CELE TREI REGINE

Istoria de numai 66 de ani a regalităţii în România a fost jalonată de prezenta a numai

trei regine. Primele două foarte admirate şi celebre, fiecare în vremea sa; cea de-a treia, mult
mai putin cunoscută, dar nu mai puţin interesantă. Chiar despre primele două, ştim adesea
amănunte pitoreşti, dar cunoaştem prea putine despre contribuţia lor la evenimentele capitale
care au determinat istoria Europei şi soarta României.

Elisabeta I
Prinţesa germană Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied avea 26 de ani când a
venit în România, în 1869, pentru a i se alătura, ca soţie, lui Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, principele domnitor, şi el de obârşie germană, care conducea şara din 1866.
Când, în 1881, Carol I a fost proclamat rege, Elisabeta a devenit cea dintâi regină a României.

Vorbind mai multe limbi, clasice şi moderne, instruită şi înzestrată cu un anume

talent literar, regina a pătruns în lumea literelor româneşti sub numele de Carmen Sylva, a
scris şi publicat poezii, romane, povestiri, în engleză, franceză, germană, şi a sprijinit scriitori,
muzicieni şi artisti plastici români. In timpul Razboiului de Independenta, a înfiinţat spitale, a
organizat îngrijirea ostaşilor răniţi, a procurat medicamente, a avut grijă de familiile sărace –
pe scurt, s-a implicat, cu sârg, în numeroase acte caritabile şi a încurajat doamnele de neam
mare să facă la fel. A rămas astfel cunoscută de către posteritate mai degraba în aceste
ipostaze – mama a răniţilor, protectoare a artelor şi literată, însă contribuţia ei istorică
la dezvoltarea Romaniei a fost cu mult mai vastă.
Dintr-o ţară aflată la porţile Orientului, aproape necunoscută Occidentului Europei,
România a devenit, în vremea domniei lui Carol I şi a Elisabetei, un stat – în sfârşit –
european, din punct de vedere cultural şi politic. Nu stiu în ce măsură ne mai putem da seama
azi cât de mare a fost efortul necesar pentru a obţine un asemenea rezultat; e insă cu adevarat
mişcătoare strădania celor doi suverani de a-şi face cunoscută şi respectată ţara de adopţie.
Carol I s-a concentrat, cum era firesc în acele vremuri, asupra politicii, însă efortul
Elisabetei I de a ajuta la dezvoltarea ţării a fost la fel de mare ca şi acela al regelui ; un
efort inteligent, constant şi neobosit, pe care regina, cu înţelepciune, a ştiut să-l plaseze acolo
unde se potrivea. Nu s-a amestecat în politică; in schimb, înţelegând foarte bine că o ţară se
face cunoscută şi preţuită tot atât prin cultura ei, cât şi prin rolul ei politic, a fost o entuziastă

1
protectoare a artelor şi a promovat intens, cum am spune azi, literatura natională, artele
frumoase şi meşteşugurile româneşti.
Unii au socotit că viziunea ei asupra ţăranului român, a portului popular, a
artizanatului, a frumuseţii ţării, era una romantică; şi totuşi, cu acest romantism, ea a reuşit să
atragă atenţia lumii occidentale asupra României, a culturii ei, a valorilor ei, cu mai
multă eficienţă decât mulţi alţii, înzestraţi cu viziuni pragmatice. A organizat la Sinaia un
atelier de artizanat şi a sprijinit participarea României, cu aceste produse ale artei populare, la
expoziţiile universale din 1867, din 1889 şi 1900, iar în 1912 a organizat la Berlin o mare
expoziţie intitulată Femeia în artă şi meşteşuguri. A cerut – şi obţinut – ca trenul de lux
Orient Express să oprească şi la Sinaia, astfel încât mai mulţi călători străini să poată vedea cu
ochii lor că frumuseţile naturale ale României, lăudate în publicaţii de peste hotare, sunt cu
adevărat vrednice de admiraţie. Cu alte cuvinte, a ştiut să se folosească în modul cel mai
eficient de înalta ei poziţie pentru a aduce beneficii imaginii României.

 
Maria
Pentru Marie Alexandra Victoria, din casa de Saxa Coburg si Gotha, nepoata
reginei Victoria a Marii Britanii, părea o aventură aprope nebunească mariajul cu regele
Ferdinand al României, care domnea peste ceea ce regala bunică a Mariei caracterizase drept
o ţară „foarte instabilă şi având o populaţie destul de coruptă.” Căsătoria a avut loc în 1892,
iar soţia regelui Ferdinand a rămas cunoscută ca una dintre acele femei fascinante care
luminează o epocă.

Numeroşi contemporani au scris despre ea ca despre o fiinţă cu adevărat

remarcabilă, şi portretul care se alcatuieşte din aceste descrieri este cel al unei persoane cu
care natura fusese deasebit de generoasă. Frumoasă, avea în plus un farmec care depăşea
frumuseţea. Deşteaptă, de o inteligentă vie, pătrunzătoare, dădea dovadă atât de intuiţie, cât
şi de cunoştinţe, îmbinându-le într-o putere de judecată care stârnea admiraţia
contemporanilor.
Una dintre cele mai fascinante trăsături ale ei era curajul, o tărie în faţa încercărilor
cum rar se poate vedea. Era, în acealşi timp, o făptură înzestrată cu un adevărat simţ al
frumosului, cu harul creaţiei, cu o fire artistică. Pentru mulţi, regiana Maria este cea care a
decorat Pelişorul, grădina şi castelul de la Balcic, colectionară de artă, pictoriţă care
migălea delicate acuarele florale, literată care scria poezii şi povestiri pentru copii, femeia
romanţioasă care, îndrăgostită de priveliştea mării văzută de pe stâncile Balcicului, a cerut ca
inima ei să fie îngropată acolo, în “castelul” iubit, clădit de ea.

2
Vizita reginei Maria in SUA, 1926
Era o vreme cand femeile nu se avântau – oficial – în politică; totuşi, Maria a fost
sfetnica regalului ei soţ şi multe dintre lucrurile de seamă care s-au întâmplat în vremea
aceea în România şi chiar în Europa i s-au datorat şi ei. Poate cea mai de seamă
contribuţie la destinul politic al României a fost misiunea neoficială la Paris, prin care a
sprijinit dificilele negocieri din timpul Conferinţei de Pace care a urmat Primului Război
Mondial.
Misiunea oficială a primului-ministru Brătianu nu părea să aibă mulţi sorţi de izbândă,
dar implicarea reginei Maria a readus lucrurile pe fagaşul cel bun: graţie intervenţiei ei,
neoficiale, dar atât de preţioase, pe lângă primul ministru francez Clemenceau, negocierile s-
au finalizat în chipul cel mai fericit, cu un rezultat excepţional din punct de vedere politic:
formarea României Mari.
 
Elena
Soţia oficială, recunoscută, a lui Carol al II-lea e cea mai puţin cunoscută dintre
reginele României.

Principesa Elena, prinţesă a Greciei şi Danemarcei, născută în 1896, era fiica

regelui Constantin I al Greciei şi a reginei Sofia de Prusia. S-a căsătorit cu Carol al II-lea la 10
martie 1921, dând naştere, la data de 25 octombrie a aceluiaşi an, lui Mihai, viitorul rege
Mihai al României. Căsătoria n-a durat decât până în 1928, când cei doi soţi s-au despărţit,
după cea dintâi abdicare a lui Carol al II-lea, in 1925.
Când Carol a renunţat pentru prima dată la tron, părăsind România după ce începuse
legătura cu Magda Lupescu, regina Elena a rămas în ţară împreună cu fiul ei, fără a deţine
însă nicio pozitie oficială, fără a fi membră în consiliul de regenţă care conducea ţara în locul
regelui minor Mihai. Parlamentul României a ratificat în 1926 abdicarea lui Carol al II-
lea şi a acordat Elenei titlul de Prinţesă a României. In 1928, în urma insistenţelor lui
Carol al II-lea şi la recomandarea guvernului român, ea a acceptat să divorteze. Cand acesta s-
a întors în ţară şi s-a proclamat rege, în 1930, au fost făcute câteva tentative de împăcare, la
iniţiativa guvernului, dar când a devenit clar că, de fapt, Carol, care se instalase la palat
împreuna cu Elena Lupescu, nu dorea acesta împăcare, divorţul s-a finalizat, iar în urma
şicanelor din partea regelui, Elena a hotărât să plece din ţară, stabilindu-se, în cele din urmă,
în Italia.
Intoarcerea reginei Elena din exil, 1940
In 1940, s-a intors în România, la chemarea regelui Mihai, care ocupase tronul şi
care i-a acordat titulul de Regina Mama Elena a României. Când, în 1947, Mihai I a
abdicat, Regina Mamă Elena s-a întors în Italia şi, de atunci şi-a împărţit viaţa între Florenţa şi
Lausanne. S-a stins din viaţă în Elveţia, la Lausanne, în 1982, la vârsta de 86 de ani.

3
 Puţini ştiu că Regina Mamă Elena a României a avut un rol excepţional în
salvarea a numeroşi evrei prigoniţi în timpul regimului fascist din România. In urma
intervenţiei ei pe lângă mareşalul Antonescu, acesta a fost de acord ca evreii din Cernăuţi care
nu fuseseră încă deportaţi să rămână acolo; în 1942, datorită ajutorului ei, au fost salvaţi mii
de evrei din Transnistria, iar in 1943 si 1944, tot graţie sprijinului ei, alte mii de evrei s-au
putut întoarce în acest ţinut. Pentru tot acest ajutor, statul Israel, prin Institutul Yad Vashem, i-
a conferit post-mortem, in 1993, titlul de Dreapta între Popoare, un titlu acordat acelor ne-
evrei care, prin efortul lor, au contribuit la salvarea evreilor persecutaţi.

La Ierusalim există un muzeu al Institutului Yad Vashem, organizaţie care identifică şi

recompensează pe aceşti oameni care au întins evreilor o mană de ajutor. Lângă muzeu, se
află Grădina celor Drepţi între Popoare, iar în ea, pe pe Zidul de Onoare, sunt înscrise numele
a 54 de români. Printre ei, Elena, Regina Mamă a României.