REGINA MARIA-PORTRETUL UNUI BUN

ROMAN

INCEPUT-Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha s-a

născut la 29 octombrie 1875 la reședința familiei, de la Eastwell
Park, Ashford, comitatul Kent, Anglia, fiind fiica cea mare a
părinților săi Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de
Edinburgh și Maria Alexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei,
unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Anii copilăriei i-a
petrecut în Anglia, în mijlocul naturii din comitatul Kent, vizitând
des Curtea ţarului, bunicul său, dar şi Malta, unde a petrecut clipe
frumoase împreună cu Principele George, viitorul Rege George al V-
lea al Marii Britanii şi Irlandei.

Despre educaţia primită de prinţesa Maria, una cu adevarăt regală,

Nicolae Iorga afirma: „credea în regi şi în misiunile lor, dar şi în
drepturile lor. Nu era trufaşă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina
părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetiţa
plină de bucuria vieţii şi de credinţa în rasa ei”.

Pe fondul atmosferei tensionate din familie, cauzată de o mamă

irascibilă, dominatoare și neglijată, și un tată slab de fire și plecat
aproape permanent în lungi călătorii pe mare, prințesa Maria va fi
crescută timp de aproape 12 ani numai la Eastwell Park, reședința
de la țară a familiei de Edinburgh, preferată de mama sa reședinței
oficiale de la Londra. Eastwell Park a rămas unul din locurile
favorite ale Mariei, pe care l-a evocat întotdeauna cu bucurie și
nostalgie. Fetele ei au trăit, deci, o viaţă de plăceri şi de sporturi, ba
în fastul curţii ruseşti, ba prin parcurile castelelor englezeşti şi,
cum spunea aşa de plastic chiar regina Maria: „Ce vreţi, nu era vina
noastră, viaţa de familie a fost astfel organizată, încât niciodată nu
am putut ajunge până la revoluţia franceză.”

S-a căznit în urmă să împlinească aceste goluri, a citit mult şi

multe, a dobândit cunoştinţe numeroase, dar din nenorocire nu a
avut pe nimeni lângă dânsa care să o instruiască şi, astfel, nu a
putut stabili între cunoştinţele ei fără metodă asimilate, nici o
legătură, nici perspectiva pe care le dă cultura adevărată şi
serioasă. Aşa fiind, pe lângă unele vederi juste, se vor descoperi la
această femeie de altfel netăgăduit de inteligentă lipsuri mari, idei
medievale, găsite în vreo carte de poveşti, sau concepţii incoherente
adunate pe la mesele Marilor Duci, sau prin saloanele Marilor
Ducese. De fapt în acest cap încântător nimic nu este perfect clar,
doar aproximaţie şi fantezie.

Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti. Este

strălucitoare la fizic ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o
poate întrece. Frumoasă, de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi
fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa.

CASATORIA-Anii trec și Maria, care a devenit una dintre cele mai

frumoase și titrate prințese din Europa, se apropie de vârsta fatală
la care trebuie să te gândești la viitor. Viitorul pentru o tânără de
rangul ei este cuprins într-un singur cuvânt: căsătorie. În acea
epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care
trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente,
ci de politică. Maria va trebui să se încline în fața sorții obișnuite.
Pentru ea, având un caracter atât de ferm, va fi o rană care nu se
va cicatriza decât după mulți ani. Maternitatea și apoi politica vor fi
într-un fel substitute ale dragostei neîmplinite.
În aceeași perioadă, Casa Regală a României era în căutarea unei
partide pentru prințul de coroană Ferdinand, menite să asigure
viitorul acestei dinastii. Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni
menite să contri.

La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată

căsătoria Alteței Sale Regale Marie de Edinburgh cu Alteța Sa
Regală Ferdinand, Prințul de Coroană al României. Celebrarea a
cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie: civilă,
catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei).buie la
cunoașterea și apropierea dintre Ferdinand și Maria.

Fire dinamică, voluntară și cochetă, Maria se mută în ţara ei de

adopţie și din iubirea cu Ferdinand dă naștere la 6 copii: principele
Carol – viitorul rege Carol al II-lea (1893), principesele Elisabeta
(1894) şi Mărioara (1900), principele Nicolae (1903), principesa
Ileana (1909) şi principele Mircea (1913) – care a murit la doar trei
ani din cauza febrei tifoide. Pentru Maria „copiii mei erau punctul
central al vieții mele. Femeile din rasa mea sunt mame pătimașe și
nu ne putem închipui lumea fără copii. Toată munca, toată
străduința și năzuința noastră n-au alt țel decât de a-i modela
potrivit idealului nostru, de a-i face fericiți și de a le pregăti un viitor
frumos.”Maria își adora copiii, dar dragostea ei era ineficientă.

Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una

complexă și cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit
o constantă a acestei relații a fost permanenta disociere între viața
publică și cea privată, pe care atât Ferdinand cât și Maria au făcut-
o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele personale sau de cuplu să
primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le aveau la
nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod
concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea.
”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect:
România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat de fiecare
dată intențiile cele mai bune și sunt convinsă că și poporul știe
acest lucru.

EVENIMENTE SI IMPLICAREA IN VIATA POLITICA- în anul 1893, a

luat fiinţă Societatea „Domniţa Maria“, care avea să cultive arta
populară.

În anul 1904, Principesa Maria a organizat, în parcul Cotroceni,

spectacole de caritate, în beneficiul unui orfelinat, iar unul dintre
spectacole, „Visul unei domniţe”, regizat de Alexandru Davila, a fost
jucat de actori amatori, printre care s-au aflat şi Maria, alături de
copiii ei, Carol şi Elisabeta.

În timpul Războiului din Balcani (1912 – 1913) a izbucnit o

epidemie de holeră, în iulie 1913, în tabăra românească situată în
apropiere de Sofia. Principesa Maria a trecut Dunărea pentru a
vedea care este soarta soldaţilor români, apoi, după revenirea la
Sinaia, ea a obţinut acordul Regelui de a organiza o tabără de
ajutor pentru aceştia.
În septembrie 1914, Maria devine regină, odată cu moartea lui
Carol I şi cu încoronarea lui Ferdinand ca rege al României, iar
legăturile ei de sânge cu Anglia şi Rusia şi convingerea că Anglia nu
va fi învinsă niciodată, au determinat-o să susţină necesitatea
alierii României cu Antanta, în vederea recuperării provinciilor
româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară.

De asemenea, sunt de remarcat rolul ei de sfătuitor al Regelui

Ferdinand, şi în decizia acestuia de a intra în război împotriva
patriei sale de origine, dar şi corespondenţa cu verii ei primari,
Regele George al V-lea al Marii Britanii şi Ț arul Nicolae al II-lea al
Rusiei, în care a pledat cauza României.

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei,

cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă
neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial.
Ț ara nu era pregătită de război. Reginei Maria nu-i plăcea
neutralitatea. Aceasta o făcea „să-și controleze fiecare cuvânt", ceea
ce, după cum spunea ea, „era cu totul în afara felului meu de-a
fi".Regina era de asemenea foarte încrezătoare în capacitatea regelui
Ferdinand de a rezista presiunilor interne și externe și de a acționa
doar în interesul țării. De asemenea, sunt de remarcat rolul ei de
sfătuitor al Regelui Ferdinand, şi în decizia acestuia de a intra în
război împotriva patriei sale de origine.

Pe tot parcursul perioadei de neutralitate Maria a susținut

realizarea obiectivelor naționale prin alăturarea României de partea
puterilor Antantei. Având în vedere descendența sa regală anglo-
rusă, dar și popularitatea foarte mare de care se bucura în rândul
populației, ea a fost percepută în țările Antantei ca fiind unul dintre
principalii factori de influență în favoarea cauzei Antantei în
România. „Regina Maria este de două ori aliata noastră, odată prin
naștere iar a doua oară prin inima ei”, spunea ministrul Franței la
București

După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții

Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei
convenții militare, România a intrat în război la 14/27 august 1916,
declarând război Imperiului Austro-Ungar.

Încă de la început ea se va implica în organizarea și buna

funcționare a serviciului de ambulanțe destinate frontului. Va vizita
zilnic spitalele militare și se va ocupa personal de coordonarea și
aplanarea fricțiunilor dintre diferitele organizații de Cruce Roșie
prezente în România (pe lângă cea națională erau prezente cele din
Franța, Marea Britanie și Rusia).

La sfârșitul lui noiembrie 1916, familia regală împreună cu

conducerea politică a țării pleacă în refugiu în Moldova. Aici ea își
va continua cu tenacitate și hotărâre, activitățile de coordonare a
serviciilor sanitare.

„În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de

o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce
la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce
este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de
opt ore ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu
șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de
respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte
ale cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj.
Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment
necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a
invulnerabilitate.”

Ș tirbey a spus că, deși Regina „judeca absolut corect” în unele

privințe, era nedreaptă față de Rege cerându-i „să opună singur
rezistență, pentru că Maiestatea sa nu putea reuși dacă nu era
susținut de... oameni responsabil”. Maria a replicat că „în această
țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași!”
Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol,
care în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării
păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om
de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.

„Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a
asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la
România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe
câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale
Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de
nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit
pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună
înțelegere a ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile
fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care au urmat după ea.

Prin acțiunile familiei Regale, monarhia din România a ieșit din

război bucurându-se de un mare prestigiu în cadrul poporului
român, ceea ce i-a permis să acționeze ca un factor ponderator și de
echilibru în societate.Faptul că Regele Ferdinand nu a semnat
Tratatul de la Buftea-București, ca și faptul că încetarea ostilităților
a găsit România în stare de război cu Puterile Centrale, au asigurat
participarea sa în rândul puterilor învingătoare, la Conferința de
Pace de la Paris. Delegația oficială a României a fost condusă de
primul ministru, Ion I.C. Brătianu.

CUM ERA SUPRANUMITA- Contribuţia sa remarcabilă pe front îi

aduce supranume precum „Mama Regina“, „Mama răniţilor“ sau
„Regina-soldat“.

Oamenii erau entuziasmati de exuberanta ei si îi admirau spiritul,

în special curajul incredibil dovedit în timpul razboaielor balcanice
din 1913, când nu numai ca a trecut nepasatoare prin transeele din
prima linie, sub bataia focului, dar a manifestat un dispret
neînfricat, iesit din comun, fata de bolile contagioase din spitale.
Fara sa-i pese de riscuri, ea statea la capatul soldatilor tineri care
mureau de holera, varsând lacrimi pentru fiecare din ei, tinându-l
de mâna ore întregi pe tânarul muribund, spunându-i cu toata
sinceritatea ca ea îi înlocuia mama, si apoi, când vedea ca i se
apropie sfârsitul, luându-l în brate si sprijinindu-i capul pe umarul
ei pâna când îsi dadea sufletul"

A fost numită comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori, care i-

a purtat numele şi a cărui uniformă a îmbrăcat-o, fiind şi o iscusită
călăreaţă,fiind foarte respectata de catre armata.

Regina Maria a înfiinţat organizaţia care i-a purtat numele, prin

care a dezvoltat o reţea de spitale în Moldova şi serviciul de
ambulanţă.

MOARTEA SI EXILUL -În 1930, după venirea la putere a lui Carol al

II-lea, rolul acesteia în viaţa publică a fost mult diminuat, iar la
scurt timp a fost obligată să se autoexileze la Balcic, aflat pe atunci
în România, unde anturajul său era strict supravegheat şi unde i s-
a interzis orice implicare politică.
Regina Maria s-a îmbolnăvit în 1936, confruntându-se cu violente
hemoragii interne, fără a se cunoaşte cu exactitate detaliile bolii,
suspectându-se varice pe esofag sau chiar cancer.

A plecat la tratament în străinătate, dar era prea târziu. În iulie

1938 se afla încă la sanatoriul de la Weisser Hirsch, aproape de
Dresda, însă aflând de la doctori ca sfârşitul era aproape, hotărăşte
să se întoarcă în ţară, la 14 iulie.

Regina Maria i-a cerut fiului ei, Carol al II-lea, să-i trimită un avion
care să o aducă în România însă monarhul României a refuzat. S-a
oferit, însă, Hitler să îi pună la dispoziţie un avion sanitar, pe care
regina l-a refuzat însă, hotărând să se întoarcă în ţară cu trenul.

A murit la Sinaia, la Pelişor, în Camera de Aur, la 18 iulie 1938, la

vârsta de şaizeci şi doi de ani, după o suferinţă teribilă, accentuată
de izolarea la care o obligase fiul său, Carol al II-lea, şi de
indiferenţa acestuia faţă de degradarea ei fizică.

Înmormântarea Reginei Maria a fost una fastuoasă, pe măsura

dragostei pe care i-o purtase poporul său. Pe drumul de la Sinaia la
Bucureşti, în Capitală şi la Curtea de Argeş, uriaşe mulţimi au
prezentat onorul Reginei plecate.

Înainte de a fi condusa de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum,

regina a fost salutata de militari cu baionetele înfipte în pamânt si
patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodata
nici unui alt om.

La dorinţa Reginei Maria, inima i-a fost depusă în capela „Stella

Maris“ de la Balcic, ctitoria ei. Considerat „casa de vis” a Reginei
Maria, Pelişorul este imaginea fidelă a gusturilor Reginei în materie
de frumos, dezvăluind personalitatea sa îndrăzneaţă, misterioasă,
romantică. Este locul în care Regina Maria avea să-şi găsească
sfârşitul, la 18 iulie 1938, şi locul în care inima sa este găzduită
pentru totdeauna.
Maria a României a fost, în multe privinţe, un exemplu, prin
frumuseţea şi eleganţa ei, prin inteligenţă şi cultură, prin farmecul
şi forţa prezenţei sale, prin devotamentul faţă de ţară şi faţă de
familie, prin talentul de „ambasador irezistibil“, ea devenind
subiectul a mii de pagini scrise în literatura română şi mondială.

Regina Maria a fost în permanenţă prezentă în presa românească şi

internaţională, cu articole scrise de sau despre ea, cu interviuri sau
montaje fotografice.
A fost, la rându-i, autoarea multor cărţi, unele de literatură pentru
copii, altele cu caracter autobiografic sau de prezentare a României,
a scris poezii, povestiri sau romane publicate în România, Marea
Britanie, Statele Unite sau Franţa. „Povestea vieţii mele”, cartea sa
de memorii, a avut un mare succes în Marea Britanie, în perioada
1934–1936, iar Regina a fost prima femeie invitată să prezideze un
dineu al Fondului Literar Regal. „Povestea vieții mele” s-a publicat
din nou în zilele noastre, în România și în Franța.

A ţinut şi un jurnal, care însumează aproximativ 100 de caiete, şi a

lăsat numeroase manuscrise.

Multe dintre nuvele i-au fost adaptate pentru teatru, balet, film,
radio şi televiziune.

A fost şi o talentată pictoriţă, fiind şi creatoarea unei societăţi

artistice, care i-a avut printre membrii fondatori pe Ştefan Luchian
şi Ştefan Popescu, intitulată „Tinerimea artistică”. Aceasta i-a
inclus, printre membrii săi, pe artiştii plastici de valoare ai
perioadei interbelice: Samuel Mutzner, Elena Popea, Marius
Bunescu, Costin Petrescu, A. Verona, N. Vermont, A. A. Ionescu, şi
alţii.

Aceasta a rămas una dintre cele mai importante personalităţi ale

istoriei româneşti, prin exemplaritatea destinului ei, prin felul în
care a întruchipat un adevărat mit feminin.