Ștefan Cantacuzino

Ștefan Cantacuzino (în greacă: Στέφανος Καντακουζινός, transliterat: Stephanos

Cantacuzinos), (cca. 1675 – 7 iunie 1716) a fost domnul Țării Românești din aprilie 1714 până la 21
ianuarie 1716, fiind ultimul conducător pământean al țării înainte de instituirea domniilor fanariote.

Biografie
Ștefan Cantacuzino făcea parte din familia Cantacuzino, care își disputase în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea cu familia Băleanu predominanța în politica Țării Românești, ieșind în cele din
urmă câștigătoare.
Bunicul său era postelnicul Constantin Cantacuzino. Ștefan era fiul stolnicului Constantin
Cantacuzino, un mare umanist român educat în Italia. Prin tată, era nepot de frate al domnului Țării
Românești, Șerban Cantacuzino, al ctitorului Mihai Cantacuzino și al Stancăi Cantacuzino, mama
lui Constantin Brâncoveanu.
În timpul unchiului său Șerban (1678-1688), familia Cantacuzino a prevalat asupra rivalilor Băleni. În
momentul morții lui Șerban, stolnicul Constantin Cantacuzino și Mihai Cantacuzino au aranjat
alegerea lui Constantin Brâncoveanu în domnie, având inițial un rol important în afacerile țării.

Domnie
După 1704, relația Cantacuzinilor cu Brâncoveanu s-a stricat, culminând cu dezertarea lui Toma
Cantacuzino în timpul războiului ruso-turc. O cauză pentru sângele rău era ambiția lui Brâncoveanu
de a crea o monarhive ereditară, ceea ce era în discordanță cu dorința stolnicului Constantin
Cantacuzino de a-și pune fiul în scaunul domnesc.
La 24 martie/5 aprilie Brâncoveanu a fost mazilit, iar a doua zi, de Buna Vestire, Ștefan a fost ales
domn, impus boierilor de către imbrohorul turc. Ștefan Cantacuzino a încurajat plângerile
la Constantinopol împotriva lui Constantin Brâncoveanu, a predat turcilor corespondența acestuia
cu nemții și a luat averile prietenilor lui Brâncoveanu.
Ștefan a fost confirmat în domnie la 23 aprilie/4 mai 1714, după ce i-a trimis la Constantinopol ca
soli pe banul Constantin Știrbei și pe comnatul său, Radu Dudescu.
Ștefan Cantacuzino a desființat văcăritul, un impozit proporțional pe cap de animal, care fusese
impus de predecesorul lui.
În timpul domniei lui începe războiul între turci și creștinii europeni conduși de principele Eugen de
Savoia. Ștefan a luat partea nemților habsburgici, comunicându-i lui Steinville știri despre stadiul
pregătirilor de război ale Porții.
Ștefan a fost mazilit și ridicat din București de un capugiu, trimis de Poartă pe 9/20 sau 10/21
ianuarie 1716. În timp ce Del Chiaro a indicat data din urmă, cronocile interne menționează ziua de
9 ianuarie (stil vechi). Ambasadorul englez la Constantinopol scria deja la 9 ianuarie către secretarul
de stat că mazilirea are ca motiv gelozia marelui vizir, iar Ștefan era înlocuit cu Mavrocordat pentru
că Poarta avea mai multă încredere în acesta din urmă, iar familia sa din Constantinopol era
chezășie.
Ștefan a plecat pe 25 ianuarie la Constantinopol, împreună cu tatăl, soția și cei doi fii ai săi, fiindu-i
permis inițial să locuiască în casele Țării Românești din capitala Imperiului Otoman, primind fără
restricție vizite.
A fost ucis la în noaptea dintre 25-26 mai/6-7 iunie 1716, la Constantinopol, împreună cu tatăl său.
Corpurile le-au fost aruncate în mare, iar capetele au fost umplute cu bumbac și trimise la
Adrianopol, unde au fost prezentate vizirului Gin-Ali. La câteva zile distanță, spătarul Mihai
Cantacuzino și Radu Dudescu au fost duși sub pază puternică la Adrianopol și gâtuiți.

Urmași
Ștefan Cantacuzino a fost căsătorit cu Păuna Greceanu, fiica boierului Andronic Greceanu.[5] Au
avut doi fii, Radu Cantacuzino și Constantin Cantacuzino.

Constantin Ipsilanti
Constantin Ipsilanti (n. 1760, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 24 iunie 1816, Kiev, Imperiul
Rus) a fost domn în Moldova: 8 martie 1799 - 4 iulie 1801, octombrie 1806 - noiembrie 1806 și
în Țara Românească: 1 septembrie 1802 - august 1806. A mai fost administrator al Țării Românești
sub ocupația rusească: 27 decembrie 1806 - 31 mai 1807 și 8-28 august 1807.

Contextul obțineii domniei

Constantin Ipsilanti a fost un susținător al eliberării Greciei Otomane de sub jugul turcesc. Totuși,
când i-au fost date în vileag tendințele conspiraționiste, a fugit la Viena. Este însă iertat de sultan și
devine Domn al Moldovei în 1799. Destituit în 1805, se refugiază la Sankt Petersburg de unde, în
1806, în fruntea a 20,000 de soldați ruși, se îndreaptă spre București, de unde plănuia să contribuie
la o nouă încercare de eliberare a Greciei.

Domnii
A fost fiul lui Alexandru Vodă Ipsilanti și tatăl lui Alexandru Ipsilanti Eteristul. Și-a început cariera ca
toți fanarioții, devenind dragoman al Porții, pe vremea celei de-a doua domnii a tatălui său în Țara
Românească (1769-1797). Făcând în această calitate numeroase servicii Rusiei și Angliei,
adversarele Franței, ajunge prin concursul acestora pe tronul Moldovei (1799). Nu se poate menține
mult timp, tocmai din cauza prea accentuatului său rusofilism și este destituit (1801). Reîntors
la Constantinopol, continuă cu uneltirile și casa sa ajunge cuibul agenților și intrigilor moscovite, care
căutau să-și reîntroneze omul lor.
Convenția ruso-turcă din 1802, a dat drept rușilor să se amestece în numirea, menținerea și
destituirea domnilor, prevăzându-se tot în interes moscovit și fixarea domniilor pe o perioadă de 7
ani. În aceste condiții, Constantin ajunge pe tronul Țării Românești. La început, ca om al Rusiei, ia
câteva măsuri salutare: îi recheamă pe exilați și achită datoriile țării la Constantinopol, cu scopul de
a suprima marile dări. Însă, în curând pune noi dări care apasă țara. Acestea precum și marele
incendiu al capitalei, groaznicele inundații din acea vreme, apoi jafurile pazvangiilor din Vidin, care
au amenințat chiar Bucureștiul, și cheltuielile lui Vodă, determinate de jocurile politice externe:
serbări și daruri când ambasadorul rus trecea prin București, când unor englezi, chiar și
ambasadorului și consulului Franței; întreținea emisari-spioni în Europa pentru a i se raporta totul;
alimentarea răscoalelor din Imperiul Otoman, pasvangii, sârbii, pașa din Rusciuc; risipa sfetnicilor
săi, aventurieri francezi ca Gaspari, secătuiesc țara. Cu tot tratatul din 1802 și cu toată protecția
rusească, Poarta înțelege trădarea lui Constantin, care lucra ca Principatele române să intre sub
influența rusească, îl destituie și vrea să-l omoare. Deoarece Rusia și Anglia protestează
energic, Turcia îi dă pace însă nu-și poate relua tronul pentru că din cauza relațiilor tensionate ruso-
turce, izbucnește războiul. Numai după ce rușii ocupă Țările Române și Bucureștiul în decembrie,
Constantin revine la conducere, fiind însărcinat cu administrarea Moldovei
(octombrie - noiembrie 1806). Pentru că țara era sărăcită, iar rușii cereau tot timpul bani, el se
refugiază în 1809 la Sankt Petersburg.

Unirea Moldovei și a Țării Românești

Din 1806, în timpul ocupației ruse a Principatelor Dunărene, Imperiul Țarist a încurajat o uniune
provizorie a acestora, sub sceptrul domnitorului Constantin Ipsilanti. Prin această tactică, Imperiul
Rus a încercat să câștige simpatia Principatelor Române, uniunea formală a acestora fiind
planificată pentru anul 1830. Cu toate acestea, planurile s-au schimbat în urma Păcii de la Tilsit,
dintre Țarul Alexandru I al Rusiei și Împăratul Napoleon I al Franței, motiv pentru care Ipsilanti
pleacă în Rusia, împreună cu familia sa, în anul 1807.

Urmări
Constantin Ipsilanti moare la Kiev, în 1816, după ce a fost comandant al Fortăreței Pechersk din
1807. Din cei cinci copii ai săi, doi au jucat un rol imporant în Războiul de Independență al
Greciei : Alexandru și Dumitru Ipsilanti.