ÎNFRÂNGERI SI VICTORII ÎN RĂZBOAIELE MONDIALE ALE SECOLULUI XX

'
În faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria, însă înaintea politicienilor dvs. mă acopăr.
GEORGES CLEMENCEAU către regina Maria
România, chiar să fi vrut, nu a putut şi nici nu va putea fi vreodată, în caz de război, o ţară neutră, precum Elveţia sau Suedia. Motivele sunt multe şi complexe. Aşadar, România a fost şi este menită să fie de partea unei tabere, de voie sau de nevoie. În Primul Război Mondial, după o pătimaşă
dezbatere politică privind stabilirea obiectivului strategic naţional (alături de Germania împotriva Rusiei pentru Basarabia sau alături de Franţa pentru Ardeal împotriva Austro-Ungariei), România liberală, având o monarhie germană, a optat, după doi ani de neutralitate şi negocieri, pentru tabăra
Antantei, în cel de-al Doilea Război Mondial, România nu a mai putut opta: cu alianţele destrămate, rămasă singură în faţa unor vecini totalitari şi agresivi, alinierea la Axa Roma-Berlin- Tokio şi la războiul împotriva URSS a devenit inevitabilă. Trecând în ultima clipă de partea Aliaţilor, printr-un
act de voinţă proprie, România nu a avut nicio şansă de a se salva de înglobarea forţată în lagărul sovietic la fel ca şi vecinii săi. Tot sub apăsarea Cortinei de Fier, România a trebuii străbată şi deceniile Războiului Rece. De fiecare dată când a intrat în război, contrar declaraţiilor sforăitoare ale
politicienilor români aflaţi la putere, România şi Anuala Română au fost cumplit de nepregătite militar, economic şi psihologic. Chiar dacă ostaşul român s-a bătut cât a putut el de bine cu arma săeacă pe care i-o dăduse statul, plătind eroic un uriaş preţ de sânge, victoriile, ca şi înfrângerile de pe
câmpul de luptă nu au contat prea mult în configurarea deznodământului postbelic, din punctul românesc de vedete sorţii, beneficiile, costurile au fost stabilite până la urmă de marile puteri învingătoare. Astfel, România Mare a câştigat enorm, mai mult decât sperase, în urma Primului Război
Mondial, dar a ieşit ciopârţită şi încătuşată la sfârşitul celui de-al Doilea, însă nu atât de sfârtecată pe cât fusese la începutul lui.

Propaganda românească în cele două războaie mondiale

Nu s-a ştiut nimic, nu s-a prevăzut nimic, nu s-a luat nicio măsură şi lipsa acestora s-a înlocuit prin zgomotul aprobativ de apologii elogioase.
Lecţia română, articol din ziarul Le Temps, citat de generalul Ioan Culcer în 1919
Românii au fost obiectul unei intense propagande mai ales pe Iimpui războaielor mondiale în care ţara s-a angajat de-a lungul seulului XX. Inevitabil, majoritatea populaţiei României, fie aceasta mai alfabetizată sau deloc, dar fără a excela în materie de educaţie,
experienţă civică şi democratică, a reacţionat potrivit mesajelor induse de propaganda revărsată asupra sa şi căreia i-a dat crezare. A Inşi vorba îndeosebi de propaganda regimului aflat, vremelnic, la putere în România. Din păcate, nu întotdeauna obiectivele acestei propagande oficiale, dinainte şi
chiar din timp de război, au coincis cu adevăratele interese naţionale ale românilor, spre binele lor.
Puţin înainte de Marele Război din 1914-1918, micul Regat Român s-a implicat în cel de-al Doilea Război Balcanic, susţinându-şi interesele strategice: anexarea Cadrilaterului pentru asigurarea frontierei de sud a ţării şi recunoaşterea drepturilor culturale ale aromânilor din sudul Dunării.
Propaganda belicoasă, patriotardă şi automăgulitoare, desfăşurată deopotrivă prin declaraţiile politicienilor şi mai ales prin presa dâmboviţeană, a fost mult mai spectaculoasă şi molipsitoare decât războiul în sine. Armata Română la sud de Dunăre nu a purtat nicio acţiune militară semnificativă, dar a
fost secerată de holeră. Aceasta nu a împiedicat presa română să abuzeze de o retorică eroizantă, creând falsa impresie că România şi armata ei ar reprezenta o putere regională autentică, purtătoarea unei misiuni civilizatoare în Balcani. Altfel spus, românii s-au dova fel de şovini precum bulgarii. În
bună măsură, cruntele înfrângeri româneşti suferite în 1916 sunt şi o consecinţă a inconştientei propagande triumfaliste din 1913.
Fiul Romei Antice trage spada de război
În amintirea mobilizării armatei române XX-VI-MCMXIII

Carte poştală evocând entuziasta mobilizare a Armatei Române pentru intrarea ţării în cel de-al Doilea Război Balcanic, cu adresă spre originile latine, pretins superioare celor slave ale inamicului din sudul Dunării.
 Acum o sută de ani, în 1916, lumea era în război şi a face propagandă reprezenta o acţiune firească, normală şi mai ales legitimă pentru susţinerea intereselor naţionale în timpul Primului Război Mondial, guvernul britanic a înfiinţat trei instituţii specializate în propagandă: asupra propriilor
cetăţeni - prin Ministerul Informaţilor asupra duşmanului - prin Crewe House, și asupra americanilor - prin Wellington House, ultimele două fiind ultrasecrete. La rândul lor, francezii au dezvoltat atotputernica Maison de la Presse, iar germanii au avut și ei un birou de presă - Kriegpresseanil, dar tot
cu misiuni de propagandă. Chiar şi Statele Unite, îndată ce au intrat în război în aprilie 1917, şi-au creat imediat un puternic Comitet pentru Informaţii de Război, condus de jurnalistul George Creel, menit a simula înrolarea voluntarilor americani, în schimb, statul român nu şi-a creat nicio instituţie
specializată care să facă propagandă pentru atingerea obiectivelor sale naţionale, fie şi pentru că aceste interese şi obiective ale micului regat erau văzute foarte diferit de orgolioşii lideri şi partidele politice ale vremii. Până la angajarea efectivă a României în Primul Război Mondial, în august 1916,
propaganda românească a fost predominant emoţională, adesea populist-patriotardă, „rudimentară”, cum spune istoricul Radu Tudorancea. Taberele antantofililor (alianţa
cu Franţa împotriva Austro- Ungariei, pentru obţinerea Ardealului) și germanofililor (alianţa cu Germania împotriva Rusiei, pentru obţinerea Basarabiei) au fost sensibil egale, fiecare grupând personalităţi culturale şi politice remarcabile

.
Carte poştală ilustrând misiunea Armatei Române de a dezrobi provinciile româneşti aflate încă sub ocupaţie străină în 1916.
Evaluând cele două tabere în perioada neutralității (fiecare având mai multe diviziuni şi propunând diverse variante politice), profesorul Lucian Boia a subliniat că atât antantofilii, cât şi germanofilii au fost patrioţi sinceri şi fiecare fiind convins, într-un fel diferit, asupra drumului pe care trebuia să-l
ia ţara spre a-i fi mai bine în viitor. Atâta doar că antantofilii au fost mai zgomotoşi şi mai vizibili în propaganda lor (prin ziarele de mare tiraj Universul şi Adevărul), iar Ardealul era mai atrăgător decât Basarabia. Puţin, foarte puţin a lipsit germanofililor pentru ca un alt deznodământ al războiului
să dovedească faptul că ei au avut dreptate.
Deoarece a fost purtată mai ales prin iniţiative particulare, având în spate interese de partid sau individuale, propaganda românilor în perioada 1914-1916 nu a cunoscut nicio coordonare la nivel naţional, neexistând instituţii centrale ale statului destinate acestui scop. Probabil că nici n-ar fi fost
posibil, dată fiind multitudinea opţiunilor exprimate de opinia publică, care era formată doar din câteva sute de mii de români, 60% din populaţia Regatului fiind în 1912 analfabetă. Abia în ianuarie 1917, în timpul amarnicului refugiu din Moldova al armatei şi conducerii statului, au apărut primele
iniţiative centralizate de propagandă ale statului şi armatei, sub forma unor ziare, mesaje pe diferiţi suporţi (inclusiv cel al peliculei prin înfiinţarea Studioului Fotocinematografic al Armatei în noiembrie I1916 şi alte acţiuni menite să susţină moralul puternic zdruncinat al populaţiei, şi al trupelor,
dar şi pentru afirmarea în capitalele aliate occidentale a intereselor României. Tot spre sfârşitul războiului, la 18 aprilie 1918, în cadrul Biroului 2 al armatei a fost înfiinţat im Serviciu de Contrainformaţii şi Propagandă, care va deveni la 28 octombrie 1918, sub conducerea lui Octavian C. Tăslăuanu,
Serviciul de Informaţii Politice şi Propagandă în cadrul Marelui Stat-Major.
Presat de starea de demoralizare acută a armatei, în perioada 2 februarie 1917 - 20 martie 1918, Marele Cartier General a editat primul cotidian militar românesc de informaţie, reportaj şi comentarii România, care l-a avut ca director pe locotenentul în rezervă Mihail Sadoveanu şi pe Octavian
Goga drept redactor şef. Tot în aceeaşi perioadă a fost editată şi gazeta ostăşească În Carpaţi, publicaţie iniţiata de generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a Il-a. Un efect deosebit în epocă l-a avut Crezul soldatului român, scris de soldatul Petre Florea, multiplicat şi difuzat în rândul
trupelor române în iarna anului 1916-1917, manifest cu un mesaj şi o retorică pe cât de simple, pe atât de profunde: „Sunt un brav Ostaş Român. Nu mă tem de nimic, nu mă tem nici de duşmanul cel mai aprig, nici de suferinţa cea mai grozavă, nici de moarte nu mă tem. VOI ÎNVINGE!... îmi
iubesc Patria, Neamul, Regele. Mă supun legilor şi sunt gata să ajut Patria apărând-o; sunt gata în orice clipă a-mi jertfi viaţa pentru ea. SUNT ÎNVINGĂTOR.”
Dincolo de vorbele frumoase, cel mai convingător argument pentru redresarea moralului trupelor a fost promisiunea regelui Ferdinand de vot universal şi de împroprietărire a ţăranilor (care formau majoritatea trupei) după război. în acest fel era contracarată şi propaganda bolşevică ce începuse să se
facă simţită asupra trupelor. Artişti celebri ai epocii şi-au pus în mod voluntar talentul la dispoziţia armatei, pentru revigorarea moralului armatei şi al civililor, precum George Enescu, Elena Zamora, Constantin Tănase, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu în spiritul
respectului faţă de adevăr, trebuie menţionate, în contra partidă, numele lui Tudor Arghezi şi Ioan Slavici, scriitori cu opinii filogermane, care, după ce au colaborat cu administraţia germana (scriind la ziarele Gazeta Bucureştilor/ Bukarester Tageblatt, Ziua și Libertatea ) în teritoriile româneşti
ocupate în perioada 1917-1918, au fost judecaţi şi condamnaţi, după război, la închisoare.

Carte poştală de propagandă alegorică postbelică, pe un ton festivist, înfăţişând România, în frunte cu familia regală şi celelalte straturi sociale ale sale, în Panteonul imurilor victorioase în Primul Război Mondial.
Deşi un raport din 1917 al Secţiei informaţii din cadrul Marelui Cartier General semnala o foarte intensă activitate germană pentru demoralizarea soldatului şi populaţiei române, concretizată prin ziare și reviste, manifeste, scrisori şi fotografii răspândite prin patrule, baloane, aruncătoare de mine şi
aeroplane, nu se poate vorbi despre nicio campanie coerentă şi susţinută de contracarare a eforturilor propagandistice germane din partea statului român în acel moment. Singura publicaţie editată de militari după luptele din iulie-august 1917 şi destinată contracarării propagandei germane şi austriece
pe linia frontului din Moldova a fost periodicul Die Kriegswoche, care căuta să reflecte, în adevărata lumină, zgomotoasele laude cu care erau orbiţi soldaţii inamici de către conducătorii lor. Există documente de arhivă germane şi austriece, relevate de istoricul american Glenn E. Torrey, care
certifică o foarte modestă receptivitate a soldatului-ţăran român la promisiunile ademenitoare ale propagandei duşmanului de dincolo de linia frontului, fapt dovedit şi de numărul foarte mic de dezertări. Abia în noiembrie 1918, pe lângă Gărzile Naţionale organizate în Transilvania pentru realizarea
Unirii cu România, a fost înfiinţată o Secţie Militară Secretă (noiembrie 1918 - noiembrie 1919), ca serviciu de informaţii în subordinea Comitetului Român Central, şi care a avut în componenţa sa o secţie de propagandă, condusă de inginerul Gheorghe Chelemeu.

Colaj de propagandă din anii '20 avându-l în centru pe regele Ferdinand şi marile sale victorii din Primul Război Mondial.
În 1917, un grup de profesori universitari ieşeni, povesteşte unul dintre aceştia, Orest Tafrali, „s-au gândit că Ţara nu putea fi lipsită în străinătate de o propagandă românească (...) aşa cum profesorii universitari sârbi îşi conduceau pe a lor la Londra, la Paris şi la Geneva, aşa cum universitarii
unguri lucrau în Elveţia pentru triumful cauzei ungureşti, imitaţi de profesorii universitari bulgari, în frunte cu faimosul Işircoff”. Entuziaşti şi foarte activi, contribuind adesea cu propriii lor bani, înfrunzind obtuzitatea şi birocraţia autorităţilor române, aceştia au editat ziarul La Roumanie, au ţinut
conferinţe, au publicat articole, broşuri, au făcut cunoscut Occidentului punctul de vedere al poporului român, chiar și în dificila perioadă de după semnarea la Bucureşti a păcii separate cu germanii.
În perioada interbelică, evoluţia structurilor de propagandă ale statului român a reflectat în întregime atât frământările vremurilor traversate, cât şi, mai ales, avatarurile instituţionale tipice românilor, puşi mereu pe schimbarea denumirilor, transferul subordonărilor, restructurare şi reorganizare,
totul din considerente şi interese politicianiste şi mai puţin pentru ameliorarea performanţei şi eficienţei. Astfel, începând din 1926, a funcţionat o Direcţie Generală a Presei şi Propagandei, subordonată direct Preşedinţiei Consiliului de Miniştri din guvernul Alexandru Averescu, trecută apoi la
Ministerul de Externe, la cel de Interne, din nou la Consiliul de Miniştri. Această structură s-a ocupat însă, în condiţiile stării de asediu decretate de guvern, mai mult cu cenzura presei de opoziţie, potrivit intereselor partidului aflat la putere.
În anii ’30, centrul de greutate al propagandei româneşti a fost nemijlocit legat de cultul personalităţii, din ce în ce mai exacerbat, al regelui Carol al II-lea. Regele Carol al II-lea şi Nicolae Ceauşescu (ambii fiind beneficiarii unei formidabile industrii de propagandă) au fost, aşa cum bine observa
redactorul-şef al revistei Magazin Istoric, Dorin Matei, la fel de grotesc tămâiaţi atât de academicieni, cât şi de ziarişti sau cunoscuţi oameni de cultură. Se pot identifica numeroase şi solide elemente comune atât în ceea ce priveşte liniile de persuasiune ale cultului personaliţăţii celor doi, dar şi în
cele referitoare la predispoziţia generală a românilor de a practica cu asiduitate, pe toate treptele sociale, o adulaţie servilă, indiferent de regimul politic în care s-a desfăşurat fenomenul.
Începutul anilor '40 reprezentând raptul sovietic al Basarabiei şi Bucovinei de Nord, prin ultimatumurile din iunie 1940.
La două zile după declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, obligat fiind şi de recrudescenţa şi instituţionalizarea propagandei, mai ales în statele totalitare (URSS, Italia, Germania), pe 3 octombrie 1939, Carol al II-lea a înfiinţat Ministerul Propagandei Naţionale, care a avut în structură
şase direcţii de specialitate: Direcţia presei, Direcţia studii şi documentare, Direcţia propagandei (internă şi externă), Direcţia turismului, Direcţia cinematografică, Direcţia publicităţii, alături de alte două servicii: cel al Ospitalităţii (pentru ziarişti sau personalităţi străine) şi cel de radio-ascultare.
Miniştri ai propagandei au fost: istoricul C.C. Giurescu (4 martie - 11 mal 1940), scriitorul şi filozoful Nichifor Crainic (4 iulie - 14 septembrie 1940), avocatul şi profesorul de drept Mihai Antonescu (ad-interim 27 mai - 5 decembrie 1941), profesorul Alexandru Marcu (5 decembrie 1941 - 23
august 1944). După lovitura de stat din 23 august 1941 a apărut Ministerul Presei şi Propagandei, prin care, sub conducerea lui P. Constantinescu-Iaşi (1892-1977), românii au fost intoxicaţi cu ştiri false şi articole favorabile comuniştilor.
Încă dinainte de atacarea URSS, pentru a fi sigură că nu va avea incidente mediatice, diplomatice şi politice stânjenitoare din partea aliaţilor, Germania şi-a asigurat subordonarea cenzurii şi a propa gandei româneşti prin semnarea, la 17 noiembrie 1940, a Protocolului adiţional secret la Pactul
tripartit cu privire la Presă, Serviciul de Informaţiuni şi Propagandă. Totodată, naziştii au impus o „politică a tăcerii” între neîmpăcatele rivale Ungaria şi România, devenite aliate în cadrul Axei.
După începerea operaţiilor militare ale Armatei Române, alături de cea germană împotriva URSS, pe 22 iunie 1941, potrivit istoricii lui Mioara Anton, obiectivele Ministerului Propagandei Naţionale se concentrau pe sublinierea importanţei guvernării Ion Antonescu drept garant al securității şi
viitorului statului (a fost construită o adevărată mistică, un cult al personalității lui Antonescu, cu ecouri păstrate până în zilele noastre), pe elogierea armatei şi a „Războiului sfânt”. Un accent propagandistic a fost pus şi pe dezintoxicarea de comunism a provinciilor realipite din est, pe menţinerea
ordinii interne, dar mai ales pe formarea unei unităţi sufleteşti a românilor, pe cultivarea spiritului revizionist și insuflarea încrederii în propriile forţe. „Politica tăcerii” - numită astfel de marele gazetar Pamfil Şeicaru (1894-1980) - şi Biroul Păcii, înfiinţat de Mihai Antonescu în ianuarie 1942 (puţin
înainte de dezastrul de la Stalingrad), împreună cu atribuirea unei aure mistice „Conducătorului” Ion A ntonescu, drept salvatorul providenţial al neamului (vezi minibroşura ilustrată Mareşalul nostru, menită a fi purtată în buzunarul de la piept al vestonului soldăţesc), au constituit Iinii directoare
emblematice sub care s-a derulat propaganda românească pe plan intern, respectiv extern, din 1940 până în 1944. Una dintre preocupările majore ale Biroului Păcii din Ministerul Propagandei a fost susţinerea în cercurile influente din Germania a drepturilor româneşti asupra Ardealului şi
contracararea acţiunilor Budapestei, regimul amiralului Horty urmărind, pentru ochii stăpânului din acel moment al Europei, consolidarea şi extinderea Dictatului de Ia Viena. „Politica tăcerii” însemna păstrarea unei atitudini rezervate din partea guvernului român (care controla în fapt presa
bucureşteană) față de vecinii care tocmai îşi însuşiseră teritorii româneşti prin ultimatumuri şi dictate (URSS, Bulgaria, dar mai ales Ungaria) şi care, prin aderarea României la Pactul tripartit, îi deveniseră... aliaţi.

Coperta revistei Armata cu o alegorie a Războiului Sfânt împotriva bolşevismului ateu, purtat de Armata Română în Răsărit
„Politica tăcerii” a fost spartă de Pamfil Şeicaru, care a publicat la 24 februarie 1943 manifestul România faţă cu Ungaria, ce cuprindea un virulent rechizitoriu privind atitudinea iredentistă a Ungariei.
În ceea ce priveşte Armata Română, ea a cunoscut în organigrama sa un serviciu de propagandă încă dinaintea declanşării celui de-al Doilea Război Mondial, în Marele Stat-Major funcţionând o Secţie de Propagandă, care, spre sfârşitul campaniei din Est, avea o structură formată din nu mai
puţin de şapte birouri. Această structură oglindea principalele misiuni ale secţiei: birou de educaţie, propagandă şi contrapropagandă; birou de presă şi cenzură; birou de educaţie, propagandă şi contrapropagandă prin foto, cinema şi megafoane; birou de studii şi documentare; birou pentru
colaborarea cu serviciile de propagandă ale armatelor aliate; birouri de propagandă şi contrapropagandă la inamic; birou de însărcinări speciale pentru propagandă şi contrapropagandă în fabrici şi întreprinderi industriale, în rândul populaţiei civile şi pentru organizarea serviciilor de propagandă prin
misionari. Aceste structuri pot fi considerate, prin similitudinea atribuţiilor, drept precursoare ale actualelor structuri de operaţii psihologice (PSYOPS) din NATO.
Pentru realizarea obiectivelor propagandistice stabilite de Conducătorul statului, Marele Stat-Major a folosit la scară naţională următorii vectori şi mijloace de propagandă: trimiterea de echipe de foto-cinema pe lângă fiecare armată (încadrate în subordinea şefului Secţiei a Il-a) atât pentru
realizarea de proiecţii, cât şi, mai ales, pentru strângerea materialului ilustrativ susceptibil a fi utilizat în scopuri propagandistice în mass-media naţională şi străină; presa militară scrisă (în special gazeta Sentinela), dar şi noua emisiune de radio, Ora Armatei, orientate în conformitate cu imperativele
momentului; utilizarea de agenţi misionari (preoţi militari, ofiţeri în rezervă, civili, toţi buni oratori şi voluntari) pentru îmbărbătarea şi însufleţirea maselor similare actualelor echipe tactice de operaţii psihologice (Tacticul Psychological Team - TPT). Normativele şi planurile Secţiei de Propagandă
din M.St.M se stabileau de comun acord cu Ministerul Propagandei Naţionale, care conducea întreg efortul propagandistic al ţării.
Propaganda de război românească pe Frontul de Est a fost croită după modelul celei germane, faţă de care românii s-au raportat tot timpul. Cu toate acestea, rapoartele trimise la Bucureşti de pe front au drept constantă semnalarea lipsurilor materiale (maşini, tipărituri, echipamente) şi a
fondurilor, care limitau sever eficacitatea eforturilor propagandistice ale subunităţilor româneşti, atât în ceea ce priveşte influenţarea inamicului sovietic, cât şi în susţinerea în diverse forme a moralului trupelor proprii şi afirmarea pe plan extern a intereselor şi valorilor naţionale, îndeosebi în raport
cu militarii unguri şi cei germani. În ianuarie 1943 acţiunile de propagandă aleSecției din M.St.M. au vizat trei nivele:
a) Propaganda pentru front, ce avea două direcţii, contra inamicului şi asupra trupelor proprii (prin publicaţii proprii trimise pe front, radio, teatru) fiind folosiţi diverşi vectori mediatici, precum Victoria, o foaie militară a Frontului de Răsărit, Soldatul - o foaie de lămuriri şi informaţii pentru
ostaşi în perioada 28 iunie 1941 şi 22 august 1944, Armata - revistă ilustrată de propagandă militară, autorizată de Marele Stat-Major în perioada 16 mai 1942 - aprilie 1944; materiale de propagandă pentru prizonieri, acţiunile agenţilor misionari în Basarabia şi Bucovina. Pentru militarii români din
peninsula Crimeea a fost editat bisăptămânalul Ecoul Crimeii, scris de amatori şi tipărit chiar pe front, în condiţii foarte austere (în comparaţie cu omologul său Deutsche Krimzeitung) într-un tiraj de 2400 de exemplare, ceea ce însemna un ziar la circa 30 de ostaşi. La 11 iunie 1942, Corpul
Vânătorilor de Munte, aflat în luptă pentru cucerirea oraşului-port Sevastopol, primea de la şeful Secţiei Propagandă din Marele Stat-Major 80 de colete, cuprinzând 400 000 de fluturaşi, care
conțineau fotografii cu soldaţi sovietici prizonieri aflaţi la masă, alături de următoarele argumentaţii, concepute pentru spargerea barierelor propagandistice sovietice: „Englezii şi americanii luptă până la uiumul soldat
sovietic”; „Stalin vă duce la moarte pentru bancherii anglo-americani”; „Această foaie serveşte ca bilet de trecere în rândurile armatelor aliate”. La rândul lor, în decembrie 1942, în plină bătălie pentru Moscova, sovieticii
lansau asupra forţelor Axei fluturaşi cu următorul conţinut: „De ce să mori tu? Zilele tale sunt numărate. Dacă nu astăzi, atunci mâine vei muri împuşcat sau îngheţat. Parola de trecere este: Adio, Moscova! Jos cu Hitler!”.
b) Propaganda şi contrapropaganda în ţară, ce se înfăptuia prin gazete, afişe, cărţi poştale militare ilustrate, radio („Ora ostaşului”, „De vorbă cu ostaşii”, „Ora vesela a ostaşului”, „Ora armatei ca la Tănase”, „Ora
răniţilor”, „Poşta militară radio” emisiuni realizate în baza unui acord între Marele Stat-Major şi Societatea de Radiodi fuziune după 1940, „Ora româno-germană, Ora italiano-română”), teatru, cinema (filme documentar-
patriotice, precum Războiul sfânt, din 1942, regia Ion Cantacuzino, dar supervizat chiar de Mihai Antonescu, Escadrila albă, coproducţie româno-italiană nefinalizată, sau Odesa în flăcări, regia Carmine Gallone, producţie italiană cu sprijin MApN), colaborare cu presa civilă.
c) Propaganda în străinătate, prin articole şi reportaje de război în presa italiană, germană, slovacă, albume şi cărţi traduse în germană sau italiană.
Propaganda română a fost activă şi consistentă împotriva inami cului sovietic şi a populaţiei rusofone în timpul campaniilor din Basarabia şi Bucovina, dar a scăzut simţitor în intensitate după ordinul lui Antonescu de continuare a ofensivei peste Nistru. Pur şi simplu această situaţie a luat
complet pe nepregătite factorii de răspundere militari şi civili în domeniul propagandei, care şi-au repliat efortul asupra moralului trupelor proprii.
După dezastrul germano-român de la Stalingrad, propaganda română a trecut la defensivă, trebuind să se concentreze în primul rând pe susţinerea moralului şi voinţei combative din ce în ce mai scăzute ale soldaţilor şi ofiţerilor şi contracararea propagandei nu doar sovietice, dar şi a celei
britanice, emisiunile BBC-ului bucurându-se de o mare audienţă şi credibilitate. Pentru unităţile luptătoare în linia întâi a frontului, M.St.M a tipărit într-un tiraj mare broşura Soldat român, ia amintel, menită să combată propaganda sovietică.

O belicoasă carte poştală de propagandă de sorginte comunistă, editată în primele luni din 1945, distribuită soldaţilor români de pe Frontul de Vest, menită să susţină camaraderia de arme româno-sovietică în războiul antihitlerist.

Eficienţa sau eficacitatea Ministerului Propagandei Naţionale pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial este discutabilă atunci când evaluăm raportul dintre eforturile umane şi materiale investite față de rezultatele obţinute, care, la rândul lor, sunt dificil de cuantificat. Se pot însă menţiona
două dintre cauzele care au afectat eficacitatea instituţiilor româneşti de propagandă, civile şi militare: bunele intenții şi proiecte au fost sistematic sugrumate atât de restricţiile material-logistice, cât şi de mult prea desele reorganizări şi resubordonări instituţionale. În general, demersurile
propagandistice românești au avut un caracter pompieristic, de conjunctură, vizând rezolvarea unor imperative sau deficienţe punctuale, păstrându-se mereu un semnificativ decalaj faţă de puternicele maşini de propagandă naziste şi sovietice din epocă.
Propaganda românească pe timpul celor două războaie mondiale a cunoscut puţine campanii îndreptate împotriva inamicului, efortul principal fiind concentrat pentru consolidarea psihologică a populaţiei şi a propriilor trupe. Susţinerea materială, instituţională și conceptuală a propagandei
româneşti, îndeosebi a celei în străinătate, a fost de fiecare dată haotică şi insuficientă. Acţionând atât în țară, cât şi pe front, instituţiile de propagandă româneşti au fost mereu nevoite să-şi adapteze mesajele şi specificul la matricea
propagandistică a marilor puteri beligerante aliate sau inamice.

Nefasta victorie din 1913

Vrem război! Nu există nicio putere în România care ar putea opri războiul: oricine se va ridica împotriva curentului va fi zdrobit de valurile sale.
Ziarul Universul din 29 iunie 1913
Dezvoltarea României după obţinerea independenţei în Războiul din 1877-1878 a fost deopotrivă spectaculoasă şi inegală. Sintagma maioresciană a implementării „formelor fără fond” a dominat epoca, atunci, la fel ca în zilele noastre. Ridicată la 10 mai 1881 în poziţia de Regat, România s-a
străduit să se apropie de valorile şi nivelul de civilizaţie occidentale, iar unii chiar au crezut (la fel ca şi în zi lele noastre) că ţara ce tocmai ieşise din feudalism (nu în întregime, după cum arătaseră răscoalele ţărăneşti din 1888 şi 1907) şi de sub dominaţia otomană ar putea reprezenta o voce
semnificativă în con certul european. Atunci era vorba despre o Europă în care marile puteri fie atinseseră zenitul expansiunii lor mondiale, precum Maro.» Britanie victoriană, fie se aflau în plină campanie pentru extinderea unui imperiu colonial, precum Franţa, sau tânjeau cu ardoare să prindă sub
dominaţie şi exploatare ce se mai putea, precum Belgia, Italia şi, mai ales, orgoliosul al Doilea Reich German. Era epoca aşa-numitei Revoluţii industriale, în care explozia industriei grele a oţelului şi cărbunelui, forţa aburului, dar şi tânăra electricitate sau telegrafia fără fir au permis construirea unor
arme din ce în ce nia! puternice din punct de vedere distructiv. În acest sens, istoricul Petre Otu aprecia societatea europeană de la sfârşitul secolului al XlX-lea drept „militarizată în cel mai înalt grad. Războiul era privit nu ca o afacere a unui corp profesionalizat (armata), ci ca o cauză a întregii
naţiuni”. Pe de altă parte, aşa cum observa istoricul Daniel Cain, „pentru europeanul de la începutul secolului trecut, Balcanii repre zintă o terra incognita, o zonă aparte, puţin explorată, mereu ocolita de duhul păcii, al cărei laitmotiv este violenţa. Un pământ al terorii şi al vrajbei eterne, care evocă
imagini neplăcute: instabilitate politică, societăţi secrete, atrocităţi. Nu întâmplător cuvântul balcanizare este folosit, adeseori, cu înţelesul de fragmentare, dezordine, răzmeriţă, de amestec, de încâlcit, de tot ce este opus prin moravuri, cultură și nivel de viaţă, Occidentului.”
Virulenta demonizare a bulgarilor pe prima pagină a revistei săptămânale Gazeta ilustrată din 1913: în înfăţişarea lor sălbatică se reflectează ferocitatea atavică a sufletului asiaticilor sălăşluiţi în Orientul Europei şi pe care noi, Românii, suntem chemaţi să-i readucem la respectul
civilizaţiei - potrivit textului explicativ al ilustraţiei.
Caricatură pe o carte poştală de propagandă; înfăţişându-l pe regele român Carol I, ca profesor, pedepsindu-l, sub privirile celorlalţi suverani din Balcani, pe ţarul Bulgariei Ferdinand, pentru că nu învăţase lecţia despre imperiul bulgar
Micul Regat Român din Balcani, ce abia primise o deschidere la Marea Neagră prin litoralul dobrogean (Dobrogea, care mai fusese stăpânită de români doar pe timpul lui Mircea cel Bătrân la începutul secolului al XV-lea), se afla în continuare prins între două mari impe rii continentale, Austro-
Ungaria şi Rusia ţaristă, şi o Poartă Otomană în prag de colaps, denumită drept „Bolnavul Europei”. Între 1879 și 1882 s-a constituit Tripla Alianţă între Puterile Centrale: Germania, Austro-Ungaria şi Italia, la care a aderat, în secret, şi România, în condiţiile în care francezii şi britanicii se arătau
destul de indiferenţi faţă de români, opţiunea din 1883 a României, condusă de un rege înrudit cu împăratul Germaniei, pentru Tripla Alianţă a Puterilor Centrale a reprezentat unica soluţie de securitate credibilă şi capabilă a preveni ameninţarea unei expansiuni ruseşti în Balcani. Tratatul defensiv
semnat de Carol I la 18/30 octombrie 1883 cu împăratul Austro-Ungariei, Franz-Joseph (la care au aderat apoi Germania şi Italia), a rămas însă secret (era cunoscut doar de rege şi de prim-ministru) până la izbucnirea Marelui Război. În 1904, Franţa şi Anglia şi-au conciliat interesele coloniale şi au
pus bazele Antantei Cordiale, la care a aderat în 1907 şi Imperiul Rus, ce tocmai fusese umilit prin înfrângerea în faţa Japoniei în războiul din 1904-1905. Chiar şi micuţa, dar MW!Mimica Bulgarie, după ce oferise în 1886 coroana regelui Carol I (Musiu s-a opus), a început (în baza acordului secret
cu Rusia din i'Mi'O să pretindă în întregime Dobrogea drept teritoriu bulgăresc.
I »i Andul lor, românii se considerau nedreptăţiţi de trasarea graniţei tlulimgene, impusă de Rusia după 1878 în favoarea Bulgariei, decizie
i •♦(• i priva de Cadrilater (Dobrogea de Sud) şi mai ales de Silistra.
\ fost decizia strategică a regelui şi politicienilor români să acor- •!• pi mritate investirii resurselor limitate în modernizarea ţării (căile
ii • *iii\ podul de la Cernavodă, amenajarea portului Constanţa, dar li i rntura de fortificaţii a Bucureştiului etc.), în defavoarea sporirii i li. II II ici ilor militare, aşa cum s-a întâmplat în cazul vecinilor bulgari «•ui *.Arbi. Gheorghe Tătărăscu, viitor politician de prim rang, afir- Hiii KA „activitatea
economică a ţării, întărirea ei financiară apăreau MMI utIle decât activitatea militară, decât întărirea ţării prin armata Minimii; construirea de căi ferate mai urgentă decât construirea de hi/iti me şi exportul grânelor mai hotărâtor decât importul armelor.” In pofida acestor opţiuni politice declarate,
conducătorii Româniţi nu ,iu putut preveni cauzele sociale şi economice care au dus la Hti«»*i lele ţărăneşti de tip medieval din 1888 şi 1907. Generalul Ioan i 11K rr, participant la campaniile Armatei Române din 1913 şi apoi •Im 1916, a fost (în memoriile sale publicate în 1919) mult mai sever III
i vuluarea atitudinii politicienilor români faţă de armată înaintea nunilor confruntări, previzibile pentru toată lumea: „Pregătirea ar- IIIMirA cu tot ce-i trebuie a fost întotdeauna mai mult decât insuficienţi ionic bugetele ministerelor de război erau alcătuite sub necesităţi şi

%
«

*
♦

Manevre de artilerie ale Armatei Române în 1913/ în sudul Dobrogei, la Dobrid (HiMigj
câteodată chiar ne-umane din cauza insuficienţei de hrană. (...) Lipsii de fonduri pentru apărarea naţională nu se justifică dacă se obsu vă cu atenţiune ceea ce s-a petrecut în celelalte instituţii ale statului, il* pildă: s-au găsit fonduri pentru construcţiuni de docuri foarte luxo.i se, porturi în care
cheltuielile făcute sunt în dezacord cu traficul Im comercial; s-au găsit fonduri pentru crearea de funcţiuni bine plătii» de necesitatea cărora este îndoială, cu toate că unele regimente ahl»t aveau un sublocotenent de companie. (...) în general, fiecare cap «I* partid, sosind la guvern, aducea cu sine la
Marele Stat-Major pe gr neralul care-i convenea, ca şi cum acesta ar fi făcut parte din guvei n Din această cauză, pe deoparte, se introducea atmosfera politicianh mului în armată, iar pe de alta, se introduceau idei noi şi person.tl» ordine noi şi dezordine inevitabilă.” Corelând mai multe mărtuili
memorialistice de epocă, istoricul Florin Şperlea arată că, la cumpă nit dintre secole, cariera militară nu era deloc de invidiat nici din pun» i de vedere material şi nici sub aspectul percepţiilor sociale: ofiţcili erau văzuţi ca nişte „brute”, „târâie-sabie”, „inutilităţi necesare”, tin» rii sublocotenenţi fiind
mai prost plătiţi decât un zidar. Similitudinii'
ttlhiic aceste observaţii privind starea armatei la început de secol XX şl ii t Iii aţi le aceleiaşi armate a României la un secol distanţă sunt nu MU mal Irapante, dar mai ales alarmant de simptomatice.
In sihimb, în deceniile scurse între Războiul de Independenţă şi *n! 'II al Doilea Război Balcanic, au existat semnificative preocupări (i*j|iilalive privind armata. Prin înalt decret, la 29 noiembrie/ 11 de- Mmiluii’ 1882 a fost înfiinţat Marele Stat-Major al Armatei, structu- ♦ 4 militară considerată
de unii analişti militari drept cea mai mare Mim .iţit a secolului al XlX-lea, şi pe care militarii prusaci o aplicau
i n MU ces de câteva decenii. Marele Stat-Major se afla în subordinea Ministerului de Război şi avea în sarcină chestiunile de organizare militară. La acea dată armata cuprindea următoarele arme: infante- ilti,« avaleria, artileria (dezvoltată exponenţial ca urmare a Revoluţiei in* luni riale), geniul
(fortificaţiile aveau un rol strategic), flotila de Mimare, Divizia de mare. La 29 martie 1908 a fost promulgată Le- H»'i pe ntru organizarea armatei (revizuită în 1910 şi 1911), conform
ii mia organismul militar era compus din armata activă (care la răz- Iml ili venea armata de operaţii), miliţiile (pentru întărirea armatei de i'pi i iţii) şi armata teritorială. Serviciul militar se efectua între 21 şi 40 *1* ml şapte ani în activitate, cinci ani în rezervă, trei ani în miliţii ti p.ilru ani în
armata teritorială. După ce Aurel Vlaicu a efectuat, în VUM anului 1910, primele zboruri în cadrul manevrelor militare din #t.»m Slatina-Piatra-Olt, la 1 aprilie 1913 a fost adoptată şi Legea de M|»aulzare a aeronauticii române. Proaspăta şi firava aviaţie militară MmiAnă a participat la al Doilea
Război Balcanic, efectuând zboruri fl# observare a trupelor bulgare sau pentru a arunca manifeste asupra
• •lin O altă premieră militară românească survenită pe timpul celui *!• .il I )oilea Război Balcanic au reprezentat-o subunităţile de biciclişti Moşite pentru transmiterea ordinelor între corpurile de armată.
I ,i 17/30 mai 1913 fusese semnat la Londra tratatul care punea ca- p ti h imului Război Balcanic, la capătul căruia armatele reunite ale Miilg.iriei, Serbiei, Greciei şi Muntenegrului învinseseră forţele conti- »H tii.i le ale Imperiului Otoman, ajungând până aproape de Constanti- liMpol.
Supraevaluându-şi forţele armate şi sprijinul internaţional (Ru-
sia şi Austro-Ungaria), Bulgaria, nemulţu mită de câştigurile teritoriale obţinute, i .» atacat în noaptea de 16/17 iunie 191* p* foştii aliaţi, Grecia şi Serbia. România, pni tru a preveni apariţia unei Bulgarii nun periculos de ameninţătoare pentru echlll brul geopolitic al Balcanilor, a folosit acru! atac
drept pretext politic pentru a interveni militar la sud de Dunăre. în realitate, top conducătorii acestor state balcanice nu treau visuri naţionalist-imperiale: regcli Konstantinos I al Greciei visa la restau ian •» Imperiului Bizantin, regele Bulgaitri ambiţiosul Ferdinand de Saxa-Cobuif Gotha, se vedea
recucerind cel de-al Doll».» Ţarat Bulgar al Asăneştilor, regele Serbiei Petar Karadjordjevic, se gândea la Ţaratul lui Ştefan-Duşan din secolul al XlV-lea, lai regele Carol I se dorea în fruntea unei pu teri balcanice dominante, cu rol pacificului în contrast cu aceste ambiţii, evident nen aliste, niciun
stat beligerant nu dispun» a de resursele umane, militare, financiaie, economice capabile să susţină un asemenea efort de război fără costuri sociale uriaşe şi epuizări economice con siderabile, care au însumat PIB-ul ţării respective pe mai mulţi ani în acest context, în toate aceste state, a proliferat o
propagam!.! naţionalistă, cu accente şovin-isterice, cea bulgărească fiind cu do» sebire revanşard-agresivă. Claudiu Lucian Topor afirmă că războiul româno-bulgar din vara lui 1913 a fost mult mai spectaculos în pioifl decât cel de pe frontul sud-dunărean, unde practic nu s-a desfăşm al nicio luptă.
Deopotrivă, dinspre ambele maluri ale Dunării, s au aruncat valuri de noroi şi ură viscerală, inamicul fiind descris pi in expresia „...nu sunt oameni”: în consecinţă, acesta trebuia străptm*
i\!
I

Sergent român de gardă la o linie de cale ferată, în campania din Bulgaria, pe o carte poştală editată în colecţia „Camara", tipărită în epocă, la Paris.
I.ti.l milă, de baionetă (Ernest Oberlănder-Târnoveanu). Românii îi }<• iv» .m cu o dispreţuitoare superioritate pe vecinii lor bulgari (a fost «* «înmiit şi versul eminescian despre „bulgăroii cu ceafa groasă”), ♦I. mi mizaţi cu înverşunare drept „barbarii Balcanilor”, „urmaşii lui V 'i'ttiuch”, poporul
cel mai crud, sălbatic şi primitiv din Europa iivih/ată. Armata Română era ditirambic înfăţişată de presa de la Mu. uieşti drept o mândră şi glorioasă purtătoare a tradiţiilor laţi- MiiAţil. liind menită a apăra civilizaţia şi pacea Europei. In ceea ce |M iveşte presa socialistă, aceasta a găsit în noua criză
balcanică o Mu II.ţ oc .i/ie pentru a-şi face simţită prezenţa prin atacuri vehemente I.» .nliesa regelui Carol I, de pe poziţii ideologice. Aşa au fost cele ♦ l* lui N.l). Cocea, publicate în Facla, din iunie 1913, imediat după tuhitira României în război. Pe de altă parte, în opinia publică ro- u».iu«Mscă s-
a creat falsa impresie că atacul la sud de Dunăre era de i «|»l un act împotriva Austro-Ungariei şi un prim pas pentru eliberaţi » Iuţilor români din Transilvania. în realitate, era vorba despre o iu.ti vei he campanie a autorităţilor române în sprijinul importantei i «muinităţi de aromâni din centrul
Balcanilor, pentru recunoaşterea »lt. |H u i i lor culturale ale acestei populaţii. Nu este de mirare că într- u .ii ire incendiară atmosferă mediatică, latinitatea românilor s-a iMil.nuat, ajungându-se la numeroase manifestări belicos-entuzi- 14* mre cereau imperativ intrarea ţării în război. Presa vremii a
»nuHemnat numeroase aspecte din timpul mobilizării armatei, unele l-i limita ridicolului, precum cele în care soţiile ofiţerilor bogaţi îi IM '.«iţeau pe aceştia până la Dunăre, etalându-şi toaletele în automo- l.il. * e reuşeau doar să încurce defluirea trupelor spre front.
In sens invers, bulgarii îi acuzau pe români de atitudine dupli- . ÎMI A in conflictul balcanic, având drept scop „şterpelirea Silistrei”, ini* i venţia Armatei Române fiind calificată drept un „act de bandi- IIMM Mai mult decât atât, presa bulgară a pus epidemia de holeră, ..II. .»secerat în vara lui
1913 nu doar oştenii români, dar şi civili bulbul tocmai pe seama „năvălitorilor”, deoarece era deja „stabilit” fap- I n 11 ,i aceştia erau murdari şi se hrăneau fără discernământ. La vestea iM«il»ili/.ării Armatei Române, reacţia ministrului bulgar al Justiţiei,
Abraşev, consemnată în jurnalul său a fost: „Mămăligari neruşinaţi" „Domnul Kilipirescu”, adică „domnul Profitor”, nu se bucura de n! cio consideraţie la sud de Dunăre. Spre deosebire de belicoasele c ai ţi poştale şi alte materiale de propagandă editate la Sofia şi răspândii» 1 mai ales în Cadrilater şi
Dobrogea de comitagiii-bulgari, prin can populaţia locală era îndemnată la revoltă şi nesupunere faţă de auto rităţile române, fotoreportajele româneşti de război din seria de căi ţl poştale din colecţia „Camara”, ilustrând prezenţa Armatei Roman# în Bulgaria păreau să reflecte o stare generală de
linişte, pe fon»In! căreia s-ar fi desfăşurat doar nişte inofensive exerciţii militare.
Guvernul român a declarat război Bulgariei la 27 iunie 1913, după ce anterior, la 20 iunie, decretase mobilizarea întregii Armate Roma ne. Au fost mobilizate cinci corpuri de armată cu 15 divizii, care Io talizau 10 600 de ofiţeri şi 460 000 de soldaţi, adică 6% din populaţi»! României în acel
moment. Generalul Alexandru Averescu, şef al Ma relui Cartier General, a prevăzut o direcţie principală de atac spi* centrul de „gravitate strategică” bulgar (adică spre Sofia), încredinţau Armatei principale de operaţii (patru corpuri de armată cu zece »li vizii) şi o direcţie secundară a Corpului
Dobrogea, condus de gene ralul Ioan Culcer. Pe frontul din Bulgaria s-au aflat nu doar regel»' Carol I şi prinţul moştenitor Ferdinand, dar şi o seamă de importa ni» personaje politice şi culturale, care au primit grade şi au îmbrăca! uniforma militară, precum: Ion I.C. Brătianu, Nicolae Filipescu, l,(.
Duca, Gheorghe Tătărăscu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Bai fin Ştefănescu-Delavrancea, Emil Gârleanu, George Topîrceanu.
Elementele înaintate ale Corpului 5 armată, condus de generalul Culcer au ocupat Turtucaia, Dobrici şi Balcicul la 30 iunie, iar »>pl zile mai târziu erau atinse Rusciukul, Varna şi Şumla. La 9/22 inii» 1913, atunci când trupele române se aflau la 20 de kilometri de Solia, ţarul Bulgariei,
Ferdinand de Saxa-Coburg-Gotha, a trimis regelui României, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, o telegramă prin care era solicitată încheierea unei păci grabnice. în acest răstimp, mi s-a produs nicio ciocnire directă între forţele armate ale celor doini ţări, situaţie datorată şi faptului că soldaţii
bulgari erau sătui de ră/
V<M i in.irea antiholerică pe frontul din Bulgaria în vara lui 1913
MIR fototeca Muzeului Militar Naţional)
Iuti o nu mai voiau să lupte, predându-se în masă. Armistiţiul s-a în- »lo ial la 17 iulie la Bucureşti şi tot aici s-a semnat la 28 iulie şi tratatul «l»> pace. România şi Bucureştiul s-au aflat astfel timp de câteva zile pr pi inia pagină a presei internaţionale, intrând în atenţia marilor 1 Hiu olarii. Imaginea
generală transmisă de presa românească în an- Minblul ei asupra falnicei Armate Române a fost una net eroizant- I» lom la listă, cu accente patetice şi cu o mare risipă de metafore, dar omit in afara realităţilor de pe frontul bulgăresc. Pe de altă parte, U oman ia şi-a atras ura şi dorinţa de revanşă
năprasnică a Bulgariei, pi i are a trebuit să o suporte după doar trei ani.
Adevăratul inamic al Armatei Române în cel de-al Doilea Război hali anic a fost propria sa slăbiciune şi multele deficienţe (acumulate io ultimii zeci de ani), peste care s-a instalat epidemia de holeră. în pi Imul rând, Armata Română nu era pregătită pentru o asemenea mobilizare, marile efective
chemate brusc sub arme (27 de regimente) Uliul slab dotate, precar instruite şi încadrate, o bună parte dintre ofiţeri venind direct din viaţa civilă cu o insuficientă pregătire mi- Illaia. Există fotografii de epocă ce înfăţişează coloane de prizoni
eri bulgari bine echipaţi, în uniforme, cu bocanci, chipiu şi centura, escortaţi de soldaţi români în straie ţărăneşti cu opinci, iţari, chinui şi pălărie/cuşmă, având doar o puşcă drept semn al apartenenţei loi la Armata Română. Serviciile de aprovizionare şi transport pe fronl ale trupelor aflate în mişcare
au fost total deficitare şi inadecvate, aflându-se cu până la 30 de kilometri în urma primei linii. Aceasta situaţie a generat grave lipsuri în aprovizionarea cu hrană a soldaţiloi. care au fost nevoiţi să cumpere alimente direct de la ţăranii bulgari, cu bani peşin. S-au înregistrat şi câteva cazuri, izolate, de
furt, jal. rechiziţii forţate sau chiar violuri. Chiar şi muniţia ar fi ajuns tru pelor române doar pentru două zile de luptă, aşa încât mulţi ofiţci I de carieră au afirmat că dacă s-ar fi ajuns la lupte cu unităţile bulg.i re, ar fi fost un dezastru. Presa românească susţinea însă sus şi taiv că aveam o armată bine
înzestrată, bine condusă şi organizată, fii iul astfel adormite multe conştiinţe, care active fiind, ar fi putut preveni sau diminua dezastrele militare româneşti din 1916.
Holera a fost cel mai necruţător inamic al oştenilor români pe frontul din Bulgaria din 1913, aşa cum tifosul exantematic avea sA fie în Moldova iernii din 1916-1917. După primul caz de boală sein nalat la Vraţa, orgolioşii comandanţi militari români au dat dovada de o crasă incompetenţă,
neluând nicio măsură imediată, deoareve nu li se raportase „oficial” existenţa holerei în Bulgaria. Nici servi ciul de ambulanţă al armatei nu a fost deloc pregătit pentru o as! lei de situaţie. Mii de soldaţi şi chiar ofiţeri s-au îmbolnăvit şi au mu rit inutil, vieţile lor putând fi salvate: peste 11 500 de
îmbolnăviri şl 1600 de morţi. Abia după opt zile şi multe victime, profesorul Ion Cantacuzino a adus pe front serul necesar pentru combaterea fiayy lului. Până atunci însă, în aceleaşi căruţe în care se aducea în lim.i întâi pâinea pentru soldaţi, se transportau spre spatele frontului bol navii de holeră:
„Ca să nu meargă carele goale”, a fost inconştient»! justificare. Abia la sfârşitul campaniei, presa a menţionat epidemii»! de holeră, „ca să nu se creeze panică în ţară”. Evident, au lipsit din ziarele şi revistele ilustrate ale acelor vremuri fotografiile înfăţişând soldaţi români suferind de holeră în
mizerabile spitale de campanii
MM * MM surprindeau vaccinarea acestora direct pe câmp, la umbra HHMl. iiptAC» de către sanitari.
Vii (urla României în cel de-al Doilea Război Balcanic, cu toate il'iijun lle de imagine şi teritoriale obţinute, a fost una deopotrivă Hthf ia şi nefastă. Efemeră pentru că întreg câştigul a fost pierdut în înnll iu Miile înfrângeri, pe toate fronturile, suferite de Armata ROHM ni in F)I6. Nefastă pentru
că eşecurile, neajunsurile, neputinţele, IM AIM JIM. corupţia şi incompetenţele dovedite în teren, şi care au fost <i Mp. i ilr i u laurii victoriei nemeritate din 1913, ar fi putut fi în bună MHMHIM icinediate sau ameliorate în următorii trei ani. în plus, ro- HMMII MII Irebuit să suporte chiar în vara-toamna
lui 1916, la Turui» *iIM şi apoi în Dobrogea, puternicele resentimente ale bulgarilor.
Românii în Primul Război Mondial: Vorbe, înfrângeri şi Victorii
i
—r ’i
Am avut Turtucaia, dar am avut şi Mărăşeştii!
GEORGE TOPÎRCEANU
hitiuezii i-au spus La Grande Guerre. Alţii i-au spus Războiul Niponilor. Noi i-am spus „Războiul de întregire a Neamului”. în tMioili enciclopedii sau muzee militare ale lumii, precum şi în mo- NMfpalllIc occidentale referitoare la Primul Război Mondial, frontul •MHHMII'M abia dacă este
amintit, fiind tratat drept unul periferic. Jus- • iIM «I MII nu, marile bătălii ale românilor, culminând cu cele de la MUMII. Mărăşeşti şi Oituz, care au însemnat salvgardarea statului şi uT* un I M presiunilor germane pe Frontul de Vest, nu sunt menţionate, tiu o 11MI ă ele au reprezentat „singurul
succes militar semnificativ al 4lM|llor din 1917”. Cu atât mai remarcabile sunt contribuţiile, echi-

i<jfb
"l .
1
/> ' .-HfAi.
*C: i £0 * U ’ C l> f M P*)?A O *
"r>Ciţ<* Ş« bdtiniii*
a. «OSA.
TKAIASCA ROMÂNIA MARE
Pândind când fratele sâu sârb se lupta eroic contra celor 2 mari duşmani ai săi, Bulgarul îl atacâ în mod laş pe la spate; iar noi: Avem un vis neîmplinit/Copil al suferinţei/De jalea lui au răposat/Şi moşii şi părinţii. O. Goga, TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE. Carte poştală care a circulat în
România în perioada 1915-1916.0 ilustraţie şi o explicaţie identice au fost publicate pe prima pagină a revistei franceze Le Petit Journal din 10 octombrie 1915.
cut de partea Antantei în în august 1914 la Puterile
librate şi lipsite de patimi, referitoare la istoria modernă a României semnate de i s torici de prestigiu, precum britanicii Keil li Hitchins, Dennis Deletant, americanul Glenn E. Torrey sau franţuzoaica Catherine Durandin (lista completă fiind mai lunga) Istoricii şi mai ales instituţiile responsabile ale
statului român nu au ştiut să afirme pe plan internaţional participarea româneasca la Primul Război Mondial, esenţială pentru formarea României Mari. Poate că măcar Li centenarul acestui eveniment, mesajul ro mânesc va fi unul mai consistent.*
Primul Război Mondial a opus dona mari alianţe formate între marile pu teri europene rivale: Antanta sau Triplu înţelegere şi Puterile Centrale sau Tripla Alianţă. Din Antanta au făcut parte iniţial (1905) Franţa şi Marea Britanie, cărora li s-a alăturat Rusia în 1907, Italia în mal 1915, România în
1916 şi Statele Unite iu aprilie 1917. Au mai aderat la Antanta China, Belgia, Japonia, Grecia (din 1917), Serbia, Muntenegru, Portugalia (din 191(0 Puterile Centrale s-au format în 1882-1 HM \ prin tratate (unele secrete) între Germania, Austro-Ungaria, Italia (care şi-a deda 1 al neutralitatea în
1914 şi apoi a trecut de pai tea Antantei în 1915) şi România (care şl a declarat neutralitatea în 1914 şi apoi a li« 1916). Ulterior, Imperiul Otoman a adeiai Centrale, iar Bulgaria în septembrie 191'»
în acest sens, de foarte bun augur este lucrarea în 4 volume a neobositului isloi 1. Petre Otu „România în Primul Război Mondial”, apărută în 2018.
i« •»înfăţişând stemele şi portretul celor patru suverani ai statului Pute- IHM< • HMtmle: Germania, Bulgaria, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar.
» uiitlictul s-a declanşat în urma asasinării, pe 15/28 iunie 1914, U tlfh tt|rvo, a principelui moştenitor habsburg, prin atacarea Serbiei, tlup'i un ultimatum inacceptabil, de către Austro-Ungaria, la 15/28 mii. I*>11. Treptat, marile puteri europene au intrat în război, gene- I4M.I un vârtej belicos,
care a antrenat întreaga lume. Primul Război Mumlul a început printr-un nemaivăzut şi inconştient entuziasm «u.illst şi războinic, manifestat la toate popoarele angajate, penii u .» termina într-un marasm general, provocat de conştientizarea, n* i |Mi \ială, a ororilor din tranşee şi a milioanelor de
morţi şi răniţi limit| Războiul s-a încheiat prin semnarea la 11 noiembrie 1918 4 muisliţiului Antantei cu Germania, în vagonul de tren de lângă i uiupiegne: Puterile Centrale se recunoşteau înfrânte de către Aliaţi, b* mina acestei conflagraţii au dispărut patru imperii, conduse de HtMMttihii
absolutiste: Otoman, Austro-Ungar, German şi Rus. După .» H. «mânia a pierdut în 1916 două treimi din teritoriul său, în 1918 ».1* vi nil România Mare, cu cea mai mare întindere cunoscută vreo- IUM 11 al aţele de pace încheiate ulterior între aroganţii învingători şi innill|ll învinşi au constituit
germenii celui de-al Doilea Război Mon- tllal l/hucnit după numai douăzeci de ani.
Prima pagină a revistei săptămânale ilustrate Războiul popoarelor din 1914, editau de Ion Gorun (Alexandru Hodoş)
Vorbele: 1914-1916
Vorbele şi nu faptele au acoperit cei doi ani de neutralitate a roii* unim in Primul Război Mondial. Constantin Argetoianu a schiţat IM MU moriile sale caracteristica acestei perioade: „în loc să muncim ll i* noapte şi să ne făurim instrumentul întregirii neamului, ne-am UIMI doi ani de zile, în
demni moştenitori ai Bizanţului şi ai Fana- iiiliil1 Am făcut politică şi afaceri, în loc să facem treabă!”
 lotul a început la Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/ 3 mil11NI 1014, unde doar conservatorul Petre P. Carp l-a susţinut pe bătui nul rege Carol I pentru intrarea României în război de partea Aus- l»*« I ngariei (şi a Germaniei), în baza Tratatului secret din 1883. Nu H ♦ lotuşi un casus
foederis, pentru că Austro-Ungaria atacase Serbia ll MII fusese ea atacată. Toţi ceilalţi politicieni au susţinut neutralitatea, ui"lţi având vădite simpatii antantiste, alţii fiind rusofobi declaraţi. tShu ministrului Ion I.C. Brătianu (antantist şi francofon convins) ne- iiii.illtatca i-a convenit de minune,
pentru că i-a lăsat suficient timp de Hi uu'x tâ şi negociere, în secret (ca un „samsar politic”), în funcţie de »o* ll.tţUlc războiului, pentru obţinerea garanţiilor vitale necesare sati- mi intereselor naţionale. Simultan, în spaţiul public - Parlament, jioi.i berării, stradă -, dar şi în spatele uşilor închise, a
început o specii»* uloiisft luptă politică, dar şi diplomatică, pigmentată cu numeroase lliHM-iilente populiste şi demagogice, purtată de personalităţile politice l» nillurale antantiste şi cele germanofile. Puţini erau cei care aveau iiiinţă de tratativele secrete ale lui Ion I.C. Brătianu.
holesorul Lucian Boia a dedicat un întreg volum analizei celui două tabere, arătând că ceea ce-i anima pe germanofili „nu era Hlăi ataşamentul faţă de Puterile Centrale, cât teama de Rusia” şi că opţiunea neutralităţii întrunea mai multe adeziuni decât varianta in- t»«iMl III război”, alături de
Germania şi Austro-Ungaria. Antantofi- !M .IU lost însă mai numeroşi şi mai vizibili decât aşa-zişii germanofili lilmtie care mulţi rusofobi), care nici ei nu au fost puţini şi au cuprins IMHIII importante din elita politică şi culturală a Vechiului Regat: P.P. » •*•!», Alexandru Marghiloman, Titu
Maiorescu, I.C. Filitti, Constanta* Stere, Grigore Antipa, Tudor Arghezi şi Ioan Slavici (aceştia doi

O carte poştală ce ilustrează atmosfera politică în anii neutralităţii României. Textul explicativ imprimat pe faţă este: Timbrul de ajutor premiat şi executat de Stol dar nepus în circulaţie pentru că străinii Czernin şi von Buche (Bussche, n.a.) (miniştrii Austriei şi Germaniei) au
intervenit pe lângă prim-ministrul Brâtianu ca timbrul să nu fie răspândit. Textul de pe verso este ca un articol de presă senzaţionalist: „lat* încă o dovadă de câtă putere au nemţii în România şi de câtă slugărnicie sunt capa bili guvernanţii noştri. Nu este îngăduit românului să spue
în Ţara lui, nici ce vrea, nici ce trebuie; nu este îngăduit Românului să spue că vrea să treacă Carpaţii, să >1 întregească neamul, pământul şi idealul naţional. Ziarul Patria, cel care a învede rat publicului nelegiuirile şi trădarea guvernului, a reuşit să pună mâna pe clişeul original,
să tipărească şi să împartă gratuit acest timbru, dar guvernul a confiscat clişeele noastre şi noile timbre din care n-au scăpat decât prima emisiune de 20 d* mii. Pentru că timbrul acesta pecetluieşte şi idealul nostru naţional şi mişelia celui de sus, l-am imprimat pe cărţi poştale
singurul mod de răspândire. Alăturea dăm caricatura directorului nostru, d. advocat AI.V. Casimir, arestat pentru că a îndrâz nit să dea la lumină şi această nouă murdărie a guvernului, sigilată cu timbrul ce v* rămâne istoric. Ziarul Patria".
suferind şi consecinţe juridice postbelice din cauza colaborării cu ocu pantul german), oscilanţii Liviu Rebreanu şi Mihail Sadoveanu, Nico lae Tonitza, George Topîrceanu, Vasile Pârvan, George Coşbuc, Victoi Babeş. în tabăra celor ce susţineau alianţa cu puterile Antantei (inclusiv cu
ameninţătoarea Rusie ţaristă, în care doar ţarul Nicolae al II-lea ei .1 de bună-credinţă în promisiunile sale faţă de regele Ferdinand) pentru eliberarea fraţilor români din Transilvania năpăstuiţi de austro-ungai 1 (implicit era acceptată renunţarea la Basarabia, unde alte milioane ilr români erau
năpăstuiţi de ruşi) s-au manifestat cu vehemenţă (unii «ui cerut chiar atacarea imediată a Imperiului Habsburgic, atât în 1911 cât şi în 1915): conservatorul Nicolae Filipescu (în 1915 Partidul Con
Ivitul (le pe versoul acestei cărţi poştale din pviluvcta 1915-1916 este la fel de virulent precum itH'iMţlA şi reprezintă un mod propagandistic de iH*i#nt<ire a istoriei naţionale practicat în epocă: AMIIHI Ungaria: în 1601 ucide pe Mihai Viteazul; în * ■ i/i9 râpeşte Oltenia, în 1775 ne
fură Bucovina, cu VttfiM lapitalâ a Moldovei, Suceava, şi cu mormântul hu jnWiin cel Mare şi Sfânt; în 1789 omoară cu miile #HP Românii din Ardeal părtaşi ai răscoalei lui Horia şi 1 lupu. In 1859 se împotriveşte la Unirea Principatelor; *♦ \r împotriveşte la domnia ereditară în Româ-
in 1M77 se învoieşte la Reichstadt cu împăratul iu*** i« tu să ocupe Bosnia şi Herzegovina dându-i ca VH nelegiuit Basarabia noastră; în 1881-83 ne râpeşte ift pitirile noastre pe Dunăre; în 1891 întemniţează şi Umileşte pe autorii memorandului românesc; de 40 fh noi tmteazâ Regatul
liber al României ca cel mai vasal; de 400 de ani sugrumă Ardealul, Bana- ♦».t Mmamureşul şi Crişana cu cei 4 milioane de fraţi 1ni de dincolo. Trăiască România Mare!

MM v aloi s-a scindat în aripa antantistă şi cea germanofilă, condusă de jflilloman), conservator-democratul Take Ionescu, naţionalist- IIHIMK râtul Nicolae Iorga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Octavian t "i’ i Alexandru Vlahuţă, Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, A.D. Xe- »»i*pii| >•«. Cu toate
acestea, foarte puţini din elita politică şi culturală luptat pe fronturile anilor 1916-1917, înfruntând mizeria tranşeelor 1» Hioaza bombardamentelor (precum George Topîrceanu sau Camil IS Urm u), ţăranii şi oamenii de rând fiind cei care au suportat, în ma- (nilltile, suferinţele şi sacrificiile
războiului.
I tipta politică şi implicit propaganda partizană s-au purtat îndeo- 1» Iu prin presa partinică şi în discursurile parlamentare. Antantiştii au Inii itisţinuţi de cotidienele de mare tiraj Universul şi Adevărul cu ediţia M MMlinală Dimineaţa (sub redacţia lui Constantin Miile), dar şi de zi- «n» li di*
partid Epoca lui Nicolae Filipescu şi Acţiunea lui Victor Iones- 1 u Ilatele lui Take Ionescu. De partea germanofililor au fost o serie de #i«ii« de mai mic tiraj, unele fiind înfiinţate sau stipendiate de germani {tuni înfiinţat la 31 iulie 1914, la care a scris timp de un an şi Ioan

Slavici, Libertatea sub redacţia lui Tudoi Arghezi, sau Minerva şi Seara, ambele cum părate de un consorţiu german). împotriva acestor publicaţii Barbu Ştefănescu-Delav rancea s-a năpustit cu vehemenţă într o filipică-interpelare parlamentară adresai a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu (care era şi
ministru de Război) la 1/14 decembrie 1915. Lupta politică dâmboviţeană s-a con jugat de minune atunci, ca şi în prezent, cu afacerile. Un bun exemplu este dat de scaii dalul iscat de Nicolae Filipescu, printr-un discurs ţinut la Clubul Federaţiei Union is te din Bucureşti la 9/22 octombrie 1915, in
care conservatorul antantist denunţa acte de
>
corupţie la Ministerul de Război şi politiui balcanică a Guvernului Brătianu, deşi chiui fiul său, Grigore N. Filipescu, era implic.il adânc în afaceri cu armament şi material di război pentru Armata Română, după cum a dezvăluit, în replică, ziarul Viitorul. De magogia, populismul şi ipocrizia ce au
caracterizat mulţi (dar nu toţi) politicieni români în perioada neutralităţii au fost elocvent înfăţişai» de Camil Petrescu (el însuşi fiind invalid de război cu auzul vătăma! pe viaţă) în romanul său Ultima noapte de dragoste, întâia noapte </« război, prin discursul lozincard şi patriotard al unui membru
al Guvei nului. Sublocotenentul Camil Petrescu a luptat în toamna lui 1916 pe Valea Prahovei, a fost rănit, a revenit pe frontul din Moldova, peni ni a fi făcut prizonier în iulie 1917 de către nemţi, într-o ucigătoare lupi a din timpul bătăliei de la Oituz, şi declarat mort de români; după ce .i fost
eliberat din prizonierat, a avut mari probleme în a dovedi că esl» viu, prin anularea actului de deces.
„în această stare de surescitare morală, de indeciziune, de inii igi şi calomnii, ţara noastră a trăit aproape doi ani până la intrarea ..i

Scriitorul Camil Petrescu, mobilizat cu gradul de sublocotenent, a fost rănit în 1916 în luptele de pe Valea Prahovei şi apoi luat prizonier în luptele de la Oituz în 1917.
IM IU (Iune, în care timp abia s-a complectat parte din numeroasele lipnii i ce avea armata, lipsuri sporite încă prin crearea de noi divizii, .♦-i 1*11 a nu mă tem a spune că am intrat în campanie nepregătiţi, mai ♦U'i. dacă se ţine socoteală de mijloacele de armament perfecţionate di » arc dispunea
vrăjmaşul în contra căruia trebuia să luptăm”, con- !u luna pesimistul general Ioan Culcer în 1919.
In vremurile noastre, istoricul militar Petre Otu a reuşit să for- nmle/e o serie de circumstanţe atenuante pentru deplorabila stare de M. |'M gătire pentru luptă în care s-a găsit Armata Română înainte de 4Mgii|»u ea sa în război. Mai întâi, o cauză a fost contextul internaţional tmpiopriu, deşi se
poate contraargumenta că politicienii şi generalii M'iiMni puteau lejer anticipa situaţia că, odată izbucnit războiul, ţara
* i li înconjurată de ostilitatea făţişă a Puterilor Centrale, dar şi de Ru- II<i li adiţional neprietenoasă. Previzibil era şi faptul că Germania nu
* ♦ vinde armament şi muniţii unui potenţial inamic, iar Franţa îi va
* i IM Ir doar cu condiţia angajării în conflict. Apoi, o altă cauză ar fi fost iinipul scurt, de numai doi ani, pentru pregătire, dar care şi acesta a
I.. i i isipit inconştient prin vorbe goale, o păguboasă propagandă par- n oi nA şi afaceri veroase. în fine, au mai fost şi resursele insuficiente, în . mtdlţiile în care nici după lecţia din 1913 nu s-au produs necesarele importuri şi investiţii în sistemul de apărare, deşi se cunoşteau lipsu- iil* III laşe
existente din armată. Am mai adăuga şi faptul că nu doar . I.r.ii politică veroasă şi aroganţii generali ai armatei trebuie acuzaţi I*. ulm nepregătirea armatei: o parte consistentă din vină, trecută sub M«»ic, îi revine şi regelui Carol I, care în lunga sa domnie îşi asumase, » II ostentaţie chiar, grija faţă
de oştirea ţării. Un alt istoric militar, Flo-
* in Şpcrlea, nu s-a sfiit să acuze direct slaba calitate profesională şi mm .da a corpului ofiţeresc. Armata Română era atunci, la fel ca şi .i. IIm, aşa cum este şi firesc, o oglindă a societăţii în momentul respec- »iv „Un corp de comandă compus din ofiţeri provenind din clasele iMi dii şi superioare,
afişând o superioritate dispreţuitoare în raport cu IM/a ierarhiei militare şi un corp de soldaţi, în majoritate analfabeţi, . II n educaţie precară, dar care erau capabili să reziste cu cerbicie, prin
traiul lor de zi cu zi, marcat de lipsuri >1 greutăţi, unui câmp de luptă complet nio dificat în raport cu ceea ce, probabil, r.l aminteau părinţii şi bunicii lor din vu mea Războiului de Independenţă.” Nici Li conducerea Marelui Stat-Major, lucru i il« nu stăteau mai bine: generalii Vasile Zoi Iu (şeful
MStM) şi Iliescu (adjunctul de fcu Io, numit apoi de Brătianu, şef al Marelui Cartier General) erau „vădit nepotriviţi', lipsiţi de autoritate, fiind bănuiţi, la fel » i mulţi politicieni sau generali, de corupţi» şi venalitate. Cei peste 800 000 de milit.u I români mobilizaţi în august 1916 trebu iau să acopere,
în nord, un front de ofui sivă, peste Carpaţi, mult mai mare dec .u cel de la Verdun, plus un al doilea froni în defensivă, în sud, pe Dunăre şi în l >n brogea. Majoritatea rezerviştilor, inclush ofiţerii, erau nepregătiţi pentru război )\ chiar mulţi dintre ofiţerii de cariera nu erau la curent cu noile forme de
ducere a războiului survenite Io» mai în anii 1914-1916. în acea vreme, România dispunea de o foarl» precară reţea de drumuri şi de căi ferate - elemente esenţiale peniiu dislocarea rapidă a trupelor. Transportul materialelor era asigur.il « u precădere prin intermediul unor vehicule rechiziţionate, la
care *<»» adăugau 150 de camioane ale armatei şi 50 000 de căruţe luate de L» ţărani. Armata Română mai suferea şi de o acută insuficienţă a re/ei velor de muniţie, înzestrarea sa fiind mult inferioară (circa 100 000 «I» infanterişti nu aveau o puşcă proprie) şi în materie de armament («I* 1 la puşti,
la mitraliere, până la mortiere şi artilerie grea) în compai .iţn cu inamicul german. Sistemul logistic suferea de aceeaşi precarii,il» |l eternă improvizaţie românească, iar transmiterea întârziată a ordin» lor şi rapoartelor, în lipsa unei aparaturi moderne de comunicaţii. |M i»•

v
Ilustraţie cartofilă din 1916, reprezentând mobilizarea armatei. în argoul cazon există expresia Suna goarna! sinonimă cu mobilizarea.

Maistrul: A.şâ, şi L)-ta eşti contra mea! Uiţi că a:n pe Hindenburg •In partea mea.
Re gr le României: O fi, clar Libertatea şi Dreptatea sunt cu mine.
Ir Kaiser: Comment! Toi aussi tu es contre moi? N’oublie pas que Hliidenburg lutte â mes cdtâs.
/ r Roi de Rournanie: Oui, inais la Liberte et le Droit îuttent de mon cflt6.
Kaiser: So you too are against me! Remember, Hindenhurg fights
MII my side.
Klng of Roumania: Ves, but Frcedom and .luetice fighl on mine.
(După „Puach*, 16 Oct. 1916).
• ml» poştală din 1916, reproducând o caricatură din revista britanică Punch, în HM» M'cjele Ferdinand îi răspunde Kaiserului semeţ şi ameninţător că ruda sa, libertatea şi dreptatea, era de partea sa.
curieri sau ştafete, a condus la eşecul unor operaţii. Aviaţia ronulM dispunea de 44 de aparate, din care doar 24 puteau îndeplini misiuni de front. In concluzie, potrivit istoricului Glenn E. Torrey, în auriii 1916, Armata Română „era numeroasă, slabă ca pregătire, experienţ a conducere şi echipare,
mai ales ca putere de foc la toate nivelurile Vorbele consumate din belşug de români în cei doi ani de noul i *» litate s-au terminat odată cu semnarea, în mare secret, la Bucure ii de către prim-ministrul Ion I.C. Brătianu şi reprezentanţii diploma tici pe 4/17 august 1916 a Tratatului de alianţă cu
puterile Antantei ţi a Convenţiei militare, prin care românilor li se promitea în schimbul intrării în război, nu mai târziu de 15/28 august: continuarea în nou! a ofensivei ruseşti sub comanda generalului Aleksei Brusilov (cai* tocmai se epuiza), pentru blocarea forţelor austro-ungare, o ofensiva la
Salonic a forţelor franco-britanice ale generalului Maurice San.nl (care a fost rapid stopată de iniţiativa generalului Mackensen) pi* mergătoare acţiunii ofensive româneşti, în scopul prevenirii unui atac al forţelor germano-bulgare în sud, precum şi asigurarea Amu» tei Române cu 300 de tone pe zi
de material de război, muniţie şi .u mament (din care o bună parte a întârziat sau s-a pierdut prin Rusia) In fine, Consiliul de Coroană de la Palatul Cotroceni convoi ,ii la 14/27 august 1916 a fost doar o formalitate, solemnă şi dramul l că, ce-i drept: regele Ferdinand - numit apoi „cel Loial” - ştia * a
va fi renegat de familia şi ţara de origine, regina Maria se pregătn» să intre în istorie, iar politicienii, şi nu doar cei de la putere, erau conştienţi că în jocul Marelui Război intra nu doar soarta ţării, dai şi a lor personală. Abia în acea noapte în care a fost decretată mobi Uzarea Armatei Române şi a
Marelui Cartier General, generalii au putut deschide plicurile sigilate cu ordinele de numire şi dislocare a trupelor, secretizare ce a asigurat în bună măsură surprinderea in.t micului, dar şi haosul în conducerea operaţiilor militare. Simultan, a fost înmânată la Viena Declaraţia de război, iar
batalioanele roma ne au trecut Carpaţii, invadând Austro-Ungaria prin Transilvania Se executa astfel aşa-numita „Ipoteză Z” - Planul de operaţii eonii a Puterilor Centrale în Nord şi a Bulgariei în Sud. în condiţiile date, şl
IM IM.II,!,» entuziasmului patriotic general al românilor, înfrângerea »». *(,•» ,» lor, dar nepregătitelor batalioane române era previzibilă. 1*4IM I» ui mă, hazardul războiului a dat satisfacţie antantiştilor, dar 11» |ut iul unor cumplite chinuri pentru românii de rând. Nici ger- HHH"IIIII nu au fost însă
prea departe de a fi avut dreptate.
|Mnii,lnd proporţiile şi distanţele istorice, rămâne inevitabilă .» unor similitudini manifestate din punct de vedere moral- iHltn. i militar-economic, atât în România anului 1916, cât şi în iMln |*i ivind deficitul de moralitate şi competenţe al multor înalte ««li» * dilaţi militare şi politice de atunci şi
din prezent, dezorganiza- t« ♦ Mi},.»m/ată, ce continuă a se perpetua din exces de secretomanie ti ti» i» i ot bizare birocratică, dar şi asemănări îngrijorătoare referi- |IMI* la i ontrastul dintre vorbe şi realitate.
înfrângerile: 1916
A. rluşi istoric american, Glenn E. Torrey, afirmă că împăratul »ii * maniei, Wilhelm al II-lea, aflat în mijlocul unei partide de cărţi «tuni i» and a aflat vestea intrării României în război, ar fi făcut o criţă .1. juosivă, declarând că războiul era „categoric pierdut”. O reacţie •Imd.ua a avut şi Ion I.C.
Brătianu după ce a aflat dezastrul de la Im nu aia, când, potrivit lui I.G. Duca, timp de o săptămână prim- iniiilsl ml român a căzut într-un adevărat marasm al deznădejdii.
Imediat după declaraţia de război, Armata I, comandată iniţial .1. piudentul general Ioan Culcer, a pătruns cu succes în Transil- * mia prin defileurile Oltului, Jiului şi Cernei, dar a pierdut curând mlajele surprizei printr-o înaintare mult prea lentă, dar şi penii*» * a ruşii nu s-au mişcat conform
planurilor. Deşi Sibiul, evacuat .1. i mpele austro-ungare, a fost practic oferit pe tavă românilor de ui)* lalităţile locale, importantul oraş nu a fost ocupat de trupele cont* miale de colonelul Traian Moşoiu din cauza unor inexplicabile H ll a ri, greşeli şi deficienţe produse în lanţul de comandă al
armatei. Midi mai energică a fost traversarea Carpaţilor prin Valea Prahovei di . ai re Armata a Il-a, comandată de generalul Alexandru Averescu, . *i* ii intrat în Braşov pe 16/29 august în uralele locuitorilor români.

Carte poştală interbelică, înfăţişând trei dintre „eroii morţi pentru idealul naţional" generalul Eremia Grigorescu - eroul de la Mărăşeşti, mort în 1919; generalul Duml tru Praporgescu - eroul de la Olt, mort în luptă în 1916; generalul Ion Dragalina eroul de la Jiu, mort în urma
rănilor căpătate în luptă în 1916.
Acelaşi succes l-a cunoscut şi Armata de Nord, comandată de gene ralul Constantin Prezan (avându-l în subordine pe căpitanul Ion An tonescu, viitor mareşal, la operaţii), care a înaintat spre inima Tran silvaniei prin trecătorile Carpaţilor, de la Vatra Dornei până la Ol tuz, fiind oprit prin ordin al
MCG, după căderea Turtucaiei. Ambele armate trebuiau într-o primă etapă să realizeze un front comun pe linia Mureşului. în sudul ţării, pe Dunăre şi în Dobrogea a acţionai Armata a IlI-a, comandată de controversatul general Mihai Asian. dar şi flotila de Dunăre, comandată de doi amirali, aflaţi
într-o pa guboasă rivalitate din orgoliu. în ansamblu, Marele Cartier General (dislocat la Periş) nu a ştiut să valorifice superioritatea numerică ci t n start a forţelor proprii şi îndeosebi surprinderea inamicului, aflat in retragere, printr-o înaintare consistentă, care să permită consolida rea frontului
înainte de sosirea şi concentrarea întăririlor germane şi austro-ungare. Acestea au beneficiat în dislocarea trupelor de un sistem de transport (22 de trenuri pe zi, numeroase camioane pent i u transportul trupelor şi proviziilor) mult superior celui românesc.
I ,i doar cinci zile după Declaraţia de război şi începerea ofensivi mm,inc peste Carpaţi, a survenit însă neaşteptatul dezastru de la Im Mu aia. Trupele bulgaro-germane, puse sub comanda generalului AiiKm.l von Mackensen, au fost rapid transportate din sudul Bulgariei
♦ .........I» i blocaseră pe aliaţi) şi au atacat, prin surprindere, fortificaţiile
•HI11* livulare neterminate ale românilor din jurul Turtucaiei. Această hiiUiraţâ de pe malul drept al Dunării, în dreptul oraşului Olteniţa,
• Iuti numită „capul de pod, fără pod”. Bătălia a durat între 19 au- HH i I septembrie şi 24 august/6 septembrie 1916 şi s-a soldat cu una ilhi * de mai ruşinoase înfrângeri ale Armatei Române. Din cauza sla- I«H pu giUiri, organizări şi dotări a trupelor, a laşităţii şi incompetenţei Hi «««ii
comandanţi (în frunte cu generalul Constantin Teodorescu) |i ui pierdut viaţa circa 6000 de militari, iar alţi 28 000 au fost luaţi pHtnnlcri (printre care şi scriitorul George Topîrceanu). Motivaţia şi m * * i sunarea soldaţilor bulgari în asaltul asupra Turtucaiei, pentru a-şi îmi tevunşa după umilinţa
suferită în 1913, a fost mult mai mare decât ««•iuţii combativă a românilor. înfrângerea a avut doar o însemnătate M* iu a, adică modestă pe ansamblul frontului, dar şocul şi panica pro- •l*i •* ai,îi asupra opiniei publice româneşti (bucureştenii se şi vedeau M« ţipaţi de bulgarii aflaţi la doar şaizeci
de kilometri peste Dunăre), nil ţi asupra vajnicilor conducători politici şi militari, au fost atât de Midil, încât au avut consecinţe dramatice şi imediate asupra conduce- » II • •|*naţiilor militare la nivel strategic. Explozia iniţială de entuziasm Ml» os s a topit brusc în balta demoralizării, deşi marile
înfrângeri «lua urmau să vină. Practic căderea Turtucaiei - o înfrângere minoră U nlvd local - a determinat în mod nejustificat Marele Cartier General M • I|«I cască ofensiva celor trei armate pe frontul de nord din Transilva- Mi»i, şl sâ transfere o serie de divizii din componenţa acestora pe frontul
tini Dobrogea. în felul acesta, comandanţii români au oferit cuplului «li* gi ncrali Hindenburg şi Ludendorff, care conduceau înaltul Coman- «I nunii German (după destituirea lui Erich von Falkenhayn şi trimişi* »i sa pe frontul românesc), răstimpul necesar pentru dislocarea şi tomentrarea unor
importante rezerve (12 divizii, plus Corpul Alpin IM i utilii), necesare pentru a trece la contraofensivă în Transilvania.
Pentru redresarea situaţiei din Dobrogea, generalul Alexandm Averescu (aflat în permanentă rivalitate şi orgolioasă competiţie 1 ti generalul Constantin Prezan) a propus o îndrăzneaţă şi ingenioasa manevră de învăluire a trupelor lui Mackensen, printr-o surprinzi! toare traversare a Dunării, pe
un pod de vase, în dreptul localităţii Flămânda, în amonte de Turtucaia. Sub comanda generalului Ave rescu (luat de la comanda Armatei a Il-a) a fost pusă cea mai mai» concentrare (realizată în mare secret) de forţe subordonate unul ofiţer român în timpul războiului. Grupul de Armate Sud a fost
con stituit şi prin retragerea unor divizii din compunerea armateloi KV luptau pe frontul din Transilvania. Din nefericire, ploile au cresi ut nivelul Dunării, malurile de îmbarcare au devenit impracticabil» dar, mai ales, monitoarele austriece s-au putut apropia suficient pni tru a bombarda, împreună cu
aviaţia germană, concentrarea de tiu pe şi fragilul pod de vase construit cu multe sacrificii de ponton iei ll şi geniştii români. Traversarea trupelor, începută prin îmbarcarea p» două sute de bărci, a început în noaptea de 18 septembrie/ 1 octom brie 1916, dar întreaga manevră (devenită nesigură fără
asigurau a
IM- i acoperiri de aviaţie şi marină fluvială) a fost oprită de Marele
I HI lin General după doar două zile.
I ut re timp, în Dobrogea, forţele bulgaro-germano-turce, coman- (*1 m tic generalul Mackensen, au înfrânt rezistenţa româno-rusă, aşa IM* -II ( onstanţa a fost ocupată pe 8/22 octombrie 1916, dată la care l| tu* • put şi jaful bulgarilor. Dunărea, la fel ca şi lanţul Carpaţilor
II mâneau singurele obstacole strategice naturale în calea Puterilor I »ni mie. în disperare de cauză, pe 12/25 octombrie Marele Cartier U» im al a ordonat chiar distrugerea măreţului pod peste Dunăre HMiili uit de Anghel Saligny, dar până la urmă arcul principal a re- thlal. fiind aruncată în
aer doar o deschidere de legătură a acestuia.
In toate aceste confruntări (dar şi în cele următoare), colaborate militară cu aliatul rus a fost mult sub aşteptări, generalul Andrei lnloiuikovski, comandantul corpului rus din Dobrogea, având o Itlnne arogant-dispreţuitoare referitoare la români: „A face Armata NiimAnă să lupte într-un război
modern e ca şi cum ai cere unui mă- 0*1 >.a danseze menuet”, spunea viitorul general, din 1918, al Armatei Hoţii De fapt, era vorba despre atitudinea (de atunci şi din prezent) 4 imn llor puteri de a evita - în pofida unor tratate şi înţelegeri - să-şi in» ilhce soldaţii pentru apărarea frontierelor unor
aliaţi mai mici, tln* \\ propriile interese nu cer imperativ acest lucru. Această idee i-a Iuti i onlirmată generalului Berthelot de către şeful STAVKA (statul MM|OI general al forţelor imperiale ruse), generalul Mihail Alekseev, la Neptembrie/ 12 octombrie 1916.
Intre timp, pe frontul de nord, iniţiativa strategică, nevalorificată la Momentul potrivit de români, a trecut definitiv de partea forţelor Pute- tlloi t entrale, care au aruncat în luptă, în timp scurt, trupe mult superi» MIC din punctul de vedere al experienţei de luptă, eficacităţii comen- •li ţl mai ales al
zdrobitoarei lor supremaţii în materie de armament IIMMII mai multe mitraliere şi îndeosebi artilerie grea). Practic, românii Unguri, fără un consistent sprijin aliat, nu mai aveau cum să întoarcă Mi (oi ia de partea lor, ci, cel mult, să întârzie înfrângerea. Prima bătălie |'l» ««Iută de români din cauza
confuziei, indeciziei şi precarităţii legă- im llor şi a comunicaţiilor Armatei I şi Corpului Olt, în faţa Armatei 41 \ a germane, încredinţată experimentatului general Falkenhayn, a
Pentru redresarea situaţiei din Dobrogea, generalul Alexandru Averescu (aflat în permanentă rivalitate şi orgolioasă competiţie iu generalul Constantin Prezan) a propus o îndrăzneaţă şi ingenioasa manevră de învăluire a trupelor lui Mackensen, printr-o surprin/a toare traversare a Dunării, pe un
pod de vase, în dreptul localităţii Flămânda, în amonte de Turtucaia. Sub comanda generalului Ave rescu (luat de la comanda Armatei a Il-a) a fost pusă cea mai mau concentrare (realizată în mare secret) de forţe subordonate unul ofiţer român în timpul războiului. Grupul de Armate Sud a fost con
stituit şi prin retragerea unor divizii din compunerea armateloi luptau pe frontul din Transilvania. Din nefericire, ploile au cresc ui nivelul Dunării, malurile de îmbarcare au devenit impracticabil» dar, mai ales, monitoarele austriece s-au putut apropia suficient pni tru a bombarda, împreună cu aviaţia
germană, concentrarea de tiu pe şi fragilul pod de vase construit cu multe sacrificii de ponton iei ll şi geniştii români. Traversarea trupelor, începută prin îmbarcarea |»» două sute de bărci, a început în noaptea de 18 septembrie/ 1 octom brie 1916, dar întreaga manevră (devenită nesigură fără
asigurarea
Ulii i a« operiri de aviaţie şi marină fluvială) a fost oprită de Marele I *u Un General după doar două zile.
(litre timp, în Dobrogea, forţele bulgaro-germano-turce, coman- 1*1» ilo generalul Mackensen, au înfrânt rezistenţa româno-rusă, aşa IM» M I onstanţa a fost ocupată pe 8/22 octombrie 1916, dată la care | IM» «put şi jaful bulgarilor. Dunărea, la fel ca şi lanţul Carpaţilor HmAneau singurele
obstacole strategice naturale în calea Puterilor
I i M! i ale. în disperare de cauză, pe 12/25 octombrie Marele Cartier Ih nri al a ordonat chiar distrugerea măreţului pod peste Dunăre tun>«ii uit de Anghel Saligny, dar până la urmă arcul principal a re- IlUai. Iiind aruncată în aer doar o deschidere de legătură a acestuia.
Iu toate aceste confruntări (dar şi în cele următoare), colaborate» militară cu aliatul rus a fost mult sub aşteptări, generalul Andrei Httloiu ikovski, comandantul corpului rus din Dobrogea, având o MhtMO urogant-dispreţuitoare referitoare la români: „A face Armata NmitAnă să lupte într-un
război modern e ca şi cum ai cere unui mă- l'O *.a «lanseze menuet”, spunea viitorul general, din 1918, al Armatei Hoţii De fapt, era vorba despre atitudinea (de atunci şi din prezent) « OMI ilor puteri de a evita - în pofida unor tratate şi înţelegeri - să-şi I»M illice soldaţii pentru apărarea frontierelor
unor aliaţi mai mici, »!»♦. .i propriile interese nu cer imperativ acest lucru. Această idee i-a Hui«onfirmată generalului Berthelot de către şeful STAVKA (statul M»«I|OI general al forţelor imperiale ruse), generalul Mihail Alekseev, I* septembrie/ 12 octombrie 1916.
Intre timp, pe frontul de nord, iniţiativa strategică, nevalorificată la Momentul potrivit de români, a trecut definitiv de partea forţelor Pute- Itlor ( entrale, care au aruncat în luptă, în timp scurt, trupe mult supe-
II ........... «lin punctul de vedere al experienţei de luptă, eficacităţii comen-
♦n ţl mai ales al zdrobitoarei lor supremaţii în materie de armament |muIt mai multe mitraliere şi îndeosebi artilerie grea). Practic, românii (Inguri, fără un consistent sprijin aliat, nu mai aveau cum să întoarcă »i. loi ia de partea lor, ci, cel mult, să întârzie înfrângerea. Prima bătălie pi» uliită de
români din cauza confuziei, indeciziei şi precarităţii legă- mi lini şi a comunicaţiilor Armatei I şi Corpului Olt, în faţa Armatei * I \ a germane, încredinţată experimentatului general Falkenhayn, a
fost aceea din sudul Sibiului (13/26 septem brie - 16/29 septembrie). Braşovul recucei n de români a căzut şi el pe 28 septembrie/ N octombrie, după ce o companie de 168 d* militari din Regimentul 24 Tecuci a acopc rit până la ultimul om retragerea trupelot române într-o „tranşee a morţii”,
apărâru! gara şi biserica din Bartolomeu. Aşa a in ceput retragerea generală în trecători a Ai matei Române din Transilvania şi ceea vr istoricul militar Petre Otu a numit „Bătăii»! trecătorilor”, desfăşurată între 26 septem brie/ 9 octombrie şi 13/26 noiembrie 191<>
în „Bătălia trecătorilor”, românii dispu neau de 13 divizii, faţă de cele 12 german, şi austriece, dar aveau de apărat un front d* 700 de kilometri, cu 15 trecători dispuse pe arcul carpatic, fără a şti unde avea să-şi con centreze inamicul forţele pentru atac. Prima tentativă a forţelor germane de
străpunge'» „din mişcare” a apărării românilor a Iod spre Târgul Ocna, prin pasul Oituzului. Aici germanii s-au lovit d» rezistenţa energică a Diviziei 15 Infanterie (ulterior numită „Divizia d* Fier”), comandată de generalul Eremia Grigorescu, care a lansat aţinu » legendara afirmaţie „Pe aici nu se
trece!”; mai mult chiar, el a trei m la contraatac, pe 8/21 octombrie, germanii fiind respinşi dincolo d» frontieră. Străpungerea Carpaţilor fiind blocată pe la est, Falkenhoyn a atacat atunci prin cele patru trecători ale Carpaţilor Meridionali: Pn deal, Bran, Olt şi Jiu. Rezistenţa Armatei a Il-a, cu
generalul Ave ros» ti revenit energic la comandă, în trecătorile Predealului şi Branului a Ion eficace şi apreciată ca atare, în pofida adversităţilor pe care acesta y le crease la Marele Cartier General şi în Guvern. Eroismul soldaţii.»» români în bătăliile de la Predeal şi Buşteni a însemnat un numâi ion
siderabil de pierderi şi sacrificii supreme. Trupele lui Falkenhayn im

Carte poştală interbelică cu portretul Ecaterinei Teodoroiu, o Jeanne d'Arc a României, eroina de pe Jiu, căzută eroic în luptele de la Mărăşeşti, în august 1917» la doar 23 de ani.
4H putut străbate aceste două trecători decât căderea întregului front din Carpaţi.
I uptele de pe Valea Oltului, la fel ca şi M!» de pe Jiu, au fost dramatice şi dispe- ftle, orice abandonare a poziţiilor fiind <imcninţată de Marele Cartier General cu ludrcata în faţa Curţii Marţiale. Atunci i ti iui generalul Ion Culcer, comandantul Alinatei I, căreia îi revenea apărarea trecă- i«'i ilor
de pe Olt şi Jiu, a propus retragerea,
♦ I.»Ibst schimbat imediat cu mult mai ener- iii. ui general Ion Dragalina. Acesta a fost insa impuşcat în prima linie, pe 12/25 octombrie, a doua zi după preluarea comenzii |i .i murit apoi de septicemie. In cele doar
* Ur va zile cât a deţinut comanda Armatei I, ll* ucralul Dragalina a întâlnit-o pe „eroina »!f |>e Jiu”, Ecaterina Teodoroiu, care avea să fie rănită şi apoi să cadă
* mu în luptă pe frontul din Moldova în vara anului următor. Ecate- iiua Teodoroiu a fost, aşa cum sublinia Adrian Cioroianu, „o eroină Autentică, pe care n-au inventat-o comuniştii”. Ea a avut un comporta- mrnt „de o demnitate exemplară” în mijlocul trupelor, sfidând scriso-
• ilr anonime care cereau îndepărtarea ei, deoarece prezenţa unei femei I'» front era considerată de mulţi ofiţeri drept un lucru necuvenit. Pe »'li, rezistenţa românilor a fost atât de îndârjită, încât chiar şi uciderea Umoralului David Praporgescu de către artileria inamică, în timp ce inspecta frontul, nu
a putut determina renunţarea la apărarea acestui ilolileu, decât după străpungerea Jiului. Obosite, mult mai slab înzes- iute şi echipate, fără să primească întăriri, trupele române au reuşit Ini uşi prin incredibile - pentru germani - contraatacuri să obţină o re- 11 .igcre a inamicului în prima bătălie de pe
Jiu (10/23 octombrie - 16/29 »u lombrie), atunci când oraşul Târgu-Jiu era ameninţat. Regrupându- ■M mai rapid decât estimase Marele Cartier General, germanii au atacat > u lorţe şi artilerie sporite în cea de-a doua bătălie de pe Jiu, ocupând I *îrgu-Jiu pe 4/17 noiembrie, în urma unui devastator
bombardament.
Carte poştală editată în Franţa, în 1916, pentru susţinerea alianţei militare franco-române.

în această situaţie dramatică pentru armata şi statul roman ameninţat cu dispariţia, singurul eveniment încurajator şi dătalm de speranţă a fost sosirea în România (via Rusia) la 3/16 octombili 1916 a unei consistente Misiunii Militare Franceze conduse de yy neralul Henri Mathias Berthelot.
Misiunea Franceză era formal*» din zeci şi sute de ofiţeri şi subofiţeri specialişti în diferite domenii militare (de la infanterie, artilerie şi intendenţă, până la farmai u marină şi aviaţie), având deja experienţa a doi ani de război modei n Ei au fost repartizaţi în calitate de consultanţi şi instructori pe
lânjţA statele-majore şi comandamentele româneşti, având un aport real i consistent la refacerea Armatei Române, dar şi ia victoriile din vuia anului următor; mulţi militari francezi au pierit în timpul misiunii lor în România. Inevitabil au existat nu puţine fricţiuni, cu potenţi.»I de conflict, între
adesea aroganţii ofiţeri francezi şi la fel de orgolioşii ofiţeri români, o celebră antipatie fiind cea dintre generalul Avere si u şi generalul Berthelot. Aceste ciocniri de caracter nu au influenţ ii eficacitatea cooperării şi succesul misiunii francezilor în România ' După forţarea cu succes a Oltului de
către trupele germano au*, tro-ungare pe 11/24 noiembrie s-a petrecut un eveniment deopotrivă eroic şi dezastruos, ce ar putea fi comparat doar cu şarja Brigăzii di Cavalerie Uşoară britanică de la Balaclava din 25 octombrie 1854, In timpul Războiului Crimeei. Este vorba despre legendara şarjă de
la Prunaru-Vlaşca, executată de întreg Regimentul 2 Cavalerie, în fruuh cu colonelul Gheorghe Naumescu, pe 15/28 noiembrie, în faţa putn nicului foc al mitralierelor germane, în urma căreia au supravieţui! H I de soldaţi din 325 şi 5 ofiţeri din 14. Nu a fost un act izolat de eroism, pentru că doar cu
cinci zile înainte, pe 10 noiembrie 1916, un înlirg escadron de cavalerie din Regimentul 9 Roşiori, format din 110 săbii şi comandat de căpitanul Al. Filitti, a şarjat din proprie iniţiativa, sli dând moartea sigură, la Robăneşti, împotriva unei baterii de artiln u
4
Jurnalul de război al căpitanului Marcel Fontaine, membru al Misiunii Milll.m Franceze între noiembrie 1916 şi aprilie 1918, este o oglindă veridică şi perl litrii tă a realităţilor războiului, cu toate mizeriile, ororile şi absurdităţile sale, d.u i * neputinţelor şi eroismelor militare româneşti.

0t nu.mc: 94 dintre aceştia au căzut seceraţi de mitraliere. Unul dintre Itnii tu clei şarje sinucigaşe a fost şi sublocotenentul Jules Roşea, care, ft-m.mtl pe patul de moarte, a spus: „A fost aşa de frumos...”
I Mi pa ce trupele feldmareşalului Mackensen (căruia i se încredin- ţiMt .«mianda tuturor forţelor germane şi autro-ungare ce acţionau în » ftinpu Română) au traversat Dunărea pe la Zimnicea, ameninţând •li... I (Capitala, a fost decisă o ultimă mare bătălie pentru respinge- • . inamicului pe
Neajlov-Argeş (16/29 noiembrie - 20 noiembrie/3 «IM . mhrie 1916). Operaţia a fost iniţial numită, cu prea multă em- Mttri, „o Marna românească”, prin trimitere la eroismul disperat al fţ ii II * r/.ilor în 1914. Nu a fost o victorie, ci o nouă înfrângere, pe care ÎMI11 au atribuit-o capturării
întâmplătoare, la Găeşti, de către ger- Mi i M i a planurilor de operaţii secrete ale Armatei Române. Coman- 11 .li )a epuizatelor forţe româneşti i-a fost încredinţată generalului i MM lanţ in Prezan. în lipsa unei supravegheri aeriene şi în absenţa iiiIMi informaţii din teren ale spionajului românesc,
Prezan nu a cu- iu»*n ul nici dimensiunea, nici poziţia şi nici mişcările marilor unităţi in »mane, iar diviziile româneşti nu au putut efectua manevrele nece- MI> mtimp util, din cauza unor comunicaţii defectuoase prin liniile tli n leton, mereu tăiate de germani, sau prin curieri, care ajungeau tliip.i H
himbarea situaţiilor operative sau erau capturaţi de inamic .II planuri secrete cu tot. Ţap ispăşitor pentru această înfrângere a
i.. -I tăcut generalul Alexandru Socec, pedepsit cu umilinţa supremă ^ .1» giadării în faţa propriilor trupe şi cinci ani de închisoare. Ca ♦M mă ic a acestui eşec de proporţii, Marele Cartier General a ordo- ii>.i i ri i agerea generală a tuturor unităţilor în Moldova, iar guvernul Mi ai la nu a părăsit
Bucureştiul spre Iaşi. Pentru a fi cruţat de bombar- iltiiiu ntul artileriei grele germane pe care deja Mackensen o ampla- i IM pr poziţii, Bucureştiul a fost predat fără luptă pe 23 noiembrie/ 6 .ii 11 mhrie 1916, în pofida centurii de fortificaţii din jurul Capitalei, 11 hi'.cse construită tocmai în acest scop,
la cumpăna dintre secole, i t ului a de fortificaţii a Bucureştiului, formată din 18 forturi şi 18 Mah iii intermediare, ridicate cu multă cheltuială între 1885 şi 1889

4 jj
v*
¥

f
I
î

- 52S.TVS
KXfl
ii I
\

*V ; j*.
KV
M
P*.V
»
•%.
I<
!
i

. yJ$r
c.
*
-.;s - *
;;w'"

şjfNr-
'*«$£
£y’V

i»V’t
A;
&
1

Coloană de prizonieri români escortaţi de militarii germani pe străzile Capitalei, în decembrie 1916
sub domnia lui Carol I, fusese dezactivată încă din 1914 din lipsă «U fonduri, armament corespunzător şi trupe speciale. Aşa încât, alun* 1 când ar fi trebuit să contribuie la apărarea Capitalei, cei 70 de ki In metri de fortificaţii s-au dovedit inutili. Astăzi forturile, cu excepţi i unuia devenit muzeu,
sunt năpădite de pământ şi bălării.
Situaţia catastrofală a statului şi armatei nu a împiedicat desfăşii rarea la Marele Cartier General, chiar în preziua ocupării Capitalei <1* către germani, a unui banchet pentru sărbătorirea avansării în grad a unor ofiţeri, în scopul ridicării moralului acestora (printre cheflii *.e număra şi prinţul
moştenitor Carol). După ce a ocupat Capitala, gene ralul August von Mackensen nota în jurnalul său proasta impresie p» care i-o făcuseră nu doar cafenelele pline şi magazinele deschise, dai mai ales acei bucureşteni care întâmpinaseră cu flori trupele germane Tot Mackensen, care-şi instalase
cartierul general în elegantul hol el Athenee Palace, dar şi poliţia germană - Haupt Wache - având sediul în noua clădire a Cercului Militar Naţional, au fost din nou surprinşi

tli n ii 11A reacţie a bucureştenilor: aceştia i «iu ii voltat în masă atunci când bulgarii iu Imat moaştele Sfântului Dimitrie Basa- l*|im .Spărgătorul de fronturi” Mackensen « (mi nevoit să intervină şi să le restituie ro- HtAinlm moaştele pentru a linişti spiritele.
In acest timp, la Ploieşti şi pe Valea Pra- lim el. sub comanda locotenentului-colonel 111liinei |ohn Norton-Griffiths, trimis speli «I .le Londra pentru această misiune, au ♦mi nu endiate rezervoarele de petrol, fiind tlltiiiisc sondele şi astupate puţurile, spre l mi i.ulea în mâinile germanilor, pentru
i lii i ombustibilul era deosebit de preţios.
LYtragerea Armatei Române în Mol- tlt*s a a reprezentat pentru sute de mii de înmani un calvar deopotrivă tragic şi hao- lii,»11 mnurile în prag de iarnă fiind adesea
ale de maşini, căruţe, tehnică şi anima Ir, de soldaţi dezorientaţi, lihniţi de foame a extenuaţi, de coloanele de răniţi sau
YA
Carte poştală dedicată strângerii de fonduri de către Comitetul de Asistenţă de la Geneva a Prizonierilor Români, înfăţişând un soldat- prizonierdin Muntenia, suferind de foame în lagărul de la Mannheim.
tic tlvili, copii înspăimântaţi şi flămânzi,
haite!, bătrâni, ţărani sau orăşeni, care fugeau îngroziţi, cărând în mă na sub ploaie şi în frig ce mai putuseră salva din avutul lor. Mulţi înltLiţi au supravieţuit doar cerşind sau furând mâncare. Abia în acel moment diviziile ruseşti (care nu fuseseră angajate în Bătălia pentru apărarea Bucureştiului) au
acoperit în parte (rezistând o vreme în ^pararea oraşelor Râmnicu-Sărat şi Focşani, ocupate până la urmă >1. I alkenhayn) această retragere dureroasă şi total dezorganizată » Alinatei Române. Deşi extenuate, forţele germane şi austriece au mal avut resurse pentru a ocupa importantul oraş Brăila cu
toate Instalaţiile sale portuare. Miraculos, Armata Română a reuşit totuşi să se salveze în mare parte de la nimicirea totală, evitând scoaterea llln luptă a statului român.
■

La mijlocul lunii ianuarie 1917, frontul s-a stabilizat pe văile Pul nei şi Şiretului, pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Două treimi din teritoriul naţional (Oltenia, Muntenia şi Dobrogea) fuseseră cucei it« de un inamic mult mai puternic, iar armata înregistra un bilanţ de/a truos: peste 163 000 de
morţi, grav răniţi şi dispăruţi şi peste 146 000 căzuţi prizonieri. în sfârşit, regele Ferdinand l-a înlocuit de la con ducerea Marelui Cartier General pe incompetentul general Dumili tt Iliescu, cu generalul Constantin Prezan (Averescu fiind total antipa tic triadei conducătoare Ferdinand - Brătianu -
Berthelot), iar gt» vernul liberal a fost remaniat la Iaşi, prin cooptarea la guvernare a conservator-democraţilor lui Take Ionescu.
Pentru a completa panoplia de comandă militară a Primului Ro / boi Mondial, trebuie adăugat că nu doar în Armata Română genei all şi ofiţeri incompetenţi şi aroganţi au exercitat funcţii de comand*», fără nicio empatie faţă de soarta trupelor din subordinea lor, înşelaţi fiind doar de o glorie
războinică, câştigată cu sângele soldaţi Im trimişi de ei la o moarte aproape sigură. Astfel, unul din cei mal adulaţi şi onoraţi postbelic comandanţi britanici, mareşalul Donald Haig, fusese poreclit „Măcelarul Haig”, lui atribuindu-se responsahl litatea pentru aproape două milioane de victime, supuşi
ai Maiestăţii Sale, din care majoritatea în Bătălia de pe Somme din 1916. In ai mata franceză, atributul de măcelar i-a revenit generalului Rohm Nivelle, care în aprilie 1917 a lansat o dezastruoasă ofensivă, ie a costat inutil viaţa a 350 000 de soldaţi. Acestor dramatice exempl» li se poate adăuga cel
al nefericitei expediţii franco-britanice, eşuate in debarcarea de la Galipolli, în strâmtoarea Dardanelelor, în febni.u.» 1915, din cauza unei concepţii greşite a operaţiei şi apatiei genei a Iilor aliaţi. Expediţia fusese avizată, cu entuziasm, de către Inului Amiralităţii, Winston Churchill şi cu oarecare
rezerve de mareşalul Joffre, comandantul armatei franceze. Churchill şi-a prezentai di misia de onoare şi a cerut să fie trimis pe front. Destituitul genei al Iliescu a fost trimis însă la Paris.
Victoriile: 1917-1918
Până la nesperatul final fericit al războiului, în înghesuitul şi mi- labilul refugiu al Moldovei din iarna 1916-1917, printre majoritatea hun Anilor, „de la vlădică la opincă”, domnea o frică şi o deznădejde mai mult sau mai puţin bine mascate. Cât despre românii rămaşi în Mun- i* nia şi Dobrogea
ocupate de germani, austrieci şi bulgari, aceştia erau
• •• upaţi cu efortul cotidian de supravieţuire la asprul regim de exploa- I»H r la care erau supuşi de administraţia militară instituită de generalul Maikensen. La Iaşi, unde se aflau refugiate toate instituţiile centrale •»!<• statului român, au fost câteva personalităţi remarcabile, care nu au I • ilat psihic
şi care au avut puterea de a insufla şi celorlalţi lideri politici |i militari curajul, clarviziunea şi energia necesare pentru depăşirea ii* / astrului în care se afla ţara. Astfel de caractere puternice au fost
• • l'lna Maria şi generalul Berthelot. Ambii au susţinut atât moralul, cât |! Iiolarârea regelui Ferdinand de a continua lupta (acesta se gândise
• lilat şi la abdicare), dar şi a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, care a MM I fost deloc ocolit de câteva căderi psihice şi depresii. Nu s-au lăsat »"l*l< şiţi de disperare şi defetism nici generalii de mare forţă, precum A\ IM eseu, Prezan, Eremia Grigorescu, Henri Cihoski, Artur Văitoianu, tlm >1
mulţi alţi ofiţeri din subordinea lor, dintre care trebuie remarcaţi - HIImeiul Radu Rosetti (grav rănit în luptele de la Mărăşeşti - Răzoare)
• MI Imotenent-colonelul Ion Antonescu (competentul şef al operaţiilor •Im Mibordinea lui Prezan, viitor Conducător al statului, cu un des- lin semănător cu al viitorului mareşal Petain). Nu trebuie uitat nici *IMmimul soldat-ţăran, care a dovedit o neînchipuită putere de a răb- *1 ♦ l*»»,ila,
foamea, frigul, mizeria, bătaia discreţionară aplicată de unii MI*|. I I, sau chiar moartea. Pe acest schelet uman s-a produs miracolul tt iiii ei ii Armatei Române în cumplita iarnă 1916-1917.
I'ilma ameninţare a constituit-o epidemia de tifos exantematic l|»i ulm care nu exista vaccin), cauzată de lipsa oricărei forme de igi- H« I dc alimentaţia precară, de extenuarea trupelor. Soldaţi şi civili tfhiHlitţi sau concentraţi se apărau de frig înghesuiţi, claie-grămadă, U MII loc cu animalele în
bordeie şi hambare, dincolo de Şiret. La fel
Generalii Henri Berthelot, Eremia Grigorescu şi membri ai Misiunii Militare Franceze în 1917
ca în cazul epidemiei de holeră din 1913, salvarea a venit în ianuai 1* 1917 de la doctorul Ioan Cantacuzino, care a primit din partea rea lul puteri aproape dictatoriale. Cantacuzino a impus măsuri element,u» (trenuri-duş mobile, izolarea bolnavilor, dezinfectări şi latrine noll t menite să stopeze
cumplitul flagel, ce a răpus nu doar peste 100 000 *!♦ români (civili şi militari), ci şi sute de voluntari sanitari şi membi 1 «o Misiunii Militare Franceze, pe lângă cei peste 200 de doctori români In aceste condiţii, menţinerea şi eventual ridicarea moralului im pelor devenise esenţială. Ca urmare, a
fost editat un ziar al armai* 1 România, în care au scris autori de primă mână ai literaturii român* precum Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Barbu Ştefăncs* n Delavrancea. Marele virtuoz George Enescu a dat concerte de pian ţi vioară în spitale, pentru răniţi. Tot în supraaglomeratele spitale din
Moldova s-a consolidat, prin numeroasele şi curajoasele sale vl/in (pericolul contagiunilor sau al gloanţelor rătăcite era real şi nedis* 11 minatoriu) percepţia mitică a reginei Maria de „Mamă a răniţilor care nu a ocolit nici primele linii ale frontului. Imaginea reală a Im moaşei regine, mângâind
răniţii sau bolnavii de tifos, expunându 1* astfel cu un curaj şi o dăruire pe care mulţi alţi generali sau polii 1 cieni nu le-au avut, a avut un impact extraordinar asupra moralului şi energiei combative a mult umilitului şi suferindului soldat român

H »H«* Ferdinand vorbind la Huşi soldaţilor din Armata I, cu ocazia depunerii (MiAmAntului în 1917*
l‘* mare succes în rândul soldaţilor-ţărani s-au bucurat şi muzica, tl UIMII popular şi... ţigările. Un efect deosebit în epocă l-a avut Cre- / \oldatului român, scris de soldatul Petre Florea, într-o retorică pe * M di* simplă, pe atât de profundă, şi care a fost multiplicat şi difuzat »tt 1 aiului trupelor
române. Importantă a fost şi contribuţia preoţilor militari prin slujbe şi spovedanii în rândul soldaţilor. Chiar şi atitudinile arogante sau violente ale ofiţerilor români faţă de soldaţi s-au diminuat, fie doar sub influenţa şi de jenă faţă de membrii Misiunii Militare Franceze. Decisiv în soliditatea morală
a Armatei Române
IP
al ai In faţa suferinţelor cumplite cauzate de război, cât şi a virusului anaihic-bolşevic a fost profilul soldatului-ţăran, obişnuit de secole •a 1 ,ibde foame, frig, boală şi dor, să asculte fără crâcnire ordinele/ l«»*i II ncile ofiţerului/ boierului şi să-şi accepte destinul tragic.
Atunci când românii au văzut că au început să sosească, pe scară laifA armamentul (îndeosebi mitralierele şi artileria grea), muniţia *1 a hipamentele militare moderne din Franţa, că militarii francezi 11 Instruiesc cu seriozitate şi abnegaţie privind noile tactici şi reguli dt luptă, moralul soldatului
şi ofiţerului, încrederea lor în victorie au in* « put să crească şi mai mult. în vara anului 1917, diviziile române Alnnseseră să fie echipate şi dotate cu armament şi tehnică de luptă I» nivelul celor germane, fiind chiar superioare celor austro-ungare.
Rămâne totuşi fără un răspuns plauzibil şi cuantificabil urmillna rea întrebare: Ce efect real asupra moralului şi voinţei combalm .IM avut concertele lui George Enescu, reprezentaţiile lui Constantin N»»i tara sau vorbele înflăcărate ale lui Octavian Goga sau Nicolae asupra soldatului-ţăran
analfabet din tranşeea mizerabilă şi îngheţai# asupra familiei flămânde şi înfrigurate înghesuită într-o magherniţa insalubră şi ameninţată de tifos exantematic sau asupra părintelui * * şi căuta disperat soţia sau copilul pierduţi în debandada marii ivlia geri din Moldova sau poate rămaşi în Muntenia
ocupată? O posibil# explicaţie poate că se găseşte în potenţialul nesecat al poporului roman de a săvârşi miracole, atunci când nimeni nu mai crede acest Iu» ni Totuşi, decisivă în ceea ce priveşte motivarea pentru luptă a soldatului ţăran român şi contracararea propagandei bolşevice a fost
proclamaţia regelui Ferdinand din 23 martie/ 5 aprilie 1917 privind viitoarea i« formă agrară, printr-o largă împroprietărire cu pământ şi acordam# dreptului de vot universal în urma modificării Constituţiei.
Deşi a produs consternare, mai ales în cercurile conducăto»m militare şi civile, dezertarea în tabăra austro-ungară şi germana în februarie 1917, din considerente rusofobe, a respectatului m Ionel Alexandru Sturdza (care tocmai fusese decorat de rege), lini fostului prim-ministru liberal Dimitrie
Sturdza, nu a alterat voinţa combativă a militarilor români. Nici intensa propagandă germana de-a lungul tranşeelor, dinaintea şi după marile încleştări din vai.» lui 1917, menită a stimula dezertările în rândul soldaţilor români *i ruşi, nu a avut decât un efect minim. Oricum dezertările romani lor la
inamic au fost mult mai mici decât dezertările soldaţilor li an cezi (dar şi britanici sau italieni) în spatele frontului lor, spre ca*.a exasperaţi de mizeria, groaza şi moartea din tranşee. Istoricul l»n tanic al corespondenţilor de război, Phillip Knightley menţionea/a. doar pentru anul 1917, revolte în 68
din cele 112 divizii france/»* >1 629 de condamnări ale Curţilor Marţiale, din care cel puţin 50 an fost finalizate în faţa plutoanelor de execuţie.
Evenimentul care a avut un impact grav şi pe termen lung asupi * operaţiilor armatelor române a fost izbucnirea pe 17 februarie/ I '
MMIIIC 1917 a Revoluţiei din Rusia, atot- (♦uU iniail ţar Nicolae al II-lea fiind ne- MIH ,.i abdice pe 2/15 martie, iar puterea
* preluată la Petrograd de guvernul •MI lai democratului Kerenski, care a pro- >il*> mntinuarea luptelor alături de An-
* mia In acel moment, pentru acoperirea tfihigcrii şi refacerii Armatei Române în Ijmlele liniilor, STAVKA avea dislocate un Important număr de divizii ruseşti de in- lanln ie pe frontul românesc, unde nu mai
* nnasese decât Armata a Il-a condusă de H*'hfralul Averescu. Revoluţia rusă din fe- IM nane 1917 a declanşat un şir din ce în ce •nai grav de dezordini, dezertări, revolte, manifestări anarhice şi insubordonări: la nivelul regimentelor s-au format consilii al» soldaţilor, care au ajuns să voteze dacă «.t
treacă la atac sau nu, sub privirile nepu- 11iu mase ale ofiţerilor ruşi. După preluarea puterii de către bolşevicii Im benin în octombrie 1917, armata rusă a intrat în dezintegrare şi haos, constituind din acel moment un mare pericol situat în spatele \imatei Române. Cei peste un milion două sute de mii
de soldaţi ilin diviziile ruseşti ţineau frontul din Moldova (mai mult în apărare »l« i ât în atac), alături de diviziile româneşti din Armata a Il-a, în faţa «lupelor germane şi austro-ungare. Acestea plănuiau ofensive decisive, vizând capitularea românilor şi scoaterea României din război.
C ]ele trei momente cruciale pentru frontul românesc în vara anului l‘d 7 şi care au rămas şi în prezent evenimentele de referinţă esenţiale pentru Armata Română s-au petrecut la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Aceste operaţii s-au desfăşurat în conformitate cu planul general de operaţii al forţelor
Antantei pentru anul 1917 stabilit la conferinţa in- leraliată de la Chantilly din 2-3/ 15-16 noiembrie 1916. La Mărăşti a
Genera/ tfverescu.

Generalul Alexandru Averescu, un comandant venerat de subalterni, viitor lider de partid şi mareşal
fost o operaţiune ofensivă victorioasă a Armatei a Il-a, în cooperare i u Armata a IV-a rusă, condusă cu impetuozitate şi uneori în pofida ordi nelor Marelui Cartier General de către generalul Alexandru Averest n în perioada 11/24 iulie - 19 iulie/ 1 august 1917, împotriva Armatei *i IX-a a
feldmareşalului August von Mackensen. Deşi suprafaţa pămân tului românesc eliberat a fost mică (doar 500 de kilometri pătraţi şi Ml de sate), efectul psihologic a fost uriaş: pentru prima dată, soldaţii m mâni îi învinseseră şi îi puseseră pe fugă pe puternicii soldaţi germani Speranţa românilor că
ofensiva lor ar putea duce la eliberarea Munte niei de sub ocupaţia germană s-a năruit în momentul în care genera Iul Şcerbaciov, comandantul forţelor ruse de pe frontul din Moldova, a primit telegrama necifrată (deci accesibilă şi consiliilor soldaţiloi) prin care premierul Kerenski îi ordona
încetarea acţiunilor ofensive, ca urmare a înfrângerilor armatelor ruse în Galiţia.
Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie/ 5 august - 6/19 august 1917) ,i reprezentat o victorie în defensivă repurtată de Armata I, comand.ila de generalul Constantin Cristescu, înlocuit în timpul luptelor, dato rită ezitărilor sale şi conflictului cu generalul rus Aleksandr Rago/.i, cu generalul Eremia
Grigorescu. Obiectivul strategic al Armatei A IX-a, comandată de feldmareşalul Mackensen, de a sparge frontul românilor pe linia Mărăşeşti-Tecuci nu a fost atins. Mărăşeşti a re prezentat o bătălie simbol, numită chiar „micul nostru Verdun”, şi »t fost una dintre cele mai ample confruntări şi eroice
victorii repui tate de Armata Română nu doar în Primul Război Mondial: due luri încrâncenate de artilerie, atacuri şi contraatacuri finalizate prin lupte corp la corp, la baionetă, totul pe o căldură insuportabilă tir peste 40 de grade. Rezistenţa înverşunată opusă de soldaţii români, contraatacurile lor,
spiritul lor de sacrificiu în dispreţ faţă de moar li* şi suferinţă, i-au uimit pe germani. „In atac, românii dau dovadă de energie şi sfidare a morţii”, se scria într-un raport al servicii Ini austriece de informaţii. Pe 1 septembrie 1917, generalul Grigoresi u a ordonat chiar trecerea la contraofensivă în faţa
trupelor generalii lui Mackensen. Faptele de arme de un incredibil eroism, săvârşite t u preţul vieţii de căpitanul mitralior Grigore Ignat, de grenadierul t u o mână Constantin Muşat sau de sublocotenentul Ecaterina Teodo
loiu (decorată pe patul de spital cu „Virtutea Militară” de către însăşi irgina Maria, care i-a acordat şi gradul de sublocotenent onorific), m castă Jeanne d Arc de pe Jiu, au intrat în legendă, la fel ca şi con- Iraatacul la baionetă al românilor, în cămăşile lor albe, comandaţi tic maiorul Atanasie Ionescu
din Batalionul 3, Regimentul 32 „Mir- »ca”, din pădurea Răzoare, la apogeul luptelor din 25 iulie/6 august l‘M7. „Mărăşeşti fu mormântul iluziilor germane...”, a spus generalul Eremia Grigorescu, cel care încă o dată şi-a confirmat mitica sa a lirmaţie „Pe aici nu se trece!”, rostită în toamna lui
1916.
Bătălia de la Oituz (26 iulie/8 august - 9/22 august 1917) a fost con- » cpută să înceapă la două zile după ofensiva de la Mărăşeşti, de către (impui de armate austro-ungare condus de generalul Friedrich von
• ierock, în coordonare cu Armata a IX-a germană, pentru a străpunge Imntul românesc apărat de Armata a Il-a, pe valea Trotuşului, în zona
• )ituz. A fost o altă victorie românească în defensivă, care, împreună K u cea de la Mărăşeşti, a spulberat planurile Germaniei de scoatere a Komâniei din război şi disponibilizarea resurselor sale militare îndeosebi pentru Frontul de Vest. însăşi existenţa statului român a fost ast- Id salvată.
Germanii aduseseră pe frontul din Moldova unităţile lor de
• lila, precum redutabilul Corpul Alpin sau Batalionul de Vânători de Munte din Wurttemberg. Tot pe frontul din Moldova, de partea germanilor au luptat şi au fost răniţi viitorul mareşal al celui de-al Treilea Kcich, „Vulpea deşertului”, Erwin Rommel, sau viitorul locţiitor al lui llilIer, locotenentul
reservist Rudolf Hess. De partea cealaltă, în cablate de comandant al unei divizii ruseşti s-a aflat generalul finlandez l ari Gustaf Mannerheim, viitor preşedinte al Finlandei.
„Românii au luptat cu un curaj mai presus de cuvinte”, s-a scris lu presa britanică din august 1917. „Lupta eroică purtată de aceşti (Arani-soldaţi, care au întâlnit forţele germane net superioare, nu rsle mai prejos decât faptele de vitejie ale belgienilor sau ale sârbi- loi ”, aprecia ziarul Dundee
Courier, în ediţia de miercuri, 29 august I{)\7. „Soldaţii români au fost eroici şi au luptat neclintit, chiar dacă irgimente întregi erau decimate de artileria germană şi de mitraliere. < Hiţerii şi soldaţii au murit la posturile lor, refuzând să se retragă sau NA se predea.” Aceste relatări pot părea astăzi
exaltate, dar ele expri-

mă realitatea unei stări de graţie trăite de armata şi naţiunea româna în acele momente de răscruce. Evocarea acestor fapte, afişarea lor in expoziţii cu fotografii de epocă, în cărţi, albume, filme documentau concepute pentru a putea fi accesate şi agreate de marele public m mân din anul Centenarului,
considerăm că ar fi mult mai benelii a pentru spiritul naţional decât bâlciul unor ceremonii triumfaliste, <. u un puternic iz partinic, susţinute prin spectacole kitsch patriotarde >1 alimentate cu autobuze de spectatori mobilizaţi la comandă politica
Temeinic organizaţi, bine dotaţi şi conduşi cu responsabilitate ţl competenţă, adânc motivaţi de promisiunile lui Ferdinand privi iul reforma agrară şi electorală, dar şi de profunde sentimente patriot i ce, românii au repurtat succese militare însemnate, arătând că ştiu ,sA se bată, cu un curaj născut
din disperare, dând dovadă de un autent i» eroism, devenit pildă pentru multe generaţii. în anii 1941-1942, re gimentele semiinstruite de soldaţi ale Armatei Roşii erau împinse la contraatacuri sinucigaşe în faţa tunurilor şi mitralierelor Wehrmach tului, anesteziaţi cu votcă şi sub ameninţarea
mitralierelor unităţi Im NKVD, care aveau ordin de la Stalin să împuşte orice soldat care se preda sau se retrăgea. în spatele soldaţilor români din 1916-1917 nu mai era nimeni (cel mult nişte politicieni în derută sau nişte gene rali de curte, aflaţi la zeci şi sute de kilometri în spatele frontului), iar
raniţele lor erau aproape goale de merinde. în schimb, motivaţia pentru luptă şi sacrificiu suprem pentru ţară a soldatului-ţăran, dai şi a tânărului locotenent sau căpitan, capacitatea lor de a răbda pana la capăt dureri şi lipsuri groaznice, a stârnit uimirea şi admiraţia germanilor, care nu înţelegeau cum
românii nu cedau sub teribila lor putere de foc. Au fost şterse astfel atât ruşinea înfrângerilor din 1916 (Turtucaia, Sibiu, Neajlov), cât şi neîncrederea franco-britanii a în aliatul român. Mai ales a fost confirmată validitatea promisiuni lui teritoriale din Tratatul cu Antanta din 1916, care, în
eventualitatea unor noi înfrângeri, ar fi fost mai mult ca sigur ignorată.
Victoria loviturii de stat bolşevice la Petrograd pe 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917, urmată imediat de Decretul asupra păcii dat de Le
IM»» \ răsturnat complet raportul de forţe »l* | * * ! contul din Moldova. Unităţile ruseşti .1* /integrau rapid, anarhia era generala • • | >»u te din soldaţii ruşi fie dezertau în n» *i.i lie se coalizau în bande care tâlhă- HMn, leluiau şi terorizau populaţia. Gene- Ulul Şierbaciov a primit ordin direct de la
•»ttln pentru a încheia un armistiţiu sepa- M» .u germanii, fiind salvat de a fi arestat tk l»«»lşevici chiar de trupele române. Toate * * ih ,u ţiuni ale ruşilor au creat breşe im- p».Huite în faţa liniilor germane. Singură, Ainiiitii Română nu putea acoperi întreg litMiiiil, iar germanii au exploatat acest
nou •hM.Inlibru al forţelor, presându-i pe ro- MiAm sn încheie o pace separată (ceea ce ar It * unt i .ivenit tratatului lor cu Antanta) sub ||Mi»nln(area unei noi ofensive, căreia ro- mA ii 11 nu i-ar fi putut rezista. Pe 26 noiem- ln lvl 'i decembrie 1917, România, înconju-
1221 ftumSnisct» Typ«n • Kl«lnt Zertung*w*âuf«nn
Vânzătoare a ziarului Gazeta
Bucureştilor, varianta roma-
% __________________________________________
nească a lui BukaresterTage- blatt, pe străzile Capitalei, în timpul ocupaţiei germane.
MM Iţind de trupe ostile, a fost nevoită să Mmme/e la Focşani un armistiţiu cu Puterile Centrale.
Intre timp, Sfatul Ţării din Basarabia - gubernie a deja fostului IMI|M I iu Ţarist, care-şi proclamase autonomia ca Republică Demo- * ui, ,i Moldovenească în cadrul unei Rusii federale - a cerut ajutor HtlItMi României pentru a face faţă violenţelor, asasinatelor şi jafurile i'invocate de soldaţii ruşi
în retragere şi de bandele bolşevice. Pe III/' \ Ianuarie 1918, Divizia 11 Infanterie, comandată de „infatuatul r • i il Frnest Broşteanu”, a intrat în Basarabia, preluând cu seve-
mr ?
• Utili si sub ameninţarea legii marţiale controlul asupra teritoriu- !*»i i!Intre Prut şi Nistru (inclusiv prin ocuparea străvechilor cetăţi «iMh glce ale lui Ştefan cel Mare, Chilia şi Cetatea Albă). Lenin a MM» tinn.it imediat la ceea ce el a considerat ar fi o agresiune a Antan- M împotriva Rusiei,
confiscând tezaurul românesc de la Moscova,
arestându-1 pe ambasadorul român Constantin Diamandi (ulterlnt eliberat). în acelaşi timp, la Odesa, înverşunatul antiromân Chil*» tian Rakovski a determinat terorizarea şi luarea unor cetăţeni m mâni drept ostatici. Aflat sub protecţia trupelor române în faţa um i plănuite intervenţii armate
bolşevice, Sfatul Ţării de la ChişinîUi putut adopta, mai întâi, Declaraţia de independenţă a Republicii I v mocratice Moldoveneşti, şi apoi, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, a votai cu 86 de voturi din 138 exprimate, unirea condiţionată a Basarabii'! cu România, ce a fost primită de prim-ministrul român
Alexaiulm Marghiloman. Cele 11 condiţionări basarabene urmăreau „păstrarea particularităţilor locale ale acestei ţări”. Basarabia evita astfel sa Iu brutal înghiţită fie de soviete, fie de Ucraina.
Semnarea în martie 1918 a Tratatului de la Brest-Litovsk a înseni nat ieşirea Rusiei din război şi creşterea presiunii germane asupia României (ameninţată cu un ultimatum) pentru semnarea unui li a tat de pace cu Puterile Centrale. Brătianu (politician socotit total in dezirabil de către germani),
cu acordul lui Ferdinand, pentru a eviiu ruşinea capitulării, i-a cedat guvernul popularului general Avercsi u (considerat a fi acceptabil de către Mackensen) şi astfel a rezultai u pace preliminară, semnată pe 20 februarie/ 5 martie 1917 la Buftea Românii, conştienţi că riscau pierderea angajamentelor
aliate din tratatul cu Antanta, au tergiversat, prin diverse subterfugii, cât au putut de mult, semnarea unei păci separate cu Puterile Centrale. In evitabilul s-a produs pe 24 aprilie/ 7 mai 1918, când a fost semnal la Bucureşti Tratatul de pace cu Puterile Centrale. Acesta prevedea nu doar cedarea
Dobrogei Bulgariei, precum şi o frontieră extinsa peste trecătorile Carpaţilor cu Austro-Ungaria, dar şi demobilizarea aproape totală a armatei (inclusiv a Marelui Cartier General). Ro mânii au trebuit să mai accepte şi condiţii economice înrobitoare, precum şi o exploatare cruntă a resurselor ţării
(petrol, grâu, lemn etc.) de către Germania. Spre lauda sa, regele Ferdinand a rezistai presiunilor germane şi nu a ratificat acest tratat, care a rămas inva lid potrivit legislaţiei române. Oricât de multe fricţiuni şi con fiii le de orgoliu ar fi exitat între ofiţerii români şi cei francezi, pleca tea Misiunii
Militare Franceze a ocazionat ample regrete şi mani fes
MM .1. simpatie reciproce, iar speranţa a fost profetic exprimată de Mi * ilti'lnt: „Nu s-a spus încă ultimul cuvânt”. Guvernul român a fost |$l» mllnţat lui Alexandru Marghiloman, un conservator germanofil, IM ipnanţa îmblânzirii condiţiilor de ocupaţie.
Inii adevăr, după epuizarea resurselor germane în urma neobţi- MM t victoriei de către Ludendorff în cea de-a doua bătălie de pe M una si după victoria aliată în a doua bătălie de pe Somme, datorată ti mii,mi în luptă a puternicului contingent expediţionar american, ml». omanda generalului John
Pershing, întreg edificiul politico-mi- lu n al Puterilor Centrale s-a prăbuşit rapid, precum un castel din tliţi de joc. Sub ofensiva trupelor aliate de la Salonic, comandate «li umoralul Franchet d’Esperey, Bulgaria a cerut armistiţiu pe 29 i»l'M inbrie 1918. Imperiul Otoman a capitulat pe 30 octombrie,
iar Impi i Iul Austro-Ungar a cerut pace Italiei pe 3 noiembrie 1918.
Sub comanda generalului Constantin Christescu, şeful Marelui •MI Major, românii începuseră, în mare secret, încă din vară o mobili* HO a diviziilor lor, dar aceasta a decurs încet, cu multe dificultăţi,
- m ale atât de comunicaţiile precare, cât şi de ezitările factorilor polii 1.1 Abia telegrama imperativă din 8 noiembrie 1918 a generalului II» i ihelot („Mai târziu va fi prea târziu”), care se pregătea să forţeze I*..vrea Dunării, a determinat, în sfârşit, guvernul român (premierul M.npjuloman fusese
înlocuit cu generalul Constantin Coandă) să-l IHHIO/C la 27 octombrie/ 9 noiembrie 1918 pe Mackensen să-şi retragă h npolc din România, să decreteze remobilizarea armatei şi, mai ales, 14 .IM la re război Germaniei, cu doar câteva ore înainte ca armistiţiul .1. pe frontul de Vest între Antantă şi
Puterile Centrale să intre în vi- Kn.iK' pe 11 noiembrie 1918. Cu alte cuvinte, politicienii români s-au iil.il la doar câteva ore distanţă de a rata recunoaşterea internaţională . M.II ii Uniri, despre care se poate spune că a fost „salvată” prin teii ni ama generalului Berthelot, pe seama căruia după 1990 s-
au spus umile răutăţi naţionaliste. în acest fel, la limită, promisiunile aliate » u u români, înscrise în Tratatul semnat în 1916, au rămas în picioa-
i., .Ieşi România fusese nevoită să încheie o pace separată cu Germania Moartea sutelor de mii şi suferinţele altor milioane de români nu bisoaeră degeaba: România Mare se putea înfăptui.
Marea Unire şi Campania din Ungaria
România are prea mult noroc pentru fi mai avea nevoie de politicieni.
PETRE P. CARP, 1918, fondator al Societăţii Junimea şi lider conservatul
România Mare nu s-a făcut prin campanii militare şi ocupau* .1* teritorii învecinate de către micul Regat Român, ci prin libera voi nţ A şi acţiunea politică a majorităţii covârşitoare a basarabenilor, biu »• vinenilor, ardelenilor şi bănăţenilor. Iniţiativa, dar şi fapta unim n fost a lor, şi nu a
regăţenilor, iar Armata Română nu a făcut de» M să apere şi să consolideze, prin prezenţa sa, aceste hotărâri. To,u* acestea ar li fost însă de neconceput (şi nici nu au fost prefigurai* înainte de 1918 de vreun politician român) dacă Imperiul Ţarist (i ,n * stăpânea Basarabia) şi cel Habsburgic (care
stăpânea Transilvani,! » Bucovina) nu s-ar fi dezintegrat în vâltoarea Primului Război Mi»n dial. în momentul în care, la 27 decembrie 1916, era semnat la laţi protocolul de evacuare în Rusia ţaristă a tezaurului Băncii Naţionali a României, nimeni nu-şi putea imagina că, în mai puţin de doi ani
multisecularele imperii rus şi habsburgic, vecine cu Regatul Roman redus la o fâşie din Moldova, se vor destrăma brusc. Aceste drama! I ce prăbuşiri geopolitice, împreună cu contextul politic internaţional generat de afirmarea de către preşedintele american Woodrow Wil son a principiului
autodeterminării naţionalităţilor, au creat con junctura favorabilă naşterii unor noi ţări europene.
Primele acte politice ce au dus la unirea cu România s-au pet i ei ui în Basarabia, deoarece Imperiul Rus a fost primul care s-a destram,ii ca urmare a izbucnirii revoluţiei democratice din februarie 191 »l* la Petrograd, urmată de cea bolşevică în octombrie 1917. Curentul ti» iniţiere şi susţinere a
unirii cu România a fost promovat de intcle» tuali precum Pantelimon (Pan) Halippa (1883-1979), editorul gazel» i Cuvânt moldovenesc, şi ardeleanul Onisifor Ghibu, stabilit în mani* 1917 la Chişinău, unde a editat ziarele Ardealul, devenit ulterior Ho
nouă. De altfel, primul ziar în limba română apărut în guber- MM ţai isia (unde era interzisă orice formă de instruire românească) » nmmit chiar Basarabia şi a reuşit să apară la Chişinău între 1906 şi |un Procesul unirii a început prin proclamarea de către Sfatul Ţării tli l»i hişinău a Republicii
Democratice Autonome Moldoveneşti la M • iU\ embrie 1917, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ.
i u aprobarea (după unele ezitări) a prim-ministrului Ion I.C. Muiumi şi la solicitarea Sfatului Ţării, Armata Română a inter- tvnit iu basarabia pentru a proteja populaţia şi autorităţile de ata- nuili bandelor bolşevice din Ucraina, dar şi de pericolul creat de 41 mala rusă intrată în disoluţie şi în
retragere. Trebuiau prevenite mţi' ui haosul, jafurile, distrugerile, care ar fi afectat nu doar spatele ii hansporturile, dar şi depozitele armatei. Pe 13/26 ianuarie 1918, I *i\ i/ia II Infanterie, comandată de generalul Ernest Broşteanu, a tn«ni Prutul şi a intrat cu surle şi trâmbiţe în Chişinău. A urmat
tiMul din 24 ianuarie/ 6 februarie 1918 pentru independenţa faţă de H»»sia In şedinţa solemnă a Sfatului Ţării din Chişinău, prezidată de Iun Im uleţ, din 27 martie/ 9 aprilie 1918, s-a votat (cu 86 de voturi p ni i u, 3 contra şi 36 de abţineri), după o sută şase ani de stăpânire IH ,a unirea condiţionată a
Basarabiei cu România, „în puterea drep- IHIUI istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele •iHj-mv să-şi hotărască soarta lor”. Condiţiile (bazele basarabenilor), I * * t»ir au renunţat în noiembrie 1918, se refereau în principal la păşit *M a autonomiei provinciale şi la rezolvarea
chestiunii agrare.
In total, în Basarabia, pentru menţinerea ordinii, au fost disloca- li «loua divizii româneşti de infanterie şi două de cavalerie. Iniţial, to >u taiul Broşteanu „a instituit în Basarabia un regim sever, bazat P I* gea marţială, inclusiv prin aplicarea pedepsei cu moartea”, afirma i ilenn Torrey, fiind
semnalate mai multe ciocniri sângeroase în- h» militarii români şi dezertori ruşi, bolşevici, etnici ruşi, găgăuzi şi * luai \ a răni basarabeni. Cu toate acestea, teza istoriografiei sovietice p.invit căreia unirea Basarabiei cu România s-a făcut sub presiunea \mialei Române nu se susţine, dat fiind modul
democratic şi liber in * are a fost votată această unire. Lenin a rupt atunci relaţiile diplomatice cu România, ordonând arestarea ambasadorului român
Diamandi la Petrograd (ulterior eliberai sul* presiunea corpului diplomatic), şi a „se<. \w% trat pentru oligarhia română a depozitu de aur al României păstrat la Moscova”.
Carte poştală de propagandă a Legiunii Române, constituită în Italia, în octombrie 1918, având deviza Românul nu piere.
In Transilvania, traseul politic al unim a fost asemănător, în pofida puternicei opu ziţii maghiare. Pe timpul celor patru ani de război, autorităţile ungare au procedai pe lângă măsurile de maghiarizare, care MI desfăşurau din 1867 încoace, la numero»iM> arestări şi deportări, precum şi la recrutau
forţate ale românilor pentru muncă în ml nele de cărbuni şi fabricile de armament Debutul propriu-zis al acţiunilor unionim ardelene l-a constituit o răsunătoare I claraţie de independenţă a Transilvaniei, adoptată de Comitetul Executiv al Paill dului Naţional Român, care a fost citită iU Alexandru
Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, pe 5/18 octombrie 1918. Declaraţia de independenţa a fost urmată de constituirea, pe 30 octombrie 1918, a Consiliului Naţional Român Central, în fruntea căruia s-a aflat Ştefan Cicio Pop, prin participarea, la paritate, a puternicului Partid Naţional
Român din Transilvania şi a Partidului Social-Democrat din Ungaria (secţia română). Consiliul a emis proclamaţiile mobilizatoare Către nu fiu nea română şi Către popoarele lumii, ultimul document fiind dilii/.ii în lumea întreagă prin intermediul staţiei telegrafice din Praga, fi lini publicat în
franceză şi germană.
Procesul de mobilizare şi organizare a românilor ardeleni peni iu unire, precum şi asigurarea unui sprijin politic internaţional începu ., încă din lunile august-septembrie, de când devenise iminentă în li.111 gerea şi dezintegrarea monarhiei bicefale austro-ungare. înfiinţată In Sibiu pe 4 noiembrie
1861 (desfiinţată în 1946), ASTRA - „Asociaţia Transilvăneană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Un
IftttliH’A primului steag român la Consiliul Naţional Român în Viena pe 14 noiembrie t|i« in prezenţa generalului baron Ionel Boeriu şi a lui luliu Maniu. (foto: Samoil Mârza)
INAM ,I colaborat în mod firesc cu „Liga pentru Unitatea Culturală a luhmu Românilor”, constituită la Bucureşti pe 29 decembrie 1890, sub I • 'llnţia rectorului Universităţii Bucureşti, instituţia bucureşteană pnMmlti şi afirma deschis năzuinţele unioniste. Izbucnirea Primului IUT..I Mondial a
determinat o angajare politică şi mai puternică a I i|iM .1» la Bucureşti, care, prin Congresul său extraordinar din de- HHHI'I ir 1914, şi-a ales un nou comitet de conducere, cuprinzând şi ar- •M» n 1 (Vasile Lucaciu - preşedinte, Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Ih > pir-şedinţe, Nicolae Iorga -
secretar general, Octavian Goga - ♦MI ♦ **I* 1 u), şi-a modificat denumirea în „Liga pentru Unitatea Politică « Ihiumr Românilor” şi a decis editarea ziarului Unitatea naţională. Al»i •(1 ganizaţii unioniste înfiinţate în Regatul Român au fost: „Cercul tMin.hiilor de peste munţi” în ianuarie 1909 sau
asociaţia „Acţiunea HilMulJf, constituită la Bucureşti pe 10 noiembrie 1914. în Occident, HMnll au înfiinţat asociaţii de sprijin al ideii lor de unitate naţională. I * l • mitra a fost creată, în vara anului 1917, „Societatea anglo-româ- M (*\\wd ca membri lordul Hugh Cecil, istoricul R.W. Seton-Watson
|U»l»i» juscopul de Canterbury). La Paris, pe 17/30 aprilie 1918, Traian ^ Mit» i înfiinţat „Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Hm 1 «N 111,1"; în oraşul Cittaducale, din Italia, s-a constituit pe 19 iulie MMM t omitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi
Bucovina”, sub conducerea lui Simion Mândrescu, pentru a-i organic» pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni, alătm i «I» armata italiană. în iulie 1918, a luat fiinţă la Washington, din iniţial iv * lui Vasile Stoica, „Liga naţională română”. Ziarul Românul, oficiosul PNR, interzis de
autorităţile maghiare, a reapărut la Arad în oclom brie 1918 şi a publicat în noiembrie 1918, pe prima pagină, apelul lin Consiliului Naţional Român Central către românii ardeleni: „Popoi ul român trebuie să se grăbească să se întâlnească la Alba Iulia”, „Mai* I* Consiliu al Naţiunii Române a
convocat Adunarea Naţională pe I d* cembrie, în oraşul lui Mihai Viteazul”. 1
Un episod semnificativ al acelei perioade, deşi nu este legat dm. i de Marea Unire din 1918, îl constituie acţiunea lui Iuliu Maniu la Vi» na. Iuliu Maniu fusese recrutat în 1915 cu gradul de sublocotenent iu armata austro-ungară şi fusese trimis pe fronturile din Rusia şi apoi p» cel din Italia. în
toamna lui 1918, el a ajuns în capitala imperială, cu in sărcinarea Consiliului Partidului Naţional Român de a regrupa zoi li» de mii de ofiţeri şi soldaţi români (circa 60 000 de militari se aflau do»u în Viena şi împrejurimi) din regimentele naţionale (din Orăştie, Bras»u Cluj, Sibiu) aflate în
compunerea armatei austro-ungare. în Viena o bucnise greva generală, marea metropolă fiind răvăşită de valurile d# soldaţi dezertori de toate naţionalităţile, revărsaţi de pe frontul italian mulţi dintre ei bolşevizaţi, care trecuseră la jafuri, violuri, furtun du» magazine şi tâlhării. Maniu a asigurat, într-
o primă fază, o comand a românească (prin destituirea colonelului austriac) Regimentului nt Orăştie, încartiruit în Ferdinand Kaserne din Viena, alcătuit din ŞOIMI de militari, în proporţie de 85% români. Dispunând de această loiţa armată disciplinată şi nebolşevizată, Iuliu Maniu a primit din pai
lni comandantului forţelor imperiale, generalul von Straeger-Steigci. au toritatea pentru restaurarea ordinii în Viena. Subordonându-şi şi v»I. lalte trupe româneşti din fosta armată imperială, Maniu a organi/al uu Senat militar, compus din cei circa 100 de ofiţeri români, care a coiului aşa-numita
Campanie de curăţare în 55 de zile a Vienei. Tot Maniu a trimis la Praga, unde izbucnise revoluţia cehă, ofiţeri români, caro i »»n organizat pe soldaţii români din regimentele transilvane într-o I ogl une românească, ce a protejat Comitetul Naţional Cehoslovac. Dup*
M*»iA ,1 naţiunii române pe o carte poştală editată după război.
n t predat Viena şi Praga, pacificate şi eradicate de virusul bolşevic, «mini iuţilor locale, Maniu şi statul său major au organizat deplasarea ml!Ini de soldaţi români spre Transilvania.*
i ui zile naţionale şi civile româneşti în Transilvania au fost înfi- i»M u. la 7 noiembrie 1918, iar pe 20 noiembrie 1918 a fost lansat manii» si ul privind convocarea Marii Adunări Naţionale la Alba Iulia. El * !" •! urmat de ultimatumul din 22 noiembrie pentru recunoaşterea »!» * ai re Guvernul
maghiar a puterii depline a Consiliului Naţional Mnm.in Central asupra Ardealului. In sfârşit, Marea Adunare Naţi- ,I celor 1.228 de delegaţi români de la Alba Iulia s-a desfăşurat p» i decembrie 1918, unde a fost decretată unirea tuturor românilor |l » I ut uror teritoriilor locuite de dânşii cu
România.** Prin aplicarea M» miliţiei de unire, votată la 1 decembrie 1918, a doua zi a fost numit, di . ilh e Marele Sfat Naţional Român, Consiliul Dirigent al Transilvanii i Ilanatului şi al teritoriilor româneşti din Ungaria, având sediul la ^il»iu. drept organ de conducere executivă, similar unui
guvern, com- p*»i din 15 membri şi condus de Iuliu Maniu. Acest Consiliu Dirigent
* Iii Kc/oluţiunea de unire de la Alba Iulia au fost formulate şi şase principii demn» i.itice fundamentale, ce trebuiau să stea, în viziunea liderilor unionişti ar- tl» leiii, la baza noului Stat Român.
' An U i Iuliu Maniu şi soldaţii români au salvat Viena şi Praga de infestare cu virusul bolşevic.
s-a autodizolvat pe 2 aprilie 1920. Armata Română nu a interveni! Iu Transilvania, pentru că nu avea suficiente resurse umane şi malrn ale disponibile în luna de dinaintea Unirii, diviziile româneşti d» M mobilizate fiind trimise să apere Basarabia şi Bucovina, ameninţai* de bolşevici. Aşadar,
Regatul Român nu a influenţat actul de Iu IM noiembrie/ 1 decembrie 1918, primele unităţi militare române In » intând peste Carpaţi, în etape, abia spre sfârşitul lui noiembrie I‘BM Semnificativ însă, în aceeaşi zi în care la Alba Iulia se săvârşea ut Iul Unirii, Majestăţile Lor, Regele Ferdinand şi
Regina Maria, însoţii» »U generalul Berthelot şi de trupe reprezentative ale marilor bătălii *hn anul precedent, îşi făceau intrarea triumfală în Bucureştiul abund" nat de trupele germane ale mareşalului Mackensen.
Tot pe fundalul disoluţiei Imperiului Austro-Ungar, în BUCON n»» s-a constituit Consiliul Naţional Român, sub conducerea lui lan» <* Flondor, pe 14/27 octombrie 1918. O lună mai târziu, pe 15/28 u«< iembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în unanim n,»i» la Cernăuţi unirea
necondiţionată şi pe vecie cu Regatul Romanu l a acestei provincii aflate sub stăpânirea habsburgilor. Acest m i a fost pregătit printr-o serie de acţiuni ale patrioţilor români din Un covina. Astfel, pe 22 octombrie 1918, Sextil Puşcariu a înfiinţai U Cernăuţi Glasul Bucovinei, în care a publicat
programul unionişi» lor bucovineni, intitulat Ce vrem. Tot în această perioadă, la I' i« \ Corpul voluntarilor români a editat în anii 1917-1918 România mau Foaia voluntarilor români din Austro-Ungar ia, iar la Viena, inii» ’i noiembrie 1918 şi 23 februarie 1919, a apărut bisăptămânalul / nn/>ul
nou. Foaia soldaţilor români, care avea drept motto: „Deşteapla i« române, din somnul cel de moarte.”
Circa 500 000 de români ardeleni au fost înrolaţi, potrivii t’i timărilor lui Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, în armata impeiiaU austro-ungară. După intrarea României în război, în august l'Mi» mulţi dintre aceştia fie au dezertat de pe frontul rusesc, penti n ,» ** alătura Armatei Române împotriva
austro-ungarilor, fie, dai ,t »» aflau în prizonierat la ruşi - precum cei din lagărul din Darmţ.» »!♦ lângă Kiev -, au cerut integrarea lor spre a continua lupta în unităţii»
louiAntşti. Astfel la 13/26 octombrie 1917, Marele Cartier General Hunan a hotărât înfiinţarea Corpului de Voluntari Transilvăneni,
»"«* .uluit la Hârlău, sub comanda colonelului Marcel Olteanu. După |n. luarea puterii de către bolşevici, nemaiputând ajunge în liniile hMiuneşti, militarii ardeleni fie s-au alăturat Misiunii Militare Fran- * i #«, Iu* s-au constituit într-o Legiune Română de Vânători Transil- Mn. m bucovineni
(căreia bolşevicii i-au spus „Divizia sălbatică”), Iu Mihordinea Corpului Militar Cehoslovac, care avea capacitatea de niMtuere logistică a unei asemenea mari unităţi. Cei peste 4000 de Voluntari ardeleni s-au organizat în trei regimente, „Horea”, „Alba MM" şi „Mărăşeşti”, dispunând chiar de două
trenuri blindate, şi au paza căii ferate transsiberiene, vitale pentru aprovizionarea ii lihn latea de mişcare a trupelor albgardiste şi a Corpului Cehoslo- t i. Ardelenii au luptat cu îndârjire în Războiul Civil din Rusia în l«» i lipida 1918-1920, repurtând victorii notabile asupra bolşevicilor, l< in.i la
retragerea contingentului cehoslovac prin Vladivostok.
Imediat după război, universitarul ieşean Orest Tafrali a depus mat un ie privind demagogia şi politicianismul autorităţilor române iliu Ucgat în susţinerea financiară şi politică a intereselor româneşti IM .nainătate, privind activitatea dezastruoasă a ambasadorului ronţ m la Paris, Victor Antonescu
(numit politic), sau condiţiile dificile IM . .tre a apărut, începând din 17 ianuarie 1918, ziarul La Roumaniey II.MI datorită contribuţiilor personale ale lui Paul Brătăşanu şi ale lui \t i**l Ide Blank. Au putut fi astfel publicate în capitala diplomatică a I umpei argumentele istorice, etnice, economice,
geografice româneşti In privinţa nu numai a Transilvaniei, dar şi a Banatului, Basarabiei, |IM* ovinei sau Dobrogei. Tot profesorul Tafrali a explicat cum a fost %iMintituit la 6 septembrie 1918, la Paris, Consiliul Naţional Român, n*. mt a salva în faţa Aliaţilor, şi în special a preşedintelui Georges
Cle- nn iueau, onoarea şi diplomaţia României. Guvernul Marghiloman IIIM’SI* silit să semneze pacea separată din 7 mai 1918 de la Bucureşti u Puterile Centrale, ţara fiind astfel pasibilă de a fi exclusă din rândul aliaţilor victorioşi la Conferinţa de Pace. Un rol însemnat şi departe d* a li pe deplin
elucidat în recunoaşterea Marii Uniri de către marile
Carte poştală înfăţişând Armata Română la Budapesta în ziua ocupării capitalei Ungariei, la 4 august 1919.
puteri occidentale a revenit şi cererii de iniţiere adresată Lojii lian* masonice „Ernest Renan” din 1/14 mai 1919 a unui grup de polii u 1» ui români în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950), cu acontul prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu. De altfel, majoritatea artizani!»*» revoluţiilor
paşoptiste din ţările române, ai Unirii Principateloi »li*« 1859 şi ai fundamentelor României moderne au fost masoni: Niinliii Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Vasile Alecsandri, lupi Goleşti, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu (loja „Steaua Dunării «tiu Galaţi fiind dintre cele mai vechi
din ţările române).
Românii au trebuit să susţină după semnarea armistiţiului • !»» la Compiegne o înverşunată luptă diplomatică, îndeosebi prin \*» cea şi atitudinea intransigentă a prim-ministrului Ion I.C. Brfttlauo dar şi prin inteligenţa, farmecul, prestanţa şi relaţiile reginei M* ria, pe timpul tratativelor de pace
postbelice, pentru recunoastu* * internaţională a Unirii şi respingerea unor condiţionări ale aceşti»* Deoarece ceea ce mai rămăsese din Regatul Român încheiase o p ». * separată cu Germania în mai 1918, angajamentele aliate din Traiul*»! de aderare a României la Antanta în 1916 nu mai erau
recunosc ui* •!» Consiliul Suprem Interaliat al celor patru mari puteri, SUA, An^lid Franţa şi Italia. Până la urmă, după demisia lui Brătianu, guvernul Alexandru Vaida-Voevod a semnat, pe 10 decembrie 1919, atât IM tatul cu Austria, la Saint-Germain-en-Laye (cu recunoaştere.! uni» tt Bucovinei),
cât şi Tratatul cu Bulgaria, la Neuilly (cu recunoasl» *♦ * frontierei din 1913). Pe 4 iunie 1920 delegaţii români, dr. Ioan 1 **»

MM* *l din Regimentul 15 infanterie distribuind hrană populaţiei ungare sărace din lUfcmpalota, în prezenţa ministrului Diamandy, în toamna lui 1919.0 evidentă poză *4» |iio|wigandă oficială.
Ut ii/ino şi Nicolae Titulescu, au semnat împreună cu reprezentanţii unumi, la Trianon, Tratatul dintre Puterile Aliate şi Ungaria, prin MM na recunoscută unirea Transilvaniei cu România de la 1 decem- IMU |9|8. Prin Tratatul de la Paris semnat la 28 octombrie 1920 a fost it * mioscută şi unirea
Basarabiei cu România.
In martie 1919, revoluţionarul bolşevic Bela Kun, născut la Cluj, fetfti ••urgent în armata austro-ungară, căzut prizonier şi bolşevizat U • 11.1l in 1916, a luat puterea la Budapesta şi a trecut la constituirea ÎMI*--I 1 cpublici sovietice, contând pe ajutor militar din Ucraina şi Ru- tU deja bolşevice.
în timpul Revoluţiei bolşevice din 1917, el fusese 4UI111I de Lenin, şi a înfiinţat apoi Partidul Bolşevic Ungar. Decla- lUnd drept legitimă orice înşelare a unui guvern burghez, Bela Kun a Iară jenă de condiţiile mult prea avantajoase ale armistiţiului |t MI date de generalul Franchet d’Esperey (1856-
1942), care, în de- t»iubi u* 1918, oprise înaintarea trupelor române pe linia Mureşului.
rrimele trei luni ale lui 1919 însemnaseră un şir neîntrerupt de ata- '••I .de bandelor armate ungureşti asupra trupelor române, teroriza- »♦ * |'•' 1 manentă a populaţiei româneşti din teritoriul neocupat încă de 4im.ua în Ardeal. în aceste condiţii, pentru că nu aveau alte trupe dis- (Mmibllc a
controla acel teritoriu, marile puteri învingătoare (Franţa, ktitdla, Italia şi Marea Britanie) au acceptat în martie 1919 înainta- M**I mmânilor spre vest, până la o linie de demarcaţie apropiată de

Oile (oraşele) româneşti sunt apărate de lupul maghiar de argumentul etnic al ţăranului român, ilustraţia unei cărţi poştale de la începutul anilor '20
cea promisă în 1916. Armatei Române i s-a încredinţat de către alinţi misiunea de a rezolva ameninţarea ungurească. Pe 16 aprilie 1919 n început prima ofensivă românească sub comanda generalului Cihr orghe Mărdărescu, care a zdrobit rapid forţele ungureşti, ating,\ ml Tisa la 30 aprilie. Sperând
a fi susţinuţi printr-o ofensivă bolşevica In Ucraina, la 20 iulie 1919, trupele lui Bela Kun au atacat unităţile m mâneşti de pe malul stâng al Tisei, bolşevicii unguri repurtând chUl şi unele succese. Contraofensiva românească declanşată în noaptea ilf 30-31 iulie/ 12-13 august a însemnat sfârşitul
aventurii bolşevice a Ini Bela Kun. Budapesta a fost ocupată fără lupte de trupele române la i august 1919, care s-au retras în noiembrie acelaşi an. Ţinând seama de numeroasele resentimente, umilinţe şi frustrări sedimentate de « lungul timpului în mentalul colectiv românesc faţă de aroganţelr >1
abuzurile ungurilor în Transilvania, ocupaţia militară a Budapestei d* către trupele române, fie şi în prezenţa unei comisii aliate, nu va li tmt lipsită de asperităţi, excese şi răbufniri de tot felul, în contrast cu ima ginile paşnice şi corecte politic produse de propaganda Bucureştiulm Zdrobirea armatei
bolşevice a lui Bela Kun şi ocuparea temporal.1 a Budapestei rămân totuşi acte de mare prestigiu şi de recuperare nm rală pentru românii care suferiseră vreme de secole nedreptăţile şi dl* criminările sociale, culturale şi politice ale ungurilor. în locul pulri 11 de extremă stângă a lui Bela Kun, a venit
pentru următorii 25 de ani
»•)'linul de extremă dreaptă al amiralului regent Miklos Horthy, care llu s-a sfiit să desemneze încă din 1919 România drept principal ina- liiU România Mare, proaspăt înfăptuită, fusese un timp ameninţată itmultan, atât la est, de Sovietele ruseşti şi ucrainene (sub conducerea bolşevicului bulgar şi
înverşunat antiromân Cristian Racovski), cât şi In vest, de Sovietele ungureşti. Fuseseră pregătite atât la Moscova, cât |i la Budapesta, de către Lenin şi Bela Kun, planuri concrete de atac ţhilşevic conjugat sovieto-ungar asupra României şi doar necoordo- iiarca acestora a împiedicat punerea lor în
aplicare. Aşa cum remarca Itlnricul Adrian Cioroianu, „armata cu tricolor a Regelui Ferdinand a inşi una din primele armate europene care au luptat împotriva comunismului - şi aceasta pe teritoriul Ungariei vecine”. Practic, intervenţia militară a românilor, atât cea de la Budapesta, din august 1919,
cât şi (Mfcedenta, din octombrie-noiembrie 1918, de la Viena şi Praga, au iulvat cele două ţări, Ungaria şi Austria, de anarhie şi bolşevism.
Deciziile românilor de unire cu Patria-Mamă, luate la Chişinău, » ci năuţi şi Alba Iulia în 1918, au fost consacrate juridic de Parlamentul României Mari întrunit la 1 ianuarie 1920, forul legislativ su- |»icm fiind rezultatul primului scrutin universal (mai puţin femeile) desfăşurat în toată ţara, la
începutul lunii noiembrie 1919.
Propaganda din istoriografia comunistă a minimalizat Marea l ni re de la 1918 în perioada Roller din considerente internaţionaliste. Iiind afectate direct Rusia stalinistă şi Ungaria socialistă. în peri- iutila naţionalism-comunismului ceauşist, aceeaşi maşină de propa- H.mdă a ocultat rolul decisiv
al personalităţilor politice decidente din Negat, din Transilvania şi din Basarabia. în schimb, a fost evidenţiat obsesiv doar rolul „maselor largi populare, al întregului popor ro- mAn” care, aşa singure şi de capul lor, ar fi realizat Unirea printr-o ilmplă Adunare Naţională doldora de fluturări de
steaguri şi costume naţionale, aşa cum îi plăcea dictatorului Ceauşescu să vadă. luate cele trei uniri româneşti de la 1600, de la 1859 şi de la 1918 au lost rezultatul planurilor şi acţiunii unor elite politice conducătoare, iile unor lideri puternici şi vizionari, şi nu ale maselor, al căror nivel »lc educaţie
şi cultură (cu o absolută majoritate analfabetă) nu le permitea o astfel de viziune. Totodată, au fost minimalizate sau chiar
trecute sub tăcere de către istoricii comunişti o serie de important»’ evenimente conexe actelor de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alb»i Iulia, deoarece acestea contraveneau flagrant ideologiei comuniste şl subordonării politice a Bucureştiului faţă de Moscova.
în prag de Centenar, anchetele de stradă ale TVR1 au arătat cum o bună parte a bucureştenilor de toate vârstele şi profesiile habar nu aiv ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918, confundând Unirea Principatelor de la 1859 cu Marea Unire de la 1918, cu Mihai Viteazul sau bâiguind, hlizindu-se,
nişte explicaţii confuze, insensibili parcă la semnificaţi,! evenimentului ce defineşte Ziua Naţională a României postdecembris te. în decembrie 2017, românii care se înghesuiau la fasolea cu cârnaţl oferită gratuit în târguri de primari setoşi de popularitate electorala, par a dovedi o stare de
buimăceală civică şi politică similară celei trăitr de Nicolae Şucu, ciobanul muscelean care a lăsat incredibile pagini d» însemnări despre cum s-a descurcat şi cum a supravieţuit el la nord >t la sud de Dunăre (adesea la marginea legii şi pe muchia moralităţii) III timpul războaielor balcanice şi al
Marelui Război.
Frământări interbelice
Nu-mi va fi dat niciodată să mai văd o ţară cu atâtea ironii şi contradicţii.
IVOR PORTER despre România, în ll> w
România interbelică a fost terenul unor puternice contraste, din care s-au născut conflicte sociale, politice sau chiar aprinse dezha teri culturale, de natură să fermenteze germenii viitoarelor dictatul l româneşti, de dreapta sau de stânga. în euforia victoriei obţinute iu Războiul de întregire, românii
au ignorat, parcă cu bună ştiinţă, I m tunile totalitare ce se pregăteau în jurul lor, în ţările învinse, şi s mi ciondănit inutil între ei, timp de două preţioase decenii, într-o nun risipă de patimi politice şi orgolii personale.

I fclit ţl li\ 1960, realismul socialist era frecvent utilizat de pictorii români, mai tfct «lunci când era vorba de reprezentarea simbolic-educativă a unor momente unte din istoria mişcării muncitoreşti, precum lucrarea 13 decembrie 1918,
4* liltfilu Krausz. (foto: Călin Hentea)
i »• >i l usese scoasă din război de Germania prin umilitorul tratat de I* I'M» UI eşti, din mai 1918, România s-a aflat în tabăra învingătorilor 4i»> Pi Imul Război Mondial şi a marilor săi beneficiari, atingând cea HMi mare suprafaţă teritorială din istorie. Faţă de cei 130 177 km2 şi * Inii f>82 de
locuitori, cât avea România în 1912, după semnarea tratai* Im Je pace din 1919-1920, Regatul Român ajunsese la 295 049 km2 1» 1 * II 424 de locuitori, adică dublu, ceea ce situa Regatul Român pe HM a zecea în Europa. Amploarea şi fastul deosebit al ceremoniilor mftrii regelui Ferdinand şi
reginei Maria, ca suverani ai Româniţi Mu i, desfăşurate la Alba Iulia şi Bucureşti în octombrie 1922, au fost IM "ii, ale de importanţa simbolică deosebită a evenimentului şi au ofe- Ml 1» di captă satisfacţie morală românilor, precum şi o bună proiecţie I Imaginii lor în străinătate. Cu toate acestea,
între provinciile istorice >« II • un Aulei Mari, cele din Vechiul Regat (Muntenia, Moldova, Do- Mţ)ca), alături de cele proaspăt reunite cu Patria-Mamă (Basarabia, Mm > M hui şi Transilvania), existau sensibile diferenţe sociale, economi- tt» di mentalitate şi dezvoltare economică, diferenţe
sesizabile şi astăzi.
Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol din Bucureşti, aşa cum a fost amplasat el pe 17 mai 1923# > n cadrul unei impresionante ceremonii regale, pariu a acţiunilor organizaţiei Societăţii Mormintele eroilor căzuţi în război, devenită in 1927 Societatea Cultului Eroilor.
România interbelică a cunoscut o remarcabilă înflorire culm rală, elita sa intelectuală situându-se la nivelul rafinamenteloi >1 excelenţelor europene. în schimb, o bună parte a populaţiei, în ma)u ritate rurală, era analfabetă, iar cei cu doar câteva clase primare (pir cum Nicolae şi Elena Ceauşescu)
se aflau la un nivel de educaţie sul» mediocră (circa 85%). Pe baza decretului-lege din decembrie I9IM, votul a devenit universal, masculin, egal, direct, secret şi obligatul iu, conform promisiunilor regelui Ferdinand din 1917, şi a fost însun apoi în Constituţia din 1923 (mai puţin pentru femei,
militari >1 magistraţi). Până atunci în Regatul Român, potrivit Constituţiei din 1866, votul era censitar, bazat pe ideea că doar un alegător cu un ml nimum de avere avea posibilitatea de „a dobândi instrucţia care sa 1 permită să îşi înţeleagă datoria”. Astfel existau patru colegii de alegă tori: al
marilor proprietari, al micilor proprietari, al comercianţi Io» şi industriaşilor şi al celor care plăteau o dare cât de mică la stat.
în schimb, nivelul civic, experienţa democratică, cultura poliiw a ale noii mase electorale româneşti erau minime, permiţând, îm a «h la primele alegeri generale din noiembrie 1919, revărsarea demag»» giei şi populismului, precum şi a manipulărilor electorale de tot lelnl (inclusiv prin bătăi şi
încăierări electorale, cenzura presei şi stări \W asediu, arestări, ameninţări, urne furate etc.) din partea partidei»n

H«i* <1* IA Mamaia în dreptul hotelului Rex şi al toboganului (astăzi în ruină), pe o • «< n* poştală din 1934, loc de destindere şi petrecere pentru românii mai avuţi şi MI puii occidental.
i onsllluţia adoptată în 1923 (prin revizuirea celei din 1866) a fost oo i dintre cele mai liberal-democratice din Europa acelor vremuri, »lrt» HIu ictatea românească încă suferea cumplit de pe urma maladiei
Mtrlnr fără fond pentru a o putea aplica în spiritul ei.
Radicala reformă agrară (şi aceasta promisă de regele Ferdinand |M IA/boi) din iulie 1921, efectuată de guvernul Averescu, a desfiinţat ♦MAI iIr moşii, dar loturile de câteva hectare primite de ţărani (82,7% tlhtih acestea aveau până la 5 hectare), devenite apoi prin sporul de- »MM|'Ialic şi mai mici,
nu au permis o exploatare eficientă, aducătoare *1» bunăstare, aşa încât sărăcia la sate a devenit cronică. Drama perso- IMIMIIII llie Moromete din romanul lui Marin Preda este elocventă în AM I sens. O mică clasă de mijloc a început să-şi facă timid apariţia, ♦I M dominantă a rămas ţărănimea. A
crescut în marile oraşe munci- Mo linca, dar a rămas minoritară. Deşi industria a cunoscut un real AN Ani, România era încă o ţară predominant agrară, trăind practic ilin i sportul de grâne şi de ţiţei, fiind a patra producătoare mondi- *IA de petrol din acel timp. Cerealele şi petrolul („aurul negru”) -
l'iiiu ipalele bogăţii naturale şi produse româneşti la export - au fost MM tiu economic al României interbelice şi apoi o ţintă strategică a Iftirftlunii naziste. In fine, România dintre marile războaie etala unui ♦ i/IUIor străin, atât la oraşe, cât şi pe moşiile din provincie, năuci-
2 77

Uniformele micilor străjeri carlişti din anii '30 seamănă izbitor de mult cu cele ale pionierilor ceauşişti. De fapt, ambele forme de înregimentare a tinerilor români au fost inspirate din organizaţiile fasciste Ballila.
toare contraste între luxul, eleganţa şi mu dernitatea câtorva artere, palate, magazin» clădiri sau conace, pe de o parte, iar pe »!>' altă parte, mizeria a magherniţelor lipsii* de canalizare din periferiile oraşelor (zoim de dezvoltare a aşa-numitului lumpenpm letariat), sau cea a satelor, cele mai mull*
prezentând un nivel de civilizaţie rănim din vremuri feudale. Fotografiile semnai* de artişti precum Alexandru Bellu (cu li guri idilic-exotice de ţărani şi ţărăiui unele chiar languroase - din Munteni, 1) Adolphe A. Chevallier (cu peisaje bucolk * din Moldova), de fraţii Joseph şi Emil 11-, cher din
Sibiu (cu pitorescul Ardeal), de )«• sif Berman (cu tipuri din Bucureşti, dai 71 din satele dimprejur) stau mărturie asuphi acestor dramatice şi contrastante realii ap în acest paradoxal peisaj, binecuvântai cu multe bogăţii, dar frământat de api ip.» patimi, România a traversat cele două de» 1
nii dintre războaiele mondiale. în jurul H, celelalte state europene s-au împărţit între cele cu regimuri totalilai» (bolşevice, fasciste, naziste) şi cele democrat-liberale. Atât cât a pulul şi în stil propriu, România s-a menţinut în profilul democraţiiloi li berale, de tip occidental.
Tot în perioada interbelică, urmând un anumit trend european (mai întâi Lenin şi Mussolini, apoi Stalin şi Hitler), au apărut şi în Un mânia germenii cultului personalităţii, începând cu liderul Gărzii »l. Fier, Corneliu Zelea-Codreanu, şi continuând cu regele Carol al 11 I* a Cultul personalităţii,
cu inflexiunile sale naţionaliste ale comunislului Nicolae Ceauşescu, nu s-a deosebit prea mult, pe fond, de cel al n gelui Carol al II-lea: spre exemplu, cotidianul Universul din zilele »!• 10 mai de la sfârşitul anilor ’30 nu se deosebea, pe fond, de cotidla
HHI SI Antcia din zilele de 26 ianuarie din anii ’80. „Căpitanul Legiunii A.I* nichelului Mihai”, Corneliu Zelea-Codreanu, simultan cu Carol, |Mhuni icge ortodox ce fusese crescut pentru a fi suveranul României, il H ,i A el mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceauşescu, s-au folosit tl» iu t Icaşi
mecanisme ale propagandei instituţionalizate pentru con- -•«li.hiiiM puterii lor. Fiecare din cei trei a înfiinţat organizaţii de masă Mit nlle sa le susţină necondiţionat obiectivele politice: Codreanu a avut IM ttibordine „Corpul Muncitoresc Legionar” (1936), „Corpul Studenţia I egionar” (1937),
„Corpul Legionar al Foştilor Militari” (1938), în ţţtup i e „Regele ţăranilor şi al satelor româneşti” a înfiinţat în 1935 l*i MIIII linerii între 7 şi 18 ani „Straja Ţării” (având o uniformă izbiţi •• li asemănătoare cu cea a viitorilor pionieri comunişti), iar „Geniul ♦ .Mpaţllor” a fost iniţiatorul „Organizaţiei
pionierilor”, al „Şoimilor Huli leT, care au funcţionat în paralel cu cvasiobligatoria organizaţie a I M I iccare din cei trei a avut de partea sa, la un moment dat, destul .li mulţi adepţi, aproape fanatizaţi, dar şi oportunişti (unii, precum Milmll Sadoveanu sau Tudor Arghezi, au făcut propagandă
fierbinte «i ţu ulru rege, şi pentru comunişti). Partidele conduse de Zelea-Co- ih» MMI („Legiunea Arhanghelului Mihai”, înfiinţată în 1927, deve
nii i .(..irda de Fier” în 1930, şi apoi partidul „Totul pentru Ţară”, în |w 11). ( arol al II-lea („Frontul Renaşterii Naţionale”, creat în 1938) şi i i tMi şi seu a preluat PCR din 1965 au fost partide totalitare, care au MI IMS orice altă formaţiune politică. Deosebirile de fond dintre cei trei n li I a Ceauşescu
cu cele câteva clase primare la sat a avut o educaţie ti M , nil ură mult inferioară celor doi, iar Zelea-Codreanu şi-a construit . nilul personalităţii din fondurile Legiunii, pe când Carol şi Ceauşescu IIM . helluit doar din bugetul statului. Carierele celor trei s-au încheiat Intri dramatic: Codreanu (pe 30
noiembrie 1938) şi Ceauşescu (pe 25 di. i inbrie 1989) au fost executaţi sumar, iar Carol al II-lea a părăsit de- iMiiilv România în septembrie 1940, sub rafalele gloanţelor legionare.
\s.isinatele politice - mai rare şi străine spiritului românesc - au . riprihit totuşi o frecvenţă îngrijorător ascendentă în România Mare, 4», uimea altor execuţii politice totalitare din Europa (asasinarea re- gtdni Iugoslaviei, Alexandru I, la Marsilia în 1934, „Noaptea cuţitelor
lungi” în Germania nazistă a anului 1934, Marea teroare/epurare sU linistă din anii 1936-1938). La noi, asasinatul politic a debutat pi bomba pusă în clădirea Senatului de anarhistul comunist Marc GoM stein, pe 8 decembrie 1920, şi a continuat prin seria legionară, deschid chiar de Zelea-Codreanu,
pe 25 octombrie 1925, prin împuşcare,! In public, la Iaşi, a prefectului Constantin Manciu, crimă pentru ca ie, incredibil, Codreanu a fost achitat de justiţia română. Au urmat ,tltt asasinate legionare, săvârşite tot în public: al prim-ministrului 1t. Duca pentru că acesta scosese Garda de Fier în afara
legii, de câtn aşa-numiţii „Nicadori” la 29 decembrie 1933 pe peronul gării din SI naia; al fostului legionar trădător Mihai Stelescu, hăcuit în spital m 1936; al prim-ministrului Armând Călinescu, la Bucureşti, împusi al pe stradă în septembrie 1939. România a fost cutremurată în acea vu me atât de
represaliile legionare (după asasinarea Căpitanului Zelea Codreanu), cât şi de represaliile regale (în urma asasinării lui Arma iul Călinescu), când din ordinul lui Carol al II-lea au fost executaţi post» două sute cincizeci de legionari. Asasinii legionari ai prim-minislm lui Călinescu au fost lăsaţi să
putrezească împuşcaţi, în văzul lumii. I.i locul faptei, iar alţi legionari, executaţi în ţară, au fost lăsaţi să spân zure de felinare sau stâlpii de telegraf zile în şir, ca un avertisment După ce Garda de Fier a ajuns la putere, în statul naţional-legion.n s-au dezlănţuit sângeroasele răzbunări legionare,
precum masacrul d< la Jilava sau asasinarea lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu în noicm brie 1940, de către „echipe ale morţii”. Adevărate şi cumplite au l'osi
crimele şi atrocităţile săvârşite de legionari, atâl sub Zelea-Codreanu, cât şi sub Horia Sima, înde osebi în timpul Rebeliunii legionare din ianu,u i* 1941. Drept este că şi reacţia autorităţilor cont ia legionarilor a fost sălbatică (Nicoleta Nicolesm şefa Cetăţuilor feminine, a fost torturată şi ar.a
ROMPNIR POSTO

Timbru de propagandă legionară cu portretul Căpitanului Corneliu Zelea-Codreanu Combinaţia dintre mistica religioasă ortodoxă şi naţionalismul agresiv a reprezentat un ingredient de succes în perioada interbelică, atât la sate, cât şi în mediile studenţi*>u sau intelectuale, care
se săturaseră de demagogia şi corupţia partidelor politice.
*1* v ii l.t Crematoiu în iulie 1939), ceea ce arată existenţa unor germeni li * micuţei la nivelul societăţii româneşti, ce contrazic acreditata şi IMIHhinta imagine de tradiţională blândeţe şi toleranţă a românilor.
onuil de la Iaşi, trenurile morţii, represaliile de la Odesa din 1941 •uni ,tlio pete negre şi ruşinoase pe obrazul cuminţeniei româneşti.
In consonanţă cu aceste violente excese, viaţa politică a Români*» Interbelice nu a fost deloc liniştită. După disoluţia puternicului Ni Ii«l ( onservator de altădată, anii ’20 au fost dominaţi de antipatia |*«ilnua Brătianu-Averescu (liberali-populari), dar şi de coagularea ISII udului Naţional-
Ţărănesc, prin fuziunea în 1926 a Partidului N ii MI,il Român din Transilvania al lui Iuliu Maniu (de sorginte Hţlonul transilvăneană), cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat ll învăţătorului Ion Mihalache. Despărţite de precedentul deceniu ţninii o mare criză economică mondială, anii ’30 au purtat
pecetea ltlumilor antiparlamentare şi de erodare premeditată a partidelor MI i. iute de regele Carol al II-lea. Pe fundalul confruntărilor şi in- il t||llot politice dintre PNL şi PNŢ, s-a produs şi ascensiunea partiţii Ini tic extremă dreaptă, precum „Garda de Fier”, devenită partidul l*oui pentru Ţară”,
având o ideologie ce combina naţionalismul cu mul u ismul ortodox, precum şi Partidul Naţional-Creştin, condus «h piu iul naţionalist Octavian Goga şi profesorul A.C. Cuza.
«iiganizaţia „Legiunea Arhanghelului Mihai” a fost creată la Iaşi iln* iniţiativa lui Corneliu Zelea-Codreanu, împreună cu grupul „Vă- ali nilor” (Ion Moţa, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu M In «novici) pe 24 iunie 1927. Numele organizaţiei provenea de la iiiMiiit SI. Arhanghel Mihail,
aflată pe uşa din stânga a bisericii din Iii« li IM urea Văcăreşti, unde fusese încarcerat în 1924 grupul fondator «I *»i>Miiizaţiei. A urmat constituirea la Bucureşti, pe 12 aprilie 1930, | h.ii /li de Fier, partid de extremă dreaptă, naţionalist, xenofob, vio- l*»*i iiulisemit, promotor al unui misticism
ortodox, combinat cu un tmnănlsm ostentativ, care a fost dizolvat de trei ori de către autori- M|ll*' datului, ca urmare a activităţilor sale (în iunie 1931, în martie i' >1 m decembrie 1933). Cu toate acestea, câţiva legionari, în frunte * II i orneliu Zelea-Codreanu, au reuşit să obţină fotolii de depu
taţi în alegerile parţiale, din Neamţ (1931), Tutova (1932), şi in **b generale (1932). Garda de Fier a reapărut pe scena politică sub l»»i m* partidului „Totul pentru Ţară”, înfiinţat tot de Zelea-Codre;imi, . *» generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul (1869-1937) drepl p», şedinţe. Cea mai mare
victorie electorală legionară a fost obţinui aI* alegerile din decembrie 1937, când partidul „Totul pentru Ţara" a **l» ţinut 66 de locuri în Parlament. în planul politicii externe, Mis» ai* * Legionară, prin vocea lui Corneliu Zelea-Codreanu, a afirmat nu i*|| un ataşament ferm faţă de ideologia şi
politicile Germaniei na/hi* ti Italiei fasciste, faţă de Hitler şi Mussolini. Partidul Naţional-C i« >iIII a fost o construcţie politică tot de extremă dreaptă, naţionalisla ţl antisemită, dar cu o mai mică aderenţă populară, fiind creat la laţi în 1935, prin fuziunea Ligii Apărării Naţional-Creştine (condusa *L
profesorul A.C. Cuza, fostul mentor al lui Zelea-Codreanu) şi l'.u tidului Naţional-Agrar (condus de popularul poet naţionalist *1* U Ciucea, Octavian Goga). Partidul Naţional-Creştin (Cuza-Gogu) i a aflat la putere doar 44 de zile (între 28 decembrie 1937 şi 10 febi nan* 1938), Goga fiind numit
prim-ministru de Carol al II-lea după alegi» rile generale din 1937 (care situaseră Garda de Fier pe poziţia a ti» M după liberali şi ţărănişti) doar pentru blocarea ascensiunii leguma rilor la putere şi ca un pas premergător instaurării dictaturii regal»
După dezonorantele deraieri sentimentale şi monarhice din lin» pul Marelui Război, la 12 decembrie 1925 (atunci când încă era * a sătorit cu principesa Elena, mama lui Mihai, născut pe 25 octombi »r 1921), principele Carol, aflat în străinătate, a renunţat din nou in scris şi tot pentru o femeie
(Elena Magda Wolf Lupescu) la siu * ni une şi la calitatea de prinţ moştenitor al tronului României. Ueg» I* Ferdinand nu l-a mai iertat pe primul său născut, care suferea *!* priapism (boală moştenită de la Romanovi, cu care se înrudea p* linie maternă): prin hotărârea Consiliului de Coroană şi a
corpul ll«*» legiuitoare, consemnată în Actul din 4 ianuarie 1926, Mihai, fiul Iul Carol (devenit cetăţeanul Carol Caraiman), a fost recunoscut du pi moştenitor al tronului, instituindu-se o Regenţă. Moartea re grIm Ferdinand (dar şi a lui Ion I.C. Brătianu) în 1927 şi revenirea la pul*

HmMuţie de propagandă carlistă privind revenirea (cam rocambolescă) în ţară a H’i » mol al ll-lea, la 6 iunie 1930, acţiune calificată de unii români drept lovitură de »ui ii atol renunţase la tron şi fusese şters din succesiunea monarhică prin Actul u 4 Ianuarie 1927), iar de alţii
drept Restauraţie.
»% * n.iţional-ţărăniştilor lui Iuliu Maniu i-au permis lui Carol să se luioaivă în ţară la 6 iunie 1930, să îl detroneze pe fiul său, aflat sub H* m*nţă, şi să fie proclamat rege, eveniment cunoscut sub numele de N * .1 au raţie”. Băiatul său de nouă ani, Mihai, devenea Mare Voievod «I* Mba lulia. Cei
zece ani care au urmat până la renunţarea definiti- < h la I ron a lui Carol au fost marcaţi de o degradare continuă a demo- - * i şi vieţii politice, combinate cu o creştere a corupţiei („domnia M1* Mului”), asociată camarilei regale, „lupeascocraţiei” formate în •*•« *•! regelui şi mai ales al „Duduii”,
Elena Lupescu.
I Mia de 10 februarie 1938 a însemnat instituirea dictaturii per- Mm.dr a lui Carol al II-lea, care se prezenta drept salvatorul naţiunii, |MII* ..domisionarea” prim-ministrului poet Octavian Goga (care a *»**«• 11 la puţin timp, de inimă rea) şi numirea unui guvern condus de *♦ • * iltil patriarh
Miron Cristea (succedat de omul forte al lui Carol, Vnnand Călinescu). Sfârşitul regimului democratic parlamentar al Iniei Mari a fost legiferat prin promulgarea unei Constituţii car- (la 27 februarie 1938, larg acceptată de români, prin plebiscist),

Tabloul Griviţa 1933, pictat de Gavril Miklossy în 1952, a fost una din imaginile de referinţă ale propagandei comuniste în epoca Gheorghiu-Dej, reproduse in manualele de istorie.
prin desfiinţarea asociaţiilor, partidelor şi grupărilor politice (l.i '11 martie 1938) şi înfiinţarea unui partid unic, tot carlist - Frontul !<• naşterii Naţionale (la 15 decembrie 1938). Printre membrii fondatul I ai Frontului Renaşterii Naţionale şi susţinătorii fervenţi ai lui ( u. l au fost: politicienii Armând
Călinescu, Grigore Gafencu, Gheorgli» (Guţă) Tătărăscu, Constantin Argetoianu, istoricii Constantin < Giurescu şi Nicolae Iorga, generalii N. Samsonovici, Arthur Văiim.i nu, Gheorghe Mânu, mareşalul Constantin Prezan, sociologii (mi stantin Rădulescu-Motru şi Dimitrie Guşti, sau poetul şi
filoznlul Lucian Blaga şi, desigur, patriarhul Miron Cristea. Au refuzat iun gimentarea în partidul unic carlist: liderii ţărănişti Iuliu Maniu, Vu gil Madgearu şi cei liberali Dinu Brătianu, Gh. Brătianu. Aderare » U Frontul Renaşterii Naţionale a devenit (la fel precum în anii regiuni lui comunist) o
condiţie indispensabilă pentru promovarea socul.i punctat Christophe Midan, un biograf francez al lui Carol al 11 I* « Totuşi, nu doar autoritarul Carol al II-lea a fost vinovat de erodai» *i partidelor politice şi implicit a sistemului parlamentar (eşuat inii »•
Mima regală, căreia nu i s-a împotrivit nimeni), ci chiar partidele l**'!||U v (ţărăniştii, liberalii, naţionaliştii şi derivatele acestora), care
• tiu compromis şi decredibilizat singure prin oportunism, politi- M-iuism, demogogie, corupţie (afacerea Skoda). Un fenomen similar
• t i'fiiecut şi în România postdecembristă, când după înverşunatele 111/ .mate politice din anii ’90, începând din 2010 întreaga clasă po-
IMII \ ,\ ajuns să fie blamată in corpore de un electorat din ce în ce mai *1» Miuăgit şi mai apatic la urne.
Inslaurarea oficială a dictaturii regale, ce acorda puteri (dar nu f» M-ponderi) excepţionale regelui, a precedat cu doar câteva zile hluss-ul Austriei, pe 13 martie 1938, de către Germania nazistă. I a m t timp, a survenit şi Acordul de la Miinchen, pe 29 septembrie IV M, prin care, în urma politicii de
conciliere a Londrei şi Parisului de berlin, Reichul hitlerist a anexat regiunea sudetă a Cehoslo- VH* I« I Pentru România acest act internaţional de forţă însemna că I*». ţioasele sale alianţe din cadrul Micii înţelegeri încetau, de facto,
• * m.ti existe. în toamna aceluiaşi an, după ce a luat pulsul diplomaţii l.i Londra şi Paris, de care nu voia totuşi să se distanţeze, Carol *•11 lea l-a vizitat pe Hitler la Berghof, pe 24 noiembrie 1938. După •li*>II v âteva zile, la 30 noiembrie 1938, regele a dispus executarea, în i". liisoare, a
Căpitanului Corneliu Zelea-Codreanu, „Liebling-ul” M* i linului, şi a altor treisprezece legionari încarceraţi. Tratatul de Muncsii economice semnat de România cu Germania la 23 martie iu W (mult incriminat de istoriografia comunistă) a atenuat tempo- Mi tensiunile germano-române, dar nu mai
putea să redreseze suve- MiiHutea şi securitatea ţării. La scurt timp, pe 23 august 1939, lumea Iniir-igă a fost şocată de anunţul semnării la Moscova a Pactului MiLbentrop-Molotov dintre cele două state paria ale Europei, care (Mie.ui rivale înverşunate (ideologic şi geostrategic) până cu o zi îna-
inh Acest pact (nu se ştia de anexele sale secrete privind împărţirea -i* ir lor de influenţă între nazişti şi sovietici) a permis Germaniei M »/iste să declanşeze cel de-al Doilea Război Mondial, prin invada- *• *i Poloniei la 1 septembrie 1939, invazia nazistă fiind urmată după IIIMIA săptămâni de
URSS, care s-a grăbit să înşface imediat bucata •» i tovenea din statul polonez în urma Pactului nazisto-bolşevic.
După dezastrul pierderilor teritoriale din vara lui 1940, Basut.» bia, Cadrilaterul şi Ardealul Nord-Vest cel care fusese alintat polii»* cu diminutivul „Cărluţă” a fost forţat să abdice la 6 septembrie. *.uI* presiunea politică şi populară, exercitată în mod direct de genei a Iul Ion Antonescu. Fostul
suveran (postdecembrist numit „\ o*l t Playboy”) a redevenit cetăţeanul Carol Caraiman, s-a căsătorii. »*« sfârşit, cu partenera sa de-o viaţă, Elena Lupescu, şi a murit in pht în Portugalia, la Estoril, fiind reînhumat după 50 de ani, în 20ot alături de strămoşii săi, la mănăstirea din Curtea de Argeş.
Propaganda comunistă a fost permanent alimentată de „cercel.» rile” şi „dovezile” contrafăcute sau exagerate produse de Institutul *1* Studii Istorice şi Social-politice de pe lângă CC al PCR, dar şi de l.il sifîcatorii de fotografii cu ilegalişti de la Muzeul de Istorie a Part uln lui Comunist, a
mişcării revoluţionare şi democratice din Romă MM (ce a funcţionat în actuala clădire a Muzeului Ţăranului Român Om Piaţa Victoriei). S-a încercat astfel din răsputeri să se confecţionez o legitimitate Partidului Comunist din România, pe baza unei eroi» * lupte pe care ar fi purtat-o în ilegalitate,
sub teroarea Siguranţei. In beneficiul clasei muncitoare şi împotriva bughezo-moşierimii ini» i belice. Nimic mai fals. Adevărul este că numita clasă muncitoai» .» fost mult prea subţire pentru a constitui o forţă socială semnific,»l i\a iar muncitorii din firava industrie românească interbelică (inclu*t\
cea extractivă şi petrolieră) au dat ascultare îndeosebi lideriloi sin dicali şi celor socialişti. Comuniştii (apăruţi pe scena politică roma nească la 8 mai 1921, printr-un divorţ de socialişti în urma acceptam necondiţionate a celor 21 de condiţii bolşevice impuse de Cornii» ternul creat de Lenin în 1919)
nu au reprezentat decât o formaţiuni politică periferică, fără aderenţă la masa muncitorească. Pariului Comunist din România nu era decât o secţie a Internaţionale! *» IlI-a cu sediul la Moscova. PCdR avea în conducere şi structuiâ .» predominantă evreiască, bulgară, rusească, ungurească şi
susţin* .» (potrivit directivelor staliniste) o politică antinaţională. Manifestaţia muncitorilor tipografi din 13/26 decembrie 1918, la Bucureşti, in hţ * Teatrului Naţional, precum şi greva generală din octombrie 1920 »*»
Iflnu nit din cauza situaţiei economice dificile a ţării abia ieşită, vic- Imtoasă, dar mult slăbită, din Primul Război Mondial. Reprimarea It t mă de către Guvern a acestor proteste muncitoreşti s-a datorat an- H«M',clor induse de recenta Revoluţie bolşevică din Rusia şi dorinţei .1» A preveni izbucnirea
unui eveniment asemănător în România.
Puţinii comunişti de prin ţară (mulţi activau la Moscova) s-au în scop propagandistic şi de manipulare a muncitorilor inci- tulii i la violenţă, pentru a provoca o reacţie pe măsură din partea Attior ităţilor, obiectivul real al PCdR fiind destabilizarea statului bur- |IHV român şi crearea unei atmosfere
propice exportului de revoluţie Mşovică. Aşa s-a întâmplat în cazul grevei minerilor de la Lupeni din |u W sau în cea a muncitorilor de la uzinele Griviţa din februarie 1933. Mi «Iu 1 comuniştilor a fost mult amplificat, deformat şi chiar falsificat de Ilultistria de propagandă din anii ’50 şi ’60 (în
manuale şcolare, cărţi şi tiiuole de istorie, tablouri, monumente, declaraţii politice, manifestai i omagiale), tocmai pentru crearea unei aure de mare conducător a iui t .heorghe Gheorghiu-Dej, în scopul consolidării puterii sale absolut. I )e mare ajutor pentru propaganda comunistă a fost şi faptul că,
tot din raţiuni propagandistice, guvernele ţărăniste, pentru a justifica Amploarea reprimărilor greviste, au calificat aceste acţiuni sindicale *1» protest (în mare parte îndreptăţite) drept complot comunist. Ciudat MI. I aptul că, deşi s-au făcut două filme propagandistice de lung m« luj legate de greva
minerilor, ambele regizate de Mircea Drăgan (IH/M7H ’29, în 1963, cu fiica dictatorului comunist Lica Gheorghiu în ♦*<! pi incipal, şi apoi Golgota, în 1966), cinematografia socialistă, total •ui*ordonată obiectivelor propagandistice ale PMR/PCR, nu a produs ni. io peliculă dedicată nici
evenimentelor de la Griviţa din 1933, nici lid ailui erou Vasile Roaită (devenit nume de staţiune muncitorească p. Iii oral, pentru fosta Eforie), ucis de un glonţ prin ricoşeu, faimoasa •n. na mobilizatoare fiind trasă, pare-se, de altcineva. Adevărat este «t laptul că cele două mişcări greviste Lupeni ’29
şi Griviţa ’33 au fost * tin/ate de condiţiile grele de muncă şi viaţă ale muncitorilor, în con- IMUII marii crize economice. Protestele muncitoreşti au fost înăbuşite •lupa decretarea stării de asediu cu violenţă de guvernele ţărăniste suc- ■ i ile la putere. In toate aceste situaţii, la ordinul Guvernului,
armata,

Regina Maria şi generalul Alexandru Averescu au fost, în perioada interbelică, dintre cele mai populare şi mai respectate de către români personaje politice.
jandarmeria, au reacţionat disproporţloiMl de dur, trăgându-se direct în masa de mun citori grevişti (au fost morţi şi răniţi p» Calea Victoriei în 1918, la Lupeni în IV "» la Griviţa în 1933) s-au operat numenul*# arestări, soldate nu doar cu nemiloase Ini tăi în închisoare (aşa a murit, în febnuui*
1919, liderul fondator al PSDMR, nunul torul tâmplar I.C. Frimu, declarat apoi *1» comunişti erou al clasei muncitoare), i i ţl cu ani grei de închisoare pentru agitatoili şi organizatorii acţiunilor.
O altă minciună sfruntată a propa gandei şi istoriografiei comuniste a fosl ţi organizarea de către comunişti, „în frunl» cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, a demon straţiei din 1 mai 1939, în plină dictatul! carlistă: în realitate, a fost vorba despre un congres al breslelor, organizat de Mihai Ralea,
ministrul Muncii, prii tru a-i demonstra regelui Carol al II-lea ataşamentul faţă de regimul instituit de suveran al lucrătorilor din industrie, care au defilat pili» faţa Palatului Regal, afişând salutul fascist. Comuniştii s-or fi infiltint şi ei prin masa de muncitori, pentru a împrăştia câteva manifeste (ir
dactate potrivit directivelor cominterniste) şi a fugi apoi, ca să nu In» arestaţi de agenţii Siguranţei. De altfel, „meseria” de comunist ilcgn list nu era deloc mizerabilă, chiar şi în timp de război. In 1974, înh •• şedinţă a Prezidiului Permanent al CC al PCR, Emil Bodnăraş afirmi» că, în anii ilegalităţii,
secretarul general al PCdR avea un salariu *U 22 000 de lei, iar un activist circa 18 000 de lei, în condiţiile în care un ministru primea, în 1942, lunar 72 000 de lei, un general - 67 000 tl# lei, iar un portar - 3 300 de lei; desigur aceste fonduri nu proveni MU de la bugetul statului român, ci de la al
celui sovietic. Tot din fondm i sovietice proveneau şi consistentele ajutoare roşii muncitoreşti pni tru comuniştii aflaţi în puşcăriile burghezo-moşiereşti.
\ » /Isa revoltă de la Tatarbunar (actualmente localitate pe te- til«M iul l >cruinei) din septembrie 1924 (ce poate fi privită şi ca o |u*n, m.ne a viitoarei acţiuni a Rusiei din estul Ucrainei din anul ll'i II lirbuie trecută tot în contul consecventelor acţiuni şi politici tuliiHiiiăncşti ale Partidului
Comunist din România, executate la IMIIIMIII < om internului. Precedate de incursiuni teroriste similare la I IpItlMti şl I lot in, desfăşurate în cursul anului 1919, bande înarmate *1» Mşevlu, organizate şi înarmate pe teritoriul URSS (proclamată lll IU i t), in plănuită cooperare cu comuniştii şi agenţii
locali (inclu- •h t II * olebrul bandit Terente, ce opera în Delta Dunării), au atacat MMI IMl ill localitatea Nicolaevca şi apoi Tatarbunar. Bolşevicii români |l o» tiini S au dedat la jafuri, tâlhării, atacarea depozitelor de arme ii muniţii şi la asasinarea autorităţilor locale, lansând false mesaje
*}Miulistice către populaţie (precum proclamarea unei republici M.HI.I.ivcneşti). Acţiunea subversivă avea ca scop iniţierea şi extin- »l* •* » imn stări revoluţionare în regiune, menită să ducă la desprin- iko i insurecţională a Basarabiei de România. Intervenţia promptă 4 ♦♦ niiiiri şi jandarmilor a
dus la eşecul operaţiunii bolşevice. Peste ♦tuiul luni, în decembrie 1924, prin Legea Mârzescu, Partidul Comu- UIM ilm România a fost scos în afara legii.
In secolul al XlX-lea serviciul diplomatic al ţărilor europene iMmiMni de externe, ambasadori, consuli) era rezervat, aşa cum sublim» istoricul Daniel Cain, membrilor aristocraţiei, tot aşa cum politii 4i'sIernă era atributul exclusiv al monarhului, deoarece, în general, ♦Mm MI aceştia aveau
educaţia, cultura generală, manierele, relaţiile, dar |l •• avere personală care să le permită o reprezentare corespunzătoare 4 Malului respectiv în străinătate. Lucrurile au început să se schimbe tli'l' i Primul Război Mondial (soldat cu dispariţia a trei împăraţi şi a linul sultan), când în diplomaţie au
pătruns şi personalităţi cu har, dar I n i „mge nobil. Take Ionescu şi Nicolae Titulescu au fost cele două Mialiii Ite minţi şi cei doi mari cavaleri ai diplomaţiei româneşti, care 4" lai coerenţă, consistenţă şi luciditate politicii externe interbelice. \ i Hm HM şi strădaniile lor privind un sistem de
securitate regional şi
au fost însă anulate de forţa brutală a totalitarismului nazist
Secvenţă de la manevrele regale din Ardeal din 31 octombrie 1934/ pe prima pagină a revistei Ilustraţi unea româna, editată de ziarul Universul.
şi sovietic. Take Ionescu (1858-1922), pm» clit nu fără temei „Tăchiţă, Gură de Am * fost, potrivit lui Florin Constantinii!, ..»a* mai strălucită inteligenţă a gândirii dl|>l»» matice româneşti din epocile modem,! *» contemporană”. Ministru de Externe IM guvernul Averescu şi apoi prim-minisliu al
ultimului guvern conservator-demni i *1 (17 decembrie 1921 - 17 ianuarie 1922), 'Li In Ionescu a fost iniţiatorul tratatelor de alianţa din 1921 ale României cu Cehoslovacia şl • »» Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, ian au pus bazele Micii înţelegeri sau Micii An tante, prin care cele trei ţări se
angajau sa »* ajute reciproc în cazul unui atac din pai l» a Ungariei sau Bulgariei, statele învinse ^i revanşarde vecine. Take Ionescu a îneci» »i să atragă în acest sistem de alianţe şi Polonia şi Grecia, dar a reuş'l d» MI să creioneze o convenţie de alianţă defensivă cu Polonia (1921) în 1 a/ni unui
previzibil atac sovietic.
Mica Antantă a reprezentat unica soluţie de securitate externa .♦ României, în condiţiile în care Franţa nu era interesată de un trai al. u România (un tratat de amiciţie fiind semnat la Paris abia pe 10 imn. 1926, însoţit de un acord militar pe 10 ani). Istoricul francez Chil* tophe Midan îl citează pe
ambasadorul Franţei la Bucureşti, Pumn care afirma în aprilie 1933 că „Armata Română trebuie să fie consilii rată ca fiind o valoare aproape nulă, în ceea ce priveşte armamentul muniţiile, aviaţia şi organizarea eventuală a unei industrii de răzbi»l Keith Hitchins spune că Marea Britanie nu era
interesată să culln. relaţii politice prea strânse cu francofona Românie, ci doar de IUIIIIM economică, având în vedere resursele sale petroliere.
în 1929 România a aderat la Pactul Briand-Kellog, prin 1,11* statele semnatare (63 la număr) declarau că renunţă la război 1,1 In strument de reglementare a diferendelor internaţionale, un a li dn cument călcat în picioare de nazişti şi sovietici. Diplomatul Nli nl.n
IMMIIMII, ministrul român de Externe ini*. I*>2H şi 1936 (în guverne şi ţărăniste, ti hi*, i ik* şi care a investit destul de mulţi tuni m „eşafodajul imaginii sale publice”), i li HI ales de două ori preşedinte al sesiunii (ttHMli (in 1930 şi 1931) a Adunării Gene- Mi. i Soc ietăţii Naţiunilor (predecesoarea
HNU). I ste cel care a încercat cu bună- o .Imţ.i şi a reuşit, parţial, imposibilul: reţin o a relaţiilor diplomatice cu URSS (ceea tt n .i mlâmplat la Londra pe 9 iunie 1934, ţ'i ini i un schimb de scrisori cu ministrul I H lei ne sovietic, Maxim Litvinov) vi-
• Iml semnarea unui tratat de neagresiune. L .'.t i ratat ar fi însemnat recunoaşterea 11111*11. ii a de către Moscova a frontierei de MI adică a unirii Basarabiei cu România, HHMI i e, probabil, nu ar fi fost posibil, in- itilririii dacă Titulescu ar mai fi rămas
• in nu ministru de Externe şi după 1936. I • in l itulescu, România a avut însă un
• MI ,i. i iv în realizarea la 9 februarie 1934

Urmaţi tnalţft+oared pădă a iubitului nostru Rtqe „Marale $trâ:«*r' y datî c* toţi cKdf din puţinul vostru, pentru înzestrarea armate^.
Comandantul .$trăp ŢW.
... U
Colaj cartofii, parte a cultului personalităţii regelui Carol al ll-lea, care s-a intitulat, printre altele, şi Mare Străjer, încercând să convingă opinia publică de forţa Armatei Române conduse de el.
* înţelegerii Balcanice între România, Iu-
(jHd.ivia, Grecia şi Turcia, un alt acord politico-militar defensiv în- l». plat împotriva unui eventual atac al Bulgariei, care avea teritorii »li H wndicat din toate aceste state vecine. Nici acest acord nu a reuşit «i pînntâmpine războiul mondial care se profila asupra Europei. Re- uiilll.iuzarea Renaniei
de către Hitler la 7 martie 1936, urmată doar .1* un protest fad al Franţei, a reprezentat doar un prim pas.
Mât politicienii, cât şi marii generali români (dintre care unii i MiiiINI useră direct, dar uitaseră experienţa dramatică a frontului) |M. iir din cauza demnităţilor (unii fiind chiar senatori de drept) la MM ajunseseră (precum Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Hnulii Rosetti, Ion Antonescu,
Grigore Crăiniceanu, Arthur Văi-
toianu, Henri Cihoski) nu au învăţat nimic din dezastrul politii ■>! militar al anului 1916, cauzat, printre altele, şi de lipsa de pregătii* pentru război, în anii precedenţi, a armatei. Acordarea calificativii lui de culpabilă inconştienţă pentru toţi aceşti factori decidenţi IM domeniul apărării naţionale nu
este deloc exagerată. Bulgaria la su»I Ungaria la vest şi URSS la est reprezentau tot atâtea ameninţări n ale de-a lungul unei întinse frontiere, contestate deschis de fie<*u* dintre aceste state revanşarde. Diversiunea armată bolşevică de l»i Tatarbunar din 1924 (produsă la doar cinci ani după eşuarea
plămi itului atac bolşevic maghiaro-rus asupra României în 1919) rămân» un bun exemplu concret privind pericolele externe ce ameninţau Un mânia Mare în acea perioadă.
La fel ca şi în perioada 1913-1916, politicienii au mizat securil.il».» României pe tot felul de aranjamente diplomatice, pe alianţe, tral.ii» şi acorduri internaţionale (la fel cum s-a întâmplat şi după aderai «MI României la NATO în 2004) şi au neglijat înzestrarea cu tehnică ml litară
corespunzătoare vremurilor şi pregătirea adevărată pentru lup tă a armatei. Clasa politică interbelică, inclusiv regele Carol al II In» s-a mulţumit cu adoptarea unor legi de reorganizare a organizaiII instituţiei ostăşeşti. Aceasta a oscilat între denumirea de Miniştri »l» Război, considerată „prea
agresivă”, şi cea de Minister al Armiile i apreciată drept „prea tehnică”, optându-se pentru mai neutra formuU a Ministerului Apărării Naţionale. Cât priveşte pe militari, acc.ll»» au excelat în studii, planuri şi analize, la fel ca altădată în sumedenii» de ipoteze de război, care au fost toate infirmate de
războiul cel ir.il în faţa spectaculosului salt tehnologic, care a schimbat radical nm dul de ducere a războiului modern spre o mobilitate strategică, i» »t împins în desuetudine vechile tranşee şi linii fortificate, tot vraful .1» minuţioase şi minunate acorduri, tratate, studii, planuri şi legi pe tai» se bazase
apărarea şi forţa militară a României s-a prăbuşit instanl.» neu în cumplita vară a anului 1940. Armata României interbelice In pofida unei aparente superiorităţi numerice - nu era deloc preg.nu t pentru a face faţă unei agresiuni externe, ci doar pentru menţin» i» •» ordinii interne, potrivit voinţelor
politice de moment. Această u uni A realitate a fost ascunsă de ochii opiniei publice din acea vreme •*•»*•
*«MM p.uderobă de uniforme militare etalată de regele Carol al II-lea MI IM ,I/I,I frecventelor parade, ceremonii, manevre şi defilări militare, M«|< iiii/.ite cu multă pompă şi emfază în anii ’30.
I Mu poziţia de şef al Marelui Stat-Major, deţinută în 1934, gene- Mlul Ion Antonescu raporta astfel starea Armatei Române (care nu iu i ..i se schimbe prea mult nici în anii următori): „Ţara este astăzi Mu« o totală imposibilitate de a se apăra, dacă va fi atacată. Armata ei Mti < oniplet
dezarmată, pseudoinstruită şi demoralizată. Dacă va fi * !»• Mi.ita în situaţia de astăzi să apere frontierele, va fi, cu toate sacri- ii. II li 'de vieţi care se vor face - şi vor fi pe cât de numeroase pe atât «I* inutile -, un dezastru militar unic în istoria popoarelor. După el MI Mmu cu siguranţă la scurt, foarte
scurt interval de timp, dezastrul •iu 1,11 şi politic, care ne va costa nu numai graniţele României Mari, tltii nr va duce chiar în situaţia de a nu ne putea opri nici la acelea ale Nnminiei de la 1916.”
I )ln nefericire, Ion Antonescu a avut dreptate.
Lupta românilor cu ei înşişi
Am afirmat demult şi repet că, în ce mă priveşte, de când am renegat comunismul criminal în care un moment am crezut, atitudinea mea definitivă este: neaderarea la nimic. Ce înseamnă asta? înseamnă: Nu mai cred în nicio idee, niciun partid, niciun om. Consecinţa logică: Nimic nu m-ar mai
putea face să accept un rol şi o funcţie de militant al unei doctrine, al unui program. Eu sunt opozantul etern.
PANAIT ISTRATI în „Naţiune şi naţionalism”, Cruciada românismului, 17 ianuarie 1935
Nu doar românii s-au luptat cu ei înşişi, în diferite feluri. Cum- p'UM secolelor al XlX-lea şi al XX-lea i-a prins pe francezi furibund *11v I/.aţi între susţinătorii şi acuzatorii lui Alfred Dreyfus, pentru ca
în 1968 mai tinerii francezi să arunce cu pietre de caldarâm împolii va mai bătrânilor francezi. începând din 1918, ruşii bolşevici cei iuţii s-au luptat crunt cu ruşii ţarişti cei albi, iar apoi, în anii ’30, o mâna «I* ruşi stalinişti au măcelărit mintea şi trupul a milioane de ruşi simpli în anii ’20, italienii
fascişti s-au bătut crunt cu italienii socialisti ţi sindicalişti, iar dacă nemţii de extremă dreaptă s-au confrunt,it »u nemţii de extremă stângă mai ales în lupte de stradă, nemţii hitln i>n s-au lichidat fără milă între ei cu pistolul (SS vs SA), şi nu doar cu nM» „cuţite lungi”. Nu trebuie uitaţi nici
peninsularii spanioli, care s ,m războit amarnic şi sângeros între ei, timp de aproape trei ani, inii un război civil intens mediatizat, din care a ieşit victorios generalisimii Franco, în dauna republicanilor manevraţi de Stalin; nici în pre/fl spaniolii naţionaliştii de dreapta şi spaniolii republicani de stânga
nu şi-au uitat rănile şi resentimentele. Armata Republicană Irlandeză (7/n old-IRA) s-a format în 1917 din acei irlandezi republicani care refuz a seră să lupte sub steagul Marii Britanii, în tranşeele Primului Ră/hni Mondial, declanşând un război pentru independenţă, pe care l-au pin dut în 1922;
sângerosul conflict s-a stins abia mulţi ani mai târziu. In anii ’60, bascii, grupaţi în organizaţia separatistă ETA, au început şi el să lupte cu metode teroriste împotriva autorităţilor spaniole, tot peni i u independenţă, dar având o ideologie de stânga. Din vestul Europei ve nind spre est, mai precis în
Balcani, tot în primele decenii ale secolului XX, s-a resimţit puternic umbra ameninţătoare a tenebroasei VMHu sau IMRO (Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană), cate, începând din 1893, a luptat împotriva stăpânirii otomane în Macedo nia, dar susţinând interese bulgare. Doar la
elveţieni şi la nordici pair să fi fost mai multă linişte şi pace socială şi naţională. Românii însă nu seamănă nici cu elveţienii şi nici cu nordicii.
De-a lungul secolului XX, mai multe linii de falie au brăzdat pu ternic mult clamata unitate-n fire şi-n simţiri a românilor. Unele au fost rupturi sângeroase, adânci, greu vindecabile şi care au lăsat in urmă cicatrice vizibile şi astăzi. Altele au fost doar dueluri verbale, pătimaşe, fierbinţi chiar, dar
trecătoare, precum clăbucii unei ploi de vară. Cel mai greu le-a fost românilor să se împace cu ei înşişi, sa ajungă la cel mai mic numitor comun, care să le permită să afle cine

tuni • tun sunt şi ce vor ei cu adevărat. Deşi sângeroasele confrun- Nii tnin.mo române par să se fi încheiat în ianuarie 1999 la Costeşti M'T I «fir din decembrie 1989 şi din 13-15 iunie 1990), dezbaterile IMilii ti MK iale şi culturale continuă. La fel şi manifestaţiile de pro- •n.ti iion, precum cele din
Piaţa Victoriei din 2017. Fracturile, (MilHUHUismele, discrepanţele, contrastele din societatea româneas- i* ttt. .tu dispărut nici măcar atunci când era proclamată sus şi tare IMMI ii» ,t do nezdruncinat a poporului, strâns unit în jurul Partidului » Mumnisl Român şi al secretarului său general”.
hunul război fratricid româno-român s-a petrecut în 1907, din |H ntulv.ua până-n toamnă, atunci când ţărani români au ucis deo- ft.-t.iv ,i ofiţeri, boieri şi arendaşi români şi evrei, iar soldaţii români «♦» u », ui răsculaţii români. Practic a fost vorba de un război între ÎHÎ., mu loarte săraci de la
sate, trăind încă în condiţiile Evului Metil" ţi mmânii mai înstăriţi din oraşe, care încercau să trăiască la »»u. Iul modernităţii europene a secolului XX.
A ui mat sângerosul război civil dintre Garda de Fier şi autorităţile i» Mimului carlist, concretizat prin odioase asasinate, săvârşite cu |*»i un dltare şi de o parte, şi de alta, având drept puncte culminante MI i uţllk* lui I.G. Duca (1933), Corneliu Zelea-Codreanu (noiembrie |¥ ui) si Armând
Călinescu (septembrie 1939), iar în final, sălbatica lu I.. lume legionară din ianuarie 1941. De data aceasta, cauza a fost MU uiUAi ia cumplită ajunsă la limita disperării, ci conflictul dintre liknlngii» dintre extremisme şi mentalităţi politice opuse, în care ♦HI .iu ismul ortodox, aliat cu un naţionalism
exacerbat, s-a ciocnit ••utMi*ros cu un autoritarism corupt.
I.tşnirile de revoltă muncitorească, născute din exasperanta să- M. i' şi mizerie produsă de capitalismul românesc incipient, petre- » ni» ju* Calea Victoriei din Bucureşti, la 13 decembrie 1918, printre ♦MIIH i ii din Lupeni în 1929, printre ceferiştii de la uzinele Griviţa în l* bniurie 1933, nu pot fi
încadrate în paradigma unui război dintre MMIiu itori şi autorităţi, cu atât mai puţin „între clasele sociale”. Cu i" Ar acestea, de fiecare dată, pe baza decretării stării de asediu, ar- MI.IIU a fost trimisă pentru reprimarea acestor proteste cu substrat mbwrsiv de sorginte bolşevică, ce ar fi putut degenera,
oricând (agi-

tatorii comunişti nu au lipsit) într-o revoluţie, aşa cum se întâmplau în Rusia cu doar câţiva ani în urmă.
Un al treilea, real şi destul de lung, război fratricid romi nes» a fost cel dintre trupele Securităţii şi grupurile armate de rezistuipi anticomunistă din munţi, din anii ’50: deja nu mai era vorba ii» •« meschină luptă pentru putere, ci de o inegală bătălie de niniuii» respectiv de supravieţuire, o bătălie
disperată între două ideologii *i
moduri de viată.
>
Rămăşiţele tuturor acestor războaie fratricide româno roma ne (săraci de tip feudal vs bogaţi cu ştaif occidental, naţionali*.m mistico-ortodox vs autoritarism corupt, egalitarism naţionalist \* democraţie liberală) pot fi identificate în mai toate luptele de sti a«U ale românilor, între cei cu bocanci şi
baston contra celor în adidasi >t tricou, sau invers, ce au tulburat anii 90. Trauma naţională nere/nl vată a evenimentelor din decembrie 1989, începând cu asasinatele n» masă de pe treptele catedralei din Timişoara şi terminând cu cele *le la Intercontinental din Bucureşti, continuă să bântuie şi să
viru.se/» societatea românească. Convingerile asupra a ceea ce s-a întâmplai atunci rămân ferme şi diametral opuse, chiar şi după aproape 30 »!« ani (mai mult decât perioada interbelică). Vinovaţii care au plani li cat şi au ordonat apăsarea pe trăgaci se ascund încă sub maldăre <!» dosare şi ziduri de
interese oculte. în anii imediat postdecembi i .ti s-a consumat pericolul real al unui război civil românesc, stins ,,» greu, în urma câtorva violente ciocniri (numite „mineriade” şi p* trecute în 1990, 1991, 1999), provocate de învrăjbirea artificială, p* baza vechilor clişee şi reflexe ideologice ale luptei
de clasă, de călii Ion Iliescu şi neocomunistul său regim prosovietic, a unor categn rii sociale (minerii din Valea Jiului, muncitorii de la IMGB, AI’Ai \ etc.) împotriva altora (studenţii, intelectualii anticomunişti). (luai şi protestele masive, dar paşnice şi adesea pline de umor, din luna l* bruarie 2017,
sub marca #rezist, care au cuprins întreaga ţară împ«» triva corupţiei s-au înscris în paradigma conflictului dintre va h» » putere conservator-mafiotă şi noua generaţie cultivată, emancipau orientată spre valorile occidentale.

N.cstca au fost, pe scurt, luptele cu pui*.» n mână, soldate cu morţi şi răniţi, *m »i. tio români cu ei înşişi. Au fost însă ti. .«Mimua şi azi a fi purtate o serie de lupte |A soi In» n gură pe micul ecran şi cuvântul i ♦ !».nik\ soldate cu traume la fel de adânci us înmiea şi sufletul multor români, unele
Iu H Inut te dureroase şi persistente.
I \ istă atât în biografiile personajelor de i HM. I,mg ale României secolului XX, cât şi n* *.(Iile populare ale românilor o serie *♦ . mihadicţii şi paradoxuri care nu pot fi > %|01, ale printr-o logică liniară, progresivă. M u LI nivelul străzii, în cafenele sau beră- * n eventual în simbolica poiană a
lui Iocan, In. iisa de Marin Preda în Moromeţii, cât .« in saloanele sau birourile dichisite după ultima modă occidentală ale palatelor la*, m.'ştcne, s-a consumat o imensă energie M». »h m dispute de orgoliu, fiecare român MtMiii.Mulu-şi cu multă patimă micul şi vi-

Un clişeu ostentativ idilic al satului românesc realizat în primele decenii ale secolului XX, regizat de fotograful Alexandru Bellu, pentru a fi reprodus pe cărţi poştale, în scop comercial. Paradoxal, dar aceste cărţi poştale au fost editate şi apoi au circulat chiar şi după Răscoala
ţărănească din 1907.
iMinsul său punct de vedere. Asupra a orice.
. MI.» poate fi încă una din explicaţiile frământărilor politice, ade- HM inutile, ale românilor, dar şi ale evoluţiilor contradictorii la nivel m.ln nlual şi colectiv. Deşi o serie de obiceiuri orientale şi tradiţii de tMiţţiiiie ortodox-medievală au persistat îndeosebi în mediul rural din nulul *. 1 estul ţării
chiar şi până în zilele noastre, România secolului » l«*st orientată spre Occident. Politica externă şi alianţele ţării, li ♦*» »i.1 (după model francez), economia (cu toată predominanţa agra- H11 începuturile industriale), oraşele, moda, comportamentele citaţii»»* imanţele, presa, cultura (filme,
literatură, sculptură, filozofie), Iun. (ui convers încet, încet, spre reperele similare de la Paris, Berlin, Inm.i sau Londra. Cu toate acestea, o bună parte, poate majoritară, a lUMiâullor a rămas pe loc, înţepenită în obiceiuri, mentalităţi şi reacţii iMMlrvul balcanice, ducând povara unor anarhice
resentimente anti-
occidentale, preferând băşcălia pasiv-p.tp.n boasă, scuipată între două seminţe, la mai ginea drumului. Ca urmare, discrepanţi i» sat-oraş s-au păstrat uriaşe, la fel precum cele dintre centrul şi periferia oraşelor,«I» fiind evidente, începând de la gradul «I* igienă şi alfabetizare şi până la cel de ma
turitate civică (cvasiinexistent), probii,m profesională şi atitudine politică.
Deznodământul dincolo de orice s|H ranţe al Primului Război Mondial penim România, precum şi victoriile obţinulc «I» Armata Română în vara lui 1917, la care i *
din 1919 (ocuparea liniştită a Budapestei a fost un act de orgoliu reparator nu JIMI pentru românii din Ardeal), au pcimit trecerea în surdină şi muşamalizarea iai punderilor politice şi militare sau chim .» vinovăţiilor pentru dezastrul, cumplitele suferinţe şi pierderi pătimi te de români în 1916. Din
considerente naţionalist-patriotarde, iau/a umilitoarelor înfrângeri a fost identificată doar în nerespectarea »!. către aliaţi (generalul francez Sarrail în sud, generalii ruşi Brusilov Iu nord şi Zaioncikovski în Dobrogea) a angajamentelor de ofensivă, pi» cum şi în superioritatea în materie de armament a
germanilor. Alo» odată cu evidenţierea de către istoricii postdecembrişti a memorlllm lui Octavian Goga, ale lui Constantin Argetoianu, ale lui I.G. Diit a ale lui Radu Rosetti, ale lui Ştefan Zeletin, precum şi publicarea num» roaselor memorii şi jurnale de război ale unor participanţi la război * u
nume mai puţin sonore, au ieşit la iveală nu numai incompetenţa. \»< nalitatea, laşitatea, slugărnicia, aroganţa şi superficialitatea unor i na Iţi comandanţi militari (generalii Iliescu, Zottu, Aslan, Teodorescu, ( im niceanu, Socec, inclusiv ofiţeri cu grade mai mici), dar şi ale mul toi 4 dintre aroganţii
politicieni români, din care unii erau - după cum M I M
adăugat şi succesul campaniei din Ungaiu

luliu Maniu, din partea ţărăniştilor, şi Ion I.C. Bră- tianu, din partea liberalilor, au fost, prin extraordinara lor personalitate, lideri ai principalelor partide politice şi personaje influente în perioada interbelică.
M»i.»\lan Goga - „hoţi improvizaţi în moralişti, miniştri care s-au » ui.lui o viaţă întreagă, deputaţi contrabandişti” sau „simpli hoţi la tihnitul mare”. Chiar şi impetuoşii generali memorialişti, precum Ioan i ui.» t şi, mai ales, Alexandru Averescu (cu ale sale nu mai puţin ce- Mui Răspunderi”), care
şi-au publicat scrierile în anii imediat postit» li. I . au ferit de nominalizări precise, atât din lumea militară, cât şi tlltt i. t politică, preferând formularea unor acuze şi vinovăţii generale. I *» «li Irl, viaţa politică (dominată, cu câteva excepţii, de venalitate, de-
populism, corupţie, orgolii şi incompetenţă) şi reacţiile preot i.'inaneşti (partizană politic, cu campanii la comandă, „şantajul şi s .ml , senzaţionalism de o zi), din cele două decenii interbelice, nu
• .«•» deosebit prea mult, în coordonatele lor de fond, faţă de ceea ce s-a IM» impl.it în cele două decenii şi jumătate postdecembriste.
Mexandru Averescu a fost primul general care a transformat tiu» 11 M 11 prestigiu militar dobândit în timpul Războiului de Reîntregi*» III I apital politic, el înfiinţând în 1918 Liga Poporului, devenită, tu P*'(), Partidul Popular. Paradoxal, dar şi tipic pentru români, cel
• * HI donase reprimarea armată a ţăranilor răsculaţi în 1907 a devenit M.MII venerat al soldaţilor ţărani în anii ’20, pentru ca în octombrie 1“ 'ii a zdrobească cu fermitate greva generală, din poziţia de prim- luiniitiu. „Taica Averescu” a fost numit de trei ori prim-ministru, »t» p im s a aflat deloc în
graţiile Regelui Ferdinand, care a fost strâns Itg.il i influenţat de trei personaje de prim rang (Ion I.C. Brătianu,
.................aiul Constantin Prezan şi generalul Henri Mathias Berthelot)
IM . .ne Averescu s-a antipatizat, până în vecinătatea unui conflict •I» - Ins. Un destin asemănător l-a avut şi generalul Ion Antonescu, |«»»muialitate militară deosebită a Primului Război Mondial, dar şi în #un ' M), care a ajuns Conducător al statului pe timp de război, chiar •in. i el a avut relaţii
încordate, până la ostilitate făţişă, cu regele t »ii*»l .ii II-lea. Oricâtă faimă şi respect ar fi avut generalul Anto- »♦*«. ii m rândul militarilor, totuşi aceştia nu au făcut niciun gest penii *• i I salva nici în momentul în care regele Carol al II-lea i-a fixat •IIMIIII iliu obligatoriu la mănăstirea Bistriţa, în
1940, şi nici atunci I#M»! ,i fost arestat la 23 august 1944 din ordinul regelui Mihai. Atât
ei eseu (în 1930), cât şi Antonescu (în 1941) au fost înălţaţi la gra-
Fenomenul de isterie colectivă Petrache Lupu (inocentul ţăran gângav şi retardat mintal de la Maglavit, care pretindea că l-a văzut pe Dumnezeu - Moşul), iscat la mijlocul anilor '30, demonstrează starea de primitivism educaţional şi promiscuitate culturală în care se afla
majoritatea populaţiei de la sate, dar şi din cartierele mărginaşe ale oraşelor.
dul de mareşal, iar carierele lor politii« .ui fost pe cât de strălucitoare la începui, j » atât de palide sau chiar tragice în fina

La polul opus rudimentarelor păniull electorale, asasinatelor politice sau a nai In celor lupte muncitoreşti de stradă, în |MM doxala Românie interbelică se poate vot hi fl despre o elegantă confruntare cultural*! in tre grupările unei strălucite generaţii iul* lectuale. în momentul în care nu se ma 11
nea problema datoriei patriotice a alinii*» rii şi susţinerii unor imperative naţional» precum independenţa sau unirea rornam lor, o seamă de tineri cu remarcabile inm trări intelectuale s-au putut dedica niaiii culturi, de nivel european. Desigur, ,.l nu daţiile Culturale Regale ale Român ni şi „Fundaţia
de Literatură şi Arte Regele 1 a rol al II-lea” au avut un rol determin.mi in explozia culturală a României interbelu# Aprecierile elogioase, lansate pe foinlul cultului personalităţii lui Carol al II I» .♦ din partea cvasitotalităţii personalii aţi Im

artistice şi literare ale vremii, au fosl lohi|l acoperite de fapte şi iniţiative concrete ale suveranului: „Apariţ 1.1 M* gelui Carol al II-lea în Cultura românească inaugurează epoca il« iiiif a acestei culturi. Prin îndemnurile şi sfaturile pe care le-a distribui) •»» o generozitate în adevăr regală, a asigurat
în primul rând autonomi* artei, prima condiţie de adevărată creaţie şi apoi a consolidat şi 1 nli cat prestigiul scriitorilor şi al artiştilor, integrându-i în organi/.iţM socială actuală ca pe adevărate produse de elită ale neamului.". •*« IM Liviu Rebreanu în numărul aniversar, din 1940, al ziarului Ronithu,
1 Rezultă că sintagme precum „Epoca de aur” sau elogierea „sfătui ilm îndrumărilor” (predecesoarele ceauşistelor „indicaţii preţioase ) MII
IM !•"»! născocite de secretarul CC al PCR Dumitru Popescu „Dum- MM» n', 11 de... romancierul Liviu Rebreanu. Totuşi, istoricul Dennis |HI» iiinl a reţinut un profil sensibil diferit al lui Carol al II-lea, creio- IMI .1. * ontemporanul monarhului, Hugh Seton-Watson: „Strălucitor IM . lup
superficial, dar fundamental ignorant, înzestrat cu o energie >i o poftă nelimitată de putere, un împătimit al demagogiei, MM l", h ,unei şi discursurilor bombastice, era hotărât să fie un Mare Hm Mântuitorul şi Regeneratorul ţării sale. Spiritul său impresio- Hlfti • i .1 plin de admiraţie pentru
Mussolini, pe vremea aceea cea mai i .1 si a personalitate de pe scena politică europeană, pe care s-a IMH II al sâ-1 imite. în munca sa neobosită, a combinat ceva din meto- dil» i« ior iste ale Ducelui, cu o mare parte din procedeele balcanice MIIIU ate ale corupţiei şi intrigi”.
I doricul britanic Keith Hitchins a deosebit două principale cuhnii» I ulturale interbelice, grupând intelectuali de mare anvergură ti |*iolunzime, care însă vedeau în mod diferit dezvoltarea viitoare 4 MMIn.in iei: europeniştii şi tradiţionaliştii. Europeniştii priveau Ro- MI.MH.I ca o parte a
Occidentului şi susţineau o dezvoltare urban-in- ilinii ială potrivit acestui model, în timp ce tradiţionaliştii subliniau »HI»it Ierul predominant agrar al ţării şi căutau un model viitor de tlf/vnltare bazat pe această moştenire socială şi culturală. Filozoful I M»M II fovinescu (Istoria civilizaţiei române
moderne, 1924-1926) şi im Inlogul Ştefan Zeletin (Burghezia română: originea şi rolul ei isto- «li I *>25) au susţinut soluţia occidentală, în timp ce filozofii Nichifor I i .ilnlc (cercul şi revista Gândirea) şi Lucian Blaga (Spaţiul mioritic - D Ui) au argumentat în operele lor valorile tradiţionale
româneşti. Analog acestor două sisteme de gândire, găsim cele două sloganuri şi IIIM i ţii politice ale principalelor partide istorice ce s-au confruntat IM perioada interbelică: Partidul Naţional-Ţărănesc, condus de Iu- lin Maniu şi Ion Mihalache, având deviza „Porţi deschise capitalului •ii.im" pentru
investiţii occidentale, vs Partidul Naţional-Liberal, MMHIUS de familia Brătienilor, având deviza „Prin noi înşine”, adică M tlc/voltare bazată mai ales pe capitalul autohton.
Spre deosebire de aceste două orientări, în cadrul grupării „Crite- • l»'ii s-au întâlnit o serie de tineri intelectuali, care, simţindu-se liberi
de datoriile patriotic-culturale ale generaţiei precedente (de de Războiul de întregire), s-au putut dedica unor teme univeiN.il* *1* culturii, devenind nume de referinţă ale literaturii, filozofiei s,m MIM riei religiilor, precum Mircea Eliade (1907-1986), Emil Cioran ll'MI 1995), Constantin Noica
(1909-1987) şi Mircea Vulcănescu 1952), Eugen Ionescu (1909-1994). „Fac parte din generaţia UM MMI norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României NM înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscul hi** ♦ tatea, belşugul şi disponibilitatea de care ne-am bucurat
noi, cel * ml am scris între 1925 şi 1940. Generaţia lui Nicolae Iorga fusese apnM pe pe de-a întregul confiscată de profetismul naţional şi cultui.il * **tf trebuia să pregătească războiul pentru întregirea neamului. Genei *ţu frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie mare, lihciA |l
bogată. Când am început noi să scriem, prin 1925, niciun „ide.il iuţi onal” nu ne solicita imediat. Am fost cei dintâi români care pul* .*•** face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi prolei i *** cultural - fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului \*M avut o libertate care
se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte imilli renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensei* M crificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca in In.IM sau în Statele Unite, să-i putem discuta pe Freud sau pe And re (.1*1*» la „Fundaţia Carol” în faţa a două mii
de persoane, să putem vorbi *1* autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi ;IŞ.I UMI departe”, mărturisea la Paris, în 1953, Mircea Eliade.
Totuşi frământata epocă interbelică şi-a pus amprenta şi iisupi» acestor minţi atât de luminate: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mu. * « Vulcănescu, Constantin Noica, Ernest Bernea, Mihail Polihrom.i*!. seduşi de personalitatea şi gândirea influenţilor filozofi şi publn Iţii precum Nichifor Crainic
sau Nae Ionescu - consideraţi la vrenu .i o spectivă mentori sau ideologi ai Gărzii de Fier -, au fost, în dilnii* grade, înainte de derapajele din toamna lui 1940, simpatizanţi i*» adepţi ai Mişcării legionare. De fapt, înclinaţia sau opţiunea acesi*»i * (dar şi a multor altor români) faţă de purismul moral
afişat de lcp.i** narism, în pofida acţiunilor sale criminale, au fost cauzate deopot 11* .i de aversiunea faţă de bolşevism, dar şi faţă de politicianismul ven.il
<• »**♦ mi In epocă. în acest context, nu ||H|MIM'.|IU aprecierea istoricului polonez *tUm Imukowski că „intelectualitatea ro- >« •< .1 a sprijinit masiv ideile autoritare |t Ini,» Iii a ir”, cu trimitere către generaţia )Hl»il*tlua „Naţionalism mistic” da, în iţit* li In/otic şi ca opţiune morală, într-o
I»HI»M*Ia m care întreaga Europă era răs- |nin i pmfund de virusul unui naţionalism Mii» MI dar nu atracţia spre totalitarism a MMIHII minţile luminate menţionate mai *♦»* i .m* s au pronunţat clar împotriva to- Hlliiai Imnului bolşevic.
< li lai dacă presa românească de di- iMii'i* do Primul Război Mondial nu a fost il» IM. in avă sau timidă, cu toate că era pre-
I.............I. u ni dominată şi subvenţionată de
I nu.Ic. după 1920, în România Mare s-a jMH.Iir, o explozie de publicaţii, comparabila .iu cea ce s-a întâmplat şi în România «umilii 1990, descătuşată de chingile cen- ♦iii n >i dogmelor comuniste. între 1921 şi I M l m România Mare au apărut aproximativ 500 de noi publicaţii *»». onţinut social şi
politic, menite a fi citite de cei doar 57% dintre iMin.im, de la oraşe şi sate, care ştiau să scrie şi să citească (unii doar I M . Iun şi vai) în 1930. Cele două decenii interbelice (la fel cum avea lA întâmple şi în perioada postdecembristă, care a beneficiat în piui de acaparatorul vector al televiziunii) au
cunoscut teribile pole- n»i« I, scandaluri şi pamflete de presă, susţinute de „moguli” atotpu- ti’i ulei, având conexiuni puternice atât în lumea politică, cât şi în cea » ti u orilor. Dintre aceştia s-au detaşat Stelian Popescu - „Dictatorul ■ im llrezoianu”, director (începând din 1915) al ziarului Universul,
şi I'nulii Şeicaru - cel căruia i s-a pus edificatoarea ştampilă „Şantajul ţi etajul” -, patron (începând din 1928) al trustului de presă „Cu-
<1.
Cel mai mare istoric român şi om politic, de orientare naţionalistă şi promonar- hică, Nicolae lorga, a fost unul din cele mai remarcabile personaje din primele patru decenii ale României secolului XX. Asasinat de legionari în noiembrie 1940
rentul”. Ambii, dar nu numai ei, au fost cei mai influenţi gazel,ui naţionalişti de dreapta. Lor li s-a opus aşa-numita „presă din Sărut dar” (actualmente strada Constantin Miile din Bucureşti), având »t orientare social-democrată sau socialistă, cele mai reprezentat i\•» ziare fiind cotidianele Adevărul,
Dimineaţa sau Lupta. După suspi n darea acestor ziare de stânga de către guvernul naţionalist condus d»> Octavian Goga, în decembrie 1937, Universul şi Curentul au domini piaţa presei româneşti până în 1944. 9
în pofida unor idilice, dar exagerate, percepţii postdecembrish*, cenzura presei a fost aplicată frecvent şi discreţionar atât pe timpul lui Carol I, cât şi în timpul domniilor lui Ferdinand şi Carol al II-lea. U toricul Marian Petcu a exemplificat pe deplin acest recurs la cenzmA al autorităţilor. Poetul
Alexandru Macedonski a făcut câteva luni iU puşcărie pentru articole antidinastice în Ghimpele; revista lui Nicolm» Iorga Neamul românesc a fost interzisă în şcoli pe vremea răscoal»» din 1907; în timpul refugiului din Moldova din 1917-1918 presa libei a fost interzisă prin decret, iar după război
cenzura a fost exercit,iM prin instituirea stării de asediu sau prin declararea unor zone de i n rantină în punctele electorale nevralgice pentru putere. La toate acei» tea trebuie adăugate şi practicile bătăilor, ameninţărilor sau corup» rea alegătorilor participanţi la sufragiul universal din sate sau orăşel*
Prefectul capitalei şi omul de mare încredere al lui Carol al II le,i, generalul Gavrilă Marinescu, a fost un expert în manevrarea presei prin diferite mijloace mai puţin curate şi oneste potrivit intereselui „patronului” său. Pe timpul sfârşitului domniei lui Carol al II le»» au apărut mascaradele festiviste,
regizate de autorităţi, cu ocazia ,il» gerilor sau plebiscitelor, care au anticipat groteştile sărbători electo rale de pe timpul lui Ceauşescu, care se terminau la primele ceasul i ale dimineţii, fiind raportate cu entuziasm la radio şi televiziune.
Atât Stelian Popescu, cât şi Pamfil Şeicaru au luptat pe front m ile Primului Război Mondial, au deţinut şi funcţii politice, fiind aleşi In Parlament, dar nu s-au sfiit să critice, uneori virulent, guvernul aflat Li putere sau chiar şi pe regele Carol al II-lea. Dispunând de informai»i sensibile şi
recurgând la metode nu tocmai curate, Stelian Popescu şi Pamfil Şeicaru au acumulat averi însemnate, care le-au permis rid!
MMM imul edificii şi ctitorii ce dăinuie şi ttlo i i ii deosebire, Pamfil Şeicaru (care IMhii'H Curentului înfiinţase revista de pul» mi. A politico-literară Hiena) a fost au- Hunl UIUM vitriolante epitete prin care a IIMI «IN, In mod pertinent, caracterul unor ţHHtnitidilAti publice pe care le-a cunoscut
iUumiliu H: Ion I.C. Brătianu - „Fiul Statuii” li*» himltcre la gloriosul său tată); despre ţlHinlMmil lui Ion Mihalache - „Marxism Iu UtiiT; Constantin Argetoianu - „im- (UM iiiil unei legende”; Virgil Madgearu - \ lilOlU A Locvacul”; Tudor Arghezi - „un |M 4 ti ii i al invectivei”; Mihail
Sadoveanu - Iu» i molusc al tuturor idealurilor”; Con- iu|.i de la Ialta - „Pacea beţivilor”. în llmpiu llt* noastre, doar jurnalistul Cristian Iu.l.M Popescu poate etala etichete la fel de HI ,i puternice pentru unele personaje poli» t<. postdecembriste: Viorel Hrebenciuc - im p.mul rozaliu”; Mihai Răzvan
Ungu- »*mu „Fuţoi opărit”; Traian Băsescu - Kl.ihde masturbator”; Dan Voiculescu - VAMIUII"; Sorin Grindeanu - „Limba de ţMnliilf; l.iviu Dragnea - „Hoţomanul de li I. m nun”; Carmen Dan - „Sclava iubirii”.

Carte poştală de propagandă monarhică din anii '20, care încerca să demonstreze o continuitate istorică între marii voievozi consacraţi, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe de o parte şi regii Carol I şi Ferdinand, pe de altă parte, precum şi asocierea dintre Războiul de
Independenţă cu războaiele antiotomane ale domnitorului moldovean, şi a Războiul de întregire din 1916-1919 cu unirea ţărilor române de la 1600.
I fispersia, dar şi zarva atitudinilor, credinţelor şi opţiunilor de 1 Mţ.l m rândul cetăţenilor României Mari a fost vizibilă mai ales în HMII unor evenimente marcante. Astfel, marile ceremonii aleîncoro- ttAi ii suveranilor României, Ferdinand şi Maria, la Alba Iulia, din 15 n» Inmbrie 1922, atât de
intens şi total susţinute de liberali, în frunte 111 .ii llzanul acestora, Ion I.C. Brătianu, au fost boicotate de Partidul Naţional Român, condus de „iezuitul” Iuliu Maniu, sub orgolioasa IMMIIV.IIie circumstanţială cum că evenimentul a fost coborât „la ni-
velul unei simple manifestaţii de partid” (liberal, desigur). Scriiln rul de mare talent şi înfocatul activist socialist Panait Istrati, dup.t a doua sa vizită din 1929 în URSS, a scris Spovedania unui învins şi s »» dezis (la fel ca alţi intelectuali occidentali) de fostele sale convingeil şi simpatii comuniste.
Războiul civil din Spania dintre republicanii de stânga, susţinuţi de Moscova stalinistă, şi naţionaliştii de dreapU, susţinuţi de Hitler şi Mussolini, a divizat în bună măsură extremei* româneşti (la fel ca şi în întreaga Europă): comuniştii Valter Roman p Constantin Doncea s-au dus să lupte în tabăra
republicană (controla tă de Stalin), iar legionarii Ion Moţa şi Vasile Marin au murit luptan«l de partea naţionaliştilor lui Franco. Totuşi, George Stanca a semnalai cazul, asemănător lui Panait Istrati, al gazetarului de la Adevărul p Dimineaţa, Constantin Lucreţia Vâlceanu, care a plecat în Spania n
publican de stânga şi s-a întors... cu convingeri de dreapta. în fine,fl iniţiativă de bună-credinţă şi cu potenţial de succes a patronului (hu versului, Stelian Popescu, din 1934, Liga Antirevizionistă Româna la care au subscris Nicolae Iorga, Octavian Goga, Sextil Puşcarlu, Alexandru Vaida-Voevod,
prin care aceşti lideri de opinie au îneci\ al să combată sau să atenueze tendinţele revizioniste ce începuseră N(\ inflameze Europa, a stârnit nu doar orgolii şi susceptibilităţi, dai *.» surprinzătoare reacţii ostile la nivel guvernamental, chiar din pai I» a unor personalităţi de prim rang, precum Gheorghe
Tătărescu şi, mal ales, diplomatul de talie europeană Nicolae Titulescu. J
 Toate aceste lupte ale românilor cu ei înşişi s-au regăsit, inevitabil şi în armată. încă din vremea lui Carol I s-a împământenit percepi la armatei ca „emanaţie a societăţii” şi ca „şcoală de progres pentru pn por”. Mai mult decât atât, aşa cum se scria într-un număr al revisl* i Gândirea militară
românească din 1895, armata trebuia să fie „un IM* unde naţiunea, supusă diferitelor pasiuni şi mizerii ale vieţii de toau zilele, vine să-şi purifice sentimentele, să-şi reformeze caracterul la adăpostul agitaţiilor din viaţa comună”. Vorbe frumoase şi înţelept* la fel ca multe altele rostite sau scrise de
gânditorii noştri militari, <lai departe de realitate. Constituţia din 1923 interzicea militarilor să la* A politică, adică să voteze sau să fie aleşi pe listele vreunei formaţiuni

» il .iimatei regale într-o aplicaţie pe hartă, în iunie 1935

■pin U e Prevederea constituţională nu împiedica însă numirea unui wtin» <i i u de Război, a şefului Marelui Stat-Major sau a unui inspector ŞHUMI pe armată din rândul generalilor cu simpatii şi legături cu Mttitlul câştigător în alegeri, dispus să accepte şi să aplice linia poli» i* it i interesele
acestuia. Deşi, teoretic, erau protejaţi prin lege de mii 11* leliţele partidelor, militarii români, fie ei soldaţi în termen (pe dui'tit» .1 doi ani la majoritatea armelor şi trei ani la marină, aviaţie, |t#ni< ei I şi jandarmi, în perioada interbelică), subofiţeri sau ofiţeri, HI» “i lt»M (şi nici nu puteau fi) complet
feriţi de furtunile şi influenţele Hidm* e de tot felul. Istoricul Alin Spânu a descoperit numeroase •uni de propagandă, tipărite de comunişti în anii ’30, pentru a fi li limite cu precădere soldaţilor, dar şi subofiţerilor cu mai puţină IMMU. In scopul inducerii unor tensiuni interne în cadrul armatei,
I<HUHMI lisurarea loialităţii militarilor faţă de ţară, pentru stimularea MIIUIM u donărilor faţă de corpul ofiţeresc şi autorităţi, prin manipu- *M%t» unor aspecte negative extrase din viaţa de cazarmă. Pentru a **!».» de ochiul cenzurii şi ofiţerilor responsabili, acestor broşuri li nu pus coperţi identice
ca titlu şi format cu cele oficiale editate de M M, I. Stat-Major pentru instrucţia şi educarea soldaţilor. S-au folo-

sit şi coperţi cu titlul unor lucrări în scop educativ semnate de Nicol*»# Iorga, Mihail Sadoveanu sau Armând Călinescu, în timp ce interioi ui cuprindea materiale de propagandă comunistă subversivă, redact.tu potrivit indicaţiilor Cominternului. Totuşi, absenţa unor cazuri nu jore de rebeliune sau
de neîndeplinire a ordinelor în armată (dimpo trivă, armata a răspuns prompt la ordinele de înăbuşire a grevelor «li» la Lupeni, în 1929, sau de la Griviţa, în 1933) indică faptul că ace si» tentative subversive comuniste au eşuat.
De un ecou mult mai larg, dar limitat, s-a bucurat îndeosebi în t An dul corpului de cadre Mişcarea Legionară. Combinaţia dintre retoi i>.» naţionalistă, afişarea unui patriotism extins până la sacrificiu şi inii tica ortodoxă, toate acestea, ambalate în formule populiste („Arnulti trebuie să fie a
poporului”, au afirmat legionarii înaintea comunişt 11« M > s-au dovedit destul de seducătoare pentru unii ofiţeri entuziaşti şi naivi Petre Otu şi Dana Beldiman au semnalat diferite complicităţi cu Iiv.l** narii, îndeosebi în rândul tinerilor ofiţeri, literatura legionarii lihni adesea prezentă în
bibliotecile acestora. Mult mai grav a fost faptul» t unii ofiţeri simpatizanţi ai mişcării au sprijinit activ diverse acţiuni ale legionarilor: treceri frauduloase de frontieră, confecţionare.! «I* maşini infernale etc. In pofida măsurilor de inhibare a influenţei legi onare în rândul ofiţerilor luate de regimul
lui Carol al II-lea, în Senat ul legionar s-au aflat încă din 1929 mai mulţi foşti generali (în frunte . n generalul Zizi Cantacuzino „Grănicerul”, devenit în 1934 preşedinţi al partidului „Totul pentru Ţară”) şi colonei, iar în februarie I'M* (după succesul în alegerile din decembrie 1937) s-a constituit un
< oi p Legionar al foştilor militari. Cu toate acestea, modul în care armata hi ansamblu, a răspuns cu fermitate (deşi nu au lipsit şi unele ambiguii MI sau disfuncţionalităţi) ordinelor generalului Ion Antonescu de iepn mare în forţă a Rebeliunii legionare din 21-22 ianuarie 1941, a dov» di! că influenţa
acestei mişcări fusese destul de limitată, rapoartele nA tând că doar 157 de militari pactizaseră cu legionarii.
Curajosul eseu documentar semnat de Radu Jude în 2017 /.**,»
moartă - vorbeşte despre indiferenţa, dar şi intoleranţa (tot uit \ t novată a majorităţii românilor din România profundă, de provin, u faţă de calvarul exterminator al evreilor în perioada 1937-1916,0 *• i»

h .ivitatea demagogică, naţionalistă ft (Mhlntuidă a liderilor politici (Carol ii II I. i Ion Antonescu, Horia Sima) în prezervării puterii lor personale. Alun» i va şi în zilele noastre, exista o du-
I» OM
|a liactură între conducătorii ţării, MMI.M Halca românilor şi diferitele minori- t*p indiferenţi unii faţă de alţii, fiecare ni social urmărindu-şi autistic doar Miopi iile interese şi păsuri.
 CREDE IN DUMNEZEU CREDE IN REGELE TĂU CREDE IN ŞEFII TĂI CREDE In FORŢELE TALE de bun osU* fi ale CAMARAZILOR TĂI cn care lupţi ALĂTURI câd crezând astfel, VEI ÎNVINGE.
Nu te lăsa cuprins de griji sao de Îndoială» căd Dumnezeu a fost întotdeauna alătur! de soldatul român#
OSTAŞUL ROMĂN LSTE UN OSTAŞ DE FRUNTE
Carte de rugăciuni pentru ostaşi din 1938, cu binecuvântarea episcopului armatei, general de brigadă Partenie Ciopron
0 MII naţie simptomatică s-a înregis- ttHl in cazul încercării Mişcării Legi- HlUih' de a se legitima prin atragerea Bi- tt»t ii 11 Ortodoxe Române de partea sa.
Hi*» 1 li .1 Ortodoxă Română a fost mereu ! i* tpl. t ată puterii laice, indiferent de na- 1111 >1 loialitară a acesteia, înclinându-se tlnpA»tun bătea vântul vremii. Un cuvânt
pinii pionar al preotului din sat sau din parohia din cartier cântă- t|M pun în conştiinţa enoriaşilor fără prea multă carte sau deloc. Mialllatea istorică arată că un număr important de înalţi sau mai *M minţi prelaţi ortodocşi (studenţi teologi sau simpli preoţi, membri 1!. Miluirilor legionare) au
simpatizat sau au aderat făţiş la Mişcarea l ♦ uiunară, care propunea dogme naţionalist-ortodoxe, în bună parte IMII|».IIibile cu cele ale bisericii. La marile şi fastuoasele funeralii ale
1 doi lideri legionari din februarie 1937, Ion Moţa şi Vasile Ma- 1 in «.i/uţi în Războiul Civil din Spania (1936-1939) la Majodahonda, MI participat sute de preoţi, în frunte cu simpatizanţi legionari, pre- 1 MIM mitropolitul Ardealului, episcopul Râmnicului, vicarul Arhie- 111 iiipici
Bucureştilor la momentul respectiv. Cercetătorul Gabriel i ii li lan subliniază că Biserica Ortodoxă Română a evitat totuşi să
In la re deschis de partea legionarilor, preferând o politică bazată pi* oportunism şi duplicitate. Cu toate acestea, au fost numeroşi piiMiţi participanţi la Rebeliunea legionară din 1941, faţă de care
It ll
11
sit şi coperţi cu titlul unor lucrări în scop educativ semnate de Nicoltii? Iorga, Mihail Sadoveanu sau Armând Călinescu, în timp ce interioi ul cuprindea materiale de propagandă comunistă subversivă, redacLiL potrivit indicaţiilor Cominternului. Totuşi, absenţa unor cazuri nu jore de rebeliune sau
de neîndeplinire a ordinelor în armată (dimp* trivă, armata a răspuns prompt la ordinele de înăbuşire a grevelor tU* la Lupeni, în 1929, sau de la Griviţa, în 1933) indică faptul că acr.l* tentative subversive comuniste au eşuat.
De un ecou mult mai larg, dar limitat, s-a bucurat îndeosebi în r,»n dul corpului de cadre Mişcarea Legionară. Combinaţia dintre retoi i. > naţionalistă, afişarea unui patriotism extins până la sacrificiu şi mU tica ortodoxă, toate acestea, ambalate în formule populiste („Arm.iu trebuie să fie a
poporului”, au afirmat legionarii înaintea comunişt iloi i s-au dovedit destul de seducătoare pentru unii ofiţeri entuziaşti şi na t \ I Petre Otu şi Dana Beldiman au semnalat diferite complicităţi cu legii» narii, îndeosebi în rândul tinerilor ofiţeri, literatura legionară lilttil adesea prezentă în bibliotecile
acestora. Mult mai grav a fost faptul - \ unii ofiţeri simpatizanţi ai mişcării au sprijinit activ diverse acţiuni ale legionarilor: treceri frauduloase de frontieră, confecţionare.» .1» maşini infernale etc. în pofida măsurilor de inhibare a influenţei I* i onare în rândul ofiţerilor luate de regimul lui Carol al
II-lea, în Sen.il ul legionar s-au aflat încă din 1929 mai mulţi foşti generali (în frunle * u generalul Zizi Cantacuzino „Grănicerul”, devenit în 1934 preşedinţi al partidului „Totul pentru Ţară”) şi colonei, iar în februarie l*nn (după succesul în alegerile din decembrie 1937) s-a constituit uni «n |l
Legionar al foştilor militari. Cu toate acestea, modul în care arm.it » i•* ansamblu, a răspuns cu fermitate (deşi nu au lipsit şi unele ambiguii.Ml sau disfuncţionalităţi) ordinelor generalului Ion Antonescu cit* n |*n mare în forţă a Rebeliunii legionare din 21-22 ianuarie 1941, a dovi .li| că influenţa
acestei mişcări fusese destul de limitată, rapoartele itiA tând că doar 157 de militari pactizaseră cu legionarii.
Curajosul eseu documentar semnat de Radu Jude în 2017 /. * MI
moartă - vorbeşte despre indiferenţa, dar şi intoleranţa (tottiv!) NI novată a majorităţii românilor din România profundă, de provii». faţă de calvarul exterminator al evreilor în perioada 1937-19*Io. .!.*• «t
ti» ♦, »* .ivilatea demagogică, naţionalistă ţ! jMhlolardă a liderilor politici (Carol d II li .1. Ion Antonescu, Horia Sima) în tţni'Hl prezervării puterii lor personale.
Altoi, i, i a şi în zilele noastre, exista o du- MMo.m.i I ractură între conducătorii ţării, IM tini Halea românilor şi diferitele minori- IUti mditcrenţi unii faţă de alţii, fiecare itjţtHi nl social urmărindu-şi autistic doar iHiipi iile interese şi păsuri.
i» situaţie simptomatică s-a înregis- lltii ii in cazul încercării Mişcării Legi- MI> u • de a se legitima prin atragerea Bi- i» .. II Ortodoxe Române de partea sa.
HiiiiUa Ortodoxă Română a fost mereu J*M iplaată puterii laice, indiferent de na- |IIM totalitară a acesteia, înclinându-se ţltipA i um bătea vântul vremii. Un cuvânt Bf|tli pjonar al preotului din sat sau din parohia din cartier cântă- n * pi eu în conştiinţa enoriaşilor fără prea multă carte sau deloc.
(tfnllUtcu istorică arată că un număr important de înalţi sau mai io o unţi prelaţi ortodocşi (studenţi teologi sau simpli preoţi, membri 4t * tuburilor legionare) au simpatizat sau au aderat făţiş la Mişcarea 111 ii «nară, care propunea dogme naţionalist-ortodoxe, în bună parte MMiipatibile cu cele ale
bisericii. La marile şi fastuoasele funeralii ale , * t. >i doi lideri legionari din februarie 1937, Ion Moţa şi Vasile Ma- 1111,1 .i/uţi în Războiul Civil din Spania (1936-1939) la Majodahonda, MI participat sute de preoţi, în frunte cu simpatizanţi legionari, pre- Iuiu mitropolitul Ardealului, episcopul
Râmnicului, vicarul Arhie- |*i .npiei Bucureştilor la momentul respectiv. Cercetătorul Gabriel t ai.tl.m subliniază că Biserica Ortodoxă Română a evitat totuşi să M da la re deschis de partea legionarilor, preferând o politică bazată ti|) oportunism şi duplicitate. Cu toate acestea, au fost numeroşi puoţi
participanţi la Rebeliunea legionară din 1941, faţă de care

Carte de rugăciuni pentru ostaşi din 1938, cu binecuvântarea episcopului armatei, general de brigadă Partenie Ciopron
tă de Italia fascistă, era victorioasă în Europa în urma Blitzkrieg ului (acţiunea combinată rapidă a binomului tancuri - aviaţie), Franţa »n pitulase, Anglia abia rezista, iar SUA erau încă neutre.
Inevitabil, România a fost atrasă într-o perioadă luptătoare, i ai« a durat din 22 iunie 1941, până în 8 mai 1945, mai întâi de parte.» Germaniei naziste, apoi de partea Aliaţilor. Astfel, în faza a treia. Itu mânia a intrat în luptă, contraatacând URSS-ul la 22 iunie 1941 (du pi răspuns la agresiunea
sovietică din 27 iunie 1940), alături de Goi nui nia nazistă (dar fără tratat de alianţă cu aceasta), purtând aşa-numllul Război Sfânt antibolşevic (în cadrul mai larg al Cruciadei nazişti im potriva bolşevismului), care a durat până la 23 august 1944. în hm ultima fază luptătoare a fost cea a Războiului
antihitlerist, care a dm.»! din 23 august 1944, când România a întors armele de partea Aliaţi Ci luptând alături de Armata Roşie, până la 12 mai 1945, după momrnhtl capitulării Germaniei naziste. în aceste faze luptătoare, luând în mu siderare numărul de militari angajaţi în luptă pe front, România a
I» • a începând din 22 iunie 1941, al treilea aliat european al Germaniei, lai după ieşirea Italiei din război în iulie 1943, a ocupat locul al doil« » După 23 august 1944, în cadrul coaliţiei antihitleriste, Regatul Roman a fost al patrulea contributor militar după URSS, SUA şi Marea Hi II * nie (înaintea
Franţei) în raport cu numărul combatanţilor angajaţi m luptă, poziţia a patra fiind însă revendicată şi de Polonia.
Sfâşierile interne: 1940-1941
Nici românii de rând şi nici conducătorii lor nu au ştiut că po» vinciile lor estice fuseseră deja repartizate URSS-ului prin anexele tt crete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, cum nu au ştiut nici mal .ipni despre Acordul de procentaj dintre Stalin şi Churchill, din octomln u 1944. România şi-a
proclamat neutralitatea la 6 septembrie 1939, dii|t| ce la 1 septembrie începuse cel de-al Doilea Război Mondial prin tit vadarea Poloniei de către Germania. Pe 22 septembrie 1939 tnip.U Wehrmachtului defilau împreună cu cele al Armatei Roşii la MI* *I Litovsk, victorioase în sfâşierea Poloniei.
Această agresiune aim-.M făţişă a atras declaraţii de război din partea Angliei şi Franţei
Impuţi iva Germaniei lui Hitler, nu şi îm- pmiiva URSS-ului lui Stalin, care ocupase |H i.uulu i, după doar 16 zile, estul Poloniei,
IH* »|M»i ţările baltice, precum şi o fâşie din I M.I.mda, în urma unei înverşunate şi eroii» I» istcnţe finlandeze. în tot acest timp,
( a rol al Il-lea a continuat orgolioasa i* politică internă (rebotezând Par-
IIIIMI Renaşterii Naţionale drept Partidul Naţiunii) şi a trecut la o din ce în ce mai littuinilrt apropiere politică de Germania M«» hia (practic, regele a angajat România p» linia Axei Berlin-Roma înaintea lui An- !•**»•■•*» u) prin declaraţii şi concesii econo- Hm i (îndeosebi privind livrările de
petrol), dai -ji prin renunţarea la garanţiile franco-britanice (devenite caduce) «i numirea la 4 iulie 1940 a unui prim-ministru progerman, Ion Gi- pmhi Armata, de care regele Carol al II-lea făcuse atâta caz la para- ifi p d« hlari, era însă departe de nivelul de înzestrare cu tehnică de l»i| u modernă
(tancuri, artilerie grea, armament antitanc, avioane) li pu )\Hire de luptă, cerute de situaţia ameninţătoare de la frontiere, •»md pi ,u tic incapabilă să-şi îndeplinească misiunea de apărare a ţării. I» urniţii* similară celei din 1916 şi tot la fel de scump plătită.
I Mipă pragmatica, dar dezonoranta cedare fără luptă către URSS 4 M*i> u .ibiei, a Bucovinei de Nord (ce nu fusese menţionată în protonii • •! M'I ret din 1939) şi a Ţinutului Herţei (ocupat abuziv de Armata Hiipi<) m faţa ameninţărilor sovietice cu forţa, ultimative, exprimate iflii notele din 26
şi 27 iunie 1940, deja fosta Românie Mare a conti- HII.II » 1 lie amputată, tot fără luptă, pierzând Ardealul de Nord-Vest pun I >u latul germano-italian de la Viena, din 30 august 1940 (o re- îtiitH l.iscisto-nazistă a Acordului de la Miinchen din 30 septembrie |IMM pt In care fusese ciopârţită
Cehoslovacia), şi Cadrilaterul, în fain ... a Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. |Iunt intervenţia energică şi curajoasă a Escadronului 25 Cavalerie

Carte poştală din 1939- 1940 înfăţişând un soldat cu baioneta la armă atent la graniţa de Vest, spre Ungaria şi Germania, de unde erau erau aşteptate ameninţări teritoriale.
de la Rădăuţi, comandat de căpitanul Ion Tobă, împotriva înainM rii abuzive a Armatei Roşii în zilele trasării noii frontiere, a snlviil la 5 iulie 1940 mănăstirea Putna de cotropirea bolşevică. în foml Hitler a manevrat atât pentru a respecta protocolul adiţional secu l *1 Pactului Ribbentrop-Molotov,
cât şi pentru a da satisfacţie (parţiala) aliaţilor unguri (hortişti) şi bulgari, a-i pune în şah pe români, J.«i mai ales pentru a-şi asigura controlul asupra vitalelor câmpuri |<* trolifere subcarpatice şi a grâului românesc.
Imediat după ce au ocupat teritoriul Ardealului de Nord-Vesl pi i mit prin Dictatul de la Viena, trupele hortiste, împreună cu mernhi ll organizaţiei „Straja Naţiunii”, au trecut la premeditate şi sălbalM masacre împotriva populaţiei româneşti: în satul Trăznea, pe 9 M p tembrie 1940, au măcelărit
cu bestialitate 97 de localnici, în majoi II.» te români, dar şi evrei, iar în noaptea de 13 spre 14 septembrie l‘Mii sub un pretext fictiv, au asasinat cu sălbăticie 157 de săteni romani din comuna Ip, în timp ce la Sălaj au fost ucişi 447 de români.
Participant activ la cel de-al Doilea Război Mondial din momi it tul invadării Poloniei la 17 septembrie 1939 (şi nu doar începâinl «lin 22 iunie 1941, cum prefera istoriografia sovietică să susţină), URSS ul stalinist a proclamat la 2 august 1940 Republica Socialistă Sovic l i» \ Moldovenească,
care îngloba şi Transnistria, dar excludea Bucovlim şi judeţele nord-dunărene, teritorii atribuite Republicii Socialis11* '••• vietice Ucrainene. Ororile NKVD-ului şi ale noilor stăpâni bolşevlt I din Basarabia, „smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresll s-au asociat cu trădările, laşităţile,
cruzimile, atrocităţile şi slup.n nicia nu doar ale multor etnici evrei, ucraineni, ruşi, găgăuzi, d,»i *i ale prea multor români, unii chiar foşti funcţionari ai statului mm»n» rămaşi pe loc. Această diabolică rearanjare teritorială stalinist a a }*» nerat peste decenii sângerosul război din Transnistria din
1
1991
Mihai Ghimpu, preşedinte interimar al Republicii Moldova, a cm IN M 24 iunie 2010 un decret prin care ziua de 28 iunie 1940 a fost dec lah«i| „Ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei”, act ce a provocat o reacţie* ilinl a Dumei de Stat şi a Ministerului Afacerilor Externe de la MOSCON ,»
Uriaşele pierderi teritoriale din vara anului 1940 au provoca! o 11 .♦ urnă naţională şi o puternică criză politică la Bucureşti. Forţat de Im

3i4

ţlMMMnti i (opinia publică, partidele politice, presiunile legionare) să-l imn- * . .1 pe generalul Ion Antonescu preşedinte al Consiliului de Mini'ii | (lonnula de atunci a prim-ministrului), regele Carol al II-lea I |M*I nbligat de către acesta să abdice, de facto, la 5 septembrie 1940, iul» «•pmhr iul
unanim al românilor, în favoarea fiului său de 19 ani, (Ml11'*! I a 14 septembrie 1940, avându-1 alături pe Horia Sima - suc- ţfftui <11 I'»' Corneliu Zelea-Codreanu la conducerea Gărzii de Fier - *' * * pieşcdinte al Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu * |«*M. Lmiut Statul naţional-
legionar şi a primit din partea tânărului M»H* N1 ihai I puteri dictatoriale, devenind Conducătorul statului.
I«»n Antonescu este poate cel mai controversat şi contradictoriu I«M ...n ţ| din istoria luptelor românilor. Istoricii sunt cvasiunanimi IM .. i u\ imoaşte nu doar competenţele militare, dar şi patriotismul M" iiMiciat cu un simţ al onoarei dus, din păcate, până la extrem. Mu d i ste practic imposibil a
evita sensibilităţile politice contem- p» • HI» III orice discuţie despre Ion Antonescu. Naţionalismul, pa- ilMhmtil, populismul, autoritarismul, demagogia, antisemitismul, illl•* "inunismul, antimonarhismul, genocidul, rasismul, dar şi alte- N«M lipit româneşti, precum vadimismul, iliescianismul,
băsismul, IUM implicate direct în abordarea personajului Ion Antonescu, a lupi. Im şi a întregului său destin, indisolubil legate de participarea HuMiămei la cel de-al Doilea Război Mondial, dar şi de holocaust. A/Isa reconsiderare (în surdină) a lui Ion Antonescu din ultimii <HI ii icauşismului, ca
formă de opoziţie faţă de sovietici, nu a fost ih* II o simplă manevră de propagandă naţionalist-comunistă, cir- ttHMti lisă cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, susţinută li .itde său, generalul-locotenent Ilie Ceauşescu, şef al Consiliului IS.IIIU Superior al Armatei, cu veleităţi de mare istoric.
Revirimentul Miliului antonescian din anii imediat postdecembrişti, susţinut de P^i i ale naţionalist-extremiste, precum România Mare, dar şi de unii IIIMI U i din vechea gardă comunistă sau ofiţeri educaţi şi îndoctrinaţi IM timpul regimului ceauşist, a reprezentat un ecou tardiv, o răbufnite -ml
(occidentală a mentalităţilor comunistoide, o supapă de evacu- «m i unor orgolii avariate şi varii frustrări personale, acumulate în m . ul şi accentuate de prezent. Toţi aceştia sunt incapabili să accepte
faptul că Ion Antonescu poartă răspunderea directă fie numai pm tru cei 98 000 de soldaţi români morţi, răniţi sau dispăruţi în asaltai Odesei (la care Mareşalul a refuzat, din orgoliu, ajutorul german liţ artilerie grea şi aviaţie de bombardament), pentru zecile de mu il» evrei basarabeni deportaţi în
Transnistria în condiţii de externii nare, dar şi pentru cei peste 140 000 de militari români căzuţi în lut tălia de la Stalingrad. Acestora li se adaugă evreii ucişi în Pogromul de la Iaşi, în „Trenurile morţii” sau în represaliile din Odesa.
înainte de a se angaja la 22 iunie 1941, alături de Germani*» II.I zistă, în Războiul Sfânt antibolşevic pentru recucerirea teritonllm anexate prin forţă de Moscova, românii s-au sfâşiat, cu furie, inii* ei: legionarii fanatici, avizi de putere şi însetaţi de răzbunare. .»*i declanşat lupta împotriva celor
ce nu erau cu ei (asasinatele din IM iembrie 1940), iar noile autorităţi ale statului naţional-legionai .**» iniţiat, legiferat şi amplificat treptat persecuţiile şi prigoana ev KM IM» (dar şi a ţiganilor), soldate, în cele din urmă, cu pogromuri şi imun » ne deportări exterminatorii.
La doar câteva zile după ce Antonescu a semnat la Berlin, pr Jl noiembrie 1940, Protocolul de aderare a României la Pactul triparl II * * consfinţea Axa Berlin-Roma-Tokio (acest document neavând cai.i* it rul unei alianţe, deoarece nu conţinea drepturile şi obligaţiile păi (il*u semnatare),
legionarii au recurs la un sângeros masacru: 64 de fuii demnitari carlişti, încarceraţi la Jilava, au fost împuşcaţi în celulele Im în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 de către membrii Poliţiei l« »>» onare, comandate de generalul Constantin Petrovicescu, drept r.wlui nare pentru asasinarea cu exact
doi ani în urmă a Căpitanului Coi n» lin Zelea-Codreanu. Cu un an înainte, pe 21 septembrie 1939, sub acee*iş| motivaţie, legionarii îl împuşcaseră pe prim-ministrul Armând ( ăll nescu, ucigaşii fiind la rândul lor executaţi şi expuşi la locul faptei M noaptea, au fost asasinaţi mişeleşte în pădurea de
la Strejnic, de ac c I* *şi echipe legionare ale morţii, istoricul Nicolae Iorga, fost consilia nuni şi economistul Virgil Madgearu, membru al PNŢ. Prin aceste oi lini* atrocităţi, Garda de Fier, ajunsă la putere, a pierdut foarte mulţi dini o simpatizanţii pe care-i avea atât în rândul populaţiei, cât şi al
miln.»•» lor şi al preoţimii, care fuseseră, o vreme, seduşi de mesajul leglon n

BtfCO VIN DE HOţOf

oOorohoi
Câmpuiiirxj
Tg.Jiuo
ÎSrgov.,-,
T S «varia
Giurgiu

CHIŞWAU

O MM

/**? v

mm
MII
• *M»t IM»)
!*•* ♦•♦UI
IU* i1 |»l«*rderilor teritoriale ale României suferite în vara lui 1940.
ifet «potrivă naţionalist şi ortodox. Mulţi purtători de uniformă sau suituri, educaţi în norme patriotic-creştine riguroase, se iluzionaseră că ut piliră găsi în acei tineri furioşi, cu părul vâlvoi şi privirea fierbinte, M «li. 1 n.ilivă morală la politicianismul corupt şi mizeria morală ce do- ♦1»MM .eră scena
politică românească interbelică.
|»rşi Antonescu luase deja măsuri pentru a preveni contamina- »*■ * legionară în armată şi a anunţat pedepse straşnice pentru asasinii «I» U II lava şi Strejnic, deznodământul inevitabilului său conflict cu » MI da de Fier s-a produs abia după ce Hitler (din perspectiva nevoilor HfMiaţionale ale
atacului împotriva URSS, pe care tocmai îl decisese) I .» a igurat pe general, la 14 ianuarie 1941, de susţinerea sa. Violenta ♦ * 1 • • hune legionară declanşată în Bucureşti pe 21 ianuarie 1941 a fost i«« iltuşită de armată practic într-o zi, militarii, oripilaţi de crimele şi M« * ele (îărzii, răspunzând
ordinelor de reprimare cu foc date de ge- m 1 aiul Antonescu. Au urmat valuri de arestări şi internări în lagăr, «I M loarte puţine condamnări şi execuţii ale legionarilor vinovaţi de

crime şi atrocităţi (mulţi au fost însă trimişi în prima linie a frontului antisovietic). Puternica Misiune Militară Germană, aflată în ţara «lin octombrie 1940, deşi nu a intervenit direct în conflict, a asigura! iuti refugiul în Germania al capilor Legiunii, în frunte cu Horia Sima, jn u tru a servi drept
element de presiune politică împotriva generalului
După 27 ianuarie 1941, Statul naţional-legionar a dispărut şi a in ceput regimul de dictatură militară al generalului Antonescu, oi t.» opoziţie politică fiind exclusă, deşi Antonescu a tolerat şi a corcspnn dat polemic cu liderii ţărănişti şi liberali, Iuliu Maniu şi Consi.m tin (Dinu) Brătianu, pe
timpul războiului sau chiar cu preşedinţi In Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, Wilhelm Filderman. Purllnn mult prea convins de rolul său mesianic în salvarea şi renaşterea iu H mului românesc, lipsit de charismă, dar abuzând de declaraţii eml.» tice, pline de vorbe mari (inclusiv în rezoluţiile scrise
pe documeul* i anticomunist fervent, „Câinele roşu”, cum îi spuneau opozanţii Iul Antonescu, s-a declarat omul ordinii şi al datoriei, poziţionând!i •» „alături de germani în conflictul cu ruşii, neutru în conflictul dtitlu germani şi englezi şi de partea americanilor în războiul lor cu Japu nezii”. Un
idealism maniacal, o naivitate stupidă şi un mult pi c i i»
gid simţ al onoarei, potrivit mai degrabă vremurilor cavaleri Io..................................................................................................................................................................................
dievali, au fost vizibile în comportamentul lui Antonescu, nu do.u IM „ploaia de proclamaţii şi apeluri la renaştere morală”, dar şi, mai al» * în marile sale decizii politice.
Atât Florin Constantiniu, cât şi Keith Hitchins sunt de ai nul că regimul antonescian nu a fost unul fascist, deoarece nu a In i susţinut de un partid cu o ideologie fascistă, fiind bazat doar p« n mată. Dennis Deletant afirmă că regimul instaurat de Ion Anton* •*.1| a avut nu atât un caracter totalitar,
cât unul autoritar, prezniiand un pronunţat profil naţionalist, antisemitismul său fiind deopoh ivi „ambivalent şi paradoxal”. Deşi primele măsuri legislative ant is«ml te fuseseră luate spre sfârşitul domniei lui Carol al II-lea, de guv* i nul Ion Gigurtu, abia sub regimul Antonescu au apărut oficial, III
M*I tombrie 1940, comisarii pentru românizare. Deşi aceştia au sav.hţil abuzuri în epurarea întreprinderilor româneşti de angajaţi evul rezultatele „românizării” au fost modeste. în mai 1941 a fosl » MM!
lui Ion Antonescu de către Hitler pe 12 iunie 1941/ la Miinchen, atunci *11 onducătorul statului român a aflat de planurile naziste de atacare a URSS şi ih Fiihrerului de a-l lăsa pe Antonescu să apară în faţa poporului român
*• 1 omindant suprem al forţelor sale armate.
|l 1 • uliul Naţional de Românizare, menit să preia în patrimoniul IIHIMIMI şi să administreze averile şi bunurile evreieşti (prilej pentru lin abuzuri, corupţii, jafuri ale evreilor de către români).
Iun Antonescu, în calitate de conducător unic şi atotputernic al Halului, este răspunzător pentru decizia de deportare a evreilor din W« mi abia în Transnistria, începând din vara lui 1941 şi până în vara Iu» |*i-l 2 Deportările s-au petrecut în condiţii inumane şi umilitoare, f«l'i « ai o a dus la
moartea cumplită a zeci şi sute de mii de oameni MH Inovaţi. Antisemitismului funciar al lui Ion Antonescu i s-a adă- Hj|tti mult mai înverşunatul antisemitism al foarte loialului său vi- * ♦ |-omior, Mihai Antonescu, dar şi al celorlalte figuri marcante ale •*#l inului. Principala justificare a
generalului Antonescu pentru polii 1 » 1 antisemită a fost semnul de egalitate pus între evreii basara- Inni 1 bolşevici, coroborat cu imperativul asigurării spatelui frontalul in laţa pericolului de sabotaj şi subversiune iudeo-bolşevică. în lin \nlonescu îi acuza pe evreii basarabeni şi bucovineni (alături

Retorică antonesciană, la 9 septembrie 1940, imediat după preluarea puterii de pline şi alungarea lui Carol al ll-lea în aceste vremi de sbucium şi frământare, inimii# noastre se liniştesc în nădejdea pe care un neam o pune în noua Domnie. în realitate Ion Antonescu l-a dispreţuit şi
marginalizat tot timpul pe tânărul rege Mihai. Vini nă cu de toate a unui magazin de unelte din mai 1944. (foto: ECPA)
de minoritarii ruşi şi ucraineni) de gravele acţiuni jignitoare, 111 minale şi crude chiar, la care au recurs o bună parte dintre aceştia în momentul în care armata şi autorităţile române au trebuit sâ retragă în grabă din Basarabia, în iunie 1940. Documentele ofii ui. româneşti din epocă au evitat
incriminantul termen de „deportau şi l-au înlocuit cu sintagma „trimitere peste Nistru”, ceea ce însă mi schimba cu nimic din natura criminală a faptelor.
Acelaşi Ion Antonescu, după eşecul Blitzkrieg-lui nazist în la(a Moscovei în iarna lui 1941, a oprit la 13 octombrie 1942 depoiln rea evreilor şi ţiganilor în Transnistria, iar după dezastrul german de la Stalingrad, din ianuarie 1943, s-a opus aplicării soluţiei finali germane, adică deportării lor în
lagărele morţii din Polonia, pni tru evreii din Vechiul Regat, din sudul Transilvaniei (neocu|*a| de hortişti) şi din Banat. S-a manifestat astfel, atât la Ion, cat >i U Mihai Antonescu, un evident oportunism politic, ce contrasta pi ternic nu doar cu antisemitismul lor principial, dar şi cu afişat a Ini
intransigenţă morală. în acelaşi timp, numeroşi români, fie airţttA jandarmi, militari sau autorităţi civile din Basarabia şi Transnish u s-au făcut responsabili de aplicarea fără milă a unor tratamente w\

Ml ni. exterminatorii, degradante faţă de evrei (unii au fost închişi IM I HI l n l de porci) şi ţigani, de jefuirea şi despuierea de bunurile pertu- d> dat şi de împuşcarea a zeci de mii de oameni nevinovaţi sau lltUHtlimarca acestora morţii prin inaniţie, prin tifos sau prin îngheţ. NMHU\I ul de evrei
basarabeni şi bucovineni (şi ţigani) deportaţi în iMMMilNlria în 1941-1942, al celor morţi (exterminaţi) în condiţiile |IH . nk e de acolo, al celor împuşcaţi de jandarmii, militarii români MM I mstii yrwppcM-urilegermanediferălafiecareautor înparte, dar rl. «uni de ordinul al zecilor, poate chiar al
sutelor de mii de oameni, fff •1 esle de neiertat vreodată şi justifică termenul de holocaust.
i ostul victoriilor: 1941-1942
i tini iografia română din perioada comunistă nu a putut aborda •ul ' .le legate de participarea militară a României alături de Ger- Mi n11ii na/istă la „Războiul sfânt împotriva bolşevismului”, din evi- tltmii iiiţluni ideologice, pentru a nu ofensa puterea tutelară sovie- il i ip. i are nici Gheorghiu-
Dej şi nici Ceauşescu nu au renegat-o ui llpft), dar şi pentru a nu şubrezi iluzia legitimităţii ascensiunii M |M(i. ie a PCdR, legitimitate confecţionată prin contrafacerea inte- |t«lA .i semnificaţiei şi evenimentelor actului de la 23 august 1944. i i Minime, luptele Armatei Române pe Frontul de Est din
1941-1944 =I»I I.. I integral ocultate din manualele şi monografiile comuniste, Ni nilllt.u ii români participanţi au fost etichetaţi „drept slugi ale cli- i nnllliim-fasciste a lui Ion Antonescu”.
Midi trâmbiţata „frăţie de arme româno-germană”, proclamată IM t||m u i şurile oficiale din epocă, a cunoscut atât în teren, cât şi în ttlile de comandament numeroase asperităţi, disfuncţionalităţi şi IMunn/lt.iţi cauzate de mentalităţile profund deosebite ale ofiţerilor n * id iţtlor din cele două
armate, de frustrările generate de nivelul Htjn l» dllerit de înzestrare cu tehnică de luptă şi asigurare logistică a |l Mp» II »I . de varietatea concepţiilor şi modalităţilor privind ducerea Nit ». I a nu în ultimul rând de discrepanţele sensibil de mari dintre li1 - gi.i şi motivaţiile combative ale soldaţilor şi
ofiţerilor români ţt df celor germani. Cu toate acestea şi în pofida numeroaselor
-
reproşuri şi acuzaţii reciproce (obiective, subiective sau conjuncţii rale), cooperarea militară româno-germană a funcţionat vreme il* trei ani în condiţiile unei confruntări pe viaţă şi pe moarte cu im inamic bolşevic extrem de puternic. Există declaraţii şi mărturii ill ametral opuse venite din partea
germană privind Armata Român.» Selectarea unora sau altora nu înseamnă nicidecum asumarea VIŢII nui partizanat de către istoricul în cauză. Astfel, Florin Constanţi mu a ales să-l citeze pe generalul Hans Speidel, care a afirmat, după t a/ boi, că cele mai bune trupe aliate ale Germaniei au fost nu
finlaiul» zii, croaţii sau ungurii, ci cele româneşti, dar cu condiţia să aibă şeii buni, în timp ce Hitler afirma la 12 august 1941 (adică imediat dupA eliberarea Basarabiei şi în plină ofensivă a Wehrmachtului) că trup* le române „au fost absolut extraordinare”, iar generalul Antonesi u „făcuse minuni”.
Dimpotrivă, istoricul britanic Dennis Deletanl » descoperit o scrisoare trimisă în februarie 1941 de generalul Fr.in* Halder, feldmareşalului Gerd von Rundstedt, în care se aprecia »A „majoritatea forţelor armate române nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente” şi că, eventual, doar cele
trei divizii de in lan terie de elită ar putea fi folosite „pentru misiuni de atac mai uşoare n» condiţii favorabile”. Deletant îl mai citează şi pe Hitler, care înainh » Operaţiunii Barbarossa”, în martie 1941, le explica generaliloi • ai Cu românii nu se poate face nimic. (...) Antonescu şi-a mărit ai mata, în
loc să o reducă şi s-o îmbunătăţească. Soarta unor maii unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unitaţilm româneşti”. Exact acest lucru s-a întâmplat, nu o dată, în luptele tl# pe Frontul de Est. Opinii devastatoare ale lui Hitler, formulate toi In martie 1941, referitoare la ofiţerii şi
generalii Armatei Române (Jap, corupţi, destrăbălaţi”) a consemnat şi istoricul german Rolf Dlei» « Miiller, dar şi secretara particulară a Fuhrerului, Christa Schi o** der („Armata Română este o lume a corupţiei şi a trădării”, spun» H Hitler, care-i reproşa lui Antonescu doar „lipsa de fermitate"). IN
.1* altă parte, şi Antonescu spunea, în particular desigur, despre gnu ralii din anturajul lui Hitler de la Rastenburg, după ultima întâlnii« cu acesta, din august 1944, că erau nişte „gangsteri”. Doar nefet ii li nl comandant al Armatei a 6-a germane, care a trebuit să capitule/» I»

lulmi'i aii, generalul Friedrich Paulus, a spus despre ostaşii români i i» «m luptat cu vitejie şi au dovedit o mare îndârjire în faţa tuturor giloi pe care le-au avut de înfruntat”. De notorietate a rămas lijiiMl . i\ relaţiile de comandament româno-germane pe Frontul de I«' «MI Iiu eput să se deterioreze
după catastrofa de la Stalingrad din Mu» ni* 1943 şi s-au agravat în primăvara lui 1944, atunci când trudii \ i nulei Roşii au atins fruntariile Vechiului Regat.
IM ».uliul planurilor expansioniste ale lui Hitler, Ion Antonescu s-a «Ir • M .lin proprie iniţiativă să angajeze militar masiv România în răz- MM! împotriva URSS, pentru a recuceri Basarabia şi Bucovina, răpite th iM.I vu i. Faimosul ordin al generalului Ion Antonescu „Ostaşi, vă HfţltiH licceţi
Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte.
I N«# i ni »l( I din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. (...)” # p. ... i ,ii In momentul respectiv un entuziasm frenetic în întrega ţară.
I tiltfel, Germania nazistă a avut de partea sa, în ceea ce pro-
H#H«MHI»I lui Goebbels a numit „Cruciada europeană împotriva PHI«« vişinului”, unităţile militare mai mici sau mai consistente tri- HtUt .1» 11alia - un corp expediţionar numeros, România, Finlanda (|lMp. li imlandeze fiind conduse de generalul Mannerheim), Ungaria
................Cili Rapid Ungar), Bulgaria, Slovacia, Croaţia. La aceste trupe s-au
unităţile de voluntari antibolşevici venite din: Spania („Di- KIIMM I spagna” şi „Escuadrilla Azur”), Franţa (Divizia Voluntarilor IN şi Divizia moto SS „Charlemagne”), Belgia (Legiunea valo
ni ni IUI udată de Leon Degrelle), Olanda (Legiunea „Niederlande”), I»HMI m,iu a (Divizia SS „Wiking”), Norvegia (Divizia SS „Nordland”). IM im. ,Ilături de Wehrmacht au luptat formaţiunile militare con- KIlMlir din luptători antistalinişti din Estonia, Letonia (Batalioane- ,,‘u Inima”), Lituania,
Polonia, Belarus, Ucraina (provenind din H», ml/.iţia Naţionaliştilor Ucraineni, condusă de Stepan Bandera), HIMM.I (i.izacii lui Ivan Kononov, Brigada lui Bronislav Kaminski şi ţtni .Li tic eliberare rusă a generalului Andrei Vlasov) şi din Caucaz. IM mitd, Wehrmachtul a beneficiat pe Frontul de
Est de aproape două HtiliM.iiic de soldaţi, fiecare cu motivaţia sa (predominant a fost însă IHid'ulşevismul fervent), dar aproape toţi au fost dispreţuiţi de Hitler 1*^ «inaderente rasiale şi trataţi în consecinţă.
323
între momentul declanşării atacului german surpriză asupra UH Vt la 22 iunie 1941 şi 2 iulie 1941, când a început efectiv ofensiva trupei» •• româno-germane prin forţarea Prutului, s-a petrecut ceea ce s-a numii „pogromul de la Iaşi”, în care au fost implicate atât trupele germum» concentrate la
Iaşi în vederea ofensivei antisovietice, cât şi milit.uii *i autorităţile române. Motivul invocat ar fi fost actele de spionaj sl t botaj ale evreilor în beneficiul sovieticilor. Pe fondul isteriei genei al* antibolşevice şi antisemite, între 26 şi 30 iunie 1940, circa 1500 de evml au fost masacraţi prin împuşcare
pe străzi sau în curtea poliţiei tlm Iaşi de către soldaţii români şi germani, în condiţii şi responsabilii HI neclare, iar alţi 2713 evrei au murit de foame, sete, asfixie şi mi/eili» în cele două trenuri ale morţii, în care au fost evacuaţi din Iaşi i • Călăraşi, sub paza autorităţilor române (jandarmi şi poliţişti
loc ah) înainte de angajarea terestră a trupelor române peste Prut, o pu ternică grupare de nave sovietice atacase la 26 iunie 1941 baza na\ *U din portul Constanţa, dar răspunsul distrugătoarelor „Regina M ♦ ria” şi „Mărăşeşti”, împreună cu loviturile bateriei de coastă gi ni" ne „Tirpitz”, i-au obligat
pe sovietici să se retragă la Sevastopnl . H pierderi grele, crucişătorul „Moskva” fiind scufundat, iar „I lai Cu grav avariat. în aceeaşi zi, pilotul Horia Agarici, la bordul unul * i on de vânătoare „Hawker Hurricane”, a atacat singur o formaţi* *b nouă bombardiere sovietice, doborând trei dintre ele;
peste i ăl* vn
flit*, nn|ia sa, Victoria Agarici, şefa organizaţiei de Cruce Roşie din Iti'iii.iii. asigura o atenţie specială îngrijirii evreilor dintr-unul din Iii util IU* morţii, plecate din Iaşi spre Muntenia.
i .unpania româno-germană pentru eliberarea Basarabiei şi Buco- V*M, i ,i început în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, atunci când Armata * ’ a lomandată de generalul Petre Dumitrescu, a început forţarea h»»uilui, Cernăuţiul fiind curăţat de bolşevici pe 5 iulie, iar Hotinul I1* Iulie, astfel încât pe 9
iulie, Bucovina de Nord a reintrat sub con- ţiului l lupelor române. Pe 17 iulie 1941, Armata a 3-a a atins şi a atacat IIMI * loriificată „Stalin” a Nistrului, în zona Moghiliov. Simultan, la •M,I Armata a 4-a, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, a începi • fi I iulie forţarea Prutului pentru
eliberarea sudului Basarabiei. Ih|'» u* Nistrul a fost atins pe 8 iulie 1941, efortul principal a fost iu.Io plat spre Chişinău, care a fost eliberat la 19 iulie. Pentru a nu ii in,, I i II ite, ultimele unităţi ale Armatei Roşii s-au retras peste Nis- l• o f» iulie, ceea ce a însemnat eliberarea completă a
teritoriilor
MMM incsti răpite de sovietici prin ultimatumurile din 1940. Generalul Ptiu I Mimitrescu a recunoscut atunci că fără germani (Armata a 11-a §*' MI.m.i) „nu am fi putut face reîntregirea neamului”. Campania de 11 ,1. /ilc din Basarabia a evidenţiat gravele carenţe de înzestrare şi I*#* |, ii111* ale
Armatei Române, ce au fost în schimb compensate prin Multului şi entuziasmul formidabil al militarilor de toate gradele, ui- tNHo iie pentru experimentaţii soldaţi germani şi descurajante pentru Ui nuli ul sovietic. Memoriile postbelice ale unui locotenent în Divizia IM Iul,mierie, Dumitru Arapu,
participant direct la operaţiuni, oferă l»it,i .unarnice detalii privind realităţile Armatei Române pe câmpul i* lupi a, dîncolo de triumfalele rapoarte, comunicate şi declaraţii ofi- Mal* In ciuda tuturor sacrificiilor asumate şi a eroismului soldatului tMluitu, înaintarea noastră a fost oprită pe un
aliniament circular for-
Mi u .f localităţi fortificate, Divizia a 10-a aflându-se la vest de linia
>
11 • I*»11 Tatarka. Precaritatea acestei situaţii era compensată doar de llfll'i, lunea armamentului sovietic. (...) Muniţia era atât de puţină, IM, >I lolosirea tehnicii era tot atât de limitată ca şi într-un poligon de Ifuiu 11 in timp de pace, iar ca urmare, pierderile erau destul de grele, li1 uii. .i militară era
grea, fiind expusă ca ţintă pentru aviaţie şi pentru
Fotografie realizată de plutoanele de propagandă române înfăţişând dezgropa rea în 1941 a românilor ucişi de NKVD-ul sovietic la Orhei, atrocităţi săvârşite dup * cedarea Basarabiei ca urmare a ultimatumurilor Moscovei din iunie 1940.
bateriile inamice, fără posibilitate de ripostă pe măsură. Nivelul pin derilor noastre era de nejustificat. Au fost ordonate numeroase atm un punctuale, necoordonate, insuficient pregătite de artilerie, fără nl< in şansă de reuşită.” Numai în bătălia de la Ţiganca, din 4-12 iulie 1911 în decursul căreia
Armata Roşie a opus o înverşunată rezistenţa. \i mata Română a pierdut 4.271 de soldaţi morţi, 12.326 răniţi şi (> M dispăruţi. Cumplit şi nejustificat de mulţi. Costul total al eliberai 11 Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub sovietici a fost de 24 396 de < • ■ mâni morţi, răniţi şi dispăruţi. La acea
vreme, 75% dintre recruţii \» matei Române erau ţărani, iar circa 50% dintre aceştia erau anali alţ t Deşi partidele istorice (IuliuManiu şiDinuBrătianu) nu au Ibsl *1. acord cu angajarea Armatei Române peste Nistru, alături de Weln macht, în teritorii ce nu aparţinuseră niciodată României, mare-a Ini
Antonescu (fusese avansat la 21 august 1941) a decis acest lucru, dm considerente politice şi militare, fără a pune „niciun fel de condiţii (conform cu declaraţia sa din 31 iulie 1941) celui de-al Treilea Rol» l> exceptând permanentele solicitări de armament modern, ce lip*»* »*
326

loi române. Impardonabil de naiv pentru un conducător de tttit Anlonescu se gândea că va putea pretinde (cavalereşte desigur) | IIIH. I ului, după război, retrocedarea Ardealului de Nord, prin anu- ld11.11 >U latului de la Viena. Afirmând acest obiectiv strategic legitim ||* 1.1 i a şi recucerirea
Basarabiei şi a Bucovinei), Antonescu consiliu * i a România se afla în competiţie directă cu Ungaria hortistă.
I » M) august 1941, prin Acordul româno-german de la Tighina, ÎNMIII istria, adică teritoriul dintre Nistru şi Bug, a intrat în admi- *»•**• i aţia autorităţilor române (fără a fi anexat, pentru a nu fi con- itdi iat o compensaţie în locul Ardealului de Nord). Profesorul de tio pi (.hcorghe Alexianu a
fost numit guvernator al acestei provin- i ii .1. li istă amintire pentru români. Aceasta deoarece, chiar dacă mlmlulslraţia românească a adus un real spor de calitate a vieţii lo- i dl ni* Hor (şcoli, spitale, biserici, aprovizionare cu produse, comerţ) IM • • miparaţie cu mizeria sovietică cunoscută de ei,
în lagărele de toni mirare improvizate de autorităţile române în Transnistria iM ^.l.movka, Domanovka şi Akmecetka) şi-au găsit sfârşitul, în «•Miliţii groaznice (tifos, foame, împuşcare în masă pentru „preveniţii * »epidemiilor), zeci de mii de evrei şi ţigani deportaţi din Basara- lilti il bucovina
până în vara lui 1942.
i hiar dacă propaganda comunistă a făcut multă gălăgie pe tema (MMM« I lupte antifasciste a ilegaliştilor români împotriva crimina- lulnl regim antonescian, în realitate lucrurile nu s-au petrecut nituit* uni în acest fel. în primul rând, până la 22 iunie 1941, când ♦ M i mania a atacat URSS-ul,
comuniştii români, atâţia câţi mai erau IM liber late, nu puteau întreprinde acţiuni, fie acestea doar de propa- |-nHla. prin manifeste, împotriva aliatului nazist al Uniunii Sovietice iMMimm Pactului Ribbentrop-Molotov. în al doilea rând, majorita- »M . nmuniştilor români (din cei aproape 800-1000)
erau fie internaţi IM I igarele din Caransebeş sau Târgu-Jiu (grupul Gheorghiu-Dej), fie i» illiiu la Moscova (grupul Ana Pauker). Actele de sabotaj împotriva IM» in ii de război germane (temă a multor filme de ficţiune sau roii, MU din epoca comunistă), precum cel al lui Filimon Sârbu, prins t< i
ulat la Jilava pe 19 iunie 1941 pentru aruncarea în aer a unui il« l'M/ii de armament german din Constanţa, au fost sporadice.
O victorie cât o înfrângere (după cum bine a punctat Florin (!«m stantiniu) a fost pentru Armata Română ocuparea Odesei (8 augiN 16 octombrie 1941), oraş-port de mare importanţă strategica, «a pitală desemnată a Transnistriei. Campania a început pornind d»| la percepţia greşită a lui
Antonescu că avea în faţă o victorie ivlaiu uşoară şi refuzând a accepta un ajutor militar german mai consist» ni (aviaţie, trupe specializate, artilerie grea). Aproape 98 000 de oslaţl români din cadrul Armatei a 4-a au plătit cu sângele şi viaţa lor ,u»îhî orgolii şi evaluări greşite ale Comandantului de
căpetenie al Arma!» i Române, proaspăt avansat mareşal la 21 august 1941. Sovieticii IM MI ganizaseră o apărare foarte puternică, pe mai multe linii defensive, acestui port la Marea Neagră, astfel încât Armata Roşie a fost cap.ibil i de contraofensive, cu greu respinse de români. Neavând vreo îndoiţi
M asupra viziunii sale strategice şi nemulţumit de eşecurile asediului Antonescu l-a destituit la 9 septembrie 1941 pe generalul Nicolac ( lu percă, comandantul Armatei a 4-a, care nu-i împărtăşea concepi ni* Până la urmă, trupele Armatei Roşii au fost evacuate pe m.n* (Odesa nu a fost cucerită prin
capitulare, ci prin abandonare), lăsA nd I it urmă echipamentul militar şi alte facilităţi distruse, dar mai ales /»♦ i de kilometri de tuneluri subterane înţesate de partizani şi comun Iţii fanatici. Aceştia, la 22 octombrie 1941, au aruncat în aer fosta clădii# a NKVD-ului, în care imprudent se instalase
comandamentul I >i\ UI ei a 10-a Infanterie, producând, potrivit istoricului Manuel Stănes» u, 135 de victime (79 ucişi - inclusiv generalul Ioan Glogojeanu, coin.m dantul diviziei, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), dintre care 128 de români «* 7 germani. Imediat, generalul Iosif Iacobici, noul comandant
numii al Armatei a 4-a, cu aprobarea directă a mareşalului Ion Antone . u, a ordonat represalii: executarea a 200 de comunişti pentru lie».n* ofiţer, 100 pentru fiecare soldat şi luarea de evrei drept ostaln i iu se cunoaşte exact numărul (de ordinul zecilor de mii) celor exu ut aţi cum nu se ştie nici câte
mii de evrei au fost duşi la Dalnikşi mit raliul i „în toate intersecţiile, se aflau spânzurători de mărimea unei poi |i «I# fotbal, dar unde, în locul unui portar viu, se puteau vedea zece sau n* »i multe corpuri spânzurate, de ambele sexe şi de toate vârstele. Mai al» * noaptea, la lumina farurilor
maşinilor, era impresionant să vezi a»« M.
HWI1'" ut re fugeau, mărindu-se pe pereţii clădirilor. în rigole, de-a *11 străzilor, erau cadavrele celor împuşcaţi, interzis a fi ridicate, .1 întreţine spaima populaţiei. N-aş putea preciza numărul vic- llliu l« * i \ îşi aminteşte locotenentul Dumitru Arapu, martor ocular U »‘-.i, imediat după executarea
represaliilor. Acelaşi ofiţer nota în Mtu'im nle sale, publicate abia în 1990, cum ofiţerii şi subofiţerii ro- mânt puneau deoparte din raţia lor de mâncare, adesea insuficientă, |MMim a hrăni familiile localnicilor la care erau încartiruiţi, ciocola- U |i bomboanele fiind rezervate, aproape în totalitate,
înfometaţilor »M| M i uşi sau ucrainieni. în octombrie 1941 s-a defilat cu entuziasm uih Arcul de Triumf pentru a sărbători cucerirea Odesei, cu un JHH uman necunoscut (98 000 de militari români) opiniei publice liMu.Uu şli. Spre comparaţie: în noiembrie 2003, atunci când au muţi» in Alganistan
primii doi militari români (Silviu Iosif Fogăraşi şi Mih »il Samuilă), a fost o mare agitaţie mediatică în toată ţara, cu ce- fcMimnli solemne la cel mai înalt nivel şi generozităţi materiale com- |*m Horii, dar care însă nu s-au mai repetat la următoarele pierderi fHuhlncşti, la fel de tragice, pe timpul
misiunii ISAF.
Mai eşaIul Antonescu a fost pe deplin conştient de gravele carenţe tMimulate de Armata Română în cei douăzeci de ani interbelici mii ompetenţe, neglijenţe) şi care cauzaseră atât de multe sacrificii MMI in cucerirea Odesei, afirmând în decembrie 1941 că „totul
Ulmi rtii'ii pe frontul de est a unor ofiţeri români.

trebuie revăzut, totul trebuie refăcut”, deşi el însuşi făcuse parte tlliţ sistem (comandant al Şcolii Superioare de Război în 1927-1930, al Marelui Stat-Major în 1933-1934, ministru de Război în guvt i »»*»l Goga - 1938). Ocuparea Odesei, dincolo de triumfalismele şi |>i»»»* dele prin care românii
se pricep atât de bine să-şi camufleze slăbi» Iu nile şi greşelile, a avut drept consecinţă intensificarea presiuni Im Iu! Stalin asupra lui Churchill pentru a declara război României produs pe 5 decembrie 1941). Tot aşa Hitler l-a presat pe Antone*» u să declare război Statelor Unite, după atacul
Japoniei (care era pui I» * Axei Berlin-Roma-Tokio, la care aderase şi România) de la Pearl II »» bor, act consumat de România pe 12 decembrie 1941, dar nelual »»| seamă de americani, decât pe 5 iunie 1942. Prin eşecul Wehrma» I» tului de a cuceri Moscova înainte de venirea cumplitei ierni
rus»»!» Blitzkrieg-ul şi implicit unica şansă de victorie germană se prâbu ,»* în tot acest timp, trupele Armatei a 3-a au purtat în septeinluiij 1941 lupte crâncene pentru apărarea Niprului de contraatacul il» MI vietice. Ulterior, în octombrie 1941, alături de Armata a 11-a genuuuA Armata a 3-a
română a desfăşurat, la nord de Marea Azov, operaţiuni ofensive, care, împreună cu ocuparea Odesei, au deschis drumul %|•»# peninsula Crimeea şi cucerirea Sevastopolului, port strategic la Mu. » Neagră. Victoria a fost obţinută de trupele germano-române abia i«i urma unui asediu de şase luni
asupra strategicului oraş-port S» \ aft topol, pe 4 iulie 1942, în timpul căruia s-au distins şi trupele Di\ 1/iM a 4-a de Munte, comandate de generalul Leonard Mociulski. ( <»i |»u| 6 armată comandat de generalul Corneliu Dragalina (fiul general»» lui Ion Dragalina, căzut pe front în 1916), a luptat în
mai 1942 la »»•! de Harkov, în cadrul Grupului german de Armate Sud. în luptei» • I* *» Crimeea şi din peninsula Kerci s-au distins Detaşamentul Moloil/at Colonel Radu Korne” şi Corpul de Munte, comandat de genei aiul Gheorghe Avramescu. Controlul germano-român asupra Crimeei «t permis
înaintarea spre Caucaz, acolo unde se aflau bogatele zăcămluw de petrol, vitale pentru continuarea războiului de către Wehrma» l»i La începutul anului 1942, a survenit conflictul dintre mare al*.| Antonescu şi generalul Iosif Iacobici, ajuns în poziţia de şef al Mu» lui Stat-Major. Acesta nu a fost de
acord cu trimiterea altor 13 dlvlfM
VINIIMII «Ir munte în acţiune pe Frontul de Est (foto: ECPA)
11 MIi| ul de Est (ele ar fi fost necesare, în viitor, pentru „încheierea •MM.I, Iilor cu Ungaria”), potrivit solicitării lui Hitler, acceptată de AMIHIU i u, drept pentru care Iacobici şi-a dat demisia, fiind înlocuit 1=» iiiitl docilul general Ilie Şteflea.
I'ulrlvit directivei strategice a lui Hitler din iulie 1942, forţele prin- 'i -«••> "I e Wehrmachtului pe Frontul de Est au fost divizate pentru MI» i iih .1 simultană a două obiective, petrolul din Caucaz (Baku, Gro- MM i Moikop) şi Stalingradul de pe Volga. Ca urmare, cele două armate |ttm*lnr s au
îndreptat şi ele spre cele mai îndepărtate de ţară teritorii 1173, atunci când trupele muntene ale lui Radu cel Frumos au jitii <(11 oastea otomană a lui Mehmed al II-lea. Tot în 1942, s-a produs ft •' lilmhurea radicală din politica lui Antonescu faţă de evrei prin sto- |Wti »deportărilor în Transnistria (la
13 octombrie 1942) şi refuzul său il* * iplli ,i „soluţia finală” pentru cei rămaşi în Vechiul Regat, ceea ce a Iwt» mnot salvarea a circa 300 000 de evrei de la exterminarea nazistă.
\mărul dezastrului: 1943-1944
In monografia înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalin-
/ istoricii militari Mihail Vasile Ozunu şi Petre Otu au încercat să
.........................nedreptatea ce li s-a făcut ostaşilor români din Armatele a 3-a
ii > i i, care au luptat în bătăliile de la Cotul Donului şi, respectiv, la
Stalingrad. Despre aceştia, istorici şi memorialişti, îndeosebi sovlelli i dar şi germani (Victorii pierdute, de Erich von Manstein, sau /\NHM tirile unui soldat, de Heinz Guderian), insinuează că ar fi coruri llllH punctele slabe ale încercuitei Armate a 6-a germane, resimţind o ti li I paralizantă faţă de
tancurile sovietice şi, în consecinţă, ar fi pAuliri prea uşor poziţiile. Generalii germani au trecut sub tăcere faptul t m Germania nazistă nu-şi îndeplinise obligaţiile de asigurare a unul m 1 mament corespunzător aliaţilor români, aşa cum solicitase mari'Ştllul Antonescu şi promisese Fiihrerul.
Mareşalul A.I. Eriomenko, puii li1 pant la bătălie, vrând să demaşte şi să dea o replică usturătoare foyMltfl 9 săi duşmani de moarte de la Stalingrad, care prin memoriile lor lai i £ ficau istoria celui de-al Doilea Război Mondial, afirma (într-un volum publicat la Moscova în 1958 şi tradus imediat şi în
România ilc*||MA de Editura Politică) că principala cauză a victoriei URSS era „sup* o m oritatea orânduirii noastre socialiste asupra noii ordini instamal» »t*» C fascişti în Germania şi introduse în ţările subjugate de ei”. fl
Intr-adevăr, generalii sovietici au identificat corect cele douft mai I J unităţi române comandate de generalii Petre Dumitrescu (Armala a 3-a, la nord-vest de oraş) şi Constantin Constantinescu Klaps (Al I mata a 4-a, la sud de oraş), ce asigurau flancurile Armatei a (» t I I generalului Friedrich
Paulus, drept punctele vulnerabile ale tuli* m gului dispozitiv de atac german asupra Stalingradului. Celoi ♦ 1 *
armate române li se repartizaseră câte un front mult peste capa» II * tea lor, 180 km pentru Armata a 3-a, în Cotul Donului, şi, reapn iu 250 pentru Armata a 4-a, în Stepa Calmucă. Militarii români au !»»i| 1
slab înarmaţi, nu aveau artilerie grea, iar puţinele lor tunuri anin n» m Pak fuseseră poreclite de ruşi „ciocane în uşă”, deoarece nu pun ui străpunge blindajul celebrului tanc T-34. în aceste condiţii, eonii * i ofensiva Armatei Roşii declanşată pe 19 noiembrie 1942, prlnli **ri 1 formidabil baraj de
artilerie (inclusiv prin înspăimântătoarele .mm cătoare de rachete reactive Katiuşa), a prins, ca într-un cleşte, ll.m» n rile dispozitivului german reprezentat de subţirele linii de apă iau *||
celor două armate române şi a cunoscut un succes rapid. Rămaşi I muniţie în fata interminabilelor valuri sovietice de tancuri şi inluriM
> > T
rie, trupele celor cinci divizii constituite în Gruparea General Mlinii f
|««* u AU lost încercuite şi nevoite să se predea la 24 noiembrie. Iniţial | H i o ut că generalul Mihail Lascăr, decorat de Hitler cu Frunze de ilu n l,i i i ucea de Fier (dintre ne-germani, doar mareşalul finlandez MIM * ih» im mai fusese astfel onorat), ar fi pierit în luptă. După nu IhMlHimp. acesta a
reapărut drept comandant al diviziei de voluntari Itnmim din Armata Roşie „Horia, Cloşca şi Crişan” şi a devenit unul lliu pionii de bază ai instaurării regimului comunist în România. La * i!n nul >rie 1942, Armata a 4-a română şi Armata a 4-a Panzer au
|n,« tu distruse în asaltul diviziilor Armatei Roşii. Pe 2 februarie 1*4» |»r« uspăt avansatul feldmareşal Paulus s-a predat necondiţionat tm i. II, dor, împreună cu resturile armatei sale, numărul prizonieri- U* ♦•,!(» andu-se la circa 90 000. România era principalul aliat al celui »k *1 lu dea Reich
(mai important ca număr de divizii angajate de- Mlhnlln sau Ungaria), iar pierderile Armatei Române (morţi, răniţi, dtlp n uţi) au fost de circa 140 000-150 000 de militari. Aceste pierderi ilea/.ă astăzi cu întreaga populaţie a unor oraşe precum Piteşti |)t\ * IV5 000 de locuitori) sau Sibiu (147 000 de
locuitori), care în fa "i1 de două luni ar dispărea complet, în urma unui cataclism ge- IIH *»i • le o decizie politică greşită. Pe 25 octombrie 2015, la Rossoşka UI km NV de Stalingrad, actualmente Volgograd), a fost inaugurat I iimiinil de Onoare al Militarilor Români căzuţi la Stalingrad, reunind
osemintele militarilor români înhumate anterior în 70 de cimi- lli» militare din regiune.
Vallngradul, numit în epocă de unii „un război al şobolanilor”, a III*» mn.it pierderea iniţiativei strategice germane pe Frontul de Est şi mi puik t de cotitură în cel de-al Doilea Război Mondial, după care tHM mania nazistă nu şi-a mai putut reveni. Germania a intrat definitiv lll *1» l» nsivă
generală în urma pierderii marii bătălii de tancuri de la Plhl .din vara lui 1943. Ieşirea Italiei fasciste din război prin arestarea i*" Uussolini în iulie 1943 şi armistiţiul semnat de mareşalul Pietro IMJ.M IIO cu anglo-americanii debarcaţi în Sicilia au fost elementele Mi* ni dus la dezagregarea Axei
Berlin-Roma-Tokio.
\ nul 1943 a marcat şi începutul negocierilor secrete de pace ale fHmAmlor cu aliaţii, pe care politicienii români au crezut că le pot pniM in dulcele stil al târguielilor levantine cu care erau obişnuiţi.
Interesele vitale ale românilor, obia lls • 1* lor strategice (recuperarea teritoriil<»i |»i»» dute în 1940 şi asigurarea independenţi i H suveranităţii statului român) nu mal |»A reau deloc asigurate de alianţa (IK'MIIA|) cu Germania nazistă. Irezistibilul iu A lug al Armate Roşii se apropia dinei in timp ce
la vestul ţării, germanii oi upa*» *A total Ungaria în martie 1944, atuin l «l«it| au simţit că ungurii vor să se despi luda iii Axă. O pace separată cu aliaţii anglo a im» ricani era marea speranţă (în fapt o llim») a politicienilor români, potrivit unei um, I ce ecuaţii geopolitice: „Nemţii să i Iniia p* ruşi,
iar anglo-americanii pe nemţi' I A fost chiar aşa, mai ales că aliaţii stabiliseră deja la conferinţa de l.i» * sablanca principiile capitulării necondiţionate şi ale respingem UIM»| păci separate. în plus, Roosevelt şi Churchill nu-1 puteau ignoi » i» Oncle Joe - Stalin, deoarece anglo-americanii aveau o
vitală nevul# »lt» permanenta presiune în est a Armatei Roşii pentru reuşita plănui • l* lor de debarcare în vest (operaţiunea Overlord din 6 iunie 1944), IJ» i)M cierile românilor cu aliaţii s-au purtat, cu ştirea şi consimţământul iul Ion Antonescu, chiar dacă unele discuţii au fost iniţiate de opo/lţ »•
IM paralel: mai întâi la Ankara, de ministrul Alexandru Cretzianu i|«iH la Cairo, de prinţul Barbu Ştirbey (trimisul lui Iuliu Maniu, dai * M binecuvântarea lui Antonescu), şi, în final, la Stockholm, de mlniiiMil Frederic Nanu, sub îndrumarea lui Mihai Antonescu, cel mi* >i« dase (prea târziu) la
Roma şi o desprindere din război a RomamH simultană cu cea a Italiei mussoliniene. Un rol semnificativ in a*»*»* demersuri l-a avut şi principesa Martha Bibescu, datorită reiaţi lini |i influenţei sale în lumea aristocratică occidentală.
în primăvara lui 1944, aviaţia anglo-americană lansa deasupi i Mu mâniei un fluturaş ce conţinea răspunsul aliaţilor la târguiala • < t pentru armistiţiu a românilor: „Naţiunile Unite au vorbii! Rom mi după trecerea Prutului de către armata rusă, dl Molotov a dn !.»• M
334

Una dintre cărţile poştale militare, distribuite gratuit soldaţilor de pe front pentru corespondenţa cu cei de acasă, conţinând o imagine ce sugera faptul că Hitler ar fi ţinut seama de opiniile lui Ion Antonescu.
li n»i\ fi nul sovietic nu intenţionează să anexeze teritorii româneşti, Hfel 11 himbe structura socială actuală a României. De asemenea, I *11 Millnl ov a mai declarat că începutul restaurării frontierei din 1940 I (fiii »* icocuparea Basarabiei răpite în iunie 1940, n.a.) a fost făcut I |h t Ilupele
sovietice au pătruns în România numai din motive de ; io in» utilitar (şi trupele române trecuseră Nistrul în 1941 tot din mo- »»** .li ordin militar, n.a.). Guvernul englez şi cel american au fost MM Ml,iie şi au aprobat cu satisfacţie această declaraţie. La Londra, dl liili H .i subliniat din nou că
principiile statornicite la conferinţa de la (viu MII asigură statelor mici continuarea existenţei lor individuale, t» *»*lr două declaraţii, care nu fac decât să confirme linia politică tra- u * d» ( luirchill, Roosevelt şi Stalin, spulberă minciunile cu care de IM»I ml propaganda nazistă s-a străduit să
aservească poporul român ♦ tiptil (lor expansionismului german”. Până la urmă, condiţiile mi- M" di de armistiţiu prezentate guvernului român la 12 aprilie 1944 *1 muniţiile de Molotov la 2 aprilie, având acordul SUA şi al Marii llMhmll, au fost respinse de Ion Antonescu la 15 mai 1944, deoarece
Hi ph /rulau suficiente garanţii privind integritatea şi independenţa
.......................................lei la trecerea Armatei Roşii. In ceea ce priveşte soarta nego-
I» * lini guvernului Antonescu, prin Frederic Nanu, cu ambasadoarea MI ii I ii a în Suedia, Alexandra Kollontay, a rămas - vorba diplomatului f ii ,igu Djuvara - „misterul telegramei din Stockholm”. în schimb, IMII Antonescu, care s-a bucurat tot timpul de respectul şi încrederea '.ii 11 II Ier, îl
asigurase chiar şi după Stalingrad pe Fiihrer de loialitatea n p.'i ională şi a Armatei Române în războiul antibolşevic, chiar dacă )« " In m,I lor întâlnire directă, din 5-6 august 1944, a făcut-o sibilinic, IH . undiţii rămase controversate.
Mul puternicul mareşal Ion Antonescu a fost prima victimă a •Ui usei propagande pentru cultul personalităţii sale (Ceauşescu a gAiii l.i fel), care s-a derulat pe timpul cât s-a aflat la putere: până în «iiMinentul destituirii sale la 23 august 1944, el a fost convins că ţara im • • .igă şi toată armata îl
urmează cu credinţă în politica şi deciziile •HK A t estarea sa nu a produs nicio împotrivire sau acţiuni de salva- » -lin partea vreunui segment al armatei, care a urmat in integrum «nhnul regelui Mihai, cel pe care mareşalul îl ignorase la modul
umilitor. Nu puţini generali şi ofiţeri superiori îi erau de-a dreptul ostili mareşalului, din cauza durităţii şi aroganţei cu care îşi afirm,» şi impunea punctul de vedere, adesea discutabil.
Cât despre soldaţi, cei care plătiseră cu sângele lor deciziile poliii ce ale mareşalului, au trebuit să suporte, în plus, din partea ofiţerii»" şi subofiţerilor, pe lângă groaznicele privaţiuni ale războiului, şi abu zurile frecvente create în urma reglementării bătăii în armată, inii»* dusă de Antonescu
pentru întărirea disciplinei (deşi bătaia soldaţiI»»»
recruţi de către ofiţeri si subofiţeri avea rădăcini adânci în Armai*
>>>>
Română). Nici măcar presa militară dedicată lor (Soldatul, Victoria Sentinela) nu mai ajungea la soldaţii de pe front „aşa cum se obişnui,» înainte”; cu atât mai puţin marile cotidiene din ţară (Universul, Curen tul, Timpul), după cum raporta confidenţial şi cu îndreptăţit reproş către Corpul de Munte,
la 1 aprilie 1943, comandantul Diviziei I Munte, generalul Constantin Vasiliu Răşcanu: „Nicio armată nu *,» poate lipsi de acest instrument al războiului modern, atât de necesai şi de folositor pentru susţinerea unui moral ridicat şi combaterea zvoni» rilor lansate în mod tendenţios de inamic. (...)
Toate redacţiile ziaivl» ■< germane trimit pe front jurnale gratuite pentru ostaşi. Argument» I* parlamentare din vreme de pace: „lipsă de fonduri”, „tranzacţiuni etc. nu pot acoperi lipsa de eleganţă a celor care îşi urmează în intei i»" nestingheriţi programul liniştit şi comod de mai înainte!” In ţară,
In tensa propagandă în sprijinul alianţei cu Germania lui Hitler nu a ,i\ ui vreun efect semnificativ asupra opiniei publice, care a fost şi a răni,» francofonă, probritanică şi profund antibolşevică. în februarie 1SM I comandantul Armatei a 3-a, generalul Petre Dumitrescu, era nev»»il să ceară „cele mai
drastice măsuri în contra acelor ofiţeri, suboliţ» M şi ostaşi” care ascultau emisiunile posturilor de radio inamice atât I» aparatele unităţilor, cât şi la cele particulare, de la locuinţe”.
Ca o ironie a istoriei, abia după 1990 Ion Antonescu s-a buciii »> mai ales în rândul unei bune părţi a generalilor şi ofiţerilor supnt ori români (atinşi de excesele naţionaliste provenind din reziduu rile naţionalism-comunismului ceauşist cu care fuseseră inoculaţi tinereţe), de popularitatea şi
veneraţia, uneori vecină cu fanatismul de care nu avusese parte cât timp s-a aflat la putere. i
Tot în 1943, la 2 octombrie, în urma unei intense campanii de i'iopagandă şi a presiunilor fizice şi morale exercitate de activiştii l'i IdR, conduşi de Ana Pauker, alături de autorităţile politice şi mi- lilare sovietice, asupra prizonierilor de război români (mulţi căzuţi IM I aptivitate la Stalingrad, dar
puţini ofiţeri şi majoritatea soldaţi şi tibofiţeri), guvernul URSS a aprobat înfiinţarea, pe teritoriul său, a Diviziei 1 de voluntari români „Tudor Vladimirescu”. Divizia „Tu- l"i Vladimirescu”, comandată de colonelul (apoi generalul) Nicolae ' nnbrea, unchiul dinspre mamă al viitorului regizor Sergiu
Nicola- • •»» u, a servit după 1945 drept vârf de lance sovietic nu doar la tre-
• ica Armatei Române de la veston la rubaşcă, dar şi pentru comu- »M/,irea întregii ţări. Prin Decretul nr. 125 din 20 iulie 1951 şi până "i 1959, ziua de 2 octombrie a fost sărbătorită drept Ziua Forţelor Ni mate ale Republicii Populare Române, simbolizând subordonarea |i aservirea
României şi armatei sale faţă de URSS şi Armata Roşie.
N u doar prizonierii români în URSS au fost forţaţi şi amăgiţi să se i«instituie într-o unitate de voluntari ca parte a Armatei Roşii ce lup- ' > împotriva ţării lor. în perspectiva creării unui instrument naţional •ml.\tor în preluarea puterii în statele care urmau să fie ocupate de Alinata Roşie, Stalin a
dispus constituirea Diviziei de voluntari polonezi „Tadeusz Kosciuszko”, sub comanda colonelului Zygmunt IM ilmg, şi a Brigăzii cehoslovace, condusă de colonelul Ludvik Svo- care au fost organizate după model sovietic, cu aparat politic Im oi porat, menit să asigure respectarea liniei trasate de
comunişti.
In timp ce armatele sale se aflau într-o dramatică defensivă pe 11nulul de Est, România a cunoscut în 1943 ultimul an de prosperi- I *M şi linişte, înaintea unor lungi decenii de suferinţe şi împilări de i"i lelul. Raidurile de bombardament strategic americane, pornite de i * I oggia, din Italia, în
primăvara lui 1944, atât asupra Bucureştiului (lirvastator a fost cel din 4 aprilie 1944), cât, mai ales, asupra câm- |o*illor petrolifere şi rafinăriilor de la Ploieşti, erau încă departe (în IV l \ aviaţia americană putea atinge România doar decolând din Ben- pliii/i, Libia). Populaţia „micii Românii”, deşi
afectată de groaznicele !»!« oieri de pe front, avea totuşi asigurate produsele de bază (chiar şi
• i(lonalizate). Regele Mihai - sfidându-i pe germani - îi vizita pe pri-
zonierii americani din lagărul de la Timişul de Jos, iar regina-mam.i Elena intervenea cu eficacitate în salvarea cât mai multor evrei. In timp ce premiera la 1 martie 1944 a piesei Steaua fără nume a scriito rului evreu Mihail Sebastian (acesta semnând sub pseudonim) aw,» un succes nebun pe scena
Teatrului Alhambra din Bucureşti, Teati ui evreiesc „Baraşeum” continua să funcţioneze bine-mersi.
După dezastrul germano-român de la Stalingrad, ale cărui dinu it siuni nu au putut fi acoperite nici chiar prin geniul propagandiştii i\ lui Goebbels, trupele române au intrat alături de cele germane înh • * neiertătoare defensivă, pe aliniamente din ce în ce mai aproape »IM ţară. Epuizaţi,
demoralizaţi, prost aprovizionaţi cu hrană şi echI|M mente, slab înarmaţi, ostaşii români au continuat să lupte, uneori t i* disperare, împotriva inamicului sovietic, care se dovedea covârşitoi T* puternic. Astfel, între februarie şi octombrie 1943, şase divizii rom,tu* (printre care vânătorii de munte
comandaţi de generalii Leonard Mu ciulski şi Ion Dumitrache şi cavaleriştii generalului Corneliu Teoiln rini) au constituit împreună cu 11 divizii germane, un zid de apă nu» în capul de pod din Kuban, după care aceste trupe au fost evacuai» prin peninsula Kerci, în Crimeea. Au urmat la fel de
crâncenele lupi» din Crimeea, care au durat până în aprilie 1944, când Hitler a apmkil evacuarea peninsulei (planul Adler). Se refăcea acelaşi traseu de lupi a parcurs în urmă cu doi ani de trupele germano-române, dar în snu invers: pe 29 martie Armata Roşie reocupa Cernăuţiul, iar Odesa,»» •» mult
prea scump plătită cu sânge românesc, era recucerită de soviet I* I la 10 aprilie 1944, punând astfel capăt guvernământului românesi h* Transnistria. Tăvălugul Armatei Roşii mai putea fi însă, temporar, .la vilit. Ocultată din motive ideologice de istoriografia comunistă a !«• I blocarea primei
ofensive sovietice pe linia Iaşi-Chişinău, din perina*I.» aprilie-iunie 1944: trupele germano-române au reuşit înfrângerea * # lor sovietice în bătăliile de la Târgu-Frumos şi Podul Iloaiei, slalxli zând astfel linia frontului din nord-estul României.
în perioada 4 aprilie - 19 august 1944, România a fost atacat A e dinspre vest de puternica aviaţie de bombardament strategic angl»» americană, care, sub protecţia avioanelor de vânătoare, decolând d» I * bazele aeriene construite de aliaţi la Foggia, pe malul Adriaticii (i au-
338
w

"m 4nhineu cu doi ofiţeri români în interiorul unui punct de comandă pe Frontul fHtf (loto: ECPA)
♦ii" •(>() de avioane pe raid), a lovit puternic îndeosebi zona petrolist din Valea Prahovei, care devenise principala sursă de carburant 411.1 maniei naziste. Apărarea aviaţiei de vânătoare româneşti a fost MUMII abilă, la fel ca şi cea a artileriei antiaeriene româno-germane, .u and pierderi însemnate
(morţi şi prizonieri) în rândul piloţilor i şi americani, internaţi în regim preferenţial în lagărul de la timişul de Jos. Distrugerile provocate rezervelor şi industriei petro- lltm populaţiei, infrastructurii româneşti (căi ferate, gări, drumuri, f»Md»m, clădiri publice) au fost însă foarte mari, slăbind maşina
de
* ol.ni germană şi înlesnind astfel înaintarea Fronturilor 2 şi 3 Ucrai- *»»••• îndeosebi surprinzătorul bombardament aliat de zi asupra
uuvştiului din 4 aprilie 1944, în zona Gării de Nord, a cartierului
• ll i\ Iţa şi a instalaţiilor feroviare, prin numărul mare de victime civile •1 " D de morţi şi 2 162 de răniţi) şi distrugerile importante produse (Miil de case particulare şi clădiri de instituţii), a creat un şoc psiho- h" deosebit de puternic asupra bucureştenilor (mulţi au crezut că »M vorba de un
alt exasperant exerciţiu), care, până în acel moment, •MI . I a parcă într-o iluzorie oază de linişte, pace şi relativ confort.
l'i In aşa-numita „Operaţiune 60 000” (după numărul militarilor
...........................Ini aflaţi în peninsulă) au fost evacuaţi, în perioada 12 aprilie -
11 mai 1944, 120 826 de militari germani şi români din capul de |HI| din Sevastopol spre Constanţa, în principal pe mare, dar şi pe
%
calea aerului, sub permanentele lovii un aeriene, navale şi de artilerie soviet ici Operaţiunea a fost executată cu succes, sul» coordonarea Comandamentului Marinei Române, condus de vice-amiralul Hon.» Măcellariu, fiind angajate toate tipurile »l» nave disponibile române şi germane (Iu clusiv
distrugătoarele NMS Regina Mânu, NMS Regele Ferdinand şi NMS Mărăşc^li) Operaţiunea 60 000” poate fi companii » ca anvergură şi importanţă, doar cu e\,» cuarea trupelor anglo-franceze din C0|
ROM \ N IA > I r. KRMAMA CAMARAZI t>t AZI *1 TCNTRC TOTDZAt NA
Susţinerea frăţiei de arme româno-germane, pecetluită cu sângele vărsat pe Frontul de Est, a reprezentat o temă majoră a propagandei regimului antonescian în perioada 1941-1944.
de pod de la Dunkerque, de către Rayal Navy, şi ambarcaţiuni civile ale cetăţenii»»» britanici, în mai-iunie 1940. La sosirea U Constanţa a militarilor români evacuaţi din Crimeea, majoritatea lihniţi de foame şi epuizaţi, unii după trei ani departe «IM casă (care primiseră drept hrană rece d»».«»
pâine uscată, brânză mucegăită şi nli» bomboane la fel de ieftine), s-a organizai după o penibilă aşteptare, o trecere în revistă de către Mareşal. ( Iu.*» dacă acesta, îmbătrânit şi încărcat de griji, păşea în frunte, pî\i» a că nimeni din suită nu-1 ascultă şi nu-i acorda vreo consideri)I* îşi aminteşte
locotenentul Dumitru Arapu (aflat în rândurile ui»»* salvaţi din Crimeea). Arapu l-a auzit totuşi pe Conducătorul stal ului reproşându-i ministrului de Război, generalul Constantin Pani.»*! cât de prost organizase primirea eroilor săi.
Aviaţia militară română nu a avut amplitudinea celei germ.»»!# (Luftwaffe), britanice (Royal Air Force), americane sau sovietice 1 »» toate acestea, pe Frontul de Est s-au remarcat prin fapte deosel»iii de măiestrie şi curaj mai mulţi aviatori români. în total 38 de |»ll»*)! români de vânătoare au făcut
parte din Flotila de elită Udett. SuMu cotenentul Carol Anastasescu din Flotila II Vânătoare, după ce .»•!•»
PHAI un Liberator, a fost la rândul său lovit (I « ti Ies să moară, intrând cu avionul său IM lin ari într-un alt Liberator: episodul s-a fnii. i ut în timpul raidului american Tidal S\iiti asupra Ploieştiului din 1 august 1943, ifttlilitl cu grele pierderi pentru aviaţia SUA.
A II iul i at în istoria aviaţiei mondiale numele mini piloţi de vânătoare români, precum l Hlhluntin „Bâzu” Cantacuzino, Tudor tjmeunu, Alexandru Şerbănescu, Ioan IM ( tvsare, sau Dan Vizanty, Ioan Milu, nit ii victoriile lor strălucite în duelurile ifilt'uc cu aviaţia sovietică, americană şi ll"ii
germană, unele la manşa avionului
• A U 80, care, în prima parte a războiului,
* ln*«! ilintre aparatele cele mai performante. Spre exemplu, boierul Hiiuwirhist botoşănean Dan Vizanty (având şi un talent actoricesc
imoscut chiar de Agatha Bârsescu), aflat în fruntea Grupului 6 V in.iioare din baza de la Popeşti-Leordeni, format din numai 36 de itlminc 1AR-80, a reuşit la 10 iunie 1944 să doboare 24 din cele 100 de *v IM.IIIC americane Lightning P-38, care decolaseră de la Foggia. Tot \u I rontul de Est, a
făcut minuni celebra „Escadrilă albă”, care a avut (In |»l personal navigant doar femei-aviator, dintre care Mariana Dră- 0M. II. Nadia Russo, Virginia Duţescu, Virginia Thomas, Smaranda u au intrat în legendă, prin curajul şi efortul lor deosebit (câte lh I patru misiuni pe zi) dovedite în salvarea
vieţii a numeroşi mili-
i HI grav răniţi, pe care i-au evacuat spre spital chiar din apropierea linli’l Irontului. Soarta multora dintre toţi aceşti eroi de război a fost
* mnplită după preluarea puterii de către comunişti.
Militarii români şi, de altfel, întreaga armată au fost tot timpul | '* ,i mici, din punctul de vedere al pregătirii şi înzestrării cu tehnică
ii •• lupa mente de luptă corespunzătoare, dar şi al poziţiei lor politice »> militare în cadrul Axei, pentru un război atât de mare. Cu toa- ^ .u rstea, ei s-au comportat vitejeşte şi au rezistat eroic condiţiilor
• mnplite de care au avut parte pe Frontul de Est. Au fost motivaţi
IMZZZZZS3

f •*** - vH > >w XM

l
i* /Ml
IHIU* »U VN At A t 19 * t ft * y

Revista bilunară ilustrată Armata din octombrie 1943

34i
atât de idealul reîntregirii ţării sfârtecate de marile puteri, cal sl .1» imperativul apărării ţării de urgia bolşevică. Tocmai de aceea o lumi parte dintre ei (îndeosebi generalii şi ofiţerii superiori) au cu im* cut după 1945 nemeritata şi tragica soartă ce le-a fost rezervai.» ocupanţii sovietici şi slujitorii
comunişti români ai acestora.
Războiul nostru antihitlerist
Improvizaţia - marea artă a românilor, </«M M blestemul istoriei lor - nu putea lipsi la <u r U moment crucial.
FLORIN CONSTANTINIU despre tulul de la 23 august 1944 în O istorie sini. <•> a poporului român, 2010
Acest război nu este ca acela din trecut. OM* * ne ocupă un teritoriu impune şi propriul M)»< sistem social. Fiecare impune propriul sau »M tem social, până unde înaintează armata Im
STALIN către TITO, la Moscova, în api iIu* CM »
Imediat după 23 august 1944, pe fondul conflictelor mocnii» pentru putere cu „centrul închisorilor”, condus de Gheorghe Ghnn ghiu-Dej, grupul moscovit al Anei Pauker, abia revenit în ţară oilai \ cu tancurile sovietice, a încercat criticarea actului de răsturnau » regimului Antonescu şi întoarcere
a armelor de către România partea Aliaţilor. Stalinista Ana Pauker argumenta că fără „mai*.* greşeală politică” de la 23 august, Armata Roşie ar fi eliberat singm *1 România şi ar fi putut impune imediat un regim comunist. în mai* parte, acesta a fost scenariul aplicat de Stalin în Polonia, Ungaii.»
Cehoslovacia, Bulgaria, mai puţin în Iugoslavia, unde Tito şi parti/ < nii săi i-au alungat singuri pe nemţi şi au eliberat Belgradul. Cril U li* stalinistei Ana Pauker, care cunoştea prea bine adevăratele plănui!

Sl a lin, susţin fără echivoc justeţea |*i< i regelui Mihai de a-1 înlătura pe \*M> «ii* M u de la putere şi anulează orice fel A* u/aţie răuvoitoare că prin actul de la l .MJ-IISI ar fi dat ţara pe mâna ruşilor.
♦ i broşură editată în 1985 de Agenţia im ii IU de presă Novosti, tendenţios in- IIIMI ilii l liberarea României. 1944, se strădui i -«a demonstreze cum Armata Sovieti- H (di sl in acea vreme se numea „Armata ) ,i creat „condiţii favorabile pentru iu i*«i I,I insurecţiei armate antifasciste sub Mindiu
crea PCR (de fapt, era vorba despre Ni Udul Comunist din România)” şi a eli- Ni *1 poporul român de fascism, în timp i Itegele Mihai şi partidele burgheze IM» »i» ,ui să limiteze evenimentele de la 23 |M||usl l,i o lovitură de palat”, solicitând coli*» ndamentului anglo-american „trimite- o * de
urgenţă în Bucureşti a trei brigăzi tta desant aerian pentru a evita acţiunile tfsoluţionare ale maselor”. Aceasta a fost Mmntera („soft”, faţă de cea stalinistă, care Iu .mu ’50 era mult mai „hard”) în care a lini lontrafăcut evenimentul de la 23 au-
La BERLIN I
Carte poştală editată de propaganda comunistă imediat după 23 august 1944, aparent în sprijinul efortului militar pe frontul antihitlerist, dar care urmărea asocierea efigiei lui Stalin de cea a regelui Mihai, a preşedintelui Rooseveltşi a premierului Churchill, precum şi a soldatului sovietic cu drapelele
puterilor aliate.
iiuu 1944 în istoriografia comunistă până IM h)89, prin manipularea unor elemente reale.
IV I februarie 2016, Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse îşi ex- l'ilma îngrijorarea faţă de „tonurile făţiş antisovietice şi antiruseşti” (Manifestate cu ocazia vernisajului unei expoziţii de la Bucureşti des- 11. deportarea în 1945 a etnicilor germani în URSS, insinuându-se 4» ii/.»tor că românii
ar trece în surdină deportarea exterminatorie de * Mir regimul antonescian a evreilor şi ţiganilor în Transnistria din 1 'II 1942; în finalul declaraţiei, purtătoarea de cuvânt rusă adăuga «meninţător că „Rusia nu a uitat de partea cui a luptat Armata Ro-
mână în acele zile” (adică de partea Germaniei naziste). Replk.i m mânească cea mai promptă şi pertinentă a venit după doar câteva / tivi din partea istoricului şi redactorului-şef al Observatorului nulihn colonelul Florin Şperlea, care, sub incisivul titlu „Nici noi nu am ulliu de Pactul Ribbentrop-
Molotov!”, a restabilit adevărul istoric asii|«i «i faptelor şi conjuncturii politice ale acelor vremuri tulburi, râm.i * iată, sensibile şi controversate până în zilele noastre.
Despărţite de douăzeci de ani, timp în care s-au petrecut sthlm bări geopolitice profunde, aceste două luări de poziţie ruseşli tiu vedesc cât de fierbinţi au rămas disputele privind chestiunile Io H. nerezolvate (fie acestea istorice, dar cu repercusiuni în prezenl) o l»i celui de-al Doilea Război
Mondial. Chiar şi printre istoricii roinAnl postdecembrişti, deşi eliberaţi de constrângerile dogmelor ideologii ce staliniste sau ceauşiste, mai sunt suficient de mulţi dintre cei I M. care privesc momentul 23 august 1944 dintr-o perspectivă polii l» strict partizană, fie aceasta făţiş anti sau promonarhică,
naţionalM.» xenofobă sau dimpotrivă...
începând cu 23 august 1944, românii au fost nevoiţi să poarte lup te acerbe, simultan pe trei fronturi: în timp ce se războiau cu foi ţ« I» germano-hortiste în Transilvania, în Ungaria şi apoi în Cehoslov.i. In şi Austria, trupele române, de la locotenent la general, s-au afla! mh o confruntare surdă,
nemărturisibilă, cu foştii duşmani, acum alint‘t sovietici. în ţară, autorităţile române, în frunte cu regele Mihai, au In ceput o bătălie politică, ce a devenit tot mai încrâncenată, cu ocupa ului
sovietic, conflict care s-a transformat apoi în rezistenţă anticomunht.»
•\•
4
Controversa 23 august 1944
Povestea lui 23 august 1944 a fost una dintre cele mai ticăloa .. p mai sfruntate minciuni cu care propaganda PCR a intoxicat popw ui român vreme de 45 de ani. Această minciună era însă vitală pnilnt legitimarea instaurării la putere a PCR. Cameleonismul politic, du gărnicia şi obedienţa
comuniştilor români (sau de altă etnie) laţA •!* Kremlin, năbădăile naţionaliste sau puseurile de orgoliu ale dictau» rilor de la Bucureşti s-au reflectat direct în evoluţia traduceriloi puii

tl. rmnificaţiei zilei de 23 august. Această simbolistică de con- I»M*. i M i \ .1 fost obligatorie la momentul respectiv pentru toţi românii, m M .1 !»•*• i â era vorba de ziua naţională, sărbătorită cu parade militare, |ÎUt MI ui i si lozinci. în condiţiile supunerii totale faţă de Stalin, 23 gtH'1 I ost mai
întâi „Măreaţa sărbătoare a eliberării patriei noas- |tş *!*» • alte glorioasa armată sovietică”: iconografia epocii plasa osta- ItHIVlct u în prim-plan şi puţin în spatele său apărea şi cel român, tlun, uţelt* de uniformă între cei doi fiind minime. în 1954, la doar l«i IUI «lupă moartea tătucului Stalin,
macazul propagandistic a fost ■blMiliat: „23 August” devenea doar „A X-a aniversare a eliberării de H§h liifMil fascist”, deoarece la Bucureşti nu era încă limpede cum vor |MIM lucrurile la Moscova: drept pentru care nu se mai afirma clar ||iu -.i |»e cine eliberase. La cumpăna anilor ’60-’70, se
striga simplu 1* HIIH'A 23 August!”, dar în anii ’80, dimensiunea semnificaţiei lui I • \uptust luase proporţii epopeice, pe măsura megalomaniei ceau- |i«u ajungând a fi proclamat drept „începutul revoluţiei antifasciste |i iulIImperialiste, de eliberare naţională şi socială”.
IM 19*14 însă, în ziua de 23 august s-au consumat, pe lângă geni- It |»tt)ţnbnasele improvizaţii tipice românilor, de care vorbea Florin I tuHiintiniu, şi o sumă deloc glorioasă de ezitări, amânări, mane- ţlf cont propriu, dar mai ales o jenantă fugă de răspundere şi de tHjpMrr directă dovedite de
cvasitotalitatea liderilor politici români tli" *• H moment. Planificată iniţial pentru 26 august, debarcarea lui iMi Anlonescu a trebuit să fie devansată în ultima clipă, pe 23 au- JM I, tlroarece la 20 august ruşii spărseseră frontul româno-german
[¥ li lila laşi - Chişinău, iar Mareşalul urma să plece din Capitală. M • “ir,fiinţă, curajoasa decizie finală de executare şi asumare totală i • i |minierii pentru un act cu consecinţe dramatice asupra desti- UMIMI românilor a aparţinut unui tânăr monarh, de 23 de ani, regele Ml'i'ii I. Alături de el, în acele
momente decisive, s-au aflat doar HM»' M consilieri personali şi generali români. După o discuţie - ste- Hl » »lc i i rea o oră, supusă încă unor controversate interpretări - în MM Ion Antonescu şi-a reafirmat hotărârea de a nu face armistiţiu cu lIlMţn ,i a nu se desprinde de Germania nazistă, regele
Mihai a decis
(în virtutea prerogativelor regale pe care le avea din septembrie IV htl destituirea şi arestarea sa şi a lui Mihai Antonescu, precum şi a pi iu cipalilor membri de forţă ai guvernului antonescian (generalul < «ui stantin Pantazi, generalul Constantin Picky Vasiliu, colonelul Mii» • *» Elefterescu). Marii
lideri politici ai opoziţiei, Iuliu Maniu, Dinu Ib A tianu, Titel Petrescu au fost de negăsit în acele ore cruciale din .» atu zilei de 23 august. Primul care s-a prezentat la Palat a fost comunMul Lucreţiu Pătrăşcanu, viitor ministru al Justiţiei. Cei care i-au pivlu*«9 pe cei doi Antoneşti arestaţi de rege,
pentru a-i preda apoi soviet i» 11« «• pe 31 august 1944, din casa conspirativă aflată în Vatra Luminoasa unde i-au deţinut, au fost oamenii conduşi de fostul ofiţer român. .1* zertor la ruşi în 1932 şi devenit agent NKVD, Emil Bodnăraş, viii»*» ministru al forţelor armate. La fel ca şi în cazul
detronării lui Ales ai» dru Ioan Cuza în februarie 1866, nici în august 1944, după ani» rea lui Ion Antonescu, nu s-a înregistrat vreun act de de opoziţie »li»i partea militarilor sau a civililor la răsturnarea de la putere a Condu cătorului, care se credea iubit şi susţinut de întregul popor (la I» I ■ 4 şi
Ceauşescu). Totuşi, deşi a căutat, Hitler nu a găsit niciun gem • »! român care să preia locul prietenului său arestat, Antonescu.
Această conjunctură şi succesiune a evenimentelor din 23 au pin» 1944, împreună cu acceptarea în conspiraţie (impusă de ire/r.iil i la înaintare a Armatei Roşii) a nesemnificativului PCdR (sub liHMt de membri, majoritatea aflaţi în puşcărie sau la Moscova), alălui I »!* PNŢ, PNL şi PSD, în
complotul Blocului Naţional Democrat (»im stituit pe 20 iunie 1944), pentru răsturnarea lui Ion Antonest u 4 permis mai apoi propagandei comuniste să construiască înln >.H mistificare privind aşa-zisul rol conducător al comuniştilor romani în actul de la 23 august. Regele Mihai nu a avut de ales în
consl it mi »*4 noului guvern, care urma să negocieze (dacă se mai putea lugml# ceva) armistiţiul cu Naţiunile Unite (în fapt cu sovieticii) şi sa i» di zeze dificila desprindere de încă puternica Germanie nazista, d»»Al dintre oamenii care s-au aflat alături de el, la Palat, în acele momi ut# Astfel s-a
născut guvernul general Constantin Sănătescu (ian • • ^ şeful Casei Militare Regale), cu generalul Mihai Racoviţă la A pai 4 re, cu Grigore Niculescu Buzeşti (fost şef al cifrului) la Exk*i n<\ »tt
f Mingi ah* trucată, pe baza căreia propaganda comunistă a susţinut aşa-zisa par- pUNH*1 * gărzilor muncitoreşti organizate de PCdR, alături de armată, la luptele eliberarea Bucureştiului de trupele germane în august 1944.
IM=M. • .tini Aurel Aldea la Interne şi cu generalul Gheorghe Mihail în lauta poziţie de şef al Marelui Stat-Major al armatei.
I'» i At de „jalnică” a fost reacţia clasei politice româneşti într-un UIMIM» nl de răscruce al neamului românesc, pe atât de emoţionant MMI. .1 dovedit a fi comportamentul Armatei Române. Faptele s-au inul nu doar în Bucureşti, ci şi în ţară, pe fronturile din Moldova ţi 11 Marea Neagră. Iniţial
noile autorităţi militare române au oferit IM»IM M 1 lor germani şansa de a se retrage din ţară, fără a intra în con- Ri* • II Armata Română, dar Hitler a ordonat, prin intermediul ge- MM > in Im I lans Friessner, comandantul Grupului de Armate Ucrai- II# Sini. generalului Alfred Gerstenberg să atace
Bucureştiul, pentru « 11 oi ti hi li situaţia. Astfel s-a produs sângerosul atac al Stukas-urilor in* I .îngust 1944: atunci au fost lovite clădirea Teatrului Naţional df |v ( .dea Victoriei, Ateneul Român şi Palatul Regal. în replică, Hi "I • I al Marelui Stat-Major, generalul Gheorghe Mihail, a ordonat HM
11 iţi lor militare române pe care le-a concentrat în Capitală (circa IM «100 de militari) lichidarea centrelor de rezistenţă germane (în lotului Prefecturii, azi Primăria de pe Splaiul Independenţei, la Şcoala
Superioară de Război, azi UN Ap) şi respingerea ofensivei teresl n • I MI zona podului Băneasa-Otopeni. Este un alt fals confecţionat do Mt| zeul de Istorie al PCR, tot pentru ticăloasa legitimare a puterii inimi nişte, fotografia, frecvent reprodusă în manualele de istorie din .mii ’60-’80, cu un
membru al aşa-ziselor gărzi patriotice, „pregătii» »U comunişti”, având arma în mână şi şapca muncitorească pe cap, *114* tând ceva unui militar cu cască, care-1 asculta atent, pe o bai 1» *»ll Mistificator al realităţii a fost şi serialul de televiziune din l'i 1 Un august în flăcări, ce înfăţişa o foarte
puternică reţea ilegala inimi nistă care ar fi acţionat împotriva nemţilor încă înainte de 23 .ui}ţm>l Adevărat este faptul că trupele române, singure, au lichidat păn.l U 28 august toate rezistenţele Wehrmachtului din Bucureşti (alo 1 anii unităţi au capitulat la Gherghiţa), în condiţiile în care primele \
11«| cule ale Armatei Roşii au ajuns în Capitală abia pe 30 august. Tot ulii vărată este şi cifra de aproximativ 130 000 (unii estimează la lot) nuni de militari români, care au fost luaţi prizonieri de Armata Roşu Inii# 23 august şi 12 septembrie (mult prea puţini fiind eliberaţi uit»« l»i|| până la data
semnării la Moscova a Armistiţiului României 1 u A li.MII (semnarea fiind întârziată din cauza birocraţiei britanice din 1 monwealth). Pentru a reduce la maximum şansele de succes »il» cărei opoziţii anticomuniste, sovieticii au impus după 12 seplnnl»» 1* 1944, în mod constant şi abuziv,
desfiinţarea sau demobiliza HM mari unităţi militare româneşti rămase în ţară, simultan cu (1 Im iu rea pe front a tuturor celorlalte resurse militare ale româniloi
Jurnalul scriitorului Mihail Sebastian surprinde destul d» »<»i#vţ starea de buimăceală şi confuzie generală a populaţiei Buiui» *.lu«UM în perioada imediat următoare lui 23 august 1944. Dacă penii 11 ll august Sebastian nota exaltat că „în tot oraşul lumea urlă de II II.IH Antonescu fusese
răsturnat în cinci minute. Noul guvern con .lii»»il Armistiţiul acceptat”, la intrarea primelor trupe ale Armatei l»'»< ** In Capitală pe 30 august, însoţite de unităţile Diviziei „Tudoi VI,».IM..» rescu”, tonul a devenit mai nuanţat: „Lumea în stradă e încă bulin.!» *11 Mari explozii de entuziasm, dar şi
anumită rezervă. Mulţi trei .n..»» uită cruciş la jidanii care aplaudă”. Această reacţie arăta că prnpii^H da Războiului Sfânt nu fusese prea eficace. în fine, la 1 sept»»»»1 • I#

|IM I Mihuil Sebastian consemna crunta Itainai. i are-i lovise pe bucureşteni: „Ne- flil HM i lie, frică, îndoială. Soldaţii ruşi care ŞlHMit'ri lemei (Dina Cocea povestea ieri).
IU re opresc maşini în stradă, dau }N* (♦# şoler şi pasageri, se urcă la volan şi tll«i u Magazine prădate. Azi după-masă, U /ali, II ia, au năvălit vreo trei şi au răscolii »a - a de fier, de unde au luat ceasornice. |l 9«t M II nicul e jucăria lor preferată)”.
I» .lira României din alianţa cu Germani «**• islă şi trecerea de partea Naţiunilor a însemnat pentru Wehrmacht, potri- *li ulm Icului britanic Liddell-Hart, o catas- IffilA *11 .ilogică de dimensiunea celei de la li dingi ad. în 1985, generalul Ilie Ceauşescu Idibi a istoricii comunişti din subordinea
sa) | Nubili al o carte în care afirma că momen- I D august (şi implicit PCdR, care avuse- •r MII l aşa, „rolul conducător”) a scurtat cel
Pentru a-şi legitima accesul la putere şi a-şi credibiliza şi amplifica contribuţia la actul de la 23 august, PCdR a creat şi a hiperbolizat cu insistenţă în arta plastică, literatură si film falsul mit al
i
gărzilor patriotice, formate din muncitori înarmaţi, pe care le-ar fi pregătit şi condus în lupta împotriva armatei naziste. Tablou din 1959 de Gheorghe Şaru. (foto: Călin Hentea)
llt *! Doilea Război Mondial cu, nici mai
Nud! 11 k i mai puţin, decât fix 200 de zile. Acţiunea curajoasă şi riscan- II »* uniunilor a determinat prăbuşirea întregului dispozitiv militar IŞtimm din Balcani (Grecia, Bulgaria, Iugoslavia) şi a deschis Armatei Nn '» poarta Focşanilor (cu linia fortificată aferentă), dar mai ales a asi- |tit -ti 1 uşilor
o cale dreaptă de 500-600 km, prin trecătorile Carpaţilor, Iu!- Budapesta, Viena, Praga.
Momentul 23 august 1944 a marcat sfârşitul a două dictaturi, cea | Iul 1 *irol al II-lea, urmată imediat de cea a lui Ion Antonescu. Am- M» au bucurat de sprijinul, cel puţin tacit, al majorităţii români- IIM NII .111 lipsit nici unele accente entuziaste. Cetăţeanul de rând a «|M 1 al de fiecare dată că
salvatorul instalat la putere îi va aduce mai M* .11 bine şi-l va apăra de ameninţările din jur. Nu a fost chiar aşa. Ilup.U de două dictaturi a urmat - cu un scurt şi tulbure interludiu -

349

o mult mai îndelungată şi cruntă dictatură, cea comunistă. Spn »H osebire de precedentele, dictatura comunistă a fost impusă în K«»n»4 nia din afară, cu forţa, de către sovietici. In plus, faţă de preccdriijH dictatori, regele Carol al II-lea şi mareşalul Ion Antonescu, s.it i »i| I! comunişti Gheorghe
Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu le au l»»*l mult, mult prea inferiori din punctul de vedere al educaţiei, cullmii şi chiar al conduitei morale şi iubirii de ţară. Ceea ce s-a resimţit «lui plin, în modul tragic, al existenţei de zi cu zi a românului.
Eliberarea Ardealului
Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, de fapt cu UltV. d fost semnată la Moscova de delegaţia română (în fruntea căreia Iu »>w numit comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu dintr-o naivă iluzie câ .»•.! I» I putea fi îndulcite condiţiile sovieticilor) în noaptea de 12 spre Mi»|i tembrie 1944. Practic,
Molotov a impus acel document, care, prlnli H interpretare tipic stalinistă a prevederilor sale, a permis preluări a pu terii de către comuniştii români. Basarabia era indiscutabil pin •Ini i la ruşi - prin restabilirea graniţei pe Prut din 28 iunie 1940, AMU U * Roşie obţinea libertate totală de acţiune pe
teritoriul României (la ni ca nişte trupe de ocupaţie), despăgubirile de război erau consiliu bile (300 de milioane de dolari, plus restituirea bunurilor finali »llt| URSS, repatrierea prizonierilor sovietici), iar armata avea obligaţii de a menţine pe frontul antihitlerist minimum douăsprezece dh i li de
infanterie. Singura consolare era prevederea anulării Dictatului *1* la Viena din 1940 şi acordul aliat privind restituirea Transilvani» t >U Nord-Vest. Comisia de Control Aliată, instituită în Români.i pt nl»M aplicarea acestei Convenţii de armistiţiu, a fost dominată total «I» mi vietici (partajul
sferelor de influenţă fiind respectat şi de britani» i I de americani), fiind condusă de mareşalul Rodion Malinovski,» u gp neralii Vladislav Vinogradov şi Ivan Susaikov drept locţiitori a. i^ll | doi au fost între 1944 şi 1947 adevăraţii deţinători ai puterii in ţ.u| Tot aşa, deşi Stalin l-a numit pe Gheorghe
Gheorghiu-Dej secretai neral al PCdR (pentru că era român), adevărata putere în partid Iu» li na spre grupul moscovit, format din Ana Pauker, Vasile Luca I I ml!
Un»(• * u.1. In epocă, era foarte uzitat de *41*» omunişti sloganul „Ana, Luca şi cu MH l' ip.i spaima în burgheji!”, ce exprima «♦I* v »n ii,i ierarhie din partidul comunist.
l'« M octombrie 1944, a survenit catas- «mi.'lul (pentru români) Acord de procen- PI.) Moscova (în continuarea înţelegerii ♦ i * .işi natură ruso-britanice din mai »*M I intre miniştrii de externe), prin care
• I................Inii, urmărind interesele strategice
Ic MMI sale în Mediterana, a salvat Grele rilPHi mlluenţă occidentală şi salvarea NiPinultii mediteraneean de penetrare stane* «Iii) de sub o dominaţie sovietică imi- ttuM (după ocuparea rapidă a Bulgariei, in »11 Roşie ajunsese în octombrie 1944
Seducţie şi şantaj stalinist: administraţia asupra Ardealului de Nord-Vest a fost retrocedată României prin bunăvoinţa lui Stalin doar după ce regele Mihai a acceptat impunerea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945, prin forţa ameninţărilor lui Vâşinski. Carte poştală circulată
în 1945.
In iii «miţele Greciei, ţară în care comuniştii
'MO pondere însemnată) şi i-a cedat în schimb lui Stalin controlul HMI'M asupra României. Oricât de tare l-ar blama astăzi naţionaliştii (Mtl*•"»identali români pe Churchill pentru că ne-ar fi „vândut” lui fetnliM, ci ignoră tendenţios faptul că premierul britanic cedase so- Hfiu lini ceea ce Aliaţii
nu puteau apăra nici militar şi nici politic: IM MU uimitul acordului, România era deja ocupată de Armata Roşie, MM Uvălugul” nu mai putea fi nici oprit, nici dat înapoi. Românii, IM. IM siv regele Mihai şi liderii politici, nu au ştiut de această înţelegere »*• • * la, iluzionându-se cu speranţa că până
la urmă anglo-americanii Iu 1 Voi lăsa pradă bolşevicilor.
IM li mp ce unităţile Armatei Române luptau sub comanda- HM‘"i sovietic pentru curăţarea teritoriului românesc de punctele de
naziste şi hortiste, oficiosul Partidului Comunist din ROMI in MI, Scânteia, a declanşat în septembrie 1944 campania pentru co- MMHti/.irca armatei sub lozinca „Armata să fie a poporului”. Simultan Mi •" mea de inspiraţie sovietică „Totul pentru front. Totul pentru Mi i* u Ic”, importată din
Marele Război pentru Apărarea Patriei, li-
35i

derii comunişti, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, au început să s»> licite public, în vederea unei aşa-zise democratizări a armatei, epu rarea de cei ce fuseseră „slugile dictatorilor fascişti”. Din octombii» 1944, au început să fie lansate acuze deschise la adresa „criminalii".
de război” si a „ofiţerilor reacţionari”, totul culminând cu decret.-I.*
> 77 > > 7
din 25 februarie 1945 şi apoi Legea 312 din aprilie 1945, promovat# de ministrul comunist al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, privind m criminarea şi sancţionarea (cu pedepse foarte grele) a celor vinovaţi de dezastrul tării sau de crime de război. Toate aceste măsuri se in scriau într-o campanie de
epurare, intimidare şi curăţare ideologii a a corpului de cadre al armatei, care avea încă efective de război, mani festa o atitudine dominant anticomunistă şi reprezenta o forţă del«.» neglijabilă, ce trebuia urgent neutralizată. Istoricul militar fran» * * Christophe Midan a sesizat deopotrivă ampla şi
virulenta campanii de epurare ideologică a corpului de cadre al Armatei Româno, d.n şi timida, firava opoziţie a înalţilor şefi militari români (cu notabila excepţie a generalului Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat-Majoi) in faţa gravelor abuzuri interne ale comuniştilor români, ce se conjuga»!
perfect cu cele ale Armatei Roşii pe Frontul de Vest: „Să fie vorba d* pre o tactică ce viza cedarea punctuală pentru a salva ceea ce era i. m siderat esenţial? Sau despre o atitudine exagerat de apolitică? Un ■ Um| excesiv al disciplinei? Un sentiment de vinovăţie? Frica de a se opinii* regimului sau
chiar oportunism politic?” se întreabă, în mod In. m istoricul francez. Cu excepţiile de rigoare (a existat, potrivit lui l ini <»» Constantiniu, cel puţin un caz de împuşcare a unui ofiţer NKVI > «le către militarii români din Divizia 14 Infanterie sau un altul d< pii nere severă la punct a unui locotenent
sovietic excesiv de obr,i/ni. I considerăm ultima ipoteză drept cea mai aproape de realitatea a.. IM» vremuri. Nu trebuie uitată însă nici încercarea generalului Auirl Al dea (înăbuşită în faşă de comunişti în 1946) de a coagula, încep nul din martie 1945, o Mişcare Naţională de Rezistentă antisovieîi. a
IM perspectiva unui ipotetic conflict americano-rus, organizaţie av.uitl în componenţă militari anticomunişti şi loiali regelui Mihai. Pana I# urmă, Lucian Boia este cel care a formulat, sintetic, adevărul ullim al acelor ani: „Nimic nu s-ar fi putut opune tăvălugului sovietic'

* li I,Ir aflaţi sub presiune şi control sovietic sever, militarii români mi luptat vitejeşte pentru eliberarea Ardealului de sub ocupaţia tru- !«* I' a Kermano-ungare, care au fost capabile să opună puternice ali- ii» mu-uite de rezistentă, iar uneori să treacă chiar si la ofensive locale, i '■ ipu aceste
bătălii (căzute parcă într-o nedreaptă penumbră post- ♦UM • mbristă) s-a scris (şi s-a ecranizat) în perioada comunistă în ex- » M al Mi/ându-se de o retorică triumfalistă - la fel ca şi despre celelalte Jbl'tr 1U* pe frontul antihitlerist -, tocmai pentru a compensa ocultarea o i lloială a mult mai
îndelungatelor şi consistentelor contribuţii mi- llt MI româneşti pe frontul antisovietic. Imediat după 23 august 1944, dl*»» m sul public comunist a încercat, simultan cu transferul oprobriu- lii' •' un,inilor asupra naziştilor şi a colaboratorilor autohtoni ai acesto- M h a rea şi impunerea unei false
imagini referitoare la „camaraderia şi liAţia de arme româno-sovietică”, şi la Armata Română, care, „ală- ln •» di glorioasa Armată Roşie”, lupta pentru „nimicirea hitlerismu- IIII • otropitor”. Numai că opinia publică românească de la cumpăna anil'M PM4-1945 era mult mai preocupată de
îngrijorătoarele frămân- •ln politice şi sociale interne generate de comunişti şi de comporta- M>* ni ui brutal şi abuziv al Armatei Roşii de ocupaţie, decât de luptele lmiM|ilor române, pe teritoriu străin, sub comandă sovietică.
V *1 lei, pe 5 septembrie 1944, deci cu o săptămână înainte de sem- »»<«*• ii ( onvenţiei de armistiţiu, sub pretextul a două incidente, ruşii m* il< /armat prin surprindere flota militară maritimă română şi au MMipat oraşul-port Constanţa, asigurându-şi controlul asupra Mă- »f Jrgre. După doar
două zile, Armata 1 (comandată, succesiv, de p» ulii Nicolae Macici şi Vasile Atanasiu) şi Armata a 4-a (coman- pl * alternativ, de generalii Gheorghe Avramescu şi Nicolae Dăscă- »i) au fost trecute în subordinea Frontului 2 Ucrainean, comandat tR mareşalul Rodion Malinovski, şi au pornit la
luptă deschisă împo- lllvii unităţilor germane şi maghiare concentrate în Podişul Transil- Nulri şi Banat. Primul mare oraş românesc eliberat la 8 septembrie t 11 l de către unităţile Corpului de Munte, comandat de generalul !»•<» Dumitrache, după trecerea frontierei impuse prin Dictatul de I* ii nu, a
fost Sfântul Gheorghe. Desfăşurarea bătăliei de la Oarba •* Iureş (16 septembrie - 6 octombrie 1944) este un exemplu pri-

vind modul în care a decurs „cooperarea” pe front româno-soviel i« ă* ruşii au impus românilor un inutil şi dezastruos atac frontal asupiii poziţiilor germane bine fortificate de pe dealul Sângeorgiu, mi lila» n români din Diviziile 9 şi 11 Infanterie s-au supus şi au murit, Lua vreun rost operativ sau
tactic, pe capete, dar nu chiar 11 000, cum a exagerat istoriografia comunistă. în schimb, eroica rezistenţi la Lipova a celor 775 de elevi de la Şcoala de Subofiţeri de Infanti rie din Rodna, constituiţi în „Detaşamentul Păuliş” (împreuna . u alte unităţi de sprijin), în faţa unor forţe germane mult
supeimai. ca efective şi armament, a avut un rol important în stoparea de i a tre Armata 1, în perioada 13-18 septembrie 1944, a ofensivei gei mu no-maghiare desfăşurate în Banat şi continuate pe valea Mureşului Chiar dacă comandamentul sovietic a încercat să evite implicat• • trupelor române în
eliberarea Clujului, acest lucru s-a întâmplal j>* 11 octombrie 1944, atunci când trupele Diviziei 18 Infanterie şi al. Diviziei 2 Munte, alături de unităţi sovietice, au intrat în oraş.
Tot în aceeaşi perioadă (8-20 octombrie 1944), un rol importanl In luptele crâncene pentru eliberarea oraşului Debreţin l-a avut Divi/ia de voluntari „Tudor Vladimirescu” (aflată în subordinea Armatei '<' sovietice), constituită în 1943, în URSS, din prizonierii români căzuţi la Stalingrad
(comandată de colonelul Nicolae Cambrea şi apoi de i < • Ionelul Mircea Haupt, ambii având apoi un rol semnificativ în sovit tizarea Armatei Române regale). Stalin nu a ratat ocazia propaga iul i tică de a evidenţia, în beneficiul propriu, această faptă de arme, ai fi ugând pompos numele „Debreţin”
la denumirea onorifică a aceşti i unităţi. Succesul „Operaţiunii Debreţin” şi interesele propagandist u ♦ sovietice au permis umbrirea unui eveniment dezastruos şi, totodată, stânjenitor, petrecut în aceeaşi perioadă, care a tensionat suplimentai „frăţia de arme româno-sovietică”: Divizia 4 Infanterie,
comanda!a de generalul Platon Chirnoagă, a fost încercuită şi capturată de gri mani, după o rezistenţă de 48 de ore. La doar câteva zile, generalul Chirnoagă, căzut prizonier la nemţi, a vorbit la postul de radio „I ><» nau”, din Viena, îndemnându-i pe militarii români să rămână fideli celui de-al
Treilea Reich. După nu multă vreme, generalul Chirnoagă a devenit ministru de Război în guvernul naţional-legionar român

fin niiiI IM exil, la Viena, de legionarul Horia |IMM Un apel similar (semnat printre alţii tU »! timidul Mihai Maltopol, locotenent- MIIMIU'II Nicolae Cambrea şi Iacob Tedu) MMIIM’ militarilor români aflaţi în război,
|«i 11mitul de Est, împotriva URSS, să trea- H >1» partea ruşilor şi să se predea partiza- înlm sovietici. Acest act, la fel ca şi cel al 0»m« laiului Chirnoagă, era considerat, poli n H t odului justiţiei militare, drept tră- il- H. dr ţară în timp de război şi pedepsit cu HiHiutea. Doar actul de la 23 august
1944 ti i w ui imposibilă lupta directă a români- ItM 4IM Armata Regală cu cei din Armata H« pl» (!hiar dacă nimeni nu îndrăznea să 0 «pună cu voce tare, militarii din Divizia IM.Im Vladimirescu” au fost şi sunt consideraţi în armată şiînsocie- IHM , m pofida poziţiei lor oficiale postbelice, drept
trădători de neam lipii A li au fost vârful de lance, sau de târnăcop, al politizării Arma- It i Hmnâne şi subordonării totale a acesteia directivelor PCR.
IV 25 octombrie 1944, ziua de naştere a regelui Mihai I, unităţile Anualei a 4-a au eliberat oraşul Cărei, ceea ce a însemnat curăţarea rmnpletă a teritoriului românesc de trupele germano-maghiare. Ziua tl? "» octombrie este, începând din 1959, ziua Armatei Române, dar Mmp tic aproape zece
ani, Armata Română populară a fost sărbătorită, ml« presiune sovietică şi din slugărnicie românească, la 2 octombrie, liMti m care se constituise în URSS Divizia „Tudor Vladimirescu”.
tensiunile româno-sovietice de pe front au fost, de fapt, ecoul i» Im din ţară. Generalul Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat-Major, p i înaintat, pentru a doua oară, demisia la 12 octombrie 1944 (a IM a înlocuit cu generalul Nicolae Rădescu, viitorul ultim prim-mi- m*li M anticomunist) în semn
de protest faţă de acţiunile inadmisibil, ale sovieticilor de a lua prizonieri ostaşi români după 23 august, li I dezarma flota, de a subordona abuziv marile unităţi româneşti I* pe front şi de a le desfiinţa sau epura pe cele din ţară. în aceeaşi

Tablou de Paul Atanasiu

din 1959/ ilustrând luptele pentru eliberarea Oradei în toamna lui 1944/ în care este evidenţiată, dar fără a fi exagerată, lupta cot la cot
a ostaşilor români, alături
»
de cei sovietici, împotriva trupelor germano-hortiste.
lună, prim-ministrul, generalul Constantin Sănătescu, nota: „M.n. bătaie de cap cu ruşii, care nu respectă nimic. Devastările şi j;i!u rile continuă şi nu pricep că asta va duce la o sărăcie de care se vot resimţi şi ei. (...) Comuniştii, care nu însemnau nimic până la veni rea ruşilor, acum, cu protecţia lor
şi mai ales cu fondurile ce le-au |MI» la dispoziţie au devenit foarte combativi şi, dirijaţi de ruşi, au uit.it. »* sunt români şi pun interesul partidului mai presus de acela al ţa1o
Foarte puţini români, doar dintre cei bine informaţi, aflaţi în .!< rele de putere (precum redutabilii gazetari Pamfil Şeicaru şi Sleita M Popescu, care s-au salvat la timp din ţară), şi-au dat seama de imineuţ»* urgiei comuniste ce se prăvălea implacabilă asupra lor: cine pute.» *..t şi imagineze că
regimul de dictatură comunistă, ce se va instala ciupit doar trei ani, la 30 decembrie 1947, va anula drepturi naturale »l. omului, precum dreptul la proprietate, la viaţă sau la conştiinţa »It va proceda la arestări şi internări în masă în lagăre exterminatul 11 *1* muncă forţată, că va impune o spălare
generală a creierelor, translm mând utopia socialistă într-o realitate cvasisclavagistă.
Luptele din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria
în perioada 6 octombrie 1944 - 15 ianuarie 1945, marile unii aţi româneşti (Armata 1 şi a 4-a), trimise pe Frontul de Vest împolMM» Wehrmachtului şi a trupelor ungureşti (România declarase rd/l*i»| Ungariei la 30 august 1944), au purtat lupte pentru eliberarea t hi}’ * riei. Ulterior, acestea au
fost dislocate, între 18 decembrie 194*1 i I ' mai 1945, pentru eliberarea Cehoslovaciei. Spre sfârşitul războiului unităţile române au luat parte la acţiuni militare şi pe teritoriul \m triei, ajungând până la Viena.
Ambele armate române au fost angajate între 30 octombi ie I » I» şi 15 ianuarie 1945 în „Operaţiunea Budapesta”. Cu deosebire < «>i | • I 7 Armată, comandat de generalul Nicolae Şova, a dus lupte grei» }•• n tru străpungerea liniilor fortificate germano-maghiare şi apoi peni MI cucerirea, stradă
cu stradă, a capitalei maghiare (inclusiv ,i r* • M* I Centrale sau a cazărmii Franz-Joseph) până a ajuns la 2 kilomelil I» Dunăre: în acel moment militarii români, după atâtea eforturi şl • I
!*« *»•! soldaţilor pe Frontul de Vest, într-un moment de relaxare, în primăvara
• UHS, (arhiva Muzeului Militar Naţional)
II ui primit ordin de la Comandamentul Frontului 2 Ucrainean de
* i pansi poziţiile şi se deplasa spre Cehoslovacia, fiind astfel lipsiţi •li onoarea victoriei şi satisfacţia legitimă de a ridica drapelul români pe i lădirea Parlamentului din Budapesta. Nu întâmplător, în va- lnI • pu i Arilor comuniste din armată, generalul Nicolae Şova a fost tre-
* In rezervă la 24 martie 1945, apoi arestat şi condamnat la 10 ani de ti »nnIţa grea pentru „crime de război”, dar reabilitat, tot de comunişti, IM l'Hi I Soarta generalului Nicolae Şova a fost totuşi mai blândă decât i i •.» generalului de armată Gheorghe Avramescu, care, din poziţia de
Mim.iiulant al Armatei a 4-a, a fost arestat de sovietici pe front (fapt Mi ti precedent), la 2 martie 1945, fără a se da nicio explicaţie Marelui Ihtl Major sau guvernului român. Abia în 1963 s-a aflat că generalul o li murit pe 3 martie în urma unui bombardament german. în jurul
nemlului Avramescu, care avea profunde convingeri naţionaliste şi mmbolşevice (ginerele său, fiul legionarului Mihail Sturdza, trecuse IH nemţi prin sectorul socrului său), se dispută încă ipoteza intenţiei
* il« puţin probabile, de a trece singur cu familia sau în fruntea arin Hei sale, de partea nemţilor şi împotriva sovieticilor. Ceea ce a răii» i i «msemnat în documente şi rapoarte este atitudinea predominant «mi(sovietică a corpului de ofiţeri şi generali români aflaţi pe Frontul ti* VVsl, precum
şi ostilitatea acestora faţă de instalarea prin forţă a |MVH iui lui procomunist condus de Petru Groza la 6 martie 1945, în in ni.i presiunilor trimisului lui Stalin la Bucureşti, Andrei Vâşinski.

Piloţi români pe aerodromul din Miskolc în primăvara anului 1945.

(arhiva Muzeului Militar Naţional)
îndeosebi în 1945, o puternică presiune politică a fost aplicată »h rect asupra cadrelor militare din Armatele 1 şi a 4-a, care au luptai pe Frontul de Vest. Sub presiunea comuniştilor, la 8 mai 1945 .1 Inii înfiinţat aparatul politic central din Armata Română sub denumii 1 n de Direcţia Superioară a
Educaţiei, Culturii şi Propagandei, după mu del sovietic. Istoricul militar Florin Şperlea a arătat cum lucrători puii tici, proveniţi din Divizia „Tudor Vladimirescu-Debreţin” (care tm mai fuseseră reintegraţi în Armata Română, până atunci făcând parte du* Armata Roşie), au fost trimişi în aprilie
1945 sub comanda generalului Victor Precup, pe front, în comandamente, pentru a constitui apa ui ui politic de educaţie. Cariera acestui Victor Precup este elocventă peni 1 u oportunismul românesc, etalat la toate nivelurile sociale şi politia* din anii ’30 şi ’40, inclusiv în armată: ofiţer procarlist
înfocat la sfâisilul anilor ’20, devenit un anticarlist frustrat şi înverşunat la începutul a ui lor ’30, pentru a trece apoi la comunişti în închisoarea Doftana (mul* fusese încarcerat pentru atentat împotriva lui Carol al II-lea), avansai general de brigadă de noii tovarăşi ajunşi la putere. De altfel, numai M
se cazuri flagrante de oportunism politic pentru conservarea unoi pi 1 vilegii personale s-au înregistrat şi în rândul intelectualilor de mai» 1 români, care au trecut fără vreo tresărire de conştiinţă de la adulaţii» deşănţată a lui Carol al II-lea la linguşirea servilă a lui Gheorglu* (.Iu orghiu-Dej (de
exemplu, Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi).
 IM II mp ce comuniştii creau, în mod sistematic, în toată ţara, o -» Hi di anarhie şi confuzie, utilizând metode subversive bolşevice,
♦ MII mul în manifestaţii mai mult sau mai puţin violente de stradă, ♦ti M|' 114.1 de primării şi prefecturi, sau alte provocări menite să demonii» M* lIU apacitatea Guvernului Nicolae Rădescu, instalat la 6 decem- IMti l » I I, militarii români luptau în condiţii foarte grele, în munţii din I i li. « dovada,
fiind cel mai adesea în criză de muniţii, alimente şi spri- |i». logistic, din cauza sovieticilor, cărora le erau subordonaţi. Luând M» .» i»ll puternicele fortificaţii construite de cehoslovaci în perioada IMII »Indică, devenite puncte de rezistenţă ale Wehrmachtului, unităţile IIIMMIMC din cadrul Armatei 1
au pierdut în luptele din munţii Javorina I» Mai i a, dar şi la forţarea prin surprindere a râului Hron circa 25% din fim liw (morţi, răniţi, dispăruţi). Cu deosebire, ostaşii români din Arii» it i i I a au dus lupte crâncene, soldate cu pierderi grele, în perioada in li IM uarie - 25 martie 1945, pentru
cucerirea zonei Zvolen - Banskâ HytliUu. In această bătălie s-a remarcat copilul de trupă de numai 9 |M, Marin Lungu, care s-a strecurat în spatele liniilor inamice şi a adus MMii.mdamentului Diviziei 9 Infanterie informaţii preţioase.
( onstituit din 15 escadrile cu 174 de avioane şi 197 de echipaje, I MI pul Aerian Român, comandat de generalul Emanoil Ionescu, a MI i til.it în cadrul campaniilor din Ungaria şi Cehoslovacia, utili-
# îmi aerodromurile din Miskolc, Lucenec, Zvolen şi Piestany, nu- MIWIMSC misiuni de cercetare, vânătoare şi bombardament, lovind |*it iu lele strategice de comunicaţii, poduri şi depozite ale inamicului.
Mugura unitate rămasă din Divizia blindată „România Mare”, •li fiinţată abuziv de sovietici în octombrie 1944, a fost Regimentul 2 i .Mi de Luptă, care a trecut la 7 aprilie 1945 râul Morava, pătrunzând gi iu itoriul Austriei, pentru a participa la „Operaţiunea Viena”. Cea m ii grea luptă, tanc
românesc contra tanc german, dusă de acest regi- liit ui, comandat de colonelul Stan Zătreanu, s-a desfăşurat la 14 apri- lli' |945, în localitatea Hohenruppersdorf, aflată la 20 km de Viena.
I Jn sumar bilanţ al contribuţiei militare româneşti pe frontul anii 1 MI lerist ar cuprinde următoarele cifre seci, dar oglindind o sforţare ui Itişă, dublată de sacrificii imense raportate la resursele economice ţi demografice ale României: 263 de zile de luptă, circa 1700 de ki-
lometri parcurşi, 12 cursuri importante de apă forţate, eliberarea a 138 de oraşe şi a mii de localităţi, dar şi scoaterea din luptă (moi |i prizonieri) a unor efective inamice echivalente a 14 divizii german. Pe frontul antihitlerist Armata Română a suferit 169 822 de pici ♦!«i • (morţi, răniţi şi dispăruţi).
Ţara întreagă a plătit cu un efort de do .♦ 770 de milioane de dolari (în valuta anului 1938), la care se adaugi alte 350 de milioane de dolari, reprezentând distrugerile provo» au» de trupele germano-ungare în retragere.
Pacea marilor puteri şi luptele pentru comunizarea României
Chiar dacă Stalin l-a decorat la 6 iulie 1945 pe regele Mihai I «»« Ordinul „Victoria” şi i-a făcut cadou două avioane, iar preşedinţi* american Harry Truman i-a conferit la 20 martie 1946 tânărului şi» u rajosului suveran român „Legiunea de Merit” (poate şi drept o pallito mângâiere pentru că a
încetat în ianuarie 1946 greva regală declan ..ml în august 1945 împotriva guvernului Petru Groza), la Conferinţa .!* Pace de la Paris, încheiată în februarie 1947, României nu i s-a n cunoscut de către marile puteri statutul de cobeligerantă, în politi i marilor eforturi şi sacrificii făcute şi a
contribuţiilor aduse de ţm i noastră la înfrângerea nazismului în Europa. Acest statut de colu l» gerantă (recunoscut Italiei, ce fusese până în 1943 un pilon de In»#* al Axei Berlin-Roma-Tokyo) ar fi modificat substanţial pretenţllN şi dominaţia sovieticilor asupra României. In favoarea României a.»
votat Bielorusia, Cehoslovacia, Franţa şi Ucraina, iar împotriv.i An glia, Australia, Canada, India, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-A li n ,m» (adică statele din Commonwealth supuse Londrei), SUA şi, desl^n» URSS. Acest vot a însemnat, de facto, o respectare întocmai a A* ••• dului de procentaj
dintre Churchill şi Stalin, prin care se acorda 'MI'H, influenţă sovieticilor asupra României. Tratatul de pace cu Puleiil* Aliate semnat la Paris, pe 10 februarie 1947, de România (dcIr^ajM fiind condusă de vicepremierul şi ministrul de Externe liberal c •!>* orghe Tătărescu şi având în componenţă,
printre alţii, comuni şl II «U forţă Lucreţiu Pătrăşcanu, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru IUil >

mi, I lorica Bagdazar) recunoştea drept nul şi neavenit Dictatul l * \ lena din 1940 (în pofida protestelor şi eforturilor vehemente i In^ariei), dar consfinţea pierderea Basarabiei în favoarea URSS. I u * . iiiimentul Marii Britanii, sovieticii îşi puteau menţine pe te- Htiuiul României trupe necesare
„menţinerii liniilor de comunicaţii A • matei Roşii cu trupele staţionate în Austria”, ceea ce oficializa |ttMt nţ.i lorţelor de ocupaţie sovietice. Prevederile Tratatului de pace MHJ MIMt ,m Armatei Române o serie de limitări (corespunzătoare sta- Itttnlui tic* ţară învinsă) privind numărul de trupe,
armament greu, ni- ■i 1» I de aviaţie de bombardament (doar 150 de avioane de luptă). în fmiul» u estora, după 1950, prin directivele lui Stalin adresate statelor din * ♦ » a ce Andrei Jdanov numise „lagărul socialist”, aceste limitări i* tulului au fost substanţial încălcate, din perspectiva iminenţei
iltMiului cu imperialiştii americani prevăzut de dictatorul de la ♦MHMIHI (:hiar şi cele 300 de milioane de dolari despăgubiri de război 11* de România URSS-ului, au fost mult, neştiut de mult depăşite |HIM * N|*loatarea nemiloasă a economiei româneşti practicată prin HhMttifdiul SOVROM-
urilor (întreprinderi mixte româno-sovietice îNllinţitle in toate ramurile economice) cu acordul entuziast şi slugar- u* *l guvernului comunist de la Bucureşti. La toate aceste înrobitoare ||ttutiţi politico-economice la care a fost supusă România, mai tre- MIII, ml uigată şi deportarea în vagoane de
marfă, spre Siberia, la o MMM. i forţată de tip sclavagist, care a durat ani de zile, a circa 100 000 p M i Iţeni români, etnici saşi sau şvabi, sub justificarea atitudinii fa- UlţilMli .i acestei comunităţi faţă de regimul nazist din Germania.
i »• şl România a ieşit din cel de-al Doilea Război Mondial dimi- iiuiit iu iiorial faţă de ceea ce, nesperat, obţinuse la sfârşitul Primei « unihf,laţii Mondiale, fusese totuşi salvat Ardealul de Nord-Vest, fU^nliii m 1940. Basarabia, pentru care România nu optase în 1916, !H diu nou (a câta oară?)
luată de ruşi. Totuşi, efectul cel mai grav MH| I i României, cu consecinţe groaznice pe termen lung, de zeci de H! I nnflictului între mai-marii lumii a fost căderea ţării în inte- §*Mi• i t oi linei de Fier, ceea ce a însemnat un calvar românesc ce a |Mi -1111 M) decembrie 1947 până în 22 decembrie
1898. Toate acesta * ni petrecut cu preţul vieţii şi cumplitelor suferinţe a 794 562 de
TOTUL PENTRU FRONT TOTUL PENTRU VICTORIE
Afi» <H>
Afişul PCR semnat de Guşti în primăvara lui 1945/ în care steagul comunist domina drapelul tricolor.
români, dintre care: 71 585 morţi In I i «i 21 035 în Vest, 243 622 de răniţi şi bol IM» | în Est şi 90 344 în Vest, 309 533 dispAi u|| în Est şi 58 443 în Vest (cifre afirmai» »l* istoricul Ioan Bulei). I
După 23 august 1944 şi până la Ml .1* cembrie 1947, regele Mihai I s-a opun • 61 a putut şi cât i-au permis prerogalh»*l| constituţionale tăvălugului soviet it I \m rin Constantiniu a punctat coreii , M# gele Mihai a fost singurul şef de sta! «Ilfl Europa de Est care a sfidat făţiş politii Moscovei de
promovare a comuni MM» în conducerea statului”. La 6 martir l'Mi lipsit de sprijinul aliaţilor occidentali, ♦# gele Mihai a fost nevoit să cedeze in M|| ameninţărilor cu forţa ale brutalului Vâşinski, trimisul lui Stalin, şi a au»|»li| investirea guvernului Petru Groza „de largă concentrare demn» i »M
că”, având în componenţă pe: Lucreţiu Pătrăşcanu - fiul iston» »»lnî şi publicistului D.D. Pătrăşcanu şi unul dintre puţinii intele» lnuli comunişti, la Justiţie, cu Gheorghe Gheorghiu-Dej - un telntl» i dar secretar general al PCR, la Comunicaţii şi Lucrări Pul>11» * ♦»» sinistrul Teohari Georgescu la
Interne, cu Romulus Zăronl MH ţăran semianalfabet la Agricultură, cu generalul Constantin \ =» siliu Răşcanu la Ministerul de Război şi cu un „tovarăş de »lm«n liberal, pentru salvarea aparenţelor externe, Gheorghe T,\UI»«»H viceprim-ministru şi ministru de Externe. Restabilirea cu ani* şt
trâmbiţe propagandistice a administraţiei româneşti în Tram.ih ♦ ♦«»« la 9 martie 1945 a fost darul otrăvit al lui Stalin pentru romanii .♦»*« de umiliţi prin ororile ocupaţiei sovietice, obiectivul urmam In întărirea slabei aderenţe la populaţie a Guvernului Petru (in»/» ‘n< lin oferea de fapt românilor
ceea ce era dreptul lor natural. I a i» I*1 propagandistică a fost şi reforma agrară din 23 martie 19 l\ . ..«* * avut o amplitudine a exproprierilor mai mică decât cea din l‘>' I »U

fetlH < »ne comuniştii s-au lăudat decenii de-a rândul că rezolvaseră (MMM. MU .igrară, uitând să adauge că prin brutala colectivizare din |Mlt ,m luat înapoi ţăranilor ceea ce le dăduseră nu doar ei, ci şi iHilf ui regim burghezo-moşieresc” de la Cuza încoace.
' u • v.» regală - un original act de rezistenţă politică anticomunistă - • o , . Im Mihai a durat între 21 august 1945 şi 8 ianuarie 1946 fi H . onstat în refuzul suveranului de a contrasemna, potrivit » uiMiUluţiei, decretele guvernului Groza, nerecunoscut de Aliaţii oc- IMMIUII, după ce acesta
refuzase să demisioneze. Mihai a fost nevoit (tiu mm să cedeze după ce troica aliată, formată din A.I. Vâşinski şi iHtl'V'.tdorii american şi britanic la Moscova (Averell Harriman şi, »M|" * ilv, sir Archibald Clark Kerr), a descins pe 31 decembrie 1945 li lui. uieşti pentru a impune cosmetizarea
guvernului Petru Groza, ptiu uu luderea în executiv a unor reprezentanţi - fără putere reală - tliti |MI lea PNŢ şi PNL. Despre rezistenţa eroică, nelipsită de riscuri, |MMI *ia tic tânărul suveran, precum şi de împrejurările dramatice în MM .»lost dată lovitura de stat comunistă din 30 decembrie 1947, iar
MM* t|iui asupra dureroaselor detalii ale exilului regelui Mihai, ma- IM MM ,a a românilor a putut afla din presă şi de la posturile de tele- abia cu ocazia impresionantelor funeralii ale Majestăţii Sale, iliH I I 16 decembrie 2017. Abia atunci au fost demontate şi risipite cu ÎI!M ii.it şi pe majoritatea
canalelor mediatice naţionale, mârşavele Mk'Mini, minciuni, manipulări şi abjecţii ce au fost aruncate asu- pM *• gclui Mihai, atât de propaganda regimului comunist dejist şi »MUpi*t, dar şi de cele împroşcate de regimul Ion Iliescu şi acoliţii ♦!» Partidul România Mare, prin Corneliu Vădim Tudor,
dar şi de dintele Traian Băsescu (în iunie 2011), precum şi de diverse certat i iMponalist-extremiste (Gheorghe Funar), unele dintre acestea Uliul i. susţinătoare ale cultului mareşalului Ion Antonescu.
I'MICCSUI Marii Trădări Naţionale, cum emfatic a fost numită IIMHUIIM şi condamnarea de către un Tribunal al Poporului, con- HII"H ui hoc, a grupului de criminali de război în frunte cu Ion A MI .HI, seu, a fost un spectacol propagandistic mult mai bine regi- M» d» către comunişti, aflaţi sub
control sovietic, decât simulacrul & ludei ,ită înjghebat în pripă de către Ion Iliescu şi cei din grupul
său, pentru executarea rapidă a cuplului Ceauşescu, pe 25 deu IMIMH 1989. Procesul lui Ion Antonescu (de a cărui soartă pecetlui!.i MM H îndoia nimeni), desfăşurat între 6 şi 17 mai 1946, a avut în i< obiective strict electorale, de demonizare şi intimidare a par! ulrlm di opoziţie (ţărăniştii lui Iuliu
Maniu şi liberalii lui Dinu Brăti.mni iliU perspectiva alegerilor generale programate pentru 19 noiembi ir PMt şi la care comuniştii nu erau deloc siguri de succes. Doar Ion Anin nescu şi mâna sa dreaptă, Mihai Antonescu, guvernatorul I un» nu triei, Gheorghe Alexianu, şi şeful Jandarmeriei,
generalul ( MM-UM tin (Picky) Vasiliu, au fost executaţi prin împuşcare, pe 1 iu nu IM* în Penitenciarul Jilava. Ceilalţi membri ai guvernării antone*» ÎMI# au fost graţiaţi de pedeapsa capitală, ce le-a fost comutată m li». Iu soare pe viaţă (despre Eugen Cristescu, şeful Serviciului Spr» l»»l dl
Informaţii, s-a spus că şi-a răscumpărat viaţa dezvăluind sovlt 11. ti»»* lista agenţilor secreţi britanici din Balcani), condamnaţi în eoni MM»# cie (precum Horia Sima şi alţi lideri legionari fugiţi de mull din \ tt|| sau condamnaţi la ani grei de temniţă. Presaţi, forţaţi, intim».Up de lucrătorii politici
deja instalaţi la nivelul tuturor unităţi Im »»t| litare, pentru „a vota” deschis, înainte de execuţie, sprijinul | condamnarea la moarte a mareşalului Ion Antonescu, majoiNM covârşitoare a corpului de cadre al Armatei Române a relu/.ii M *» supună acestei umilitoare mascarade comuniste.
 Rezultatele reale ale scrutinului general din 19 noiembi l» au fost răsturnate de comunişti, care au aplicat întocmai pi in- iphtţ stalinist „Nu contează cine şi cum votează, ci doar cine numai a vil turile”: oficial, cele mai multe mandate (378 din 414 locui i) »iu ti venit Blocului Partidelor
Democratice condus de PCR (schimbaţii denumirii PCdR avusese loc la conferinţa partidului din m h»mltt|| 1945), dar în realitate (precis nu se poate afla, deoarece a fosl dM» cvasitotalitatea arhivelor, cu excepţia celor din judeţele Cluj. StlJW şi Turda) victoria a revenit PNŢ - Maniu, urmat de PNL
Ui A\MHH A fost cea mai mare fraudă electorală din istoria României l‘» MIIM lichidarea opoziţiei politice, comuniştii au recurs la înscenau i *1» p* aerodromul Tămădău, din 14 iulie 1947, unde au fost arestaţi ptiu

MfMlil llileri ţărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ni- (Hl*u i arandino, după ce fuseseră atraşi în cursa unei evadări din
C»i !»«• i alea aerului. Filmul Departe de Tipperary, regizat în 1973 de ***,.!« Marcus, după un scenariu de Titus Popovici, cu Fory Etterle P Mitul lui Iuliu Maniu şi Ilarion Ciobanu în rolul comisarului co- Roman, este doar o reconstituire tendenţios caricaturală, |N (M hisc groase, în scop
propagandistic, a acelor tragice evenimen- ii, \I/Aud actualizarea socialistă a demonizării liderilor ţărănişti. A< •‘ii-ttşl obiective ideologice le-a avut şi mistificarea istorică din • P*M/tini/ia, filmul lui Manole Marcus din 1972, cu Ilarion Ciobanu, |9»u .1 Maftei şi Victor Rebengiuc, despre alegerile
din 1946.
I .»li ivit istoricului Florin Şperlea, anul 1947 a fost unul „de MM MIM nu numai în tradiţia democraţiei româneşti (cu toate nea- IMMMHIIC sale cunoscute), ci şi în organizarea, înzestrarea şi logica tu*'- (lunarii instituţiei militare. O adevărată bulversare la nivelul oa- Hi» uiloi, al mentalului colectiv
şi al instituţiilor (...)”. Ultimul mare HIHI I.OI în calea cuceririi totale a puterii şi instaurării dictaturii Mult urc după modelul stalinist era regele Mihai, dar şi „rămăşiţele /o-moşiereşti” din guvernul Petru Groza, tolerate, pentru |»i*11 .IIea faţadei democratice externe până după Conferinţa de Pace &
la Paris. Devenit inutil, ministrul de Externe liberal Gheorghe lll M I-,ai şi colegii săi de partid au fost pur şi simplu demişi la 4 no- u* 1947, după ce România, în cor cu celelalte state est-europene filMlr m spatele Cortinei de Fier respinseseră Planul Marshall de H^iMiare economică a statelor
europene devastate de război, anunţat
(li* «niministratia Truman în iunie 1947.
>
l'entru forţarea abdicării regelui Mihai, rămas ultimul bastion anii* pumnist - motiv de blam stalinist asupra comuniştilor români -, • ţiui au recurs la un amplu şi perfid plan de măsuri, ce a vizat în mini rând armata, care-i rămăsese credincioasă suveranului. Flo- t" |M ilea a documentat amănunţit
acest plan diabolic ce a însu- ** *1 mioninţarea cu forţa, şantajul, abuzul şi mita. Ameninţarea cu *M*('i s a realizat prin înconjurarea Palatului Regal în ziua abdicării, 10 ileicmbrie 1947, de către militarii Diviziei „Tudor Vladimirescu”, *!•• tu dezarmat garda palatului. Şantajul a fost aplicat de
Gheorghe
Gheorghiu-Dej şi Petru Groza (ambii purtând pistoale la hiriti, i tru a se feri, vezi Doamne! de ceea ce păţise Antonescu la 2 3 .ni| M*H care i-au cerut regelui să abdice, ameninţându-1 că, dacă nu \.» * «MMI actul abdicării ce-i fusese adus de cei doi, vor fi executaţi slin!» iiţlt promonarhişti arestaţi la
8 noiembrie 1945 în timpul grevei i* t *b Abuzul - unul din lungul şir al acelor ani - a început prin numitui la 23 decembrie 1947, drept ministru al Apărării Naţionale ,i lui I mit Bodnăraş şi a altorpoputcik-i în funcţii-cheie, care au recurs, pe 4» cembrie 1947 la înlocuirea bruscă, în doar două ore, a
30 de n» MI| 49 de colonei, 63 de locotenenti-colonei si 61 de maiori de la imiitli militare din teritoriu, locul lor fiind luat de locţiitorii politii i In i»n> militarii de grade mai mici au fost mituiţi prin ordinul de /i «lat i»« aceeaşi zi, 29 decembrie 1947, prin care normele de hrană şi ei Inpiot gratuite
erau substanţial îmbunătăţite, iar ofiţerilor şi suboliţei 11.I» se crea posibilitatea de avansare sui-generis în grad fără a se mal \(Hi
cont de vechimea şi stagiul regulamentar. Imediat după aiul...................................................................................................................................................................................M
forţată a regelui Mihai, toată armata a trebuit să depună pe M) fi M decembrie 1947 un nou jurământ, fără preoţi şi fără drapel, pi m «M militarii se angajau să apere proaspăt proclamata Republica Pupul ni Română „împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru”. Armai»MM mână a încetat astfel să
mai fie una regală şi a devenit una populaţi La conducerea statului a fost numit un prezidiu, alcătuit, prinde alţii din personalităţi perfect obediente comuniştilor, precum ( oitxian tin I. Parhon (preşedinte al ARLUS), Mihail Sadoveanu (roman» »*»• apreciat şi fost senator în regimul carlist) sau
Ştefan Voitec (ccl»*»»l | va înmâna în 1974 lui Nicolae Ceauşescu sceptrul de preşedlni* al republicii, spre stupoarea lui Salvador Dali).
La 30 decembrie 1947, în urma abdicării regelui Mihai I pi In Im ţ| şantaj, abuz şi mită, optzeci şi unu de ani de monarhie constilnţi« ••. »!# şi democraţie liberală (cu toate balcanicele sale imperfecţiuni şl neputinţe) au fost înlocuiţi peste noapte cu o ne-românească repuMii 4 populară şi o
traumatizantă dictatură proletară, de sorginte so\ Uliii
Partea a Il-a
Riscurile unui discurs despre istoria recentă
W „în 1989, în naivitatea noastră ne închi
puiam că România va fi o lume în care vor predomina principiile şi valoarea, şi meritele. Or, noi nu trăim astăzi într-o
[ societate meritocrată, trăim într-o societate
în care sistemul de pile, relaţii, cunoştinţe de dinainte de '89 a rămas şi continuă să persiste. (...) Cred că o parte din tarele noastre de astăzi sunt mai profunde istoric decât comunismul. Dacă stăm să ne gândim la ultimii 250 de ani, o să găsim mai multe explicaţii pentru felul nostru de a fi decât
comunismul. Comunismul nu a făcut decât să accentueze unele diferenţe de clasă, nu a făcut decât să accentueze un anume gen de educaţie ideologică, dar, de fapt, lipsa noastră de educaţie profundă vine dinainte
CRISTIAN MUNGIU, regizor, 2017
♦hulirile unui discurs despre istoria luptelor românilor din ul- jtfllii O de ani mi se par pe cât de evidente, pe atât de inconturna- M* Imul vorba despre evenimente trăite personal sau prin amin- IM» i părinţilor, analiza cercetătorului istoric referitoare la perioada fUmunlstă sau postdecembristă,
chiar bazată pe documente de ar- I»IM. c relativizează. Pentru că istoricul este şi el un om, la fel ca ♦MP -1 llalţi. Viziunea sa, oricât de doctă, poate fi imediat contesta- ♦I »!* mi alt martor ocular, care nu se sfieşte să opună o perspectivă HfMi trăită tot în Epoca de Aur, dar filtrată ideologic,
îndeosebi cu