2010) pagina 219
41. ^ Grebler, Leo (1940). The Cost of the World War to Germany and Austria-Hungary. Yale University Press. p. 147
42. ^ a b Hersch, L., La mortalité causée par la guerre mondiale, Metron- The International Review of Statistics, 1927, Vol 7. pp. 59–
62
43. ^ Hersch, L., La mortalité causée par la guerre mondiale, Metron- The International Review of Statistics, 1927, Vol 7. pp. 47–61
44. ^ Hersch, L., La mortalité causée par la guerre mondiale, Metron- The International Review of Statistics, 1927, Vol 7. pp. 80–81
45. ^ Ward, Steven R. (2014). Immortal, Updated Edition: A Military History of Iran and Its Armed Forces. Georgetown University
Press. p. 123. ISBN 9781626160651. „As the Great War came to its close in the fall of 1918, Iran's plight was woeful. The war
had created an economic catastrophe, invading armies had ruined farmland and irrigation works, crops and livestock were stolen
or destroyed, and peasants had been taken from their fields and forced to serve as laborers in the various armies. Famine killed
as many as two million Iranians out of a population of little more than ten million while an influenza pandemic killed additional
tens of thousands.”
46. ^ Hersch, L., La mortalité causée par la guerre mondiale, Metron – The International Review of Statistics, 1927, Vol 7. pp. 52–59
47. ^ Erlikman, Vadim (2004). Poteri narodonaseleniia v XX veke : spravochnik. Moscow. p. 51 ISBN: 978-5-93165-107-1.

Bibliografie
Valeriu Fl. Dobrinescu, Ion Pătroiu, Ghe. Nicolescu, Relații politico-diplomatice și militare româno-italiene (1914-1947),
Ed.Intact, 1999, Craiova.
PRECLÍK, Vratislav. Masaryk a legie (Masaryk and legions), váz. kniha, 219 str., vydalo nakladatelství Paris Karviná, Žižkova
2379 (734 01 Karviná, CZ) ve spolupráci s Masarykovým demokratickým hnutím (Masaryk Democratic Movement, Prague),
2019, ISBN 978-80-87173-47-3, pp.17 - 25, 33 - 45, 70 – 96, 100- 140, 159 – 184, 187 - 199

Vezi și
Participarea României la Primul Război Mondial
Lista Monumentelor Eroilor Români din Primul Război Mondial
Cronologia Primului Război Mondial
Noile tehnologii în timpul Primului Război Mondial
Listă de războaie după numărul de decese
Război mondial
Aviația în Primul Război Mondial
Listă de aeronave militare ale Antantei
Listă de aeronave militare ale Puterilor Centrale
Listă de submarine ale Imperiului German utilizate în Primul Război Mondial
Listă de submarine austro-ungare

Legături externe
Primul Război Mondial: cine e de vină? (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/primul-razboi-mondial-cine-e-vina)
Arhivat (https://web.archive.org/web/20120122014543/http://historia.ro/exclusiv_web/general/articol/primul-razboi-mondial-cine-
e-vina) în 22 ianuarie 2012, la Wayback Machine., 17 Decembrie 2011, Andreea Lupșor, Historia
„100 de ani de la declanșarea Primului Război Mondial” – o expoziție inedită la Caransebeș (http://www.argument-cs.ro/conten
t/%E2%80%9E100-de-ani-de-la-declan%C5%9Farea-primului-r%C4%83zboi-mondial%E2%80%9D-%E2%80%93-o-expozi%C
5%A3ie-inedit%C4%83-la-caransebe%C5%9F) Argument.ro
Chinezi contra Kaizerului (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7707/8/) Arhivat (https://web.archive.org/web/20100627053
734/http://www.revistamagazin.ro/content/view/7707/8/) în 27 iunie 2010, la Wayback Machine., 24 martie 2010, Revista
Magazin
Primul Război, văzut din spatele frontului (http://adevarul.ro/cultura/arte/primul-razboi-vazut-spatele-frontului-1_50ad67ef7c42d5
a663948a2c/index.html), 20 ianuarie 2012, Adevărul
https://sites.google.com/site/supergabonesistorialumii/secolul-xx/primul-razboi-mondial-1
http://smart2013.edusoft.ro/smart/Primul%20razboi%20mondial.php, Primul Război Mondial în Enciclopedia Rocarta
11 noiembrie - sfarsitul simbolic al Primului Razboi Mondial (http://www.ziare.com/international/stiri-externe/11-noiembrie-sfarsit
ul-simbolic-al-primului-razboi-mondial-946775), 11 noiembrie 2009, Alexandru Toreanik, Ziare.com
Primul Război Mondial în imagini (https://www.litera13.ro/2019/09/primul-razboi-mondial-in-imagini-de.html), 2 septembrie
2019, Nelu Ivan, revista Litera 13

Media
Bombardiere ale Primului Război Mondial (info)
Videoclip al aliaților bombardând liniile germane.
Tancuri ale Primului Război Mondial (info)
Tancuri primitive din Primul Război Mondial ajută Aliații cu avangarda la Langres, France (1918).
Probleme la vizualizarea fișierelor video? Ajutor media.
 La Wikisursă există documente originale referitoare la Comuna Racovița, Memorii din primul război mondial.

Format:Tipuri de armament de infanterie în Primul Război Mondial Format:Tancurile din Primul Război Mondial Format:Autoblindatele din Primul
Război Mondial Format:Armamentul anti-aerian din Primul Război Mondial Format:Artileria în Primul Război Mondial Format:Portal bar

Format:Control de autoritate

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Primul_Război_Mondial&oldid=16023248