Umanismul

Miscarea culturala cunoscuta sub numele de Renastere sau Umanism s-a manifestat in secolele
XIV–XV si XVI mai intai in Italia si apoi in intreaga Europa. Interes pentru stiinta, arta, pentru dezvoltarea
armonioasa a spiritului uman, pentru eliberarea fiintei umane de orice constrangeri si manifestarea
multilaterala. Redescopera filozofia antica, greaca si latina, la fel limbile respective. se dezvolta: filozofia,
filologia, literatura, pictura, sculptura, arhitectura, astronomia. Increderea in ratiune, in valorile
modelatoare ale culturii; armonie intre om si natura. In lupta impotriva dogmatismului, a fost ars pe rug,
ca eretic, Giordano Bruno. Reprezentanti: In cultura universala: F. Petrarca, G. Boccaccio, Pico della
Mirandola, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti – Italia; F. Rabelais, P. Ronsard – Franta; Martin
Luther – Germania; Thomas Morus, W. Shakespeare – Anglia; Erasmus din Rotterdam supranumit
„printul umanismului“ – Tarile de Jos. In cultura romana: Nicolaus Olahus – Transilvania, Stefan cel Mare,
Neagoe Basarab, Constantin Brancoveanu; Udriste Nasturel, Nicolae Milescu, Simion Stefan, Dosoftei,
Antim Ivireanu, Grigore Ureche, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Ion Neculce, Dimitrie
Cantemir. Ideile sustinute de cronicari: etnogeneza romaneasca (originea, romana, unitatea si
continuitatea poporului nostru); lupta pentru independenta nationala; reflectia filozofica asupra conditiei
omului – M. Costin, Viata lumii – tema fortuna labilis – fragilitatea fiintei umane. Permanente ale
umanismului in cultura romana, dupa secolul al XVIII-lea: I.H. Radulescu, M. Kogalniceanu, N. Balcescu,
Bogdan Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Parvan, G. Calinescu.

Suprarealismul -provine din franţuzescul surrealisme = suprarealism -reprezentanţi: G.Apollinaire, Andre

Breton, L. Aragon. Curent artistic şi literar de avangardă care proclama o totală libertate de expresie,
întemeiat de Andre Breton(1896-1966) şi dezvoltat mai ales în deceniile trei şi patru ale secolului
trecut(cu aspecte şi prelungiri ulterioare). Primul care a utilizat termenul într-o accepţie legată de creaţia
artistică a fost G.Apollinaire în Les Mamelles de Tiresias, subintitulată ”dramă
suprarealistă”(reprezentată în 1916). Începuturile mişcării se leagă de grupul( nonconformist şi de
evident protest antiburghez) de la revista pariziană ”Litterature” (1919) condusă de A.Breton, L. Aragon
şi Ph. Soupault, care – reclamându-se de la tutela artistică a lui Rimbaud, Lautreamont şi Mallarme –
captează tot mai mult din îndrăzneală spiritului înnoitor şi agresiv al dadaismului(mai ales după ce în
1919, acesta îşi mutase centrul de manifestare de la Zürichla Paris). De altfel, atât în ”Literatură”(unde
Breton publică, în colaborare cu Soupault, ”Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât
şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări ce avea să se numească apoi
suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni, dar alianţa nu va dura. În 1922 se
produce ruptura şi după doi ani de frământări, căutări şi tensiuni polemice se constituie ”grupul
suprarealist”(A.Breton, L.Aragon, Ph.Soupault, P.Eluard, B.Peret etc.). Relativ la geneza suprarealismului,
deşi unii cercetători autorizaţi (recent M.Sanouillet) consideră că suprarealismul nu a fost altceva decât
forma franceză a dadaismului, A.Breton, dimpotrivă, a susţinut totdeauna că este inexact şi cronologic
abuziv să se prezinte suprarealismul ca o mişcare ieşită din dadaism. În 1924 A.Breton, publică primul său
”Manifest al suprarealismului” în care, fixând net anume repere ale mişcării – antitradiţionalismului,
protest antiacademic, explorarea subconştientului, deplină libertate de expresie, înlăturarea activităţii
premeditare a spiritului în actul creaţiei artistice etc. – o defineşte astfel; Automatism psihic prin care îşi
propune să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii, în absenţa
oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale. Suprarealismul
crede că adevărul şi arta se află” în realitatea superioară a anumitor forme de asociaţie” bazate pe
atotputernicia visului, pe ”jocul dezinteresat al gândirii” eliberate de constrângeri. Mişcarea se extinde în
medii artistice diverse (cuprinzând artişti plastici, cineaşti etc.) şi în mai toate ţările Europei, dar cunoaşte
convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice. Astfel se delimitează două
direcţii: cea anarhistă, ”ortodoxă”, de la revista ”Revolution serrealiste” al lui Breton(care, în manifestul
”Legitimă apărare” respinge ideea ”oricărui control, chiar marxist asupra experienţelor vieţii interioare”)
şi cea ”comunistă” reprezentată de revista ”Claire”(director Jean Berbier) spre care – vor gravita până la
urmă, majoritatea suprarealiştilor cu excepţia lui Breton (care aderă, în 1927, la Partidul Comunist
Francez, dar vrea să păstreze o totală independenţă artistică). Disensiunile politice survin şi mai violent
după 1929, când cazul Trotzky produce noi scindări între suprarealişti protestatari, aşa-zis
”stalinişti”(Aragon, Eluard, Picasso, P. Naville, G. Sadoul etc.) şi cei trotzkyşti susţinuţi de Breton sau cei
reprezentând un crez exclusiv artistic(R. Desnos, G. Ribemont-Dessaignes, A. Artaud, R. Vitrac etc.). În
1929 la dat de 15 decembrie Breton publică ”Al doilea manifest al suprarealismului”(în care încerca să
stabilească incidenţa dialectică între vis şi acţiunea socială, între activitatea poetică, psihanaliză şi actul
revoluţionar), iar în 1933 se rupe total de comunism considerându-se reprezentantul autentic al
suprarealismului ”pur”(la care vor adera, între alţii R. Char, Bunuel, Salvator Dali). În 1938 pleacă în
Mexic, unde fundează împreună cu Trotzky ”Federaţia internaţională a artei independente” şi, alături de
acesta şi de Diego Riviera, publică al treilea ”Manifest” al suprarealismului ( în realitate redactat de
Trotzky). În timpul celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei Franţei, Breton este în SUA(va fi şi
acuzat de dezerţiune de către suprarealiştii din patrie care participă activ la Rezistenţă); se întoarce în
Franţa în 1946 încercând să reînvie un nou grup suprarealist, dar fără rezultate notabile. Se poate aprecia
că o dată cu al doilea război mondial suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit în unele forme şi aspecte
epigonice, nu a mai constituit o mişcare cum fusese în perioada interbelică. Experienţa suprarealismului
– din care Breton a făcut o adevărată cruciadă pentru ”recuperarea totală a forţei noastre psihice” –
depăşea literatura şi urmărea, în fond o modificare a sentimentului vieţii prin negarea distincţiei dintre
existent, virtual, potenţial şi neexistent şi prin o abandonare totală faţă de ”automatismul psihic pur”,
singurul capabil să determine acest punct al spiritului în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul,
comunicabilul şi necomunicabilul, înaltul şi adâncul, încetează de a mai fi simţite în Chip contradictoriu.
În condiţiile unei violente(până la scandal) polemici anticonvenţionaliste, dorindu-se realizarea climatului
libertăţii absolute se caută faptul psihic nud şi elementar(în lumea subconştientului, a experienţelor
onirice, a mecanismelor sufleteşti iraţionale transmise direct, fără intervenţia cenzurii logice),
considerându-se ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esenţe şi potenţialităţii.
Proclamata revoluţie supranaturalistă pentru ”eliberarea eului” era, adesea, un anarhism distructiv ce a
evoluat spre o frondă îndreptată împotriva structurilor logice a căror alterare ţi abolire devine
programatică şi este urmărită atât prin exaltarea psihanalizei(cultivarea lumii tulburi a complexelor, a
proiecţiilor onirice, a halucinaţiilor) cât şi pe alte căi de la hipnoză şi delir până la drogare şi patologie
declarată( demenţă, paranoia etc.). Suprarealismul a lăsat vizibile amprente şi în alte literaturi din
perioada interbelică. Un aspect specific l-a luat în Spania(unde imagismul debordant este o tendinţă
constantă a spiritului spaniol aplecat spre o deformare a datelor reale, împinse, adesea, în planul
metamorfozelor onirice). În poezie a fost prezent, cu accente diferite, în experienţa scriitorilor
”generaţiei din 27”, ca şi alţi poeţi(J.Larea, R. Alberti, chiar Garcia Lorca, V. Aleixandre, D. Alonso, M.
Altolaguirre, E. Prados,P. Salinas). În Italia unde nu a cunoscut o prea mare dezvoltare(cu toate
străduinţa lui C. Malaparte şi a revistei ”Prospective” de a-l aclimatiza şi propaga), suprarealismul e
vizibil, parţial măcar, în opera lui M. Bontempelli, în poezia lui A. Palazzeschi, A. Gatto, S. Quasimodo ş.a.
La fel în Anglia, unde cel mai de seamă reprezentant este D. Gascoyne şi grupul lui din jurul revistei „New
Verse”. Forme şi nuanţări particulare a luat în SUA unde şi-a prelungit ecourile(sporadic) şi după al doilea
război mondial. La noi suprarealismul nu a avut un ecou deosebit; s-a manifestat alături de dadaism(şi la
aceleaşi reviste avangardiste) într-un prim val între 1924 şi 1934, continuând să se retragă la activitatea
unor scriitori rămaşi credincioşi mişcării(Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum etc.). Pe lângă
inevitabilele excese anarhiste, suprarealismul “a exaltat o literatură – poezie”(G. Picon), o fluiditate lirică,
o libertate asociativă, o dinamizare a metaforei, un gest al aventurii spirituale care au lărgit şi au adâncit
sensibilitatea poetică a contemporaneităţii.

Simbolismul - curent literar aparut in Franta ca reactie impotriva romantismului si a parnasianismului.

Numele acestui curent literar este dat de francezul Jean Moreas, cel care publica in ziarul “Le figareau”
articolul intitulat “Le Simbolisme”. Precursorul simbolismului universal este considerat Charles
Baudelaire, cel care scrie un volum intitulat “Florile raului” in care valorifica estetica uratului. In literatura
romana precursorul simbolismului este considerat Alexandru Macedonski, cel care in 1880 pune bazele
revistei “Literatorul” in paginile careia vor publica toti reprezentantii acestui curent literar.
CARACTERISTICI: -poezia simbolista pune accentul pe starile indefinite, neclare -este o poezie ce
valorifica conceptele de reverie si nostalgie -in creatia lor, simbolistii manifesta preferinte pentru culori,
pietre pretioase, utilizand foarte des conceptul de corespondenta (transfer de sens) -sugestia si simbolul
sunt doua elemente foarte des utilizate de catre simbolisti; ei pornesc de la ideea ca farmecul poeziei
consta in o sugera o idée, un sentiment, si nu in a-l numi explicit -temele si motivele predilecte sunt :
iubirea, golul, singuratatea, tristetea, plictisul, viata targurilor provinciale si sentimentul mortii
-simbolistii vor cauta sa realizeze o muzicalitate aparte asupra textului prin repetarea unor cuvinte, a
unor vocale sau a refrenului -se mai observa o preferinta a simbolistilor pentru versul alb

Romantismul - termenul comporta sensuri largi, diferite, in concordanta cu scopul urmarit, afirmandu-se
ca o reactie fata de clasicism. Exprima atitudinea estetica caracterizata prin relevarea aspectelor
concrete, istorice – opuse tipurilor eterne si abstracte ale clasicismului. Afirma factorul emotional, al
imaginatiei, al sensibilitatii, al subiectivitatii, spontaneitatii cu tendinta de evaziune in vis, in trecut, in
exotism. Romantismul se constituie ca miscare artistica la sfarsitul secolului al XVIII-lea in anglia si
Germania, iar in secolul al XIX-lea in Franta. S-a extins in toata Europa si aproape in toate tarile lumii.
Curentul a fost anticipat de preromantism. A afirmat specificul national, mai ales in Anglia, Germania,
Italia. Caracteristici: introduce noi categorii estetice – uratul, grotescul, macabrul, fantasticul, aspiratia
spre originalitate, libertatea formelor – introducerea de noi specii: drama romantica, meditatia, poemul
filozofic, nuvela istorica, inovatii prozodice; primatul subiectivismului, al pasiunii, al fanteziei –
supunandu-se genului liric; cultivarea specifcului national prin istorie, folclor, natura etc.; folosirea
antitezei – in structura poeziei si in conceperea personajelor; imbogatirea si largirea limbii literare prin
includerea limbii populare, arhaismelor, regionalismelor a argoului etc.; personaje exceptionale in
imprejurari exceptionale. Reprezentanti: in literatura universala: V. Hugo – care publica Prefata la drama
Cromwell (1827), considerata ca un manifest al romantismului european; Lamartine, Vigny, Musset, G.
de Nérval (Franta); Schiller, Heine, Grimm (Germania); Byron, Schelley, Keats, Scott (Anglia); Manzoni,
Leopardi (Italia), Puskin, Lermontov (Rusia); in literatura romana; cunoaste trei etape: 1) romantismul si
preromatismul scriitorilor de la 1848–1870 – romantism vizionar, patriotic: I.H. Radulescu, V. Carlova, N.
Balcescu, C. Negruzzi, M. Kogalniceanu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al. Russo, Andrei Muresanu, Al.
Odobescu, B.P. Hasdeu; 2) romantismul eminescian – considerat si ca ultima etapa a romantismului
universal; 3) romantismul posteminescian identificabil in curentele – semanatorism, simbolism: Al.
Macedonski, O. Goga, St. O. Iosif, B. St. Delavrancea. Ecouri ale romantismului se regasesc si in etapele
ulterioare ale literaturii pana astazi. In artele plastice: Delacroix, Géricault, David, Rude, Turner etc.; la
noi – C.D. Rosenthal, Th. Aman, N. Grigorescu (creatia de tinerete). In muzica Schubert, Schumann,
brahms, Chopin, Ceaikovski, Verdi, Wagner, Berlioz, Paganini, Liszt, Weber, Bruckner, G. Mahler, R.
Strasuss – au reprezentat si postromantismul. Apare liedul, drama muzicala wagneriana. Romatismul
poate fi considerat unul din curentele larg reprezentate in cultura universala.

Realismul -termenul denumeste conceptia artistica, literara care are ca preocupare reprezentarea
obiectiva, veridica a realitatii. A aparut in Franta, la mijlocul secolului al XIX-lea ca o reactie
antiromantica. A fost folosit pentru prima data in 1850 – aplicat cu intelesul modern in pictura lui
Gustave Courbet, iar in 1857 de romancierul Jules Hussan (Champfleury), considerat si teoreticianul
realismului. Caracteristici: obiectivitatea, tipicul (imprejurari tipice, personaje tipice), tendinta critica;
personaje realiste, complexe – arivistul, avarul, sceleratul, inocentul, lipsa idealizarii; stil sobru,
impersonal. Reprezentanti: in literatura universala Balzac, Merimée, Stendhal, Thackery, Flaubert, Ch.
Dikens, Tolstoi, Dostoievski, Ibsen, Gogol. In literatura romana: Nicolae Filimon, I. Creanga, I.L. Caragale,
Liviu Rebreanu, G. Calinescu, Marin Preda etc. G. Calinescu in studiul Clasicism, romantism, baroc,
vorbind despre curente literare, sustine ideea ca acestea nu exista in stare pura.

Postmodernismul - nu poate fi conceput si apreciat critic decat prin raportare la modernism (asa arata si
prefixul `post-`); - dificultatea definirii termenului se datoreaza faptului ca el functioneaza nu doar in
literatura, cultura, arhitectura sau in artele plastice, ci si in filozofie, disciplinele social politice etc; -
postmodernismul si postneomodernismul trebuie puse in relatie cu termenii: modernism, modernitate;
modernitatea este o perioada istorica din evolutia omenirii, derulata intre Epoca Luminilor (sec al XVII-
lea) si primii ani dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar modernismul este estetica acestei perioade; - in
literatura romana, fenomenul postmodern ia amploare dupa 1980, respectiv 1990 – 2000; -
postmodernismul mutatie survenita in constiinta umanitatii, cat si ca o modificare a paradigniei
culturale; - postmodernistii modifica fundamental chiar conceptul de `literatura`, care se extinde acum
dincolo de spatiul pur beletristic, inducand si genurile nonfictionale (jurnal, corespondenta, literatura de
popularizare) si literaturile noncanonice (literatura minoritatilor nationale, cea pentru femei etc.); -
scriitorul postmodern traieste apasat de povara secolelor anterioare, fiind constient ca totul a fost deja
scris; el trebuie acum sa reinvesteasca fragmentele culturale cu sens, potrivit sensibilitatii sale; - scriitorul
postmodern respinge nemesis-ul, prefera jocul cu limbajul si colajul de sintagme, de teme sau de motive
din epocile literare apuse; - citatul ironic, jocul cu modelele prestigioase, parodierea modelelor, diagul
intertextual, parafraza, indica presiunea livrescului asupra existentei; - granitele culturale, limitele
genurilor si ale speciilor literare se anuleaza; - literatura este inscenata, in mod ludic, fara tragism si fara
inocenta; - fragmente, sintagme, laitmotive, atitudini din texte venerate sunt, reasamblate si puse intr-o
noua lumina; - trasaturi ale literaturii postmoderniste: desolemnizarea discusului, valorificarea
prozaismului, cuprinderea diversitatii realului, refuzul stilului inalt, ermetic si impersonal, valorificarea
creativa si recuperatoare a stilurilor poetice consacrate, prin ironie, parafraza si parodie, practicarea unei
poetici a concretului si a banalului, receptivitatea fata de livresc, in forma intertextualitatii, a
metatextualitatii, si a transtextualitatii; - in literatura romana: Mircea Cartarescu, Mircea Nedelciu,
Mircea Horia Simionescu, Traian T. Cosovei, Ion Stratan, Ruxandra Cesereanu.

Generatia anilor ’60 este reprezentata de poeti precum: Nichita Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, I.
Alexandru, A. E. Bacovsky. Prin intermediul acestora, realismul socialist este parasit, poezia se liricizeaza
si se deschide perspectiva neomodernismului.

Trasaturi ale liricii:

• Expansiunea imaginatiei

• Luciditatea si fantezia

• Sensibilitatea si ironia

• Erotismul si confesiunea

• Elemente suprarealiste si ermetice

• Universul afectiv al omului contemporan

• Formulele artistice se diversifica

• Preferinta pentru metafora de toate tipurile

N. Stanescu – limbajul poetic surprinzator

M. Sorescu – limbajul simplu, ce implica parodia, umorul

A. Blandiana – limbajul metaforic

I. Alexandru – limbajul solemn, cu tonalitati de imn

Directii ale neomodernismului, stabilite de E. Simion, in `Scriitori romani de azi`:

• Poezia poeziei; criza de identitate; un poet al transparentei – N. Stanescu

• Concretizarea simbolurilor – Cezar Baltoj

• Poezia; expresionism taranesc – Ion Alexandru

• Ironisti si fantezisti: M. Sorescu, M. Ivanescu

• Lirica feminina; spiritualizarea emotiei – Ana Blandiana, Constanta Buzea

Conform opiniei lui E. Lovinescu, N. Stanescu schimba sensul si planul speculatiei poetice.
Lirismul stanescian este `neasteptat si atenteaza` la intelegerea cititorului.

Edgar Papue situeaza poetul `intr-un anumit spatiu pur, intr-o zona superioara a realitatii`. Iar N.
Manolescu surprinde in poezia lui N. Stanescu `o rasturnare de perceptii`, `o metafizica a realului si o
fizica a emotiilor`.

`Poveste sentimentala` este integrata in vol. "O viziune a sentimentelor" (1964), ce reprezinta, impreuna
cu vol. `Sensul iubirii`, momentul liric initial, de manifestare a elanurilor adolescentine. Lirismul este pur,
universul este diafan, iar tema centrala este iubirea.

Si in `Poveste sentimentala`, erosul tulbura fiinta si face posibila materializarea abstractului sau
abstractizarea concretului – iubitii sunt `doua toarte de amfora`, intre care `Numai cuvintele zburau`,
`inainte si inapoi`. Asadar poezia ilustreaza tema iubirii resimtite ca o stare de fratie, ca un moment unic
al recunoasterii in celalalt.

Substrantivul `poveste` din titlu sugereaza epicitatea poeziei, ilustrata in fluxul narativ al devenirii
perechii de indragostiti. Incipitul sta sub semnul …………., poemul incepand brusc, atunci cand
intensitatea sentimentului atinsese deja punctul maxim: `Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des.` Si
chiar daca cei doi se afla la o oarecare dinstanta unul de celalalt, imaginea este a unui cuplu, ce trimite la
simbolica unitate primordiala: "Eu stateam la o margine-a orei,/ tu-la cealalta,/ ca doua toarte de
amfora."

Abstractiile se plasticizeaza, timpul se solidifica (`marginea-a orei`), iar cuvintele sunt insufletite, zburand
intre cei doi: `Numai cuvintele zboara intre noi.` Astfel, cuvintele devin ele insele `personaje` ale
`povestii`. Treptat, discursul liric se transforma dintr-o meditatie asupra iubirii, intr-o meditatie asupra
limbajului.

Miscarea cuvintelor se intensifica, acestea capata corporalitate, au greutate, se misca, pentru-ca acestea
sa se roteasca `inainte si inapoi` si ritmul trairii sa se precipite.

Puterea dragostei este uimitoare, face posibila transversarea materialitatii, trecerea cu usurinta din plan
concret in abstract si invers. Mai mult, dragostea da nastere unei energii rare nu doar concretizeaza
cuvintele, ci le face sa zboare: `Vartejul lor putea fi aproape vazut.` Comunicarea concretului cu
abstractul intra pe nesimtite, in zona comunului, starea de surpriza fiind anulata:`… iar cotul mi-l
infigeam in pamant,/ numai ca sa privesc iarba inclinata/ de caderea vreunui cuvant.`

Iubirea este aceea care-l ajuta pe eul liric sa intuiasca legile devenirii, ale nasterii, tot iubirea este cea
care `naste` cuvintele, care refac structura materiei si care recreeaza lumea `de la inceput`: `Cuvintele se
roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/ repetam, intr-un
vartej aproape vazut,/ structura materiei de la-nceput.`

Asadar iubirea este magica, dar si cuvintele care centreaza o ………… misterioasa, care face posibila unirea
materiei cu spiritul si a afectului cu rostirea. Actul creator, realationeaza si cu iubirea. Sentimentul
uneste, repeta `structura materiei`, da viata si conduce spre o alta perceptie asupra lumii si asupra
cunoasterii. Poezia devine o cosmogonie, pentru ca iubirea este o sursa inepuizabila a creatiei: `Povestea
sentimentala proiecteaza, prin intermediul vorbelor la imperfect (`ne vedeam`, `stateam`, `zburau` etc.),
intr-un timp si intr-un spatiu nedeterminat, clipa trairii; ce induce o viziune tulburatoare a cosmogoniei:

Discursul este simplu si firesc, chiar daca el ilustreaza concepte precum: `timp`, `spatiu`, `iubire`, `limbaj`,
intr-un stil original.

Naturalismul -curent literar constituit in Franta, ca o prelungire a realismului, intre 1860–1880, sub
influentele realismului lui Flaubert si a pozitivismului lui Taine, raspandit in toate tarile lumii. Teoretizat
de E. Zola in Romanul experimental – 1880. Caracteristici: foloseste metodele de investigare proprii
stiintelor exacte; observatia minutioasa, reproducerea totala a realitatii – a naturii umane primare;
ereditatea si mediul – personajul in relatie cu ereditatea bolii, instincte, aspecte sumbre, crude; utilizarea
tuturor domeniilor limbajului. Reprezentanti: in literatura universala: E. Zola, G. de Maupassant, A.
Daudet, Martin du Gard (Franta) g. Hauptmann (Germaia); Th. Dreiser (America etc.); in literatura
romana: I.L. Caragiale, B. St. Delavrancea, L. Rebreau.

MODERNISMUL INTERBELIC - etimol. derivat de la "modern"; lat. modernus = recent, nou.

A aparut ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu, asupra dezv. literaturii. Modernismul se refera la
principalele elemente innoitoare in poezie, proza si critica lit., pe care doctrina lovinesciana le propune in
primele decenii ale sec. XX.

Modernismul reuneste unele grupari, directii si orientari estetice, care apar in lit. romana in aceasta
perioada, conturandu-se ca o manifestare artistica ampla, nu numai in domeniul literaturii, ci in arta, in
genere.

1. In sens restrans, termenul desemneaza miscarea literara constituita in spatiul hispano- american la
sfarsitul sec. al XIX-lea, in jurul poetilor Ruben Dario si Antonio Machado, miscare orientand poezia spre
o estetica a sinceritatii si rafinamentului. 2. In sens larg, modernismiul reprezinta o manifestare radicala,
indrazneata, a celor mai recente forme de expresie in planul creatiei. Este opus traditionalismului.

Tendinta modernista sustine:

- sincronizarea lit. nationale cu lit. Europei - promovarea tinerilor scriitori - teoria imitatiei - eliminarea
decalajului in cultura (depasirea spiritului provincial) - necesitatea innoirii - spiritul veacului - trecerea de
la o literatura cu tematica rurala la o lit. de inspiratie urbana - evolutia poeziei de la epic la liric -
intelectualizarea prozei si poeziei - dezv. romanului psihologic, analitic, prin prelucrarea unor forme
moderne

Lui Lovinescu ii revine meritul de a fi actionat in directia adaptarii modernismului la specificul culturii si
civilizatiei romanesti. Factorul decisiv, in acest sens, il constituie elaborarea conceptului de sincronism, ca
instrument de investigare critica a evolutiei lit. romane. Gruparea de la "Sburatorul" cuprinde revista si
canaclul literar cu acelasi nume. Revista a aparut la Bucuresti, intre 1919- 1922 si 1926- 1927, sub
conducerea lui Lovinescu.

Obiectivele gruparii:

1. Promovarea tinerilor scriitori:

- lansarea unor nume ca: I. Barbu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimr
Streinu, Camil Baltazar. E. Lovinescu obtine si colaborarea unor scriitori mai vechi (Ion Minulecu) sau ii
incurajeaza pe cei care au debutat in alte reviste: Rebreanu, H. Papadat- Bengescu.

2. Imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia lit. romane:

- in esenta, modernismul lovinescian porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, explicat prin
factori materiali si morali, care imprima un proces de omogenizare a civilizatiei, de integrare intr-un ritm
de dezvoltare sincronica. Teoria imitatiei era preluata dupa francezul G. Tarde, psiholog si sociolog, care
critica viata sociala prin interactiunea reactiilor sufletesti. - societ. romaneasca a intors spatele inertiei
orientale si, preluand formele occidentale, a creat premisele dezv. unui fond modern. Fenomenul
"formelor fara fund", de care vorbea T. Maiorescu, este acceptat de Lovinescu, dar criticul il socoteste
inevitabil si creator: "formele isi pot crea uneori fondul", sustine Lovinescu, spre deosebire de
Maiorescu. - Romania moderna ar fi fructul acestui proces si s-a realizat in ciuda opozitiei fortelor
conservatoare. Lovinescu propune eliminarea rapida a decalajelor culturale si modernizarea lit. romane,
deci sincronizarea cu spiritul veacului. Princiipiile sincronismului in lit. inseamna, in mod practic,
acceptarea schimbului de valori, a elem. ce confera noutate si moderniatate fenomenului litarar. Nu e
vorba de o imitatie servila, de un imprumut fara discernamant, ci de o integrare a lit. intr-o forma viabila,
in pas cu evolutia artei europene. Prin modernism, Lovinescu intelege depasirea unui "spirit provincial",
deci nu opozitie fata de traditie, de specificul national. Polemica modernismului cu traditionalismul duce
la combaterea factorului etnic in cultura, pe care nu-l cintesta, ci subliniaza necesiatea de innoire. In
activitatea de critic literar ( vol. de " Critice"), Lovinescu nu a ramas prizonierul propriilor teze, apreciind
cu generozitate teze care nu raspundeau pe de-a-ntregul idelor sale. exemplul cel mai cunoscut este
pretuirea acordata romanului "Ion", de L. Rebreanu. In schimb, a privit cu ingaduinta si uneori cu
reticenta productiile avangardismului, pe care il considera un "modernism dirijat". Modernsimul
lovinescian, bazat pe teoria imitatiei si princ.sincronismului, aplicand criteriul estetic in judecata operei
de arta, poate fi considerat un moment pozitiv evolutia culturii si lit. romane.

Un modernism categoric de fronda (lupta), alcatuind asa -zisa miscare de avangarda, a fost promovat la
noi de revistele: "Contimporanul" (1922- 1932), "Punct" (1924-1925), "Urmuz" (1928).
Iluminism - miscarea filozofica, stiintifica, estetica, literara care s-a manifestat in Europa in secolul al
XVIII-lea, cunoscuta si sub denumirea de epoca luminilor sau luminism. Tarile unde se manifesta mai intai
sunt Anglia si Franta. Inceputul se leaga de anul 1688 – cand se voteaza in parlamentul Angliei Declaratia
drepturilor, care fundamenteaza libertatea si drepturile omului. In Franta, iluminismul va cunoaste
impliniri si progrese deosebite prin realizarea stralucitei lucrari de sinteza – filozofica, estetica si social-
politica – Enciclopedia, la care au colaborat personalitati ale culturii universale: Montesquieu, Voltaire,
Rousseau, Diderot, d’Holbach, Helvétius etc. Trasaturi: rationalismul, spiritul laic, toleranta religioasa,
emanciparea prin cultura si educatie a poporului. Se pun in circulatie concepte ca: egalitatea si dreptul
natural, suveranitatea poporului, sistem de guvernare prin monarhia luminata – republica (Monarhul un
om luminat – filozof pentru a armoniza interesele claselor). Prin: „luminare“, toleranta, cultura, buna-
intelegere si munca omul poate ajunge la o percepere rationala si universala si la stapanirea de sine.
Reprezentanti: In cultura universala: Franta – Montesquieu (Scrisori persane), Voltaire (Brutus, Zadig,
Candid – tragedii), Diderot (Cugetari filozofice, Nepotul lui Rameau etc.), Beaumarchais (Barbierul din
Sevilla, Nunta lui Figaro); Anglia – Daniel Defoe (Robinson Crusoe), J. Swift (Calatoriile lui Guliver);
Germania – Lessig (Laocoon, drama Nathan inteleptul etc.); Italia – Carlo Goldoni (Badaranii, Hangita
etc.); Rusia – Radiscev (Calatorie de la Petersburg la Moscova); In cultura romana: Scoala Ardeleana:
Samuil Micu, Petru Maior, Gh. Sincai, I. Budai Deleanu – miscare politica (drepturile romanilor in
Transilvania), miscare ideologica (lucrari istorice, filozofice, (unitatea, originea romanica, continuitatea
poporului si a limbii romane), miscare culturala (infiintarea de scoli, manuale, carti) miscare literara
(Tiganiada – I. Budai Deleanu; in Tara Romaneasca: Gheorghe Lazar, Dinicu Golescu; in Moldova:
Gheorghe Asachi.