DICŢIONAR DE CURENTE LITERARE

CLASICISMUL

Termenul comporta sensuri largi, exprimand o atitudine estetica fundamentala ce se

caracterizeaza prin tendinta de a observa fenomenele in contextul universului si de a le inchega
intr-un sistem proportional si armonios, corespunzator frumosului si concordant cu norme
rationale care impun tipuri model, perfectiunea, idealul.

Curentul se defineste ca o miscare artistica si literara care promoveaza ideile de echilibru si

armonie a fiintei umane, constituite in modele durabile si care se pot regasi in timp. De aici
intoarcerea la antichitatea greaca si latina. Sunt relevante sculpturile lui Fidias (care a condus si
lucrarile de pe Acropola Atenei), arhitectura cladirilor de pe Acropole, tragediile lui Eschil,
Sofocle, Euripide, Artele poetice ale lui Aristotel si Horatiu etc.

Curentul clasicismului, definit ca atitudine estetica fundamentala de observare si realizare a unui

sistem armonios, stabil, proportional, dominat de elementele frumosului, in concordanta cu norme
specifice (cele trei unitati in dramaturgie), tinde spre un tip ideal, echilibrat, senin, al perfectiunii
formelor. A aparut in Franta, in secolul al XVII-lea (inaintea iluminismului), extinzan-du-se in
intreaga Europa. S-a manifestat in toate artele – literatura, pictura, muzica, arhitectura.

Trasaturi: regula celor trei unitati in dramaturgie (de loc, timp, actiune); puritatea genurilor si a
speciilor literare; intaietatea ratiunii; imitarea modelelor greco-romane; cultul pentru adevar si
natural (in literatura), infrumusetarea si innobilarea naturii (in pictura); promovarea virtutii –
propunand un tip ideal de om virtuos, multilateral, complet (tip social – exceptional, unic – un
model); natura se subordoneaza idealului uman – caracter moralizator.

Cultiva trasaturi distincte – curajul, vitejia, generozitatea sau lasitatea, avaritia, naivitatea.

Puritatea stilului, sobrietatea, stil inalt nu amestecul de stiluri.

Prin extensie, termenul se foloseste si pentru a denumi perfectiunea, armonia.

Reprezentanti in literatura universala: Corneille, Racine, Molliére, Boileau, La Fontaine, La

Bruyere.

In literatura romana – secolul al XVIII-lea si al XIX-lea indeosebi. Astfel: elemente in Tiganiada de

I. Budai Deleanu, creatiile lui V. Alecsandri, Al. Odobescu, Caracterurile de B.P. Mumuleanu,
operele lui M. Eminescu, I. Creanga, I.L. Cragiale, I. Slavici – perioada marilor clasici. Predilectie
pentru speciile: oda, epigrama, idila, rondel, epistola, satira, fabula, comedie, tragedie.

Clasicism vienez – perioada de istorie a muzicii din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si
inceputul secolului al XIX-lea, ilustrata de personalitati a caror creatie se remarca prin armonie
compozitionala: Haydn, Mozart, Beethoven.

DADAISMUL

s-a lansat pe 6 februarie 1916 ca o miscare anti-artistica, in sensul ca a respins felul in care arta
era definita, perceputa si apreciata in perioada contemporana. Curentul fondat la Zurich, Elvetia,
a reprezentat o reactie la Primul Razboi Mondial. Nu avea elemente estetice bine definite, dar
adeptii curentului impartaseau aceeasi atitudine nihilista fata de asteptarile traditionale ale
artistilor si scriitorilor.
Cuvantul `DADA` inseamna calut de jucarie sau tata, dar a fost ales mai mult pentru sonoritatea
sa naiva. Dupa Zurich, curentul s-a raspandit cu usurinta in Berlin, Hanovra, Paris, unele parti ale
Rusiei si New York. Fondatorul acestui curent este poetul de origine romana Tristian Tzara,
caruia i s-au alaturat scriitorii Hugo Ball si Richard Hulsenbeck si artistul plastic Hans Arp. Pictorii
romani Marcel Iancu, Francis Picabia, Marcel Duchamps din Statele Unite si Max Ernst, K.
Schwietters din Germania.

In Zurich, miscarea isi avea centrul la Cabaretul Voltaire patronat de Hugo Ball, unde adeptii se
adunau pentru a-si exprima ideile. In Statele Unite, dadaismul si-a stabilit sediul central la galeria
`291` Alfred Steiglitz si studioul lui Walter Aresbergs. Pentru ca si-a pastrat neutralitatea pe timpul
celor doua razboaie mondiale, Elvetia a reprezentat locul ideal pentru cei care au refuzat serviciul
militar sau pentru cei care doreau sa-si exprime liber ideile.

Din punct de vedere artistic, dadaismul contopeste elemente ale futurismului italian, cubismului
francez si expresionismul german. Pledeaza pentru neprevazut, arbitrariul total, abolirea formelor
si organizeaza spectacole prin care se pronunta impotriva artei, gustului estetic sau moralei.

In manifestul miscarii `Dada` se vorbeste despre delimitarea dintre gandire si expresie, se

contrazice totul pana la negare: `abolirea logica, dansul neputinciosilor creatiei: dada; abolirea
arheologiei: dada; abolirea profetiilor: dada; abolirea viitorului: dada; credinta indiscutabila in
fiecare zeu produs imediat al spontaneitatii:dada. Marele secret este aici: gandirea se face in
gura. Apriori, dada pune inaintea actiunii si inainte de tot: Indoiala. Dada se indoieste de tot.(T.
Tzara)`.

Din martie 1919, o data cu T. Tzara, miscarea se muta la Paris, unde intra in contact cu scriitorii
din grupul miscarii suprarealiste Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault), cu
A. Jacques Vache etc.
Multi dadaisti publica in revista lui Francis Picabia `391` (infiintata la Barcelona in 1917,
transplantata la New York, Zurich, apoi la Paris) unde apar nume ca: Louis Aragon, Guillaume
Apollinaire, Albert-Birot, Marcel Desnos, Max Jacob, Marie Laurenciu, Rene Magritte, Ribemont-
Dessaignes, Erik Satie, Phillipe Soupault, Tristan Tzara, Edgar Varese etc.

Se reiau spectacolele de scandal si in mai 1921 se regizeaza procesul intentat lui M. Barres
acuzat de `delict impotriva securitatii spiritului`. Dupa ce in 1921 Picabia se separase de miscare,
in 1922 se produce ruptura intre dadaism si grupul lui Andre Breton, din care se va dezvolta
suprarealismul.

Dadaismul supravietuieste inca datorita personalitatii lui Tzara abordand tendinte protestar-
anarhice (jignirea `sfintelor precepte curente` si `epatarea filistinismului` din `oroarea de
academism` – George Calinescu), facand din arbitrar si din hazard principii ale creatiei(Tristan
Tzara: "Luati un jurnal, luati o pereche de foarfeci, alegeti un articol, taiati-l, taiati pe urma fiecare
cuvant, puneti totul intr-un sac, miscati... ").

Dincolo de nihilismul si de enormitatiile sale – care au anulat, uneori, arta – dadaismul a fost un
protest, un elan spre absurd, pledand pentru o libertate absoluta promovand inventii plastice si
verbale adesea seducatoare care au largit investigatia artistica si a creat o atmosfera propice
pentru indrazneala si experiente uluitoare.

La noi in tara, dadaismul este vizibil, partial, in unele productii poetice sau a unora din domeniul
artelor plastice, publicate in reviste de avangarda asa cum ar fi: `unu`, `Contimporanul`, `Integral`,
`Punct`, `75 H.P.` unde alaturi de elemente suprarealiste se recunosc si cele futuriste etc.
Caracteristica miscarii romanesti de avangarda literara este chiar eclectismul. De aceea un
dadaism in stare pura este mai greu de descoperit.

EXPRESIONISMUL

In literatura, expresionismul este identificat ca o revolta impotriva realismului sau naturalismului.

Se prezinta ca o cautare a unei realitati psihologice sau spirituale. Curentul trece dincolo de
inregistrarea unor evenimente exterioare surprinse in secventa lor logica. Franz Kafka sau James
Joyce au apelat la tehnica specifica expresionismului, fluxul constiintei, in conceperea romanelor.
In teatru, August Strindberg este considerat initiatorul miscarii expresioniste. Termenul a fost
folosit pentru prima data in literatura in primele decenii ale secolului XX de catre grup de
dramaturgi germani: Kaiser, Toller si Wedekind. Trasatura definitorie a operei lor era
distorsionarea realului. In urmatorii ani, in domeniul literaturii s-au inregistrat doar influente
expresioniste printre care se pot mentiona operele lui Karel Capek in "R.U.R." (1921) si Eugene
O'Neill in "Imparatul Jones" (1921).

GÂNDIRISM

Curent ideologic, literar si cultural ce se constituie in perioada interbelica in jurul revistei

"Gandirea" (1921-1944), promovand programatic valorile traditionale, carora le adauga cu timpul
o puternica nota ortodoxista. intemeiata in 1921, sub conducerea lui Cezar Petrescu, revista are
la inceput o orientare eclectica si grupeaza in jurul ei principalii scriitori ai vremii, Lucian Blaga,
Adrian Maniu, Gib Mihaescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat. Cu timpul, revista trece sub influenta
lui Nichifor Crainic, iar din 1928 sub conducerea lui, cuprinzand in aceeasi orientare si alte
publicatii literare, "Datina", "Ramuri", "Gand romanesc", "Mesterul Manole", "Sfarma-Piatra".

Filozofia promovata in multe din articolele publicate in "Gandirea" se afla sub inraurirea
germanului Oswald Spengler, cu a sa filozofie a vietii (Lebensphilosophie) din "Declinul
Occidentului" ("Der Untergang des Abendlandes"), in care erau explicate deosebirile dintre
cultura si civilizatie si se proclama prabusirea Occidentului sub povara lipsei de cultura, a
masinismului si a civilizatiei. Multe dintre ideile lui Spengler, infuzate in estetica expresionismului,
sunt preluate si in operele filozofice ale lui Blaga.

In articolele sale programatice, "Isus in tara lui" (1923), "Parsifal" (1924) si "Sensul traditiei"
(1929), Nichifor Crainic promoveaza traditionalismul culturii romane, conceput ca imbinare intre
autohtonism si ortodoxism, intre temele si valorile nationale promovate de miscarile literare
anterioare, pasoptism, junimism si samanatorism, si spiritualitatea ortodoxa, vazuta ca un "coviltir
de aur" al bisericii romane, ca o zare metafizica in care se proiecteaza toata existenta si
aspiratiile poporului roman. Nichifor Crainic argumenteaza superioritatea culturii bizantine,
negand valoarea civilizatiei occidentale si criticand tendintele de occidentalizare a culturii si a
spiritului civic romanesc, dar limiteaza orizontul culturii romane la un anumit balcanism cu
tendinte autarhice.

Crainic sustine ideile lui Herman Keyserling, din "Das Spektrum Europas", potrivit carora
Romania ar putea deveni un adevarat centru al bizantinismului. in aceasta orientare, arta ar
trebuie sa fie numai de sorginte religioasa. Ideea de lume aflata in declin este comuna si
expresionismului, dar imbraca forme radicale in cazul gandiristilor. Forma cea mai radicala a
curentului este promovata de Nae Ionescu, in "Roza vanturilor", si se numeste trairism,
propovaduind un misticism si un irationalism negativ.

ILUMINISMUL

Miscarea filozofica, stiintifica, estetica, literara care s-a manifestat in Europa in secolul al XVIII-
lea, cunoscuta si sub denumirea de epoca luminilor sau luminism. Tarile unde se manifesta mai
intai sunt Anglia si Franta.

Inceputul se leaga de anul 1688 – cand se voteaza in parlamentul Angliei Declaratia drepturilor,
care fundamenteaza libertatea si drepturile omului.

In Franta, iluminismul va cunoaste impliniri si progrese deosebite prin realizarea stralucitei lucrari
de sinteza – filozofica, estetica si social-politica – Enciclopedia, la care au colaborat personalitati
ale culturii universale: Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Diderot, d’Holbach, Helvétius etc.

Trasaturi: rationalismul, spiritul laic, toleranta religioasa, emanciparea prin cultura si educatie a
poporului.

Se pun in circulatie concepte ca: egalitatea si dreptul natural, suveranitatea poporului, sistem de
guvernare prin monarhia luminata – republica (Monarhul un om luminat – filozof pentru a
armoniza interesele claselor). Prin: „luminare“, toleranta, cultura, buna-intelegere si munca omul
poate ajunge la o percepere rationala si universala si la stapanirea de sine.

Reprezentanti: In cultura universala: Franta – Montesquieu (Scrisori persane), Voltaire (Brutus,

Zadig, Candid – tragedii), Diderot (Cugetari filozofice, Nepotul lui Rameau etc.), Beaumarchais
(Barbierul din Sevilla, Nunta lui Figaro); Anglia – Daniel Defoe (Robinson Crusoe), J. Swift
(Calatoriile lui Guliver); Germania – Lessig (Laocoon, drama Nathan inteleptul etc.); Italia – Carlo
Goldoni (Badaranii, Hangita etc.); Rusia – Radiscev (Calatorie de la Petersburg la Moscova); In
cultura romana: Scoala Ardeleana: Samuil Micu, Petru Maior, Gh. Sincai, I. Budai Deleanu –
miscare politica (drepturile romanilor in Transilvania), miscare ideologica (lucrari istorice,
filozofice, (unitatea, originea romanica, continuitatea poporului si a limbii romane), miscare
culturala (infiintarea de scoli, manuale, carti) miscare literara (Tiganiada – I. Budai Deleanu; in
Tara Romaneasca: Gheorghe Lazar, Dinicu Golescu; in Moldova: Gheorghe Asachi.

MODERNISM

MODERNISMUL

* etimol.> derivat de la "modern"; lat. modernus = recent, nou.

A aparut ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu, asupra dezv.

literaturii. Modernismul se refera la principalele elemente innoitoare
in poezie, proza si critica lit., pe care doctrina lovinesciana le
propune in primele decenii ale sec. XX.

Modernismul reuneste unele grupari, directii si orientari estetice,

care apar in lit. romana in aceasta perioada, conturandu-se ca o
manifestare artistica ampla, nu numai in domeniul literaturii, ci in
arta, in genere.

1. In sens restrans, termenul desemneaza miscarea literara

constituita in spatiul hispano- american la sfarsitul sec. al
XIX-lea, in jurul poetilor Ruben Dario si Antonio Machado, miscare
orientand poezia spre o estetica a sinceritatii si rafinamentului.
2. In sens larg, modernismiul reprezinta o manifestare radicala,
indrazneata, a celor mai recente forme de expresie in planul
creatiei. Este opus traditionalismului.

Tendinta modernista sustine:

* sincronizarea lit. nationale cu lit. Europei

* promovarea tinerilor scriitori
* teoria imitatiei
* eliminarea decalajului in cultura (depasirea spiritului
provincial)
* necesitatea innoirii
* spiritul veacului
* trecerea de la o literatura cu tematica rurala la o lit. de
inspiratie urbana
* evolutia poeziei de la epic la liric
* intelectualizarea prozei si poeziei
* dezv. romanului psihologic, analitic, prin prelucrarea unor forme
moderne

Lui Lovinescu ii revine meritul de a fi actionat in directia adaptarii

modernismului la specificul culturii si civilizatiei romanesti.
Factorul decisiv, in acest sens, il constituie elaborarea conceptului
de sincronism, ca instrument de investigare critica a evolutiei lit.
romane. Gruparea de la "Sburatorul" cuprinde revista si canaclul
literar cu acelasi nume. Revista a aparut la Bucuresti, intre 1919-
1922 si 1926- 1927, sub conducerea lui Lovinescu.

Obiectivele gruparii:

1. Promovarea tinerilor scriitori:

* lansarea unor nume ca: I. Barbu, Camil Petrescu, G. Calinescu,

Pompiliu Constantinescu, Vladimr Streinu, Camil Baltazar. E.
Lovinescu obtine si colaborarea unor scriitori mai vechi (Ion
Minulecu) sau ii incurajeaza pe cei care au debutat in alte
reviste: Rebreanu, H. Papadat- Bengescu.

2. Imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia lit. romane:

* in esenta, modernismul lovinescian porneste de la ideea ca exista

un spirit al veacului, explicat prin factori materiali si morali,
care imprima un proces de omogenizare a civilizatiei, de integrare
intr-un ritm de dezvoltare sincronica. Teoria imitatiei era
preluata dupa francezul G. Tarde, psiholog si sociolog, care
critica viata sociala prin interactiunea reactiilor sufletesti.
* societ. romaneasca a intors spatele inertiei orientale si,
preluand formele occidentale, a creat premisele dezv. unui fond
modern. Fenomenul "formelor fara fund", de care vorbea T.
Maiorescu, este acceptat de Lovinescu, dar criticul il socoteste
inevitabil si creator: "formele isi pot crea uneori fondul",
sustine Lovinescu, spre deosebire de Maiorescu.
* Romania moderna ar fi fructul acestui proces si s-a realizat in
ciuda opozitiei fortelor conservatoare. Lovinescu propune
eliminarea rapida a decalajelor culturale si modernizarea lit.
romane, deci sincronizarea cu spiritul veacului. Princiipiile
sincronismului in lit. inseamna, in mod practic, acceptarea
schimbului de valori, a elem. ce confera noutate si moderniatate
fenomenului litarar. Nu e vorba de o imitatie servila, de un
imprumut fara discernamant, ci de o integrare a lit. intr-o forma
viabila, in pas cu evolutia artei europene. Prin modernism,
Lovinescu intelege depasirea unui "spirit provincial", deci nu
opozitie fata de traditie, de specificul national. Polemica
modernismului cu traditionalismul duce la combaterea factorului
etnic in cultura, pe care nu-l cintesta, ci subliniaza necesiatea
de innoire. In activitatea de critic literar ( vol. de "
Critice"), Lovinescu nu a ramas prizonierul propriilor teze,
apreciind cu generozitate teze care nu raspundeau pe de-a-ntregul
idelor sale. exemplul cel mai cunoscut este pretuirea acordata
romanului "Ion", de L. Rebreanu. In schimb, a privit cu ingaduinta
si uneori cu reticenta productiile avangardismului, pe care il
considera un "modernism dirijat". Modernsimul lovinescian, bazat
pe teoria imitatiei si princ.sincronismului, aplicand criteriul
estetic in judecata operei de arta, poate fi considerat un moment
pozitiv evolutia culturii si lit. romane.

Un modernism categoric de fronda (lupta), alcatuind asa -zisa miscare

de avangarda, a fost promovat la noi de revistele: "Contimporanul"
(1922- 1932), "Punct" (1924-1925), "Urmuz" (1928).

NATURALISM

Curent literar constituit in Franta, ca o prelungire a realismului, intre 1860–1880, sub influentele
realismului lui Flaubert si a pozitivismului lui Taine, raspandit in toate tarile lumii.

Teoretizat de E. Zola in Romanul experimental – 1880.

Caracteristici: foloseste metodele de investigare proprii stiintelor exacte; observatia minutioasa,

reproducerea totala a realitatii – a naturii umane primare; ereditatea si mediul – personajul in
relatie cu ereditatea bolii, instincte, aspecte sumbre, crude; utilizarea tuturor domeniilor limbajului.

Reprezentanti: in literatura universala: E. Zola, G. de Maupassant, A. Daudet, Martin du Gard

(Franta) g. Hauptmann (Germaia); Th. Dreiser (America etc.); in literatura romana: I.L. Caragiale,
B. St. Delavrancea, L. Rebreau. (C.B.)

NEOMODERNISM

Generatia anilor ’60 este reprezentata de poeti precum: Nichita Stanescu, M. Sorescu, Ana
Blandiana, I. Alexandru, A. E. Bacovsky. Prin intermediul acestora, realismul socialist este
parasit, poezia se liricizeaza si se deschide perspectiva neomodernismului.
Trasaturi ale liricii:
• Expansiunea imaginatiei
• Luciditatea si fantezia
• Sensibilitatea si ironia
• Exotismul si confesiunea
• Elemente suprarealiste si ermetice
• Universul afectiv al omului contemporan
• Formulele artistice se diversifica
• Preferinta pentru metafora de toate tipurile

N. Stanescu – limbajul poetic surprinzator

M. Sorescu – limbajul simplu, ce implica parodia, umorul
A. Blandiana – limbajul metaforic
I. Alexandru – limbajul solemn, cu tonalitati de imn

Directii ale neomodernismului, stabilite de E. Simion, in `Scriitori romani de azi`:

• Poezia poeziei; criza de identitate; un poet al transparentei – N. Stanescu
• Concretizarea simbolurilor – Cezar Baltoj
• Poezia; expresionism taranesc – Ion Alexandru
• Ironisti si fantezisti: M. Sorescu, M. Ivanescu
• Lirica feminina; spiritualizarea emotiei – Ana Blandiana, Constanta Burea

Conform opiniei lui E. Lovinescu, N. Stanescu schimba sensul si planul

speculatiei poetice. Lirismul stanescian este `neasteptat si atenteaza` la intelegerea cititorului.
Edgar Papue situeaza poetul `intr-un anumit spatiu pur, intr-o zona superioara a realitatii`. Iar N.
Manolescu surprinde in poezia lui N. Stanescu `o rasturnare de perceptii`, `o metafizica a realului
si o fizica a emotiilor`.
`Poveste sentimentala` este integrata in vol. `O viziune a sentimentelor` (1964), ce reprezinta,
impreuna cu vol. `Sensul iubirii`, momentul liric initial, de manifestare a elanurilor adolescentine.
Lirismul este pur, universul este diafan, iar tema centrala este iubirea.
Si in `Poveste sentimentala`, erosul tulbura fiinta si face posibila materializarea abstractului sau
abstractizarea concretului – iubitii sunt `doua toarte de amfora`, intre care `Numai cuvintele
zburau`, `inainte si inapoi`. Asadar poezia ilustreaza tema iubirii resimtite ca o stare de fratie, ca
un moment unic al recunoasterii in celalalt.
Substrantivul `poveste` din titlu sugereaza epicitatea poeziei, ilustrata in fluxul narativ al devenirii
perechii de indragostiti. Incipitul sta sub semnul …………., poemul incepand brusc, atunci cand
intensitatea sentimentului atinsese deja punctul maxim: `Pe urma ne vedeam din ce in ce mai
des.` Si chiar daca cei doi se afla la o oarecare dinstanta unul de celalalt, imaginea este a unui
cuplu, ce trimite la simbolica unitate primordiala: `Eu stateam la o margine-a orei,/ tu-la cealalta,/
ca doua toarte de amfora.`
Abstractiile se plasticizeaza, timpul se solidifica (`marginea-a orei`), iar cuvintele sunt insufletite,
zburand intre cei doi: `Numai cuvintele zboara intre noi.` Astfel, cuvintele devin ele insele
`personaje` ale `povestii`. Treptat, discursul liric se transforma dintr-o meditatie asupra iubirii, intr-
o meditatie asupra limbajului.
Miscarea cuvintelor se intensifica, acestea capata corporalitate, au greutate, se misca, pentru-ca
in final acestea sa se roteasca `inainte si inapoi` si ritmul trairii sa se precipite.
Puterea dragostei este uimitoare, face posibila transversarea materialitatii, trecerea cu usurinta
din plan concret in abstract si invers. Mai mult, dragostea da nastere unei energii rare nu doar
concretizeaza cuvintele, ci le face sa zboare: `Vartejul lor putea fi aproape vazut.` Comunicarea
concretului cu abstractul intra pe nesimtite, in zona comunului, starea de surpriza fiind anulata:`…
iar cotul mi-l infigeam in pamant,/ numai ca sa privesc iarba inclinata/ de caderea vreunui cuvant.`
Iubirea este aceea care-l ajuta pe eul liric sa intuiasca legile devenirii, ale nasterii, tot iubirea este
cea care `naste` cuvintele, care refac structura materiei si care recreeaza lumea `de la inceput`:
`Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/
repetam, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei de la-nceput.`
Asadar iubirea este magica, dar si cuvintele care centreaza o ………… misterioasa, care face
posibila unirea materiei cu spiritul si a afectului cu rostirea. Actul creator, realationeaza si cu
iubirea. Sentimentul uneste, repeta `structura materiei`, da viata si conduce spre o alta perceptie
asupra lumii si asupra cunoasterii. Poezia devine o cosmogonie, pentru ca iubirea este o sursa
inepuizabila a creatiei: `Povestea sentimentala proiecteaza, prin intermediul vorbelor la imperfect
(`ne vedeam`, `stateam`, `zburau` etc.), intr-un timp si intr-un spatiu nedeterminat, clipa trairii; ce
induce o viziune tulburatoare a cosmogoniei:
Discursul este simplu si firesc, chiar daca el ilustreaza concepte precum: `timp`, `spatiu`, `iubire`,
`limbaj`, intr-un stil original.

POPORANISM

Curent politico-ideologic şi literar influent în societatea românească în perioada 1893-1914

datorită activităţii lui C. Stere şi G. Ibrăileanu. Sociologia p. îşi are sursele în activitatea teoretică
şi ideologică (îndeosebi polemice cu socialiştii) a lui C. Stere (1865-1936). Denumirea p. are
raţiuni polemice, exprimînd ideea de „program pentru popor" şi nu „popor pentru program" (ca în
cazul socialismului românesc). Principalele idei care caracterizează sociologia p. sînt
următoarele:

a. societatea este în esenţa ei „o cooperaţiune". Noţiunea de cooperaţie este considerată

de Stere ca un principiu fundamental al sociologiei, semnificînd acea „putere a maselor",
acel prisos de putere ne-reductibilă care hotărăşte „izbînda" societăţii în lupta pentru
existenţă, pentru progres;
b. statul naţional este cadrul de integrare socială reală întrucît are bază socială largă;
c. în ţările agricole, ţărănimea (chestiunea agrară) este „singura problemă proprie" ce se
impune a fi rezolvată de societate conform cu tendinţele sociale ale ţărănimii, cu
interesele ei şi în sensul evoluţiei proprii a producţiei agricole;
d. ridicarea condiţiilor de viaţă ale ţărănimii, care constituie majoritatea covîrşitoare a
naţiunii şi care însumează toată forţa ei vitală, presupune, în optica p., dezvoltarea
 gospodăriilor ţărăneşti familiale cu ajutorul unei puternice mişcări cooperatiste,
dezvoltarea meseriilor şi industriilor mici, extinderea condiţionată a industriei mari (în
măsura în care nu aduce prejudicii pentru viaţa economică);
e. legitimitatea unui partid politic şi a unui program politic în societatea românească este
dată de idealul independenţei naţionale. Aici rezidă deosebirea esenţială, după Stere,
între p. (care-şi integrează scopurile în cadrul vieţii naţionale, pentru poporul român) şi
socialism (care are idealuri internaţionale);
f. identificarea unor mecanisme sociale ale deteriorării relaţiilor sociale, cum sînt procesele
de înstrăinare care se dezvoltă în cadrul civilizaţiei urbane capitaliste, pricinuite de
fenomenele reificării esenţei umane, stereotipiei muncii parcelare: „omul-ciocan", „omul-
roată", „omul-spadă", „omul-condei", „omul-carte". Ţăranul se apropie cel mai mult de
idealul omului armonios, el „munceşte, simte, cugetă".

P. a formulat teoria ocolirii fazei capitaliste, a căii specifice de dezvoltare a societăţii româneşti. 

POSTMODERNISMUL

nu poate fi conceput si apreciat critic decat prin raportare la modernism (asa arata si prefixul
`post-`);
- dificultatea definirii termenului se datoreaza faptului ca el functioneaza nu doar in literatura,
cultura, arhitectura sau in artele plastice, ci si in filozofie, disciplinele social politice etc;
- postmodernismul si postneomodernismul trebuie puse in relatie cu termenii: modernism,
modernitate; modernitatea este o perioada istorica din evolutia omenirii, derulata intre Epoca
Luminilor (sec al XVII-lea) si primii ani dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar modernismul este
estetica acestei perioade;
- in literatura romana, fenomenul postmodern ia amploare dupa 1980, respectiv 1990 – 2000;
- postmodernismul mutatie survenita in constiinta umanitatii, cat si ca o modificare a paradigniei
culturale;
- postmodernistii modifica fundamental chiar conceptul de `literatura`, care se extinde acum
dincolo de spatiul pur beletristic, inducand si genurile nonfictionale (jurnal, corespondenta,
literatura de popularizare) si literaturile noncanonice (literatura minoritatilor nationale, cea pentru
femei etc.);
- scriitorul postmodern traieste apasat de povara secolelor anterioare, fiind constient ca totul a
fost deja scris; el trebuie acum sa reinvesteasca fragmentele culturale cu sens, potrivit
sensibilitatii sale;
- scriitorul postmodern respinge nemesis-ul, prefera jocul cu limbajul si colajul de sintagme, de
teme sau de motive din epocile literare apuse;
- citatul ironic, jocul cu modelele prestigioase, parodierea modelelor, diagul intertextual,
parafraza, indica presiunea livrescului asupra existentei;
- granitele culturale, limitele genurilor si ale speciilor literare se anuleaza;
- literatura este inscenata, in mod ludic, fara tragism si fara inocenta;
- fragmente, sintagme, laitmotive, atitudini din texte venerate sunt, reasamblate si puse intr-o
noua lumina;
- trasaturi ale literaturii postmoderniste: desolemnizarea discusului, valorificarea prozaismului,
cuprinderea diversitatii realului, refuzul stilului inalt, ermetic si impersonal, valorificarea creativa si
recuperatoare a stilurilor poetice consacrate, prin ironie, parafraza si parodie, practicarea unei
poetici a concretului si a banalului, receptivitatea fata de livresc, in forma intertextualitatii, a
metatextualitatii, si a transtextualitatii;
- in literatura romana: Mircea Cartarescu, Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Traian T.
Cosovei, Ion Stratan, Ruxandra Cesereanu.

REALISM
Termenul denumeste conceptia artistica, literara care are ca preocupare reprezentarea obiectiva,
veridica a realitatii. A aparut in Franta, la mijlocul secolului al XIX-lea ca o reactie antiromantica.

A fost folosit pentru prima data in 1850 – aplicat cu intelesul modern in pictura lui Gustave
Courbet, iar in 1857 de romancierul Jules Hussan (Champfleury), considerat si teoreticianul
realismului.

Caracteristici: obiectivitatea, tipicul (imprejurari tipice, personaje tipice), tendinta critica; personaje
realiste, complexe – arivistul, avarul, sceleratul, inocentul, lipsa idealizarii; stil sobru, impersonal.

Reprezentanti: in literatura universala Balzac, Merimée, Stendhal, Thackery, Flaubert, Ch.

Dikens, Tolstoi, Dostoievski, Ibsen, Gogol.

In literatura romana: Nicolae Filimon, I. Creanga, I.L. Caragale, Liviu Rebreanu, G. Calinescu,
Marin Preda etc.

G. Calinescu in studiul Clasicism, romantism, baroc, vorbind despre curente literare, sustine
ideea ca acestea nu exista in stare pura.

ROMANTISMUL

Termenul comporta sensuri largi, diferite, in concordanta cu scopul urmarit, afirmandu-se ca o

reactie fata de clasicism. Exprima atitudinea estetica caracterizata prin relevarea aspectelor
concrete, istorice – opuse tipurilor eterne si abstracte ale clasicismului. Afirma factorul emotional,
al imaginatiei, al sensibilitatii, al subiectivitatii, spontaneitatii cu tendinta de evaziune in vis, in
trecut, in exotism.

Romantismul se constituie ca miscare artistica la sfarsitul secolului al XVIII-lea in anglia si

Germania, iar in secolul al XIX-lea in Franta. S-a extins in toata Europa si aproape in toate tarile
lumii. Curentul a fost anticipat de preromantism. A afirmat specificul national, mai ales in Anglia,
Germania, Italia.

Caracteristici: introduce noi categorii estetice – uratul, grotescul, macabrul, fantasticul, aspiratia
spre originalitate, libertatea formelor – introducerea de noi specii: drama romantica, meditatia,
poemul filozofic, nuvela istorica, inovatii prozodice; primatul subiectivismului, al pasiunii, al
fanteziei – supunandu-se genului liric; cultivarea specifcului national prin istorie, folclor, natura
etc.; folosirea antitezei – in structura poeziei si in conceperea personajelor; imbogatirea si largirea
limbii literare prin includerea limbii populare, arhaismelor, regionalismelor a argoului etc.;
personaje exceptionale in imprejurari exceptionale.

Reprezentanti: in literatura universala: V. Hugo – care publica Prefata la drama Cromwell (1827),
considerata ca un manifest al romantismului european; Lamartine, Vigny, Musset, G. de Nérval
(Franta); Schiller, Heine, Grimm (Germania); Byron, Schelley, Keats, Scott (Anglia); Manzoni,
Leopardi (Italia), Puskin, Lermontov (Rusia); in literatura romana; cunoaste trei etape: 1)
romantismul si preromatismul scriitorilor de la 1848–1870 – romantism vizionar, patriotic: I.H.
Radulescu, V. Carlova, N. Balcescu, C. Negruzzi, M. Kogalniceanu, D. Bolintineanu, V.
Alecsandri, Al. Russo, Andrei Muresanu, Al. Odobescu, B.P. Hasdeu; 2) romantismul eminescian
– considerat si ca ultima etapa a romantismului universal; 3) romantismul posteminescian
identificabil in curentele – semanatorism, simbolism: Al. Macedonski, O. Goga, St. O. Iosif, B. St.
Delavrancea.

Ecouri ale romantismului se regasesc si in etapele ulterioare ale literaturii pana astazi.

In artele plastice: Delacroix, Géricault, David, Rude, Turner etc.; la noi – C.D. Rosenthal, Th.
Aman, N. Grigorescu (creatia de tinerete).
In muzica Schubert, Schumann, brahms, Chopin, Ceaikovski, Verdi, Wagner, Berlioz, Paganini,
Liszt, Weber, Bruckner, G. Mahler, R. Strasuss – au reprezentat si postromantismul. Apare liedul,
drama muzicala wagneriana.

Romatismul poate fi considerat unul din curentele larg reprezentate in cultura universala.

SEMĂNĂTORISM

Semănătorismul (sau Sămănătorismul) este un curent ideologic şi literar constituit la începutul

secolului XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910). La apariţia semănătorismului a contribuit
şi interesul crescând care s-a manifestat în epocă faţă de problema ţărănească, aflată în faza
unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907.
Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe
care le-a definit, sintetizat şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând
atenţia asupra necesităţii culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor
istorice şi folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a
considerat drept un apogeu al Semănătorismului opera lui Alexandru Vlahuţă.

ETAPE:
 1901–1902: revista este condusă de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. În primul
număr apare articolul Primele vorbe, scris probabil de Alexandru Vlahuţă, în care se
deplînge deprecierea valorilor româneşti, scriitorii fiind chemaţi să făurească opere noi în
tradiţiile vechi ale scrisului nostru;

 1903–1905: revista este condusă de un comitet, căci directorii se retrag. Publică Ion
Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian Iosif;

 1905–1906: la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledează pentru fondul
naţional, răspândirea culturii în toate nivelurile societăţii, respingând totodată
modernismul şi influenţa poeziei franceze;

 1907–1910: după retragerea lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindă mai
multe comitete şi mai mulţi directori, până în 1910 când, dezavuată de public şi
combătută de alte grupări, cu toate eforturile nu mai poate supravieţui

TRĂSĂTURI:

Ideologia grupării conţine un amestec de puncte de vedere ale „Daciei literare”, propoziţii-cheie
din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate raportate la climatul socio-
cultural al perioadei şi vehiculate în numele a două deziderate fundamentale: ridicarea ruralilor
prin cultură şi Unirea.

Principalele trăsături distinctive ale grupării sunt:

 paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie,
rezistenţa la transformări, atât pe plan literar cât şi în artă (încremenirea în formele
consacrate, oroarea faţă de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din
romantism, de la care îşi însuşesc antiteza cu prezentul;

 idilismul (preferinţa pentru înfăţişarea pitorească a satului, falsa înfrumuseţare a vieţii): au

un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei virtuţile
 ţărănimii. În proză apar intrigi romanţioase, naive; aici se manifestă atitudinea anti-
orăşenească şi opoziţia: boier de neam-arendaş venetic ca o trăsătură a tragediei,
dispariţiei;

 sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş, uitându-
şi originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării şi a înfrângerii;

 predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de instincte, de o

impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor tare
biologice;

 „lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înţeleasă de toate
clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române devine un
aspect al acţiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga de la
Eminescu).

REPREZENTANŢI

Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât putem vorbi mai curând
despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Ştefan Octavian
Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază şi Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.

 Alexandru Vlahuţă - considerat de contemporani cel mai mare poet de după Eminescu,
este de fapt un epigon al acestuia. Opera sa se caracterizează prin: eminescianism,
temperament pamfletar, afirmarea poeziei optimiste (Unde ni sunt visătorii?), critica
nedreptăţilor sociale (romanul Dan, povestirile Vişan, Cassian, schiţele Mogâldea,
Socoteala). Poate fi considerat întemeietorul reportajului ca specie literară, cu opera
România pitorească, unde-şi manifestă dragostea pentru creaţia folclorică, pentru natura
patriei şi pentru istorie.

 Duiliu Zamfirescu - note sămănătoriste în unele nuvele ca Spre Costeşti, Conu Alecu
Zăgănescu şi în romanele Viaţa la ţară, Tănase Scatiu; prin obiectivitatea de natură
realistă în scene dure, ca aceea a răscoalei ţăranilor din Tănase Scatiu; evocarea
peisajului campestru; crearea romanului ciclic.

 Ştefan Octavian Iosif este un poet reprezentativ pentru sămănătorism, mai ales în
volumele de versuri Patriarhale, Credinţe, Icoane din Carpaţi, care îmbină mai multe
trăsături: nostalgia satului patriarhal, sentimentul dezrădăcinării şi elogiul energiilor
latente ale poporului. Poezia Doina este o capodoperă a liricii sale care îmbină două
tendinţe: sentimentalismul minor (prin întoarcerea spre trecut, folclor, tradiţie, peisaj) şi
muzicalitatea de tip simbolist.

 Nicolae Iorga a avut preocupări literare prin memorialistică (O viaţă de om – aşa cum a
fost, Oameni cari au fost, Memorii), dramaturgie (Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu,
Constantin Brâncoveanu, Doamna lui Ieremia) şi istorie literară (Istoria literaturii române
în secolul al XVIII-lea, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte,
Istoria literaturii româneşti contemporane). Ca sămănătorist a polemizat cu poporanismul
şi cu simbolismul, pledând pentru specificul naţional. În articolul Ce este Sămănătorul?
nu concepe existenţa unei literaturi fără o „mare misiune de îndreptare şi moralizare”,
eticul şi etnicul luînd forme absolute, în defavoarea esteticului.
SIMBOLISM

Curent literar aparut in Franta ca reactie impotriva romantismului si a parnasianismului.

Numele acestui curent literar este dat de francezul Jean Moreas, cel care publica in ziarul “Le
figareau” articolul intitulat “Le Simbolisme”.
Precursorul simbolismului universal este considerat Charles Baudelaire, cel care scrie un volum
intitulat “Florile raului” in care valorifica estetica uratului.
In literatura romana precursorul simbolismului este considerat Alexandru Macedonski, cel care in
1880 pune bazele revistei “Literatorul” in paginile careia vor publica toti reprezentantii acestui
curent literar.

CARACTERISTICI:
-poezia simbolista pune accentul pe starile indefinite, neclare
-este o poezie ce valorifica conceptele de reverie si nostalgie
-in creatia lor, simbolistii manifesta preferinte pentru culori, pietre pretioase, utilizand foarte des
conceptul de corespondenta (transfer de sens)
-sugestia si simbolul sunt doua elemente foarte des utilizate de catre simbolisti; ei pornesc de la
ideea ca farmecul poeziei consta in o sugera o idée, un sentiment, si nu in a-l numi explicit
-temele si motivele predilecte sunt : iubirea, golul, singuratatea, tristetea, plictisul, viata targurilor
provinciale si sentimentul mortii
-simbolistii vor cauta sa realizeze o muzicalitate aparte asupra textului prin repetarea unor
cuvinte, a unor vocale sau a refrenului
-se mai observa o preferinta a simbolistilor pentru versul alb
SINCRONISMUL

Termen propus de Eugen Lovinescu pentru a explica „sensul dezvoltării popoarelor" şi formaţia
„civilizaţiei române moderne". În viziunea lui E. Lovinescu, „există un spirit al veacului numit de
Tacitus, Saeculum, adică o totalitate de condiţii materiale şi morale configuratoare ale vieţii
popoarelor europene într-o epocă dată". Sincronizarea se referă, într-o primă accepţiune, la
acţiunea nivelatoare pe care acest spirit al veacului o exercită asupra structurilor mentale ale
societăţilor (europene), impunîndu-le astfel o direcţie unică şi ritmuri comuni, de evoluţie. Acest
„spirit" al veacului se desprinde din gradul de evoluţie intelectuală ca şi din situaţia economică a
epocii şi îmbracă forma unei „invenţii". Aceasta se difuzează apoi, prin imitaţie socială, în toate
societăţile. Difuziunea acestei „invenţii" prin „contagiune mentală" reprezintă conţinutul legii s.

Procesul de sincronizare are, deci, într-o a doua accepţie, înţelesul unui proces de difuziune, prin
contagiune mentală, a formelor şi ideilor moderne în cuprinsul societăţilor tradiţionale, „trezindu-
le" astfel din „somnul" tradiţiei. E. Lovinescu preia ideea de contagiune mentală de la sociologul
francez G. Tarde, care o întrebuinţase pentru studiul relaţiilor dintre indivizi, şi o aplică relaţiilor
dintre societăţi. In raportul cu legea imitaţiei a lui G. Tarde, Lovinescu aduce unele corecturi pe
baza teoriei lui G. Le Bon. Spre deosebire de legea imitaţiei, legea s., se referă la rolul
influenţelor ideologice asupra dezvoltării civilizaţiilor (caracterul anticipator al influenţelor
ideologice).

În al doilea rînd, legea s. ne previne că influenţa nivelatoare a ideologiei nu se transmite

dinlăuntru în afară, ca în viziunea lui Tarde, ci invers, din exterior spre interior, adică de la forme
la fond, sau mai exact, de la forme ideologice la structuri sufleteşti. E. Lovinescu găseşte ilustrare
legii sale în acţiunea creatoare a ideologiei apusene. („Prin acţiunea creatoare a ideologiei
apusene şi prin influenţa capitalismului, societatea noastră şi-a schimbat revoluţionar structura;
pe temelii agrare s-a ridicat civilizaţia burgheză. Pornind din stratele adinci ale sufletului, literatura
n-a putut ţine pasul revoluţiei formelor sociale; (...) ea a luat o atitudine critică fată de revoluţia
socială").

Sincronizarea, deci, în al treilea rînd este un proces de evoluţie de la forme la fond. Propagarea
formelor noi se realizează, cum am precizat, prin contagiune, de sus în jos, adică de la forme
spre fond. Propagarea aceasta a fost actul prin care „axa vieţii noastre politice şi culturale s-a
schimbat din Răsărit în Apus; de ea se leagă viitoarea formă revoluţionară a societăţii româneşti"
(E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, 1972).

Concluzia lui Lovinescu este că, în situaţia noastră, evoluţia de la forme la fond este singura
normală. Prin urmare, într-o a patra accepţiune, sincronizarea constă în schimbarea axului de
gravitaţie a unei culturi sub presiunea aceluiaşi spirit al veacului. Sensul difuzionist al ideii este
încă mai conturat aici. Spiritul veacului este situat într-o anumită arie - în cazul analizat de
Lovinescu, în Europa apuseană - de unde se transmite în ţările întîrziate, care astfel se manifestă
o vreme ca „periferii" sau „suburbii" ale „centrului" apusean. Acest interval de transmitere a
formelor de la centru la periferie prin difuziune, reprezintă primul moment al legii s. şi anume
momentul „determinaţiunii".

Al doilea moment al acţiunii legii este cel al dezvoltării interdependente a societăţilor sincronizate.
Acest moment aproximează mai adecvat etimologia termenului (din gr. syn, „împreună", cronos,
„timp"). Teoria s. susţine că orice societate este influenţată în evoluţia ei de evoluţia altor
societăţi, dar „nu este corect să interpretăm influenţa ca determinare", după cum, pe de altă
parte, ipoteza „evoluţiei uniliniare pe care o susţine teoria s. a fost infirmată atît de ştiinţa
modernă cît şi de evoluţia societăţilor". (I. Ungureanu). Totodată, cum ideea de sincronizare se
asimilează cu ideea de nivelare, înseamnă că rezultatul sincronizării nu este o nouă ordine ci o
dezordine generalizată, fiindcă nivelarea este entropică (I. Ungureanu). Prin urmare, prin
sincronizare, interpretată în acest sens, obţinem şi efecte de involuţie, nu doar de evoluţie.

Dacă s. nu-şi poate rezerva statutul de lege sociologică, în schimb, credem că ideea de
sincronizare poate fi utilizată ca „ipoteză sociologică" (Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii
societăţii, 1991). „În fapt, dacă privim sincronizarea ca un proces secular, atunci orice sistem
socio-cultural este sincronic, iar legea s. nu ne mai spune nimic, fiindcă rămîne doar o banalitate.
Dacă duratele sincronizării sînt reduse la ani, luni sau zile, vom găsi puţine fenomene
socioculturale care evoluează după legea s." (Ibidem).

Teoria s. poate fi deci utilizată numai ca teorie a perioadelor de sincronizare şi numai dacă
„obiectele" sincronizării sînt delimitate spaţio-temporal. În plus, trebuie să ţinem seama de faptul
că unele „procese de sincronizare" pot genera efecte de rămînere în urmă, încît o teorie extinsă a
sincronizării trebuie să ţină seama şi de catacronii (Kata, „în urmă", cronos, „timp"), nu numai de
sincronii. Acest aspect sancţionează teza după care, în orice condiţii, faptul de sincronizare
induce dezvoltare, progres, înaintare în civilizaţie. Ca atare, o teorie a fenomenelor de
sincronizare trebuie să ţină seama de toate tipurile de raporturi temporale, şi de cele ca-tacronice
şi de cele de protocronie (proto, „înainte", cronos, „timp") şi de cele de metacronie (meta, „alături
de, dincolo de"), adică de deplasarea laterală a liniei evoluţionare.

UMANISM
Miscarea culturala cunoscuta sub numele de Renastere sau Umanism s-a manifestat in secolele
XIV–XV si XVI mai intai in Italia si apoi in intreaga Europa.

Interes pentru stiinta, arta, pentru dezvoltarea armonioasa a spiritului uman, pentru eliberarea
fiintei umane de orice constrangeri si manifestarea multilaterala.

Redescopera filozofia antica, greaca si latina, la fel limbile respective. se dezvolta: filozofia,
filologia, literatura, pictura, sculptura, arhitectura, astronomia. Increderea in ratiune, in valorile
modelatoare ale culturii; armonie intre om si natura. In lupta impotriva dogmatismului, a fost ars
pe rug, ca eretic, Giordano Bruno.

Reprezentanti: In cultura universala: F. Petrarca, G. Boccaccio, Pico della Mirandola, Leonardo

da Vinci, Michelangelo Buonarroti – Italia; F. Rabelais, P. Ronsard – Franta; Martin Luther –
Germania; Thomas Morus, W. Shakespeare – Anglia; Erasmus din Rotterdam supranumit
„printul umanismului“ – Tarile de Jos. In cultura romana: Nicolaus Olahus – Transilvania, Stefan
cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brancoveanu; Udriste Nasturel, Nicolae Milescu, Simion
Stefan, Dosoftei, Antim Ivireanu, Grigore Ureche, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino,
Ion Neculce, Dimitrie Cantemir. Ideile sustinute de cronicari: etnogeneza romaneasca (originea,
romana, unitatea si continuitatea poporului nostru); lupta pentru independenta nationala; reflectia
filozofica asupra conditiei omului – M. Costin, Viata lumii – tema fortuna labilis – fragilitatea fiintei
umane.

Permanente ale umanismului in cultura romana, dupa secolul al XVIII-lea: I.H. Radulescu, M.
Kogalniceanu, N. Balcescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile
Parvan, G. Calinescu.