NUNTĂ ÎN CER - comentariu literar -

 
Definitie: Romanul este o scriere epica in proza, cu actiune complexa, de mare intindere,
desfasurata pe mai multe planuri, cu personaje numeroase si cu o intriga complicata. Romanul
are o structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in
care se prezinta un numar mare de personaje, cu pondere diferita in structura epica (personaje
principale, secundare, episodice etC).

Romanul "Nunta in cer", aparut in 1938 la Bucuresti, se inscrie in proza erosului si face
parte din literatura interbelica, Mircea Eliade ilustrand, o data in plus, mitul iubirii si motivul
cuplului ca tema unica a acestei scrieri. George Calinescu vorbea despre "gidismul" primelor
romane ale lui Eliade, in sensul ca tinerii eroi se inalta deasupra inhibitiei erotice, se revolta
impotriva normelor morale impuse de societate, indragostitii lui Mircea Eliade traiesc
experiente-limita, stabilesc relatii profund umane in zona erotica, sunt expansivi si descatusati
de prejudecati.

Mitul Androginului

Romanul erotic "Nunta in cer" de Mircea Eliade ilustreaza mitul Androginului (sau al
HermafrodituluI), celebru in Grecia antica si simbolizeaza ideea unitatii primordiale a fapturii
omenesti. Cuvantul "androgin" vine de la grecescul "aner, andros", care inseamna "barbat" st
de la grecescul "gyne", insemnand "femeie", sensul intregului cuvant fiind acela de "barbat-
femeie" ca fiinta unica. Androgin, personaj mitologic, era fiul lui Hermes, mesagerul
Olimpului si calauza a spiritelor catre moarte si al Afroditei, zeita frumusetii, a armoniei si a
dragostei care invinge orice piedici. Salmakis, nimfa lacului, s-a indragostit nebuneste de
frumosul Androgin, care o respinge. Cuprinsa de disperare, femeia l-a inlantuit cu bratele si a
refuzat sa se desprinda de trupul iubitului, implorandu-i pe zei sa-i uneasca pentru vecie intr-o
singura fiinta. Zeii se indupleca, dar noua faptura bisexuala era o fiinta perfecta, deoarece
unea forta barbateasca si farmecul feminin intr-o creatura exceptionala, ce rivaliza cu zeii
insisi. Zeus s-a opus alungarii din Olimp a acestei fiinte ideale si a pedepsit-o taind-o in doua
cu fulgerul sau, anulandu-i astfel perfectiunea. De atunci, cele doua jumatati au devenit fiinte
separate, barbatul si femeia, care alearga necontenit prin lume, cautandu-se unul pe celalalt.
Mitul Androginului este o legenda mitologica straveche, care explica, alegoric, atractia erotica
pe care o exercita - reciproc - barbatul si femeia. Dragostea ideala se implineste numai atunci
cand cele doua jumatati care se potrivesc perfect se regasesc, existand, in acest sens si o
sintagma proverbiala, aceea de a-ti afla "sufletul-pereche".

Mircea Eliade ilustreaza in acest roman erosul si mitul Androginului pentru a reface unitatea
si plenitudinea fiintei umane prin comuniune erotica, dorind sa reconstituie unitatea
primordiala a spiritului uman.

Semnificatia titlului

Iubirea perfecta inseamna predestinare, regasirea jumatatii-perecne, refacerea fapturii

primordiale unice (mitul AndroginuluI). Omul este dator sa caute marea iubire, sa se
pregateasca pentru ea ca sa fie demn si capabil de a face fata exigentelor pe care i le impune.
Comuniunea erotica este sinonima cu unirea deplina, desavarsita, in care se contopesc
barbatul si femeia. Ca ideal erotic, nunta vesnica este posibila numai in cer, unde sufletele
se impletesc in eternitate: "noi amandoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem impotrivi
destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nunta".
Cei doi barbati nu rezista la incandescenta iubirii totale si sel prabusesc din cerul pasiunii,
ispasind fiecare in felul lui pacatul neputintei} Hasnas, resemnat, se recasatoreste in scopul
declarat de a avea urmasi, ian scriitorul Mavrodin refuza perpetuarea pentru a-si apara creatia
artistica.) Romanul este o confesiune lucida, ca o ispasire a nefericirii celui ce a fost] pedepsit
de a ramane singur.

Romanul "Nunta in cer" are un motto biblic din "Corinteni, I; 13,12": "Acum vedem ca prin
oglinda, in ghicitura, atunci insa, fata * catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi
cunoaste pe deplin", exprimand sugestiv ideologia prozei erotice a lui Mircea Eliade.
Romanul are o singura eroina feminina, Ileana, care intalneste doua versiuni erotice,
concretizate prin cei doi barbati ce par a fi in opozitie ideatica, deoarece unul doreste sa obtina
de la ea exact ceea ce respinsese celalalt. Fiecare dintre cei doi eroi isi povesteste experienta
erotica celuilalt, astfel fiecare dintre ei este, pe rand, personaj-narator.

Subiectul romanului este plasat in Bucurestiul de alta data, cadru des intalnit in opera literara
a lui Eliade, intrucat el considera ca "orice loc natal constituie o geografie sacra. Pentru cei
care l-au parasit, orasul copilariei si adolescentei devine totdeauna un oras mitic. Bucurestiul
este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile." (M. Eliade - "incercarea labirintului"-
1978).

Despre Bucurestiul prezent in proza lui Eliade, oras plin de semne misterioase, Eugen Simion
spune ca este un "adevarat centru initiatic", unde cuplurile de indragostiti sunt ipostaze ale
aceluias mit al Omului reintregit, unic si puternic, format din barbatul si femeia contopiti prin
iubire.

Primul personaj-narator este Andrei Mavrodin, care ii destainuie lui Hasnas conceptia sa
initiala despre iubire, cand credea ca "nici un barbat nu s-ar sacrifica pentru un amor", dar
atunci cand se indragosteste, la randul Iui, considera ca "e un destin () care decide, fara stirea
si in absenta noastra, pentru o viata intreaga". O intalnise pe Ileana in casa unui prieten
arhitect, relateaza Mavrodin, "intr-o zi cenusie de iarna, () 8 ianuarie; imi amintesc perfect
data". Ca si Allan, Mavrodin
J este un personaj lucid, dornic de a-si analiza cu minutiozitate starile, trece in revista toate
detaliile acelei dupa-amieze, cand, nimic nu prevestea viitoarea relatie erotica. Atunci cand ii
fusese prezentat, lui Mavrodin nu i s-a parut "prea frumoasa", cu "fruntea inalta si tamplele
usor arcuite", parul de un castaniu stins o faceau sa para "mai severa". Dar "ochii foarte mari
si nelamuriti, gura ei vasta, strivitoare" il impresioneaza puternic, desi intreaga ei infatisare ii
dadea un a*fde Maria sau Lucia, nicidecum nu semana cu numele pe care il avea, acela de
Ileana. Scriitor fiind, Mavrodin isi formase o viziune proprie despre personaje, crease "cutare
femeie" si-i relateaza acum lui Hasnas, cu o multime de detalii, impactul pe care 1-a avut
Ileana asupra lui, analizand gesturi, priviri, atitudini si de o parte si de alta. Desi el se astepta
ca ea sa-1 intrebe despre cartile lui, mai ales despre un roman de mare succes intitulat
"Tineretea Magdalenei", Ileana "nu citise nimic din tot ce publicasem".

Personaj analitic, Mavrodin insista asupra detaliilor legate de prima lui intalnire cu Ileana,
deoarece "dragostea si tot ce poarta ea cu sine -suferinta, jertfa, rodire - mi se pare a fi inca
lucrul cel mai putin inteles si prea vag cunoscut", neputand determina exact momentul in care
se lasase prins de farmecul femeii, "vraja aceea fara inceput si fara timp", amintindu-si numai
"de dansul acela nesfarsit". Setea personajului de a-si analiza trairile, de a identifica exact
momentul ivirii sentimentului de dragoste este definita convingator de el insusi, ca fiind o
boala "de a sti, de a intelege, de a identifica ceasul acela fara seaman al inecului". intre cei doi
ia nastere o iubire profunda, careia nu i se pot impotrivi: "noi amandoi nu suntem din lumea
asta, nu ne putem impotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nunta".

Ileana ii marturiseste ca abia se vindecase de "o mare, unica dragoste", ca nu va mai putea
iubi, "mi-ar fi foarte greu sa mai iubesc vreodata, daca nu de-a dreptul imposibil" si in zadar
incearca Mavrodin sa afle amanunte, nu a reusit sa stie niciodata nimic despre marea ei
pasiune, "nici cine a fost iubitul ei, daca mai traieste, daca 1-a mai intalnit (). r>Iu izbuteam
insa sa aflu nimic. Zambea trista, umilita, sau imi cauta mana si mi-o saruta, sau incepea sa
rada, lasandu-ma sa banuiesc ca mi-a surprins mica mea stratagema. Am inteles tarziu ca de la
ea nu voi putea afla niciodata nimic." Singurul lucru pe care Andrei il descopera in trecutul ei
este faptul ca Ileana traise patru ani la Berlin, timp in care nu venise niciodata in tara.
Plecand pentru cateva zile in Moldova, in vizita la niste vechi prieteni, Mavrodin isi da seama
ca nu poate sta departe de Ileana, vorbeste numai despre ea, iar "noaptea aceea, petrecuta
departe de ea, a fost chinuitoare". Se surprinde indragostit si-si da seama ca "tot ce citisem in
carti si tot ce auzeam in povestiri despre nerabdarea frenetica pe care o au unii indragostiti in
calatorie, cand se apropie de gara iubitei, poate fi totusi reala". Se duce direct la ea acasa si
gaseste o femeie "obosita, ravasita, cu ochii absenti, rataciti (). Absenta mea o naruise".
Iubirea lor este reciproca, profunda, vulcanica: "Setea trupurilor noastre a fost greu de stins
atunci. () De mai multe ori am nadajduit ca la capatul rapirii aceleia vom intalni, impreuna
moartea. N-am stiut ca poate fi atat de ispititoare moartea, atat de cald - voluptate fara spasm,
beatitudine, fara strigare."*! Lucid si analitic, Mavrodin identifica in aceasta iubire totala
revelatia unirii, pe care o defineste ca pe o proprie regasire: "te regasesti pe tine in clipa cand
te pierzi". Redescoperirea sinelui prin iubire este euforica si nevoia lor de singuratate, de
izolare de restul lumii devine din ce in ce mai puternica ("asa cum se intampla intotdeauna
intr-o mare pasiune, m-am izolat cu desavarsire de lume"), iar pe la jumatatea lui februarie se
muta impreuna, acasa la Mavrodin.

Febra creatiei pune stapanire pe scriitorul din el si Mavrodin incepe o noua carte. Ea-1 simte
instrainat, "iar ai fugit de langa mine", dar nu-l intreaba niciodata despre subiectul romanului,
ii pregateste cafeaua, dar ■ nu-l mai simtea aproape, "parca ar fi incercat in nestire, sa
regaseasca mangaierea mea, sa se minta".

O intrebare stranie si neasteptata il suprinde pe Andrei, atunci cand Ileana il intreaba brusc
daca nu si-ar dori un copil. Structura lui de artist , respinge viata casnica, intrucat el considera
ca "artistul era blestemat sa > ramana singur, fara urmasi". Ileana ii explica nevoia de a avea
un fiu de la el, intrucat ea este "o simpla femeie". Nedumerirea lui diseca starile si
argumentele pentru care ea simte ca ii trebuie inca o fiinta umana ce ar putea interveni in
iubirea lor, despartind astfel perechea "desavarsita, creati unul pentru altul, meniti sa crestem
si sa murim impreuna. () Noi nu suntem o pereche din aceasta lume (). Destinul nostru nu se
implineste aici pe pamant. Noi ne-am cunoscut numai in dragoste. Dragostea e raiul nostru,
dragostea fara fruct."

Vacanta de Pasti au petrecut-o intr-un sat de munte si tristetea Ilenei este din ce in ce mai
evidenta, marturisindu-i la un moment dat: "Mi-e frica sa nu mor singura". Devine tot mai
nelinistita si are accese de disperare stranie, nelinisti si atitudini inexplicabile. intorsi la
Bucuresti, o zareste intamplator stand de vorba aprins cu "un tanar brun, inalt", pe care i-1
prezinta drept fratele sau. Mavrodin devine suspicios, "se prabusisera deodata toate
certitudinele si viata mea intreaga o simtii, in acea clipa, fara sens" si banuieste ca il insala, ca
se preface si ca povestea cu fratele "e destul de prost ticluita". Rusinandu-se de banuielile
sale, Mavrodin o acuza ca pastreaza asupra vietii ei o taina care poate da nastere la tot felul de
interpretari, cu speranta ca poate acum ea i-o va dezvalui. Ileana rezista insa tentatiei de
marturisire totala si-i spune numai ca fratele acesta este fiul mamei ei din a doua casatorie, ca
este un detracat si ca se vad foarte rar: "Toate acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Eu n-
am nici un fel de trecut, nu mi-aduc aminte de nimic". Spirit framantat, nelinistit, Andrei
Mavrodin se chinuie cu intrebari insuportabile: "Asta inseamna ca viata ei dinainte a fost
cumplita, ca dragostea ei a fost dementa. De ce nu intalnesc nici un martor al trecutului ei?
Unde a trait, de n-a lasat nici un fel de urma?".

Fire dilematica, dominat de incertitudini, Mavrodin considera ca "in dragoste nici o

certitudine nu e definitiva, ca lucrul acela elementar - sentimentul ca esti iubit - trebuie
necontenit verificat, caci o singura indoiala, o singura greseala surpa totul in nebunie si
dezgust".

Dupa luni de zile, timp in care cei doi indragostiti traisera "intr-un extaz continuu" si simteau
ca unirea lor "e un miracol pe care numai cateva perechi l-au trait desavarsit in lume", fiind
intr-o vacanta in Italia, Mavrodin afla ca ea mai fusese la Venetia si o simte tulburata si
nelinistita, incapabila sa arate vreun interes pentru prezentul concret, de aceea hotaraste sa
paraseasca acele locuri pentru ca s-o scuteasca de chinul amintirilor ce continua sa ramana
pentru el o taina de nedezlegat.

Întorsi la Bucuresti, Andrei continua sa scrie la romanul inceput, care insa nu prinde
consistenta, desi Ileana il incurajeaza acum, ii creeaza conditii de creatie, il sprijina in izolarea
necesara concentrarii, iar ea incepe sa invete limba italiana. Prietenii, cu care se intalneau
sporadic si intamplator se mira ca nu i-a mai aparut nici o carte, Ileana insasi are mustrari de
constiinta ca el n-a mai publicat nimic de cand sunt impreuna.

Mavrodin ii relateaza in continuare lui Hasnas incercarile lui disperate de a afla unde plecase
Ileana, ii descrie insomniile si deznadejdea de care suferise ingrozitor dupa ce fusese parasit
de femeia iubita, marturisindu-i ca toata iarna dusese "o viata de larva". Apoi se gandeste ca
daca termina cartea inceputa demult, poate ca Ileana o sa dea un semn de viata. Cartea a
aparut in luna mai starnind uimirea tuturor, era cu totul diferita de celelalte opere, nu parea
scrisa de Mavrodin, dar Ileana nu a aparut, nu a trimis nici o veste. Acum nu-1 mai interesa in
nici un fel nici povestea de iubire pe care o traise Ileana cu alt barbat inainte de a-l intalni pe
el, fiind convins ca femeia "nu va mai putea iubi vreodata" si indoin-du-se ca el insusi s-ar
mai putea indragosti de altcineva.

Andrei Mavrodin se hotaraste sa scrie povestea de iubire intr-un nou roman, pe care-1
intitulase "Nunta in cer", dar care pacatuia fata de adevar prin "neputinta oricarui artist de a se
marturisi omeneste, total, crestineste Ai sa citesti cartea asta si ai sa vezi cat de mult se
departeaza de tot ce ti-am povestit acum. Poate e mai frumoasa, dar atat", incheie el
marturisirea pe care o expusese in fata lui Barbu Hasnas.

Impresionat de experienta de iubire a lui Mavrodin, Barbu Hasnas simte nevoia sa-i
destainuiasca acestuia propria poveste de dragoste intamplata mai demult, cu "vreo opt-noua
ani" inainte, intrucat poate ca o sa-1 inspire intr-un viitor roman. Ceea ce-1 uimeste pe Hasnas
este faptul ca i se pare ca iubirea lui "seamana cu tot ce ti se povesteste despre dragoste. Dar
poate ca de data aceasta seamana intr-adevar".
Ca personaj-narator, Hasnas isi incepe povestea din vremea in care era un tanar student de
24 de ani si urma studii de inginerie in Franta, pentru care un unchi ii trimitea lunar o bursa
modesta, care-i ajungea "exact cat sa-mi duc zilele". Fiind pasionat de cariera de ofiter,
tanarul Hasnas se Inroleaza voluntar impreuna cu alti sutdenti romani din Franta, Intrucat
izbucnise primul razboi mondial. Urmeaza cateva luni o scoala militara si se intoarce pe front
sublocotenent, fiind decorat de doua ori pentru merite deosebite in lupta: "Ma obisnuisem cu
razboiul, ma obisnuisem foarte repede si cu gandul mortii. De altfel, nu ma legau prea multe
lucruri de viata. Eram orfan, nu aveam frati si singurul meu prieten, un coleg de la scoala,
murise in primul an de razboi. Eram fericit ca pot lupta ca ofiter in armata franceza". Dupa
intrarea Romaniei in razboi, Hasnas se intoarce in tara, fiind emotionat la gandul ca ar putea
muri pe pamantul strabun.

În anul 1917, tanarul ofiter se afla intr-un tren foarte aglomerat, care se pusese brusc in
miscare si o fetita de vreo 15 ani striga disperata, deoarece matusa ei ramasese pe peronul
garii. Hasnas o ajuta pe Lena sa coboare in gara de destinatie, o da in grija unui prieten care
lucra acolo. Peste o saptamana, afla de la acesta ca fetita fusese luata de un ofiter, care
spusese ca e varul ei.

Între timp, Hasnas isi mosteneste unchiul si devine un om bogat. La cei 30 de ani ai sai
avea avere, o bogata experienta de viata, nu se indragostise niciodata, ba mai mult, cu femeile
era "poate un cinic", avand o relatie amoroasa cu sotia unui deputat. Era prin 1924, cand
"eleganta si desfranarea Bucurestiului atinsesera culmi nemaipomenite". intr-o noapte,
prietena lui ii prezinta "o pasare rara", pe Lena, "ultima fecioara din secolul XIX!". Hasnas o
recunoaste pe fetita din tren si, intreband-o ce s-a intamplat dupa ce o lasase in gara, aceasta ii
spune ca a doua zi sosise si matusa ei, negand ca ar fi luat-o un var imbracat in uniforma de
ofiter, care, dupa ce ii pusese bagajele in trasura incepuse sa o sarute.

Tânăra este cu totul deosebita fata de celelalte femei, "atat de sobra si atat de serioasa cum
arata" si nu parea "deloc la locul ei in aceasta casa, la aceasta ora mai ales". intreband-o pe
gazda cine este aceasta tanara,Hasnas afla ca este "un foarte mare mister" si nimeni din cei
prezenti nu pare sa stie nimic altceva despre ea. Hasnas o intalneste peste cateva zile pe Lena
tot in casa prietenei sale, Clody, iar peste alte 10 zile o zareste, surprins, in yagonul-restaurant
al trenului care mergea la Milano. Coboară împreuna la Venetia, se plimba prin piata San
Marco discutand despre experienta amoroasa a barbatului, iar el ii marturiseste ca "n-am iubit
niciodata", desi cunoscuse "destule femei", ceea ce face ca Lena sa-1 compare cu Don Juan,
Hasnas ii evoca interlocutorului scena petrecuta la hotel in aceeasi seara. Lena parea total
absenta, "imi dadeam foarte bine seama ca nu întelege ce se intampla cu ea, dar ii va fi peste
putinta sa se apere, sa se trezeasca macar" si Hasnas constata uimit ca "fusese, intr-adevar,
fecioara; nici o mangaiere nu-i tulburase oboseala sa inghetata". Femeia il privea mirata, "cu
ochii ei mari arsi si nelamuriti". Daca la inceput atitudinea lui fusese obisnuita, orgolioasa si
nepasatoare fata de tanara pe care o sedusese ("Era o fata tanara, frumoasa, inteligenta, care
ma iubea si pe care o avusesem. Cam atat. Nu ma gandeam la nimic altceva, nu banuiam
altceva."), in ziua urmatoare Lena, cu ochii stralucitori si cu fața îmbujorata, ii acorda - in
gluma - cinci zile ca sa se indragosteasca de ea. Peste cateva zile, marturiseste Hasnas, el era
total schimbat, incurcat si timid, simtea cum "o nelamurita fericire incepea sa ma cuprinda" si
se surprinde declarand: "Cred ca m-am indragostit cu adevarat".

Aflandu-se la Nisa, un cunoscut il felicita pentru frumusetea logodnicei sale, el neaga cu

fermitate ("Nu suntem logoditi!"), apoi gandul acesta nu-i da pace si seara, la masa o intreaba
brusc: "Nu e asa ca vrei sa fii sotia mea?". Peste o luna s-au casatorit la Paris, avand ca
martori un cerc restrans de prieteni. intorsi la Bucuresti, scenele de gelozie se dezlantuie intre
cei doi, vechile relatii ale lui Hasnas declanseaza intre ei conflicte care le ameninta iubirea.
Desi era constient ca Lena ii era necesara "ca aerul, ca apa, ca lumina", Hasnas este uneori
exasperat, "indignat de casatoria aceasta, care ma apasa, sufocandu-ma", alteori este
melancolic, "dragostea aceasta nu ma facea intotdeauna fericit", simtind iubirea ca pe o boala
("Lena imi era necesara, asa cum sunt necesare anumite medicamente la un anumit fel
de boale.").

Femeia se schimbase si ea dupa casatorie, renuntase la multe preocupari care-i placusera

inainte, ca arta, muzica, dar nu putea deveni mondena, nu-i placeau vizitele, nu se putea
acomoda cu snobismul societatii bucurestene. Dupa vreo sase luni de la stabilirea lor in
Bucuresti, Hasnaș ii destainuie unui prieten ca se simte nefericit, desi este convins ca "Lena
ma iubeste tot atat de mult pe cat o iubesc si eu", ca pentru el este prima oara cand iubeste cu
adevarat, ca intre ei "toate merg admirabil". La sugestia prietenului, "despartiti-va, atunci",
Hasnas isi recunoaste neputinta: "Nu pot. Ar fi mai cumplit sa traiesc fara ea. Acum, dupa ce-
am cunoscut-o, dupa ce ne-am indragostit unul de altul, nu mai e nimic de facut: trebuie sa
traim impreuna Pana la sfarsitul vietii". El constientizeaza ca dragostea lor este definitiva, ca
orice s-ar intampla nu se mai pot desparti, ca sunt legati unul de altul "pana la moarte, in
sensul concret al cuvantului", ca atata timp cat traieste ea, "fie ca esti sau nu esti indragostit,
fie ca vrea sau nu mai vrea iubita, te simti al ei, legat de ea, ursit ei". Atmosfera casniciei se
destinde apoi, relatia lor se relaxeaza, Hasnas se impacase "cu noua mea conditie, totul mi se
parea nu numai firesc, dar si necesar".

Dupa aniversarea celui de al treilea an de casatorie, cateva intamplari minore strica din nou
echilibrul casatoriei, ce parea instalat definitiv. Lena pierde piatra de la inel si acest lucru o
afecteaza peste masura. Hasnas este impresionat de voiosia zgomotoasa a unor tineri, ceea ce
il deprima, dandu-si seama ca se simte "trecut", ca s-a schimbat ceva in el: "simteam ca
trecuse ceva, un anumit timp, sau poate chiar cea mai frumoasa parte din tineretea mea. in
orice caz, pierdusem ceva fara sa bag de seama. Anumite lucruri nu le mai puteam face. Ce fel
de lucruri? Numi dadeam seama, nu puteam preciza nimic. Dar sentimentul acesta era ca imi
sunt interzise anumite lucruri. Si inca expresia aceasta: "interzise", e foarte vaga. Pentru ca,
uneori, mai poti avea sperante ca ai putea razbate si peste un lucru interzis; printr-o nebunie
oarecare sau printr-un mare noroc, sfarami hotarele lucrului interzis. Dar eu nu simteam asta.
Simteam ca anumite lucruri, pe care nu izbuteam sa le identific, au murit pentru mine; ca
orice as face, oricat m-ar ajuta norocul si viata, nu le voi mai putea intalni". Si brusc, se
surprinde spunandu-i Lenei: "Ma gandeam ca ar fi timpul sa avem un copil", simtindu-se
deodata coplesit de "setea obscura de a te naste din nou, nevoia unei compensatii in altcineva
decat tovarasa de iubire si de viata".

Analizandu-si starea de deznadejde de care era dominat, Hasnas regreta ca a lasat "sa treaca
atata timp, pe care nimeni nu mi-1 mai putea inapoia", gandindu-se cu disperarea neputintei la
faptul ca, daca ar fi avut un copil din primul an de casatorie, "acum as fi fost altfel, () as fi
simtit ca am pentru cine trai". Timpul s-a scurs ireversibil si el este apasat de "sentimentul
ireparabilului", mai ales ca-si da seama ca gandurile sotiei sale "nu se potriveau cu ale mele".
in seara aceea Lena nu a coborat la masa pretextand ca nu se simte bine, iar Hasnas a plecat la
club sa se distreze, lipsind - pentru prima data de la casatorie - o noapte intreaga de acasa.

Între cei doi soti se instalase o atmosfera tensionata, o gravitate rece. Lena pleaca de acasa si
spre miezul noptii Hasnas primeste de la ea o scrisoare, prin care ii spunea ca in noaptea aceea
va dormi la matusa ei, ca a doua zi il va vizita un avocat, ca ii multumeste pentru fericirea pe
care i-a daruit-o in acesti trei ani: "Era o scrisoare de adio, pe care, sunt sigur, o incepuse de
mai multe ori, ca sa nu para prea patetica si, in acelasi timp, sa ramana destul de prietenoasa".
Hasnas s-a dus imediat dupa ea si a gasit-o "foarte obosita, cu figura aspra, opaca", sperand
intr-o impacare. Ea ramane, insa, inflexibila, el se incranceneaza si hotaraste brusc: "Ne
despartim! Era si timpul, de altfel". Are impresia ca decizia Iui se bazeaza pe principii morale
solide, ca despartirea se produsese numai pentru ca ea nu voia "sa aiba copii", iar pentru el
"lucrul acesta e o datorie sacra".

Suferinta lui este de neinchipuit si timpul nu-i amelioreaza disperarea, dimpotriva, "dorul meu
de Lena crescuse iarasi ca in cele dintai luni ale dragostei noastre". Orgoliul il impiedica sa
mai faca o incercare de impacare cu sotia sa, desi aflase de la un prieten care o intalnise ca "si
ea sufera cumplit si ca ajunsese de nerecunoscut". Aflat la Paris, Hasnas afla ca murise
matusa Lenei, ii trimite o telegrama de condoleante si ea ii multumeste "printr-o simpla carte
de vizita, cu numele ei de fata", semn ca divortul se terminase.

Abia acum Hasnas intelege cu durere ca Lena nu-i mai apartine si simte ca "viata mea a ratat
intr-un lamentabil naufragiu", coplesit definitiv de "sentimentul propriului tau naufragiu".
Întors la Bucuresti dupa cateva luni, Hasnas este dornic sa afle amanunte despre viata Lenei,
dar nimeni nu mai stia nimic despre ea, se izolase complet. intr-o dimineata el se duce s-o
vada, o gaseste emotionata si trista, dar constata cu amaraciune ca nimic nu mai putea construi
intre ei o punte de legatura.

Confesiunea lui Hasnas are loc dupa opt ani de la intamplarile relatate, asadar in timp
subiectiv, declansate fiind de memorie involuntara afectiva, desi "memoria pasionala nu e o
calitate barbateasca": "E drept, mi-aduceam mereu aminte ca am iubit, ca singura femeie pe
care o iubisem cu adevarat a fost Lena. Amanuntul acesta nu l-am putut niciodata uita: ca am
cunoscut dragostea si ca toate aventurile in care ma implicam nu erau decat episoade
trecatoare".

Gidismul despre care vorbeste critica literara este evident, timpul avand aici doua valente: una
obiectiva - aceea in care s-au manifestat sentimentele de iubire in mod direct - si una
subiectiva - aceea care evoca aceste sentimente: "nu mai era o amintire a dragostei, intocmai
dupa cum pot spune ca imi amintesc, ca ma numesc Barbu Hasnas". Acum el este recasatorit,
are "doi baieti frumosi, care isi petrec vara impreuna cu mama lor in Elvetia". Consideră si
acum, după atâția ani că nu te intâlnesti cu o asemenea dragoste decât o singură dată in
viață", ca intensitatea unei astfel de iubiri "apartine intr-un anumit sens miracolului, de aceea
si apare, poate, atat de intamplator ()" si ca este "in putinta noastra sa realizam acest miracol",
desi "ne dam seama prea tarziu de el, ne dam intotdeauna seama prea tarziu".

Andrei Mavrodin si Barbu Hasnas venisera la cabana ca sa mearga la vanatoare si-i

marturisesc gazdei, care se arata uimit ca-i gasise treji, ca au stat de vorba toata noaptea si au
povestit "fiecare dragostele din tinerete". Mergand "tacuti si ganditori", Mavrodin intreaba
deodata cu glasul sugrumat de emotie: "Crezi că Ileana mai trăieste?" si amândoi simt ca nu.

În romanul "Nunta in cer" se manifesta ideea timpului subiectiv, ca influenta a lui Andre"
Gide, modalitate prin care naratorul relateaza fapte si intamplari petrecute candva, aduse in
prezent prin memorie involuntara sau afectiva si prezentate intr-o viziune subiectiva,
sentimentele, trairile fiind evocate dintr-un alt unghi de perceptie.

Ideea iubirii profunde este privita prin prisma celor doi eroi care-si rememoreaza, prin
confesiune, starile si sentimentele de dragoste asa cum le apar dupa o perioada mai scurta sau
mai lunga de timp. Interesant este faptul ca cele doua versiuni succesive ale idilei ar parea ca
stau in opozitie, deoarece fiecare dintre cei doi barbati pe care ii iubise femeia dorise sa obtina
de la ea exact ce respinsese celalalt. Barbu Hasnas voise copii, dintr-un instinct al perpetuarii,
inscriindu-se astfel in banalul realului cotidian, iar Andrei Mavrodin, scriitorul, avand
aspiratii spirituale, refuza femeii dorinta ei, simpla si umana de a avea copii. Totusi, cele doua
conceptii opuse ale eroilor se intalnesc in aceeasi iubire posesiva si patimasa fata de femeia de
care - fiecare dintre ei - se indragostise pe viata. De fiecare data, femeia gaseste forta
interioara de impotrivire, caci, de fiecare data, ea este cea care desface legatura, disparand
definitiv din viata lor si inchizandu-se enigmatic in sine.