România întregită – prin alipirea provinciilor Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei,

Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului – a fost recunoscută în plan

mondial de către Marile Puteri și în urma efortului, popularității și legăturilor
speciale de familie ale Reginei Maria. Influența, prestanța și farmecul personal al
reginei au reușit să determine pe mulți politicieni europeni să aibă o atitudine
favorabilă față de România. După încheierea Primului Război Mondial, Marile
Puteri redesenau harta lumii la Conferința de Pace de la Paris. Prim-ministrul de
atunci, Ionel Brătianu, îi transmitea de la Paris regelui Ferdinand că negocierile
de pace sunt în impas și că România este tratată cu dispreț și indiferență de aliați
din cauza semnării separate în 1918 a Tratatului de Pace cu Puterile Centrale,
cu care, de altfel, Regina Maria nu fusese de acord.
Sfătuit de ambasadorul Franței la București și de Barbu Știrbey, la 5 martie 1919,
regele Ferdinand, conștient de abilitățile soției sale, o trimite pe Maria într-o
misiune neoficială la Paris și la Londra pentru tratative privind recunoașterea
internațională a granițelor țării. Cu privire la acest moment, Regina Maria avea să
noteze în memoriile sale: „Apoi, într-o bună zi, pe neașteptate, regele m-a
întrebat dacă aș fi de acord să plec în străinătate pentru a pleda acolo cauza
noastră. M-a întrebat dacă voi avea destul curaj ca să iau asupra mea această
răspundere. Brătianu era cel care venise cu ideea. Ardoarea entuziasmului meu
era binecunoscută alor mei și apoi nimic nu este mai elocvent decât o femeie
răscolită. Aș fi de acord? Eu? Să merg la Paris și la Londra? Eu să susțin cauza
noastră? Neoficial, bineînțeles, dar, totodată, considerată de ai mei ca fiind cea
mai potrivită de a face acest lucru pentru România. Un fior de mândrie mi-a
străbătut toată ființa. Eu? Desigur, eu eram cea chemată – da, cred că mă
simțeam capabilă să-mi susțin pledoaria chiar și în fața celor trei mari! […] Da,
voi merge, am spus – o să fac tot ce pot. Era o misiune pe care o puteam
îndeplini, mă simțeam capabilă s-o fac, nu eram nici nervoasă și nici speriată.
Îmi făcea chiar plăcere”.
„Am plecat la 3:10, gara înţesată de oameni, atât de plină, încât nu prea vedeam
cum aş putea să dau mâna cu toţi. Toţi miniştrii, generali francezi şi ofiţeri
englezi, miniştrii străini, generali români, multe doamne, unii cu lacrimi în ochi,
alţii cu feţele radioase şi misterioase, ca şi cum ar fi ştiut raţiunile ascunse ale
călătoriei mele”. Mai mult, adaugă ea, „românii mei au o credinţă aproape mistică
în puterile mele, ceea ce îmi dă forţă şi mă susţine, dar mă şi nelinişteşte puţin.
Cuvântul unei femei poate schimba faţa unor evenimente atât de mari?”
„Da, sunt la Paris! Greu de imaginat, dar sunt aici. […] La gară, o mare primire,
deși neoficială, din partea francezilor și românilor. Erau atât de mulți încât sunt
sigură că am spus „How do yo do” doar la jumătate dintre ei. Flori de o minunată
frumusețe mi-au fost oferite în cantități uriașe. Publicul a aclamat și fotografii m-
au agasat la fiecare pas. […] Din clipa în care am coborât din tren am fost prinsă
într-un iureș sălbatic. Nu voi putea niciodată să scriu toate acestea. Figuri, figuri,
și flori și toți doritori să-mi relateze cele mai mai importante noutăți, fiecare după
opinia lui și permanent tot mai multe flori fiind aduse, splendid liliac, și trandafiri,
și cale, și orhidee, și violete, și iriși, narcise, frezii ca o compensație pentru anii
lipsiți de flori pe care i-am avut! Camera mea a devenit o adevărată expoziție
florală. Mă simt foarte bine la Ritz. Toți se agită în jurul meu, fac mare caz de
mine, mă tratează ca pe o eroină. Este măgulitor și tulburător.
oți «jurnaliștii» din lume încearcă să mă acapareze și, ca un roi de albine,
zumzăie în jurul meu. Trec surâzătoare prin toate, încercând să evit tumultul și
vâltoarea. Îndelungă convorbire cu Brătianu despre situație, despre oamenii
politici pecare îi voi vedea, despre unde și cum pot ajuta sau încerca să ajut.
Dar, Doamne, cât de greu este să-mi păstrez calmul.  Totul și toți mă presează
în același timp. […] Urmează să mi se vorbească, să mi se ia interviuri, să fiu
fotografiată, invitată, hăituită, supraonorată, și toate acestea, cum s-ar zice,
neoficial. Mă țin cât pot de tare, ceea ce nu este prea ușor. Se spune că
atmosfera nu era prea favorabilă pentru României, dar este destul de favorabilă
pentru mine. Dar dacă, prin popularitatea mea neîndoielnică, pot să-mi ajut țara,
atunci totul va fi bine”.
Ajunsă la Paris, regina joacă un rol important în favoarea României. Știe să își
folosească farmecul și inteligența pentru a câștiga influență în negocierile pentru
România. Vizita la prim-ministrul Clemenceau a devenit una legendară.
Premierul francez Georges Clemenceau o întâmpină cu garda de onoare la
Palatul Élysée. Regina a cutezat să îi ceară omului de stat francez ajutorul
pentru revenirea la România a Transilvaniei până la Tisa şi a Banatului, în
întregimea lui. După întâlnirea cu Maria, Clemenceau și-a schimbat oarecum
atitudinea față de România. Chiar dacă nu a obținut întregul Banat, venirea
Reginei Maria la Paris a schimbat mult în bine situația țării, mai ales în ceea ce
privește interesul, înțelegerea și simpatia față de România.
„Întotdeauna mi-am imaginat că mi-ar plăcea să vorbesc cu Clemenceau și am
făcut-o. Nu este nimic bătrân în el, nici măcar o părticică din creierul lui nu este
învechită sau rigidă. În el există acea naturalețe caracteristică unui soldat, este
însă un încăpățânat. Are anumite motive de nemulțumire față de România, în
care perseverează și în unele momente priveam unul la celălalt ca doi luptători”.
Clemenceau o atacă „de front” și de pacea separată semnată de România.
Regina încearcă să-i explice motivele. „Ne me racontez-pas tout cela, vous étiez
pour la résistance, vous” (Nu-mi spuneți mie aceasta, dumneavoastră erați
pentru rezistență – n.a. trad. fr.). Replica lui Clemenceau o pune în încurcătură,
dar Maria se descurcă cu caracterul pătimaș al firii sale de femeie: „Nu am venit
să vorbesc despre mine, ci să modific atitudinea față de România și asta
înseamnă să mă lupt, așa cum am luptat în bătăliile din timpul anilor tragici de
război”.
După o discuție destul de îndelungată cu premierul francez, regina notează: „Nu
știu dacă am atins vreo coardă sensibilă a inimii sale, dar fața mea i-a adus o
imagine plăcută despre România, zâmbetul meu fiind mult mai convingător decât
dezbaterile politice obositoare”.  Discuția continuă. La un moment dat regina
încearcă să se ridice și să plece ca să nu-i ocupe timpul. Clemenceau
protestează, spunându-i că nu se grăbește deloc. „Dacă am ajuns la bătrâna lui
inimă pătimașă cu problemele țării mele nu știu, dar că am oferit o imagine
frumoasă țării mele, aceasta cred că am făcut-o, pentru că după aceea el i-a
spus lui Antonescu: «Oh! Une Reine comme cella-là îl faut la recevoir avec
honneur militaire, le Général Foch en tête»” (Oh! O regină ca aceasta trebuie
primită cu onor militar, cu generalul Foch în frunte – n.a. trad. fr.).

În același turneu în Paris, regina Maria s-a întâlnit și cu președintele francez

Raymond Poincaré care îi conferă Legiunea de Onoare. Este primită cu aplauze
și entuziasm de francezi, devenind prima femeia din lume căreia i se acordă titlul
de membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Franța. 
Tot la Paris, regina Maria s-a întâlnit și cu alte personalități importante precum
președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, și prim-ministrul Marii
Britanii, Lloyd George. Discuția cu Wilson a atins multe probleme. Regina îi
vorbește de pericolul bolșevismului rusesc și îi smulge promisiunea ca se va
întâlni cu Ionel Brătianu pentru a-i expune situația României. „Dar am avut
sentimentul că dacă ar fi fost timp aș fi putut face mult mai mult în discuția cu
președintele decât ar fi făcut-o premierul nostru, care nu vorbea deloc
engleza”. După această misiune reușită, însuși prim-ministrul Ionel Brătianu
admitea că „Maria a reușit în câteva zile ceea ce politicienii n-ar fi reușit într-o
lună întreagă”.
Venirea reginei Maria la Paris a reușit să atragă atenția jurnaliștilor din toată
lumea. A început o adevărată campanie publicitară în presa franceză care a
informat opinia publică despre prezența reginei la Conferința de Pace de la Paris.
Regina s-au bucurat de o mediatizare internațională deosebită, reușind să dea o
nouă imagine țării. Talentul diplomatic ad-hoc și personalitatea sa charismatică
au pus România pe hartă pentru mulți dintre politicienii și jurnaliștii vremii.
„Această zi pare să fi fost consacrată presei, toți ziariștii de pe pământ apar ca
muștele și mi s-a spus să-i primesc. Vă puteți imagina cum să ai o ușă deschisă
și să fii prins ca într-o cușcă de aproximativ 40 de adevărați ziariști, toți
agățându-se de tine și punându-ți întrebări. Mi-am dat toată silința, i-am privit pe
toți drept în ochi și am vorbit pentru țara mea! Și în somn mă simt hăituită de ei.
Erau chiar și japonezi, și polonezi etc… etc…, dar pe aceștia i-am primit mai
târziu. Mai întâi pe francezi, apoi pe italieni, apoi pe englezi și americani, mai
târziu, jos în hol, pe toți ceilalți, când am socotit că am terminat cu ei”.
„Da, am devenit «primul slujbaș» al țării mele, acesta-i adevărul și aceasta mă
absoarbe întru totul, îmi stăpânește toate gândurile, indiferent cât de mult sunt
flatată și onorată – pentru că, fără îndoială, aceasta este ceea ce mi se întâmplă
mie acum, ei pur și simplu mă ridică în slăvi. Noroc că am 43 de ani, altfel mi-aș
imagina că sunt irezistibilă – întrucât sunt acum în plin magnetismul meu natural
care nu are foarte mult de-a face cu vârsta mea. «Jˈai même encore», ceea ce
Barbu dorește pentru mine, «un succés de jolie femme!», care înseamnă atât de
mult pentru francezi, cât și pentru alții!”
„Toate ziarele sunt pline de interviurile mele. Antonescu care consideră într-un
fel că mă are în grijă pentru că este ministru aici, e nebun de bucurie datorită
felului în care ziarele vorbesc despre mine. N-am timp decât seara în pat să le
citesc și, desigur, acestea mă fac să zâmbesc pentru că eu sunt cea care am
determinat să se scrie asemenea lucruri. Cele care mă amuză cel mai mult
trebuie decupate și lipite aici, aceasta va constitui un lucru amuzant și interesant
pentru mai târziu. Toată onoarea ce mi s-a acordat este adusă țării mele, iată de
ce sunt încântată să văd că Parisul își pierde puțin capul după mine. Am venit
aici pentru țara mea și orice succes aș putea avea, el este pentru țara mea”.
„Înainte de a pleca, mi s-a făcut o mare onoare care nu s-a făcut niciodată unei
regine, se pretinde chiar că nici regilor, în Franța. Mi s-a cerut să trec în revistă
garda de onoare. Aceasta pot să o fac în modul care îmi este propriu, așa că m-
am coborât la ei privindu-i în ochi, în timp ce cel mai viu salut era cântat de
trompete al căror sunet îmi place. Toți românii mei plângeau de bucurie și inima
mea îmi bătea cu îndreptățită mândrie, dintre toate onorurile făcute acesta a fost
cel care mi-a mers drept la inimă. […] Am făcut tot ce am putut să fie totul în
ordine, m-am gândit la orice amănunt, mi-am folosit tot talentul, toată inteligența,
fiecare gând, orice efort, până la maximum”.
„Plecarea [n.a. de la Paris], în sfârșit, a trebuit să aibă loc. La gară înghesuială,
foarte multă lume de toate naționalitățile, prieteni, cunoștințe, admiratori ardenți,
persoane oficiale, francezi, englezi, americani, ruși, spanioli, polonezi,
portughezi, greci, chiar și simpli soldați, toți îngrămădiți lângă președintele
republicii și mareșalul Foch. Mulți ochi erau înlăcrimați. Fusesem populară,
trezisem interes tuturor claselor, tuturor naționalităților, în unele ocazii lumea are
nevoie de personalități, le creează și este stimulată de ele. Fusesem aleasă ca
atare și ei erau dispuși să mă glorifice, nu era gelozie, dar un fel regret că nu mă
aveau în țara lor, ceea ce am observat bine, iar în acest fel eu am devenit de
interes internațional și țara mea a căpătat deodată cu totul alte proporții. Aceasta
nu este numai în imaginația mea. Totul este bizar și minunat. Românii mei se
umflă în pene de mândrie. Vizita mea «neoficială» a constituit, desigur, un imens
succes, nu pot spune că nu-mi face plăcere, dar am o fire de copil, prea puțin de
«intelectuelle» cu ciorapi albaștri, ca să fiu impresionantă pe nedrept. Sunt
numai instinct, toată munca mea este spontană, nu am timp să fac combinații,
atacurile mele sunt întotdeauna directe, nepregătite, am o flexibilitate naturală a
minții, cântăresc lucrurile rapid, înțeleg lumea rapid, am un profund mod de a
înțelege pe fiecare om cu care am de-a face. La aceasta se poate adăuga
dorința feminină de a plăcea și o inimă bună, ceea ce mă face irezistibilă. Îmi
lipsește complet convenționalismul, nu am trăit niciodată «dans le monde», încât
nu fac politețe gratuită. Întotdeauna, în toate ocaziile, sunt eu însămi: fără
pretenții, fără afectare, fără «subterfugii» și aceasta, în general, m-a ajutat, nu
m-a dezavantajat. Adevărul este că sunt «unclassable»”.
„Parisului i-am spus la revedere cu tristețe, cu emoție, cu inima tulburată. M-am
simțit excelent, am avut o mare experiență, deși a fost o viață stresantă la care
nu poți să reziști mult timp. Să-mi iau zborul era singurul lucru posibil, să mă
smulg din mijlocul unui asemenea succes, al unei asemenea adorații, admirații,
adulații, dar totuși, a meritat și a fost o mare realizare pentru «Țara mea». Acum
mă întorc acolo, la inimile care mă așteaptă și la soarta oricare ar fi, căreia va
trebui să-i fac față. Am pornit din gară în urale de bucurie «Vive la Reine, Vive la
Reine», «Vive la Roumanie» și figurile se îndepărtau, se estompau. S-a terminat,
s-a încheiat …”

In America

„Maria! Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci şi, după obiceiul
american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie şi tot felul de
alte bucăţele de hârtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri, până
când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de milioane de păsări mari şi
mici”.

V-ați putea imagina astăzi un om politic sau un demnitar român primit cu urale și

covoare de flori de o  mulțime de oameni pe străzile New York-ului, Washington-
ului sau ale altor oraşe din America? O personalitate românească al cărei discurs
să fie urmărit cu sufletul la gură de milioane şi milioane de americani? O presă
americană dată peste cap care nu mai putea publica altceva pe prima pagină
decât ştiri legate de un român?  Toate acestea s-au întâmplat într-un moment
istoric pentru România, când Regina Maria a cucerit inima Americii într-o vizită
de răsunet internațional în anul 1926.

Vizita Reginei Maria în America rămâne un exemplu de diplomație regală și un

succes fabulos pentru imaginea extermă a României. A fost întâmpinată
extraordinar de oficialități și de mulțimile entuziaste răspândite pe străzi.
Președintele Statelor Unite ale Americii a dat o recepție grandioasă pentru
Regina Maria la Casa Albă, iar primarul New York-ului i-a oferit cheia orașului, în
semn de admirație. Turneul Reginei Maria în SUA a reprezentat apogeul
popularității sale în lume. Regina a traversat aproape toată America și Canada,
de la est la vest, într-un turneu de cinci săptămâni. A încheiat călătoria cu
succes, a zâmbit tuturor, și-a folosit reputația și abilitatea diplomatică ca să
câștige inima americanilor.

Pe data de 18 octombrie 1926, Regina Maria începea celebra sa vizită în Statele

Unite ale Americii. Regina României s-a aflat pe continentul american, în
perioada 18 octombrie-24 noiembrie 1926. Intenţia de a vizita America exista
încă din anii Primului Război Mondial și ai Conferinței de Pace de la Paris
(1919). Așteptarea uriașă a acestui moment a creat o emulație profundă la
nivelul Americii, o veritabilă lecție de marketing politic pentru oamenii politici de
astăzi. Suverana României a fost aclamată pe tot parcursul voiajului. Primirea a
fost pur și simplu fabuloasă. A fost considerată atunci cea mai populară femeie
din țară.
Regina Maria a reușit prin vizita în America să schimbe imaginea României. Se
spune că niciun alt șef de stat sau politician român nu a mai câştigat vreodată
inima americanilor, așa cum a făcut Regina Maria. Suverana României avea să
fie descoperită de americani drept o femeie plină de magnetism și foarte
modernă.

Deplasarea sa a avut un succes de proporții. S-a bucurat de o desfășurare de

forțe și de o mediatizare impresionantă din partea presei americane, avidă de
senzaționalul pe care-l oferea prezența unui cap încoronat din Europa, pe
tărâmul libertății și al democrației. Regina a acordat interviuri, a scris articole în
presa americană și a înfruntat „focul încrucișat” al întrebărilor ziariștilor. „Pe tot
drumul am fost bombardaţi de fotografi, dar pentru a scăpa de reporteri este la
fel de greu, ca şi cum ar trebui să scapi de tânţari într-o mlaştină”. 
„Sosirile în America sunt pur și simplu uluitoare, pentru că imediat cazi în mâinile
fotografilor care stau în șiruri formidabile, blocând drumul și străfulgerând asupra
ta lumini îngrozitoare, care fac un zgomot teribil și te orbesc, astfel că un timp
după aceea nu vezi decât culori zigzăgând în fața ochilor, ce șterg orice
altceva”. (Regina Maria)

Primirea la New York a fost copleșitoare, zeci de mii de oameni au ieșit să o

aclame pe străzile orașului. Simpla prezență a reginei a fost îndeajuns pentru a
cuceri publicul american, îndrăgostit nebunește de zâmbetul ei. Regina a descris
această primire în jurnalul său: „Nu mă aşteptam ca New York-ul să îmi facă o
primire atât de oficială. Am fost întâmpinată cu toate onorurile militare şi civile
posibile, de parcă aş fi fost regina suverană. Toate trupele fuseseră scoase la
paradă, cu întreaga poliție călare. Am pornit înainte, într-o maşină deschisă,
alături de unul dintre domnii oficiali şi ne-am îndreptat cu toată viteza de-a lungul
uluitoarelor străzi ale New York-ului, despre care s-au auzit atâtea, cu acei
gigantici, inimaginabili zgârie nori, înălțându-se deasupra noastră.

Trebuie să spun că sunt mult mai impozanți decât mi-aş fi imaginat, au o

grandoare la care nu m-am aşteptat. Toată circulația a fost oprită, iar populația
New York-ului mi-a făcut o primire minunată, o primire din inimă. Puteai simți,
vedea, înțelege că era o primire privată, primirea cuiva pe care erau, cu adevărat
bucuroşi, să o întâmpine. Mărturisesc că îmi creştea inima de mândrie şi
tulburătoare emoție. Maria! Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci şi,
după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie şi tot
felul de alte bucăţele de hârtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri,
până când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de milioane de păsări mari şi
mici”.  (Regina Maria)

„Ajunși în fața Primăriei orașului, mașina noastră s-a oprit și mi-au fost date
onoruri militare, iar eu am stat o clipă să fac cu mâna și să salut mulțimea. Am
urcat solemn treptele de piatră ale acestei clădiri, iar apoi înainte de a intra în
sala de festivități, unde primarul urma să-mi înmâneze medalia «The Freedom of
the City», am ieșit pe balcon pentru a primi ovațiile mulțimii. Apoi a urmat marele
moment solemn ce a făcut să-mi bată inima cu putere, cu toate că în general,
am rămas extraordinar de calmă: am fost introdusă ceremonios în sala de
recepție a Primăriei, unde am fost întâmpinată oficial de primar și mi-a fost
înmânată «The Freedom of the City». Aceasta a fost condusă cu mult fast spre
un scaun asemănător unui tron și invitată să mă așez cu fața la sala arhiplină,
care avea și o galerie pe partea opusă. Aici primarul și-a ținut discursul de bun
venit, mi-a dat o medalie de aur, special făcută pentru această ocazie și mi-a fost
citit și înmânat un frumos mesaj decorat cu miniaturi. Urale, cele două imnuri, și
apoi, stând foarte dreaptă și complet nepregătităm, i-am răspuns primarului cu
voce clar și, sper, suficient de tare. […] În timp ce vorbeam, o mică mașinărie
respingătoare se afla în fața mea, transmițând discursul în toată
America”. (Regina Maria)

Conform unor telegrame diplomatice românești din 19 și 20 octombrie 1926, la

sosirea în New York, M.S. Regina Maria a adresat cuvinte de mulțumire
americanilor, mărturisindu-le „cât de fericită este că vizitează America și face
cunoștința poporului american”. La primăria orașului New York, „într-o
improvizație genială, Majestatea Sa a rostit un discurs care a făcut să treacă fiori
în întreaga adunare și a mișcat pe mulți până la lacrimi. Arătând binele făcut de
America atât României cât și întregii Europe, în decursul războiului, Majestatea
Sa a insistat asupra importanței operilor de binefacere și a exprimat calda
dorință, ca pe cale umanitară și mai ales prin opera femeilor care în America
joacă un rol deosebit să întrevadă, în fine, orizontul de împăciuire și înfrățire între
popoare, într-o frumoasă perorațiune în culori fermecătoare. A încheiat spunând
că dorește să intre în inima Americii, care întotdeauna a atras-o, precum această
țară a intrat în inima Majestății Sale”.

Din volumul publicat recent de Dan Dimăncescu – „Regina Maria în America”,

aflăm unele informații inedite despre discursul primarului James J. Walker și al
Reginei Maria, ambele ținute în fața publicului uriaș. „Avem mii de oameni de
descendență românească în acest oraș al lumii, în acest cel mai cosmopolit oraș al
lumii, iar astăzi […] îmi veți da voie oare să vă asigur că românii sunt printre cei
mai onorabili cetățeni pe care îi are această țară între granițele sale? Au făcut multe
pentru ridicarea orașului New York”, declara primarul James J. Walker.
La acestea, Regina Maria a răspuns la rândul ei cu propriile remarci: „Sunt foarte
bucuroasă să vă aud vorbind cu atâta dragoste de românii mei, pe care am venit să-i
văd, la fel ca pe voi toți. Nu pot spune câte sper să văd aici, în țara voastră mare, dar
știu câte poate învăța de la voi bătrâna Europă. Eu vă aduc salutul întregii Europe,
pentru că am convingerea că și Europa, și America trebuie să-și întindă mâinile una
spre cealaltă și că acea uriașă forță a iubirii, de care lumea ar trebui să fie plină, va
ajunge la voi într-o măsură și prin mine. Dacă voi putea face ceva pentru a determina
lumea, în general, să simtă că am intrat într-un timp al păcii, voi simți că vizita mea
aici nu va fi fost în zadar”.

„… Numele Maria, Maria îl auzeam strigat pe toate tonurile în timp ce treceam în

grabă. Da, totul era într-un vis fantastic, încântător în acest spirit euforic și acel
măreț sentiment de simpatie, pe care îl insuflau și casele. Ne-am continuat
drumul, ajungând la gară, am fost urcați în trenul prezidențial și, în sunetul
puternic al uralelor, am pornit spre Washington”. (Regina Maria)

După primirea triumfală din New York, cu toate onorurile cuvenite unei suverane,
Regina Maria sosește la Washington unde este din nou întâmpinată pe străzi cu
strigăte de bucurie și entuziasm de către americani. Pe data istorică de 19
octombrie 1926, Regina Maria avea să onoreze invitația oficială la Casa Albă
unde trebuia să-l întâlnească pe președintele SUA, Calvin Coolidge. Regina
descrie în jurnalul său, cu uşoară amărăciune, întrevederile protocolare și dineul
oficial de la Casa Albă, dar fără să-şi piardă din umorul şi ironia fină.

„Am fost condusă înăuntru cu toată ceremonia şi toate onorurile cuvenite unei
Regine, dar Preşedintele şi soția lui au venit după aceea, braț la braț, el m-a
întâmpinat la fel ca pe toți ceilalți musafiri, iar apoi a părăsit din nou primul
încăperea împreună cu soția sa, lăsându-mă în grija suitei sale, un fel în care, în
mod sigur, un Rege nu ar fi putut părăsi o Regină. La dineu au fost aşezați pe
scaune cu spătar înalt, diferite de ale noastre şi au fost serviți primii”. (Regina
Maria)

„Ceremonia americană este ciudată, iar președintele american [n.a. Calvin

Coolidge] se comporta mai regal decât ar face-o oricare rege. De exemplu, el
nu-și întâmpină musafirii, ci apare după numai după ce ei au sosit și se retrage
cel dintâi, lăsându-i în seama casei sale militare. De fapt, noi nu am considera
acesta un mod politicos de a primit oaspeții, dar acesta este ceremonialul lor și
au aderat la el cu strictețe. Președintele este un omuleț subțire, uscățiv, cu o față
ca de ceară cunoscut pentru muțenia lui. Ea [n.a. Grace Coolidge] este oacheșă,
vioaie și foarte amabilă. El vorbește cu propoziții scurte ca și când cuvintele ar fi
dureroase pentru el. Gura este o crestătură pe care o ține strâns închisă, nasul
lung și subțire, părul un fel de roșu auriu. Este ființa cea mai seacă, cea mai
tăcută și mai ne-emotivă care a fost creată vreodată, dar cu toate acestea are un
fel de licărire în ochii mici pătrunzători și uneori, în colțul gurii, cu aspect
neînduplecat, ceva ce ar semăna cu un «văr» îndepărtat al zâmbetului. Ea
suplinește tăcerea lui de piatră prin deosebita-i vivacitate. Totuși, în ciuda tuturor
acestora, președintele mi-a fost oricum simpatic”. (Regina Maria)
Cu tot programul său încărcat, Regina Maria a vizitat Legația României, Casa lui
Washington, Mormântul Soldatului Necunoscut, precum și Cimitirul Arlington în
care au fost îngropați soldații și marinarii căzuți în diferite războaie duse de
America. A depus o coroană de flori în culorile drapelului României, în timp ce o
companie de soldați dădea onorurile militare. În zilele următoare, regina era
așteptată să ajungă și în celelate orașe americane aflate pe lista oficială a vizitei
sale.

Conform autorului lucrării „Regina Maria şi America”, Adrian Silvian Ionescu

consideră că Regina Maria nu a avut vreun mandat special din partea Guvernului
sau a regelui pentru a discuta chestiuni politice și economice la Casa Albă. „Nu
există nicio stenogramă ori alte informații privind discuțiile cu Preşedintele USA.
Întrevederea a fost pur si simplu protocolară şi de foarte scurtă durată.
Preşedintele Coolidge era un personaj încuiat, necomunicativ, care nu a plăcut-o
pe Regină şi nici ea pe el. A încercat să se eschiveze cât a putut de repede de
protocolul ce suscita o asemenea întrevedere.
Mă îndoiesc de faptul că Regina a avut vreun mandat în a discuta probleme
politice. Nu am găsit nicio notiță în acest sens nici în Fondul Casa Regală de la
Arhivele Naționale şi nici în Arhiva Ministerului de Externe. Al. Averescu, primul
ministru de atunci, era un misogin care nu credea şi, mai ales, nu admitea ca
femeile să-şi depăşească poziția şi să se amestece în politică şi în treburile
oamenilor de stat.Dacă Regina a atins anumite subiecte politice a făcut-o doar în
nume personal. Obiectivele ei erau mai mult de ordin economic – iar aici se pare
că i se dăduse mâna liberă – şi a acționat cu oarecare eficiență, câştigând de
partea sa simpatia unor industriaşi şi finanțişti care ar fi putut ajuta țara, încă
marcată de criza postbelică”.

Vizita Reginei Maria a României în Statele Unite ale Americii a făcut multă
senzație în epocă. După ce s-a întâlnit cu președintele american Calvin Coolidge
și primarul New York-ului și a impresionat America prin inteligență, viziune
politică, frumusețe și eleganță, regina s-a întâlnit cu căpeteniile indienilor din
triburile Sioux și Blackfoot. În drumul său spre Vestul Sălbatic, Regina Maria a
vizitat ferme, a participat la rodeo și s-a întâlnit cu șefii triburilor indiene din
localitățile Dakota de Nord și Mandan, cel mai important fiind marea căpetenie
Red Tomahawk.

Indienii din Tribul Blackfoot au numit-o pe regina Maria „Morning Star”,

adică „Luceafărul de dimineață”, în timp ce indienii Sioux au numit-o „Winyan
Kipanpi Win”, în traducere „Femeia pe care o chemi”.
Conform istoricului Adrian-Silvian Ionescu, „numele ce i-a fost dat cu această
ocazie de indienii Sioux era împrumutat de la viteaza soţie a unui şef din ramura
Hunkpapa a indienilor Sioux, Big Head, care participase la multe lupte şi îşi
caştigase dreptul de a lua loc la sfat alături de bărbaţi”.

Ca semn suprem de respect și de adoptare în trib cu rang de căpetenie, indienii

i-au făcut cadou reginei o coroană din pene de vultur, o distincție foarte rară care
nu se acordă femeilor decât dacă s-au remarcat prin curaj și sacrificii în timpul
războiului. Indienii au ținut discursuri și au dansat în jurul reginei, numind-
o „Femeia Războinic”. Cel mai în vârstă dintre șefii de trib indieni, Red
Tomahawk, a ținut un discurs în fața reginei conferindu-i titlul de căpetenie
onorifică.

Apoi regina a fost primită cu mare ceremonie, în faţa unui cort, de indienii
costumați în veşminte de sărbătoare, bogat ornamentate cu pene și pictați pe
fețe. Au dansat în cinstea reginei, dans care, spune regina, semăna foarte mult
cu jocul „Călușarilor” de pe meleagurile românești. În jurnalul ținut în America,
regina îi descrie pe indieni drept „un grup pitoresc de războinici fioroşi, exact ca
imaginea din cărţile copilăriei noastre”.  Vizita a fost intens fotografiată și
mediatizată în epocă. În filmare se poate observa cum Regina Maria se îmbracă
în costumația specifică indienilor, cum este ridicată la rangul de șef de trib și cum
se plimbă prin corturile indienilor și se bucură de muzica, dansul și spectacolul
unic oferit de indieni.

„Onorată Femeie Căpetenie

(Siouxii nu au un cuvânt pentru «Doamnă» sau «Înălţimea Voastră» sau
«Regină», iar cuvântul femeie este folosit cu toată reverenţa şi respectul)
Vreau să-ţi spun acum câteva cuvinte. Vezi aici pe acest soldat (Maiorul A.B.
Welch, F.A.Res – Federal Army Reserves). El este, prin adopţiune, unul dintre ai
noştri şi îi spunem frate. El mi-a spus că eşti «cârmuitoarea unei Naţiuni şi o
Femeie Războinic». Am trimis peste ocean mulţi dintre tinerii mei ca să lupte cu
duşmanul. Oamenii tăi au fost prieteni cu oamenii mei şi au luptat în aceleaşi
bătălii. Mi se spune că ai fost activă în acel război (n.a. Primul Război Mondial) şi
atunci ai făcut sacrificii. Mi se spune că mulţi dintre tinerii tăi au fost îngropaţi
departe de ţară. Noi am discutat despre aceste lucruri. Noi vrem să te onorăm. O
femeie nu poartă coroană de pene de vultur decât dacă a săvârşit fapte
extraordinare de eroism. Contribuţia pe care ai avut-o în acel mare război ne-a
făcut pe noi, care suntem din preerii, să te îndrăgim. Simţim că avem în tine un
camarad pe calea războiului. De aceea, îţi ofer acest înalt însemn de bravură şi
îţi dau numele «Winyan Kipanpi Win» (Femeia pe care o Chemi) și eşti acum
sora mea”.

După dans, a urmat apoi o ceremonie de înfrățire, desfășurată în cortul

căpeteniei indienilor. Războinicii indieni obișnuiau încă din vechime să se taie în
palmă și să își amestece sângele pentru a deveni frați de sânge. Regina nu a
făcut acest lucru, fiind preferat un ac, cu care atât ea, cât și căpetenia indienilor,
au fost înțepați într-o manieră umană și civilizată, iar apoi sângele lor a fost
amestecat de ofițerul care servea drept intermediar. Regina a oferit indienilor o ie
românească și piese de artă țărănească, în timp ce indienii i-au oferit la rândul
lor daruri tradiționale ale triburilor lor. Așa a devenit Regina Maria șef de trib și
sora indienilor din Vestul Sălbatic.

Frăţia dintre Regina Maria şi indienii Sioux a continuat şi după protocolul din
aşezarea Mandan din statul Dakota de Nord. După plecarea reginei, căpeteniile
indienilor i-au trimis o scrisoare prin care își exprimau îngrijorarea că trebuie să
străbată un drum atât de lung până în ţara ei și că ar fi trebuit să trimită cu ea doi
dintre războinicii tineri, pentru a îndepărta spiritele rele.

„Siouxii îşi exprimă puternica lor speranţă că Femeia-pe-care-o-Chemi a ajuns

sănătoasă la coliba ei. Lor li se pare a fi o mare distanţă până acolo, iar călătoria
plină de multe pericole pe apă şi pe uscat şi de multe popoare ciudate. Ei doresc
să se asigure că ea a ajuns sănătoasă acasă pentru a nu fi îngrijoraţi pentru
noua lor soră. Sunt sigur că aceasta este o atenţie sinceră faţă de Majestatea
Voastră care indică faptul că ei se simt răspunzători pentru siguranţa
dumneavoastră în timpul călătoriei, iar un bătrân războinic a spus că ar fi trebuit
să trimită cu dumneavoastră doi dintre tinerii săi războinici pentru ca unul să
vegheze ziua şi celălalt noaptea,spre a preîntâmpina spiritele rele şi persoanele
nedorite să se apropie de dumneavoastră. Ia românească şi celelalte piese pe
care aţi fost atât de amabilă să le dăruiţi, au fost prinse pe stâlpi înalţi în timpul
ceremoniilor indiene de la sfatul de la Cannon Ball, şi am ales o femeie bătrână
al cărei nume este Crow Ghost, spre a fi custode al acestor articole ce vor fi
expuse în viitor, la fiecare ceremonie.

La ceremoniile mai sus menţionate, cântăreţii şi toboşarii au compus un nou

cântec în cinstea dumneavoastră, iar cuvintele sunt după cum urmează: Soldații
ei nu s-au mai întors acasă / Ea acum rezistă privind în direcția lor / Ea așteaptă
ca Dakotah (Sioux) să fie poporul ei / Ea așteaptă compasiune și ajutorul din
direcția aceasta.  […] Mamele de Război au cântat și dansat în cinstea
dumneavoastră și în acest moment am plăcerea să vă informez ca «Femeia pe
care o Chemi» este o membră onorific a societății ce este cunoscută printre
Siouxi drept «Akicita Hunku» sau Mamele Soldaților, iar eu le-am explicat că
soldații români erau oamenii dumneavoastră și în consecință erau fiii
dumneavoastră. Aceasta este o deosebită onoare pentru că vi se acordă, cu
multă strictețe, calitatea de membru”, se arată în scrisoarea trimisă de indieni.
„Doi ani, dar ce ani! (…) Şi în timpul acestor doi ani, ce muncă, ce strădanie; o
sfâşietoare înşirare de nenorociri, o situaţie de un tragic aproape fantastic şi cu
sorocul împotriva noastră. (…) Pot să numesc aceşti doi ani chiar binecuvântaţi,
căci m-au apropiat de tot, de inima poporului meu, m-au învăţat să nu mă dau în
lături de la nici o strădanie, să nu mă tem de nimic, să înving orice slăbiciune şi
să fiu gata zi şi noapte, la orice eveniment. Acum s-a sfârşit visul cel rău şi lung,
iar visul României Mari s-a întruchipat aievea”.

În aceeaşi zi, după doi ani de refugiu la Iaşi, regele Ferdinand şi regina Maria se
întorceau în București în fruntea oştirii române şi a detaşamentelor aliate
(engleze şi franceze). Trec pe sub Arcul de Triumf, defilează pe străzi alături de
armată și sunt aclamați de întreaga populație alături de care sărbătoresc
împlinirea idealului național al întregirii României. 

„Orașul pur și simplu înnebunise. Mi se părea că până și casele, străzile, pietrele

de pavaj strigau, aclamau, se bucurau împreună cu mulţimea. Am trecut călare
printr-o mare de urale asurzitoare. Steaguri peste tot, oameni înghesuiţi la
fiecare fereastră, pe fiecare acoperiș, ca să nu mai vorbesc de stradă […]. Tot
orașul era în delir. Lipsiserăm doi ani, cunoscuseră toate ororile ocupaţiei, cu tot
ce aduce ea, iar acum ne întorceam victorioși, în ciuda nefericirilor, ne întorceam
după ce împliniserăm Visul de Veacuri, Visul de Aur al României. Ne întorceam
cu România Mare, ne întorceam ca regele și regina tuturor românilor. E aproape
de necrezut, dar e adevărat!”