Încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia, 15/17

octombrie 1922

Portretul regelui Ferdinand și al reginei Maria

Ferdinand Victor Albert Mainrad, cunoscut ca regele Ferdinand I al României (1914-
1927), s-a născut la 24 august 1865, în familia princiară de Hohenzollern-Sigmarigen, fiind
fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmarigen și al Infantei Antonia a Portugaliei,
Principesă de Bragança și de Saxa-Coburg-Gotha.
Referitor la educația primită de viitorul rege, profesorul român Vasile D. Păun, afirma:
,,Principele Ferdinand nu înconjurat de dascăli aduși acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog,
este trimis la gimnaziul public (...) pe jos, îmbrăcat simplu, iarna fără mănuși și vara fără
umbrelă de soare, supus acasă la disciplină militară”1.
Cea mai mare parte a copilăriei sale, Ferdinand a petrecut-o în Sigmarigen, studiile
gimnaziale și liceale le urmează la Dusseldorf, urmând să absolve în 1887, Școala Militară din
Kassel. În ceea ce privește cursurile de la Universitatea din Leipzig, acestea vor fi urmate de
Ferdinand doar pentru trei semestre deoarece în 1889 se stabilește în Regatul României, în
calitate de prinț moștenitor.
Educația viitorului rege a stat sub un puternic sceptru de religiozitate , insuflat de către mama
sa, dar și sub spiritul disciplinar venit din partea tatălui său. Din educația aleasă, se desprind
calitățile esențiale ale lui Ferdinand: modestia, delicatețea, blândețea și rigurozitatea2.
În anul 1881, cu prilejul încoronării unchiului său, Carol I ca rege al României,
Ferdinand vizitează pentru întâia oară meleagurile românești. Împreună cu principele Leopold
ajunge în 1886 din nou pe teritoriul românesc. La 18 martie 1889 prin semnarea Decretului
Regal devine Principe al României, iar în 1890 a fost ales membru de onoare al Academiei
Române.
Cu ocazia sosirii în România a Prințului Moștenitor, profesorul Vasile D. Păunescu surprinde
cel mai sugestiv tablou al acestuia: ,,Minte cumpănită, vorbă măsurată, precisă, judecată clară
(...) În intimitate voios, glumeț pe socoteala slăbiciunilor omenești, însă nicioadată sarcastic,
cumpătimitor și darnic (...) Numai într-un singur punct, Alteța Sa este neînduplecat, anume
când e vorba să își facă datoria”.

Vasile D. Păun, ,,Principele Ferdinand de Hohenzollern”, în Epoca, nr. 454, 17 mai 1887, apud Ștefan Meteș,
1

Regele Ferdinand al României, Insititutul de Arte Grafice ,,Ardealul”, Cluj-Napoca, 1925, p. 4.

2
Tudor Petcu, Regele Ferdinand al României. Scurtă biografie, ed. ANRM, București, 2016, p. 16.
Încă de pe acum, principele a promis că actele sale vor fi însuflețite de cea mai sinceră și
adâncă iubire față de țară, pe care o va servi din toate puterile sale3 . Însuși Ferdinad cu ocazia
primei participări în cadrul Senatului, la 9 mai 1889 susține: ,,Voi contopi astfel existența țării
cu a mea, în mine veți găsi un coleg mândru de-a conlucra la tot ce va da tărie și strălucire
patriei noastre neatârnate”4.
În 1892, viitorul rege vizitează Londra, unde se va căsători cu Principesa Maria, fiica
ducelui Alfred de Eidinburg și a ducesei Maria a Rusiei. Principesa Maria, aducea cu sine cele
mai înalte calități morale, intelectuale, sufletești, însoțite de o frumusețe fermecătoare: ,,Trăia
pentru alții. Mâna-i era totdeauna gata să dea, urechea să asculte, ochiul să verse lacrimi
pentru durerea altuia”5.
Căsătoria celor doi este considerată cea mai impresionantă din istoria Casei Regale a
României deoarece au fost săvârșite trei ceremonii: civilă, catolică, și anglicană.
Odată ajunși în București, la 23 ianuarie 1893, poporul român i-a primit cu entuziasm și iubire
sinceră, fapt pentru care, profund înduioșați, Principele Ferdinand și Principesa Maria, au
răspuns printr-o scrisoare trimisă către primministru: ,,Inimile noastre sunt pline de
recunoștință pentru frumoasa și cordiala primire ce Țara ne-a făcut”6.
Ani la rând, în calitatea de Principe și Principesă, Ferdinand și Maria au reușit să pătrundă pe
deplin în sufletele românilor prin nemăsurata lor dragoste față de țară. Această iubire
nemărginită pentru neamul românesc se desprinde chiar din vorbele spuse de viitoarea
regină: ,,Nimic nu este în țara aceasta pe care să nu-l fi iubit eu (...) Mi-au fost dragi toate,
adânc și cu adevărat dragi”7.
În urma căsătoriei dintre Ferdinand și Maria au rezultat șase copii: principele Carol,
principesa Elisabeta, principesa Maria, principele Nicolae, principesa Ileana, și principele
Mircea (decedat la o vârstă fragedă).

Primul Război Mondial. Marea Unire. Recunoașterea Unirii.

Regatul român înfiripat încetul cu încetul, cu înaltul de la începuturile lui și până la
Războiul Independenței, fiecare dintre domnii români, din Muntenia ori Moldova punând o

3
Dumitru Suciu, Monarhia și făurirea României Mari, 1866-1918, ed. Albatros, București, 1997, p. 163.
4
Ștefan Meteș, Regele Ferdinand al României, p. 11.
5
Nicolae Iorga, Regina Maria, cu prilejul încoronării, ed. Cartea Românească, București, 1923, p. 21.
6
Ștefan Meteș, Regele Ferdinand al României, p. 17.
7
Nicolae Iorga, Regina Maria, cu prilejul încoronării, p. 22.
piatră puternică la temelia lui, s-a consfințit ca atare sub glorioasa domnie a lui Carol I,
Marele Căpitan. Acum, țara se pregătea încet dar sigur, în așteptarea clipei cele mărețe a
înfăptuirii idealului național: Unirea tuturor românilor prin desrobirea fraților subjugați de
veacuri sub călcâiul dușmanului8.
Odată cu moartea regelui Carol, a urcat pe tronul țării, la 20 septembrie/11 octombrie
1914, Ferdinand I, a cărui domnie a fost marcată de două evenimente majore: Primul Război
Mondial și Marea Unire.
În 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, iar România a adoptat neutralitatea timp de doi
ani, până în luna august a anului 1916, când s-a decis semnarea Tratatului de alianță și a
Convenției militare cu Anglia, Franța, și Rusia, privind intrarea României în război cu scopul
de a elibera Basarabia, Bucovina, și Transilvania. Acest moment a marcat declanșarea
Războiului de Întregire Națională a românilor9. Din alegerea făcută rezultă faptul că regele în
ciuda sacrificiului personal pe care îl presupunea aderarea României la blocul militar Antanta,
și-a îndeplinit promisiunea ,,de a fi un bun român”, depusă în fața Parlamentului.
Începutul războiului nu s-a arătat promițător pentru România care a pierdut sudul țării,
capitala, iar regele,regina, și autoritățile au fost nevoiți să se refugieze la Iași. În pofida
faptului că poporul era afectat de foamete, epidemii, în pragul dezastrului militar,
confrutându-se cu moartea propriului lor copil, Mircea, Regina Maria și Regele Ferdinand nu
au pierdut credința în redresarea națiunii române, precum Suveranul susține într-o proclamație
adresată poporului: ,,Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta și să asigurăm menirea
neamului nostru”10.
Treptat, destinul României în cadrul războiului a început să se schimbe: datorită sprijinului
misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot, armata română a reușit să se refacă,
în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din vara anului 1917. În cele din urmă, drumul
războiului a schimbat soarta României, astfel încât la sfârșitul acestuia, în noiembrie 1918,
Regatul României se afla în tabăra învingătorilor.
În acest context a fost îndeplinit visul tuturor românilor: unirea Basarabiei, Bucovinei,
Transilvaniei cu Regatul României. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău, în
frunte cu Ion Inculeț a votat alipirea Basarabiei la România. Congresul General al Bucovinei,
condus de Iancu Flondor și Sextil Pușcariu votează alipirea Bucovinei la România, la 15/28

8
Cartea Încoronărei. Album Comemorativ încoronărei regelui Ferdinand și reginei Mariei la Alba Iulia, 2/15
octombrie 1922, p. 2.
9
Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Carta Unirii: 1918-1928, ed. Luceafărul, București, 1929, p. 175.
10
Nicolae Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul încoronării, ed. Porțile Orientului, Iași, 1996, p. 93.
noiembrie 1918. Ultima treaptă în realizarea României Mari a fost atinsă odată cu alipirea
Transilvaniei, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în cadrul Adunării de la Alba Iulia, unde au
asistat peste 100.000 de români, în frunte cu: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile
Goldiș. Anul 1918 a marcat nașterea României Mari, la baza căreia, printre altele, a stat
fermitatea regelui Ferdinand, sprijinit de soția sa, regina Maria.
La 28 iunie 1919 a fost semnat Tratatul de la Versailles cu Germania. Au urmat:
Tratatul de la Neuilly-sur-Seine cu Bulgaria din 27 noiembrie 1919, Tratatul cu Austria, la
Saint Germain-en-Laye pe 10 decembrie 1919, Tratatul de la Trianon, cu Ungaria, la 4 iunie
1920, și Tratatul de la Lausanne, cu Turcia, la 24 iulie 1923. Astfel, România Mare beneficia
de recunoaşterea internațională.

În ajunul Încoronării. Pregătirile de la București și Alba Iulia

Încoronarea lui Ferdinand și a Mariei ca suverani ai României s-a săvârșit opt ani mai
târziu de la urcarea pe tron a regelui.
În urma recunoașterii Unirii celor trei provincii românești cu patria mama, a fost numită o
Comisie Centrală a Încoronării, de către prim ministrul Al. Averescu. În calitate de membrii ai
Comisiei îi întâlnim pe: generalii Constantin Coandă și Paul Angelescu, ministrul finanțelor
Nicolae Titulescu, ministrul cultelor și artelor Octavian Goga, diplomații Nicolae Mișu și
Constantin Nanu, mitropolitul Elie Miron Cristea, personalități de talia lui Alexandru
Lapedatu, George Enescu, Nicolae Iorga.
Regele urmărea ca inițerea actului încoronării să se bucure de un sprijin politic puternic. În
urma demisionării generalului Averescu, și a interludiului scurt al guvernului condus de Take
Ionescu, în fruntea țării a fost instalat un Guvern național liberal condus de Ion I.C Brătianu.
Oamenii politici ai vremii au rămas nemulțumiți față de deciziile adoptate de rege cu privire la
noua conducere, fapt pentru care Nicolae Iorga susține: ,,Coroana ajunsese vasală
Brătienilor”11. Pentru a evita disputele și a asigura actului solemnitatea de care avea nevoie,
suveranul a întreținut discuții cu sefii partidelor de opoziție, dar acestea nu au avut efectul
așteptat. Din partea Partidului Poporului, Al. Averescu a acceptat invitația la ceremonialul de
Încoronare, Nicolae Iorga din partea Partidului Național Român a acceptat să participe în
ciuda neînțelegerilor, dar reprezentanții Partidului Național Român și Partidului Țărănesc au
refuzat cu solemnitate participea la ceremonialul Încoronării.

11
Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, p. 262, apud Dumitru Suciu, Monarhia și făurirea României Mari, 1866-1918,
p. 274.
 Ca loc al Încoronării a fost ales orașul Alba Iulia, oraș cu o încărcată valoare
simbolistică datorită faptului că a reprezentat cetatea în care Mihai Viteazul a înfăptuit unirea
tuturor românilor, pentru o scurtă perioadă de timp. Aici, a fost înființată o comisie locală
condusă de Victor G. Ștefănescu. În cadrul pregătirilor pentru Încoronare a fost discutată
problema generată de sacramentul ungerii regelui. Comisia Centrală i-a propus mitropolitului
Elie Miron Cristea construcția unui pavilion deschis pentru public, dar propunerea nu a fost
acceptată. O altă variantă ar fi fost ca ungerea să se săvârșească în biserica ,,Mihai Vodă” din
București, dar regele s-a împotrivit pe motiv că ungerea nu se poate realiza separat de
încoronare. În cele din urmă, a fost acceptată propunerea lui Nicolae Iorga, de construire a
unei catedrale.
Au apărut mici dispute între Elie Miron Cristea și Ion I.C Brătianu deoarece prim ministrul
dorea să se repete formele simpliste ale ceremonialului din 1881, fapt ce nu se afla în
concordanță cu dorința mitropolitului ce urmărea săvârșirea unei Încoronări fastuoase. În
cadrul acestei neînțelegeri, regele Ferdinand afirmă că ,,la Încoronare, Biserica să nu aibe
niciun rol, ci să facă o simplă Doxologie”12.
În anul 1921 au început lucrările la Catedrala Încoronării, despre care Constantin Argetoianu,
membru al Guvernului, menționează în memoriile sale: ,,Cu planurile bisericii fusese
însărcinat Petre Antonescu (...) Zidurile s-au resimțit de ridicarea lor în pripă și s-au deteriorat
repede, dar în 1921, aspectul lor era măreț (...) Se încadra de minune în colonadele care
mărgineau întinsa platformă ce se deschidea spre breșa prin care intrase Mihai Viteazul în
cetate”13.
Comisia Centrală s-a ocupat de reamenanjarea Sălii Unirii, orașul în sine a fost supus unor
lucrări: s-a creat o nouă cale de acces denumită bulevardul ,,Încoronării”, parcul a fost
modernizat,iar cazinoul civil a primit o sală de spectacole.
Sub coordonarea Comisiei Centrale s-a înălțat în București, Arcul de Triumf. Au fost realizate
efigii, reprezentându-i pe daci, domnitori, și suverani.
Comisia Încoronării, de asemnea, a organizat un ,,Cortegiu istoric”, ce avea drept scop
evidențierea celor mai importante momente din istoria românilor, sub forma unor tablouri. În

12
Elie Miron Cristea, Note ascunse. Însemnări personale (1895-1931), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, apud

Constantin Stan, „Revista Angvstia: Elie Miron Cristea și încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia și
București (15-17 octombrie 1922)”, nr. 11, 2017, p. 145.
13
Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, ed.
Machiavelli, București, 1996, pp. 263–264.
iulie 1922, toate aceste ample lucrări edilitare erau deja încheiate14.
În ciuda obstacolelor și a inconvenientelor, s-a reușit trasarea unui scenariu final pentru
săvârșirea Încoronării regelui Ferdinand și a reginei Maria.

Ceremonialul de Încoronare. Proclamația regelui.

14
Constantin Stan, „Revista Angvstia: Elie Miron Cristea și încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia și
București (15-17 octombrie 1922)”, p. 145.