Primul Razboi Mondial

Ungureanu Victoria Tema Istorie 26:05:2021
Primul Război Mondial

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Primul
Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un război global declanșat în
Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au participat peste 70
de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, mobilizați într-unul dintre cele mai mari
războaie din istorie. Peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca urmare
a războiului, o rată a accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și
impasul tactic cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie
și a provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile
implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea
Război Mondial, 21 de ani mai târziu. Situația din Europa, înainte de război, era
îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar cursa
înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără
precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au creat tensiuni internaționale, iar conflictele regionale
multiple au dus la descompunerea relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri
economice ale lumii, grupate în două alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A
Treia Republică Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor
Centrale formate din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței Triple
alături de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-
Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse pe
măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care s-au
alăturat Puterilor Aliate, în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.
Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei,
moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către naționalistul iugoslav Gavrilo Princip la Sarajevo
la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când Austro-Ungaria a dat un
ultimatum Regatul Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor
anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul urma
să escaladeze în curând la scară globală.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie, iar
la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea generală la 30
iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-
a declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a îndemnat
aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea imperiu
francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în legătură cu
această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat să accepte pretenția
Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august,
a declarat război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele
părți, astfel încât, conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre
ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord, determinând Regatul Unit să
declare război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza încălcării neutralității belgiene.
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia distragerii
Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China și Pacific.
Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat ca pe
Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a schimbat rareori până
în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu succes campania împotriva austro-ungurilor,
însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazurice. În
noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în Caucaz,
Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat
Puterilor Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După ce au fost scufundate șapte
nave comerciale americane de către focurile trase de submarinele germane și revelația că germanii
încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce război împotriva Statelor Unite, SUA au
declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917.
Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie, iar Revoluția din
Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să încheie pace cu Puterile
Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat germanilor o victorie semnificativă. După
uimitoarele ofensive germane de primăvară de-a lungul Frontului de Vest, în primăvara anului 1918,
puterile aliate s-au adunat și au condus Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor. La 4
noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care
avea propriile probleme cu revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11
noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria forțelor aliate.
Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul Austro-
Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost abolite. Frontierele
naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea a nouă națiuni independente, iar coloniile
germane și teritoriile otomane au fost împărțite între puterile victorioase. În timpul Conferinței de la
Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus
termenii într-o serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a împiedica repetarea unui
astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică, naționalismul reînnoit, statele
succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru Germania) au contribuit în cele din
urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.
Denumirea
Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 de biologul și
filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există nici o îndoială că cursul și caracterul
acestui război european de temut ... va deveni primul război mondial în sensul deplin al cuvântului”
citând un raport de serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914. Înainte de Al Doilea
Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui Război. Europenii
contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind „ războiul care trebuia să pună capăt
războiului” sau „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”, datorită percepției lor asupra scării
și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel de-al Doilea Război Mondial în 1939,
termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des
termenul „Primul Război Mondial.
În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: „Unele războaie se autonumesc. Acesta este
Marele Război”. Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în 1911 războaiele din 1793-
1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost validată de cartea lui Gareth Glover din
2015, Waterloo în 100 fapte, în care afirmă: „Această declarație de deschidere va provoca o serie de
nedumeriri față de mulți care au crescut cu numirea Marelui Război aplicat ferm la primul război
mondial din 1914-18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918, titlul Războiului cel Mare a fost aplicat
în Războaiele Napoleoniene în care Marea Britanie a luptat aproape continuu împotriva Franței timp
de 22 de ani între anii 1793-1815.
Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii Spaniole (1701-
1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de Șapte Ani (1756-1763)
și Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii (1775-1783), petrecute pe fronturile a
două-trei continente.
În Germania denumirea „Marele război” a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci de ani din
1618-1648, cunoscut și sub numele de „Marele război german” sau „Marea schismă”. Una dintre
cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a condus la opt milioane de decese
cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și ciumă, majoritatea acestora fiind din statele germane
din Sfântul Imperiu Roman. În ceea ce privește pierderile și distrugerile proporționale din Germania,
a fost depășită doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de durată este parțial rezultatul pan-
germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de terminologie, rămâne cea mai mare traumă de
război în memoria germană, așa cum s-a demonstrat în dezbaterile despre convențiile de numire
pentru centenarul din 1914-1918.
Cauze
În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, a
fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte
dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de
naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja
exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand
au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și
Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă a provinciei de
către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele
reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și contrabalansări
care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării
Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von Bismarck,
în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor
implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de
materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianțe,
guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.
Cauze și responsabilități
Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor
dreptul la auto-determinare.Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în 1908, în
disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel moment, un
stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri.La fel cum
românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță de ajutor spre românii
deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și din restul Imperiului Austro-Ungar
priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei.
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul statului
multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului al XX-lea
această loialitate, în mod vădit, se dilua. Popoarele aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau
nemulțumite de frontierele existente la acel moment, precum și de modul în care aceste frontiere
erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare. De altfel, unul dintre puținele câștiguri
obținute în urma Primului Război Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la
autodeterminare. În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul
Austro-Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor interese:
imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților oprimate, în timp
ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație diversă religios și etnic.
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul
Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială,
care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga
responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea
că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat,
fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru

război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea
Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici
ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu
timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea
planurilor militare ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa
planurile militare într-un ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat
rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuși,
dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur (1899-
1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major.
Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de
acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate că pe durata
războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de
alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought,
o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele anterioare, numite
„pre-dreadnought”. Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă
în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza neoimperialismului. În general,
națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau
la Tripla Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă, care a
crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a redus opțiunile
viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul
austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a Rusiei nu
făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea
conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de
comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.
1914: Primele bătălii

Mobilizare și chemarea la arme
În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război
Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că criza
va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de
un schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni
și unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era însă,
subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui
război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt
mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia
germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză
după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de
învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul
francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre,
obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu
o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un
atac pe frontul estic.
La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de
mobilizare (solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război
Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat
Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.
La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război
Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada
fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război
alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii
Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie
limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au
intrat în conflict.
Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe
inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști,
nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-
1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare
strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și obținuse
victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) -
a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului
național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă
prusacă modelase structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți
pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament
îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe
efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea
de forțe mult inferioare.
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un
mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să
susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4
milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în
trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați din Forța Expediționară
Britanică. Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar mobilizarea, din cauza
distanțelor mari, se desfășura lent.
Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de
propagandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și
Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar
erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc înstărite, fiind
formate batalioanele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din oameni care provin din
aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din
aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de
Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările spre front ale
trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în piețe și gări, care fluturau
steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate
menite să unească. Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”,
așa cum, după încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.
La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele considera că
are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației europene, lupta împotriva
autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva tradiționalului adversar

german, care îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea că lupta să apere slavismul de
amenințarea germană și cea otomană; Marea Britanie considera că Germania, prin politica ei
expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru supremația navală și industrială.
Frontul de Vest
Violarea neutralității Belgiei de către Germania
Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o neașteptată

rezistență a micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat dovadă de o bună capacitate de
apărare, părea că războiul nu se desfășura conform planului Schlieffen. În această situație,
generalului german Ludendorff i-au trebuit 11 zile să cucerească orașul Liège și abia pe 20 august,
germanii au reușit să între în Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-
fortăreață Anvers, unde au rezistat eroic până în 9 octombrie 1914.
Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor așezări
distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite, economia devastată, iar germanii
au rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a abandonat poporul și a rămas la
comanda armatei concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor morale ale
Antantei.
În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze comandate de generalul Joffre și Corpul Expediționar
Britanic comandat de Sir John French (veteran din războiul cu burii), au contraatacat și au silit
trupele germane să se retragă spre sud. Armatele germane au pătruns în Franța. Nevoit să renunțe
la câteva divizii pentru a întări Frontul de Est, amenințat de mobilizarea rușilor, von Motke nu mai
avea forțele necesare să ducă la bun sfârșit planul Schlieffen. S-a renunțat la atacul direct asupra
capitalei franceze dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin învăluire dinspre sud și vest.
Primele bătălii navale
Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au interceptat o escadră germană în
largul insulei Helgoland. Flota maritimă germană a pierdut 6 crucișătoare de tip vechi, fiind
scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland, crucișătoare britanice scufundă cele germane.
În toamna 1914, Imperiul Otoman intră în război alături de Puterile Centrale. Încă din august,
Imperiul Otoman își arătase intențiile când două crucișătoare germane au traversat Strâmtoarea
Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin. Acestea au fost achiziționate de guvernul turc
pentru a înlocui unitățile navale comandate unor șantiere britanice, nelivrate din cauza mobilizării. În
octombrie, cele două nave aflate sub pavilionul turcesc, au bombardat porturile
rusești Odessa, Sevastopol și Feodosia. Rusia a declarat război Imperiului Otoman trei zile mai
târziu, deschizându-se un nou front în Caucaz. Marea Britanie lua în calcul dezmembrarea
Imperiului Otoman și din necesitatea de a apară oleoductul persan, în noiembrie 1914, anexează
Ciprul, im timp ce un corp expediționar din India ocupase orașul Basra.
În decembrie, pentru a-și apăra Canalul de Suez, britanicii au proclamat Egiptul protectorat britanic.
Flota britanică nu reușește însă să intre în forță prin Dardanele, fiind respinsă de trupele otomane
susținute de submarinele și aprovizionările germane.
1915: Războiul de pozițiune

Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să desfășoare ofensive decisive. Nu se mai
efectuau atacuri și deplasare, ci se mențineau pozițiile.
Războiul capătă o nouă formă. Planurile strategice au fost paralizate. Un stat care recurgea la
organizarea unei poziții defensive și amplasarea unor obstacole, ca rețeaua de sârmă ghimpată,
putea face față unui inamic invadator, nevoit să se apere împotriva focurilor de mitraliere săpând
tranșee și adăposturi. Crearea unui front defensiv continuu a devenit o preocupare permanentă.
Frontul era rapid dotat. Era constituit din două linii de poziții paralele, separate de un spațiu ce varia
între 3–4 km, devenind „un pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era întărit prin puncte de
rezistență ale căror apărători acționau trăgând cu mitraliere din flancuri asupra infanteriei inamice
dacă își consolida o prima poziție. Ofensiva era din ce în ce mai dificilă de efectuat. Pentru un asalt
de succes, infanteria trebuia să facă o breșă sau să deschisă rețeaua se sârmă ghimpată pentru a-i
asigura trecerea, atunci când armele inamice erau neutralizate, sau când soldații, înghesuiți, nu
aveau timpul necesar să-și părăsească adăpostul.
Artileria a fost cea care efectua pregătirea atacului. Progresele fortificațiilor au supus adăposturile la
proba obuzelor ușoare.Tirul artileriei de campanie nu era adaptat pentru distrugerea rețelei de
sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare dezvoltarea artileriei grele și crearea unei artilerii de tranșee
care să utilizeze dispozitive cu tir curbat. Armamentul infanteriei nu era adaptat noilor condiții de
lupta. Grenadă de mâna era o armă indispensabilă pentru atacarea inamicului adăpostit în tranșee,
aflat la mică distanță.
Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și recunoaștere, trebuia să fotografieze
pozițiile adverse, să contribuie la reglarea tirurilor artileriei, să survoleze spatele frontului inamic, să
ofere indicii privind pregătirea unei ofensive, să bombardeze depozitele de material și de muniții,
convoaiele de aprovizionare și să apere trupele când făceau manevre de zi. Pentru o operațiune
ofensivă de succes, era necesar progresul militar și tehnologic. Astfel, pe durata războiului s-a
desfășurat o largă cursa a înarmării. Se punea problema nu doar ruperii frontului advers, ci și
străpungerii poziției.
Statele beligerante căutai să-și concentreze eforturile către sectoarele de front sau spre pozițiile
care nu beneficiau de o organizare solidă. Înaltul Comandament german s-a decis să adopte o
atitudine defensivă după experiență avută la Yser-Războiul de Poziții îi permitea să mențină frontul
cu forțe reduse.
Pe frontul estic, organizarea pe poziții defensive nu era continuă în densitate sau în profunzime, nici
în echipament. Pozițiile nu erau precum cele occidentale. Problema străpungerii era ușor soluționată
pe frontul estic. Înaltul Comandament francez nu putea să deschisă o breșă largă și adâncă în
pozițiile germane. A privit însă spre noi teatre de războaie.
În cadrul campaniei din 1915, germanii au plănuit ofensivă majoră contra Rusiei. La sfârșitului anului
1914, Falkenhayn a început expediera către frontul estic cu noi efective disponibilizate de pe frontul
vestic. Se confruntă deseori cu comandantul-șef austriac, feldmareșalul Franz Conrad von
Hotzendorf care se opunea planurilor germane. Succesele minore ale germanilor în regiunea
Lacurilor Mazuriene corespundeau eșecului trupelor austro-ungare în Galiția, orașul Przemysl
predându-se rușilor. Forțele Puterilor Centrale sufereau din cauza dezacordului dintre Înaltul
Comandament German și cel Austro-Ungar. În 1915, dispută se polarizase în jurul problemei
perspectivei unei intervenții italiene. Falkenhayn dorea să evite extinderea fronturilor și trebuia că
Austro-Ungaria să se resemneze cu ideea cedării Treton și Trieste către Italia. Conrad, șeful de stat
major austriac, s-a opus și a argumentat că pe baza aceluiași raționament, Germania ar trebui să
cedeze Alsacia și Lorena Franței. Falkenhayn a refuzat să mai trimită întăriri și și-a obligat aliatul
austro-ungar să colaboreze în condiții umilitoare.
Germanii au decis ulterior să intervină în sprijinul Austro-Ungariei. În aprilie 1915, cu 30 de divizii,
Comandamentul șef al armatelor germane , Hindenburg și Ludendorff, șeful cartierului sau, sperau
să obțină un succes semnificativ. În mai, Hindenburg și Ludendorff au lansat ofensivă asupra
Poloniei, în sectorul Gorlice-Tarnow.
Pe 2 mai 1915, pe un front de 80 km întindere, între Vistula și Carpați, a lansat primul atac. La 6
mai, pe întreg frontul, rușii s-au retras, scăpând de învăluire, restabilindu-se pe linia San-Nistru.
Până în toamna, frontul se stabilizează în est, iar 150 000 de ruși sunt uciși, și alți 1 milion sunt răniți
sau sunt luați prizonieri. În iunie 1915, linia a fost cucerită de forțele Puterilor Centrale care au
ocupat Przemysl și Lumberg, în două luni, Galiția fiind eliberată de sub control rusesc.
Comandamentul german a lansat cel de-al doilea atac pentru a învălui trupele ruse care dețineau o
buclă de pe Vistula, la vest de Varșovia, prin două acțiuni simultane: una dirijată de la nord la sud,
pe Narev către Varșovia, cealaltă, de la sud la nord, pe cursul mijlociu al Vistulei, către Ivangorod.
Pe 13 iulie, Puterile Centrale obțin un succes tactic. Armatele ruse au scăpat din nou de învăluire,
printr-o retragere rapidă. Varșovia și fortăreața de la Novogeorgievsk au fost abandonate, Polonia
fiind cucerită de Puterile Centrale. Pe 8 august a fost lansat cel de-al treilea atac în extremitatea
septentrională a frontului pe linia Niemen. În șase săptămâni, trupele germane obțin Kovno, Vilno și
ajung pe linia Berezina. Lituania a fost ocupată de Puterile Centrale. Comandamentul lansează un
atac desfășurat de cavalerie spre breșă liniei inamice de comunicație, dar este respinsă.
Armatele Puterilor Centrale ocupau un front rectiliniu de la Baltică la Nistru, în centrul frontului,
avansând 150 km. Armata rusă a suferi în 5 luni pierderi enorme de 151 000 de soldați morți, 683
000 de răniți și 895 000 de prizonieri. Jumătate din efectivele combatante a fost pierdută. Rusia se
află în imposibilitate de a mai lansa o altă operațiune militară pentru câteva luni. Puterile Centrale au
străpuns liniile ruse pentru că nu erau solid organizate și pentru că Comandamentul Rus nu se
informase asupra concentrării trupelor, fără mijloace necesare de a se înarma, fiind grupate în
masă, cu puști aflate în depozitele situate în spatele frontului, neavând nici rezerve generale și o
rețea de cai ferate care să transporte trupele către punctele sensibile și prioritare.
Statutul Major Rus era incapabil să facă manevre, recurgând doar la închiderea breșelor din frontul
sau de lupta, fără a identifica punctele slabe ale adversarului.Totuși, armatele ruse au reușit să-și
restabilească coeziunea pe un nou front.
Puterile Centrale nu au putut obține rezultatele mult așteptate precum scoaterea inamicului rus din
lupta căci forțele austro-ungare înfruntau un nou adversar: 37 de divizii de infanterie ale Italiei.
Austro-Ungaria a fost constrânsă să formeze un nou front defensiv pe Corso și Isonzo. Forțele
necesare au fost dislocate din rândurile forțelor angajate în Serbia. Frontul din Galiția a furnizat la
rândul sau divizii. Armatele germane nu au avut mijloacele necesare de a elimina inamicul rus, căci
Falkenhayn nu a acordat frontului estic întăririle cerute de Hindenburg. În octombrie 1915, cei doi
comandanți își reproșau reciproc. Operațiunile pe frontul estic rus au fost suspendate căci
Falkenhayn și-a îndreptat efortul asupra Serbiei, cucerind-o cu sprijinul Bulgariei în șase săptămâni.
Trupele franceze, angajate de Joffre, întreprind acțiuni locale și zadarnice-9 mai în Artois, 25
septembrie în Champagne. Trupele italiene au atacat pe Carso în iulie, și sectorul Gorizia în
octombrie. Forțele anglo-franceze au încercat zadarnic să forțeze strâmtoarea Dardanele pentru a
restabili comunicații permanente cu Rusia și de a salva Serbia, însă trupele otomane le resping.
Trupele Puterilor Centrale dețineau Belgia, nord-estul Franței, Polonia, Lituania, Serbia, iar Alsacia
superioară, Valea Thann și Valea Isonzo erau sub ocupația Antantei. Dar speranța Antantei încă se
menținea datorită prezenței trupelor franceze la Salonic, intrării Italiei în război, și blocadei
economice a Germaniei care suferea de pe urmă recoltelor slabe , fiind amenințată de o asfixie
economică.
Serbia este scoasă din război, Belgradul fiind ocupat în urmă ofensivei austro-germane condusă de
generalul von Mackensen și mobilizării Bulgariei care a distrus rezistență sârbă. Rămășițele armatei
lui Putnik s-au retras pe coastele Albaniei, fiind evacuate în Insula Corfu de marina italiană. După ce
au fost reorganizate, au fost trimise în Salonic, unde Grecia a fost de acord cu debarcarea forțelor
Antantei. Odată cu înfrângerea Serbiei, Puterile Centrale au putut stabili legături directe cu Imperiul
Otoman care se angajase în lupta împotriva rușilor în Caucaz și împotriva britanicilor în Orientul
Mijlociu.
După ce își declarase starea de neutralitate denunțând nerespectarea de către Austro-Ungaria a
acordurilor stabilite cu Tripa Alianța, și după ample tratative cu Antanta, în mai, Italia intră în război
prin voință regelui, guvernului și militarilor. Pe 23 mai, Italia declara război Austro-Ungariei, iar pe 24
mai, primele trupe italiene traversează granița de la Piave și au avansat până la liniile de apărare
inamice, un front de 700 km, care se întindea de-a lungul regiunii Trentino, a Alpilor Cârnici și a
cursului răului Isonzo. Italia demonstrase însă că era foarte slab pregătită să între în război. Abia în
iunie, armata era pusă în mișcare sub comandă lui Luigi Cadorna. Armata italiană era prost
organizată și slab echipată. Din iunie până în decembrie sunt lansate patru mari ofensive în Isonzo.
Până la sfârșitul anului, în urmă operațiunilor rezultă 173 000 de italieni și 131 000 de austrieci morți.
Pe 7 mai, submarinele germane scufundă transatlanticul britanic Lusitania în largul coastelor
irlandeze, provocând moartea a 1198 de pasageri, dintre care 128 erau cetățeni americani.
Germania va fi aspru condamnată și se va produce o largă emoție în rândul opiniei publice
americane care va juca un rol decisiv în intrarea SUA în război.
În primăvară 1915, Antanta are parte de una dintre cele mai mari dezastre în urmă tentativei de a
scoate Imperiul Otoman din joc printr-o operațiune amfibie ambițioasă împotriva Dardanelelor,
inițiată de Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill. Operațiunea trebuia să producă căderea
Constantinopolului. Dar trupele otomane mai bine echipate, comandate de generalul german Liman
von Sanders, au așteptat pregătite debarcarea inamică.
Nu doar Galipoli a fost un eșec răsunător pentru Antanta, ci și bătălia de la Artois. De-a lungul celei
de-a două bătălii de la Ypres, Joffre a decis spargerea liniilor germane de pe Frontul de Vest de la
Artois. Bombardamentul preliminar asupra pozițiilor germane a durat timp de 5 zile. Pe 9 mai 1915,
Petain a condus ofensivă Armatei IX Franceză, având că obiectiv dealul Vimy. Petain nu l-a putut
cuceri. Generalul Șir Douglas Haig a condus un atac simultan al britanicilor la Neuve Chapelle. Nu a
reușit să pătrundă. Pe 25 septembrie, britanicii și francezii au lansat un atac simultan asupra liniilor
germane la Artois. Generalul Dubail a atins vârful dealului Vimy în cele din urmă, dar Armata VI
Germană l-a respins. Haig a atacat la Loos și a progresat, dar și el a fost respins. După ce un al
doilea atac britanic pe 13 octombrie s-a soldat cu pierderi grele, Șir John French a decis oprirea
ofensivei din Artois. A fost un eșec costisitor, 50 000 de soldați britanici și 48 000 de soldați francezi
fiind uciși.
1916: Infernul
Frontul de Vest
Verdun (1916)
În decembrie 1915, șeful de stat-major german, generalul Erich von Falkenhayn a decis să
atace Verdunul, un oraș-garnizoană fortificat din Franța, amplasat pe râul Meuse. Asaltul german a
început pe 21 februarie 1916, cu o ofensivă dusă de 1 milion de soldați germani care au atacat un
oraș apărat de 200 000 de francezi. A doua zi, francezii s-au retras de pe primul aliniament de
tranșee pe cel de-al doilea. Pe 24 februarie au ajuns la cel de-al treilea, la doar 8 km de oraș.
Generalul Petain a primit comanda sectorului Verdun. Fiecare soldat francez disponibil a fost
transferat în secțiunea Frontului de Vest; 259 din cele 330 de regimente de infanterie din armata
franceză luptând la Verdun. Armata germană a fost oprită în februarie, și pe 6 martie a declanșat
genocidul. Multe puncte strategice franceze au căzut în mai-iunie, după un asediu îndelungat.
Germanii au continuat să atace Verdun în repetate rânduri pe timpul verii și toamnei 1916, dar au
slăbit intensitatea asalturilor, fiind nevoiți să transfere trupe pentru a apăra linia germană a frontului
pe Somme. Francezii au efectuat un contraatac condus de generalul Charles Mangin, recapturând
forturile pierdute în noiembrie. Bătălia de la Verdun a fost cea mai îndelungată din acest război. S-a
încheiat pe 18 decembrie. Armata franceză a pierdut 550 000 de soldați, iar germanii-434 000 de
soldați. Deși francezii au câștigat bătălia, ambele armate au fost slăbite și epuizate.
Somme (1916)
Declanșarea atacului german asupra orașului Verdun a determinat o escaladare a bătăliei de pe
Somme care se transformase într-un atac diversionist al forței expediționare britanice, în care
generalul Haig avea contribuția principală. Haig și generalul Sir Henry Rawlinson au elaborat un plan
de atac.
Strategia lui Haig era bombardarea timp de 8 zile și distrugerea cuiburilor de mitraliere germane,
urmând ca Rawlinson și Armata IV să avanseze către Bapaume. La nord de Rawlinson, generalul
Allenby și Armata III urmau să pătrundă prin liniile germane Cavaleria aflată în așteptare; trebuia să
traverseze prin breșa creată de Allenby. La sud, generalul Fayolle urmă să înainteze către Combles
cu Armata VI franceză. Planul părea să aibă potențial. Haig avea să bage în luptă 750 000 de
soldați.
Bătălia de pe Somme a decurs prost pentru forțele Antantei. Bombardamentele preliminare au
eșuat. Nu au distrus defensiva germană. Au fost inutile împotriva sârmei ghimpate și ineficiente
împotriva buncărelor de beton germane. Pe 1 iulie, trupele aliate au înaintat, însă a fost împiedicată
de sârma ghimpată rămasă acolo, iar germanii erau bine ascunși în poziții defensive. Forță
expediționară britanică a pierdut 58 000 de soldați. Haig a continuat atacul în ciuda pierderilor. Pe 13
iulie, pe timp de noapte, britanicii au condus un atac spre breșa din linia frontului inamic, dar
germanii au închis-o rapid. Pe 23 iulie, britanicii au mai obținut o victorie minoră, capturând
Pozieres, însă fără efecte. Haig s-a autoconvins că germanii erau epuizați și a ordonat lansarea mai
multor atacuri, toate dovedindu-se a fi costisitoare. Pe 15 septembrie, generalul Micheler s-a alăturat
bătăliei în sud, cu 12 divizii, folosind tancuri pentru prima dată. Micheler a reușit să câștige câțiva
km. Haig a continuat declanșarea atacurilor până când vremea proastă de iarnă a pus capăt celei
mai proaste bătălii concepute vreodată în epoca modernă. Armata britanică a pierdut 420 000 de
soldați, iar cea franceză-200 000. Armata germană a pierdut 500 000 de soldați. Frontul a fost mutat
abia cu 12km.
Revoluția Rusă
Insatisfacția pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor
obținute de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiția de Est contra
austriecilor. Situația Aliaților s-a îmbunătățit puțin doar în momentul când România a intrat în război,
la 27 august, însă foarte repede contingente germane au întărit forțele austro-ungare în Ardeal,
iar Bucureștiul a fost capturat de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă,
situația internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece țarul era plecat pe front și conducerea
incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colțurile Rusiei, care au provocat
asasinarea de către un grup de aristocrați conservatori a lui Rasputin, un preferat al împărătesei, în
decembrie 1916.
În martie 1917, demonstrațiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea țarului Nicolae al II-lea
al Rusiei și constituirea unui guvern centrist provizoriu, condus de Kerenski, care împărțea puterea
cu Sovietul din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie și haos, pe
front și în țară, iar armata a devenit din ce în ce mai puțin eficientă.
Războiul și guvernul pierdeau continuu susținerea poporului, un fapt care a permis
ascensiunea Partidului Bolșevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluția Bolșevică din Octombrie (7
noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistițiu și negocieri cu Germania. La început,
bolșevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuși de germani, însă când Germania a reînceput
războiul și a înaintat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să accepte Tratatul de la Brest-
Litovsk (3 martie 1918), care a însemnat terminarea participării Rusiei la război și cedarea către
Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus Finlanda, Statele baltice, Polonia și Ucraina.
După ieșirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei. Scopul
mișcării nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieșirea ei din război, ci să susțină forțele țariste în
Revoluția Rusă. Soldați aliați au sosit în Arhanghelsk și în Vladivostok. Forțele Antantei aveau
ordine să apere proviziile și armamentul contra soldaților germani; în realitate, acestea le apărau
contra comuniștilor ruși.
Intrarea Statelor Unite în război

Din cauza politicii tradiționale americane de izolare, mulți americani considerau că SUA nu trebuie
să se implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european.
La începutul anului 1917, Germania a declanșat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu
indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a
relațiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării atacurilor asupra navelor
comerciale americane, Președintele Woodrow Wilson a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să
declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă majoritate.
Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar descoperind că acest
lucru nu era posibil, SUA a declarat război și Austro-Ungariei, în 7 decembrie 1917.
Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reușit să dezvolte o producție militară
suficientă și completă și, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanțiale. Primii soldați
americani au sosit în Europa în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918.
Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota americană și transferul soldaților,
sperând că va reuși să câștige războiul înainte ca forțele americane să ajungă pe front.
Marea Britanie și Franța au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări
pozițiile existente. Pe întregul parcurs al războiului forțele americane nu au avut destule unități
proprii de artilerie, aviație și geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forței
americane American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unitățile americane pentru a
întări forțele britanice sau franceze, așa cum doreau Aliații. Pershing a utilizat atacuri directe, o
strategie care deja fusese întreruptă de către comandanții francezi și britanici. Ca rezultat, American
Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918..
Ofensiva germană din primăvara anului 1918

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operațiunea numită Michael ca o ofensivă
generală de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul
să despartă forțele britanice și franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să
lanseze un atac hotărâtor înainte ca forțele americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de
începutul ofensivei, Ludendorff a făcut o greșeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a VIII-
a germane în Rusia și mutând doar o parte mică a forțelor germane pe Frontul de Vest.
Operațiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forțelor
Marii Britanii, pe direcția Amiens. Intenția lui Ludendorff a fost să separe armatele britanice și
franceze în acest punct. Forțele germane au reușit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată, după
1914, manevrele militare au fost întrebuințate iarăși pe Frontul de Vest.
Tranșeele britanice și franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale infanteriei germane.
Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intens de artilerie, urmate de
o serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat artileria
sa doar pe o perioadă scurtă și a infiltrat grupe mici de soldați în unele puncte vulnerabile ale
inamicului, atacând punctele de comandament și încercuind punctele cele mai puternice. Aceste
poziții izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria grea. Succesul forțelor germane s-a datorat,
în mare măsură, acestor tactici.
Linia frontului era acum la o distanță de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant,
supranumite „Dicke Bertha”, au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra orașului,
cauzând părăsirea orașului de către mulți locuitori. Etapele inițiale ale ofensivei au avut un
asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare națională. Mulți
germani considerau că victoria era aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva germană a
fost stopată. Pierderile germane între 21 martie și 5 aprilie 1918 au fost de 270.000 de oameni.
Diviziile americane, cu care Pershing intenționa să formeze o forță independentă, au fost alocate
armatelor franceze și engleze (28 martie). La conferința Doullens a fost creat un comandament
suprem al Antantei, iar mareșalul Douglas Haig a cedat controlul forțelor sale lui Ferdinand Foch,
numit comandant-șef al forțelor Aliaților.
După Operațiunea Michael, Germania a lansat Operațiunea Georgette în nord, contra
porturilor Canalului Mânecii. Această operațiune a fost oprită de către Aliați după pierderi teritoriale
mici. Operațiunile Blücher și Yorck au fost, apoi, inițiate de către armata germană la sud, înspre
Paris. Apoi, Operațiunea Marne (A doua bătălie de la Marne) a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de
a înconjura orașul Reims. Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaților, terminată cu
succes. La 20 iulie 1918, forțele germane s-au retras până la pozițiile deținute înaintea
Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a mai luat
niciodată inițiativa.
Victoria Antantei
Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8 august 1918. Bătălia
de la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul
drept, și forțe canadiene și australiene - în centru. Aliații au utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark
V și 120.000 de soldați. Forțele Antantei au reușit să pătrundă 12 km în doar șapte ore. Erich
Ludendorff a numit această zi „ziua neagră a armatei germane”.
Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme
cu majoritatea tancurilor lor (cu excepția a doar șapte din ele). Pe data de 15 August 1918,
Generalul Haig a stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă
în Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de
soldați americani au luptat, împreună cu soldați ai Armatei a III-a și IV-a britanice. Bătălia a fost un
succes enorm pentru Aliați. Armata a II-a germană a fost forțată să se retragă de-a lungul frontului
de 55 km. Orașul Bapaume a fost capturat în 29 august și, la 2 septembrie, forțele germane se aflau
după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului.
La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000
de soldați americani au atacat direct și toate diviziile au reușit să captureze țintele lor inițiale, cu
excepția Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistență puternică la Montfaucon și
nu a reușit să avanseze în prima zi. Acest eșec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a
fost capturat în 27 septembrie; totuși, incapacitatea Aliaților să cucerească orașul în ziua anterioară
a fost una din cele mai costisitoare greșeli ale campaniei.
La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau într-un mod ideal.
Multe tancuri se stricaseră și cele care încă funcționau nu puteau fi întrebuințate din cauza naturii
terenului. Cu toate că Aliații aveau aceste probleme, Ludendorff nu-și făcea, încă de la începutul
lunii septembrie, iluzii despre sfârșitul războiului, afirmând că Germania are două opțiuni: distrugere
totală sau un armistițiu. El recomandase această a doua cale și la întâlnirea de comandament a
Puterilor Centrale desfășurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe parcursul lunii octombrie,
artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forțele germane care deja erau epuizate și derutate
pe întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaților nu s-a oprit până la sfârșitul
războiului.
Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau că o înfrângere
totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer și Ludendorff au
decis să inițieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra „curajul” flotei germane. Știind că o astfel de
acțiune ar fi refuzată de către guvernul Prințului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l
informeze despre planurile sale. Totuși, informația despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulți
marinari au participat la o rebeliune și au fost arestați pentru refuzul de a participa la o ofensivă
maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără sens. Ludendorff și-a asumat răspunderea pentru
acest incident și Kaiserul l-a demis din funcție (26 octombrie).
După sfârșitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul politic
al Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradițional, a hotărât să inițieze o revoluție politică
limitată, prin introducerea unor noi reforme care aveau menirea de a „democratiza” Germania, însă
satisfăcând monarhiștii, prin faptul că a menținut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o
să demonstreze poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe, micșorând, astfel,
probabilitatea unei insurecții socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917.
Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său. Reformele
sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, partidelor de centru - în special, în
această perioadă: partidul centrist, liberalii și social-democrații. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat
acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistițiu. Luând act de cele
5.989.758 de victime germane (1.773.700 morți, 4.216.058 răniți), partidele de centru au procedat
exact cum anticipase Ludendorff. Însă curând, acesta a trecut printr-o schimbare radicală și a
început să declare că aceleași partide care au căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea
Germaniei în război. Acești politicieni au „înjunghiat Germania în spate”—un sentiment care îi
beneficia lui Ludendorff și care a fost ulterior utilizat de către mai multe grupări naționaliste germane,
ca NSDAP.
Prințul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au
început imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî între
o monarhie constituțională sau abolirea ei completă. Totuși, decizia a fost luată din mâinile sale de
către Philipp Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului,
că Germania trebuie să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunțat că împăratul (kaiserul)
trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit și o nouă Germanie s-a născut: Republica
de la Weimar.
Sfârșitul războiului
Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistițiu separat la data de (29
septembrie 1918). La 30 octombrie a capitulat și Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a
trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistițiu și termenii păcii. Termenii au
fost aranjați, prin telegraf, cu autoritățile Antantei de la Paris și au fost comunicați Austro-Ungariei,
iar aceasta i-a acceptat. Armistițiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în după amiaza
zilei de 4 noiembrie. Ungaria a semnat un armistițiu separat, în urma prăbușirii monarhiei
habsburgice. După izbucnirea Revoluției germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie,
marcând sfârșitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil
politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în Franța,
la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistițiul. La ora 11, în aceeași zi, a încetat focul
și armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze și a încercărilor criminale ale unor
ofițeri de a se evidenția în ultimul moment, peste cadavrele bieților soldați, în aceste șase ore
teribile, după ce totul fusese încheiat și semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de
soldați și au fost răniți alte peste 6 000. George Lawrence Price este considerat ca fiind ultimul
soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora 10.59.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă șapte luni până la încetarea finală,
consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) și a următoarelor
tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) și Imperiul
Otoman (la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast, cele
mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.
Scurtă cronologie
 1 august 1914: Germania declară război Rusiei și la 3 august Franței. Italia își declară

neutralitatea, pe care o menține până pe 23 mai 1915, dată la care se declară în stare de război
cu Austro-Ungaria.
 4 august 1914: Regatul Unit cere, printr-un ultimatum, retragerea Germaniei din Belgia.
 6 august- Serbia declară război Germaniei. Austro-Ungaria declară război Rusiei
 Muntenegru (7 august) și Franța (11 august) declară război Austro-Ungariei.
 23 august - Japonia declară război Germaniei
 11 noiembrie 1918 - se semnează încheierea focului în pădurea Compiègne, ca precondiție
la predarea blocului german.
 1 decembrie 1918 - are loc Adunarea de la Alba Iulia, în urma căreia România primește
toate regiunile istorice românești de la Austro-Ungaria, Bulgaria și Rusia.
 18 ianuarie 1919 - începe Conferința de Pace, la Paris, la care participă 28 de țări
învingătoare.
Bilanțul războiului
Soldați aliați morți
 Belgia: 13.700
 Imperiul Britanic: >914.000
o Australia: 61.000
o Canada: 55.000
o India: 25.000
o Noua Zeelandă: 16.000
o Africa de Sud: 7.000
o Regatul Unit: 715.000
 Franța: 1.240.000
o Coloniile franceze: 114.000
 Grecia: 5.000
 Italia: 650.000
 Japonia: 20000
 Muntenegru: 3.000
 România: >880.000
 Rusia: 2.254.400
 Serbia: >402.435
 Statele Unite: 50.600
 Total:7.936.000
Soldați morți ai Puterilor Centrale
 Germania: 1.950.000
 Austro-Ungaria: 1.500.000-2.000.000
 Bulgaria: 827.500
 Turcia: 325.000[40]
 Total: 5.132.500
Civili morți
 Germania: 760.000
 Austro-Ungaria: 300.000
 Belgia: 30.000
 Regatul Unit: 31.000
 Bulgaria: 275.000
 Franța: 40.000
 Grecia: 132.000
 România: >275.000
 Rusia: >3.000.000
 Serbia: >845.000
 Turcia: >1.000.000
Trebuie menționat faptul că pe lângă morțile din luptă, un număr uriaș de victime (atât militari cât și
civili) au murit datorită penuriei de medicamente. Numai în Europa au murit peste 10 milioane de
soldați din cauza bolilor luate datorită condițiilor infernale din tranșee, între anii 1914 și 1918.
Participanții la Primul Război Mondial

Puterile Antantei
Puterile Antantei sunt cunoscute și sub numele de Forțele Antantei sau Aliații din Primul Război
Mondial.
 Armenia (din 1918)
 Andorra (din 1917
 Emiratul Asir (din 1915)
 Belgia
 Brazilia
 China
 Costa Rica
 Cuba
 Legiunile cehoslovace
 Franța
 Grecia
 Guatemala
 Haiti
 Regatul Hedjaz (din 1916)
 Honduras
 Italia
 Imperiul Japonez
 Liberia
 Muntenegru
 Emiratul de Nejd și Hasa (din 1915)
 Nepal
 Nicaragua
 Panama
 Portugalia
 România
 Rusia
o RSFS Rusă din noiembrie 1917 până la Tratatul de la Brest-Litovsk (martie
1918)
 Serbia
 Siam
 Regatul Unit[1]
o Africa de Sud
o Australia
o Canada
o India
o Newfoundland
o Noua Zeelandă
o Teritoriile britanice de peste mări
 Statele Unite ale Americii
o Alaska
o Filipine
o Hawaii
o Puerto Rico
Puterile Centrale
 Austro-Ungaria (actualmente Austria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Republica
Cehă, Ungaria, Voivodina, părți din nord-estul Italiei, parțial Polonia,
parțial România, Slovacia, Slovenia, parțial Ucraina)
 Bulgaria (actualmente Bulgaria, parțial Grecia, parțial Republica Macedonia)
 Germania (actualmente Burundi, Camerun, părți mărunte din Republica Populară
Chineză, parțial Gabon, Germania, parțial Ghana, Insulele Marshall, Statele Federate ale
Microneziei, Namibia, nord-estul Nigeriei, Palaului, nordul Papua Noua Guinee, parțial Polonia,
parțial Republica Congo, Ruanda, Samoa, Tanzania și Togo)
 Imperiul Otoman (actualmente Iordania, Irak, Israel, Liban, parțial Arabia Saudită, Siria,
mare parte din Turcia)
 Darfur (1914-1916)
 Statul Derviș
 Emiratul Jabal Shammar
 Azerbaidjan (din 1918)
 Georgia (din 1918)
Statele Neutre
 Afghanistan: nu a sprijinit sau s-a opus vreunei națiuni, deși a primit o misiune
diplomatică germană, încercând să o convingă să acționeze împotriva britanicilor. Protectorat
britanic pe parcursul întregului război. Independent din anul 1919.
 Albania: deși nu a declarat niciodată război Antantei, a sprijinit în mod indirect Puterile
Centrale. Ocupată de trupe austro-ungare, franceze, grecești, bulgare și italiene.
 Argentina: aliată cu SUA prin tratat.
 Bhutan: Imperiul Britanic reprezenta interesele Bhutanului în relațiile externe.
 Bolivia: A rupt relațiile diplomatice cu Puterile Centrale pe 13 aprilie 1917.
 Chile: aliat cu SUA prin tratat.
 Columbia
 Danemarca: comercializa cu ambele tabere.
 Ecuador: A rupt relațiile diplomatice cu Puterile Centrale pe 7 decembrie 1917.
 El Salvador
 Elveția - a declarat „stare de asediu”.
 Etiopia: Etiopia a rămas neutră, deși a primit o misiune diplomatică germană, încercând
să o convingă să acționeze împotriva britanicilor.
 Liechtenstein: a avut un regim vamal și o uniune monetară cu Austro-Ungaria.
 Luxemburg: nu a declarat niciodată război Puterilor Centrale, deși a fost invadată și
ocupată de Germania începând cu data de 2 august 1914.
 Mexic: a refuzat o alianță cu Germania (vezi Telegrama Zimmermann). Un aliat al SUA
prin tratat.
 Monaco
 Mongolia: Nerecunoscută ca independentă, însă de facto independentă.
 Norvegia: a oferit asistență navală Regatului Unit.
 Olanda: un aliat al Regatului Unit prin tratat. Comercializa cu ambele tabere.
 Paraguay: ocupat de trupe britanice și ruse.
 Persia: În ciuda neutralității sale, Persia a fost scena operațiilor militare care implicau
armate turce, ruse și britanice.
 Peru: A rupt relațiile diplomatice cu Puterile Centrale pe 5 octombrie 1917.
 Republica Dominicană: A rupt relațiile diplomatice cu Puterile Centrale pe 11 iunie 1917.
 San Marino: Deși nu a declarat niciodată război Puterilor Centrale, a rupt relațiile
diplomatice cu acestea. 20 de voluntari sanmarinezi au luptat sub drapel italian în război.
 Spania: de asemenea, aliată prin tratat cu Regatul Unit.
 Suedia - sprijinea financiar Germania.
 Tibet: sub influență britanică.
 Uruguay: A rupt relațiile diplomatice cu Puterile Centrale pe 7 octombrie 1917.
 Venezuela - aproviziona Aliații cu petrol.
Perioada interbelică
Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale (1918-
1939).
A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă. Acum
se concretizează cele trei ideologii care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul (în special)
și comunismul. Aceste trei ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii generale din
partea democrațiilor europene.
Anii de după război au fost deosebit de grei pentru fostele Puteri Centrale, care pierduseră războiul,
în special pentru Austro-Ungaria care se va destrăma și pentru Germania care va suferi din cauza
obligației de a plăti daune de război. Rata șomajului va crește, inflația va atinge cote nebănuite,
violența stradală va instaura o stare de asediu.
Pentru celelalte state situația nu va fi cu mult mai bună, toate fiind nevoite să se reclădească după
război. Statele Unite vor accepta un val de imigranți, Anii '20 vor fi dominați de luptele între bandele
de gangsteri, din cauza prohibiției. De asemenea, epoca interbelică a fost una de emancipare
culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei. Este epoca jazz-ului și a romanțelor.
Acum se dezvoltă arta cinematografică, teatrul de stradă și radioul, care vor juca un important rol
propagandistic în Germania nazistă.
Interbelic este un adjectiv cu sensul general care are loc între două războaie sau dintre două
războaie.( inter-între, bellum-război)
În vorbirea curentă, termenul s-a specializat spre a desemna perioada cuprinsă între Primul Război
Mondial și Al Doilea Război Mondial.
Primul Război Mondial
Omenirea a asistat la începutul secolului al XX-lea la inovații, invenții și descoperiri ce au produs

modificări la nivelul vieții cotidiene. În Europa Occidentală, care era centrul politic, economic și
cultural, trecea printr-o perioada de stabilitate, abundență, în care burghezia domină societatea,
economia și politica, perioadă denumită La Belle Époque.
Chiar dacă politicile liberale dominau continentul, în centrul Europei încă se regăseau monarhii
autoritare. Germania devenise una dintre primele mari puteri industriale la nivel mondial,
unde Partidul Social Democrat câștiga alegerile legislative, dar tot Kaiserul numea cabinetul. Austro-
Ungaria era un imperiu multinațional, aflat într-un process de recuperare economică, iar locuitorii își
doreau modernizare, stabilitate lipsită de tulburări ale aristocrației, burgheziei și naționaliștilor,
avându-l ca om providențial pe moștenitorul tronului, arhiducele Ferdinand. Rusia avea o economie
precară, aflată sub presiunea unei burghezii în plină ascensiune, cu un Țar și un guvern depășite de
situație, acceptând unele reforme economice și politice.
Democrațiile occidentale, Anglia și Franța, erau dominate de burghezi, deținând vaste imperii
coloniale, economii capitaliste dezvoltate, societăți moderne și inovații și reforme sociale (de la
acordarea dreptului de vot pentru femei la îndeplinirea cererilor muncitorilor privind salariile și
profesiile) și avangardismul. Omenirea asista la o a două revoluție industrială, fiind introdusă
electricitatea, aglomerări industriale făcându-și apariția, fiind dezvoltate sisteme bancare și bursiere
ce afectau tot mai mult viața cotidiană. Produsele erau din ce în ce mai variate și mai ieftine,
amplificând confortul, iar transporturile micșorau distanțele. Ziarele, revistele și cărțile amplificau
cultura de masă, învățământul elementar era gratuit și tot mai accesibil publicului larg. De
asemenea, nu numai elitele, ci și celelalte clase își permiteau să-și petreacă timpul liber.
Africa era împărțită între cele șase mari puteri coloniale: Germania, Franța, Marea
Britanie, Italia, Portugalia și Belgia. Majoritatea locuitorilor se aflau în stadiul tribal și primitiv după
standardele europene. China era măcinată de conflicte interne, împărțită în zone de influență a
puterilor europene, fracturată de o elită locală sotisficată și o masă umană rigidă, conservatoare și
supusă. America Latină, pe fondul unei modernizări economice lente, se află sub
protecția SUA prin Doctrina Monroe, devenind o zonă polarizată, cu mari latifundiari, imobili
economic și mase de țărani lipsiți de pământ și nemulțumiți, și un segment burghez minor.
Explozia tehnico-științifică era speranța majorității segmentelor și palierelor sociale, iar războiul era
privit de o diplomație europeană aristocratică și conservatoare, văzându-l ca pe un instrument util,
ca pe o ultima soluție atunci când negocierile eșuau conform realismului politic. Primul Război
Mondial, ce a durat patru ani, dar s-a desfășurat în Europa, Africa, Orientul Mijlociu și Oceanul
Atlantic, a constat în uriașe eforturi umane și materiale depuse de statele combatante și în numărul
imens de victime, marcând începutul unui nou secol violent, cu genociduri la scară largă, ideologii
combatante, regimuri totalitare, dar și de un progres tehnologic major ce va lua amploare și
îmbunătățirea radicală a nivelului de trai, al proiectelor pașnice și preocupărilor pentru drepturile
individuale la nivel internațional pentru clădirea unei lumi democratice și libere.
Primul Război Mondial a izbucnit după o perioada de pace de 50 de ani în vestul Europei. La
originile acestui război a stat Războiul Franco-Prusac din 1870-1871, Alsacia și Lorena fiind preluate
de la francezi și alipite Germaniei. Franța pierduse poziția de putere hegemonică în Europa și a fost
nevoită să plătească daunele de război. Germania și întreaga Europă au intrat în perioada
diplomatică denumită "bismarkiana" (1870-1895), în timp ce pe plan social și cultural, Europa și
Imperiul Britanic traversau Epoca Victoriană. Germania era cea mai mare putere europeană din
perspectiva demografică, tehnologică și economică, în timp ce Imperiul Britanic era cel mai mare
imperiu colonial și deținea supremația navală. Germania deținea cea mai mare armată cu cel mai
performat echipament conform tradiției prusace ce se manifestă și în alte domenii. Armata domină
societatea germană ce era ierarhică și disciplinată.
Estul Europei fusese marcat de conflicte, ca Războiul Ruso-Turc (1877-1878), în cadrul căruia Rusia
își consolida influența în Bulgaria și Serbia și ca urmare, în 1879, Germania și Austro-Ungaria au
încheiat o alianță din care au rezultat Puterile Centrale. Italia s-a unificat, Franța a ocupat Tunisia
pentru a consolida frontiera de est a Algeriei, iar Italia dorea să capete teritorii în Africa
mediteraneană, de aceea, a încheiat alianța cu Puterile Centrale. Franța se aliază cu Rusia,
încheind o alianța franco-rusă, astfel, cel mai autocrat stat se aliase cu cel mai liberal stat european.
Erau numeroase ligi care promovau pangermanismul pentru a justifică expansiunea teritorială, Rusia
fiind determinată să se alieze cu Franța. Franța chiar a împrumutat Rusia cu importante sume de
bani pentru a se dezvolta. Britanicii doreau să construiască o cale ferată de la Cairo la Cape Town,
și erau gata să continue rivalitatea cu francezii în lupta pentru colonii. De aceea, în 1898, armata
franceză și cea britanică erau cât pe ce să se lupte la Fashoda. Însă tensiunile dintre cele două țări
s-au atenuat la încoronarea regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit, ce era francofon și francofil.
Primit cu ostilitate în Paris, a îmbunătățit relațiile cu Franța. Astfel, s-a format Antanta.
Împăratul german Wilhelm al II-lea al Germaniei a dus o politică globală-Weltpolitik, o politică
colonială, ocupând numeroase teritorii africane și intrând în conflict direct cu Marea Britanie.
Economic, Germania depășise Anglia, iar produsele germane concurau puternic cu cele britanice. În
1905, în Rusia, a izbucnit o revoluție ce a fost înfrântă, însă pe fondul acesteia a izbucnit războiul cu
Japonia, fiind pierdut de ruși, distrugând astfel mitul supremației rasei albe. Flota rusă făcuse ocolul
pământului pentru a-i atacă pe japonezi, iar în bătălia de la Tsushima, rușii pierd în fața japonezilor.
În 1907, Franța, Anglia și Rusia au încheiat o alianță, punând bazele Antantei datorită dezechilibrului
cauzat de creșterea puterii și pretențiile teritoriale și economice ale Germaniei. Se considera în
mentalitatea epocii că războiul este o metodă de a rezolva conflictele într-o Europa aristocratică.
Astfel, pe 28 iunie 1914, prințul moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand al Austriei, a
fost asasinat la Sarajevo. Folosind asasinarea ca pretext, Austro-Ungaria a declarat război
Serbiei,războiul luând amploare și escaladandu-se rapid într-un război european. Britanicii ezitau să
între în război până la ocuparea Belgiei de către germani. Planul de ocupație germană a Europei a
fost conceput de Alfred von Schlieffen în 1905. Conform planului, inima Franței era considerată a fi
între Sedan și Verdun, astfel, germanii au plănuit să învăluie armata franceză, planul fiind inspirat
dintr-o bătălie antică, Bătălia de la Cannae. Dar francezii au folosit planul al XVII-lea, ce presupunea
un atac vijelios în Alsacia și Lorena. Schlieffen știa că Germania va lupta pe două fronturi și
consideră că Rusia nu va reuși să-și mobilizeze armata în timp util. În realitate, rușii s-au mobilizat
rapid. În urmă Bătăliei de la Marna a început declinul armatei germane.
Primul Război Mondial a durat patru ani, însă rezultatul a fost decis în primele săptămâni după
eșecul germanilor de a cuceri rapid Franța. Serbia s-a dovedit a fi un adversar puternic, eliberându-
și teritoriul de trupele austro-ungare. Intrând în război, Imperiul Otoman a purtat succese împotriva
rușilor și britanicilor în Caucaz. Britanicii au debarcat în Golful Persic, însă planul a eșuat. Au adus
trupe din Nouă Zeelandă care au fost înfrânte la Gallipoli.
În 1915, după ezitări, Italia a intrat în război, însă s-a dovedit slabă, pe cursul râului Isonzo
purtându-se 12 bătălii cu un rezultat nul. Bulgaria a intrat în război de partea Puterilor Centrale după
ce a investit sume mari în armata în urmă războiului din 1878, devastând Serbia care nu a putut face
față pe două fronturi, liderii sârbi plecând în exil în Corfu. În 1916, România intră în război, într-un
moment favorabil pe frontul de est, în timp ce armata rusă condusă de Drusilov, înainta puternic.
După înfrângerea de la Marna, germanii au aplicat o nouă strategie, aplicând planul de învăluire al
lui Schlieffen, încercând să găsească un punct pentru a continuă încercuirea, o goană nebună
continuând până în Marea Nordului.
Frontul de Vest capătă imaginea tipică de "război static de tranșee". Pe frontul din est, armata rusă,
care suferise înfrângeri în 1914, s-a refăcut repede, însă s-au creat premizele unei revoluții. În 1915,
germanii au schimbat strategia și de aceea au etanșeizat frontul de vest și au atacat în est, obținând
victorii importante, ocupând Varșovia și o parte din Ucraina, ajungând până în Țările Baltice. Dar
văzând că nu pot scoate Rusia din război, au atacat în vest, schimbând tactică în cea de război de
distrugere. Germanii au plasat un număr impresionant de tunuri, vizând o zona restrânsă, în sudul
frontului, în 1916, desfășurându-se lupte devastatoare la Verdun. Francezii au folosit tactici similare,
și astfel, în urmă Bătăliei de la Verdun, 600 000 de soldați au murit în ambele tabere.
În 1916, germanii au început o nouă ofensivă împotriva britanicilor, care aduceau tot mai mulți
soldați și au introdus serviciul militar obligatoriu. A urmat Bătălia de pe Somme (1916), soldată cu
600 000 de victime. România a fost supusă unui asalt al celor patru puteri centrale, 2/3 din țară fiind
ocupate.
În 1917, Rusia iese din război, marcată de revoluția bolșevică, frontul de est dispărând, moment
favorabil pentru germani. Balanță puterii avea să se schimbe însă odată cu intrarea Statelor Unite
ale Americii în război. Războiul a escaladat, devenind astfel un război mondial. În 1918, efortul
principal al germanilor s-a mutat pe frontul de vest. Profitând de pe urmă răgazului de pe frontul de
est, austro-ungarii au beneficiat de sprijinul german în ceea ce a urmat să fie cunoscut drept
dezastrul de la Caporetto, Austria devastând Italia. Germania era însă sufocată economic, iar în
octombrie 1918, germanii au fost complet copleșiți și îndepărtați de pe teritoriile ocupate. Puterile
Centrale au capitulat succesiv. Pe 29 septembrie, Bulgaria a fost prima care a capitulat. Pe 30
octombrie, a capitulat Imperiul Otoman. Pe 3 noiembrie capitulează Austro-Ungaria în fața italienilor.
Pe 11 noiembrie Germania a capitulat. Ultima putere centrală care a capitulat a fost Ungaria pe 13
noiembrie.
Primul Război Mondial a implicat țări din toate continentele, însă s-a concentrat cel mai mult în
Europa. Era gândit că un război de scurtă durata, însă a durat mai mult. Se consideră că până de
Crăciun, soldații aveau să se întoarcă acasă învingători. Erau însă generali care au prevăzut că
războiul avea să fie lung. S-a dovedit a fi un război industrializat, fiind utilizate arme noi, ca tunurile
care trăgeau la peste 30 de kilometri, prototipurile de avioane de război, tancurile (care nu aveau
tunuri, fiind doar infanteriști aflați în acestea ce trăgeau în inamici), armele chimice și submarinele
introduse de germani. S-a dovedit a fi un Război Total, fiind unul dintre războaiele cu cele mai mari
mobilizări: Franța a mobilizat 5 milioane de soldați (1/8 din cetățeni), Rusia-12 milioane de soldați,
Germania-7 milioane de soldați, toți aceștia mobilizați prin propagandă de război. Au fost comise
abuzuri asupra civililor, pentru că nu se mai făceau diferențe dintre militari și civili, orașele fiind astfel
bombardate.
A fost un război al naționalismului, fiindcă , dincolo de mobilizarea societăților, au fost mobilizate
statele naționale, făcând uz de valori naționale și a conceptelor naționaliste. În urmă războiului și
înfrângerii Germaniei, naționalismul extremist a luat amploare.
Primul Război Mondial a fost un război de poziții, un război de tranșee.
Încheierea Războiului
Primul Război Mondial a lăsat în urma sa pierderi umane și materiale imense, o situație economică
dificilă la nivel global, o criză morală de conștiința ce a determinat apariția curentului pacifist ce a
dus la aplicarea a unor numeroase programe și proiecte de organizare a noii lumi pe noi baze pentru
a asigura pacea, securitatea, dezvoltarea și bunăstarea. [2]
Pe 8 noiembrie 1917, guvernul bolșevic a lansat Decretul asupra păcii, iar guvernul american a
lansat programul de pace cunoscut ca "Cele 14 puncte ale președintelui Wilson". Cele două
programe cuprindeau principii importante, ca diplomația deschisă, dreptul la autodeterminare (prin
care fiecare populație își putea alege formă de guvernare, de a trăi liber, într-un stat liber,
independent și suveran), pacea democratică, fără anexiuni. Programul american prevedea
egalitatea între state, libertatea navigației pe mare, libertatea comerțului, reducerea înarmărilor,
crearea unei Ligi a națiunilor pentru menținerea păcii și cooperării între state. [3] La 11
noiembrie 1918, Primul Război Mondial s-a încheiat.La 18 ianuarie a început Conferința de Pace de
la Paris din 1919, la care au participat doar statele aliate învingătoare. Divergențele dintre
participanți erau imense, opiniile și soluțiile propuse nu concordau. Au fost realizate rapoarte și
analize întocmite de cele 50 de comitete și comisii de experți și de organele principale ale
conferinței-Consiliul celor zece, Consiliul celor cinci, Consiliul celor patru: Marea Britanie, SUA,
Franța, Italia. Japonia se implică și ea în problemele ce priveau Extremul Orient și Oceanul Pacific.
Președintele american Woodrow Wilson i-a declarat președintelui francez, Raymond Poincare, că
menținerea păcii va fi mai dificilă decât războiul.[4] Războiul, miscarile sociale și naționale, precum și
obligațiile grele impuse statelor înfrânte au dus la destrămarea a patru mari imperii: rus, austro-
ungar, german și otoman.
Consecințele Primului Război Mondial

Europa încă juca pe plan politic un rol considerabil la nivel global, statele europene încă își
mențineau imperiile coloniale, și de asemena, Europa deținea un primat asupra culturii. Au apărut
noi centre de putere, noi state extraeuropene au fost industrializate, țări ca Japonia intrând pe
piețele din China, Asia de Sud-Est și India. Relațiile dintre metropole și colonii s-au deteriorate însă.
Militarea lui Woodrow Wilson pentru suveranitatea popoarelor și tezele marxiste anti-imperialiste au
dus la începutul mișcărilor de emancipare poltica. SUA a avut cel mai de câștigat, dublându-și
venitul național și producția de oțel, și crescând flota comercială, împrumutând beligeranților 11-12
miliarde $ și câștigând competiția investițiilor în America Latină, preluând prima poziție ca
superputere la nivel global. Conform lucrării lui "Hugh Thomas-A History of the World", au fost patru
mari consecințe ale Primului Război Mondial:
 Colaborarea dintre industrie, forța de muncă și guvern au inspirat ideologia, ideile statului
corporatist și dezvoltarea lor în regimurile totalitare și regimurile democratice.
 Amploarea și duritatea propagandei au lăsat urme vizibile
 Ruinarea sistemului de credit antebelic
 Mutarea puterii și influenței democratice ca sistem politic în SUA
Germania nu mai era cea mai puternică țară din Europa. Franța, care avea ambițiile ei, îi sunt
limitate de Marea Britanie.
Numărul victimelor a fost enorm, estimat la 16-30 milioane de morți și 22 de milioane de răniți,
majoritatea fiind europeni. Franța a înregistrat 1,7 milioane de morți și dispăruți, reprezentând 4-5 %
din populație, plus 130 000 de oameni mutilați pe viață. Germania: 2,8 milioane de morți,
reprezentând 3-4% din populație. Austro-Ungaria: 2 milioane de morți, Rusia: 2,8-3 milioane de
morți (2 % din populație), numărul crescând la 5 milioane după instaurarea regimului
bolșevic. Marea Britanie și Italia pierd trei sferturi de milion de oameni, 2-4% din populație. Se mai
adaugă un număr neprecizat de civili care au murit datorită operațiunilor militare, datorită condițiilor
precare de igiene ce au favorizat epidemiile ca tuberculoza, tifosul, dizenteria și gripa spaniolă care
a ucis 50-100 de milioane de oameni, adică 3-5 % din populația globală. Cele mai afectate clase de
vârstă au fost cele cuprinse între 15-40 de ani, ceea ce a rezultat o diminuare a natalității. Milioane
de oameni au fost nevoiți să se deplaseze de pe teritoriile pierdute, ca germanii ce au fost forțați să
părăsească Alsacia și Lorena. În Ungaria, 400 000 de maghiari veniți
din Transilvania, Slovacia și Serbia și-au găsit refugiul. 200 000 de bulgari s-au deplasat de pe
teritoriile pierdute. 1 milion de greci au emigrat din Turcia.
Războiul a întrerupt progresul rapid în privința infrastructurii sanitare, ceea ce a dus și la creșterea
mortalității infantile, în Franța înregistrându-se o creștere de la 17 % în 1914 la 22 % în 1918.
Pierderile umane au afectat economia, ce a fost privată de producători și consumatori. În urma
războiului a crescut numărul familiilor dezorganizate, au rămas milioane de văduve și orfani,
contribuind la sentmentul de îmbătrânire constant ce a dominat Europa în anii 20’.
Consecințele socio-economice
Numai în Franța au fost distruse 300 000 de case, 3 milioane de hectare de sol fertile, iar producția
industrială a înregistrat o scădere de 35%. Germania și-a redus producția de cărbune cu 45%, iar
producția agricolă-50%. La scară continentală, potențialul agricol s-a diminuat cu 35%, și cel
industrial-40 %. Deficitul bugetar a crescut de 10-20 de ori față de nivelul antebelic. În 1914, Franța
și Anglia erau marii creditori ai lumii. În 1918, Franța și Anglia datorau miliarde de dolari SUA. O
estimare globală arată că Primul Război Mondial a costat 338 de miliarde de dolari.
Distrugerile materiale au fost considerabile, mai ales că au fost afectate unele dintre cele mai
prospere regiuni din Europa de dinainte de război: Belgia, nordul Italiei, Polonia, vestul Ucrainei.
Dacă înainte de război, Europei i se datorau milioane de dolari de către SUA, după război ,Europa le
datorau 11-12 miliarde $ americanilor, iar cei care s-au împrumutat cel mai mult fiind britanicii.
Monedele de aur și argint au dispărut.
Lipsa monedelor, alimentelor și bunurilor de consum au dus la creșterea inflației și a prețurilor,
precum și la deprecierea monedelor europene, francul pierzând 50% din valoarea sa, lira sterlină-
10 % , iar marca germană-90%. Prețurile au crescut de 5 ori în Franța și de 12 ori în Germania. Au
fost înființate ministere speciale care acordau o mare parte din bugetul național văduvelor, orfanilor
de război și veteranilor. S-a pus problema reparațiilor, și s-a considerat că Germania va fi cea care
va plăti sume uriașe. A urmat o criză financiară ce a destabilizat monedele europene și a crescut
prețurile.
S-a creat un tip social nou-"veteranul", ce cuprindea milioane de europeni individualiști deveniți
solitari, educați sau analfabeți, întorși din război, marcați de traume. Războiul i-a învățat
camaraderia, unitatea, ierarhia și ascultarea față de superiori, dezvoltând însă o ostilitate față de
clasa politică și instituțiile parlamentare considerate vinovate pentru izbucnirea războiului. Unii,
idealizați și transformați în eroi de război, au căutat aceleași valori în viață cotidiană pe care le
învățaseră în război , dezvoltând grupări paramilitare ca Crucea de Foc în Franța sau Căștile de Oțel
în Germania, iar tinerii alienați de transformările sociale și politice, au îngroșat rândurile adepților
partidelor extremiste ca cel nazist sau fascist.
S-au creat relații sociale tensionate, iar averile producătorilor și intermediarilor, a fabricanților de
arme și marilor comercianți au sporit, devenind noii îmbogățiți. Francezii producători de artilerie și
vehicule ca Schneider, Citroen și Renault sau italieni ca Ansaldo sau Fiat ori patronii siderugiei
germane din Ruhr au avut mult de câștigat pe urmă războiului, alături de micii negustori. La polul
opus erau sărăciții, victimele războiului și a inflației, având venituri fixe pe care nu le-au putut
reevalua, suferind de pe urma deprecierii monetare și îndurând loviturile din exterior. Mici depunători
au ajuns ruinați în urmă loviturilor de stat în Rusia sau în urma desființării caselor regale. Clasa de
mijloc a fost pauperizată agresiv. Puterea de cumpărare a salariaților s-a depreciate masiv: Franța-
15%, Marea Britanie-20%, Germania-25%. Foarte mult de suferit au avut agricultorii în urma
inflației . Războiul chiar a accelerat exodul rural provocat de necesitatea forței de muncă în industria
de armament, producând o populație dezrădăcinată, îndepărtată de viață tradițională. În Europa de
Est au fost aplicate reforme agrare și au apărut partide politice țărănești.
Războiul a produs disocierea structurilor tradiționale, antrenând extinderea muncii femeilor, care
până atunci, erau angajate în sarcini domestice și în sectorul serviciilor, lucrau în uzine, ocupând
35% din locurile de muncă industriale. Din război a rezultat milioane de văduve sau divorțate, doar
în Germania și Franța, numărul divorțurilor dublându-se, în Marea Britanie crescând de 4 ori.
Transformările sociale au dus la amploarea agitațiilor sociale și nemulțumirilor sociale ceea ce au
dus la accesiunea și extinderea mișcărilor extremiste, dar și la mișcări sindicale create în urma
grevelor ca cea din 1920 din Franța care a paralizat transportul. Muncitorii puteau să lucreze doar 8
ore pe zi, obținând și alte avantaje, însă pe termen mediu, agitațiile sociale și compromisurile s-au
dovedit a fi grave.
Consecințele politice
În schimb, pe plan politic, democrația a avut de câștigat pe termen mediu în unele state, însă
liberalismul classic a avut de suferit. Se introduce votul universal, Finlanda fiind prima țară din
Europa în care au votat femeile. S-au modificat relațiile dintre individ și stat. Principile liberale nu mai
erau respectate și recunoscute. S-a ajuns la mobilizarea la scară largă a resurselor umane și
materiale, a coeziunii morale a națiunii, justiției și echității sociale. Statul nu mai administra într-un
domeniu restrâns, nu mai menținea doar ordinea publică, exercita justiția, gestiona relațiile externe
și sistemul defensive. Stabilea prioritățile economice, construind uzine, intervenea în cercetare și în
relațiile dintre grupurile sociale și reglementa salariile și durata muncii la cererea sindicatelor și a
menținut raționalizarea și controlul asupra produselor mulți ani. Relațiile dintre puterile publice s-au
modificat, guvernele fiind mai eficiente și capabile în luarea unor decizii rapide în timp ce
parlamentele se dovedeau a fi lente, lipsite de unitate. Parlamentul pierdea tot mai mult controlul
asupra puterii executive. Parlamentele erau considerate vinovate pentru izbucnirea războiului, iar
guvernele erau cele care au adus victoria și încheierea războiului,dar nimeni nu putea aduce inapoi
victimele razboiului.
Consecințele culturale
Pe plan cultural și spiritual, valorile tradiționale au fost zdruncinate în Europa. Războiul a eclipsat
optimismul secolului XIX, distrugând încrederea generațiilor precedente în clădirea unei societăți
ideale. Jerfele, tensiunile, efortul de război au provocat o reactive de compensare pentru a recupera
cei patru ani pierduți, rezultând apetitul pentru bucurie, însă regasit doar în mediul urban. Diferențele
dintre mediul rural și cel urban au crescut. Sentimentul religios și disputele mistice asupra destinului
au renăscut. Războiul a dus la contestarea credinței și bisericii. Dar a stimulat pacifismul în rândul
intelectualilor ce s-a manifestat prin negocieri, dezarmare, crearea unor instituții internaționale că
Liga Națiunilor, pacte pentru scoaterea războiului în afară legii. Însă dezamăgirile învinșilor și
învingătorilor au dus la exasperarea orgoliului național, democrația fiind considerată vinovată pentru
sacrificarea onoarei și interesului național. Elită britanică (Oxford, Cambridge) a pierit în război.
Generația Primului Război Mondial este considerată o „generație pierdută” („lost generation”).
Gertrude Stein folosește termenul de „generație dezorientată”.
Dadaismul a fost primul curent de avangardă care s-a manifestat în timpul primului război mondial,
punând întreaga cultură sub semnul întrebării. Schnitzler, medic de profesie, scriitor și reprezentant
al culturii austriece, susține că austriecii simțeau că imperiul lor multinațional avea să se destrame și
că numai un război avea să le salveze viitorul. În Germania, numai în primul an de război, au fost
publicate 1,5 milioane de poeme de război. Sunt publicate capodopere numeroase în literatură
franceză, engleză, germană și în cea americană. Exemple:
Literatura despre Primul Război Mondial a continuat și în perioada interbelică. În literatură britanică
au apărut vaste opere de război: poeme și articole că:
 Edmund Blunder-Ecouri de război
 Scherrif- Sfârșitul Călătoriei

 Richard Aldington-Moartea unui erou
 Robert Graves-Adio tuturor
 Frederic Manning-Soldații
 Sasson-Amintirile unui ofițer
 În literatură germană s-au afirmat Ernst Junger-Prin furtuni de oțel sau Erich Mariș
Remarque-Pe frontul de vest din nou.
 Romanul lui Hemingway-„Lost generation”, prezintă fenomenul generației de oameni pierduți

și derutați. Câteva romane emanau un aer pacifist. Există mulți artiști care au avut de suferit
datorită războiului și care au fost uciși, 80% înclinând spre această viziune. Există scriitori că
Junger sau Kessel care glorificau războiul, scoțând în evidență valorile anacronice ale
războiului, în special eroismul. Ernst von Salomon s-a remarcat cu „Proscrișii”.
 Decepțiile au venit repede, iar iluziile s-au spulberat. În fața dezastrului și morții, majoritatea
oamenilor au adoptat curentul pacifist. Au fost realizate picturi celebre ce evidentiau războiul.
Paul Nash a realizat o pictură expresionistă, un peisaj lunar, cu trunchiuri de copaci retezati,
numindu-se „Construim o lume nouă”. John Singer Sargent a pictat „Gazații”. Otto Dix a
realizat 50 de gravuri intitulate „Război”. În Germania a apărut expresionismul. Nu avea un
grup solitar, un program, dar avea o stare de spirit, raspandindu-se în țările de limba
germană. Era un curent al accentuării și al deformării, nefiind respectată anatomia.
Expresioniștii respingeau armonia anatomică. Curentul a apărut în 1905, iar din 1910 se
manifestă în literatură. Georg Heym a fost cel mai important poet expresionist german,
prevestind Primul Război Mondial. Expresionismul și Dadaismul sunt cunoscute ca fiind
curente de avangardă. Tristan Tzara , o personalitate a dadaismului, a scris „Cântecul unui
ascensor”. Curentul se caracteriza prin infantilism.
 Una dintre consecințele culturale ale războiului a fost distrugerea restricțiilor culturale de
dinaintea să. În urmă derutei sociale a apărut jazz-ul apreciat în SUA și Europa. Epoca Jazz-
ului era marcată printr-o evidență frenezie de a trăi, valorile trecutului precum familia,
caracterul sau educația fiind puse în plan secund. Invidualismul a luat amploare.
 Romanul lui Andre Gide-Fructele Pământului, publicat în 1897, a marcat începutul unui
puternic individualism. Marcel Proust s-a remarcat datorită trăirilor profund personale. Aldous
Huxley s-a remarcat cu „Surâsul Giocondei, Punct contra punct”, iar Luigi Pirandello cu
„Șase personaje în căutarea unui autor”. James Joyce s-a remarcat cu Ulisses.
 Survin modificări în alimentație și vestimentație. Berlinul devenise o adevărată capitală

culturală a Europei, alături de Viena și Paris. Elementele americane sunt adoptate de către
europeni. Criză raționalismului ia amploare și popularitatea absurdului crește.
Suprarealismul se desprinde fizic de dadaism. Pătrund elemente de ocultism și ezoterism în
ideologii.
 Tratatele de pace
Conferința de Pace de la Paris[modificare | modificare sursă]
Cei patru Mari: Premierul britanic David Lloyd George , Premierul italian Vittorio Orlando, Premierul francez
Georges Clemenceau si Presedintele american Woodrow Wilson
 28 iunie 1919-Tratatul de la Versailles cu Germania

 10 septembrie 1919-Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria
 27 noiembrie 1919- Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria
 4 iunie 1920-Tratatul de la Trianon cu Ungaria
 10 august 1920-Tratatul de la Sèvres cu Imperiul Otoman
 24 iulie 1923-Tratatul de la Lausanne cu Turcia
Conferința de pace a aplicat principiul naționalităților ]. Harta politică a Europei a fost modificată prin
trasarea unor noi frontiere și reconstituirea unor state independente ca Polonia, Austria și Ungaria,
precum și apariția unor state noi ca Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei, statele baltice și încheierea
unității teritoriale a altor state ca România și Italia. Austria independentă era o țară predominant
agrară, cu o situație economică și financiară precară, iar populația nemulțumită dorea unirea cu
Germania industrială. Ungaria a fost redusă la teritoriile ei cu o populație majoritar maghiară. Polonia
a fost reconstituită, iar din fosta Austro-Ungarie a luat naștere Cehoslovacia. În jurul Serbiei s-au unit
croații, slovenii, bosniacii, formându-se Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Regatul Român s-a unit cu
Basarabia, Bucovina și Transilvania. Din fostul Imperiu Rus s-au
constituit Finlanda, Lituania, Letonia și Estonia. În unele state au luat naștere grupuri etnice
minoritare, care au întreținut starea de agitație și contestare, iar dispută teritorială dintre Rusia
Sovietică și Polonia s-a transformat într-un conflict câștigat de polonezi ce și-au împins frontieră spre
est.
La 28 octombrie 1920, la Paris, a fost semnat tratatul între Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de o
parte, și România, pe de altă parte, fiind recunoscută suveranitatea României asupra teritoriului
dintre Prut și Nistru, iar statul român se angaja să respecte drepturile și libertățile tuturor locuitorilor.
Pe noua hartă politică europeană, unele state erau mai avansate economic, cultural și democratic.
Altele erau mai sărace, mai slăbite, unde democrația, ideile liberale, legalitatea, toleranță erau
incipiente sau necunoscute. Au fost introduse noi constituții, făcându-se salturi importante spre
democrație, prin sistemul parlamentar. S-au adoptat legi noi care să asigure progresul economic,
social și cultural. În altele s-a produs fenomenul opus, valorile democratice și spiritul tolerant fiind
negate, iar manifestările xenofobe, revizioniste sau revanșarde s-au accentuat.
Modificări teritoriale
 Stabilirea Republicii germane Austria și a Republicii Democratice Ungaria, familia de
Habsburg este exilată
 Granițele Ungariei independente nu includeau 2/3 din teritoriile deținute de fostul regat
maghiar, inclusiv multe zone în care era majoritate maghiară.Austria menținea controlul asupra
multor zone germane, pierzând însă zone germane variate din ce deținuse fostul Imperiu
Austriac
 Bohemia, Moravia, Opava Silezia și partea vestică a Cieszyn, Slovacia și Ruthenia Carpatică
formau Cehoslovacia
 Galicia, partea estică a Cieszyn, nordul Oravei și nordul Spisz erau transferare Poloniei
 Sudul Tyrolului și Trieste erau cedate Italiei.
 Bosnia și Herțegovina, Croația-Slavonia, Dalmația, Slovenia și Vojvodina erau unite cu
Serbia formând Regatul Iugoslaviei
 Transilvania, Basarabia și Bucovina erau cedate României
Lista statelor ce au primit teritorii după Primul Război Mondial
 Iugoslavia (Serbia, Croația, Slovenia, Bosnia și Herțegovina etc.)
 România (Transilvania, Bucovina și Basarabia)
 Austria (Burgenland)
 Grecia
 Franța (Alsacia și Lorena)
 Italia (sudul Tyrolului și Trieste)
 Danemarca (regiuni din Germania)
 Belgia (Eupen și Malmedy)
 Cehoslovacia (Bohemia, Moravia, Opava Silezia și partea vestică a Cieszyn, Slovacia și
Ruthenia Carpatica)
 Polonia (Coridorul Dantzig-ului)
 Estonia
 Letonia
 Lituania (Memel)
 Marea Britanie-Mandatele Ligii Națiunilor în Africa și Orientul Mijlociu
 Japonia-teritorii din China
 Noua Zeelandă-Samoa
 Australia-Nouă Guinee, Arhipeleagul Bismark și Nauru
 Portugalia
 Africa de Sud: sud-vestul Africii
Lista statelor ce au pierdut teritorii
 Germania-teritorii cedate Austriei, Poloniei, Franței, Danemarcei și Belgiei în cadrul
Tratatului de la Versailles
 China-Jiaozhou și Shandong din nordul Chinei cedate Japoniei
 Austria-teritoriile deținute de când era imperiu; stat succesor al Cisleithaniei și al Imperiului
Austro-Ungar
 Ungaria-stat succesor al Transleithaniei și al Imperiului Austro-Ungar

 Turcia-teritoriile deținute când era Imperiul Otoman
 Bulgaria
 Marea Britanie-Irlanda și Egiptul
Tratatul de la Versailles
Germania era socotită ca fiind principalul vinovat de declanșarea războiului. Tratatul de la Versailles
cuprindea condiții severe teritoriale, demografice, economice și militare pentru Germania
Germania ceda teritorii Franței, Belgiei , Danemarcei și Poloniei, locuite de 8 milioane de oameni.
Germania pierdea 1/7 din teritoriu și a zecea parte din populație. A cedat Alsacia și Lorena Franței, a
cedat Eupen și Malmedy Belgiei și teritorii nordice Danemarcei. Coridorul Dantzig-ului care separă
Prusia estică de restul Germaniei revenea Poloniei.
Între 1920-1921, au loc plebiscite; în sudul Prusiei, Germania câștigă 90% din voturi, iar în Silezia
Superioară, Germania menținea 2/3 din teritoriu, restul teritoriului revenind Poloniei.
Regiunea Cieszyn va reveni Cehoslovaciei, unde cehii reprezentau sub o treime din populație.
Regiunea Memel din estul Prusiei Orientale e plasată sub o administrație internațională până în
1923, care va fi anexată de Lituania. Germania pierde toate teritoriile de peste mări în favoarea Marii
Britanii, Franței, Japoniei, Belgiei și Portugaliei, sub formă de mandat sau prin preluare directă.
Serviciul militar obligatoriu este interzis, armata este redusă la 100 000 de soldați și 5000 de ofițeri,
nu mai mult de șapte divizii de infanterie și trei divizii de cavalerie, recrutați pe baza de voluntariat.
Nu se mai putea fabrica armamant , se interzicea deținerea de blindate, artilerie grea, submarine și
aviație militară. Zona din stânga Rinului și o fâșie de 50 km de-a lungul malului drept erau
demilitarizate, fortificațiile și locurile întărite fiind dărâmate. Marele stat major german și formațiunile
militare au fost dizolvate.
Drept compensație pentru distrugerea minelor de cărbuni din nordul Franței, Germania a cedat
Franței proprietatea asupra minelor de cărbuni din bazinul Saar, iar Saar era pus sub administrația
Societății Națiunilor. Orașul Liber Danzig și teritoriul adiacent lui constituiau orașul liber plasat sub
protecția Societății Națiunilor. Germania se angaja să acorde dreptul de tranzit pe teritoriul sau
persoanelor, mărfurilor, navelor, vagoanelor și serviciilor poștale. Germania era obligată să
recunoască independența Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei și își pierdea coloniile, să plătească
reparațiile învingătorilor și să acorde acestora clauză națiunii celei mai favorizate. Germania avea să
plătească în cursul primelor patru luni din 1921 echivalentul a 20 de miliarde mărci de aur.
Tratatul de pace a slăbit puterea Germaniei, transformând-o într-un stat de rangul doi. Orice
încălcare a unei prevederi însemna act de ostilitate.Germanii au socotit că au fost înșelați din interior
și nedreptățiți și umiliți din exterior, situație de care vor profită ultranaționaliștii, militaristii și naziștii
care nu vor recunoaște prevederile Tratatului de la Versailles și contestând noile frontiere. Vor
recurge la diverse modalități pentru a reface Germania Mare de dinainte de război. În Austria,
efectivele militare nu puteau să depășească 30 000 de militari, în Bulgaria-20 000, în Ungaria-30
000, iar în Turcia-50 000.
Societatea Națiunilor
Atrocitățile războiului și dorința de menținere permanentă a păcii a determinat amploarea curentului
pacifist ce a contribuit la crearea în cadrul Conferinței de pace, a Societății Națiunilor, pe baza
Pactului întocmit de comisia specială, condusă de președintele american. [9] Pactul Societății
Națiunilor era inclus în tratatele de pace și cuprindea 26 de articole, în care erau definite obiectivele
Societății, componentă și structura sa, modul de funcționare, drepturile și obligațiile acestora.

Principalele structuri ale Ligii au fost Consiliul, alcătuit din 5 membri permanenți (ulterior 4 după ce
SUA nu a participat) și unul de 4 membri nepermanenti (6 membri după 1922-1926), Adunarea
Generală la care participau 42 de membri, un Secretariat la Geneva și Curtea permanentă de
Justiție Internațională stabilită la Haga. [10] Erau o serie de organisme subsidiare politice: Comisia
Permanentă pentru mandate, Înaltul Comisariat pentru refugiați și organisme tehnice de cooperare
intelectuală și probleme sociale. Articolul de baza al Pactului era articolul 16 care prevedea sancțiuni
economice și militare împotriva statelor agresoare care nu respectau procedurile de rezolvare a
disputelor prevăzute în actul fondator al Ligii. Obligativitatea arbitrajului era necesar completă cu
detalierea metodelor de mediere și cu decizia de a crea o Curte permanentă de justiție
internațională. Articolul 19 prevedea modificarea tratatelor în condițiile existenței votului unanim la
nivelul structurilor decizionale ale Ligii. [11] Sediul Societății era stabilit la Geneva, iar pactul prelua
unele din principiile de baza ale programului american de pace, stabilind că scopurile principale erau
garantarea păcii și securității națiunilor, cooperarea egală dintre acestea, reducerea înarmărilor,
rezolvarea diferendelor și litigiilor dintre state pe cale pașnică, sancționarea celor care încălcau
tratatele și obligațiile internaționale. În coloniile stăpânite de Germania sau teritoriile stăpânite de
Imperiul Otoman, Societatea Națiunilor a recurs la sistemul mandatelor, încredințând administrarea
teritoriilor Angliei, Franței sau Japoniei, în vederea pregătirii lor pentru a deveni autonome sau
independente. Durata mandatului varia, iar beneficiari ai mandatelor au fost Japonia în China și
zona Pacificului, Anglia și Franța în Africa și în lumea arabă a Imperiului Otoman, Siria și Libanul
revenind Franței, Palestina și Irakul revenind Angliei. Unele orașe disputate au fost declarate libere
și trecute sub autoritatea Societății Națiunilor, ca Orașul Liber Danzig disputat de Germania și
Polonia, și Orașul Fiume și împrejurimile, revendicat de Italia și de Iugoslavia. 20 000 km de noi
granițe au fost trasate, vechile unități economice au fost desființate, noi sisteme monetare au fost
create , iar integrarea economică, juridică a noilor regiuni a pus dificultăți statelor est-europene, ca
Iugoslavia care nu avea un sistem de căi ferate, ci patru sisteme de cai ferate, fiecare cu ecartament
și orientări diferite, fără să alcătuiască un sistem integrat. Procesul de modernizare s-a dovedit a fi
foarte dificil în contextul tensiunilor dintre învingători, revizionismului, amenințării comunismului,
contestării fiecărei granițe din centrul și estul Europei, capitalurilor insuficiente. Cauzele eșecului
Societății Națiunilor sunt disputate, diferențele dintre așteptările opiniei publice la nivel mondial și
capacitățile reale ale Ligii fiind imense. Lipsa de încredere a marilor puteri în sistemul Societății
Națiunilor a făcut că o mare parte a problemelor lumii post-Versailles să fie rezolvate prin intermediul
unor organisme paralele: Consiliul Suprem al Puterilor Aliate și Asociate, Conferință Ambasadorilor,
Comisia Reparațiilor. Puterile europene predominau Consiliul, iar SUA și URSS lipseau. Liga nu
reflectă nouă distribuție la nivel global. Funcționarea instituțiilor pe baza unanimității a transformat
Liga într-un instrument al prezervării statu-quo-ului. [12] [13] Era necesar un nou sistem de vot și
crearea de metode efective pentru Liga de a-și impune deciziile, iar condițiile aduceau severe limitări
suveranității naționale. Aplicarea prevederilor Pactului și realizarea obiectivelor s-au dovedit a fi
dificile din cauza nemulțumirii învinșilor și absența Rusiei și SUA. Societatea Națiunilor nu era un
organism universal așa cum se dorea inițial. A eșuat datorită menținerii și instaurării unor guverne
totalitare, contestarea ordinii instaurate după război a Societății Națiunilor, disputelor dintre marile
puteri membre, interesele și acțiunile divergente amplificând slăbiciunile acesteia. URSS nu a fost
admisă la Conferință de pace și nu a semnat tratatele, iar statul sovietic nu a recunoscut tratatele și
nouă ordine a Societății Națiunilor. Puterile victorioase au sprijinit forțele politice și militare
antisovietice în războiul civil rus, fără succes. S-a recurs la blocada economică, politică și
diplomatică împotriva Rusiei și la consolidarea puterii statelor vecine acesteia. [14]
Congresul American a refuzat să ratifice tratatele de pace semnate sau acceptate de președintele
Wilson. Americanii respingeau Societatea Națiunilor. SUA, din debitor al Europei, au devenit creditor
al Europei, fiind capabile să-și impună punctul de vedere, deși revenise la politică tradițională de
izolare. În ciuda dificultăților și neajunsurilor, Societatea Națiunilor a întreprins numeroase acțiuni
pentru menținerea păcii și securității, pentru respectarea tratatelor și aplicării principiilor Pactului. A
pus în practică reconstrucția economică și financiară a Austriei, Ungariei, Bulgariei ,Albaniei, Greciei
și Portugaliei. Conferință economică mondială din 1927, organizată sub egida acesteia,a urmărit
aplicarea unui vast program de cooperare economică între state. Desfășurate în afară cadrului
Societății, Conferință și Acordurile de la Locarno din octombrie 1925 au stat sub semnul și în spiritul
Pactului.Pactul Kellogg-Briand semnat în august 1928, elimina războiul din raporturile
internaționale,toate conflictele trebuind să fie rezolvate prin negocieri pașnice. Societatea Națiunilor
s-a angajat să reducă înarmările până la minimul necesar menținerii ordinii interne și apărării
frontierelor.
Au fost create alianțe regionale defensive ca Mica Antantă (Cehoslovacia , Iugoslavia și România)
și Înțelegerea Balcanică (Grecia, Iugoslavia, România și Turcia).
Regimuri
Regimurile democratice
Turcia
La izbucnirea Primului Război Mondial, Imperiul Otoman se află în declin și caută să rămână neutru.
La provocarea tânărului ministru de război Enver Pașa, Turcia a intrat în război în noiembrie 1914
de partea Puterilor Centrale. Trei dintre cele cinci armate ale Turciei au fost plasate sub comanda
generalului Liman von Sanders. Flota turcească a atacat navele britanice și franceze din Marea
Neagră. În 1915, 1,5 milioane de armeni au fost uciși în cadrul unei campanii izbucnite pentru
motivul că armenii au colaborat cu rușii. Pe 30 octombrie 1918, Imperiul Otoman semnează
armistițiu; delegații otomani s-au prezentat la invitația învingătorilor din partea Antantei pe nava de
război Agamemnon. Urmările războiului au fost devastatoare pentru imperiu. Clauzele impuse de
învingători (britanicii în primul rând) erau înrobitoare. Imperiul Otoman nu trebuia doar să-și dizolve
armata, ci chiar să permită accesul puterilor învingătoare pe întreg teritoriul imperiului. Întinse teritorii
ale Turciei propriu-zise au fost luate sub controlul învingătorilor. În Istanbul trupele aliate au intrat în
forță și din nou într-o manieră simbolică. În aceeași zi, junii turci au plecat mai întâi la Odessa, după
care au plecat la Berlin. Conducătorii lor erau Talaat, Gemal și Enver – cei care conduseseră
Imperiul Otoman în ultimii 10 ani. Cei trei aveau să fie asasinați, primii doi de către armeni, care
încercau să răzbune genocidul. Lunile următoare, trupele Antantei au ocupat, conform acordului,
zone strategice din Imperiul Otoman. Britanicii au ocupat estul Anatoliei, Irakul intră sub tutela
britanică. Francezii au ocupat sudul Anatoliei – Kirika. Italienii au debarcat la Konya și la Adalia.
Grecii au intrat în vest, în Smyrna (Izmir).
Cu sprijinul Marii Britanii, Arabia s-a eliberat de sub controlul otoman, evreilor li s-a promis că stat
național o parte din Palestina prin Declarația de la Balfour, iar după înfrângerea Puterilor Centrale,
Antanta a ocupat restul imperiului. Prin Tratatul de la Sevres din 1920, Imperiul Turc și-a pierdut
suveranitatea.
Rezistența la regimul de ocupație s-a organizat în jurul lui Mustafa Kemal (Atatürk), un general deja
remarcat în timpul Primului Război Mondial, un om care cunoștea destul de bine civilizația
europeană. Era de profesie militar și s-a remarcat prin calitățile sale de bun organizator. Era dintr-o
familie mixtă turco-albaneză, devenind un simbol al naționalismului turc. Se remarcase în război
chiar în mod superlativ. El a obținut victoria de la Galipoli. A organizat atât de bine apărarea, încât
britanicii au fost înfrânți și au fost obligați să se retragă. Totuși, Imperiul Otoman era unul decadent.
Atatürk, după această victorie, a fost trimis în Caucaz, sperând că va suferi înfrângeri, însă a început
Revoluția Bolșevică, iar rușii au ieșit din război. Sultanul continuă să dorească să-l compromită.
Kemal, în 1919, nu doar că nu a reprimat mișcările naționaliste, ci chiar le-a încurajat. Kemal a avut
tendințe democratice, însă a fost mai mult un dictator militar modern.
Lupta pentru independență a început în 1919, când Kemal și fostul ofițer de marină Rauf Bey au
convocat un congres național pe 23 iulie la Erzerum. Congresul a înființat Partidul Național, care și-a
stabilit sediul la Ankara după ce a înlăturat regimul de la Istanbul la 5 octombrie 1919, obținând o
victorie copleșitoare în alegeri. Primul său succes vine odată cu recunoașterea granițelor de est de
către URSS. De asemenea, Franța este nevoită să renunțe la pretențiile teritoriale din 1921.
Războiul împotriva Greciei, ce avea că obiectiv anexarea Constantinopolului și a unor părți din
Anatolia, s-a sfârșit prin expulzarea armatei grecești și a populației grecești stabilită pe aceste
teritorii.
În cadrul congresului de la Erzurum (iulie-august 1919, lucrurile decurgeau în favoarea kemalistilor
pe care sultanul îi consideră rebeli. Totuși, era o capcană, Istanbulul fiind încă sub controlul Antantei
și al sultanului. În cadrul congreselor s-a hotărât că regiunile populate în proporție covârșitoare de
arabi să își decidă singure soarta, însă la Congresul de Pace de la Paris, acestea au intrat sub
controlul puterilor învingătoare (Franța, Anglia). Al doilea punct prevedea organizarea de plebiscite
în Caucaz, în speranța că teritorii din zona vor intră în componentă Turciei. Determinarea statutului
Traciei Orientale trebuie să fie ghidat de rezultatul votului liber. Al șaselea punct garanta că
drepturile minorităților vor fi respectate, fiind o sfidare la adresa Antantei și subordonare la adresa
sultanului. Trupele Antantei părăsesc Istanbulul. Se rup definitiv legăturile sultanului cu kemalistii,
după ce aceștia sunt arestați și trimiși în exil în Malta. Mustafa Kemal mută capitală Turciei la
Ankara. Kemalistii au format un guvern alternativ format din șapte membri. Primul stat căruia
puterea kemalistă i s-a adresat a fost Rusia Bolșevică. Kemal i-a scris lui Lenin, care i-a răspuns, în
condițiile în care și el avea nevoie de ajutor. S-a semnat un acord între cele două părți, foarte
avantajos pentru turci, care primesc armament și saci de aur peste Caucaz.
Au urmat succesele militare și politice tot mai consistente. Începând din iunie 1921, puterile Antantei
sunt înfrânte și se retrag: mai întâi italienii, apoi francezii. Între timp s-au produs și succesele cele
mai importante ale armatei kemaliste împotriva grecilor. Puterea kemalistă a fost încurajată de
modul în care sultanul a acceptat Tratatul de la Sevres (10 august 1920), împovărător și umilitor
pentru turci. Lupta pentru independența s-a încheiat cu distrugerea Izmirului. La 11 octombrie 1922,
puterile ocupante au încheiat cu guvernul pacea de la Mudanya. În 1923, prin Tratatul de la
Lausanne, statul turc a fost recunoscut la nivel internațional.
Guvernul sultanului acceptă formarea unei Armenii independente, a formării unui stat kurd, se
obligau să plătească datoriile Imperiul Otoman, cedarea unor teritorii pe seama puterilor europene.
Ismet Pasă i-a oprit pe greci să între în Ankara, la Inonu. În august 1921, când grecii sprijiniți de
britanici cu armament și consilieri au avansat încă o dată și au fost înfrânți pe râul Sakarya. A urmat
o lungă expectativă favorabilă kemalistilor. Bătălia decisivă s-a produs în august 1922, grecii
suferind o înfrângere zdrobitoare tot pe Sakarya. Au fost aruncați la Marea Egee. Aproximativ 1
milion de greci au părăsit Turcia. Efectul migrării grecilor a dus la destabilizarea țării. Trei foști prim-
miniștri și doi foști miniștri de externe au fost uciși.Nu doar Grecia ra înfrântă, ci chiar și britanicii. A
fost adoptată legea abolirii sultanatului, Mehmet al VI-lea având o influență neînsemnată asupra
politicii. Acesta s-a retras în Malta. În 1922, sultanatul este desființat înainte să fie ales primul
președinte. Califatul, curțile religioase și funcția de lider suprem al islamului au fost desființate. La 29
octombrie 1923, Kemal a proclamat republica și a mutat capitala la Ankara. Începea, deci, procesul
reformator.
Următorii 15 ani ai guvernării lui Kemal au adus schimbări politice și sociale radicale în Turcia.
Reforma vestimentației din 1925 permitea femeilor să nu mai poarte valul, iar bărbații fesul. S-au
adoptat calendarul gregorian și sistemul metric, se implementează un sistem legislativ care este
preluat de alte națiuni europene: codul civil elvețian, codul comercial german și codul penal italian.
S-a introdus căsătoria monogamă, egalitatea dintre femei și bărbați, iar în 1930, femeilor li se acordă
dreptul de vot, iar în 1934, femeile puteau deține funcții publice și aveau dreptul de a divorța. În
1925, partidele religioase de opoziție sunt interzise.
În 1933 a fost creată Universitatea de la Istanbul; apoi, Universitatea de la Ankara. În 1928 a fost
introdus alfabetul latin, mai simplu și mai eficient. S-au desfășurat numeroase reforme economice.
Turcia a cunoscut o creștere a producției fabuloase, au fost construite numeroase combinate
siderurgice și se cultivau mai mult de 6 milioane de hectare. Numărul populației a crescut în mai
puțin de 100 de ani, de la 10 la 70 de milioane de locuitori. Kemal a fost onorat cu apelativul Atatürk
(părintele turcilor), care moare în 1938 și este înlocuit fostul său camarad de arme, Ismet Inonu,
care a continuat politica de modernizare a Turciei.
Franța
Situația demografică a Franței devenise disperată după Primul Război Mondial. Cu 1,7 milioane de
morți, 2,8 milioane de răniți dintre care 600 000 au rămas invalizi, Franța avea o populație de 39,2
milioane de locuitori, cu 400 000 mai puțini decât înaintea izbucnirii războiului. Pentru a contracara
denatalizarea, s-a emis legea împotriva avortului căci Franța era incapabilă să mobilizeze la un nivel
comparabil cu cel al Germaniei. 48 % din francezi trăiau în mediul rural, restul locuind în aglomerări
urbane, orașe că Parisul având 6 milioane de locuitori. Clasele mijlocii erau cele mai afectate și
atinse de criză monetară, chiriile fiind blocate și patrimoniul imobiliar fiind compromis, încetinind
ritmul de construire de noi locuințe. Inflația, creșterea costului vieții, diminuarea salariilor reale au
contribuit la degradarea condițiilor de viață. Speculanții, intermediarii și industriașii au avut de
câștigat de pe urma războiului, devenind noii îmbogățiți. În decembrie 1918 Confederația Generală a
Muncii a propus un proiect radical: ziua de 8 ore, egalitatea salariilor indiferent de sex, generalizarea
convențiilor colective și naționalizarea unor sectoare economice, unele dintre aceste revendicări fiind
legiferate în 1919. Războiul a contribuit la creșterea numărului membrilor de sindicat, în 1920 fiind
peste 2 milioane. Eșecul grevelor din 1920 și divizarea extremei stângi au provocat un reflux al
mișcării sindicale. Țărănimea evolua lent, exodul rural accelerându-se după 1920. La sate își face
apariția electricitatea, radioul, transportul în comun. Mediul rural se menține însă conservator, iar
agricultorii se organizează în asociații că Jeunesse Agricole Chretienne.
Producția de cărbune era în scădere de la 41 milioane de tone în 1913 la 22 milioane de tone în
1918. Însă industria franceză s-a dovedit a fi dinamică în domeniul electricității, rețeaua feroviară
fiind electrificată, în industria auto, în 1928 fiind 250 000 de vehicule de mărci franceze ca Renault,
Peugeot sau Citroen, ocupând locul 2 cu 5% din producția totală, în prelucrarea cauciuclului
Michelin, în rafinarea petrolieră, în siderurgie, în industria chimică, în prelucrarea aluminiului, iar
dublarea și modernizarea industriei se datorează metodelor și inovațiilor americane introduse și
publicității.
Fiscalitatea devenise însă împovărătoare-mai mult de 10% din vânzarea produselor, tarifele vamale
crescute ce protejau industria franceză, dar anihilau spiritul de inițiativa, iar proprietatea agricolă era
puțin rentabilă datorită dimensiunilor mici chiar dacă regiunile cerealiere vor avea producții record.
Partidul Socialist Francez (SFIO) a reprezentat unul din pilonii de baza a Internaționalei a ÎI-a. După
ce a fost discreditată datorită războiului, a aderat la Internațională a III-a. SFIO a trimis la al doilea
congres al Kominternului doi observatori, aceștia devenind partizani ai celor 21 de condiții în privința
transformării partidelor socialiste în mișcări extremiste de stânga. În decembrie 1920, s-a desfășurat
Congresul SFIO la Tours. Leon Blum s-a opus aderării partidului la Internațională Comunistă,
invocând principiile tradiționale ale doctrinei socialiste franceze, refuzând dependență
necondiționată față de Komintern, refuzând monolitismul doctrinal și supunerea sindicatelor față de
partid. Dar majoritatea delegațiilor au decis aderarea și și-a făcut apariția Partidul Comunist
Francez-Secțiunea Franceză a Internaționalei Comuniste-SFIC. Blum și susținătorii săi au rămas în
SFIO.
Și pe plan sindical are loc sciziunea. În 1921 comuniștii au părăsit CGT și au constituit Confederația
Generală a Muncii Unite-CGTU. CGT s-a întărit prin adeziunea sindicatelor funcționarilor dezvoltând
o strategie ce îmbină lupta sindicală cu negocierile și rămânând cea mai mare putere centrală
sindicală franceză. Pe plan ideologic SFIO a adoptat o poziție moderată, recrutând nu doar
muncitori, ci și mici burghezi și funcționari, centrul electoral fiind în nordul industrializat. Partidul
Socialist își propunea să devină marxist, menținând politică reformistă, dezbaterea și diversitatea de
idei, în timp ce SFIC afirmă opoziția față de capitalism și socialismul tradițional, urmând directivele
sovietice, adoptând politică clasa contra clasa, interzicând orice apropiere de mișcările de stânga ce
competitau pe același electorat.
A înregistrat succese electorale în 1924 și 1928 datorită discursurilor radicale, însă au pierdut
numeroși aderenți , menținându-și fiefurile electorale din suburbiile pariziene și departamentele
rurale la vest de Masivul central. S-a dezvoltat Radicalismul, un curent tradițional francez radical ce
se definea prin atașamentul față de Republica, laicitatea statului și prin încrederea în Societatea
Națiunilor și propunea justiția socială, însă refuzând nivelarea și egalitatea șanselor de instruire.
Electoratul radicalilor era compus din burghezimea mică și mijlocie și în mică parte, din țărănime.
Funcționarii s-au îndreptat spre socialiști după 1920, în timp ce radicalii au alunecat spre dreapta,
însă menținând unele elemente de stânga. S-au manifestat două tendințe opuse, cea moderată a lui
Eduard Herriot și cea agresivă, a lui Eduard Daladier, iar pentru a rezolva conflictul, J Zay, P. Coty
sau P. Mendes-France au renovat doctrina radială propunând un rol crescut al statului intervenționist
în viață economică.
Dreapta parlamentară era conservatoare, având atașament față de ordinea socială, liberalism
economic și era împotriva statului intervenționist. Curentul politic de "dreapta' nu se organiza în
partide, ci în grupuri parlamentare denumite independenții sau alianța democraților, ce aveau
personalități că Poincare, Laval, Briand sau Tardieu. Extremă dreapta era antirepublicană și
monarhistă și se exprimă prin formațiunea Acțiunea Franceză reprezentată de Charles Maurras și
Leon Daudet ce obținuse un număr redus de locuri în Adunarea Națională. Era condamnată
pontifical pentru discursul extrme de agresiv împotriva Republicii, evreilor și străinilor, având sprijinul
cotidianului Echo de Paris și dispunând de gruparea paramilitară les camelots du roi.
Opoziția de dreapta s-a exprimat prin mișcări activiste, ligi , organizații ierarhizate, disciplinate, ce se
declarau franceze, patriotice, apolitice, antimarxiste, antiparlamentare și autoritare, că Crucea de
Fox, Jeunesses Patriotes, Solidarite Francaise, fiind finanțate de mari industriași că Renault,
Michelin și Mercier. Fascismul nu a pătruns decât în cercuri restrânse că mișcarea condusă de
Georges Valois, în revistele politice și literare că cele ale lui Robert Brasillach și Driere LaRochelle,
iar Marcel Deat va desprinde din SFIO un grup neosocialist ce dorea să mențină proletariatul și
clasele mijlocii sub sloganul "Ordine,Autoritate și Națiune", iar Marcel Bucard, finanțat de Mussolini,
a propus francismul, un curent fascist, iar în 1936, un ex-comunist,Georges Doriot, va înființa
Partidul Popular Francez, care era național-socialist.
În noiembrie 1929, în urmă alegerilor parlamentare este compusă o Adunare Națională

conservatoare și naționalistă ce cuprindea veterani. 433 de mandate din 613 sunt câștigate de
centru-dreapta datorită temerilor față de amenințarea bolșevică. În ianuarie 1920, în ciuda
prestigiului, Clemenceau este înfrânt de Deschanel, datoreita nemulțumirilor față de atitudinea să la
Conferință de Pace. Deschanel este succedat în același an de Al. Millerand. Se formează asociații
ale foștilor combatanți, victoriile obținute erau celebrate, se desfășurau ceremonii fastuoase în
Alsacia și Lorena. Ioana d'Arc este canonizata prin bunăvoința Papei, iar Artistide Briand a refăcut
legăturile cu papalitatea, anticlericalismul fiind depășit.
Situația economică era însă dificilă, șomajul și falimentul erau în creștere, iar mișcările muncitorești
și grevele se multiplică și se radicalizează, guvernul reacționând abuziv prin folosirea interventei
militare. În 1920 este organizată greva feroviarilor, organizată de CGT, dar eșuează. Criză monetară
se acutiza, valoarea francului scăzând. Prețurile creșteau, puterea de cumpărare scădea, iar
neajunsurile financiare erau complicate de un buget îngreunat de plata pensiilor de război și de
costurile reconstrucției. Băncile reîncepeau specularea monedei. Impunerea plății despăgubirilor
Germaniei era dificilă de aplicat, iar ocupația Ruhrului în 1923 avea să aducă un deficit bugetar și
mai mare. Raymond Poincare, președintele Consiliului de Miniștri, a propus oprirea inflației prin
asanare bugetară, creșterea impozitelor și împrumuturilor externe, însă neavând succes, a
demisionat. În 1924, alegerile sunt câștigate de coaliția de radicali și socialiști, iar Millerand,
nemulțumit, a demisionat și el, fiind succedat de republicanul moderat Doumergue.
Liderul Partidului Radical, Eduard Herriot, a devenit premier, conducând un guvern radical omogen,
susținut de socialiști care nu puteau să fie la guvernare pentru a nu înstrăina mediile de afaceri
franceze. Se urmarea recunoașterea drepturilor sindicale pentru funcționari, eșuând să impună un
program de învățământ laic. Situația financiară era tot mai dificilă, Trezoreria întâmpinase dificultăți,
iar datorită opiniei publice alarmate și nemaiavând sprijinul socialiștilor, guvernul a demisionat în
aprilie 1925, iar francul a scăzut cu 50%. În iulie 1926 s-a format un guvern de uniune națională de
dreapta și radicali, condus de Poincare. Se dorea refacerea trezoreriei, amortizarea datoriei publice
și redresarea francului și obținerea mediilor de afaceri și repatrierea capitalurilor și atragerea
investițiilor străine. Deși Uniunea Națională câștigă alegerile din 1928, radicalii s-au divizat, iar
Poincare se retrage bolnav, fiind urmat de politicieni de centru: Laval și apoi de Tardieu ce era de
stânga ce a impus gratuitatea învățământului secundar și planul de asigurări sociale. Climatul politic
și financiar francez se degrada însă, iar scandalurile politice, corupția, compromisurile între oameni
de afaceri și politicieni se intensificau, iar atitudinea difuza antiparlamentară creștea.
În 1930 prețurile agricole se diminuează, amplificate de recoltele bune din anii precedenți. Francul
creștea în mod artificial în timp ce lira sterlină și alte monede se devalorizau. Scăderea puterii de
cumpărare a agricultorilor și micșorarea exporturilor a dus la contractarea producției și șomaj, fiind
300 000 de șomeri francezi. S-au lansat programe de muncă publică destinate atragerii forței de
muncă aflată în șomaj precum canalul alsacian sau fortificațiile Maginot. Datorită prăbușirii veniturilor
agricultorilor, în 1932, alegerile vor fi câștigate de socialiști și radicali care promit protecție socială,
dar neavând un plan clar, nu-și dovedesc eficientă. S-a apelat la protecționism, la subvenționarea
întreprinderilor, încurajarea reducerii producției agricole printr-un sistem de prime. Activitatea
economică nu a fost redresată și echilibrul bugetar a fost compromis, astfel, firme că Bugatti sau
Citroen au falimentat, iar rezervele de aur și devizele Băncii Franței s-au redus.
Izbucnește criza politică, iar guvernul se înfruntă cu o opoziție ce milita pentru creșterea impozitelor
și comprimarea cheltuielilor bugetare. Stânga se opunea impozitelor directe, dreapta se opunea
impozitelor directe, iar executivul era paralizat, urmând o instabilitate politică, numai în 1933 fiind
patru guverne succesive pe fondul scandalurilor politice (că Afacerea Stavinsky din decembrie 1934
ce presupunea frauda cu bilete de banca, iar Stavinsky, care le-a descoperit, a murit în mod
suspect) , acutizării crizei și valului antiparlamentar în rândul claselor mijlocii și al țărănimii, urmate
de amplificarea extremei drepte ce se manifestă în presă împotriva evreilor și străinilor. În februarie
1934, Daladier, noul președinte al Consiliului de Miniștri, s-a prezentat în față Camerelor, în timp ce
mii de manifestanți ce erau și veterani s-au îndreptat spre Palais Bourbon sub pretextul revocării
prefectului poliției. Forțele de ordine au intervenit și s-au ajuns la confruntări violente și multe
victime. Daladier s-a retras, iar manifestațiile de dreapta au continuat, izbucnind adunări populare și
greve sindicale organizate de partidele de stânga. Se formează un guvern de concentrare națională
condus de Doumergue, Tardieu, Herriot, Laval, Barthou și Petain, având orientări spre dreapta. În
1936, după ce Pierre Laval s-a apropiat de Mussolini, radicalii au intrat în opoziție provocând
demisia cabinetului. Guvernul a putut reduce cu 10% cheltuielile publice, scăzând salariile și
prețurile chiriilor și concediind 500 000 de muncitori. În iulie 1934, PCF și SFIO au încheiat un prim
pact de unitate de acțiune, prin care liderul comunist Thorez milita pentru un front popular al muncii,
libertății și a păcii. În iulie 1935 au loc manifestații comune ale comuniștilor, socialiștilor și radicalilor.
În ianuarie 1936 CGTU s-a unificat cu CGT în ciuda diferențelor pentru a înlătura guvernul de
dreapta.
În aprilie-mai 1936, socialiștii, radicalii și comuniștii au participat la un program comun și
fundamental pentru apărarea libertăților republicane și progresului social, Frontul Popular câștigând
majoritatea în Camera Deputaților, iar noul guvern era condus de socialistul Leon Blum, având doar
miniștri socialiști și radicali, susținut de PCF.
În mai 1936, în urmă succesului Frontului Popular, au loc mișcări de greve de proporții organizate de
2,5 milioane de muncitori ce părăsesc uzinele auto din Paris. Greva se extinde în toate sectoarele
economice, amenințând paralizia totală a Franței. La 7 iunie 1936 au fost încheiate acordurile de la
Mantignon între CGPF și CGT sub arbitrajul guvernului, prevăzând încheierea contractelor colective
de muncă, libertatea sindicală, revalorizarea salariilor cu 7-15%, reglementare timpului de lucru
săptămânal la 40 de ore, concediul anual plătit de 15 zile.
Însă Guvernul Blum a întâmpinat opoziția multiplă. Crucile de Foc au devenit Partidul Social Francez
cu 600 000 de membri. Au apărut Comitete Secrete ale Acțiunii revoluționare care îl acuză pe evreul
Blum, antisemitismul și antiparlamentarismul amplificandu-se. Blum nu și-a putut respectă

angajamentele, reușind doar să mărească controlul statului asupra Băncii Franței și naționalizând
uzineel de armament și căile ferate franceze. Patronatul nemulțumit de intervenția guvernului,
capitalul iese din țară, se produce astfel o nouă criză și o nouă devalorizare a monedei în 1936,
șomajul crescând în 1937, iar avantajele salariale fiind reduse de creșterea prețurilor. În iunie 1937,
Leon Blum s-a prezentat în față Senatului solicitând depline puteri financiare, dar Camera
Superioară refuză să i le acorde, nefiind suficient controlată de Frontul Popular. Blum va reveni în
martie 1938, dar eșuând din nou, se retrage. Guvernarea Frontului Popular se încheiase.
În aprilie 1938 se instalează guvernul lui Daladier, format din radicali, centru și moderați, obținând
mandat excepțional din partea Senatului, decretând legi în domeniul economic privind economiile
bugetare. Apar noi impozite și dispar reglementările asupra muncii. Grevele organizate de CGT sunt
reprimate. Deși măsurile au fost nepopulare, au fost eficiente în oprirea crizei economice. Efortul de
înarmare a fost amplificat, Franța fiind pregătită pentru un nou război.
Marea Britanie
Marea Britanie a pierdut monopolul huilei datorită concurenței americane și germane și apariției altor
surse de energie ca petrolul. Utilajele britanice erau depășite tehnologic. Doar un sfert din cărbune
era extras mecanic, în raport cu Franța și Germania ce extrăgeau mecanic 89% din cărbunele
extras. Deși deținea echipamente durabile și functionabile pe termen lung, Marea Britanie a pierdut
competiția în industria textilă și metalurgică, pierzându-și locul dominant ca model economic și
industrial de succes pe care îl deținuse în secolul XIX.
În 1914 Imperiul Britanic a pierdut primatul economic în urmă Germaniei și SUA. După război, vechii
clienți ai Marii Britanii, Rusia și China, se aflau în dificultate sau falimentau, că Germania și Europa
centrală. Exporturile au scăzut cu 15% în 1929 față de 1913. Industriașii englezi erau atașați
produselor tradiționale și s-au adaptat târziu la fenomenul de transformare a cererii, concentrându-
se pe bunuri de consum ca frigidere, gramofoane și aparate radio. Individualitatea patronatului
britanic îi lipsea dinamismul economic. Costurile salariale erau rigide, depășindu-le pe cele germane
cu 30%, pe cele franceze cu 40% și pe cele italiene cu 50%. Fiscalitatea împovărătoare descuraja
investitorii. Nord-estul, Scoția, Lancashire și sudul Țării Galilor erau afectate de șomaj. În schimb,
Midlands și Londra beneficiau de implantări industriale masive și de creșterea ofertei de locuri de
muncă. Partidul Conservator britanic domina clasa politică, având scor electoral de 38-55% în plină
criză economică, având personalități ca Bonar Law, Stanley Baldwin, Austin Chamberlain, Samuel
Hoare și fostul liberal Winston Churchill.
Principiile partidului erau axate pe apărarea tradiției, liberă întreprindere, rigoarea financiară și pe
ordinea socială. Partidul se dorea a fi reformist și era susținut electoral de înalta aristocrație și
burghezie, precum și de clasa mijlocie cu nivel înalt de educație și de puțini muncitori, bucurându-se
și de sprijinul prestigios al publicațiilor Times, Daily Express, Daily Telegraph și Daily Mail.
Partidul Laburist intră și el în forță în clasa politică, obținând 30% din sufragii, devenind în 1926
partidul cu cel mai mare număr de aderenți,având personalități politice că Ramsay MacDonald,
Sydney Webb, Phillip Snowden și Clement Attlee. Deși era fidel Internaționalei Socialiste, a refuzat
primirea Partidului Comunist Britanic, având un program radical, colectivist, egalitar, devenind treptat
tot mai liberal și prudent, fiind un partid al justiției sociale, progresist, pacifist și antifascist.
Susținători din rândurile muncitorilor calificați și intelectuali erau recrutați din Yorkshire, districtele
miniere din Țară Galilor și Londra, având ca publicație Daily Herald.
În timp ce cele două partide se aflau în plină ascensiune, Partidul Liberal se află într-un lung declin
datorită conflictelor dintre liderii Lloyd George și Asquith, în ciuda succeselor din trecut că progresele
sociale, autonomia Irlandei și obținerea victoriei în primul război mondial. Era permanent pe locul 3,
iar din 1928 avea un program mai radical gravat după concepțiile lui Keynes. Avea că principale
personalități pe Șir John Simon și Walter Runciman, având ca publicație liberală Manchester
Guardian.
Partidul Comunist Britanic a fost creat în 1920, având 10 000 de aderenți și chiar a trimis doi
deputați în Parlamentul Britanic. Deși a profitat de pe urmă tensiunilor sociale, nu a putut să
mobilizeze un număr suficient de nemulțumiți în "marșul foamei" din 1932, chiar dacă beneficiau de
publicații muncitorești ca Daily Worker.
Uniunea Britanică a Fasciștilor a luat naștere în 1931, creată de fostul ministru laburist, Oswald
Mosley, având 20 000 de susținători proveniți din clasele mijlocii, mai ales din Londra. În 1936 a fost
votată Legea Ordinii Publice ce interzicea portul uniformelor. În iulie 1940, Uniunea a fost dizolvată.
Cabinetul britanic era întărit după război, iar echilibrul instituțional și controlul parlamentului asupra
executivului erau intacte. Partidul majoritar guverna sub controlul opoziției și sub arbitrajul națiunii.
Au fost 8 guverne și 5 premieri în perioada interbelică,electorii fiind chemați să tranșeze dezbaterile
parlamentare care provocau agitații.
Parlamentul britanci era singurul depozitar al suveranității naționale. Camera Comunelor își vedea
legitimitatea crescând cu introducerea votului universal pentru persoanele de 21 de ani. Salariul unui
parlamentar era de trei ori salariului mediu al unui muncitor. Rolul legislativ al Parlamentului se
diminua datorită proiectelor intense propuse de executiv, însă guvernele tot rămâneau dependențe
de suporterii din parlament. Din 1923, MacDonald a fost numit premier, iar apartenența premierului
la Camera Comunelor a devenit o tradiție obligatorie. În 1937 este recunoscut titlul de prim-ministrul
și existența Cabinetului prin Legea Coroanei. Monarhia își conservă prestigiul, iar în 1936, criză
dinastică este depășită. Instituția monarhică nu era pasivă față de mutațiile din societatea britanică și
contribuia direct la evoluția vieții politice prin numirea unor premieri laburiști.
Din 1916, liberalul David Lloyd George a condus un guvern de uniune națională alături de
conservatori și laburiști, însă fără a consulta Camerele prin intermediul unui cabinet de război format
din cinci membri pe durata războiului.
În decembrie 1918 , conservatorii au obținut 48% din sufragii, liberalii 14%, laburiștii 22%, formându-
se un cabinet de coaliție conservator și liberal. Guvernul s-a preocupat de reluarea consumului și a
investițiilor, provocând o supraîncălzire a economiei, ajungându-se la creșterea prețurilor. S-au emis
bilete de banca în număr masiv pe durata războiului, lira sterlină fiind depreciată cu alte monede,
datoria externă agravându-se. Executivul a apelat la măsuri deflationiste, reducând cheltuielile
statului în apărare, sănătate și educație, prețurile astfel s-au stabilizat, valoarea lirei a crescut, însă
exporturile au scăzut, producția a scăzut, iar șomajul a crescut. Guvernul a introdus un program de
reforme-210 000 de locuințe sociale, a îmbunătățit statutul femeii, în timp ce sindicatele erau mult
mai combative, solicitând creșteri salariale, reducerea duratei de muncă și naționalizarea sectoarelor
de producție, manifestându-și cererile prin numeroase greve. Guvernul a acordat concesii, durata
zilnică a muncii fiind de 8 ore.
În 1920 este emisă Emergency Power Act, conferind executivului puteri excepționale. În aprilie 1921
are loc un protest masiv după ce executivul a încercat să raționalizeze industria minieră și să
reformeze sistemul cailor ferate. Minerii și muncitorii au intrat în greva generală, dar greva a eșuat
datorită retragerii feroviarilor și lucrătorilor din transporturi. Lloyd George s-a înfruntat cu dificultăți
externe în Irlanda, India și Orientul Mijlociu, iar conservatorii și-au retras sprijinul. Lloyd-George a
demisionat în octombrie 1922. În alegerile din noiembrie 1922 câștigă partidul conservator cu 38%
din voturi, liberalii-29% și laburiștii-30%.
Este numit prim-ministru Bonar Law, însă acesta se va retrage bolnav și va ceda mandatul lui
Stanley Baldwin, care era susținut de marile bănci și patronate. Și-a propus o politică favorabilă
înaltei societăți, dar pentru a opri șomajul prin încurajarea producției interne a inițiat măsuri
protecționiste. Și în decembrie 1923 au loc alte alegeri generale, în care conservatorii obțin 38%,
laburiștii-31% și liberalii-30%, niciun partid neobtinand o majoritate. Laburiștii ajung la guvernare cu
sprijinul liberalilor, fiind format un guvern condus de moderatul Ramsay MacDonald care a propus
un program socialist mai moale-a redus impozitele indirecte, a dezvoltat rețeaua căminelor sociale, a
democratizat învățământul secundar, a crescut ajutoarele pentru șomeri și bătrâni, iar în politică
externă a menținut relații de deschidere cu URSS, pierzând astfel sprijinul liberal și fiind atacat de
conservatori. Sunt inițiate alte alegeri în octombrie 1924 la care conservatorii câștigă 47% din voturi,
laburiștii-33% și liberalii-18 %. Se formează un guvern conservator condus de Stanley Baldwin, cu
Churchill la finanțe. A propus readucerea valorii lirei sterline și în 1925, prin legea Standardului de
Aur, prin convrrtirea în aur, lira revine la valoarea antebelică. Dar problemele economice se
agravează, exporturile britanice scăzând, prețurile și costurile de producție fiind reduse, iar în lipsa
retehnologizării eficiente, salariile sunt reduse. În 1926 sunt scăzute salariile minerilor și izbucnește
greva generală, timp de 8 zile pe 4-12 mai. Guvernul a obținut puteri depline și a presat sindicatele
să reia lucrul, dar minerii au rezistat 8 luni până când au acceptat reducerile salariale. Cabinetul
Baldwin a obținut în 1927 votarea legii Conflictelor de Muncă interzicând grevele, privându-i pe
funcționari de drepturi sindicale și suprimând cotizația obligatorie a membrilor de sindicat către
partidul laburist. Sindicatele au slăbit, dar tensiunile sociale au continuat.
Criza a avut efecte economice că contracția schimburilor, scăderea exporturilor și veniturilor din
construcții navale, șomaj în domenii industriale. Laburiștii vin la putere în 1929, dar au agitat mediile
de afaceri ce au vândut lire sterline pentru franci, amplificând și retragerea fondurilor americane,
urmând apoi că criză să se amplifice datorită falimentului bancar al Europei centrale din 1931.
În mai 1929 au loc noi alegeri: conservatorii-38%, liberalii-23% și laburiștii cu 37%, formându-se un
guvern condus de laburistul MacDonald, în timp ce conservatorii vor fi solidari în opoziție, având că
opțiuni creșterea impozitelor și reducerea cheltuielilor bugetare pentru ieșirea din criză. Liberalii erau
divizați între aripa dreapta condusă de Sir John Simon ce susținea deflationismul și aripa stânga
condusă de Lloyd-George ce propunea sporirea consumului prin ieftinirea creditelor și mărirea
deficitului bugetar. Laburiștii aflați la guvernare au suferit de pe urmă diviziunilor interne, fiind de
acord cu impozitarea marilor averi, dar oscilând între măsuri deflationiste și metode dirijiste. În
august 1931, guvernul MacDonald a demisionat.
Regele George V a invitat forțele politice pentru formarea unui guvern de uniune națională, fiind
formate guverne succesive conduse de MacDonald, Baldwin, Chamberlain, dominate de
conservatori ce dețineau 473 de mandate în 1931, 387 în 1935. Lira a scăzut cu 30%, dar produsele
britanice revin în competiție pe piață internațională, iar exporturile sunt reluate, fiind aduse fonduri
bugetului. Dobânda este scăzută de la 6% la 2%, piață internă este protejată de tarife vamale,
investițiile fiind relansate. În 1931 a fost emis Import Duties Act. În 1932 a fost impus un tarif general
pentru protejarea producției și pieței interne. Este declanșată campania "Buy British". În august 1932
se stabilește preferință imperială între țările din Commonwealth și organizarea unei zone sterling
pentru protejarea economiei imperiale.
Prin Coal Mines Act din 1930 se produce concentrarea activității miniere. Apar trusturi siderurgice ca
British Iron & Steel, în chimie ca Unilever, în textile-Cotton Industrial Reorganization Act, industria
auto-Rootes. Apar industrii noi în electricitate și prelucrarea cauciucului ce sunt creatoare de noi
locuri de muncă. Agricultură este reorganizată. Sund acordate subvenții la prețuri garantate că
Agricultural Marketing Acts și Wheat Act. Șomajul este eliminat treptat.
În 1929, 4% din britanici își împărțeau 1/3 din venituri, iar 4/5 familii câștigau mai puțin de 4 lire
săptămânal. Veniturile din proprietăți au scăzut de la 35% din venitul național la 22%, iar veniturile
din muncă au crescut de la 50% la 60%. 1/3 familii nu dețineau nicio proprietate, în timp ce 1/3
dețineau 4% din bogăția națională și 1/3 dețineau 96% din patrimoniul național. Rolul social al
burgheziei mijlocii a crescut. În sectorul terțiar al economiei ocupau 50% din forță de muncă, în timp
ce sectorul primar ocupă 7,5%, cel secundar-42%.
Au progresat magazinele cu distribuție de masă gen Woolworth. În 1924, Housing Act a introdus un
program de locuințe sociale. Fiecare cămin burghez dispunea de confort casnic, automobil, bunuri
ce consum și concediu plătit de o săptămâna. În 1918 s-a aplicat legea Fischer care declara
obligatorie școlarizarea până la 14 ani. Sărăcia subzistă însă, dar intră în declin treptat datorită
reformelor. De pe urmă reformelor economice, alimentația s-a îmbunătățit, locuințele au devenit mai
confortabile, accesul la produsele de consum moderne s-a lărgit, că radioul și cinematograful.
Locuințele sociale au fost standardizate, fiind dotate cu săli de baie, gaz și electricitate.
Furtunoșii anii '20 au avut o viață cotidiană zgomotoasă și furtunoasă, specifică doar mediului urban,
fiind concentrată 80% din populație. Petrecerea timpului liber devine esențială, apar stațiuni turistice
ca Blackpool, Clacton sau Yarmouth destinate și altor clase decât elitei. Scuterele, automobilele și
patinele cu roțile sunt introduse și devin o modă.
Accesul femeilor către toate domeniile s-a lărgit, devenind mai emancipate juridic și cultural datorită
legii din 1919 ce facilita divorțul și accesul în avocatură. În 1920 sunt numite primele diaconese în
Biserica Anglicană, iar universitățile Oxford și Cambridge admit studente, iar prima femeie deputat,
Lady Astor este primită ceremonios în parlament. Este lansată modă women-flapper, de tip frivolă și
non-conformistă ce purta fustă scurtă și tocuri înalte, fiind tunsă scurt, ascultând jazz, postul de
BBC, dansând charleston și black bottom, jucând diverse jocuri. Ia naștere conceptul de femeia
modernă.
Exoticul vestimentar predomină și chiar un deputat, John Hodge, apare în costum galben, cu șosete
de aceeași culoare și pălărie panama. Cinematograful este dedicat tuturor categoriilor sociale, fiind
mut până în 1927, reflectând necesitatea fanteziei și bucuriei, filmele de comedie cu actori ca
Charlie Chaplin ,Harold Lloyd și Buster Keaton, filme de aventuri că Tarzan sau desene animate că
Felix the Cat având succes.
Spre deosebire de zgomotoșii ani '20, anii '30 devin nostalgici, triști, dominați de stilul neovictorian,
fustele lungi, coafuri ondulate, culorile discrete, maternitatea fiind repuse în drepturi, iar romantismul
și umorul victorian erau favorite, baletul recastigandu-și audiență, iar filmele francezului Rene Clair
concurând pe ecranele britanice cu comediile fraților Marx, în timp ce interesul pentru natură se
dezvoltă, apărând parcuri și organizându-se croaziere în Maroc, Insulele Canare și Scandinavia.
Burghezia urbană mijlocie era imensă numeric, având un rol economic și politic important, umplând
fisura dintre elita aristocratică și clasele inferioare. Deși democratică, cosmopolită, dinamică și
întreprinzătoare, Marea Britanie era îngrijorată de evoluția relațiilor internaționale, mai ales de
ascensiunea nazismului și comunismului în Europa.
În 1916 irlandezii proclamă independența Irlandei, dar sunt înfrânți de armata engleză. Adunarea
Constituantă de la Dublin proclamă în 1914 independența Irlandei. În 1921, printr-un acord anglo-
irlandez, Irlanda devine dominion (cu excepția Irlandei de Nord, Ulsterul); crearea statului Irlanda. În
1922 începe un adevărat război civil care opune pe cei care refuză împărțirea insulei celor de la
guvernare. În 1937 Irlanda se declara independența și suverană sub numele de Éire. Este adoptată
o nouă Constituție
Regimurile totalitare
Italia
În 1915 Marea Britanie, Franța și Rusia au convins Italia ce era neutră să între în Primul Război
Mondial. În ciuda unei contribuții militare minime, Italia a fost ofensată de faptul că a fost
marginalizată la negocierile de pace. Cu jumătate de milion de morți și în plină criză economică,
facțiunile interne au dus Italia la război civil.
Din cele trei curente (naționalism, futurism, sindicalism revoluționar) apar Arditi. Liderul Arditilor
creează o organizație, Arditi Italia și publică un ziar, L’Ardito. Cu aceste premize, totuși, futurismul
nu a avut prea mari succese în primele luni de viață. În noiembrie 1919 se desfășoară primele
alegeri de după război cu vot universal, Partidul Socialist fiind pe primul loc cu 156 de deputați,
Partidul Popular Italian a fost pe locul 2 cu peste 20 % din voturi și 100 de deputați, fasciile de lupta
nu au avut niciun deputat.Astfel a început criză și, la a două întrunire națională, 1920, Carli și
Marinetti s-au retras din funcții. Mussolini însuși se gândea să abandoneze mișcarea, însă a venit
salvarea într-un mod neașteptat. Italia era în criză, stânga era puternică, se creease un partid
comunist.Italienii au inventat chiar o nouă formă de grevă, cu ocuparea întreprinderilor. Având în
vedere aceste condiții, statul s-a ferit să intervină, preferând să profite de arditistii care au luptat
împotriva greviștilor.Atacau primăriile în care câștigaseră socialiștii, se luptau cu greviștii, foloseau o
violență extremă, arma lor era bâta (manganello).Uneori îi prindeau pe adversari, le turnau ulei pe
gât ulei de ricin.Într-o țară lipsită de experiență democratică, violență fascistă i-a propulsat pe scenă
politică.Numărul fasciilor a crescut spectaculos, în același timp cu popularitatea mișcării. În 1921
fasciștii aveau 250.000 de membri.Au avut succes pentru că au mizat pe întărirea statului.
Italienii erau lipsiți și simțeau nevoia de un stat puternic, fasciștii promovând statocratia. Chiar în
lupta dintre partid și stat, în Italia a fost favorizat statul.Mussolini spunea în 1919 că fascismul
înseamnă că totul este în stat și nimic omenesc nu este în afară statului, din acest punct de vedere
fascismul este totalitar. Este esență totalitară a fascismului. Diferența față de cealaltă formă a
sistemului capitalist, liberalismul (esențială este persoană; statul trebuie să fie un minim de
organizare, pentru că este doar un rău necesar care trebuie să asigure siguranță cetățenilor,
stabilitatea economică).Totalitarismul însă implică statul în toate activitățile cotidiene, chiar private,
ale oamenilor, lucru care există în comunism, fascism, nazism și alte forme.În anul următor, 1922,
Mussolini a pretins puterea, mai ales că era al cincilea guvern.
Dreapta Naționalistă, cu sloganul "Victoria amputată", condusă de Benito Mussolini, s-a transformat
într-o mișcare violență și haotică. La Roma și în alte zone, fasciștii au purtat lupte pe stradă
sângeroase împotriva grupărilor socialiste și comuniste, iar partidele nu reușeau să controleze
situația. În octombrie 1922 Mussolini a organizat Marșul asupra Romei și a cerut puterea. Regele
Victor Emmanuel al III-lea a acceptat și i-a acordat puter extinse. S-a format un guvern de coaliție,
fascismul considerând că era nevoie de un guvern național.Lipseau socialiștii și erau doar trei
fasciști în guvern. În 1924 au loc alegeri, în baza Legii Acerbo, care oferea o prima majoritară
partidului care obținea mai mult de 40 % din voturi, primind peste 50 % din locurile din Parlament.
Fasciștii obțin o clară majoritate, 275 de deputați, în coaliție cu naționaliștii și liberalii erau 374.
Mussolini a profitat de criză internă și după asasinarea liderului socialist Giacomo Matteotti în 1925,
și-a instaurat o dictatură personală. Toate partidele din opoziție au fost scoase în afară legii,
Parlamentul a fost dizolvat, a fost creată poliția politică OVRA drepturile civile individuale au fost
anulate, în timp ce Biserica și Regele și-au menținut puterile.
În 1929, Mussolini și Papa Pius al XII-lea au încheiat Tratatul de la Lateran care garanta Vaticanului
statutul de independența. Mussolini a păstrat distanță față de Hitler și regimul nazist, promițând să
apere Austria împotriva Anschluss-ului. În 1935 s-a format Frontul Stresa cu Franța și Marea
Britanie, pentru a împiedică incalcariel ulterioare ale Tratatului de la Versailles de către Germania. În
1936 Mussolini a invadat Etiopia/Abisinia, marcând începutul cooperării cu Hitler care și-a menținut
neutralitatea în timpul intervenției. Astfel, a fost formată Axa Berlin-Roma. Germania a fost singura
care a sprijinit atacul italian. După invazia de proporții ce a presupus folosirea tancurilor,
bombardierelor și armelor chimice împotriva unei armate etiopiene nemecanizate ce apăra o țară ce
își câștigase demult independența, Victor Emmanuel al III-lea s-a proclamat împărat al Etiopiei.
După întărirea relațiilor italo-germană, Italia a ieșit din Societatea Națiunilor în 1937 și nu a protestat
împotriva Anschluss-ului și intervine alături de Germania în Războiul Civil Spaniol. În 1938, mulți
evrei din Italia își pierd drepturile civile și sunt excluși din funcțiile publice. În mai 1939 Hitler și
Mussolini au semnat Pactul de Fier, un acord de prietenie și alianța ce definea condițiile desfășurării
unui război comun.
Spania
Spania era zguduită de tulburări politice după Primul Război Mondial. Corupția, aspirațiile
separatiste în Catalonia, și tentativele de a calmă protectoratul din partea de nord a Marocului,
împotriva lui Abd El Krim, lider al mișcării de independență, au slăbit monarhia parlamentară, iar în
1923 s-a desfășurat lovitură de stat a generalului Miguel Primo de Rivera. A instaurat o dictatură
personală tolerată de regele Alfonso al XIII-lea.
În ciuda sfârșitului favorabil al războiului din Războiul din Maroc, în 1930 regele a fost obligat să
abdice datorită problemelor economice și sociale. Prin Pactul de la San Sebastian din 1930,
partidele republicane și intelectualii, ca Jose Ortega y Gasset, au înlăturat monarhia. În 1931,
aceștia au ieșit victorioși, iar regele a fost obligat să părăsească țară. S-a înființat A Doua Republică
Spaniolă, dar a devenit țintă forțelor politice radicale de stânga și de dreapta. În 1933, s-au
desfășurat răscoale violente organizate de muncitorii sindicaliști care cereau reforme sociale.
Mișcarea fascistă s-a consolidat, iar în 1933 s-a înființat Partidul Antidemocratic Falanga Spaniolă,
devenind instrumentul decisiv al regimului.
Grevele și asasinatele politice au mărit prăpastia dintre forțele conservatoare-naționaliste,
republicani și socialiștii radicali. În 1936, generalul Francisco Franco a dat o lovitură de stat
împotriva Frontului Popular ce a cauzat Războiul Civil. Pe 26 aprilie 1937 forțele aeriene germane
Luftwaffe au distrus Guernica și au bombardat asupra populației civile pentru a scădea moralul
republicanilor. Multe state că Germania, Italia și URSS s-au implicat. Republica a căzut în 1939
după cucerirea Barcelonei de către trupele lui Franco. Francisco Franco a instalat un regim
dictatorial în Spania devastată. A scos în afară legii înființarea partidelor politice și a suprimat
opoziția. 350 000 de oponenți au fost executați și mii închiși, persecutând comuniști, Spania fiind
membră a Pactului Anticomintern. Însă, regimul lui Franco a rămas neutru în timpul celui de-al doilea
război mondial.
Germania
Perioada Republicii de la Weimar a fost o perioada din Istoria Germaniei ce a durat de la sfârșitul
Primului Război Mondial până la ascensiunea lui Hitler la putere.
Deși este considerată a fi o perioada constituțională democratic și marcată de dezvoltare culturală, a
fost plină de dificultăți. Nici măcar o generație nu a beneficiat de avantajele și nici nu a suferit din
plin de dezavantajele sale, fiind cuprinsă din plin de drama înfrângerii. Republica de la Weimar a fost
o perioada de experimentare a democrației. Urmele imperiului au dispărut complet, iar societatea
era marcată de o anarhie organizată. Nici nu se încheiase războiul că au fost inițiate mișcări
revoluționare. Germania, deși a avut un rol ofensiv extrem de periculos în război, l-a pierdut datorită
limitărilor economice și epuizării populației. La începutul lunii octombrie 1918 a fost schimbat
guvernul, fiind adus un civil în fruntea acestuia, iar militarii urmăreau să lase răspunderea pe seama
civililor. Liderul guvernului german, împreună cu liderul guvernului austro-ungar, i-au cerut
președintelui american încetarea războiului.
Însă răspunsul a întârziat două săptămâni și a fost unul nefavorabil prin care se cerea capitularea și
implementarea unor schimbări profunde. Pe 11 noiembrie 1918 a fost semnat armistițiul. Germania
s-a prăbușit din interior printr-o disoluție. Mișcarea a pornit din orașul Kiel unde era amplasată flota
de război, ce a primit ordin de a ieși în larg și a provoca flota britanică, însă s-a dovedit a fi un atac
sinucigaș, marinarii au protestat astfel, începând "revoluția germană" ce a schimbat vechea ordine.
Muncitorii din Arsenal au intrat în greva, formându-se primele consilii ale muncitorilor și marinarilor.
Revolta s-a extins în marile orașe germane de pe urm căreia au profitat forțele politice de stânga și
pe 7 noiembrie socialistul independent Kurt Eisner a proclamat în Bavaria o Republica a Sfaturilor
după model sovietic. Stânga socialistă era însă divizată între Partidul Social Democrat German-
SPD, care solicită armistițiul, eliberarea deținuților politici și abdicarea Kaiserului și Organizația
Radicală Spartakus-USDP, ce propuneau o revoluție bolșevică. Pe 9 noiembrie, revoluția s-a extins
la Berlin și socialistul Scheidemann a proclamat Republica în timp ce spartakistul Liebknecht a
proclamat Republica Socialistă. Împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat.
Pe 10-15 noiembrie au fost create 10 000 de sfaturi ale muncitorilor și soldaților în Germania, iar la
Berlin s-a format un guvern alcătuit din 6 comisari ai poporului-3 de la SPD, 3 de la USPD, condus
de Ebert. Pe 15 noiembrie s-a încheiat un acord între patroni și sindicate prin care se obțineau
următoarele: ziua de lucru de 8 ore, libertatea sindicală, organizarea unor comitete de uzina, în timp
ce reprezentanții socialiști ai muncitorilor au renunțat la revendicările privind naționalizarea.
Armata s-a declarat neutră dacă era restabilită ordinea. Pe 28 noiembrie SPD a început pregătirile
pentru alegerea Constituantei. Apar partidele de dreapta, în timp ce spartakiștii au devenit liderii
extremismului de stânga. Conflictul dintre socialiști și spartakisti s-a agravat pe 6 decembrie.
Guvernul a decis dizolvarea Comitetului Sfaturilor din Berlin, aflat sub control USPD. Comisarii
USPD au părăsit guvernul, iar spartakistii au fondat Partidul Comunist. Capitala a fost cuprinsă de
înfruntări violente între susținătorii USPD și SPD, iar guvernatorul Berlinului l-a destituit pe perfectul
comunist al poliției. Spartakiștii au organizat manifestații ce au degenerat în conflicte armate cu
forțele de ordine, satele erau însă neatinse de revoluție. Armata a fost chemată pentru a apară
guvernul și pe 9-12 ianuarie au loc lupte sângeroase în Berlin, iar insurecția spartakista a fost
învinsă și liderii spartakisti Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht au fost arestați și executați.
Reformarea a început să fie aplicată, fiind legalizate sufragiul feminin, liberalizarea moravurilor,
politizarea tineretului. Republica a fost constestata însă de represiunea insurecției spartakiste.
Regimul a fost determinat să-și asume responsabilitatea Tratatului de la Versailles. Deși a pierdut
teritorii, Germania și-a menținut echilibrul și restrângerea teritorială drept efect al accentuării
conștiinței apartenenței la germanitate. Revendicarea teritoriilor germane pierdute a devenit tema
naționalistă după 1919.
La 19 ianuarie 1919 a fost aleasă Adunarea Constituantă dominată de Coaliția Weimar-SPD,
Zentrum, Partidul Liberal. Adunarea Constituantă era alcătuită din:
 SPD-39,7&
 Zentrum-21,9%
 Partidul Liberal-18 %
 Partidul Național German-10,6%
 Partidul Populist-4,6%
 USPD-5,3%
După lungi negocieri, la 31 iulie 1919, Adunarea a votat proiectul de constituție al liberalului Hugo
Preuss, evreu de origine, al cărui proiect inițial propunea un stat puternic centralizat pentru a
distruge hegemonia prusacă, landurile să câștige autonomie relativă religioasă, educațională și
economică, iar constituțiile și instituțiile să se conformeze dreptului federaL. Reich-ul deținea
exclusivitatea competențelor financiare, militare și politicii externe. Opoziția de dreapta, tensiunile
dintre autoritatea centrală și landurile (separatismul Rhenan, insubordonarea Bavariei, tentațiile
revoluționare din Saxa și Thuringia) au făcut că proiectul să fie amendat, fiind preferat denumirea de
"statul poporului" decât "stadul federal".
Constituția de la Weimar a prevăzut egalitatea în față legilor, libertățile publice, apelul la referendum.
Reichul german a devenit o republica cu 17 landuri, iar parlamentul era comus din adunările
Reichstag, ales prin sufragiu pentru 4 ani ce vota legile și controla executivul și Reichsrat ce adună
reprezentanții landurilor, iar puterea executivă era reprezentată de președintele Reichului ales prin
vot universal pentru 7 ani și putea numi guvernul condus de cancelar.
Friedrich Ebert, socialist, a fost ales că primul președinte din 1919 până un 1925, lăsându-l pe
cancelar să guverneze și nu a intrat în conflict cu executivul. Mareșalul Hindenburg, monarhist
convins, veteran, erou al războiului, a fost al doilea președinte din 1925 până în 1934. A respectat
Constituția și atrăgea atenția opiniei publice. A fost reales în 1932 și a început să deconsidere
poziția parlamentului în dauna statutului autorității centrale.
Wilhelm Marx
Clasa politică era dominată de :
 Partidul Socialist-Democrat-SPD, care a fost principala forță politică, respingând modelele

bolșevice și propunându-și reforme democratice, având un milion de membri, având scor de
38% în alegeri în 1919 și 20% în 1932, având ca lideri importanți pe Ebert, Scheidemann,
Muller, iar baza sa electorală era în regiunile industriale.
 Zentrum, partid al catolicilor, erau ostili revoluției și având un electorat stabil, evoluând după
1925 spre conservatorism, a căror practici vor degrada democrația germană. A avut ca lideri
importanți pe Bruning, von Papen, Wirth, și avea că zone electorale nobilimea sileziană ,
industriașii din Rhenania , țăranii bavarezi și muncitorii din Ruhr
 Partidul Liberal reprezenta aripa stânga a liberalismului german, fiind un partid de
personalități și nu de mase, ostil dictaturii și violenței, având că lideri pe Rathenau și Max
Weber, fiind votat doar de burghezia urbană
 Partidul Comunist-KPD respingea regimul de la Weimar și a încercat prin greve și insurecții
să preia puterea fără succes, dar a reușit să impună guverne comuniste în Saxa și Thuringia,
reprimate prin mod sângeros. Era dependentă de Internaționala a Treia și de ordinele primite de
la Moscova și dispunea de 330 000 de membri disciplninati cu trupe de șoc-Frontul Roșu.
 Partidul Populist-reprezenta burghezia protestantă, era ostil socialismului și monarhismului,
și încerca să preia puterea, având că personalități pe Stresemann, Schacht, Stinnes și Thyssen,
fiind sprijinit de industriași
 Partidul Național-German era alcătuit din pangermaniști, luterani și proprietari funciari din
landurile estice, fiind ostil condițiilor impuse de Tratatul de la Versailles, iar din 1928, condus de
un magnat al presei, Hugenberg, s-a orientat spre extremă dreaptă, colaborând cu NSDAP.
Armata sau Reichswerh a rămas ostil revoluției, a contribuit la reprimarea insurecției comuniste și
salvarea socialiștilor. Însă au fost ofițeri activi care au participat la tentative de puci la Berlin și
Munchen. Conducerea era preocupată de reconstituirea potențialului militar german prin antrenarea
clandestină a voluntarilor și testarea de noi arme în Rusia, precum și formarea unor noi generații de
ofițeri recrutați din rândul aristocrației. Ofițerii republicani au fost eradicați, iar din 1926, corpul de
cadre a fost constituit, în 1930, armata luând poziție față de agitația politică. Noua generație de
cadre militare era sedusă de național-socialism în timp ce ofițerii în vârstă erau conservatori și
monarhiști. În 1932, după instaurarea regimului nazist, se alătură Fuhrerului.
Au apărut și grupări paramilitare precum Căștile de Oțel (1918) ce numără 500 000 de membri,
Secțiile de Asalt ce cuprindea 300 000 de membri național-socialiști în 1932, Frontul de Fier cu trupe
de șoc antifasciste organizate de socialiști (1930) și Frontul Roșu cu trupe paramilitare comuniste cu
peste 100 000 de membri, fiind interzis în 1929.
Deși dreapta are câștiguri electorale, mișcările extremiste iau amploare. Se formează guverne de
coaliție pentru că nici un partid nu obținea majoritate în Reichstag. În 1919-1923 este Coaliția
Weimar la guvernare, în 1923-1928-partidele de centru-dreapta, iar în 1928-1930-marea coaliție
alcauita inclusiv din socialiști și național-germani.
Cabinetele erau minoritare după 1930, fiind numite de președinte, guvernând fără sprijinul
parlamentului prin decrete, sumbinand Constituția. Reichstagul a fost dizolvat repetat între 1930-
1932, iar instabilitatea ministerială (19 guverne în 13 ani) marca societatea germană. Părea că
Republica de la Weimar eșuase. În 1920, Puciul monarhist Kapp este reprimat, iar în 1923, Puciul
Halei de Bere al lui Hitler este înăbușit. Hitler era un anonim care încerca să instituie o dictatură de
dreapta în Germania, printr-un marș de Feldherrnhalle în Munchen, la 9 noiembrie 1923. Aflat la
închisoare, arestat pentru tentativă de puci, a scris lucrarea ideologică Mein Kampf. A fost eliberat
repede în 1924 pentru bună purtare, însă își păstra dorința de a obține puterea.
Situația noului regim era precară, cuprinsă de sărăcie, agitație socială și politică. Extremă stânga s-a
manifestat violent, în 1920 ocupând cu armata roșie câteva orașe din Ruhr, iar în 1921, greva
insuretionala a fost reprimată violent. În 1920, puciul organizat de o brigada franca de la Marea
Baltică a eșuat. Numărul asasinatelor crescuse, fiind o adeverata "teroare albă"-376 de crime, dintre
care 354 fiind îndreptate împotriva stângii sau moderaților. Guvernul Guno a frânat livrările în natură
destinate reparațiilor de război. Pe 11 ianuarie 1923 Franța a ocupat Ruhr și guvernul german a
organizat rezistență pasivă. Economia s-a dezorganizat, inflația făcea ravagii, iar noul guvern de
coaliție condus de Stresemann a pus capăt rezistenței pasive și a reluat plata reparațiilor. În 1923
Rhenania și-a problamat independența cu sprijinul trupelor franceze, însă fără succes, iar în Saxa și
Thurigina sunt înfrânte insurecțiile comuniste, iar în noiembrie 1923 a fost rezolvată criza bavareză.
Inflația s-a agravat, un dolar fiind 4,2 mărci în 1914, iar în 1920-84 mărci, 1922-186 mărci.
Germania a achitat în bani și în natură 8,2 miliarde de mărci de aur în perioada 1919-1923, însă
rezistență pasivă a costat-o 3,5 miliarde de mărci de aur. Marca s-a prăbușit, în iulie 1922, un dolar
valorând 410 mărci, în 1923 crescând de la 7260 la 4,200 000 000 de mărci.
Viața cotidiană a germanilor a fost bulversată, prețurile și salariile variau zilnic, orașele și satele au
fost autorizate să emită monede auxiliare, țăranii au revenit la troc. Nivelul de trăi s-a prăbușit,
deținătorii de venituri fixe și micile întreprinderi au falimentat. În octombie 1923, ministrul de finanțe,
Schacht, a lansat Rentenmark, acoperită nu de aur, ci de recunoașterea datoriilor industriale și
agricole de către stat. Moneda era calculată la 1RM=1 miliard de mărci. Moneda națională era
detașată de etaloanele și criteriile de valoare tradiționale, corupte datorită speculațiilor. Austeritatea
bugetară, fixarea și blocarea dobânzilor pentru credite de către Reichsbank au contribuit la
stabilizarea masei monetare.
Prosperitatea s-a reinstalat aparent, producția crescând încet și șomajul micsorandu-se. Se mizează
pe raționalizarea producției și pe exporturile industriale, 72% din exporturi fiind produse
manufacturate. În 1930 apar 3000 de carteluri, iar în 1932, 45% din societăți controlau 84% din
capitalul industrial german. Solurile erau însă supraexploatate, proprietățile erau îndatorate, prețurile
erau în urmă celor industriale, iar balanță comercială era deficitară. În 1925, alegerile prezidențiale
sunt câștigate de mareșalul Hindenburg cu 15 milioane de voturi, învingându-i pe candidatul
Zentrumului și pe Ernst Thalmann susținut de comuniști. Bălanța plăților a fost echilibrată prin aflux
de capital străin, Germania devenind cel mai mare importator de capital, doar 1/4 din întreprinderile
germane beneficiind de investiții. Dar din cauza crizei din 1929 fondurile sunt retrase, iar economia
aparent prosperă se destabilizează.
În 1930, privată de credite, Germania supraindustrializată nu a putut să exporte suficient pentru a
plăti importurile de materii prime, iar producția s-a prăbușit în 1932 cu 50% față de 1929. Șomajul a
crescut de la 1,5 milioane în 1929 la 6 milioane de germani rămași fără muncă în 1931. Se dezvoltă
o antipatie împotriva capitalismului considerat vinovat pentru criză. Forțele politice au încercat
diferite soluții pentru ieșirea din criză, iar marea industrie a solicitat relansarea investițiilor prin
scăderea fiscalității și economiei bugetare. În 1931 s-a impus scăderea salariilor muncitorilor, iar în
1932 se cerea relansarea economică prin intervenția statului. Sindicatele reclamau indemnizații
crescute pentru șomaj, proprietarii funciari au solicitat ajutoare, iar partidele de dreapta se opuneau
creșterii impozitelor în timp ce partidele de stânga au refuzat o politică de austeritate.
Guvernul Bruning a încercat să crească impozitele, scăzând salariile, prețurile și chiriile și a preluat
o parte din capitalul bancar pentru a controla sistemul financiar și instaurând un control asupra
schimburilor comerciale. Șomajul s-a agravat, iar guvernul și-a pierdut sprijinut oferit de socialiști,
guvernând prin decrete-legi. În 1932 au loc alte alegeri prezidențiale în care Hindenburg a fost
reales cu 19 milioane de voturi în defavoarea candidatului NSDAP, Adolf Hitler ce a obținut 13
milioane de votuir. În mai 1932 guvernul Bruning a căzut, fiind înlocuit de von Papen, reprezentant al
Zentrumului, care a încercat să dizolve de două ori Reichstagul pentru a obține o majoritate. În urmă
alegerilor marcate de incidente violente între stânga și național-socialiști, NSDAP a obținut 37 % din
voturi-230 locuri în parlament, iar în noiembrie 1932 a înregistrat 33,1%, SPD-20,4%, iar Von Papen
a fost nevoit să propună o coaliție cu Partidul Nazist, deși Hindenburg s-a opus. Von Papen a
demisionat în decembrie 1932, iar succesorul sau, generalul Schleicher a încercat să instaureze o
dictatură corporatistă pentru a distruge nazismul și comunismul, dar eșuează. În ianuarie 1933,
Hindenburg l-a investit pe Adolf Hitler în funcția de cancelar al Reich-ului.
Din 30 ianuarie 1933 până pe 2 august 1934, statul german s-a reorientat de la democrație la
dictatură, Hitler deținând întreagă putere. A menținut formal Constituția de la Weimar, iar ideologia
nazistă domină statul și societatea, creând premise aparent legale pentru a desființa constituția
democratică. După incendierea clădirii Reichstagului, la Berlin, la 27 februarie 1933, SĂ-trupele
Partidului Nazist au început primele acțiuni de persecuție împotriva social-democraților și a
comuniștilor. Printr-un decret de urgență, Hitler a profitat și a suspendat drepturile politice de baza,
legalizând persecuția rivalilor politici și inlaturandu-i din structurile de stat. În ultimele alegeri din 5
martie 1933, naziștii nu au putut obține majoritatea în parlament, în ciuda intimidării populației. În
prima sesiune parlamentară, toți legislatorii, exceptând social-democrații și comuniștii, au fost
arestat. Toată puterea legislativă a fost transferată în mâinile guvernului lui Hitler. Guvernul nazist a
desființat federalismul nazist și a instituit dominația unipartita. Până în 1934, toate parlamentele
landurilor au fost dizolvate și înlocuite de guvernatori ai Reichului noului regim. După interzicerea
Partidului Social-Democrat, în iulie 1933, toate celelalte partide politice din opoziție au fost
destrămate rapid, iar DNPV este obligat să se retragă. Partidul Nazist s-a proclamat partid de stat.
Hitler a suprimat opoziția internă din cadrul partidului sau, iar trupele SĂ au fost considerate că fiind
o amenințare pentru că cereau preluarea puterii militare a statului. La 30 iulie 1934, sub pretextul
prevenirii unui puci, liderii trupelor SĂ au fost asasinați, acțiune represivă denumită autoapărare
națională.
La 2 august 1934, Hindenburg moare, și Hitler a preluat funcția de președinte al statului,
autoproclamandu-se Fuhrer și Cancelar al Reichului German. Armata germană a fost obligată să
depună un jurământ în față Fuhrerului. Germania devenea un stat al Fuhrerului, acesta fiind singurul
punct de referință pentru grupurile de putere rivale. Teroarea, succesul în relațiile externe și măsurile
sociale bine coordonate au consolidat imaginea Fuhrerului în percepția poporului german. Au fost
create noi locuri de muncă, iar în doi ani, șomajul a fost redus la jumătate. Până în 1939, programele
masive de înarmare au cauzat o criză a locurilor de muncă. Pentru a-i liniști pe muncitorii organizați
prin constrângere în Frontul Muncitorilor Germani, acestora li s-au asigurat salarii mari, protecție
împotriva șomajului și concedii plătite. Organizația nazistă de partid Kraft durch Freude a organizat
manfiestari și excursii necostisitoare. Regimul și-a ținut sub observație camarazii naționali, chiar și în
timpul liber. Ziua de 1 mai este consemnată că Ziua Muncii Naționale.
S-a acordat atenție îndoctrinării tineretului, toate grupurile de tineret fiind absorbite de Tineretul
Hitlerist și de Liga Fetelor Germane. Din 1936, toți tinerii de 10-18 ani au fost obligați să devină
membri. Camera de Cultură a Reichului era sub conducerea lui Joseph Goebbels, ministrul
propagandei, supraveghiind viață culturală. Lucrările literare care nu se conformau liniei partidului a
fost distrusă. Cărți și lucrări ale lui Walter Benjamin, Erich Kastner, Thomas Mann, Sigmund Freud și
Carl von Ossietzky au fost arse în public. Sute de scriitori au emigrat, că Bertolt Brecht și Ștefan
Zweig și chiar Ossietzky, după ce a petrecut trei ani în lagăr de concentrare a primit premiul Nobel
pentru Pace. S-au creat rețele de agenții naționale de supraveghere. În 1934, după eliminarea
trupelor SĂ, elită detașamentelor, SS, a devenit cel mai important instrument de lupta împotriva
adversarilor politici, menținând sub control departamente ale poliției și serviciilor secrete. Forțele SS
au preluat administrarea lagărelor de concentrare, iar în 1939, au fost închise 25 000 de persoane
neloiale.
Grupările SA, incitați de ziarul antisemit Der Sturmer, a organizat atacuri împotriva evreilor.
Conducătorii naziști au transformat persecuțiile evreilor într-o activitate de stat. În aprilie 1933,
Goebbels, ministrul propagandei, a organizat un boicot național al afacerilor evreiești, iar Legea
restabilirii serviciului civil al carierelor din 7 aprilie 1933 a lansat un va de decrete discriminatorii
care-i obligă pe evrei să renunțe la profesie. Evreilor li se interzic practicarea medicinei și profesiile
în domeniul culturii sau a avocaturii și era interzis orice contact cu populația ariană. Legile rasiale din
1935 au anulat toate drepturile politice ale evreilor, toți cetățenii Reichului fiind obligați să
dovedească că au sânge german. Era considerat "evreu" numai cel care avea trei strămoși de
origine evreiască și care practică iudaismul. În noiembrie 1938, liderii naziști au încercat să
asasineze un diplomat german că pretext pentru declanșarea unui progrom la scară largă asupra
evreilor. În noaptea 9-10 noiembrie 1938, toate sinagogile și prăvăliile evreiești au fost incendiate.
100 de persoane au fost ucise și 30 000 au fost trimise în lagăre de concentrare. Evreilor li s-au
impus taxa de răscumpărare de 1 miliard de mărci, și tot capitalul le era confiscat, iar proprietățile,
acțiunile și bijuteriile erau vândute prin constrângere, urmând rapid lichidarea tuturor afacerilor și
întreprinderilor evreiești. Economia s-a germanizat forțat.
Liderii naziști au recurs și la un program de emigrare forțată, stabilind un Birou al Emigrării Evreiești,
însă din 1941, emigrarea a fost interzisă. Rromii, evreii, homosexualii și alte minorități etnice sunt
ucise în masă. Hitler plănuia un război pentru a recupera teritoriile pierdute și a răzbună umilința
Germaniei în Primul Război Mondial. Restricțiile impuse prin Tratatul de la Versailles au fost
revizuite. În 1933, Germania părăsește Societatea Națiunilor, iar Hitler face cunoscută dorința de
pace aparență. Acordul Reichului cu Vaticanul, menit să asigure drepturile Bisericii Catolice în
Germania, pactele de neagresiune cu alte state și găzduirea Jocurilor Olimpice în 1936 au confirmat
politică sa. În 1935, Sarlandul se alătură Germaniei printr-un plebiscit, iar puterile aliate recunosc
dreptul de autodeterminare al germanilor. În 1935, Hitler introduce recrutarea obligatorie, anunță
reînarmarea și semnează un acord naval cu Marea Britanie. În 1936, regiunea demilitarizată a
Rinului este ocupată. Naziștii se implică în Războiul Civil din Spania și sunt înființate Axa Berlin-
Roma și Pactul Anticomintern cu Japonia, fiind coaliții antosovietice.
După Anschluss (anexarea și unirea Austriei cu Germania) și anexarea Regiunii Sudete prin Acordul
de la Munchen, Hitler renunță la politică de pace după împărțirea Cehoslovaciei în martie 1939. Prin
pactul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, Germania și URSS își împart sferele de influență în
Polonia. La 1 septembrie 1939, trupele naziste au invadat vestul Poloniei sub un pretext înscenat,
declanșând al doilea război mondial.
Al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial a fost un război global care a durat din 1939 până în 1945, deși unele
conflicte asociate lui au început și mai devreme. El a implicat marea majoritate a țărilor lumii—
inclusiv toate marile puteri—care au format două alianțe militare opuse: Aliații și Axa. A fost cel mai
întins război din istorie, și a implicat direct mai mult de 100 de milioane de oameni din peste 30 de
țări. Cei mai importanți participanți și-au dedicat întreaga capabilitate economică, industrială și
științifică efortului de război, într-o stare de „război total”, ștergând distincția între resursele civile și
cele militare. Marcat de moartea masivă a civililor, inclusiv de Holocaust (în care au fost uciși
aproximativ 11 milioane de oameni)[2][3] și de bombardamentele strategice ale centrelor industriale și
demografice (în care au murit aproximativ un milion de oameni, și în cadrul cărora s-au
distins bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki),[4] el a dus la între 50 și 85 de
milioane de decese, mai mult decât orice alt conflict(d) din istoria omenirii.[5]
Imperiul Japonez avea ca obiectiv dominația asupra Asiei și Pacificului și era deja în
război cu Republica China în 1937,[6] dar în general se consideră că războiul mondial a început pe 1
septembrie 1939[7] cu invazia Poloniei de către Germania Nazistă și, ulterior, cu declarațiile de război

ale Germaniei, Franței și Regatului Unit. De la sfârșitul anului 1939 până la începutul anului 1941,
într-o serie de campanii și tratate, Germania a cucerit sau controlat o mare parte din Europa
continentală, și a format Axa Roma-Berlin-Tokyo împreună cu Italia și Japonia. Conform Pactului
Molotov–Ribbentrop din 23 august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au divizat anexat teritoriile
vecinilor lor europeni, Polonia, Finlanda, România și Statele Baltice. Războiul a continuat în primul
rând între puterile europene ale Axei și coaliția între Regatul Unit și Commonwealth-ul Britanic, cu
campanii inclusiv în Africa de Nord(d) și Africa de Est, cu bătălia aeriană a Marii Britanii, campania de
bombardamente Blitz, campania din Balcani precum și cu îndelungata bătălie a Atlanticului. În iunie
1941, puterile europene ale Axei au lansat o invazie a Uniunii Sovietice, deschizând cel mai mare
teatru de război din istorie, care a angajat cea mai mare parte a forțelor militare ale Axei într-
un război de uzură. În decembrie 1941, Japonia a atacat Statele Unite ale Americii și coloniile
europene(d) din Oceanul Pacific, și a cucerit rapid o mare parte a Pacificului de Vest.
Înaintarea Axei s-a oprit în 1942, când Japonia a pierdut critica bătălie de la Midway, în apropiere
de Hawaii, iar Germania a fost învinsă în Africa de Nord și apoi, în mod decisiv, la Stalingrad, în
Uniunea Sovietică. În 1943, după o serie de înfrângeri germane pe Frontul de Est, invaziile aliate a
Siciliei și a Italiei care au condus la capitularea Italiei, și victorile aliate în Pacific, Axa a pierdut
inițiativa și s-a angajat într-o retragere strategică pe toate fronturile. În 1944, Aliații au invadat Franța
ocupată de Germania, în timp ce Uniunea Sovietică și-a recăpătat toate pierderile teritoriale și a
invadat Germania și aliații săi. În 1944 și 1945, japonezii au suferit pierderi majore în Asia
continentală în China Central-Sudică(d), și Birmania(d), în timp ce Aliații au schilodit Marina
Japoneză și au capturat insule-cheie din Pacificul de Vest.
Războiul din Europa s-a încheiat cu o invazie a Germaniei de către Aliații Occidentali și Uniunea
Sovietică, care a culminat cu capturarea Berlinului de către trupele sovietice și ulterior capitularea
necondiționată a Germaniei la 8 mai 1945. După Declarația de la Potsdam dată de către Aliați la 26
iulie 1945 și după refuzul Japoniei de a capitula în conformitate cu termenii acesteia, Statele Unite
ale Americii au detonat bombe atomice deasupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, la 6 și,
respectiv, 9 august. Cum o invazie de arhipelagului Japonez(d) era iminentă, și erau posibile și alte
bombardamente atomice, iar Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei (d) și a invadat
Manciuria, Japonia a capitulat și ea la 15 august 1945. Astfel s-a încheiat războiul în Asia,
cimentând o victorie totală a Aliaților.
Al Doilea Război Mondial a modificat alinierea politică și structura socială a lumii. S-a
înființat Organizația Națiunilor Unite (ONU) pentru a promova cooperarea internațională și a preveni
conflictele viitoare. Marile puteri victorioase—Statele Unite, Uniunea Sovietică, China, Regatul Unit
și Franța—au devenit membri permanenți(d) ai Consiliului de Securitate al ONU.[8] Uniunea Sovietică
și Statele Unite au devenit superputeri rivale, pregătind scena pentru Războiul Rece, care a durat
următorii 46 de ani. Între timp, influența unor mari puteri europene s-a diminuat, în timp ce a
început decolonizarea Asiei(d) și Africii. Cele mai multe țări ale căror industrii au fost afectate s-au
reorientat spre redresarea economică(d). Integrarea politică, mai ales în Europa, a apărut ca efort de
a pune capăt dușmăniilor dinainte de război și de a crea o identitate comună. [9]
Cronologie
Începutul războiului în Europa este în general considerat a fi ziua de 1 septembrie 1939, [10]
[11]
începutul invaziei germane a Poloniei; Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei două
zile mai târziu. Data de început a războiului în Pacific este uneori dată ca fiind cea a izbucnirii celui
de al Doilea Război Sino-Japonez la 7 iulie 1937,[12][13] sau chiar invazia japoneză a Manciuriei(d) din
19 septembrie 1931.[14][15]
Alții îl urmează pe istoricul britanic A.J.P. Taylor(d), care considera că Războiul Sino-Japonez și
războiul din Europa și din coloniile sale au fost două războaie diferite simultane, care au fuzionat în
1941. Acest articol folosește datarea convențională. O altă dată de începere a celui de al Doilea
Război Mondial avansată de alți istorici este invazia italiană a Abisiniei la 3 octombrie 1935.

[16]
Istoricul Britanic Antony Beevor consideră începutul celui de al Doilea Război Mondial a fi luptele
de la Halhin Gol între Japonia și forțele de Mongoliei și Uniunii Sovietice din perioada mai-
septembrie 1939.[17]
Nici data exactă a sfârșitului războiului nu este unanim convenită. În general se acceptă ideea că
războiul s-a încheiat odată cu armistițiul din 14 august 1945, și nu cu capitularea formală a Japoniei
(2 septembrie 1945). Un tratat de pace cu Japonia a fost semnat în 1951 pentru a încheia formal
unele chestiuni cum ar fi despăgubirile ce trebuie plătite prizonierilor de război ai Aliaților, care au
căzut victime ale atrocităților.[18] Un tratat privind viitorul Germaniei a permis reunificarea Germaniilor
de Est și de Vest în 1990 și a rezolvat și alte probleme postbelice.[19]
Context
Europa
Primul Război Mondial a schimbat harta politică a Europei, cu înfrângerea Puterilor Centrale—între
care Austro-Ungaria, Germania și Imperiul Otoman—și cu preluarea puterii de către
bolșevici în Rusia în 1917, care în cele din urmă a condus la fondarea Uniunii Sovietice. Între
timp, Aliații victorioși din Primul Război Mondial, cum ar fi Franța, Belgia, Italia, Grecia și România,
au dobândit teritorii, și s-au creat noi state naționale prin prăbușirea Imperiilor Austro-Ungar,
Otoman și Rus.
Pentru a împiedica un nou viitor război mondial, Liga Națiunilor a fost creată la Conferința de Pace
de la Paris din 1919. Obiectivele primare ale organizației au fost prevenirea unui conflict armat
prin securitate colectivă, prin dezarmare, și prin soluționarea diferendelor internaționale prin
negocieri pașnice și arbitraj.
În ciuda puternicului sentiment pacifist de după Primul Război Mondial,[20] urmările sale încă au
produs naționalism iredentist și revanșard în mai multe state europene. Aceste sentimente au fost
deosebit de marcante în Germania din cauza pierdierilor semnificative teritoriale, coloniale, și
financiare suferite prin Tratatul de la Versailles. În temeiul tratatului, Germania a pierdut în jur de
13% din teritoriul inițial și toate posesiunile sale de peste mări, se interzicea anexarea de alte state
de către Germania, se impuneau despăgubiri, și se limitau dimensiunile și capabilitățile militare ale
țării.[21]
Imperiul German a fost dizolvat în Revoluția Germană din 1918-1919, și s-a instaurat un guvern
democratic, mai târziu cunoscut sub numele de Republica de la Weimar. Perioada interbelică a adus
conflicte între susținătorii noii republici și adversarii extremiști de dreapta și de stânga. Italia, ca aliat
al Antantei, a obținut unele câștiguri teritoriale după război; cu toate acestea, naționaliștii italieni erau
iritați de faptul că promisiunile făcute de Regatul Unit și Franța pentru a asigura intrarea Italiei în
război nu au fost îndeplinite în acordul de pace. Din 1922 până în 1925, mișcarea fascistă condusă
de Benito Mussolini a preluat puterea în Italia cu un discurs naționalist și cu o agendă totalitară și
de colaborare între clase(d) care a abolit principiul democrației reprezentative, a reprimat mișcările
socialiste, de stânga și liberale, și a urmărit o politică externă agresivă, expansionistă, care viza
transformarea Italiei într-o putere mondială, promițând crearea unui „Nou Imperiu Roman”.[22]
După o încercare nereușită de a răsturna guvernul german în 1923, în cele din urmă Adolf Hitler a
devenit cancelar al Germaniei în 1933. El a abolit democrația, adoptând o revizuire radicală,
motivată rasial, a ordinii mondiale(d) și, în curând, a început o campanie masivă de reînarmare(d).[23] În
acest moment, politologii au început să prezică că ar putea izbucni un nou Mare Război. [24]
[necesită pagina]
Între timp, pentru a-și asigura alianța, Franța a dat Italiei mână liberă în Etiopia(d), pe care
Italia o dorea ca posesiune colonială. Situația a fost agravată la începutul anului 1935,
când Teritoriul Bazinului Saar a fost reintegrat legal în Germania, iar Hitler a repudiat Tratatul de la
Versailles, a accelerat programul de reînarmare, și a introdus serviciul militar obligatoriu(d).[25]
Pentru a ține Germania în frâu, Regatul Unit, Franța și Italia au format Frontul Stresa(d) în aprilie
1935; cu toate acestea, în luna iunie a acelui an, Regatul Unit a încheiat un acord naval
independent(d) cu Germania, relaxând restricțiile anterioare. Uniunea Sovietică, îngrijorată
de obiectivele Germaniei de a cuceri zone vaste din Europa de Est(d), a elaborat un tratat de
asistență reciprocă cu Franța. Înainte de a intra în vigoare, însă, pactul franco-sovietic(d) trebuia să
treacă prin birocrația Ligii Națiunilor, care l-a știrbit complet. [26] Statele Unite, îngrijorate de
evenimente din Europa și Asia, au adoptat Legea Neutralității(d) în luna august a aceluiași an.[27]
Hitler a sfidat tratatele de la Versailles și Locarno remilitarizând Renania în martie 1936,
confruntându-se cu o opoziție minimală. [28] În luna octombrie 1936, Germania și Italia au format Axa
Roma–Berlin. O lună mai târziu, Germania și Japonia au semnat Pactul Anticomintern, la care Italia
avea să adere în anul următor.
Asia
Partidul Kuomintang (KMT) din China a lansat o campanie de unificare(d) împotriva căpeteniilor
regionale(d) și a unificat nominal China la mijlocul anilor 1920, dar curând a fost implicat într-un război
civil împotriva fostului său aliat, Partidul Comunist Chinez.[29] În 1931, un Imperiu Japonez din ce în
ce mai militarist(d), care demult încerca să obțină influență în China, [30] ca prim pas în ceea ce
guvernul său considera a fi dreptul său de a domina Asia(d), s-a folosit de Incidentul Mukden ca
pretext pentru a lansa o invazie a Manciuriei(d) și de a crea statul marionetă Manchukuo.[31]
Prea slabă pentru a opune rezistență Japoniei, China a făcut apel la Liga Națiunilor pentru ajutor.
Japonia s-a retras din Liga Națiunilor, după ce a fost condamnată(d) pentru incursiuna din Manciuria.
Cele două țări s-au luptat apoi în mai multe bătălii, în Shanghai(d), Rehe(d) și Hebei(d), până la
semnarea Armistițiului de la Tanggu(d) în 1933. Ulterior, forțele militare chineze au continuat
rezistența împotriva agresiunii japoneze în Manciuria(d), și în Chahar și Suiyuan(d).[32] După incidentul
de la Xi'an(d) din 1936, Kuomintang și forțele comuniste au convenit asupra unui armistițiu pentru a
face front comun(d) împotriva Japoniei.[33]
Evenimentele antebelice
Al Doilea Război Italo–Abisinian a fost un scurt război colonial(d) care a început în octombrie 1935 și
s-a încheiat în luna mai 1936. Războiul a început cu invazia Imperiului Etiopian (cunoscut și sub
numele de Abisinia) de către forțele armate ale Regatului Italiei (Regno d'Italia), lansată din Somalia
Italiană(d) și Eritreea(d).[34] Războiul a dus la ocupația militară a Etiopiei și anexarea ei la nou înființata
colonie a Africii Orientale Italiene(d) (Africa Orientale Italiana, sau AOI); în plus, acesta a expus
slăbiciunea Ligii Națiunilor ca forță de menținere a păcii. Atât Italia, cât și Etiopia, erau state
membre, dar Liga nu a făcut nimic atunci când prima a încălcat în mod clar Articolul X al Pactului
Ligii.[35] Germania a fost singura mare națiune europeană care a sprijinit invazia. Italia a renunțat
ulterior la obiecțiile sale față de absorbirea Austriei de către Germania.[36]
Războiul Civil Spaniol (1936–39)
Când a izbucnit războiul civil în Spania, Hitler și Mussolini au acordat sprijin militar rebelilor
naționaliști(d), în frunte cu generalul Francisco Franco. Uniunea Sovietică a sprijinit guvernul
existent, Republica Spaniolă. Peste 30.000 de voluntari străini, cunoscuți sub numele de Brigăzile
Internaționale(d) au luptat și ei împotriva naționaliștilor. Atât Germania, cât și URSS, au folosit
acest război proxy(d) ca oportunitate de a testa în luptă cele mai avansate arme și
tactici. Bombardarea Guernicăi de către Legiunea Condor(d) a Germaniei în aprilie 1937 a sporit
îngrijorarea că următorul război major ar include bombardamente de teroare(d) împotriva civililor.[37]
[38]
Naționaliștii au câștigat războiul civil în aprilie 1939; Franco, acum dictator, a negociat cu ambele
părți în timpul celui de al Doilea Război Mondial, dar niciodată nu a încheiat niciun acord important.
El a trimis voluntari pentru a lupta pe Frontul de Est, sub comandă germană, dar Spania a rămas
neutră și nu a permis niciunei părți să-i folosească teritoriul. [39]
Invazia japoneză a Chinei (1937)

În iulie 1937, Japonia a capturat fosta capitală imperială chineză Beijing după ce a instigat Incidentul
de pe Podul Marco Polo(d), care a culminat cu campania japoneză de invadare a întregii Chine.
[40]
Sovieticii au semnat rapid un pact de neagresiune cu China(d) și au acordat susținere materială(d),
punând efectiv capăt anterioarei cooperări a Chinei cu Germania(d). Generalul Chiang Kai-shek a
desfășurat cea mai bună armată a sa(d) pentru a apăra Shanghaiul(d), dar, după trei luni de lupte,
Shanghaiul a scăzut. Japonezii au continuat să împingă forțele chineze înapoi, cucerind capitala
Nanking(d) în decembrie 1937. După căderea Nankingului, zeci de mii, dacă nu sute de mii de civili
chinezi și combatanți dezarmați au fost uciși de japonezi.[41][42]
În martie 1938, forțele naționaliste chineze au obținut prima victorie majoră la Taierzhuang(d) dar apoi
orașul Xuzhou a fost ocupat de japonezi(d) în luna mai.[43] În iunie 1938, forțele chineze au întârziat
înaintarea japonezilor prin inundarea Fluviului Galben(d); manevra le-a câștigat chinezilor timp să-și
pregătească apărarea la Wuhan, dar orașul a fost cucerit(d) și el până în octombrie.[44] Victoriile
militare japoneze nu au adus însă prăbușirea rezistenței chineze pe care Japonia spera să o obțină;
în schimb, guvernul Chinez s-a mutat spre interiorul continentului, la Chongqing, și a continuat
războiul.[45][46]
Conflictele de frontieră sovieto-japoneze

Spre sfârșitul deceniului anilor 1930, forțele japoneze din Manchukuo au avut sporadice confruntări
de frontieră cu Uniunea Sovietică și cu Mongolia. Doctrina japoneză Hokushin-ron(d), care sublinia
expansiunea Japoniei spre nord, era în acea perioadă favorizată de Armata Imperială. Cu
devastatoarea înfrângere japoneză de la Halhin Gol în 1939 și cum aliatul Japoniei, Germania
Nazistă, urmărea o politică de neutralitate față de sovietici, această politică s-a dovedit dificil de
menținut. Japonia și Uniunea Sovietică ai semnat în cele din urmă un pact de neutralitate în aprilie
1941, iar Japonia a adoptat doctrina Nanshin-ron(d), promovată de Marină, care i-a mutat atenția spre
sud, în cele din urmă ducând la războiul cu Statele Unite și cu Aliații Occidentali. [47][48]
Ocupațiile și acordurile europene

n Europa, Germania și Italia au devenit mai agresive. În martie 1938, Germania a anexat Austria,
provocând din nou un slab răspuns din partea celorlalte puteri europene.[49] Încurajat, Hitler a început
să preseze revendicările germane asupra Sudetenlandului, o zonă din Cehoslovacia cu populație
predominant etnic germană; și, în curând Regatul Unit și Franța au urmat ideea prim-ministrului
britanic Neville Chamberlain și au cedat acest teritoriu Germaniei prin Acordul de la München, care a
fost făcut împotriva voinței guvernului cehoslovac, în schimbul promisiunii de a nu mai emite alte
pretenții teritoriale.[50] Curând după aceea, Germania și Italia au forțat Cehoslovacia să cedeze alte
teritorii Ungariei, iar Polonia a anexat regiunea cehoslovacă Transolza, locuită predominant de
polonezi.[51]
Deși toate cererile Germaniei au fost satisfăcute de acord, Hitler era deosebit de furios că amestecul
britanic l-a împiedicat să cucerească întreaga Cehoslovacie într-o singură operațiune. Ulterior, în
discursurile lui, Hitler i-a atacat pe „războinicii” britanici și evrei și, în ianuarie 1939, a comandat în
secret o operațiune amplă de întărire a marinei germane (d) care să conteste supremația navală
britanică. În martie 1939, Germania a invadat restul Cehoslovaciei și, ulterior, a împărțit-o
în Protectoratul german al Boemiei și Moraviei și un stat clientelar(d) germanofil, Republica Slovacă.
[52]
Foarte alarmate, și cum Hitler emitea noi pretenții față de Orașul Liber Danzig, Regatul Unit și Franța
au garantat independența Poloniei(d); când Italia a cucerit Albania(d) în aprilie 1939, aceeași garanție a
fost extinsă României și Greciei.[53] La scurt timp după garantarea franco-britanică acordată Poloniei,
Germania și Italia și-au oficializat alianța prin Pactul de Oțel.[54] Hitler a acuzat Regatul Unit și
Polonia că încearcă să „încercuiască” Germania și a denunțat la Acordul Naval Anglo-
German(d) și pactul de neagresiune germano–polon (d).
În august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Ribbentrop–Molotov,[55] un tratat
de neagresiune cu un protocol adițional secret. Părțile își împărțeau și își recunoșteau reciproc
„sfere de influență” (Polonia de vest și Lituania pentru Germania; Polonia de est(d), Finlanda, Estonia,
Letonia și Basarabia pentru URSS). De asemenea, acesta a ridicat problema continuării
independenței Poloniei.[56] Acordul a fost crucial pentru Hitler pentru că a asigurat Germania că nu va
trebui să se confrunte cu perspectiva unui război pe două fronturi, ca în Primul Război Mondial,
după învingerea Poloniei.
Situația a ajuns la o criză generală de la sfârșitul lunii august, când trupele germane au continuat să
se mobilizeze lângă granița poloneză. Într-o întâlnire privată cu ministrul italian de externe, Contele
Ciano(d), Hitler a afirmat că Polonia este de o „neutralitate îndoielnică” și că ea trebuie fie să cedeze
la cererile sale, fie să fie „lichidată” pentru a preveni atragerea de trupe germane în viitorul
„inevitabil” război cu democrațiile occidentale. El era convins că Regatul Unit și Franța nu vor
interveni în conflict.[57] Pe 23 august, Hitler a ordonat lansarea atacului la 26 august, dar auzind că
Regatul Unit a încheiat un oficial pact de asistență reciprocă cu Polonia și că Italia își va menține
neutralitatea, el a hotărât să-l mai amâne. [58]
Ca răspuns la cererile britanice de negociere directă pentru a evita războiul, Germania a emis
pretenții față de Polonia, ceea ce servea doar ca pretext pentru înrăutățirea artificială a relațiilor.
[59]
Pe 29 august, Hitler a cerut ca un plenipotențiar polonez să vină imediat la Berlin să negocieze
predarea Danzigului, și să permită un plebiscit în Coridorul Polonez în care minoritatea germană
urma să voteze pentru secesiune. Polonezii au refuzat să se conformeze cererilor germane și în
noaptea de 30-31 august, într-o întâlnire violentă cu ambasadorul britanic Nevile Henderson(d),
Ribbentrop a declarat că Germania își consideră pretențiile respinse. [60]

Primul Razboi Mondial

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Primul Razboi Mondial

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ungureanu Victoria Tema Istorie 26:05:2021

Primul Război Mondial

fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru

1914: Primele bătălii

autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva tradiționalului adversar

Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o neașteptată

1915: Războiul de pozițiune

Intrarea Statelor Unite în război

Ofensiva germană din primăvara anului 1918

 1 august 1914: Germania declară război Rusiei și la 3 august Franței. Italia își declară

Participanții la Primul Război Mondial

Primul Război Mondial

Omenirea a asistat la începutul secolului al XX-lea la inovații, invenții și descoperiri ce au produs

Consecințele Primului Război Mondial

 Edmund Blunder-Ecouri de război

 Scherrif- Sfârșitul Călătoriei

 Richard Aldington-Moartea unui erou

 Robert Graves-Adio tuturor

 Sasson-Amintirile unui ofițer

 Romanul lui Hemingway-„Lost generation”, prezintă fenomenul generației de oameni pierduți

 Survin modificări în alimentație și vestimentație. Berlinul devenise o adevărată capitală

 28 iunie 1919-Tratatul de la Versailles cu Germania

 Ungaria-stat succesor al Transleithaniei și al Imperiului Austro-Ungar

Societății, componentă și structura sa, modul de funcționare, drepturile și obligațiile acestora.

În noiembrie 1929, în urmă alegerilor parlamentare este compusă o Adunare Națională

Blum, antisemitismul și antiparlamentarismul amplificandu-se. Blum nu și-a putut respectă

Clasa politică era dominată de :

 Partidul Socialist-Democrat-SPD, care a fost principala forță politică, respingând modelele

Al Doilea Război Mondial

septembrie 1939[7] cu invazia Poloniei de către Germania Nazistă și, ulterior, cu declarațiile de război

Război Mondial avansată de alți istorici este invazia italiană a Abisiniei la 3 octombrie 1935.

Războiul Civil Spaniol (1936–39)

Invazia japoneză a Chinei (1937)

Conflictele de frontieră sovieto-japoneze

Ocupațiile și acordurile europene

S-ar putea să vă placă și