Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ISTORIA ROMÂNILOR
ÎN TIMPUL CELOR PATRU REGI
(1866-1947)
Volumul II
Ferdinand I
loan Scurtu
ISTORIA ROMÂNILOR
ÎN TIMPUL
CELOR PATRU REGI
(1866-1947)
Ediția a Il-a, revăzută ți adăugită
Volumul II
Ferdinand I
0)
EDITURA ENCICLOPEDICĂ
București, 2004
ISBN general: 973^5-0437-1
2. „Vi se va da pământ“ 36
1. Regele și războiul pentru unitatea națională 7
3. Regele și pacea de la Buftea-București 50
1. Regele
2. „Creangași Constituția
putredă“din 1923135124
3. Eșecul unei iluzii, sfârșitul unei domnii 160
5
Capitolul I
30 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
vol. II. Ediție și indice adnotat de Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas,
1991, p. 152.
31 Mihai Oprițescu, Afaceri cu cereale în România. 1914—1918, în „Dosarele
istoriei“, nr. 7/1998, p. 17
32 Arh. N.I.C., fond. Casa Regală, dos. 16/1916, f. 1; dos. 17/1917, f. 1.
33 1918 la români, vol. I, p. 766.
16
majoritate de români. Potrivit articolului V, cele patru state „se obligă, de
asemenea, ca în Tratatul de Pace“ să confirme apartenența acestor teritorii
.a România, ceea ce însemna confirmarea pe plan juridic internațional a
Unirii. Pe această bază, România se obliga să declare război și să atace
Austro-Ungaria, cel mai târziu la 15/28 august 1916. Era pentru prima
dată în istorie când patru mari puteri recunoșteau legitimitatea unirii
Transilvaniei și Bucovinei cu România. Se cuvine subliniat faptul că în
Convenția militară se făcea precizarea că „Trupele ruse prevăzute la art.
UI, destinate să coopereze cu Armata Română, se vor afla sub ordinele
Comandamentului Suprem al Armatei Române“34. Când Barbu Știrbey
:-a prezentat textul Convenției militare, regele a avut o obiecție: „Cinci¬
zeci de mii de ruși în Dobrogea nu sunt de ajuns“. Dar, în cele din urmă,
i acceptat-o în forma semnată de Brătianu35.
In ziua de 14/27 august 1916 a avut loc la Palatul Cotroceni din
București Consiliul de Coroană la care au participat membrii guvernului
I.I.C. Brătianu, Em. Costinescu, Em. Porumbaru, Al. Constantinescu,
V.G. Morțun, Al. Radovici, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, dr. C. Ange
Ascu, Victor Antonescu), președintele Adunării Deputaților (M. Phere
kyde), vicepreședintele Senatului (C.F. Robescu), foștii prim-miniștri
Th. Rosetti, P.P. Carp, Titu Maiorescu), șefii partidelor de opoziție
N. Filipescu, Take Ionescu, Al. Marghiloman), foștii președinți ai
Adunării Deputaților (C. Olănescu, C. Cantacuzino-Pașcanu). Ferdi¬
nand era însoțit de principele Carol — moștenitorul Coroanei. Deschi¬
zând ședința36, regele a declarat: „Am convocat aici pe mai-marii țării nu
za să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situația în așa fel, încât nu
mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor
Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul
să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul dintre guvernele
34 Ibidem, p. 773.
35 I.G. Duca, Memorii, vol. II, p. 142.
36 Pentru desfășurarea Consiliului de Coroană vezi: Ion Mamina, Consilii de
Coroană, p. 53-83; Arh. N.I.C., fond. Casa Regală, dos. 13/1916; f. 1-5; Alexandru
Marghiloman, Note politice, vol. II, p. 148-152; I.G. Duca, Regele Ferdinand la
Consiliul de Coroană de la Cotroceni, în „Generația unirii“, nr. 10 din 25 decembrie
1929; C. Xeni, Take Ionescu, p. 315-317; C. Gane, P.P. Carp și rolul său în istoria
politică a țării, vol. II, p. 537-542; Consiliile de Coroană de la Sinaia și Cotroceni în
iersiuni inedite, în „Magazin istoric“, nr. 12/1983, p. 23-24.
17
Palatul
Cotroceni
43 I.G. Duca, Memorii, vol. III, p. 38. Ediție îngrijită de Stelian Neagoe,
București, Editura Machiavelli, 1994, p. 38.
44 N. Iorga, O viață de om. Așa cum a fost. Ediție îngrijită de Valeriu și Sanda
Râpe^nu, București, Editura Minerva, 1972, p. 475-476.
45 Pentru detalii vezi: colonel Ion Cupșa, Armata română în campaniile din anii
1916-1917, București, Editura Militară, 1967; Victor Atanasiu, Anastasie Iordache,
Mircea losa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial (cap.
II); România în anii primului război mondial, vol. I (cap. VIII și IX).
22
Cooperarea cu Antanta a fost defectuoasă. Ajutorul material, precum
și sprijinul militar promise de Antantă nu au fost cele convenite prin
Convenția de la 4/17 august 1916. Operațiunile militare pe alte fronturi
— mai ales în Bucovina și în zona Salonic — nu au fost desfășurate
pentru a susține ofensiva românească, sprijinul trupelor rusești pe frontul
din Dobrogea a fost insuficient. încă de la 24 august 1916, regele Ferdi¬
nand scria țarului Nicolae al II-lea: „M-am angajat cu toate forțele contra
dușmanului Antantei, bizuindu-mă pe promisiunea că voi fi susținut pe
toate fronturile. Acum sunt atacat în Dobrogea de forțe importante,
înzestrate cu artilerie superioară și sunt în măsură să afirm că aceste forțe
sunt pe cale să fie considerabil mărite“. în consecință, cerea țarului să-l
„susțină pe frontul transdanubian și să treacă la ofensivă pe celelalte
fronturi, așa cum a fost convenit, astfel încât să fie micșorată presiunea
armată la care sunt supus“46. Dar această intervenție a suveranului român,
ca și cele care au urmat, nu au avut rezultatele dorite47.
După lupte grele, armata română a fost nevoită să se retragă din
Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Regele Ferdinand
nu s-a implicat efectiv în conducerea operațiunilor militare, dar a convo¬
cat în mai multe rânduri pe primul-ministru, ministrul de Război, șeful
Marelui Stat Major și comandanții de armate pentru a se consfătui și
adopta decizii în funcție de evoluția frontului.
După intrarea României în război, familia de Hohenzollern l-a
socotit pe regele Ferdinand trădător de neam, iar împăratul Wilhelm
al II-lea i-a retras gradele militare, onorurile și decorațiile. Fratele său,
Wilhelm, în calitate de șef al Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, i-a
sters pe Ferdinand și pe copiii lui de pe lista membrilor acestei Case, inter
zicându-le să mai poarte numele de Hohenzollern pe care-1 necinstise.
Această ofensă regele Ferdinand a primit-o cu stoicism, ba chiar cu o
reflecție plină de semnificații: „Dinastia mea este română! Este o greșeală
să afirmi că este străină, germană! Nu, ea este română! Românii nu l-au
adus pe unchiul meu Carol să fondeze o dinastie germană la gurile
Dunării, ci pentru a fonda o dinastie națională. Cer pentru Casa mea
53 Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. III. Ediție îngrijită și note de
Ioana Cracă, București, Editura Eminescu, 1991, p. 105-106.
54 Constantin C. Giurescu, Amintiri, vol. I, București, Editura Sport-Turism,
1976, p. 95-96.
26
zahăr, vase de bucătărie, saltele, cearceafuri, covoare, blănuri, obiectele
din aramă: cazane, clanțe de la uși, clopotele de la biserici etc.
Modul dezastruos în care s-a încheiat campania militară a anului
1916 avea mai multe cauze: superioritatea inamicului în tehnica de luptă,
neonorarea angajamentelor luate de Antantă față de România, modul
defectuos în care a fost conceput planul de acțiune, dotarea necorespun¬
zătoare a armatei, deși Guvernul a avut la dispoziție doi ani (perioada
neutralității), prezența în posturi de conducere a unor persoane mediocre
(în principal în fruntea Marelui Stat Major, unde a fost numit generalul
Dumitru Iliescu)55. Guvernul Brătianu avea responsabilitatea principală,
dar nici regele Ferdinand nu putea fi absolvit de orice răspundere, deoare¬
ce — conform Constituției — el era „capul puterii armate“ și toate
numirile în fruntea comandamentelor militare s-au făcut cu asentimentul
și semnătura sa.
In zona ocupată s-a introdus un regim militar extrem de sever. între
multe afișe și proclamații lipite pe garduri și clădirile publice era și una
semnată de principele Wilhelm de Hohenzollern, fratele lui Ferdinand, în
care se scria: „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români, să
pedepsim pe acela care a trădat Casa, familia și țara și și-a călcat cuvântul
de onoare. Am venit să pedepsim pe aceia care au trădat țara și și-au
vândut țara“56.
A urmat o perioadă extrem de grea pentru români, atât pentru cei din
teritoriul ocupat, cât și pentru cei refugiați în Moldova.
Regele, acționând de comun acord cu Ion I.C. Brătianu și cu Barbu
Știrbey, a căutat să dea o notă de normalitate și de optimism unei societăți
complet debusolate și intrate în panică. în acest spirit s-a pregătit
deschiderea sesiunii parlamentare la Iași. De la Zorleni, regele Ferdinand
a trimis o scrisoare lui Brătianu în care-și exprima hotărârea de a participa
la inaugurarea lucrărilor Parlamentului: „Ieșind și ca fond și ca formă din
formulele convenționale, doresc ca discursul tronului să fie în acest an mai
ales un apel la patriotismul poporului căruia mă adresez, arătând repre¬
zentanților săi gândurile și simțămintele ce mă călăuzesc. Doresc ca fiecare
să se pătrundă adânc de identitatea aspirațiunilor și jertfelor ce leagă pe
suveran și dinastie de națiune; doresc să dau celor îndreptățiți asigurarea
că vor găsi în mine sprijinitorul lor și apărătorul dreptății și al cinstei. în
61 Ibidem, p. 123.
62 N. Iorga, O viață de om, p. 495.
63 Ileana, principesă a României, Trăiesc din nou. Traducere din engleză de Agra
Baroti-Gheorghe. Prefață de Al. Paleologu, București, Editura Humanitas, 1999,
p. 36-37.
64 Tezaund României la Moscova. Documente (1916—1917). Selectate, adnotate și
comentate de Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, Constantin Botoran. Coordonare și
studiu introductiv de Viorica Moisuc, București, Editura Globus, 1993, p. 41-42.
30
acesta „găsește că este nevoie să se pună în siguranță, în Rusia, tezaurul
Băncii Naționale și aprobă transferul lui“. Peste două zile, la 14 decem¬
brie, s-a semnat la Iași un protocol între ministrul de Finanțe al Româ¬
niei, Victor Antonescu, și ministrul Rusiei la Iași, generalul A. Mosso
loff*, prin care se consemna că Banca Națională a României, obținând
asentimentul Guvernului Imperial al Rusiei, a procedat în zilele de 12, 13
și 14 decembrie 1916 „la încărcarea în vagoane a lăzilor de lemn conți¬
nând numitul tezaur, lăzi închise și sigilate cu sigiliile Băncii Naționale a
României, și la aplicarea sigiliilor pe vagoane“. In document se preciza:
„Tezaurul Băncii Naționale a României, precum și celelalte două lăzi se
găsesc, începând din ziua când au fost încărcate în vagoane, sub garanția
guvernului imperial al Rusiei în ceea ce privește securitatea transportului,
securitatea depozitării, precum și a înapoierii în România“65. Așadar, în
momentul când regele Ferdinand a semnat legea privind posibilitatea
strămutării tezaurului Băncii, acesta luase deja drumul Rusiei. O dată cu
tezaurul s-au transportat și numeroase obiecte personale ale celor care
doreau să-și pună averile la adăpost. In lăzile ce luau drumul Moscovei se
aflau „rochii, combinezoane, ciorapi de mătase, pălării, corsete, pan¬
tofi“66, dar și tablouri și alte obiecte de artă. Regina Maria și-a trimis toate
bijuteriile, în valoare de 7 milioane de lei aur.
în vara anului 1917 a fost pregătit un al doilea transport cu bunuri de
valoare la Moscova. De această dată erau și valori ale altor instituții, pre¬
cum și ale unor persoane; protocolul a fost semnat de ministrul de Finanțe,
Nicolae Titulescu, și Stanislaw Poklewsky-Koziell, ministrul Rusiei la Iași,
în ziua de 27 iulie 1917, transportul făcându-se tot cu trenul. Obiectele au
ajuns cu bine la destinație, iar în ziua de 3 august s-a încheiat procesul
verbal privind depozitarea Tezaurului român la Kremlin.
Dacă decizia mutării tezaurului în Rusia din decembrie 1916 poate fi
înțeleasă, transportul din august 1917 nu mai are nici o justificare logică,
încă din februarie 1917, Rusia se afla într-o continuă fierbere, haosul se
instala peste tot, guvernul provizoriu nu avea autoritate, astfel că a
* Documentul fiind redactat în limba franceză, generalul Mossolov a semnat
Mossoloff.
65 Tezaurul României..., p. 39-40.
66 Pamfil Șeicaru, Istoria partidelor Național, Țărănesc și Național-Țărănesc,
vol. I, Madrid, Editura Carpați, p. 29.
31
considera această țară ca „sigură“ și a-i încredința tezaurul național al
României au constituit o miopie politică și o superficialitate din partea
autorităților cu consecințe extrem de negative pentru statul român.
In timp ce armata se pregătea de luptă, mulți oameni politici își cău¬
tau locuri sigure pentru „adăpostire“. Nicolae Iorga, aflat la Iași, nota:
„Deputații și senatorii căutau să găsească locuri pentru a trece în Rusia,
unde pentru regele Ferdinand — ce s-ar fi ales din rostul și din viața suve¬
ranului și a familiei lui! — se pregătea casa negustorească de la Harkov;
greoaie camioane ducând averi și provizii sunau zilnic sub fereștile mele“67.
Din toamna anului 1916 românii trăiau într-o stare de încordare,
marcată de mari suferințe fizice și morale. In acele împrejurări, cu un
curaj nedezmințit, regina Maria vizita spitalele de răniți și bolnavi, împăr¬
țind daruri, adresând cuvinte de încurajare, mângâind frunțile suferin¬
zilor. Ea și-a dobândit popularul titlu de „Mama răniților“. Conștientă de
menirea ei în acele împrejurări grele pentru țară, regina Maria nu a ezitat
să-și pună în pericol viața, socotind că numai astfel va fi un exemplu viu
pentru poporul său. Organizarea „Crucii Roșii“, procurarea de medica¬
mente, participarea directă la ajutorarea răniților devenise partea esențială
a existenței sale. Principesa Ileana avea să scrie: „Când se întorcea seara
târziu, acasă la Iași, partea de jos a rochiei — pe vremea aceea se purtau
rochii lungi — era de culoare gri-cenușie, ca și cum ar fi fost praf, dar nu
era praf, erau păduchi. Astfel, mergea direct în odaia ei de baie, se băga în
cada de baie, cu rochia pe ea și se dezbrăca acolo. Toți cei din jur erau
înspăimântați și o îndemnau să-și facă injecții ca să fie protejată împotriva
tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: eu
nu am timp să fiu bolnavă, și atâta timp cât România are nevoie de mine,
Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru câ țara are
nevoie de mine. In timpul războiului nu a luat nici un medicament pre¬
ventiv și Dumnezeu într-adevăr a păzit-o“68. Pentru a încuraja pe celelalte
femei angajate în această activitate caritabilă s-a instituit ordinul „Crucea
Regina Maria“, care a fost conferită în 1917-1918.
67 Nicolae Iorga, România contemporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi. Istorie
a unei lupte pentru un ideal moral și național. Ediție îngrijită, note și comentarii de
Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu, București, Editura Pro, 1999, p. 219.
68 Maica Alexandra, Amintiri despre părinții mei, în „Magazin istoric“,
nr. 5/1996, p. 43-44.
32
Regele Ferdinand, cu firea sa mai puțin comunicativă, și-a concentrat
eforturile în direcția reorganizării, dotării și instruirii armatei, precum și
a elaborării planului de acțiune militară, care avea să fie pus în aplicare o
dată cu venirea primăverii.
In acest timp, în teritoriul ocupat, ostilitatea germanilor și a unor
oameni politici români față de regele Ferdinand se manifesta cu acuitate.
Alexandru Marghiloman nota: „Germanii devin grozav de aspri și puțin
discreți. Ei invadează totul și desigur că curtenia este în mod voluntar dată
la o parte. [...] Pe hârtiile oficiale, titlul ministerial și mențiunea «Regatul
României» sunt șterse. Ei zic că, oficial, Regatul României nu mai există.
Au oprit ca să fie pomenit în biserici regele și chiar să se pronunțe numele
1 '«69.
ÍU1
Obținând victorii pe frontul românesc, Puterile Centrale au urmărit
să-și impună dominația asupra României pe calea unei păci separate. Una
dintre condițiile realizării acestui obiectiv era înlăturarea regelui Ferdi¬
nand, precum și a guvernului Brătianu.
Rămași în teritoriul ocupat, oamenii politici români cu vederi filoger
mane erau considerați cei mai potriviți pentru a forma un nou guvern și
i semna pacea. Problema persoanei care urma să ia locul regelui Ferdi¬
nand a format obiectul multor controverse între guvernul de la Berlin și
cel de la Viena, precum și în interiorul acestora, între militari și civili.
Spre exemplu, generalul E. Ludendorff înștiința Ministerul de Externe de
la Berlin că, ținând seama de proiectele germane privind România, era de
dorit să se propună Coroana României prințului Kiril al Bulgariei69 70. In
cadrul consfătuirii conducătorilor politici și militari germani din 17/30—
18/31 mai 1917 s-a hotărât „detronarea Hohenzollernilor din România“,
chestiunea urmând a fi rezolvată o dată cu împărțirea statului român71.
Ottokar Czernin — fostul ministru plenipotențiar al Austro-Ungariei
la București, devenit ministrul de Externe al acestei țări — declara în
august 1917 lui George Știrbey: „Românii vor putea să-și aleagă un rege,
2. „Vi se va da pământ“
Revoluția rusă din februarie 1917 și înlăturarea țarismului au avut un
puternic ecou în România. Pe frontul din Moldova se afla circa un milion
de ostași ruși, care au fost cuprinși de febra revoluționară. Spiritul de
disciplină a slăbit considerabil, s-au constituit „soviete“ ale soldaților, mai
mulți ofițeri au fost degradați. Monarhia era privită ca o instituție reacțio¬
nară care trebuia înlăturată pretutindeni în lume, pentru a se asigura
„domnia poporului“. Foarte curând s-a conturat ideea că și în România
regele trebuia detronat, astfel că au început să se elaboreze planuri con¬
crete de acțiune. Nicolae Iorga consemna că în martie-aprilie 1917 se avea
în vedere o lovitură de stat „orin care regele și familia regală să fie prinși
și duși în Rusia pentru o soartă asemenea cu a dinastiei rusești“1. In acele
împrejurări, dr. N. Lupu, la sugestia lui N. Iorga, a luat legătura cu mili¬
tantul socialist Al. Dobrogeanu-Gherea pentru a-i mijloci o întâlnire cu
Consiliul armatei ruse din Iași. în aprilie 1917 a avut loc această întâlnire,
la care au participat, pe lângă dr. N. Lupu, 10 deputați români; cu acel
prilej, dr. N. Lupu s-a adresat astfel interlocutorilor: „De ce vă amestecați
d-voastră în treburile României, și de ce vreți să lăsați impresiunea că nu
vă deosebiți întru nimic de Imperiul Țarist, care totdeauna s-a amestecat
în treburile noastre de aici? Lăsați-ne singuri; noi știm și vom face refor¬
mele noastre compatibile cu țara“2. în urma acestei intervenții, Consiliul
22 Ibidem, p. 53.
44
așteptările țării ei“23. Ferdinand și Maria au primit diferite delegații care
au venit să-i felicite, oferindu-le și unele daruri: soțiile ofițerilor au adus
40 000 de lei, Guvernul le-a oferit inele de argint bătute în oțel de război
și 500 000 de lei pentru operele de caritate ale reginei. Ferdinand i-a
decorat pe generalii Presan, Văitoianu și Grigorescu; regina Maria a
primit „Virtutea Militară“ clasa I. Ziua s-a încheiat cu o masă oferită de
Guvern; cu acest prilej, Ion I.C. Brătianu și regele Ferdinand au rostit
discursuri în care au subliniat situația delicată în care se afla România,
exprimându-și speranța că vor veni vremuri mai bune.
Deocamdată, situația continua să se agraveze. Aflând despre acțiunile
guvernului român de dezarmare a trupelor ruse, Lenin a dispus arestarea
ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandi, în ziua de 31
decembrie 1917. El a fost eliberat după câteva zile, ca urmare a pro¬
testului întregului corp diplomatic aflat în capitala Rusiei. Lenin a cerut
guvernului român, prin nota din 3/16 ianuarie 1918, să ia măsuri de pe¬
depsire a celor care au întreprins acțiuni împotriva armatelor ruse; se făcea
precizarea că refuzul „de a răspunde la cererea noastră până în 24 de ore
va fi socotită ca ruptură de relații“24. La 13/26 ianuarie 1918 s-a anunțat
oficial hotărârea guvernului sovietic de a rupe relațiile diplomatice cu
România; în nota semnată de Lenin se făcea precizarea că tezaurul Româ¬
niei, aflat la Moscova, era confiscat, urmând a fi înapoiat „poporului
muncitor român“25.
Evident că Germania și Austro-Ungaria au profitat de această situație
pentru a exercita noi presiuni asupra României. în ziua de 23 ianuarie/5
februarie 1918 feldmareșalul Mackensen a adresat guvernului român un
ultimatum, cerându-i să-și lămurească poziția în termen de patru zile. în
aceste condiții, I.I.C. Brătianu și-a prezentat demisia la 26 ianuarie/8
februarie. Decizia a fost precedată de o ședință a Consiliului de Miniștri
prezidată de rege. Discuțiile au fost contradictorii: în timp ce Brătianu
aprecia că jertfele erau inutile, astfel că se impunea încheierea fără întâr¬
ziere a păcii, Take Ionescu a cerut continuarea luptelor. El a sugerat ca
regele să dea oștirii ordinul de a lupta, după care să plece din țară.
38 Ibidem, p. 299.
39 Ibidem.
40 Ibidem.
41 Maria, regina României, op. cit., p. 374-375.
49
După încheierea Consiliului de Coroană „un grup de doamne din
societate, cele mai multe în costume de infirmiere, au manifestat la Pala¬
tul reginei împotriva păcii separate și au aclamat pe Aliați“42. Era, cum
scria Duca, „o răzvrătire de salon“ într-un moment de cumpănă pentru
poporul român.
Conform hotărârii Consiliului de Coroană, în seara zilei de 19 febru
arie/4 martie delegații guvernului român au plecat spre București pentru
a anunța partea germană despre decizia de a încheia pacea. Mai întâi, la
20 februarie/5 martie a fost semnat la Focșani protocolul pentru prelun¬
girea armistițiului între România și Puterile Centrale. Pentru a facilita
negocierea păcii, regele a trimis vorbă lui Marghiloman să vină la Iași,
fiindcă intenționa să-l desemneze pentru a îndeplini o asemenea misiune.
Averescu a aflat despre acest demers, drept care l-a întrebat pe Ferdinand:
„Sire, nu mai ai încredere în Guvernul meu?“ Regele a evitat un răspuns,
dar a afirmat că „nu mai e fluid între noi“43. Jignit, Averescu și-a prezentat
demisia la 27 februarie/11 martie 191844. Au urmat lungi discuții cu
Alexandru Marghiloman, sosit la Iași, care știa că-și risca viitorul politic
acceptând să încheie pacea cu Puterile Centrale în condiții total dezavan¬
tajoase pentru România.
3. Regele Ferdinand
și pacea de la Buftea-București
Guvernul Alexandru Marghiloman s-a constituit la 5/18 martie
1918. Președintele Partidului Conservator era unul dintre oamenii po¬
litici germanofili care rămăsese devotat regelui Ferdinand și care și-a asu¬
mat responsabilitatea semnării unei păci foarte grele pentru România. De
altfel, însuși Ion I.C. Brătianu sublinia, la o consfătuire a majorității
liberale desfășurată în acele zile, că Marghiloman „se sacrifică primind să
se înhame la o operă tragică dar patriotică“, prevăzând faptul că mai târziu
Marghiloman „va fi calomniat, ofensat, batjocorit“. Brătianu a subliniat
că „trebuie să se știe că acest om a salvat Coroana și Moldova și că acest
lucru primează“, iar el, în calitate de președinte al Partidului Național
62
cință, principele moștenitor a respins toate argumentele experimentatului
politician. Practic, această discuție a declanșat conflictul Carol-Brătianu,
care avea să-și pună amprenta asupra instituției monarhice și a vieții
politice din România în următorii ani.
In ziua de 29 octombrie/11 noiembrie, când principele semna scrisoarea
menționată, se încheia primul război mondial, care pentru România fusese
războiul pentru unitatea național-statală. Pe fondul evoluției evenimentelor
militare, caracterizate prin înfrângerea Puterilor Centrale, în ziua de 24 oc
tombrie/6 noiembrie guvernul Alexandru Marghiloman a demisionat.
Guvernul prezidat de generalul Constantin Coandă, constituit în
aceeași zi, semnifica o modificare a orientării politicii interne și externe a
României. Regele a semnat decretul-lege pentru reforma electorală, prin
care se introducea votul universal, egal, direct, secret și obigatoriu al băr¬
baților de peste 21 ani; decretul-lege a fost publicat în „Monitorul oficial“
din 3/16 noiembrie. Parlamentul a fost dizolvat prin decretul regal din 3/
18 noiembrie, care preciza: „Toate lucrările efectuate de Adunările dizolvate
in timpul funcționării lor se declară nule și inexistente și lipsite de orice
putere de lege“39. Era pentru prima dată în istoria modernă a României
când se aprecia astfel activitatea unui Parlament și a unui Guvern, ambele
constituite legal, în limitele regimului dat, cu consimțământul șefului
statului. Aceasta nu însemna însă o modificare a sistemului de guvernare, ci
o modalitate — unică în felul ei — de a ieși dintr-o situație excepțională,
creată prin semnarea păcii de la Buftea-București. De altfel, cu excepția lui
Marghiloman și a câtorva adepți ai săi, nimeni n-a protestat față de această
decizie, care, în esența ei — dincolo de anumite prescripții constituționale
— era conformă spiritului public, dorinței românilor de a-și redobândi
drepturile suverane și de a fi stăpâni în propria lor țară.
Noul guvern, prezidat de generalul Constantin Coandă, a trecut la
mobilizarea armatei române, a adresat Comandamentului Superior ger¬
man din teritoriul ocupat al României un ultimatum prin care se cerea ca
„trupele germane să părăsească în termen de 24 de ore teritoriul român“40.
In Proclamația adresată ostașilor și poporului român regele Ferdinand
preciza că reîncepea lupta pentru „înfăptuirea visului nostru de atâtea
veacuri: Unirea tuturor românilor“41. Pacea de la Buftea-București era
practic anulată, iar România revenea în tabăra Antantei.
63
Capitolul II
FERDINAND I — REGELE
TUTUROR ROMÂNILOR
1. Unirea cea Mare
7 Ibidem, p. 103.
8 Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. III, p. 403.
68
Național ca organ reprezentativ al Bucovinei, în frunte cu Iancu Flondor.
A doua zi a izbucnit revoluția la Viena, apoi, la 11 noiembrie, împăratul
Carol I a abdicat. Starea de anarhie a cuprins vechiul imperiu, iar terito¬
riul Bucovinei a devenit teatrul de dispută între români și ucrainieni.
Grupări înarmate de ucraineni au încercat să-și impună autoritatea asupra
acestui teritoriu. în fața acestei situații, Consiliul Național Român a cerut
guvernului de la Iași să trimită de urgență trupe pentru a împiedica
acțiunile teroriste ale ucrainienilor și extinderea anarhiei bolșevice. Regele
Ferdinand a încuviințat această cerere, iar la 11 noiembrie trupele române
comandate de generalul Zadik au intrat în Cernăuți. în zilele următoare
au venit la Iași reprezentanții Consiliului Național Român, Sextil Pușca
riu și Ion Nistor, unde au avut discuții cu regele, cu membrii guvernului
și cu alți fruntași politici, convenindu-se asupra acțiunilor următoare,
întrunit la 15/28 noiembrie, Congresul general al Bucovinei a votat, în
unanimitate: „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în
vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul Româ¬
niei“9. în aceeași zi, președintele Congresului, Iancu Flondor, a adresat
regelui Ferdinand următoarea telegramă: „Congresul general al Bucovi¬
nei, care întrupează puterea supremă a țării, în numele suveranității
naționale, a votat astăzi în unanimitate Unirea necondiționată și pentru
vecie a Bucovinei în hotarele ei istorice cu Regatul României. Mulțumind
Proniei Cerești că, după o lungă și dureroasă așteptare, ne-a învrednicit
de a vedea ispășită nelegiuirea ce s-a săvârșit acum 144 ani față de țara
noastră, și mândri că avem fericirea de a aclama pe Majestatea Voastră
Domn liberator și purtător de grijă al nostru, rugăm să ne primiți sub
sceptrul ocrotitor al Majestății Voastre și reînnodând firul rupt cu sâlnicie
înainte de un veac și jumătate, să reînnoiți strălucirea Coroanei lui Ștefan.
Majestate, să trăiți mulți ani fericiți“10. Apoi, o delegație — alcătuită din
mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor — s-a
deplasat la Iași pentru a preda actul de Unire regelui Ferdinand. Cere¬
monia s-a desfășurat în Palatul Corpului de Armată în chiar ziua plecării
71
De aici, regele, regina, principele Nicolae și generalul Berthelot au urcat
pe cai, mergând în fruntea oștirii române și a detașamentelor Aliate (en¬
gleze și franceze), trecând pe sub Arcul de Triumf, improvizat la intrarea
în București. Din cortegiu lipseau două personalități de marcă ce-și
legaseră numele de istoria războiului pentru unitatea națională: Ion I.C.
Brătianu și generalul Averescu; moștenitorul Coroanei, principele Carol,
lipsea și el, defilând în fruntea regimentului său. Dar în acel moment
nimeni nu stătea să analizeze de ce nu erau prezenți acești oameni. Nici
de ce, imediat după suveran, urma Barbu Știrbey îmbrăcat în uniformă de
colonel.
Unii contemporani au sesizat că regele Ferdinand „era trist“15, nu-și
exterioriza bucuria de a-și fi legat numele de marele act istoric al Unirii.
De aceea, privirile se îndreptau spre regina Maria, care-și agățase de șaua
calului un mare buchet de crizanteme galbene, privea în dreapta și în
stânga, salutând pe cei care aclamau cortegiul regal. Programul acelei zile
a fost extrem de încărcat și plin de momente emoționante. Un sobor de
preoți, în odăjdii strălucitoare, a binecuvântat întoarcerea suveranilor în
Capitală. In Piața Victoriei li s-a oferit pâine și sare. Aici se afla și Ion I.C.
Brătianu, care s-a alăturat cortegiului oficial. Drumul a continuat pe
Calea Victoriei, până la statuia lui Mihai Viteazul din Piața Universității,
unde a avut loc trecerea în revistă a trupelor. Regina Maria nota: „Orașul
înnebunise complet. Aveam senzația că până și casele și pietrele din calda¬
râm strigau, ovaționau, se bucurau împreună cu mulțimea. Noi înaintam
printr-un nesfârșit tumult de puternice ovații. Peste tot fluturau steaguri,
la ferestre și pe acoperișuri era plin de lume, ca să nu mai vorbim de
străzi“16. La rândul său, Constantin C. Giurescu își amintea: „Eram pe
trotuar, în dreptul hotelului Frascati; lângă mine privea un maior francez,
înalt, blond, cu patru trese la chipiu. Treceau ostașii noștri, purtând căști
franceze, treceau în pas de defilare și lumea era fericită, nebună de bucu¬
rie: uralele și aplauzele nu mai conteneau; li se zvârleau flori. Au făcut
impresie și detașamentele aliate: englezii, cu căștile lor rotunde, cu boruri
late, francezii în uniformele lor albăstrui, cu poalele mantăii răsfrânte și
o
OÍ
Caius Brediceanu — a prezentat guvernului și suveranului actul unirii
Transilvaniei cu România24. In discursul său, rostit cu acest prilej, Ferdi¬
nand I a ținut să sublinieze: „Ne-ați adus nu numai dorul împlinit a câtor¬
va milioane de suflete, ne-ați adus inimile lor, și în primirea plină de
dragoste frățească ce ați găsit-o la noi, ați putut simți pulsul țării mume
ce bate în același ritm cu al vostru. [...] După Basarabia, după Bucovina,
mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Ardealul cu ținuturile din
Ungaria locuite de români. Astăzi ne-ați adus și această ultimă piatră a
clădirii, care încoronează marea operă de Unire. Putem privi cu încredere
în viitor, căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice ce
sunt o chezășie pentru dezvoltarea firească a unei vieți sănătoase, ele sunt
alimentate de credința nestrămutată a unui șir de generații, de apostoli ai
idealului național, ele sunt și sfințite prin sângele vitejilor mei ostași care
au luptat și au murit pentru Unire“25.
Prin decretul din 11/24 decembrie 1918 a fost ratificată unirea Tran¬
silvaniei cu România26, iar trei reprezentanți ai acesteia (Vasile Goldiș,
Șt. Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod) au intrat în componența guvernului
țării. De asemenea, la 18/31 decembrie 1918 regele a semnat decretul
privind unirea Bucovinei cu România și pe cel de numire a lui Ion Nistor
și Iancu Flondor ca miniștri de Stat în guvernul român27. Astfel, guvernul
Ion I.C. Brătianu devenea cel dintâi executiv al României care cuprindea
în rândurile sale reprezentanți din vechiul Regat și din cele trei provincii
istorice unite în 1918.
Marea Unire din 1918 s-a înscris într-un proces general european. La
sfârșitul războiului s-au constituit mai multe state independente, pe
criterii naționale: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Austria,
Ungaria; cehii s-au unit cu slovacii, formând Cehoslovacia; sârbii, croații,
slovenii, bosniacii, muntenegrenii și-au creat un stat comun: Regatul
Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care în 1929 avea să-și ia numele de
Iugoslavia. Au dispărut imperiile multinaționale — Rus și Habsburgic,
precum și Imperiul German și Imperiul Otoman. Harta politico-statală a
76
fost redesenată, la această acțiune aducându-și contribuția și românii. Prin
unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, România devenea un stat de
mărime medie în Europa, aflându-se pe locul opt în privința numărului
de locuitori și pe zece după suprafață. România Mare, sau întregită,
trebuia așezată pe noi baze, ca urmare a modificării Constituției în 1917,
a reformelor democratice înscrise în rezoluțiile de Unire adoptate în
1918, a noului său statut geopolitic.
5 Ibidem, p. 87.
6 Eugen Lovinescu, în cumpăna vremii. Note de război, București, Editura Socec,
1919, p- 60.
7 Vezi, pe larg, Aurel Constantin Soare, România și Europa în secohd al XX-lea.
Regimul politic din România în deceniul al treilea al secolului al XX-lea — studiu
comparativ cu statele din Centrul și Sud-Estul Europei, București, Editura Semne,
2000.
79
participări a populației — în primul rând a țărănimii — la viața publică.
Mutații profunde s-au produs în mentalul colectiv, în starea de spirit a
românilor. Mihail Manoilescu avea să aprecieze: „Războiul nostru se
terminase atât de bine și, cu toate acestea, de pe urma lui mulți tineri
purtau în suflet o adâncă nemulțumire. Era o nemulțumire de un ordin
subtil, căci mândria noastră nu fusese pe deplin satisfăcută de modul cum
decursese războiul în toate fazele lui. Noi sufeream de pe urma «defectelor
de frumusețe» ale politicii purtate de conducătorii soartei noastre de-a
lungul războiului. Pertractasem doi ani de zile cu Aliații noștri înainte de
a participa la război. Ne hotărâsem mult prea târziu să intrăm în luptă, nu
atunci când — după părerea militarilor noștri și chiar a generalului
Averescu (împărtășită mie mai târziu) — ar fi fost mai cuminte să intrăm
în război mai înainte să-l învățăm o dată cu inamicii noștri, pentru a nu
ajunge la marele dezastru din 1916. Nu mai vorbim de tot ce s-a întâm¬
plat mai târziu, de dezastrul de la Turtucaia, petrecut după câteva zile de
la începerea campaniei, de neseriozitatea Marelui Cartier General condus
de generalul Iliescu, de pacea separată care — cu toată îndreptățirea ei
momentană — ne punea într-o lumină penibilă în ochii Aliaților noștri“8.
Trecuți prin focul războiului, țăranii întorși la vetrele lor aveau o altă
mentalitate, puternic radicalizată. Virgil Madgearu observa: „Zi de zi răz¬
boiul a luminat soldații țărani, că suferința e purtată de toți deopotrivă,
dezvăluindu-le deosebirea dintre huzurul celor puțini, ce aveau puterea în
mâini, și mizeria celor mulți; totodată, sacrificiile care li se cereau țăra¬
nilor înainte de toate le-a arătat însemnătatea propriei lor puteri, care,
dacă e în stare să îndeplinească misiunea de a apăra țara în fața dușma¬
nului, pentru ce n-ar fi folosită, în timp de pace, și pentru ridicarea stării
și pentru dezrobirea lor?“9.
Alături de această radicalizare a stării de spirit a populației a apărut și
o altă problemă, nu mai puțin semnificativă: aceea a noului ideal. Gene¬
rații în șir au fost educate în spiritul luptei pentru înfăptuirea Unirii,
pentru dezrobirea fraților aflați sub stăpâniri străine. In 1918, „marea
victorie a României Mari a spulberat dintr-o dată idealul în care m-am
călit în focul anilor de educație. Un cer s-a închis deasupra frunții mele“,
scria Nichifor Crainic. Idealul național, o dată realizat, „se transformase
24 Petru Groza, Adio lumii vechi. Memorii, București, Editura Compania, 2003,
p. 246-247.
86
reprezintă „zodia bună a României“.
Această convingere era absolută,
într-o discuție cu loan Lupaș, regele
a spus: „Prefer să cad cu Brătianu,
dacă ar fi să se întâmple, dar este
singurul în care am încredere“25 26.
Intr-o anumită împrejurare, regele a
mărturisit că avea cunoștință de
aprecierile potrivit cărora „Brătienii
reprezintă o a doua dinastie în
*^
România, dar el nu vedea nimic rău
in aceasta .
Barbu Știrbey a rămas un perso¬
naj esențial în viața politică româ¬
nească, menținându-se în anturajul
regal și după Marea Unire. Pentru
Ferdinand era un om indispensabil, Barbu Știrbey
iar regina Maria a revenit la vechile
sentimente. In ziua de 16 februarie/1 martie 1919, când se discuta
problema plecării ei la Paris, regina nota: „A venit și Barbu. El este cel
care-mi va lipsi cel mai mult și fără de care mă voi descurca cel mai greu.
II numesc șansa mea. Calmul său îmi dă o anumită «pondération» de care
natura mea impulsivă duce lipsă. M-aș fi simțit mai fericită dacă l-aș fi
putut lua cu mine. S-a obișnuit [regele] să se bizuie pe el în toate pro¬
blemele importante. Va fi ajutorul cel mai prețios pentru Nando în lipsa
mea“27. La 20 noiembrie regina făcea o afirmație și mai tranșantă despre
Barbu Știrbey: „El ne-a fost cel mai credincios prieten și cel mai apropiat
colaborator al meu. Ne-a ajutat să construim România Mare, împreună
am dus luptele, ne-am zbătut și am mers înainte, eu singură știu cât de
mare a fost participarea lui, deși numele lui nu va figura în istorie, cu
excepția acestor pagini, dacă vor fi vreodată citite. Dar aici scriu clar în
cuvinte hotărâte: Nando și cu mine nu am fi unde suntem dacă Barbu
28 Ibidem, p. 362.
29 Hannah Pakula, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României. Tradu¬
cerea Sanda-Ileana Racoviceanu, București, Editura Lider, f.a., p. 338-360.
30 Terence Elsberry, op. cit., p. 155
31 Maria, regina României, op. cit., p. 79.
88
vorbit despre speranțele țărilor mai mici, al căror apărător a fost în mod
deosebit. El a declarat că, în special, țările mici vor beneficia de Liga
Națiunilor“32.
Nicolae Iorga socotea vizita ca un succes excepțional: „Tot farmecul
personalității sale impunătoare și cuceritoare fu întrebuințat pentru a
câștiga simpatii acolo unde până atunci fuseseră vechi ranchiune sau o
desăvârșită indiferență. In legăturile cu diplomații, în atingerea cu masele
populare simțitoare la frumusețea și vitejia ei, în convorbirile cu oamenii
care formează opinia publică, ea a câștigat victorii neprețuite pentru cauza
românească“33. Era desigur o apreciere exagerată, deoarece liderii marilor
puteri își făceau politica lor, iar surâsul reginei, oricât de încântător, nu le
putea schimba deciziile. După ce, la 28 iunie 1919 a semnat tratatul de
pace cu Germania fără a-1 fi citit, Brătianu a cerut ca România să participe
la definitivarea tratatului cu Austria. La solicitarea sa, Consiliul celor
patru mari puteri (S.U.A., Franța, Marea Britanie, Italia) a acceptat să
pună la dispoziția reprezentanților țărilor interesate doar un rezumat al
acestui tratat. Astfel, Brătianu a constatat că el conținea unele clauze
inacceptabile pentru România, dar Marile Puteri au refuzat să facă modi¬
ficările cerute. In consecință, Ion I.C. Brătianu a părăsit la 2 iulie, în mod
ostentativ, Conferința de Pace și a revenit la București.
Guvernul bolșevic de la Budapesta refuza să recunoască unirea Tran¬
silvaniei cu România și în aprilie 1919a atacat armata română. De comun
acord cu guvernul, regele Ferdinand a decis respingerea agresorului și
înaintarea trupelor române până la hotarul stabilit prin Convenția din
august 1916. Dar, la 20 iulie 1919, guvernul de la Budapesta a atacat din
nou. De această dată, s-a hotărât o ripostă decisivă, până la înfrângerea
Ungariei.
Regele Ferdinand și regina Maria, aflați în Transilvania, au asistat în
ziua de 30 iulie, la trecerea Tisei de către trupele române în dreptul satului
Tiszabö34. Regina Maria nota: „Toți erau atât de plini de elan, se bucurau
că trec Tisa ca să-i alunge pe bolșevici, ei doreau să ajungă la Budapesta“35.
32 Ibidem, p. 143.
33 Nicolae Iorga, Regina Maria. Cu prilejul încoronării, Iași, Editura „Porțile
Orientului“, 1996, p. 132.
34 Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, ed. a Il-a,
vol. III, București, Editura Casei Școalelor, f.a., p. 477.
35 Maria, regina României, op. cit., p. 254.
89
Regele Ferdinand
și regina Maria asistând
la trecerea Tisei
36 Arh. N.I.C., fond. Casa Regală. Regele Ferdinand. Arhiva personală, dos.
V—693/1919, f. 1.
90
relativă37. în primul rând, nici Constituția, și nici o lege ordinară nu
prevedea în mod expres că un membru al familiei regale nu se putea
căsători cu o persoană aparținând unei familii românești; era doar o
interpretare a faptului că în 1866 a fost adus un principe străin, care să fie
un arbitru politic, și deci să nu fie legat de o familie sau alta din România.
Consimțământul necesar pentru căsătorie obținut din partea șefului Casei
Regale era într-adevăr necesar. Exigențele privind anunțarea publică erau
valabile pe teritoriul statului român, nu și pe cel al Rusiei. Conform
uzanțelor internaționale, o căsătorie într-o țară străină se contracta în
conformitate cu legile acelei țări. Din punctul de vedere al legislației
românești, căsătoria era perfect legală. Acest argument avea să fie folosit
de Carol Grigore Lambrino în procesele intentate în anii ’50, la Lisabona
si Paris, obținând de fiecare dată câștig de cauză.
Totuși, după revenirea în București cei doi continuau să locuiască
împreună. Carol adoptase o atitudine sfidătoare față de părinții săi care
interveniseră în relațiile lui intime. Regina Maria nota la 16/29 ianuarie
1919: „discuții violente la dejun între Carol și Nando, aflați la cele două
capete ale mesei, amândoi au vociferat inutil, iar Carol, ca de obicei, oare¬
cum mojic cu tatăl său, ceea ce este întotdeauna penibil“. Carol s-a stabilit
împreună cu Zizi Lambrino în localitatea Mănăstirea (județul Ilfov),
unde avea o moșie primită moștenire de la Carol I38. în ziua de 31 iulie
1919 principele a fost vizitat aici de generalul Arthur Văitoianu, ministrul
de Război în cabinetul prezidat de I.I.C. Brătianu, care i-a transmis
ordinul regelui de a pleca imediat, în fruntea regimentului său, pe front.
Carol a apreciat acest ordin ca o manevră menită să-l despartă de Zizi
Lambrino, de aceea a replicat ministrului de Război: „Mă trimiteți forțat
pentru că nu mai aveți alt mijloc să mă despărțiți de dânsa [Zizi
Lambrino]. Ei bine! Aceasta nu o să se întâmple niciodată, pentru că
mi-am dat cuvântul de onoare și doresc să mi-1 țin“39. întors în București
în seara aceleiași zile, Carol a găsit o scrisoare din partea regelui Ferdinand
și una semnată de regina Maria, în care i se cerea să plece pe front, iar în
caz contrar, trebuia să se exileze în Elveția, atrăgându-i-se totodată atenția
45 Vezi, pe larg, Ion Rusu-Abrudeanu, înalt Prea Sfinția Sa, Patriarhul României,
dr. Mirón Cristea, înalt regent. Omul și faptele, vol. I, București, Editura Cartea
Românească, 1929; Antonie Plămădeală, Contribuții istorice privind perioada 1918—
1939. Elie Mirón Cristea. Documente și corespondență, Sibiu, 1987.
46 Mirón Cristea, Principii fundamentale pentru organizarea unitară a Bisericii
Ortodoxe Rotnâne din Regatul Român, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1920,
p. 4-5.
* Din indicația regelui și a reginei, colonelul adjutant Nicolae Condeescu, aflat
în serviciul personal al „surghiunitului“, a organizat partide de vânătoare, defilări de
trupe, banchete copioase, precum și diferite aventuri sentimentale, menite să-l facă să
uite de Zizi Lambrino. A fost trimisă la Bistrița și eleva Maria Martini, de la Azilul
Elena Doamna, care avusese relații cu principele Carol și era însărcinată. La 5 februa¬
rie 1920, aceasta avea să nască un copil pe care l-a numit Silviu și care a fost recu¬
noscut de Carol. Aducând faptul la cunoștința regelui, colonelul Condeescu scria la
7 februarie 1920 că Maria Martini nu ridicase nici un fel de pretenții, iar „A.S. se
arată plin de afecțiune față de ea, căci are ocaziunea să se convingă prin comparațiune
că sunt ființe care știu ce e permis și ce nu!“ (Arh. N.I.C., fond Regele Ferdinand,
Arhiva Personală, dos. V-694/1920, f. 2). Ulterior, Maria Martini s-a căsătorit cu
C. Leonescu și a primit, la 18 octombrie 1921, suma de 500 000 lei, în schimbul
angajamentului că atât ea, cât și soțul ei, vor păstra „o atitudine corectă și plină de
deferență față de toți membrii familiei Regale“ (Marcel Dumitru Ciucă, Cuvânt
introductiv la Carol II, între datorie și pasiune. însemnări zilnice, vol. I, București,
Editura Silex, 1995, p. IV-V).
47 N. Iorga, Memorii, vol. II, p. 312; idem, O viață de om, p. 559.
48 Prunculprințidui Carol înscris la Oficiul stării civile, în „Universul“, din 14 ia¬
nuarie 1920.
95
copilului și soțul ei. Principele i-a răspuns printr-o notă tipărită în ziarul
„Universul“ din 19 ianuarie, în care arăta că scrisoarea era „departe de a
fi menită ochilor tuturor“ și ținea „să se știe indignarea mea față de acest
procedeu și că dezaprob cu desăvârșire astfel de fapte necinstite“49.
La 20 februarie, Carol cerea regelui „să considere ca nulă și neavenită
scrisoarea ce am trimis-o Majestății Voastre la 1 august 1919 și a primi
declarațiunea că în conformitate cu spiritul Constituției și al legilor noas¬
tre de familie, să mă devotez serviciului țării și al Majestății Voastre și
recunosc că nu mă voi căsători fără consimțământul Majestății Voastre“50.
A doua zi, principele pleca într-o „excursie de studii“ în jurul globului,
pe ruta Constanța—Pireu—Alexandria—Cairo—Assuan—Luxor—Port
Said—Aden—Colombo—Bombay—Delhi—Munții Himalaya—Ran¬
goon—Singapore—Hong-Kong—Canton—Shanghai—Osaka—
Tökyö—Yokohama—San Francisco—Chicago—Cleveland—New York—
Londra—Cherbourg—Paris—Lausanne, parcurgând 62 200 km51.
Dacă în asemenea probleme de familie între rege și guvern a existat o
colaborare, în altele — mult mai însemnate — s-au ivit grave divergențe.
Regele era profund nemulțumit de atitudinea dr. N. Lupu, ministrul de
Interne, care refuza să recurgă la forță împotriva mișcărilor de stradă și
greviste, încercând rezolvarea conflictelor sociale pe calea tratativelor.
Ferdinand trăia cu impresia că „s-a format un complot, că dr. N. Lupu
face parte dintr-însul“52 și că el și familia sa vor împărtăși aceeași soartă ca
țarul Rusiei. Pentru a se asigura împotriva unui eventual „complot“,
regele a dispus aducerea câtorva mitraliere la Palatul său de la Cotroceni53
și a făcut vizite inopinate la Regimentul 9 vânători, dorind să se convingă
singur de fidelitatea trupelor „dacă se strică vremea“54. Când dr. N. Lupu
i-a prezentat proiectul de lege pentru închirierea obligatorie a spațiului
locativ disponibil, regele a refuzat să semneze mesajul pentru trimiterea
lui în dezbaterea Parlamentului, considerându-1 „bolșevic“55.
99
Regale a fost numit, la sugestia lui
Ion I.C. Brătianu, Constantin
Hiott. Astfel fruntașul liberal, deși
se afla în opoziție, reușea, în con¬
tinuare, să-și exercite influența
asupra instituției monarhice.
Canadianul Joe Boyle con¬
tinua să fie o prezență dorită în
viața reginei Maria și a familiei
regale în general; era nelipsit la
Cotroceni, dar a și însoțit-o pe
regina Maria la Paris și la Londra.
In ziua de 1 septembrie 1919 el a
trebuit să părăsească, pentru un
timp, România. Regina nota:
„Boyle a plecat. Suntem foarte
triști că a plecat. [...] Pentru mine,
el este ca o carte mare pe care
întotdeauna o poți deschide la o
Regina Maria
pagină pe care n-ai citit-o încă“.
Dar nici pe Barbu Știrbey nu l-a
abandonat. Aflată la Bicaz, nota la 14 septembrie 1919: „îmi este dor de
Barbu, să discut cu el și să mă ajute să mă întorc la visurile mele“64. La
25 septembrie 1919, regina a plecat în Elveția; în drum, la Stresa s-a urcat
Barbu Știrbey: „a fost o întâlnire plină de bucurie după atât de mult timp.
Au fost atâtea de spus și atâtea de ascultat. Amândoi am fost foarte
emoționați și, în orice caz, totul vibra acum“65.
Dar, pentru regină, marea iubire, pătimașă și totală rămânea colonelul
Boyle. în vara anului 1920, C. Argetoianu (ministru de Interne) a asistat
la o scenă antologică: fiind chemat la Palatul Cotroceni, l-a găsit pe Barbu
Știrbey care se plimba pe coridor: „De azi dimineață sunt aici și o rog să
mă primească și nu vrea... A luat ceaiul cu Boyle, a ieșit apoi călare cu
Boyle, s-a închis după asta cu Boyle și acum e cu Boyle... Pe mine nu vrea
să mă vadă“. Argetoianu a intrat în camera reginei: „Cu părul despletit,
67 Arh. N.I.C., fond Carol II. Arhiva personală, dos. 23/1919-1937, f. 1-3.
68 Paul al României, Carol al II-lea rege al României. Versiunea românească
Ileana Vulpescu, București, Ed. Holding Reporter, 1991, p. 75.
69 Arthur Gold Lee, Elena Regina-mamă a României. Prințesă de Grecia și Dane¬
marca. O biografie autorizată. Traducere din engleză de Liana Alecu, București,
Editura Humanitas, 2000, p. 63.
102
MIRCEA
(1913-1916)
Austria Isărescu
ILEANA
căsătorită (1899-1977)
1 ) Anton de 2) Dr. Ștefan
(1909-1991)
Căsătorit nn 1947
(Maica Alexandra)
Mello
După prințul Nicolae de Hohenzollern, în umbra tarii, editate de Gh. Buzatu și colab., Iași, 1991
căsătorit: Figueira de
NICOLAE
(1903-1977)
1 ) Ioana Doletti
2) Thereza
(3 copii)
cu Regele Iugoslaviei
E G
MIHAII (1921)
eciei (1896-1982)
1922 căsătorită ALEXANDRU I
Rege al României
Căsătorit în 1921
(1927-1930, 1940-1947)
HOHENZOLLERN-SIGMARINGEN
Rege (1914-1927)
Greciei devenit
(divorț în 1934)
Regele GEORGE
Prințul George al
FERDINAND I (1865-1927),
1921 căsătorită cu al ll-lea
ELISABETA
(1894-1956)
Carol
Mircea
(1896-1953
Zizi Lambrino
(1893-1953)
CAROL al ll-lea
Rege al României
103
Rege
al ll-lea
GEORGE
1935-1947
(1922-1923, (1890-1947)
ALEXANDRA
României
Prințesă a
(1894-1956)
ll-lea ELISABETA,
Rege al
PETAR al
Iugoslaviei
Rege
(1917-1920) (1893-1920)
ALEXANDRU
Rege al MIHAI I
Manos
României
Aspasia
CONSTANTIN I (1868-1923),
SOFIA
(1938
ELENA
(1896-1982)
Spaniei Rege al
JUAN al al
CARLOS Rege ll-lea
României : CAROL
(1870-1932)
1967) Rege
După Douglas Dakin, The Unification of Greece, 1770-1923, Londra, 1972
SCHLESWIG-HOLSTEIN-SONDERBURG-GLÜCKSBURG
(1964-1973)
CONSTANTIN
(1947-1964) (1901-1964)
de
Prințesă
Prințesă a
Danemarcei Brunswick
FREDERIKA
ANNE-MARIE
IRINA
(1942- )
IRINA
EKATERINA
104
a
OLGA 3 copii
Greciei
Prințesă
Aurora Deidov
Regent
(1934-1941)
României
Prințesă a
MĂRIOARA,
Greciei
Prințesă a
Rege ALEXANDRA,
Regent
Frați
(1888-1934) (1914-1921) (1921-1934)
ALEXANDRU
KARADJORDJEVIÓ
(1923-1970)
PETAR al ll-lea,
Muntenegrului
ZORKA, Prințesă a
JELENA
TOMISLAV
upa Michael Boro Petrovich, A History of Modem Serbia, 1804-1918, vol. II, New York-Londra, 1976
(1903-1921)
PETAR I (1844-1921)
1909
D
ANDREI
renunță la
GEORGE,
Rege al Sebiei și Iugoslaviei
preorgative în
Prinț Moștenitor,
105
curând principele a avut curajul să rupă
o relație neacceptată de familia regală,
astfel că i-a anunțat Mirellei hotărârea
de a se căsători. La rândul ei, Mirella
Marcovici a acceptat decizia princi¬
pelui, mărturisindu-i că îl va iubi „în
fiecare moment și din ce în ce mai mult
[...] Poți să te căsătorești de mii de ori,
cu mii de Elene“70.
La rândul ei, principesa Elisabeta a
decis să se căsătorească și ea, luând ca
soț pe George, fratele Elenei. In ziua de
27 februarie 1921 a avut loc la
București căsătoria între George și
Elisabeta, iar la 10 martie s-a oficiat la
Atena cununia dintre Carol și Elena. In
ziua de 8 mai 1921, moștenitorul
tronului și soția sa au revenit în
Principesa Elisabeta București, unde la gară au fost întâm¬
pinați de regele Ferdinand și regina
Maria, de membrii guvernului, parlamentari și alte înalte oficialități „cu
toții îmbrăcați în haine de sărbătoare — jobenuri, pantaloni gri cu dungi
și sacouri de dimineață, urmați de generali plini de medalii, oficialități
locale și fețe bisericești, în veșmintele lor tradiționale“71. A avut loc slujba
religioasă la Mitropolie, apoi, seara, o recepție la Palatul Regal.
Pentru ambele perechi de tineri căsătoriți s-au făcut cadouri. Con¬
stantin Argetoianu, ministrul de Interne, menționa: „au dat cu genero¬
zitate orașele, județele, regimentele, asociațiile și cine a vrut, și au vrut
mulți. întrebată cu câteva săptămâni înainte despre preferințele sale, prin¬
cipesa Elisabeta nu s-a sfiit să răspundă: scule și pietre prețioase —
manifestând astfel lăcomia caracteristică familiei sale. S-a sângerat lumea
și a dat scule. A oferit și guvernul un splendid giuvaer, plătit scump, și a
creat astfel o tradiție care s-a urmat și de guvernele următoare, cu prilejul
căsătoriilor principesei Marioara cu regele Aleksandru și principesei Ileana
Constatăm că nașterea copilului de sex masculin, născut la data și ora mai sus
arătate, fiul Alteței Sale Regale principele Carol moștenitorul tronului României, de
28 ani și a soției sale Alteța Sa Regală principesa Elena a României, de 24 ani, după
declarațiunea făcută de tatăl său, Alteța Sa Regală principele Carol, care i-a dat
numele Mihai“.
73 N. Iorga, O viață de om, ediția 1972, p. 589.
108
neapărat“74. Personajul astfel descris nu era altul decât Ion l.C. Brătianu,
care își desfășura metodic acțiunea de surpare a poziției guvernului Ave
rescu, de învrăjbire a raporturilor dintre Partidul Național și Partidul
Țărănesc, de atragere a lui Take Ionescu într-o cursă din care să nu mai
poată scăpa.
Regele dorea din tot sufletul său un guvern de coaliție (sau de uniune
națională), astfel că nu a fost greu să i se sugereze, de către același Ion l.C.
Brătianu, introducerea în proiectul Mesajului de deschidere a Parlamen¬
tului prezentat de guvern, fraza următoare: „Timpurile sunt însă atât de
grele, încât țara are nevoie de concursul oamenilor de bine din toate parti¬
dele“75. Astfel, regele aprecia că guvernul nu mai putea face față situației
și trebuia să tragă consecințele; în forma în care a fost prezentat Parla¬
mentului, nu era un Mesaj de deschidere, ci — așa cum se exprima Virgil
Madgearu — unul „de lichidare“76.
încă de la 30 noiembrie regele Ferdinand i-a spus lui Take Ionescu
că-1 va numi foarte curând în funcția de președinte al Consiliului de
Miniștri; făcând jocul regelui — și, fără să-și dea seama, pe cel al lui I.I.C.
Brătianu — Take Ionescu a demisionat la 11 decembrie din funcția de
ministru de Externe, provocând o criză de guvern.
Inițial, Averescu n-a acceptat ideea demisiei, declarând: „Nu voi pleca
de la guvern cât timp voi avea o majoritate în Parlament pe care să mă
sprijin, chiar dacă mi se cere demisia. Coroana trebuie să se supună națiu¬
nii și națiunea este reprezentată prin aleșii ei“77. Opoziția a interpretat
această declarație ca o rebeliune a guvernului împotriva regelui, ca o ame¬
nințare cu o lovitură de stat din partea generalului Averescu. în fața acestei
situații, președintele Consiliului de Miniștri „ceru scuze“ regelui78, iar
acesta le-a acceptat fără convingere. Mai ales că în Adunarea Deputaților,
averescanii — în răspunsul la Mesajul tronului — solicitau ca regele „să
păstreze legătura cu poporul“, adică să nu se lase manevrat de liberali.
La 13 decembrie, Averescu a depus mandatul. Conform normelor
democratice, regele ar fi trebuit să încredințeze misiunea formării noului
74 Ibidem, p. 589.
75 „D.A.D.“, nr. 1, ședința din 28 noiembrie 1921, p. 1.
76 Ibidem, nr. 12, ședința din 9 decembrie 1921, p. 82.
77 „îndreptarea“, din 13 decembrie 1921.
78 N. Iorga, Supt trei regi, p. 314.
109
guvern unui fruntaș al Partidului Țărănesc sau al Partidului Național,
partide de opoziție, care aveau cele mai multe locuri în Parlament. Dar
suveranul a cerut lui Take Ionescu să constituie guvernul, deși baza parla¬
mentară a acestuia era infimă.
Guvernul Take Ionescu, format la 17 decembrie 1921 nu avea sorți
de izbândă. Regele a recurs la această soluție întrucât, după ce în Mesaj
ceruse un cabinet de concentrare, „a chema a doua zi pe Ionel Brătianu
cu un guvern de partid, ar fi fost o lipsă de tact și descoperirea prea fățișă
a Coroanei“79. Un cunoscător al vieții politice românești scria că Take Io¬
nescu nu exercita puterea „decât în vederea unui scop, acela de a o încre¬
dința liberalilor la prima ocazie și în timpul cel mai scurt“80. Intr-adevăr,
așa cum era de așteptat, la 17 ianuarie 1922 guvernul a primit vot de blam
din partea Parlamentului, fiind nevoit să-și depună mandatul81.
Regele Ferdinand avea oroare față de patimile politice care s-au dez¬
lănțuit în România după 1918. De aceea, el a stăruit pentru realizarea
unor înțelegeri între partidele politice și constituirea unui guvern de uniu¬
ne națională. După ce opoziția s-a retras din Parlament în iunie 1921,
suveranul a stăruit pentru închiderea unui acord de colaborare între
Partidul Național-Liberal și Partidul Național. Tratativele desfășurate în
octombrie-noiembrie 1921 nu au dus la nici un rezultat, ci din contra la
o acutizare a disputelor politice: liberalii îi acuzau pe naționali că urmă¬
resc să perpetueze regionalismul și să-și asigure monopolul politic asupra
Transilvaniei; naționalii declarau că liberalii manifestau tendințe dictato¬
riale și că de fapt urmăreau transformarea Partidului Național într-o
anexă a Partidului Național-Liberal.
La rândul lor, țărăniștii susțineau ideea luptei de clasă a țărănimii
împotriva oligarhiei liberale și-i criticau pe liderii Partidului Național
pentru că au intrat în tratative cu Ion LC. Brătianu. Partidul Poporului îi
acuza pe liberali că au manevrat din umbră pentru înlăturarea lui Ave
rescu de la guvern, pe naționali că au negociat cu liberalii, pe conser
vatori-democrați că au dat o lovitură pe la spate generalului care i-a adus
la putere în iunie 1920. Regele trebuia să constate că nu existau căi de
înțelegere între liderii politici, iar guvernul de uniune națională era o
himeră. Lui M.C. Vlădescu, ministru în guvernul Take Ionescu, i-a spus:
încoronării. La 24 august 1922 a avut loc la Sinaia o întâlnire între regele 99 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. VI, p. 264.
115
Ferdinand și Ion I.C. Brătianu în cursul căreia s-a convenit ca serbările
încoronării să se desfășoare în toamna acelui an. Pentru a evita disputele
politice și a da actului încoronării solemnitatea necesară, precum și
semnificația solidarității naționale, regele a decis să aibă discuții cu liderii
partidelor politice reprezentate în Parlament. Suveranul a invitat la Sinaia
pe acești lideri, căutând să-i convingă de faptul că actul încoronării nu
avea un caracter politic, ci unul național, și că participarea tuturor frunta¬
șilor țării la un asemenea eveniment trebuia să sublinieze adeziunea tutu¬
ror la Marea Unire din 1918 și hotărârea lor de a contribui la înălțarea
României Mari. După aceste discuții, Ion I.C. Brătianu a adresat invitații
scrise liderilor politici și altor personalități cu rugămintea de a comunica
răspunsul în vederea rezervării locului în trenul special și pentru plasarea
la masa ce urma după încoronare. Vădit iritat, generalul Averescu a îna¬
poiat invitația, pe care scrisese următoarele: „Mă surprinde că d-1 pre¬
ședinte al Consiliului de Miniștri, I.I. C. Brătianu, crede potrivit să invite
la o astfel de solemnitatea un general pe care l-a acuzat personal și în
public de trădare. Din parte-mi, atât timp cât această acuzație nu va fi
retractată tot pe calea publicității, nu pot primi nici o invitație de la d-1
I.I.C. Brătianu, și deci cu părere de rău nici pe aceasta“10. într-adevăr, în
toiul disputelor politice din 1919, liderul Partidului Național-Liberal îl
acuzase pe Averescu de faptul că era gata ca, în timpul războiului, să tra¬
teze încheierea păcii cu Puterile Centrale. Pentru a-1 îndupleca pe general,
regina Maria i-a scris o lungă scrisoare (de 6 pagini) în care-1 elogia pentru
contribuția adusă la război și la făurirea Unirii și stăruia să fie prezent la
serbările încoronării. Averescu s-a lăsat convins: „pentru nimic în lume
nu m-aș fi dus la Alba Iulia ca invitatul lui Brătianu. Primesc însă o invi¬
tație specială și foarte măgulitoare din partea Majestăților Lor. Această
invitație se adresează fostului comandant de armată din timpul războ¬
iului. Mă voi îmbrăca în uniformă și voi merge la Alba Iulia, unde voi
ignora însă prezența lui Brătianu“11.
Alexandru Marghiloman, care trăia numai prin numele său, deoarece
Partidul Conservator-Progresist se destrámase, a acceptat cu plăcere să
participe la festivitățile de la Alba Iulia. Solicitat de rege, N. Iorga a con¬
simțit și el, „din devotament față de Coroană și din iubire față de buna
117
Efortul organizatoric dar și material pentru organizarea încoronării a
fost considerabil. în prim-plan s-a aflat Catedrala încoronării cu toate
anexele sale, care a fost construită după planurile arhitectului Victor
Ștefănescu, fiind pictată în interior de Costin Petrescu și Pierre Bellet. Ea
a fost sfințită în ziua de 8 octombrie 1922. La Alba Iulia s-a realizat o gară
specială, cu circa 20 de linii, pe care au fost trase trenurile ce-i aduceau pe
participanți. Mulți cetățeni au venit cu căruțele sau chiar pe jos.
A fost redactat din timp „Documentul încoronării“, în care era scris:
„Spre a chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acestor mărețe fapte
din care a ieșit România Mare și spre a le da o consfințire în fața scumpu¬
lui nostru popor, ne-am adunat cu toții la Alba Iulia, străvechea cetate a
Daciei romane și a gloriei lui Mihai Viteazul, și aici, azi, 15 octombrie
1922, de față fiind membrii familiei mele regale, reprezentanții suvera¬
nilor și țărilor aliate și amice, ai Senatului și Adunării Deputaților, căpe¬
teniile armatei, membrii tuturor corpurilor constituite ale țării și Acade¬
miei Române și minorităților, delegațiunile comunale urbane și rurale din
întreaga țară, și reprezentanții tuturor confesiunilor, ne-am încoronat, eu
și scumpa mea soție, Maria, părtașa suferințelor și bucuriilor mele și ale
țării; și pentru ca neuitată să fie amintirea zilei de azi, am întocmit și
subscris în al nouălea an al domniei noastre acest de față document“16.
Totodată, a fost difuzată „Proclamația Majestății Sale Regele către
popor“, purtând aceeași dată (15 octombrie 1922), între altele, regele
afirma: „Punând pe capul meu, în această străveche cetate a Daciei
romane, coroana de oțel de la Plevna, pe care noi și glorioase lupte au
făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei
celor care, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin
munca și prin jertfele lor, au asigurat unitatea națională; și salut cu dra¬
goste pe cei care au proclamat-o într-un glas și o simțire, de la Tisa pân’
la Nistru și până la Mare“17.
Serbările au început în dimineața zilei de 15 octombrie 1922 cu un
Te Deum oficiat în noua catedrală, în prezența regelui, reginei, mem¬
brilor guvernului și a mai multor invitați de marcă. în fața bisericii s-a
instalat un baldachin, iar în lateral s-au amenajat tribune pentru asistență,
în fața baldachinului se afla armata, în uniformă de gală. Mai întâi a avut
16 Ibidem.
17 Ibidem.
118
loc slujba în biserică, unde au fost
sfințite cele două coroane. Con¬
form programului, în acel mo¬
ment se desfășurau slujbe în toate
bisericile din România. Apoi,
oficialitățile au ieșit din biserică,
iar regele și regina au urcat pe
podiumul din față, pentru a fi
văzuți de toți cei prezenți la acest
mare eveniment. Regele și regina
purtau mantiile special confec¬
ționate din catifea, brodate cu fir
de aur. Președintele Adunării
Deputaților, Mihail Pherekyde, a
venit cu coroana regelui, iar
președintele Senatului, Mihail
Orleanu, cu cea0aCatedrala
reginei. Co-
de la^Alba
, , , ,lulia,
An t locui
i- i i
roana regelui era cea din 1881, încoronării regelui Ferdinand
purtată de Carol I, la care s-au și a reginei Maria
adăugat trei pietre prețioase, sem¬
nificând Basarabia, Bucovina și Transilvania. Coroana reginei Maria era
din aur și cântărea 1 800 de grame. Regele și-a pus singur coroana pe cap,
apoi tot el a așezat-o pe cea a reginei. Un ziar al vremii comenta: „Regele
s-a încoronat singur după obiceiul napoleonian; luând coroana, o așează
liniștit și sigur pe fruntea sa. Prin acest gest autocrat, dar binevenit a dat
satisfacția că nici președinții Senatului și Camerei, nici primul ministru
nu au așezat pe fruntea suveranului coroana, ci însuși regele și-a pus-o în
timpul ceremoniei“18. S-a intonat Imnul Regal, după care momentul a
fost subliniat cu îndelungi urale și 101 salve de tun.
Pe platoul din fața catedralei s-a desfășurat defilarea trupelor. Regele
a primit defilarea călare, înconjurat de ofițeri români și ai misiunilor
Aliate, prezente la acest moment istoric. Pentru oficialitățile de rang înalt
a avut loc o masă, cu 300 de tacâmuri, în sala Unirii. Regele a toastat pen¬
tru cei prezenți, pentru cei ce au făcut posibil acel moment, pentru trăi
119
Aspect de la festivitățile încoronării suveranilor României (1922)
nicia actului făurit în 1918. Pe platoul din fața cetății s-a desfășurat un
ospăț pentru circa 30 000 de participanți19.
Desigur atmosfera festivă, de bucurie pentru că românii au ajuns să
trăiască acest mare eveniment, a fost predominantă20. Dar ea a fost um¬
brită de neparticiparea principalelor partide din opoziție, mai ales de
absența Partidului Național, care avusese rolul decisiv în organizarea
Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a hotărât
unirea Transilvaniei cu România. Nicolae Iorga avea să scrie că „Partidul
Național din Ardeal a avut față de încoronare cea mai proastă ținută
patriotică. Atunci când reprezentanții naționalităților au participat, până
și ungurii iredentiști în fond, el a refuzat, în propria casă, să apară pentru
a primi pe suveran și pe membrii dinastiei, cu cele două regine balcanice
[Marioara și Elisabeta] venite și ele la bucuria cea mare a părinților. Nici¬
odată o anume grobienie care deosebește școala d-lui Maniu cel dibaci și
întemnițat în gulerul solemn nu s-a arătat mai urât decât cu acel prilej,
120
ceea ce regele Ferdinand, foarte vindicativ sub înfățișarea sa timidă, nu era
să ierte niciodată“21.
Cum se întâmplă adesea, lumea adunată nu participă cu toată
convingerea și însuflețirea la un mare eveniment, mulți dintre cei prezenți
părând dezorientați într-un oraș istoric, dar cu o înfățișare prea modestă
față de renumele său. Cu o anume notă amară, N. Iorga conchidea: „Ast¬
fel se cuvenea să-și pună pe cap coroana stropită cu mult și scump sânge
acela căruia soarta îi dăduse neasemănata favoare de a culege după peste
trei sute de ani moștenirea lui Mihai Viteazul, care, acesta, nu era la
dispoziția cetelor de boieri și nu trebuia să se supuie rezultatului ultim al
intrigilor țesute în jurul său. Armata își aclama căpitanul, dar sufletul
popular, voia milioanelor din care se fac și ostile nu era luminată și încăl¬
zită, în ziua aceea de toamnă când razele unui soare sărac sărutau sfioase
zdrențele glorioase ale stindardelor și crucea din gura vulturilor“22.
în seara zilei de 15 octombrie, regele, regina și celelalte oficialități au
plecat cu trenul spre București. A doua zi, 16 octombrie 1922, festivitățile
s-au desfășurat în capitala României. S-a trecut pe sub Arcul de Triumf,
care fusese realizat pe un schelet de beton armat23; fațada dinspre Nord
era străjuită de două perechi de ostași, cu înălțimea de 5,50 m. fiecare.
Primul grup reprezenta un ostaș roman și un ostaș dac; cel de-al doilea
înfățișa un ostaș al lui Mircea cel Bătrân și unul al lui Ștefan cel Mare. în
arcadă se aflau efigiile regelui Ferdinand și reginei Maria. Pe monument
erau încrustate numele localităților cu rezonanță istorică: Mărășești,
Plevna, Guruslău, Șelimbăr, Călugăreni, Rovine, Baia, Racova, Valea
Albă, Mărăști. Pe fațada dinspre Sud au fost amplasați ostașul lui Mihai
Viteazul și pandurul lui Tudor Vladimirescu, iar la celălalt picior al
Arcului un dorobanț din timpul Independenței și un ostaș al Unirii.
După ceremoniile de la Arcul de Triumf, a urmat Te Deum-ul de la
Mitropolie și apoi defilarea „cortegiului istoric“ prin Piața Universității,
în fața statuii lui Mihai Viteazul. Au defilat ostași daci și ostași romani,
luptători din vremea lui Dragoș-Vodă și Radu Negru, ai lui Mircea cel
Bătrân și Alexandru cel Mare, Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș, Mihai
Viteazul (purtând steagurile unite ale Țării Românești, Transilvaniei și
MONARHIA LUPTELOR
DE PARTID
Problema adoptării unei noi Constituții s-a pus încă din 1918 prin
actele de Unire, astfel că toate partidele politice și-au înscris în programele
lor un asemenea obiectiv. Au fost elaborate mai multe proiecte de Consti¬
tuție, care au fost dezbătute în cercurile de studii ale partidelor respective.
Regele Ferdinand se pronunța și el pentru adoptarea unei noi Constituții,
care să consfințească actele de Unire, reformele înfăptuite și să ofere baza
legală pentru legislația României Mari.
In anii 1919-1920 au existat discuții asupra caracterului parlamen¬
telor alese, dacă ele aveau sau nu caracter de Adunare Națională Constitu¬
antă. Totuși, nici guvernul Blocului parlamentar, nici cel prezidat de
generalul Averescu nu au depus un proiect de Constituție care să fie luat
în dezbatere de Corpurile legiuitoare. Faptul că Parlamentului ales în
martie 1922 i s-a conferit de la început calitatea de Adunare Națională
Constituantă, arăta limpede că guvernul liberal era decis să treacă la adop¬
tarea unei noi legi fundamentale, cu consimțământul regelui Ferdinand.
Acceptând să se încoroneze sub guvernul I.I.C. Brătianu, regele dove¬
dea că era hotărât să mențină Partidul Național-Liberal la putere, fără a
ține seama de opinia partidelor din opoziție. încurajat de atitudinea lui
Ferdinand, guvernul a hotărât să pună în dezbaterea Corpurilor legiui¬
toare proiectul noii Constituții. Aceasta a suscitat noi și ample discuții,
opoziția organizând numeroase adunări de protest, în care se cerea regelui
demiterea imediată a liberalilor de la guvern. Proiectul a fost depus în
plenul Adunării Naționale Constituante la 26 ianuarie 1923, iar opoziția
124
a contestat vehement dreptul majorităților parlamentare de a discuta și
adopta o nouă Constituție. Pentru a-și coordona acțiunile, Partidul Na¬
țional și Partidul Țărănesc au constituit, la 3 martie, Opoziția Unită,
având ca obiectiv împiedicarea adoptării noii Constituții. Lupta s-a dus
mai întâi în incinta Camerei, folosindu-se mijloace dintre cele mai va¬
riate, de la ținerea unor discursuri lungi care să consume timpul, la îm¬
piedicarea desfășurării lucrărilor Parlamentului. N. Iorga nota la 9 martie:
„Imens scandal al Opoziției Unite. Brătianu e împiedicat a vorbi prin
necontenite huiduieli și printr-un potop de vorbe murdare“. A doua zi,
același Iorga consemna: „Surprind pe Maniu care înăbușe un zâmbet că
Sever Dan fluieră din sirenă“1. Majoritățile parlamentare nu au răspuns la
provocările opoziției, continuând să dezbată, în ritm rapid, articol după
articol. Din Parlament, opoziția s-a mutat în stradă, organizând mari
întruniri de protest împotriva „Constituției liberale“. Cu acel prilej se
rosteau discursuri incendiare. Sever Dan, secretarul Partidului Național,
susținea că dreptatea nu se putea câștiga „decât cu ciomagul“; dr. Lupu
declara solemn: „Această Constituție nu trebuie să treacă și nu va trece
decât peste cadavrele noastre“; Ion Mihalache afirma că „țara nu este nici
moșia guvernului, nici a Majestății Sale regelui“; Iuliu Maniu cerea suve¬
ranului „să nu se opună voinței poporului“2. In timp ce în Parlament se
discuta despre drepturile și libertățile democratice, prevăzute în proiectul
de Constituție, guvernul Brătianu a scos armata în stradă, împrăștiind
prin forță manifestațiile opoziției.
Regele era profund nemulțumit de atitudinea opoziției, declarând lui
Alexandru Marghiloman — primit în audiență — că „trebuie să se facă
Constituția“ și a transmis liderilor naționali și țărăniști punctul său de
vedere: „cu scandal de stradă nu se vine la putere“3. Proiectul de Consti¬
tuție a fost votat în Adunarea Deputaților la 26 martie și la 27 martie de
Senat4. Nicolae Iorga descrie atmosfera din 26 martie, când un deputat
țărănist a aruncat în aula Parlamentului o sticlă cu gaze lacrimogene: „Un
miros de fosfor se răspândește în sală la votarea Constituției. Majoritatea
10 Marin Nedelea, Aspecte ale vieții politice din România în anii 1922—1926.
Politica guvernului liberal. Regrupări în rândul partidelor burgheze, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1987, p. 50.
127
nici de inevitabila răspundere. Baionete destule au avut și monarhii
Franței și țarii Rusiei. Regele Ferdinand al României nu poate avea pre¬
zumția deșartă să creadă că va avea mai multe baionete decât au avut
predecesorii lui pe căile opresiunii și ale ghilotinei“.
Dacă regele Carol I dăduse înapoi, evitând să apeleze la textul Consti¬
tuției și să dea curs intenției sale de a-1 vedea arestat pe N.D. Cocea, regele
Ferdinand a hotărât să se adreseze justiției. Comentând această decizie,
N.D. Cocea aprecia că pentru paginile antimonarhice din timpul lui
Carol I ar fi putut să înfunde pușcăria „de sute de ori“, dar fostul rege s-a
dovedit a fi „prudent și echilibrat“. După opinia sa, Ferdinand „s-a înscris
fățiș în clubul liberal“11, apărând acest partid împotriva adversarilor po¬
litici. în urma procesului, Cocea a fost condamnat la 18 luni. Datorită
intervențiilor lui O. Goga și ale altor personalități12, a fost eliberat după
9 luni.
Procesul a avut însă efectul politic scontat, întrucât după 1923 n-au
mai apărut, în presa legală, articole în care să fie atacată deschis instituția
monarhică și să se preconizeze un regim republican. A contribuit la
aceasta și cenzura preventivă, care nu îngăduia publicarea materialelor
prin care erau criticați suveranul sau membrii familiei domnitoare.
încă din 1923, guvernul liberal a avut de făcut față unor puternice
mișcări cu tentă extremistă, de dreapta și de stânga. în decembrie 1922 au
izbucnit mari mișcări studențești cu caracter antisemit, mai întâi la Cluj,
apoi în toate universitățile din țară. Cu multă greutate, promițând îmbu¬
nătățirea situației materiale a studenților, guvernul a reușit să potolească
aceste mișcări. Liderii mișcării, între care Corneliu Zelea Codreanu și Ion
I. Moța, vor evoca mereu acest moment, care a impus pe scena vieții
publice „generația de la ’22“.
în octombrie 1923, Corneliu Z. Codreanu, Ion I. Moța și alți câțiva
tineri au pus la cale un complot vizând lichidarea fizică a unor oameni
politici români, între care ministrul Justiției Gh. Gh. Mârzescu, și a mai
multor rabini și bancheri evrei. Complotul a fost descoperit, iar cei care-1
plănuiseră au fost arestați și depuși la închisoarea Văcărești. Aici ei se
rugau la icoana Sfântului Mihail, care avea să devină un fel de talisman
pentru activitatea lor viitoare (în iunie 1927 Corneliu Zelea Codreanu a
23 Arh. N.I.C., fond. Mirón Cristea, dos. 8, f. 26; vezi, pe larg, Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 412-430.
24 Elie Mirón Cristea, Note ascunse. însemnări personale (1895—1937). Ediție
Maria și Pamfil Bilțiu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, p. 99.
133
Faptul că regele se afla în permanență alături de Brătianu și nu lua în
seamă atitudinea opoziției a accentuat starea de tensiune din țară și a
întărit convingerea că suveranul era complet lipsit de inițiativă, preferând
să stea în „umbra“ președintelui Consiliului de Miniștri. Ion I.C. Bră¬
tianu se manifesta tot mai intolerant, declarând că liderii opoziției erau
„câini care latră după automobilul său“25.
La rândul ei, opoziția a decis să-și strângă rândurile. în martie 1925,
Partidul Naționalist al Poporului (creat în mai 1924, prin contopirea
Partidului Naționalist-Democrat cu o grupare desprinsă din Partidul
Poporului, în frunte cu Constantin Argetoianu) a fuzionat cu Partidul
Național. în urma acestei fuziuni, Partidul Național avea doi președinți:
Iuliu Maniu și N. Iorga. Partidul Național urmărea să atragă și Partidul
Țărănesc într-o colaborare pe o platformă antiliberală. Regele nu vedea cu
ochi buni o asemenea colaborare. în iunie 1925, discutând cu mitropo¬
litul Mirón Cristea despre probleme politice, regele a spus că Partidul
Național și Partidul Țărănesc reprezintă o forță neomogenă: „E ca un car
tras de trei cai de rasă deosebită (colorit politic diferit) și din car Stere
(basarabean) mână ținând hățurile“26.
Totuși, opoziția față de liberali a început să se închege, astfel că în
alegerile pentru Camerele Agricole din 25 august 1925, Partidul Național
s-a prezentat în cartel electoral cu Partidul Țărănesc. Opoziția Unită a
reușit să obțină victoria în 41 de județe, Partidul Național-Liberal în 26
județe, iar Partidul Poporului în 4 județe27.
Regele nu putea să facă abstracție de mutațiile ce aveau loc în rândul
electoratului și de atmosfera tot mai ostilă față de guvernul Ion I.C.
Brătianu. De aceea, fără a se depărta câtuși de puțin de liberali, a decis să
facă un sondaj privind atitudinea partidelor din opoziție. Primindu-1 pe
N. Iorga la 2 noiembrie 1925, suveranul l-a tratat „cu o vădită răceală
pentru a mi se spune care sunt condițiile pentru orice guvern, pe care e
liber a-1 alege după interesele țării: «garanția ordinei, păstrarea continui¬
tății și o mână tare», trebuind să se dea pentru toate o garanție“. Suvera¬
nul se declara pentru o fuziune a opoziției în „«partidul unic» dacă se
poate — și acela având raporturi civilizate cu celălalt“28, adică cu Partidul
2. „Creanga putredă“
Principele Carol nu vedea cu ochi buni situația în care se afla regele
Ferdinand și era hotărât să acționeze pentru creșterea rolului monarhiei în
viața de stat. El își exprimase în repetate rânduri opinia că trebuia făcută
„curățenie la Palat“, pentru a se înlătura influența ocultă a lui Barbu
Știrbey și a reginei Maria și, mai ales, pentru a „elibera“ Coroana de sub
„dominația“ lui Ion I.C. Brătianu. Hotărât lucru, moștenitorul tronului
nu era dispus să calce pe urmele tatălui său.
Carol nu se împăca cu gândul de a ocupa unele funcții onorifice, în
calitatea sa de moștenitor al Coroanei, ci căuta să intervină activ în viața
politică. Cadrul istoric în care el își manifesta opțiunile politice nu-i era
însă favorabil. In fond, obiectivul central al lui Carol era sporirea rolului
monarhiei în viața de stat și diminuarea poziției partidelor politice,
îndeosebi a Partidului Național-Liberal și a lui Ion I.C. Brătianu.
Foarte curând, atitudinea lui Carol a depășit cadrul Curții regale,
devenind obiect de controversă publică. în calitate de moștenitor al
Coroanei, Carol avea titlul onorific de inspector general al armatei; dar el,
depășindu-și atribuțiile, a elaborat un plan de înzestrare a armatei române
cu avioane, pe care a încercat să-l traducă în viață peste capul guvernului.
29 Ibidem, p. 336-337.
135
Cum realizarea lui necesita fonduri însemnate, Consiliul de Miniștri n-a
aprobat decât o sumă mică, anihilând astfel intențiile principelui*.
Un alt moment de tensiune a fost înregistrat în primăvara anului
1925, când regele Ferdinand s-a îmbolnăvit, neputându-și exercita —
pentru câteva săptămâni — prerogativele ce-i reveneau. Profitând de
ocazie, Carol a luat — așa cum remarca N. Iorga — „tonul de stăpân, în
Palatul care era să fie al lui și în care n-aveau ce să caute suspecte influențe
străine și față de miniștrii de care ar fi avut a se servi“1. In consecință, el a
încercat să-l aducă „la ordine“ pe Ion I.C. Brătianu și să-i îndepărteze de
la Curte pe B. Știrbey. însănătoșirea regelui a făcut ca aceste planuri să nu
se poată realiza. In vara aceluiași an s-a ivit un nou conflict, generat de
plecarea regelui în străinătate pentru a-și căuta sănătatea. Principele Carol
a pretins ca, în calitate de moștenitor al tronului, să preia el prerogativele
regale în lipsa suveranului. Dar și de această dată s-a izbit de rezistența lui
Ion I.C. Brătianu, care i-a amintit că, potrivit Constituției, în absența
suveranului prerogativele regale erau exercitate de Consiliul de Miniștri.
Atitudinea lui Carol a nemulțumit-o profund și pe regina Maria. Sub
domnia regelui Fedinand ea avea un rol politic major, influențând sau
participând direct la luarea unor decizii importante pentru statul român.
Regina constata cu îngrijorare că fiul ei Carol urmărea s-o anihileze din
punct de vedere politic; pentru ea era limpede că sub regele Carol al II-lea
o aștepta soarta de „regină-mamă“, sau „regină-văduvă“, despuiată de
toate onorurile și avantajele puterii.
în acest conflict, un important rol l-a jucat Barbu Știrbey, administra¬
torul Domeniilor Coroanei, favoritul reginei Maria și cumnatul lui Ion
* în plus, Carol s-a implicat personal în „afacerea avioanelor“. Este vorba despre
achiziționarea unui număr de 50 de avioane de la firma olandeză „Fokker“ contra
sumei de 140 milioane lei. Comisia de recepție, prezidată de Carol, a semnat de
primirea lor în perfectă stare. Dar, în urma unei analize mai atente, s-a constatat că
avioanele aveau asemenea defecțiuni încât nu puteau fi utilizate. A izbucnit astfel un
adevărat scandal public, în urma căruia principele a ieșit foarte „șifonat“. De
asemenea, încercarea lui Carol de a ocupa funcția de președinte al Comitetului con¬
sultativ al aeronauticii române a provocat vii dispute. în acest sens, ni se pare sem¬
nificativ un articol semnat de generalul Gh. Rujinski în care se arăta că, potrivit
Constituției, „prințul moștenitor nu poate avea nici o răspundere pentru actele sale
administrative“, astfel încât nu putea ocupa o funcție care implica răspunderi perso¬
nale (Arh. N.I.C., fond Casa Regală, Principele Carol, dos. 2/1925, f. 144-145;
„România“, din 5 noiembrie 1925).
1 N. Iorga, Supt trei regi, p. 339.
136
I.C. Brătianu. Având un talent deosebit în manevrele de culise, B. Știrbey
acționa fie direct, fie prin intermediul reginei Maria asupra regelui
Ferdinand, în calitate de purtător de cuvânt al lui Ion I.C. Brătianu.
Carol îl socotea pe Știrbey un lago al Curții regale și nu pierdea nici un
prilej pentru a-i arăta ostilitatea. La rândul său, B. Știrbey n-a ezitat să
răspundă principelui moștenitor cu aceeași monedă, astfel încât între cei
doi exista un conflict declarat.
Regele Ferdinand nu vedea cu ochi buni atitudinea lui Carol, atră
gându-i în repetate rânduri atenția că trebuie să-și corecteze comportarea
și să nu cadă pradă firii sale impulsive*.
Repetatele eșecuri în tentativa de a face „ordine la Curte“ și de a se
impune ca factor de decizie în România i-au creat principelui o stare de
spirit extrem de încordată. El devenise obsedat de ideea că „este nu numai
sabotat în acțiunile sale, dar și îndușmănit în funcțiunile pe care le
îndeplinea“2.
Pe de altă parte, pentru Carol viața de familie aproape că nu mai
conta. Principesa Elena își făcuse o „curte proprie“, alcătuită aproape
numai din greci. După ce regele George al II-lea a fost nevoit să abdice
(decembrie 1923), familia domnitoare a Greciei s-a stabilit în România,
spre marea satisfacție a principesei Elena. In această familie, principele
Carol se simțea ca un străin. Pe de altă parte, soția sa era extrem de
pedantă, calculată, oficială; un fir de păr nearanjat la locul lui, sau o scamă
prinsă de haină constituiau, pentru ea, adevărate drame. Prințul Carol era
o fire voluntară, nu ținea la „etichetă“, fapt ce-i atrăgea, nu odată, privirile
mustrătoare ale principesei Elena. Dar poate cel mai grav era faptul că
soția sa avea oroare să întrețină relații sexuale cu el. Principele era priapic
și nu se simțea niciodată satisfăcut. După nașterea principelui Mihai — o
137
naștere extrem de grea, în timpul căreia s-a aflat la un pas de moarte —
principesa îl evita sistematic pe Carol, acceptând ca acesta să aibă relații
cu alte femei. Trăind în preajma familiei regale, Raoul Bossy nota: „Că
această căsătorie [între Carol și Elena] era datorată mai mult unor consi¬
derente dinastice decât unei dragoste adevărate, că ea fusese urmarea, cel
mult, a unei trecătoare atracții fizice, nu încape îndoială. De asemenea,
este cert că exista o prăpastie între temperamentul focos și brutal al lui
Carol, pe de o parte, și natura simțitoare și rafinată a încântătoarei sale
soții, între educația neglijată și lipsită de scrupule morale ale principelui
moștenitor, și ținuta demnă de «cocoană mare», «grande dame» a dom¬
niței de Elada“3. La rândul ei, principesa Elena îl cunoscute în 1923 pe
fiul ducelui de Aosta, despre care scria că „este unul dintre cei mai fer¬
mecători bărbați pe care i-am văzut vreodată, seducător, un metru nouă¬
zeci și nouă în picioarele goale și o ținută nemaipomenită“4. Lilly Marcou
aprecia că principele Carol a bănuit „că era îndrăgostită sau, cel puțin,
fascinată de tânărul duce Amedeo de Savoia, fiul ducelui de Aosta, pe
care-1 menționa cu încântare în scrisorile trimise din Sicilia. Rivalul, un
bărbat frumos, plin de șarm, cultivat și sportiv, a stârnit, pe drept cuvânt,
gelozia lui Carol“5. Principele Nicolae cunoștea bine relațiile dintre Carol
și soția sa, precum și dintre aceasta și ducele Amedeo della Puglia, care,
după moartea tatălui său, a devenit duce de Aosta. El scria că ducele era
„un om încântător, înalt, frumos și foarte plăcut. Eu personal l-am
cunoscut sub această înfățișare. Deoarece relațiile dintre Carol și Elena se
deterioraseră foarte serios, e destul de plauzibil ca acești tineri să se fi
plăcut, ba mai mult, să se fi îndrăgostit și chiar să plănuiască un divorț de
Carol, inițiativa venind de la Elena“. Principele Nicolae conchidea: „Că¬
sătoria cu Sitta [principesa Elena] era pe punctul de a fi anulată — Sitta
îl avertizase pe Carol și acum nu știa cum ar putea să-l mai rețină lângă ea
(de fapt ea nici nu dorea să-l mai aibă în preajmă; dacă o femeie vrea
neapărat ca bărbatul să rămână cu ea face apel la toate mijloacele fizice și
morale să-l împiedice s-o părăsească; și, totuși, deseori lucrurile stau
altfel!) Nu-1 iubea pe el, ci doar poziția ce i-o asigura principele moște
domnitoare. Renunț totodată la drepturile ce mi-ar reveni prin legile țării asupra fiu¬
lui meu și a averii sale.
Mai declar că nu voi avea nici o pretențiune asupra drepturilor la care renunț de
bunăvoie și din propria mea inițiativă și mă angajez, pentru binele tuturor, să nu mă
întorc în țară timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără
autorizația suveranului“ (Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Principele Carol, dos.
2/1925, f. 143; Acte și corespondență... p. 16-17).
16 Deoarece nu s-a făcut o stenogramă a discuțiilor, desfășurarea ședinței este
reconstituită pe baza relatărilor din presa vremii, precum și din: Ion Mamina, Consilii
de Coroană, p. 124-131; N. Iorga, Memorii, vol. V, p. 79-82; Elie Mirón Cristea, Note
ascunse; M.I. Costian, Regele Carol II și partidele politice, p. 14-17; Arh. N.I.C., fond
Casa Regală, dos. 30/1934 (memoriul lui Iuliu Maniu); C. Stere, Preludii. Partidul
Național Țărănesc și „cazul Stere“, București, Atelierele „Adevărul“, 1930, p. 74-75.
17 Arh. N.I.C., fond Ferdinand, Arh. personală, dos. III-80 (f.a.), f. 1.
143
urma căreia să se pășească fără întârziere la măsurile legale pentru recu¬
noașterea principelui Mihai ca principe moștenitor al României“18. Așa¬
dar, nu era vorba de o dezbatere, în urma căreia să rezulte o hotărâre; ea
fusese deja luată, iar cei convocați erau solicitați să contribuie la înde¬
plinirea acestei decizii regale. Discuțiile au fost controversate. Astfel,
I. Mihalache a declarat că regele era singurul în măsură să aprecieze dacă
gestul principelui periclita interesele monarhiei sau ale statului; în
consecință, Partidul Țărănesc va urma decizia suveranului. Iuliu Maniu a
afirmat că dreptul de a hotărî într-o asemenea problemă aparține regelui,
dar că ar fi necesar încă un demers „solemn și oficial“ pe lângă principe,
pentru a-1 determina să revină asupra declarației de renunțare. Până la
aflarea rezultatului, să se suspende ședința Consiliului de Coroană, ur¬
mând ca decizia să se ia ulterior. El a încheiat prin a arăta că Partidul
Național va fi alături de hotărârea suveranului. La rândul său, N. Iorga s-a
oferit să meargă chiar el în Italia pentru a-1 aduce pe principe și a arătat
că Regențele au fost întotdeauna dezastruoase pentru dinastie și pentru
țară. După un schimb de cuvinte „destul de accentuate“19 cu suveranul,
N. Iorga a conchis că va accepta hotărârea luată. în intervenția sa, Al.
Averescu s-a declarat întru totul de acord cu decăderea lui Carol din
calitatea de moștenitor al Coroanei, exprimându-și regretul că această
hotărâre nu a fost luată încă din 1918. Ultimul a luat cuvântul Ion I.C.
Brătianu, care l-a asigurat pe rege de întregul sprijin al guvernului în
ducerea la îndeplinire a deciziei luate. „Cine se opune n-are patriotism“,
a conchis el bătând cu pumnul în masă și strigând „Trăiască regele“.
Astfel, după două ore de discuții, toți participanții au acceptat
punctul de vedere al regelui. Chiar dacă unii au încercat să se opună, ei
n-au pierdut din vedere faptul că, potrivit Constituției, suveranul numea
pe primul-ministru, iar momentul unei asemenea decizii nu era departe.
Despre atitudinea lui Ion I.C. Brătianu în acel moment au fost for¬
mulate, cu diverse prilejuri, cele mai variate aprecieri: de la acuzația că l-a
silit pe Carol să renunțe la prerogativele sale de principe moștenitor, până
la afirmația că n-ar fi avut nici un amestec în această problemă20. Nicolae
Iorga scria fără echivoc: „în acest moment [decembrie 1925], pentru a
18 Ibidem, f. 2.
19 Ibidem, fond Casa Regală, dos. 30/1934, f. 4.
20 Ion Bitoleanu, Din istoria României modeme. 1922—1926, p. 294-296.
144
zdrobi speranțele naționalilor, care pierduseră ocazia unică, dar și ale
țărăniștilor, care-i ajutaseră la aceasta, Ion I.C. Brătianu dădu marea
lovitură care trebuia nu numai să asigure viitorul partidului său, dar și să-i
aservească mai mult Coroana: chestia, noua chestie a prințului Carol“21.
Realitatea este că Ion I.C. Brătianu se găsea în preajma expirării man¬
datului primit în ianuarie 1922; afirmațiile potrivit cărora el urmărea să
rămână la putere pentru încă o perioadă de patru ani nu au nici o bază
documentară. Preocuparea șefului Partidului Național-Liberal era să
desăvârșească opera anunțată prin programul din noiembrie 1921, în pri¬
mul rând să organizeze alegeri comunale și județene care să dea viabilitate
legii administrative din august 1925 și să obțină votarea unei noi legi
electorale. Totodată, el își concentra eforturile în direcția găsirii unei
formule de guvern care să promoveze o politică de continuitate. In iunie
1924, Ion I.C. Brătianu realizase un acord verbal cu Al. Averescu, potrivit
căruia șeful Partidului Național-Liberal va sprijini venirea Partidului
Poporului la putere, iar acesta se angaja să continue opera guvernului
liberal. Totuși, Partidul Poporului nu mai era vigurosul partid din
1919-1920, în timp ce Partidul Național și Partidul Țărănesc se bucurau
de o largă popularitate în rândul maselor. O eventuală fuziune între
naționali și țărăniști — aflată la ordinea zilei — putea periclita serios
pozițiile liberalilor. De aceea, Ion I.C. Brătianu manevra cu iscusință
pentru a torpila fuziunea celor două partide. In 1925, veleitățile autoritare
ale lui Carol nu prezentau un pericol pentru șeful guvernului. Regele
Ferdinand era în puterea vârstei, astfel încât domnia lui Carol apărea de
domeniul unui viitor destul de îndepărtat. Scrisoarea trimisă de principele
Carol a avut darul să îngreuneze manevrele lui Ion I.C. Brătianu.
Factorul decisiv în acel moment a fost regele Ferdinand. Ca de obicei,
regele, extrem de emoționat, nu avea coerența necesară. Patriarhul Mirón
Cristea avea să noteze: „Regele se îneca, plângea, în repetate rânduri“22.
Totuși, el era ferm hotărât să taie „creanga putredă“ din arborele monar¬
hiei23, iar Ion I.C. Brătianu a trebuit să-și adapteze strategia la noile
împrejurări. El și-a dovedit cu acest prilej, încă o dată, capacitatea de a
145
trage maximum de folos din situațiile ivite. In fond, mai devreme sau mai
târziu, tot trebuia să ajungă la o înfruntare decisivă cu Carol. Dacă aceasta
avea loc înainte ca principele să urce pe tron și încă în condiții atât de
puțin onorabile pentru el, însemna că șansele de izbândă erau cu atât mai
mari. De aceea, Ion I.C. Brătianu a decis să urmeze îndeaproape pe
Ferdinand pentru a-și putea îndeplini hotărârea luată24.
Decizia luată de rege trebuia confirmată de Corpurile legiuitoare —
Reprezentanța Națională, care a fost convocată pentru 4 ianuarie 1926.
Chestiunea însă nu era deloc simplă și clară. In primul rând, deoarece
Constituția nu prevedea modalitățile de procedare în cazul renunțării la
calitatea de principe moștenitor, și de aceea se invocau articolele 77 și 83,
care însă nu se refereau în mod expres la problema ce urma să facă
obiectul ședinței Reprezentanței Naționale din 4 ianuarie 1926; posibi¬
litățile de interpretare erau variate* *. In al doilea rând, întreaga concepție
care a stat la baza dezbaterilor de la Sinaia era vulnerabilă: potrivit Consti¬
tuției, puterea emană de la națiune, astfel încât o chestiune esențială
pentru regimul politic existent nu putea fi hotărâtă de rege. în al treilea
rând, acceptarea renunțării principelui moștenitor năștea alte probleme,
neprevăzute în Statutul familiei domnitoare; exilarea unui membru al
familiei, schimbarea numelui, tutela asupra moștenitorului minor, situa¬
ția mamei moștenitorului, modul de administrare a averii celui decăzut
din drepturile sale, domiciliul acestuia etc. In sfârșit, hotărârea Consi¬
liului de Coroană se luase pe baza unei scrisori a principelui, neauten¬
tificată de ministrul României în Italia sau de notarul public din Milano,
24 Vezi, pe larg, loan Scurtu, Criza dinastică din România (1925—1930), Bucu¬
rești, Editura Enciclopedică, 1996 (cap. I).
* Articolul 77 prevedea: „Puterile constituționale ale regelui sunt ereditare în
linie coborâtoare directă și legitimă a Majestății Sale regelui Carol I de Hohenzollern
Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură și cu excluziunea
perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor. Coborâtorii Majestății Sale vor fi crescuți în
religiunea ortodoxă a Răsăritului“. Articolul 83 stabilea: „Regele, în viață fiind, poate
numi o Regență, compusă din trei persoane care, după moartea regelui, să exercite
prerogativele regale în timpul minorității succesorului tronului. Această numire se va
face cu primirea Reprezentanțiunii Naționale. [...] Regența va exercita totodată și
tutela succesorului tronului în timpul minorității lui. [...] Membrii Regenței nu intră
în funcțiune decât după ce vor fi depus înaintea ambelor Adunări întrunite jurămân¬
tul prescris prin art. 82 din Constituțiunea de față“.
146
și ca atare ea putea fi considerată o simplă scrisoare particulară. în plus,
Consiliul de Coroană decisese asupra unei succesiuni ce nu fusese încă
deschisă, act ce era lovit de nulitate, conform prevederilor Codului Civil
în vigoare.
în ziua de 3 ianuarie 1926 s-a ținut un consiliu intim la Sinaia, prezi¬
dat de rege, la care au participat: regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Gh. Gh.
Mârzescu, Al. Constantinescu, Mirón Cristea și principesa Elena; cu acest
prilej au fost aprobate proiectele de lege elaborate de guvern, iar suveranul
a anunțat componența Regenței: principele Nicolae, patriarhul Mirón
Cristea și Gh. Buzdugan, președintele înaltei Curți de Justiție25.
La clubul Partidului Țărănesc și mai ales la cel al Partidului Național
se discuta cu aprindere atitudinea ce trebuia luată la 4 ianuarie; de aceea,
regele a venit în București, unde — sub pretext că voia să comunice com¬
ponența Regenței — a chemat în audiențe succesive pe Ion Mihalache,
Iuliu Maniu și N. Iorga. Primii doi au comentat doar necesitatea Re¬
genței, dar N. Iorga a repus în discuție însăși chestiunea acceptării actului
de renunțare a lui Carol, susținând că hotărârea regelui era rodul influen¬
ței lui Ion I.C. Brătianu și a lui B. Știrbey*. Atitudinea lui N. Iorga punea
într-o delicată situație Partidului Național, deoarece se vedea îndepărtat
de la o succesiune la care se socotea îndreptățit. De aceea, Iuliu Maniu și
C. Argetoianu au depus stăruitoare eforturi pe lângă profesor pentru a-i
domoli intransigența. Până la urmă, N. Iorga a promis că nu va lua
cuvântul în Adunarea Deputaților, cu condiția ca declarația Partidului
Național să fie redactată de el, pentru a putea pune într-însa „aprecieri
155
țărăniștii au devenit mai exigenți în
tratativele lor cu Partidul Național,
susținând că acum ei trebuie „să
gireze pentru naționali“ la Palat34.
Interesante sunt aprecierile Parti¬
dului Comunist din România. Acesta
a văzut în „actul de la 4 ianuarie“ o
nouă etapă pe calea întăririi domi¬
nației Partidului Național-Liberal,
considerat a fi principalul exponent al
marii burghezii industriale și bancare,
interesată în intensificarea exploatării
maselor populare, în limitarea drep¬
turilor și libertăților democratice.
Cunoscutul militant comunist, David
Fabian, scria că hotărârea principelui
Carol de a renunța la prerogativele
sale a fost determinată de „intrigile și
instigațiile clicii Brătianu“35, iar un
document al C.C. al P.C.R. considera
Regele Ferdinand in 1925 că Regența era alcătuită „din agenți
nemijlociți ai liberalilor“, având me¬
nirea să asigure Partidului Național-Liberal „dominarea directă și absolută
a puterii de stat“36.
In ziua de 11 ianuarie 1926, regele Ferdinand adăuga un codicil la
testamentul său, prin care nu lăsa lui Carol nici un fel de avere în țară,
partea lui de moștenire fiind rezervată în bani și în efecte. Codiciliul se
încheia cu urarea ca Cerul să-l ajute pe Carol „în noua viață ce singur și
împotriva voinței noastre și-a ales-o, și să facă urmările acestei alegeri cât
mai ușoare pentru el și pentru țară“37.
38 Arh. N.I.C., fond Carol II. Arh. personală, dos. II — 96/1926, f. 30; fond
Casa Regală, Carol Caraiman, dos. 5/1927, f. 262, 263, 271, 299, 308.
158
după cum pretind Legațiunile României, cu tot mai multă tărie, prin
comunicatele lor. Hotărârea este urmarea unei înverșunate lupte pe care
el a purtat-o împotriva ministerului celor doi frați Brătianu, adevărații
stâlpi ai României de foarte mulți ani care erau sprijiniți de către regina
Maria“39.
Presa internațională, amatoare de „senzații tari“, a pus în circulație
zvonuri dintre cele mai fanteziste, privitoare la criza dinastică din Româ¬
nia, nedându-se în lături de la publicarea unor false interviuri date de
Carol. In fața acestei situații, fostul principe, preocupat de problemele
personale și nedorind să se facă agitație în jurul numelui său, a trimis la
2 februarie 1926 o scrisoare patriarhului Mirón Cristea, în care afirma:
„Mulți cred că am fost victima unui complot, că am fost silit să fac pasul
cunoscut. Pot asigura pe I.P.S. Ta că am acționat după singura mea vo¬
ință și complet conștient de fapta mea“40. De asemenea, el asigura pe
C. Diamandi, ministrul României la Paris, că nu va da nici un fel de ex¬
plicații vreunui ziarist, din partea oricui ar veni, în legătură cu situația sa41.
După enorma agitație din primele zile ale lunii ianuarie 1926, pro¬
blema dinastică a ieșit din atenția presei interne și a partidelor politice.
Regele Ferdinand a căpătat răgazul necesar pentru a se ocupa și de alte
probleme, mult mai apropiate firii lui. La împlinirea vârstei de 60 de ani
a întemeiat la Iași „Fundația Regele Ferdinand“, destinată educației
tineretului, precum și cercetărilor în domeniul științelor fizice și ale
naturii. A putut efectua deplasări prin țară, prilej cu care a identificat noi
plante, mai ales în Delta Dunării și în zonele muntoase. A putut citi în
liniște la reședințele sale din Cotroceni, Scroviștea sau Peleș; a stat la o
cafea sau la o țuică de vorbă cu personalități din lumea științelor și artelor.
La rândul său, regina Maria a luat o decizie oarecum neașteptată:
trecerea la ortodoxism. Patriarhul Mirón Cristea nota că în ziua de
25 martie 1926 (Buna Vestire) principesa Ileana l-a întrebat dacă ar putea
cumineca pe mama sa: „I-am spus «cu plăcere» dacă crede în sacramentul
nostru. De altă parte, noi avem cu anglicanii bune raporturi. Prințesa
mi-a răspuns: «Mama se va bucura nespus de mult de aceasta, fiindcă
dorește foarte mult să o cuminece I.P. Sfinția Ta» dar trebuie să se
7 Ibidem, p. 274.
8 „D.S.“, nr. 30, ședința din 27 martie 1926, p. 832.
9 N. Iorga, Istoria românilor, vol. X, p. 452-433.
10 „Viitorul“, din 3 noiembrie 1928.
11 Mersul crizei politice, în „îndreptarea“, din 30 martie 1926.
163
Partidul Țărănesc și Partidului Național și formarea unui guvern unitar.
Șefia noului partid și a guvernului trebuia să fie încredințată generalului
Al. Averescu. Liderii Naționali au respins oferta, întrucât considerau că
Partidul Național își putea asuma singur misiunea de a alcătui noul
cabinet. La rândul lor, țărăniștii apreciau că numai un guvern național
țărănesc putea să „împiedice pe liberali de a-și continua guvernarea sub
președinția generalului Al. Averescu“12.
La insistențele Partidului Țărănesc au reînceput tratativele între Iuliu
Maniu și N. Iorga pe de o parte și I. Mihalache și dr. N. Lupu pe de alta,
în vederea formării guvernului de coaliție. Dar, deși țărăniștii erau dispuși
să facă mari concesii13, Iuliu Maniu nu a acceptat alcătuirea unei liste
comune de guvern; după lungi conciliabule, s-a convenit ca atât
I. Mihalache, cât și N. Iorga să prezinte regelui liste de partid, făcând
fiecare precizarea că un guvern național-țărănesc „se poate constitui într-o
oră“14. La noua audiență, I. Mihalache, N. Iorga și A. Averescu au înfă¬
țișat suveranului liste de partid, urmând ca regele să decidă asupra struc¬
turii guvernului. C. Argetoianu avea să relateze: „Cum a intrat la rege,
Iorga i-a întins lista cu Maniu în cap și i-a spus că îi aducea propunerea
de guvern rezultată din deliberarea partidelor, în favoarea cărora țara se
pronunțase în toate alegerile din ultimul an. «Cu aceasta misiunea mea
oficială era îndeplinită și terminat㻓. N. Iorga îi mărturisea lui Argeto¬
ianu: „«Ceea ce a urmat nu mai privea partidele, și de aceea m-am abținut
să o împărtășesc domnilor adunați ieri seară la mine». Mie însă nu vrea
să-mi ascundă nimic. «Regele s-a arătat foarte abătut și nu știa cum să
înceapă ce vrea să-mi spună. Și atunci am început eu. I-am deslușit marea
greșeală inițială pe care a făcut-o dându-se pe mâna lui Brătianu și impu¬
nând țării atâta vreme un guvern nesuferit. Ca să-și scape pielea, Brătianu
l-a dus la crima imolării fiului său și-l va duce din treaptă în treaptă tot
mai jos, până la prăbușirea Coroanei. Am vorbit trei sferturi de ceas,
mi-am ușurat sufletul, și am încheiat rugându-1 să nu dee nici o atenție
părții formale a audienței mele. Eram convins că va forma guvernul pe
care-1 va ordona Brătianu. Dacă mă prezentam în fața lui cu o listă, era ca
să îndeplinesc o formalitate constituțională. In cazul în care lista nu i-ar
31 Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 5/1927, f. 56.
32 Dionisie Nobilescu, Restaurația, București, 1930, p. 34.
* Nici niciodată, nici cu orice preț.
33 „îndreptarea“, din 18 iunie 1930.
34 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 30/1934, f. 4.
35 Ibidem, dos. 32/1925, f. 258.
36 Declarațiile suveranei despre întrevederea cu fiul său, în „Adevărul“, din 27 oc¬
tombrie 1926.
169
Regele Ferdinand a ratificat, prin semnătura sa, legile adoptate de
Parlamentul averescan — între care cele privind fabricarea de vagoane și
locomotive în țară, împroprietărirea ofițerilor decorați cu ordinul „Mihai
Viteazul“ cu câte 25 ha teren arabil, înființarea Camerelor de Muncă. La
stăruința regelui, Vasile Goldiș, ministrul Cultelor, a semnat cu cardinalul
Gasparri, la 10 mai 1927, concordatul cu Vaticanul, prin care se regle¬
menta funcționarea bisericii catolice din România. Patriarhul Mirón
Cristea aprecia că Goldiș „a fost prea conciliant“37, întrucât nu erau regle¬
mentate convenabil problemele privind averea parohială, limba în școlile
congregaționale, atribuțiile episcopiei de la Gherla. Dar, la insistențele lui
Averescu, concordatul a fost semnat, urmând ca problemele în litigiu să
fie rezolvate ulterior. Ca urmare a concordatului, regele Ferdinand a obți¬
nut „iertarea“ Papei pentru faptul că și-a botezat copiii în religia ortodoxă.
Regele, care era profund religios, habotnic chiar, a primit această veste ca
o dezlegare, fiind un balsam pentru sufletul său chinuit.
Multe discuții a suscitat decretul regal privind numirea lui Dimitrie
Burileanu, jurist, în funcția de guvernator al Băncii Naționale a
României. Cei mai mulți aruncau vina pe Octavian Goga, ministrul de
Interne, care a stăruit ca Burileanu, prietenul său personal, să fie numit
într-o funcție pentru care nu avea pregătirea necesară. Mihail Manoilescu
— subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe — făcea o constatare de un
ordin mai general, pentru moralitatea elitei politice românești: „Să
numești în posturile publice cele mai grele prieteni de masă; să avantajezi
funcționari incorecți pentru că au intervenit în favoarea lor doamne ire¬
zistibile; să împărți puterile statului la ziariști care te adulează; să treci în
Parlament legi alcătuite de funcționarii tăi și pe care tu nici nu le-ai citit;
să periclitezi, pentru o glumă bună urmată de aplauze, un interes de stat;
să vii în fruntea unui departament atunci când nimic nu te cheamă acolo
ca să primești audiențe prelungite cu o notă galantă; să accepți la inspec¬
țiile făcute în țară ca subalternii să-ți aranjeze mese ce încep ca un banchet
oficial și se sfârșesc ca un chef de mahala, iată atâtea forme de neseriozitate
care pot părea anodine, dar care, în realitate, sapă în chip nevăzut presti¬
giul conducătorilor față de mulțimea ce vede și înțelege totdeauna mai
mult decât îngăduie distanța la care e ținută“38.
43 Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 5/1927, f. 102.
44 Ibidem.
45 Ibidem, dos. 2/1926, f. 60.
46 Vezi pe larg: Diana Fotescu, Americans and Queen Marie of Romania. A sélec¬
tion of documents, Iași, Oxford, Portland, 1998; Adrian Silvan-Ionescu, Qiieen Marie
of Romania and the American West, în In Honorem Paul Cemovodeanu, București,
Editura Kriterion, 1998.
47 C. Constante, Cum a fost primită M.S. Regina în America. Impresiile unui
ziarist american, București, Tipografia Dorneanu, 1927, p. 28.
172
fotografiat-o în costum de indian, de cowboy, dar și în toalete moderne
care au apărut în presa americană; mulți i-au adresat întrebări delicate, la
care regina nu a ezitat să răspundă cu dezinvoltură, spre deliciul cititorilor
americani. Intre altele a declarat că ar vrea să joace într-un film despre
viața sa, fapt fără precedent în istoria cinematografiei. Toată zarva în jurul
vizitei a fost curmată brusc de o veste neplăcută venită din România.
Având în vedere starea critică în care se găsea regele, guvernul a decis să-i
telegrafieze reginei, rugând-o să-și întrerupă turneul și să vină urgent în
țară. In zilele de 6 și 8 decembrie, regele a fost supus unei operații chirur¬
gicale*, cu rezultate îndoielnice.
Fiind la curent cu situația din România, Carol a hotărât să iasă din
rezerva pe care și-o impusese, iar la 8 decembrie 1926 făcea prima decla¬
rație publică după renunțarea la prerogativele sale de moștenitor al
Coroanei. Textul ei, apărut în ziarul parizian de mare tiraj „Le Matin“, era
următorul: „A trecut un an de zile. Nu-mi întrerup tăcerea ca să vă spun
cine știe ce secrete. De câtva timp în urmă se răspândește cu insistență
zvonul că aș proiecta o lovitură de stat, zvon crezut chiar în cercurile care
ar trebui să fie mai bine informate. Ei bine, dezmint în modjibsolut orice
intenție despre vreo lovitură de stat. Cunosc interesele și^îtuația țării mele
— care îmi preocupă gândurile necontenit — le cunosc prea bine ca să
încerc vreo aventură care i-ar putea face rău“48. Așadar el dezmințea zvo¬
nurile că ar încerca să recurgă la o lovitură de stat, dar nu și pe cele că ar
urmări să revină în țară, lăsând astfel să planeze un echivoc semnificativ49.
Regele, care-și simțea sfârșitul aproape, era realmente îngrijorat de
perspectiva ca România să fie condusă de o Regență și înclina spre repu¬
nerea lui Carol în drepturile sale, cu condiția de a se despărți de Elena
Lupescu și a relua căsătoria cu principesa Elena. Așa se explică faptul că,
având aprobarea suveranului, Al. Averescu a trimis la Paris pe colonelul
Al. Manoilescu pentru a discuta cu fostul principe o eventuală „formulă
de reîntoarcere“50. Carol s-a arătat însă circumspect față de emisarul pri
mului-ministru, mulțumindu-se să-i înmâneze, la 16 decembrie, o scri¬
soare în care afirma: „Dorința mea sinceră și nestrămutată este de a fi util
patriei și tronului, cu asentimentul regelui. Aș voi, ca și dvs., ca zvonurile
183
In noaptea de 4/5 iunie și în dimineața zilei de 5 iunie, B. Știrbey a
avut consultări cu reprezentanții principalelor partide politice, în vederea
constituirii guvernului de uniune națională. într-un timp record el a
reușit să obțină acordul Partidului Național-Liberal, Partidului Național
Țărănesc, Partidului Țărănesc și al grupărilor conduse de C. Argetoianu
și Stelian Popescu.
Guvernul Barbu Știrbey a depus jurământul în ziua de 5 iunie 1927.
Și de această dată Ion I.C. Brătianu și-a impus voința regelui Ferdinand.
Suveranul considera că cea mai bună soluție pentru curmarea luptelor
politice și pentru desfășurarea unei activități rodnice era aceea a guver¬
nului de concentrare, prin colaborarea tuturor partidelor parlamentare.
Totuși, regele a trebuit să accepte soluția urzită de președintele Partidului
Național-Liberal, sprijinit de regina Maria.
întrunit sub președinția lui Barbu Știrbey la 6 iunie, noul guvern
dădea publicității un manifest prin care-și exprima voința de a asigura
„temeiurile dinastiei naționale, urmând în totul hotărârii M.S. regelui
relative la succesiunea la tron și la desemnarea Regenței“88. Astfel, printr-o
abilă manevră, liberalii au reușit să-i solidarizeze public pe național
țărăniști cu actul de la 4 ianuarie 1926. în aceeași zi s-a anunțat dizolvarea
Corpurilor legiuitoare și organizarea de noi alegeri la 7 iulie pentru
Adunarea Deputaților și în zilele de 10-14 iulie pentru Senat.
Vestea creării guvernului Știrbey a fost primită cu stupoare de opinia
publică. Constantin Argetoianu scria că: „Numirea lui Știrbey era aproape
o sfidare aruncată de puterile oculte în obrazul tuturor“89. La rândul său,
Mihail Manoilescu nota: „Instalarea în fruntea guvernului a lui Știrbey,
care nu apăruse până atunci pe față în viața publică — după cum într-o
casă decentă nu apar niciodată la vedere pe un balcon anumite obiecte de
întrebuințare intimă — constituie nu numai o culme a lipsei de pudoare,
ci și o culme a imprudenței politice. Toată lumea — și chiar unii liberali
la care bunul-simț învinge sectarismul de partid — socoteau îndrăzneață
afișare a lui Știrbey în clipa în care bunul rege își trăia ultimele zile drept
impietate. Din ce întunecată și apocaliptică tragedie shakespeareană pu¬
tuse scoate Ionel Brătianu acest scenariu de groază, în care agonia soțului
88 Arh. N.I.C., fond Președ. Cons. Min., dos. 16/1927; „Viitorul“, din 8 iunie
1927.
89 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 119.
184
trebuia să fie prezidată de trufia de învingător a prietenului! Țara suferea
de această impudică temeritate, ca de o palmă pe obrazul ei curat“90.
Pentru Brătianu misiunea lui Știrbey se încheiase în momentul în care
miniștrii național-țărăniști au subscris public la deciziile din 4 ianuarie
1926. De aceea a căutat pretextul pentru înlăturarea acestui guvern și
preluarea de către el a conducerii țării. Pentru a acoperi aceste manevre,
fruntașul liberal a cerut prezentarea partidelor participante la guvern pe
liste comune, propunând ca Partidul Național-Liberal să obțină 220 de
mandate, iar Partidul Național-Țărănesc un număr de 150 de locuri în
Adunarea Deputaților. Evident, Iuliu Maniu n-a acceptat, propunând ca
fiecare partid să se prezinte pe liste proprii. Deosebirile de vederi au
început să devină publice. Iuliu Maniu declara că „noi nu putem să ne
prezentăm înaintea alegătorilor noștri pe aceeași listă cu hoții de urne din
alegerile trecute și cu oamenii care în Parlamentul trecut au votat legi
catastrofale care au adus anarhia în țară, mizeria și starea economică
insuportabilă din provinciile unite, în special din Ardeal și Banat“. Lide¬
rul național-țărănist susținea că partidul său „este îndreptățit să pretindă
oricând conducerea țării“91. De câteva luni Partidul Național-Țărănesc
inițiase o puternică acțiune pe plan european — mai ales în Franța, Ger¬
mania și Cehoslovacia — prin care condamna politica liberalilor pentru
nesocotirea drepturilor democratice, subordonarea instituției monarhice.
Regele a aflat despre această campanie, exprimându-și nemulțumirea față
de „agitațiunile exclusiviste ale ardelenilor și de sectarismul politic al
domnului Maniu“. El vorbea despre „răul pe care-1 fac țării prin campania
dusă în străinătate în contra stării de lucru de aici, pe care o prezentau în
culori neadevărate și era surprins că interesul de partid putea într-atâta să
întunece mintea și sufletul conducătorilor lui“92. Având în vedere această
atitudine a regelui, declarațiile atât de ferme ale lui Maniu privind
„îndreptățirea“ Partidului Național-Țărănesc de a „pretinde“ conducerea
țării nu aveau nici o șansă.
Pe de altă parte, Ion I.C. Brătianu ținea să precizeze: „Ni s-a întâm¬
plat uneori să renunțăm la guvern, nu ni s-a întâmplat niciodată să cerem
185
guvernul și să nu reușim. [...] Ei bine, îl revendicăm în aceste împre¬
jurări“93. Declarația lui Brătianu era o sfidare nu numai la adresa celorlalți
lideri politici, dar și a regelui Ferdinand, arătând limpede că suveranul
nu-și putuse îndeplini obligația constituțională de a numi pe miniștrii săi,
deoarece aceștia i-au fost impuși. Alcătuit din miniștri „care se urau între
ei și n-aveau nici un sentiment și nici o stimă pentru un conducător
răsărit prin surprindere, mulțumită unor uneltiri personale pe drept osân¬
dite de conștiința publică“94, guvernul Știrbey avea zilele numărate.
La 21 iunie, Brătianu a convocat la el acasă pe primul-ministru și o
parte a miniștrilor (liberali și independenți), punând problema demisiei.
I s-a adresat lui Argetoianu: „Pe ce motiv îți dai demisia, domnule Argeto
ianu?“ Acesta, cu prezență de spirit și uihor, a răspuns: „Pe temeiul totalei
incapacități a guvernului și a numeroaselor gheșefturi săvârșite de primul
ministru“95. Intr-adevăr, miniștrii liberali și independenți și-au prezentat
demisia, astfel că Barbu Știrbey și-a depus mandatul.
Urma ca regele Ferdinand să numească un nou președinte al
Consiliului de Miniștri. Suveranul s-a oprit — așa cum scria Iorga —
„asupra acelora pe care-i cunoștea, cu care lucrase, care nu aduceau după
dânșii imponderabilul, neprevăzutul neliniștitor: asupra liberalilor, adică
asupra lui Ion I.C. Brătianu, cu care începuse și cu care deci era să se mân
tuie această scurtă și fără așezare domnie a aceluia care fusese, totuși, din
mila lui Dumnezeu, realizatorul unității naționale“96. Intr-adevăr, regele
a însărcinat cu formarea guvernului pe Ion I.C. Brătianu. După numai
trei săptămâni, ideea guvernului de colaborare era astfel abandonată. în
locul unui guvern de uniune națională, se constituia un guvern de partid,
cu deosebirea că în locul lui Al. Averescu era acum Ion I.C. Brătianu.
Guvernul Ion I.C. Brătianu a depus jurământul la 22 iunie 1927, în
fața unui rege aproape muribund. Președintele Consiliului de Miniștri
ținea să-și afirme cu pregnanță autoritatea: „Am primit greaua însărcinare
ce mi-ați dat cu conștiința deplină a răspunderii ce este legată de ea, dar
și cu hotărârea de a o aduce la bun sfârșit, spre deplina satisfacție a nevoi¬
lor țării și a dorințelor Coroanei“97. în cuvântul său, regele Ferdinand și-a
186
exprimat regretul că guvernul de uniune națională nu s-a putut realiza:
„Fie că ideea aceasta este poate iluzia mea, fie că ea nu este încă destul de
coaptă“. El a ținut să-și exprime dorința ca guvernul să nu piardă din ve¬
dere „spiritul de reconciliere“98. Studiindu-i figura, C. Argetoianu —
ministrul Agriculturii și Domeniilor — nota: „Pe fața lui de ceară numai
ochii aveau viață“99. Un alt ministru, C.D. Dimitriu avea să scrie:
„Doborât de boala necruțătoare care i-a pus sfârșit zilelor, el nu manifesta
nici un fel de revoltă, primea pe cele bune cu o mulțumire liniștită, ca o
urmare firească a rânduielilor și a muncii lui, iar pe cele rele cu resemnare
de martir. [...] Era la Scroviștea, în cursul lunii iunie 1927, cu prilejul
depunerii jurământului miniștrilor din cabinetul Brătianu. îmbrăcat
într-un costum civil, pe care-1 purta cu o discretă eleganță, stând într-un
larg fotoliu, ne primi pe toți cu deosebita sa bunăvoință. Prea slăbit, doar
ochii, plini de duioșie, erau vioi și expresivi. Nu-și da nici o silință să pară
altfel decât era. Uneori, o clipită, fața i se înroura — erau semnele dure¬
rilor care-1 năpădeau, apoi liniștea și surâsu-i melancolic îi reveneau din
nou“100.
Formarea guvernului Brătianu a fost primită cu indignare de națio
nal-țărăniști. Iuliu Maniu declara că: „Absolutismul monarhic s-a prefă¬
cut în dictatură pe față“101. Era, desigur, o exagerare, deoarece regele nu a
avut niciodată veleități de dictator, și cu atât mai puțin acum, în iunie
1927.
Rămânea însă problema de fond, caracteristică întregii domnii a lui
Ferdinand I. A dorit, toată viața, un guvern de uniune națională. Dar nu
a avut tăria de a-1 impune. Prin aceasta, se deosebea de înaintașul său
Carol I, care a știut să domine viața politică internă, prin sistemul rota¬
tivei guvernamentale. Nicolae Iorga scria: „Bunătatea lui Ferdinand I,
aplecarea spre sentimentalități, dispoziția sa de a se lăsa necontenit influ¬
ențat de familia sa și de prietenii familiei sale, și nu mai puțin criticabila
pornire spre intrigi și curse contra oamenilor pe care-i ținea la putere
făceau ca asupra portofoliilor ministeriale să fie o continuă râvnire păti¬
mașă, cu întrebuințarea forțelor oculte de la Palat, fiecare crezând că pe
98 Ibidem.
99 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 143.
100 Regele Ferdinand. Mărturii contimporane, p. 76.
101 „Patria“, din 24 iunie 1927
187
alte căi decât ale luptelor politice fățișe se poate ajunge la guvern“. In
marea sa misiune constituțională, de a fi arbitru între partidele politice,
Ferdinand I a eșuat, a fost un învins și el era, desigur, conștient de această
realitate în momentul când, la 22 iunie 1927, încordându-și ultimele
puteri fizice, primea jurământul guvernului Ion I.C. Brătianu. Avea în
fața sa un mare om politic, un spirit dominator, pe care nu l-a putut
înfrunta niciodată, chiar dacă, în sinea sa ar fi dorit să-și afirme voința.
Dar nu a reușit; era un om politic incapabil să-și impună punctul de
vedere, și de aceea s-a lăsat dominat de Ion I.C. Brătianu.
Aducând la cunoștința opiniei publice faptul constituirii guvernului
prezidat de I.I.C. Brătianu, ziarul „Viitorul“ afirma că obiectivul funda¬
mental al acestuia era acela de a respecta întru totul „cele legal statorni¬
cite“ la 4 ianuarie 1926102. Cea dintâi grijă a președintelui Consiliului de
Miniștri a fost aceea de a „aduce la respect“ pe principele Carol, spre care
începeau a se îndrepta tot mai mulți oameni politici, doritori să pună
capăt dominației liberalilor. La insistența lui I.I.C. Brătianu, suveranul a
trimis la Paris în ziua de 4 iulie pe generalul Ernest Baliff, șeful Casei
Militare a regelui, cu următoarele instrucțiuni: „Să demonstreze cât mai
limpede cu putință că nu există, pentru prinț, decât o singură alternativă:
să fie consecvent cu el însuși în viața pe care, împotriva dorinței tuturor,
a vrut să și-o creeze, și să respecte în mod loial și fără reticențe conse¬
cințele inexorabile ale renunțării sale la tron“. Totodată regele arăta că
„este indispensabil ca principele să facă, fără nici o întârziere, o declarație
publică, declarație care să nu lase pentru nimeni nici o îndoială și care să
taie scurt agitațiile celor care, în scop criminal, vor să se servească de
persoana lui“103. E. Baliff ducea cu el și o epistolă a lui I.I.C. Brătianu
către fostul principe Carol, în care liderul liberal afirma că scrisoarea de
renunțare din 28 decembrie 1925 era „manifestarea voinței unui bărbat
matur, care, în plină cunoștință a drepturilor și datoriilor sale și a conse¬
cințelor lor, voia conștient și cinstit să renunțe la o situație a cărei răspun¬
dere n-o primea și să-și asigure noi condițiuni de viață“. In concluzie,
șeful guvernului cerea „fiului și nepotului de rege [...] să împiedice, pe cât
depinde de dânsul, încercările criminale“ ale celor care urmăreau să
schimbe actul de la 4 ianuarie, asigurându-1 că acesta va fi „cel mai mare
104 Scrisoarea lui Ion I.C. Brătianu către fostul principe Carol, în „Viitorul“, din
16 mai 1930; Acte ți corespondență..., p. 25-26.
105 „Monitorul oficial“, nr. 158 bis, din 22 iulie 1927.
106 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 32/1925, f. 127.
107 Ibidem, fond Min. de Interne, dos. 606/1927, f. 10.
189
acestei hotărâri, să zdruncine temeliile statului“108. Din ordinul ministru¬
lui de Interne LG. Duca, generalul Davidoglu, comandantul Jandarme¬
riei, a convocat pe toți șefii de brigăzi și regimente și le-a comunicat că
„dorința regelui“ era ca Partidul Național-Liberal să câștige alegerile, iar
jandarmii să acționeze în consecință109. De asemenea, guvernul a angajat
agenți electorali care aveau misiunea de a nu îngădui partidelor din opo¬
ziție să-și desfășoare propaganda electorală. Mihail Manoilescu relata că
s-a deplasat în orașul Zimnicea, dar când a coborât din mașină au apărut
cinci vlăjgani, care l-au întrebat: „Cine ești dumneata? Și cine v-a lăsat să
intrați în oraș?“110. A fost dus imediat la Poliție, de unde a fost salvat de
un fruntaș liberal, care l-a invitat la el acasă.
, Cu toate interdicțiile ordonate de guvern, opoziția nu a pierdut ocazia
să critice Partidul Național-Liberal și să ridice problema „constituțională“
a revenirii principelui Carol în țară, pentru a ocupa tronul ce urma să
devină foarte curând liber. Partidul Național prezidat de N. Iorga și-a axat
propaganda electorală pe combaterea actului de la 4 ianuarie 1926,
cerând în mod deschis revenirea lui Carol în țară pentru a se asigura astfel
„continuitatea firească a dinastiei“111. La rândul său, liderul național
țărănist Al. Vaida-Voevod declara: „Când însă voința unui întreg neam ar
pretinde revizuirea actului de la 4 ianuarie, oare ce putere ar mai
reprezenta acel «petec de hârtie»?“112. Intr-un manifest național-țărănist,
difuzat în județul Romanad, se putea citi: „Un rege în agonie și inconști¬
ent a găsit de cuviință să aducă iar la cârmă acel partid [Național-Liberal]
pe care țara nu l-a vrut. Partidul Național-Țărănesc voiește să aducă în
fruntea țării pe prințul Carol, care s-a înscris ca român în acest partid și
care și-a dat cuvântul că o să ia toate moșiile boierilor și vi le dă vouă. Al
vostru e pământul, prințul Carol vi-1 dă“. Un alt manifest, redactat în
versuri, glăsuia: „Tu prinț pribeag prin alte țări / întoarce gându-n fapt de
seară / Spre mândra și întristata țară / De aci în răsărit de zori / ... Să vii,
să vii ca un Mesia / Să dărâmi culcușul tiraniei / Și de pe cerul României
/ Să ștergi odată Brătienia“113. Blocul Muncitoresc-Țărănesc a abordat și
191
La rândul său, Partidul Social-Democrat, prin glasul lui Litman
Ghelerter, arăta: „Noi, socialiștii, suntem de părere că chestiunea dinastiei
și formei de guvernământ este de o mică importanță. [...] Dinastia este o
formă trecătoare. [...] Noi nu agităm acolo unde folosul mulțimii este
îndoielnic. Dar dacă este vorba ca chestiunea pornită la 4 ianuarie să se
transforme într-o chestiune a dinastiei Brătianu, atunci P.S.D. își va
înzeci forțele pentru a împiedica o aventură neavenită pentru țară“115.
Cum era de așteptat, alegerile parlamentare au fost câștigate de libe¬
rali, care au obținut 61,69% din totalul voturilor și 318 locuri în Aduna¬
rea Deputaților; pe locul următor s-a clasat Partidul Național-Țărănesc cu
22,09% și 34 deputați116. Reține în mod special atenția faptul că Partidul
Poporului, abia plecat de la guvern, n-a reușit să întrunească decât 1,93%
din totalul voturilor pe țară, neputând să-și trimită nici un reprezentant
în Adunarea Deputaților. Așa cum remarca un ziar contemporan, „Brătia¬
nu a crezut că este momentul venit să dea o lecție averescanilor pentru
necredința lor“117. O situație similară s-a petrecut cu Partidul Național,
care a obținut doar 1,02% din voturi, astfel încât însuși N. Iorga și-a
pierdut locul pe care-1 deținuse mai mult de un deceniu în forul legislativ
suprem al României. Dându-și seama că e cam exagerat cu exigențele
anticarliste, guvernul nu i-a pus contracandidat lui N. Iorga într-o alegere
parțială, astfel încât acesta a reușit, în scurtă vreme, să revină în Parla¬
ment.
Opoziția a contestat vehement rezultatul alegerilor. Partidul Poporu¬
lui considera că modul în care s-au desfășurat alegerile „constituie o
comedie rușinoasă și tristă“118 119, iar Iuliu Maniu declara că în urma acestor
alegeri nu a rezultat un Parlament, ci „o adunare particulară culeasă prin
furt și• •fraudă din toate părțile, fără nici o morală politică și fără nici un
prestigiu«lio1.
Deoarece starea sănătății regelui devenise critică, guvernul a hotărât
convocarea Corpurilor legiuitoare pentru 17 iulie, în loc de 27 iulie cum
se stabilise inițial, iar suveranul a semnat decretul ce i s-a prezentat.
192
Regele Ferdinand s-a mutat de la Scroviștea la Sinaia, unde era mai
răcoare. Un martor al momentului relata că a călătorit cu o mașină de la
Scroviștea și a urcat în tren la Periș: „Suveranul a sosit împreună cu
Majestatea Sa regina și principesa Ileana. Nici un ceremonial. A coborât
încet din automobil și a răspuns cu același surâs blând la salutul nostru
respectuos. Răul făcuse progrese înspăimântătoare. Cineva din personalul
Curții a vrut să-l sprijinească în drumul scurt către tren, dar regele făcu o
sforțare și urcă singur puntea improvizată care ducea la vagonul său, aju
tându-se numai de brațele ei“120. La Sinaia s-a stabilit în castelul Pelișor;
ziua, din cauza căldurii și pentru a nu indispune pe cei din jurul său cu
mirosul său morbid, stătea într-un cort amenajat la tulpina unui brad. A
cerut să i se amenajeze o stâncărie plantată cu flori alpine, pe care le privea
în clipele în care boala nemiloasă îi lăsa un cât de mic răgaz. Aici și-a
petrecut ultimele zile de viață, având o carte de rugăciuni în mână, pe care
o știa pe dinafară.
In seara zilei de 19 iulie 1927 s-a anunțat că, prin validarea manda¬
telor deputaților și senatorilor, Parlamentul era legal constituit. Câteva
ore mai târziu s-a anunțat moartea regelui Ferdinand. Tratamentul cu
gramul de radiu, adus cu avionul din Belgia, într-un container ce cântărea
275 de kg n-a ajutat la nimic121. Comunicatul oficial, dat publicității în
dimineața zilei de 20 iulie 1927, afirma că regele a murit la orele 2,15122.
Potrivit unor informații, el ar fi încetat din viață cu 34 de ore mai îna¬
inte123, dar vestea a fost tăinuită pentru a se putea constitui noile Corpuri
legiuitoare deoarece, în caz contrar, urma să se întrunească Parlamentul
dizolvat, în care averescanii dețineau majoritatea mandatelor, iar
I.I.C. Brătianu a căutat să evite o asemenea eventualitate.
De la Sinaia, corpul neînsuflețit al lui Ferdinand a fost adus în Bucu¬
rești și depus la Palatul Cotroceni. Pregătirea funeraliilor a fost presărată
cu mai multe incidente: corpul regelui a fost așezat într-un coșciug de
duzină, drept care s-a hotărât ca el să fie îmbrăcat în catifea purpurie.
Scena tapițerului ciocănind coșciugul în care regele își dormea somnul de
„ TESTAMENTUL MEU
In urma boalei de care cu voia lui Dumnezeu și prin bunele îngrijiri ale
medicilor noștri am scăpat cu bine, socotit-am de a mea datorie să-mi așez în
scris dispozițiile mele testamentare.
Luând hotărârile din urmă și gândindu-mă la sfârșitul vieții mele,
îndreptez către A-Tot-Putemiculprinosul recunoștiinței mele că mi-a îngăduit
să-mi consacru munca popondui român, a cărui propășire a fost fără preget și
fără încetare, scopul vieții mele.
Neuitatul și înțeleptul meu unchiu, regele Carol I, în lunga și slăvită sa
domnie a întemeiat puternic și sănătos noul stat al României, dezvoltând
minunatele însușiri de muncă și de progres ale poporului ei, redeșteptând și
organizând în glorioasa ei armată străbunele virtuți ostășești ale neamului ei.
Rezemat pe aceste virtuți, la rândtd meu am putut desăvârși opera națională și
am aflat în clipele cebr mai hotărâtoare împrejurări credința neclintită și
eroismul nețărmurit al oștirii de care mă simt legat din adânad sufletului.
A vrut astfel pronia cerească să nu lase fără rod domnia mea și a dat
dragostei mele de neam cea mai scumpă și fantă răsplată. Ridic până la ultima
suflare ruga mea fierbinte ca să binecuvinteze și în viitor soarta poporului român
și să hărăzească iubitului meu fiu, viitond rege al României întregite, ajutor
ceresc, ca la rândul săii să întărească și să sporească moștenirea națională, unind
tot mai strâns puterile și însușirile românilor din toate ținuturile și din toate
straUirile sociale.
Cu inima de părinte îndemn pe Carol să nu înceteze în orice clipă și în orice
împrejurare de a-și închina toate puterile neamului și statului în ale căror slujbă
'195
îi este hotărât să trăiască. Multe și grele sunt grijele Domnitorului în truda
neîncetată în serviciul statului, ele se stăpânesc însă prin simțul datoriei și al
jertfirei de sine; iar în fața greutăților, binecuvântarea lui Dumnezeu și ajutorul
sfetnicilor celor buni nu vor lipsi, precum nu mi-au lipsit în vremea domniei
mele. Către acești sfetnici îmi îndrepteaz astăzi gândul recunoscător și mulțumesc
bunătății divine care mi-a îngăduit să pot prețui neasemuit ajutor pentru
suveran, sfatul celor credincioși și destoinici.
Dar mai presus de alții recunoștința mea merge către aceea care mi-a fost
tovarășă nedespărțită și sprijin prin sfat și credință în toate vremurile și în toate
împrejurările. Dragostea ei de țară și inima de mamă îi vor însufleți puteri noui
pentru a-și urma și în viitor binefăcătoarea ei solicitudine. Sunt convins că uniți
în iubire frățească copiii noștri o vor înconjura și vor păstra legăturile scumpe
cari au făcut fericirea vieții noastre, precum nu mă îndoesc că poporul meu va
avea pentru scumpa mea soție și după trecerea mea din viață aceiași dragoste
neschimbată.
Rog a se lăsa ca reședință soției mele regina Maria, Palatul delà Cotroceni;
iar Castelul Pelișor de la Sinaia împreună cu Casa pentru Oaspeți
(Cavalierhaus) și dependințele ce țin de Castelul Pelișor, — (locuința
personalului, garajurile și grajdurile) — hotărăsc a rămâne în folosința soției
mele cât timp va trăi. Regina Maria va dispune după a sa voință de mobilele
din Palatul Cotroceni și din Castelul Pelișor.
întreținerea acestor reședințe este în sarcina succesorului meu la tron.
In privința părților cuvenite copiilor mei hotărăsc as fel:
Fiului meu Carol, principele moștenitor al României, ca urmaș al meu pe
tron îi las, pe lângă partea lui rez^rvatară, toată cotitatea disponibilă și hotărăsc
să aibă în partea sa de moștenire întreaga moșie Sinaia—Predeal împreună cu
Castelul Peleș și celelalte castele, clădiri și stabilimente cu sarcinele prevăzute în
acest testament pentru Castelul Pelișor. îi mai las casele și clădirile din București
cari îi sunt absolut necesare. Totodată, el va fi dator să plătească legatele
prevăzute pentru binefaceri.
Fiului meu principele Nicolae al României îi las moșia Broșteni din Valea
Bistriței Moldovenești și casele din București din strada Imperială cu tot locul lor,
unde se află acum Administrația Domeniului Coroanei.
Fiicei mele Elisabeta, regina Greciei, îi las moșia Zorleni din județul Tutova
și un imobil în București.
Fiica mea Maria, regina Sârbilor, Croaților și Slovenilor, își va lua partea
în efecte și bani.
196
Ultimei mele fiice Ileana, principesă a României, îi las moșia Poeni din
județul Iași și un imobil în București.
Toată averea mea în bani, obligații, fionduri de stat, după plata legatelor va
complecta partea rezervatară a fiecăruia din copiii mei.
împrejurările grele economice de după marele război și greutățile familiare
nu mi-au îngăduit să-mi văd sporind averea mea personală și de aceea cu mare
părere de rău nu pot fiice tot binele ce aș dori. Totuși las în grija fiului meu
urmaș la domnie ca după sfatul ce va lua de la președintele Consiliului de
Miniștri, patriarhul Bisericei Române, primid președinte al înaltei Curți de
Casație și ministrul Casei mele, să distribuie suma de cincizeci milioane lei
(socotind leul după valoarea lui față de aur, azi) următoarelor instituțiuni:
Fundațiunei Universitare Ferdinand I din Iași.
Orfelinatului Agricol «Ferdinand» de pe moșia regală Zorleni, care va
rămâne neatins pe această moșie și întreținut de viitorul rege al României.
Academiei Române, pentru ca venitul să servească la un premiu pe numele
meu pentru cercetări asupra unor chestiuni economice românești.
Societății Geografice Române.
Bisericilor naționale-ortodoxă și unită-bisericei catolice, bisericei protestante
și celei israelite.
Unei instituțiuni de ajutorare pentru ofițeri.
Societății «Astra» din Sibiu și unei Societăți de cultură națională din
Cernăuți și din Chișinău.
O sumă se va împărți pentru săracii din capitalele tuturor județelor, după
însemnătatea lor istorică și numărul populației lor.
Distribuirea sumelor de mai sus va fi începută numai după un an de la
moartea mea, as fel ca toate dobânzile acestor sume să rămână disponibile.
Hotărăsc ca acești bani să fie întrebuințați în modul următor:
întregul personal superior și inferior al Curții Regale, al Casei și
Administrației mele centrale va primi:
Cei cu peste zece ani de serviciu, lefile pe un an întreg, după moartea mea,
cum sunt prevăzute în bugetul meu, salar și spor.
Cei cu cinci până la zece ani de serviciu, lefile fără spor pe un an întreg.
Cei cu unul până la cinci ani de serviciu, lefile fără spor pe jumătate an.
Cei cu mai puțin de un an serviciu, lefile fără spor pe două luni.
Suma ce ar rămâne se va vărsa la fondul de pensiuni Casei Regale.
197
închei aceste ultime ale mele voințe cu gândul care mi-a stăpânit toată viața,
chemând binecuvântarea cerească asupra scumpului meu popor și mă închin cu
smerenie în fața hotărârilor lui Dumnezeu și iscălesc:
In numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin.
Făcut în Sinaia, la două iunie una mie nouă sute douăzeci și cinci.
FERDINAND
Am scris și iscălit cu propria mea mână acest testament pe trei coaie formând
douăsprezece pagini legate cu un fir alb și am pus sigiliul meu.
Iunie în două, una mie nouă sute douăzeci și cinci.
FERDINAND”
,A- vroit Domnul să încerce țara, pe mine și pe regina cu o mare durere, prin
renunțarea la tron a Principelui Carol. Până la sfârșitul vieței nu se va șterge din
inima mea jalea care m-a cuprins când m-am văzut silit să iau act de această
hotărâre a primului meu născut, constatând că din nenorocire această măsură se
impunea de interesele Statului și ale Coroanei, care în orice împrejurare am
înțeles să mă stăpânească.
Schimbarea as fel făcută la moștenirea tronului și în familia Regală prin
noua situațiune a fiului meu Carol, mă obligă să aduc următoarele modificări
și adaus la testamentul meu mai sus scris.
Anulez dispozițiunea cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului meu
Carol toată cotitatea disponibilă și hotărârea de a cuprinde în partea sa de
moștenire întreaga moșie Sinaia—Predeal împreună cu Castelul Peleș și celelalte
castele, clădiri și stabilimente cu sarcinele prevăzute în acest testament pentru
Castelul Pelișor, precum anulez și legând caselor și clădirilor din București cari
îi sunt absolut necesare.
Hotărăsc ca toată această cotitate disponibilă, atât imobilele de pe Valea
Prahovei, cu sarcinele prevăzute ca și cele din București, cari sunt absolut
necesare viitorului rege, să revie urmașului meu pe tronul României din familia
198
mea, iar în timpul minorității sale sä se bucure de folosința și de veniturile lor
iubita mea soție regina Maria.
Voiesc ca partea rezervatară ce se cuvine fiului meu Carol s-o primească în
bani și în efecte.
Luând aceste noui dispoziții potrivit dorinței ce în totdeauna am avut de a
spori mijloacele noului rege al României, rog Cerul ca să ajute pe iubitul meu fiu
Carol în noua viață ce singur și împotriva voinței noastre și-a ales-o și să facă
urmările acestei alegeri cât mai ușoare pentru el și pentru țară.
Făcut la București în unsprezece ianuarie una miie nouă sute douăzeci și
șase, scris și iscălit cu propria mea mână.
FERDINAND
201
Biberiche: 117 Caraiman, Carol v. Carol, principe, vii¬
Bibescu, Martha: 10, 72 tor rege (Carol al II-lea)
Bibicescu, loan G.: 25 Carol I de Habsburg, împărat german:
Bilțiu, Maria: 133 22, 68, 69
Bilțiu, Pamfil: 133 Carol (Karl)-Anton de Hohenzollern
Bitoleanu, Ion: 144 Sigmaringen, arhiduce: 104
Bogholm: 158 Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigma
Bossy, Raoul: 138 ringen, rege (Carol I): 7-13, 20, 23,
Botoran, Constantin: 23, 30 28, 41, 44, 74, 81, 89, 119, 122,
Boyle, Joe: 55, 56, 100-102 128, 133, 146, 182, 187, 194
Brăescu, Maria: 10 Carol de Hohenzollern, principe, viitor
Brătășanu, Pavel: 171 rege (Carol al II-lea): 7, 11, 17, 26,
Brătianu, familie: 15, 84, 87, 110, 123, 34, 49, 53, 58-62, 72, 83, 89, 90,
127, 165, 190 92-94, 96, 102, 106, 107, 133,
Brătianu, Ion (Ionel) I. C.: 7, 10, 12, 13, 135-146, 148-151, 154-161, 168,
16, 17, 19, 21, 22, 25, 27, 29, 33, 169, 172-175, 179, 182, 188-191
38, 42, 44-46, 48-50, 53, 54, 61, Carp, Petre, P.: 14, 17-19, 34, 46, 48,
62, 70, 72, 74, 76, 86-93, 97, 99, 52
100, 101, 108-122, 123, 124-127, Catargi, Henri: 71
130, 131, 133-137, 140-143, Cecil, Robert: 88
145-157, 160-167, 169, 175-178, Cerkez, Emil: 54
180-189, 191-194 Cernovodeanu, Paul: 172
Brătianu, Vintilă: 17, 179 Chaplin, Charles: 171
Brâncoveanu, Constantin: 60, 122 Cheptea, Stela: 139
Brediceanu, Caius; 76 Chirculescu, N.D.: 162, 185
Briand, Aristide: 88 Chrissoveloni, Nicolae Jean: 56
Broșteanu, Ernest: 66 Chrissoveloni, Sybila: 26
Budișteanu, George N.: 11, 96 Cicerin, Gheorghi Vasilievici: 97
Bujor, Paul: 130 Cicio-Pop, Ștefan: 76, 97
Burileanu, Dimitrie: 170 Circe: 179
Buțureanu, N.: 152 Ciucă, Marcel Dumitru: 95
Buzatu, Gheorghe: 139 Ciugureanu, Daniel: 66, 68
Buzdugan, Gheorghe: 143, 147, 154 Clemenceau, Georges: 88
Buzescu, Preda; 122 Cloșca (Ion Oargă): 122
Coandă, Constantin: 61-63, 70, 71,
C 114,143,169,179
Calafeteanu, Ion: 23, 30 Cocea, N.D.: 127, 128
Campus, Eliza: 23 Codreanu, Corneliu Zelea: 125, 130,
Cancicov, Vasile Theodor: 73, 83 131
Cantacuzino, Mihai: 29, 48, 57 Codreanu, Ion Zelea: 130
Catacuzino, Sabina: 46 Condeescu, Nicolae: 95, 164
Cantacuzino-Pașcanu, Constantin: 17 Constante, C.S.: 168
Cantemir, Dimitrie: 60, 122 Constantin, rege al Greciei: 102
202
Constantinescu-Porcu, Alexandru (Alecu): Elena, principesă, viitoare regină: 102,
16, 17, 25, 48, 54, 132, 142, 147, 106, 107, 133, 138, 140, 147, 169,
152, 153 174
Constantiniu, Florin: 27 Elisabeta, principesă, Fiica Măriei și a lui
Coolidge, John Calvin: 172 Ferdinand: 11, 106
Costian, M.L: 141, 143, 147 Elisabeta (Elisabeth) de Wied, prin¬
Costinescu, Emil: 16, 17 cipesă, apoi regină a României: 13,
120
Cracă, Ioana: 9, 26
Crainic, Nichifor: 15, 20, 24, 25, 29, EIsberry, Terence: 55, 88
57, 80, 81 Enescu, George: 114
Erhan, Pantelimon: 65
Cristescu, Gheorghe: 82, 129
Cristi, Vladimir: 65 F
Crișan, Gheorghe (Marcu Giurgiu): 122 Fabian, David: 156, 157, 191, 191
Cupșa, Ion: 22 Falkenhayn, Erich von 22
Cușnir-Mihailovici, Clara: 82 Ferdinand-Victor-Albert Meinrad, prin¬
Cutișteanu, Simion: 153 cipe de Hohenzollern, principe
Cuza, Alexandru loan I (Cuza-Vodă): moștenitor, apoi rege (Ferdinand I):
26, 38, 122 7-17, 19-21, 23, 25-28, 30-37,
Cuza, A.C.: 130, 179, 181 39-50, 53-57, 59-69, 71-74,
Czernin, Ottokar: 13, 14, 33, 46, 48 76-78, 83-99, 106-117, 121-123,
124, 126-128, 130-133, 136-138,
D 141, 142, 144, 146, 154, 156, 157,
Dan, Sever: 125 159-161, 164, 166, 169, 170, 172,
Dașcovici, N.: 45 176, 179, 180, 183-187, 189-195
Daumont: 28 Filipescu, Leonte: 117
Davidoglu: 184 Filipescu, Nicolae (Nicu): 15, 17
Delavrancea, Barbu Ștefănescu-: 29 Filitti, Ella: 26
Diamandi, Constantin: 45, 159, 190 Flondor, Iancu: 69, 76
Diamandi, Stere: 106 Florescu, Gheorghe I.: 179
Foch, Ferdinand: 122
Dimitriu, C. D.: 187, 193
Fotescu, Diana: 172
Dobrogeanu-Gherea, Alexandru: 36 Francise, arhiduce: 34
Dragoș-Vodă: 121 Frederic-Eitel, principe: 34
Dragne, FI.: 82 Frederic-Wilhelm de Hohenzollern
Duca, I.G.: 7, 13, 17, 19, 21, 22, 24, Hechingen: 35
25, 28, 37, 38,41,43, 44, 46, 50, Frimu, I.C.: 82
54, 70,71,74, 189, 194 Frunză, Victor: 56
Füller, Loïe: 172
E
Easterman, A. L: 141 G
Eduard al VII-lea, rege al Marii Britanii: Gane, Constantin: 17, 34, 46, 48
140 Garoflid, Constantin: 169
203
Gasparri, Pietro: 170 Iliescu, Vasile: 139
Gauthier, Guy: 8, 24 Inculeț, Ion: 53, 64, 66, 68
Găvănescu, C.: 96 Ioachim, principe: 34
George al V-lea, regele Marii Britanii: Ioanițescu, D. R.: 152
88, 141 Ionescu, Nicolae (Nae): 137
George al II-lea, rege al Greciei: 106, Ionescu, Take: 17, 29, 38, 39, 45, 48,
137 49, 92, 98, 109-112
Gerota, Dimitrie: 53 Ioniță, Gheorghe I.: 153
Ghelerter, Litman: 191 Iordache, Anastasie: 22, 38
Ghica, Mihai: 136 Iorga, Nicolae: 8, 9, 22, 29, 30, 32, 36,
Giurescu, Constantin C.: 26, 72-74 37, 48, 53, 67, 70, 71, 73, 84, 88,
Goga, Octavian: 114, 125, 166, 170, 90-98, 108-112, 113, 114, 117,
176, 182 121, 125, 126, 133, 134-136,
Goldiș, Vasile: 74, 76, 131, 170 143-145, 146-150, 152, 154, 155,
Goldstein, Max: 98 160-165, 168, 171, 173, 179, 181,
Gorun, Ion: 120 182, 186, 187, 190, 192
Greceanu, Dimitrie: 29, 48, 98, 99 losa, Mircea: 22
Grigorescu, Eremia: 42, 43, 45, 48, 62, Iosif, arhiduce: 43
73
Istrati, Constantin: 29
Grigorescu, Nicolae: 107
Groza, Petru: 86, 140, 182 Iunian, Grigore: 151
H J
Jalea, Ion: 114
Hârjeu, Constantin: 62
Hiott, Constantin: 100, 142, 143, 181, Joffre, Joseph: 16
182 K
Hitler, Adolf: 141
Hohenlohe, principele de 46 Kiril, principe al Bulgariei: 33
Hohenzollern-Sigmaringen, dinastie, Kirițescu, Constantin: 89
Köblös Elek: 129
Casa de ^ familie princiară: 18, 19,
23, 28, 33, 41 Koziell, Stanislaw Poklewsky: 31
Hoover, Herbert: 88 Kun Belá: 90
Horea (Ion Ursu): 118 L
Hossu, Iuliu: 74
Lahovari, Simona: 178
I Lambrino, familie: 59
lago: 137 Lambrino, Carol Grigore: 91
Iancovescu, I.: 42, 65 Lambrino, Constantin, paharnic: 60
Iancu, Avram: 122 Lambrino, Constantin, maior: 60
Ileana (Maica Alexandra), principesă, Lambrino Ioana (Jeanne) Maria Valen¬
fiica Măriei și a lui Ferdinand: 30, tina (Zizi): 59, 61, 89-93, 102,158
32, 106, 107, 159, 160, 192 Lambrino, Mihalache: 60
Iliescu, Dumitru: 22, 27, 80 Lambrino, Mircea, principe: 95, 154
204
Lapedatu, Alexandru: 70, 71, 114 31, 32, 40, 42, 44, 45, 49, 53,
Lapedatu, Ion: 165 55-59, 68, 71, 72, 77, 86-89,
Lee, Arthur Gold: 102 97-102, 106, 115-118, 120, 122,
Lemnaru, Nedic: 15 135, 136, 140, 141, 147, 154,
Lenin, Vladimir Ilici: 41, 45 157-159, 169, 172, 173, 183, 184,
Leonescu, C.: 95 195
Lloyd George, David: 88 Marioara (Mignon, Mărioara), princi¬
London, Jack: 55 pesă, fiica Măriei și a lui Ferdinand,
Louros, C.: 107 soția regelui Aleksandru: 11, 106,
Lovinescu, Eugen: 79 113,120
Ludendorff, Erich: 33 Martini, Maria: 26, 95
Lupas, loan: 87 Matei Basarab, domn: 122
Lupescu, loan: 86 Matei Corvin: 77
Lupescu, Costică: 139 Mavrodi, Alexandru: 56
Lupescu, Elena: 139-141, 158, 169, Max, arhiduce: 34
171, 179 Mărgineanu, Alexandru: 83
Lupu, Nicolae: 36, 96, 125, 154, 163, Măriuca, „domnița“: 57
170, 178, 179, 181 Mârzescu, Gheorghe Gh.: 128, 131,
147
M
Mignon v. Marioara
Mackensen, August von 21, 22, 34, Mihai, principe, viitor rege (Mihai I):
43, 45, 47 107, 111, 137, 142, 144, 149-151,
Madgearu, Virgil: 80, 108, 109, 132, 154, 157
161, 171, 177 Mihai Viteazul, domn: 15, 20, 70, 73,
Maiorescu, Titu: 14, 17, 34, 35 78,79, 94, 114,117,120, 121,165
Mamina, Ion: 17, 48, 66, 144 Mihalache, Ion: 82, 97, 98, 112, 126,
Manciu, Constantin: 130 132, 135, 143, 144, 147, 150,
Maniu, Iuliu: 77, 81, 110, 117, 120, 161-164, 166, 170, 174, 175, 178
123, 125, 132, 134, 143, 144, 147, Mircea, principe, fiul Măriei și a lui
148, 153, 155, 160-166, 168, 170, Ferdinand: 117, 118
169, 170, 173, 174, 176, 180, 182, Mircea cel Bătrân: 121
187 Mircea Grigore v. Lambrino, Mircea
Manoilescu, Alexandru: 174 Mirel: 139
Manoilescu, Mihail: 80, 170, 171, 174, Mirón Cristea Elie: 74, 94, 114, 123,
178, 182, 184, 191 124, 133, 134, 143, 145, 147, 151,
Manta, Banul 122 158, 159, 160, 169
Marcou, Lilly: 60, 106, 138 Missy v. Maria
Marcovici, Mirella: 102, 106, 139 Mișu, Nicolae: 11, 114
Marghiloman, Alexandru: 14, 17, 19, Mitilineu, Ion M.: 46, 167
33-35, 40, 50-54, 59-63, 67, 68, Mocanu, Constantin: 83
81,82, 89, 90, 92, 95, 116, 125 Moisuc, Viorica: 23, 30
Maria Alexandra Victoria de Edinburgh Morțun, Vasile Gh.: 17, 48
(Missy), regină: 7-13, 21, 25, 26, Moscovici, Ilie: 82
203
Mossolov (Mossolofï), Aleksandru Alek Pimen, mitropolit: 70
sandrovici: 31, 58 Plămădeală, Antonie: 94, 123, 134, 165
Moța, Ion I.: 128 Podpolnicu v. Fabian, David
Mussolini, Benito: 177 Poincaré, Raymond: 88
Popa, Mircea N.: 33
N
Popescu, Andreea: 8
Nando v. Ferdinand Popescu, Elvira: 56
Nanu, Constantin: 114 Popescu, Eufrosina: 126
Nastovici, Ema: 13 Popescu, Stelian: 183
Neagoe, Stelian: 7, 11, 15, 16, 22, 43, Popovici, Cezar: 114
138 Popovici, Mihai: 161, 174
Nedelea, Marin: 127 Porumbaru, Em.: 17, 48
Negulescu, P.P.: 179 Posmantir: 139
Neuman: 19 Precup, Victor: 70
Nicolae de Hohenzollern, principe, fiul Presan, Constantin: 39, 42-45, 48, 71,
Măriei și al lui Ferdinand: 11, 34, 143, 183
61,72, 138, 139, 147, 155 Pușcariu, Sextil: 69
Nicolae (Nikolai) al II-lea, țar al Rusiei:
23, 58, 83 Q
Nistor, Ion: 69, 76
Quinlan, Paul D.: 60, 107, 139, 140
Nicoleanu, Eraclie: 164
Nobilescu, Dionisie: 168 R
O Racovski, Cristian: 38
Radovici, Alexandru: 17
Olănescu, Constantin: 17
Radu Negru, domn legendar: 121
Oprea, Ion M.: 22
Rauș, Nicolae: 139
Oprescu, Paul: 22
Opriș, loan: 71, 114 Râpeanu, Sanda: 22, 32, 84
Oprițescu, Mihai: 16 Râpeanu, Valeriu: 22, 32, 84
Orleanu, Mihail G.: 119, 143 Robescu, Constantin F.: 17
Romano, Constantin: 107
P Rosetti, Theodor: 17, 34
Paleologu, Alexandru: 30 Roșal, Grigori Semionovici: 44
Papiniu, Alexandru: 46
Roth, Hans Otto: 179
Paul al României: 102, 138 Rujinski, Gheorghe: 136
Păcurariu, Mircea: 133 Rusenescu, Mihail: 180
Pârvan, Vasile: 74 Rusu-Abrudeanu, Ion: 95
Pârvu, Sorin: 139
S
Pelivan, Ion: 65
Petrescu, Cezar: 9, 58 Saizu, loan: 180
Petrescu, Costin: 11, 118 Samson, A.P.: 193
Petru Rares, domn: 29 Sarraut, Maurice: 189
Pherekyde, Mihail: 17, 48, 74, 119, 143 Schönburg, principe: 34
206
Scurtu, loan: 66, 69, 129, 132, 139, Thomas, Albert: 88
146, 148, 170, 173 Titulescu, Nicolae: 15, 29, 31, 98, 114
Serdici, Henri: 59 Tzigara-Samurcaș, Alexandru: 24
Silvan-Ionescu, Adrian: 171
Silviu: 95 T
Sitta v. Elena Turcanu, Ion: 65, 67
Soare, Aurel Constantin: 79
Stănescu, Marin C.: 59, 84, 99 U
Stârcea, Ion: 161 Une, Ghorghe: 82, 83
Stere, Constantin: 14, 35, 46, 67, 131,
132, 134, 143, 150, 160, 170 V
Stoenescu, Mihai: 91 Vaida-Voevod, Alexandru: 70, 74, 76,
93, 94, 108, 143, 161, 166, 171,
Ș 190
Șandor, Iosif: 179 Vasile Lupu: 122
Șarafski: 59 Văcărescu, Elena (Elencuța): 60
Scerbacev, Dmitri Grigorovici: 39, 43, Văitoianu, Arthur: 45, 48, 62, 91-93
44, 66 Venizelos, Eleutherios: 88
Șeicaru, Painfil: 31, 56, 139, 165 Verona, Arthur: 114
Șerbănescu, Virginia: 139 Vinea, Ion: 156
Ștefan cel Mare, domn: 29, 69, 121 Vlad Țepeș, domn: 121
Ștefănescu: 169 Vladimir de Repta, mitropolit: 69
Ștefănescu, Nicolae: 114 Vladimirescu, Tudor: 122
Ștefănescu, Victor G.: 115, 118 Vlădescu, Mihail C.: 110
Știrbey, Barbu: 7, 8, 10, 12, 16, 17, 21, Vulpescu, Ileana: 102, 138
27, 37, 44, 55, 72, 87, 88, 100,
101, 111, 135, 136, 137, 141-143, W
147, 148, 150, 155, 180, 181, 183, Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei:
184, 186 23, 34,41,46
Știrbey, George: 33 Wilhelm de Hohenzollern, principe: 23,
Știrbey, Nadejda (Nadia): 21 27
Wilson, Woodrow: 68, 88
T Wolf v. Lupescu, Elena
Taylor, Leonard W.: 55, 101
X
Tănase, Gheorghe: 84
Tăutu: 139 Xeni, Constantin: 17, 110
Tempeanu: 139
Teodorescu-Braniște, Tudor: 99, 145, Z
156 Zadik: 69
Teodorescu, Virgiliu Z.: 118 Zaharov, Vladimir Vladimirovici: 39
Theodorian-Carada, Marius: 86, 160, Zizi de Hohenzollern v. Lambrino,
188 Ioana (Zizi)
207