CUPRINS

Cap.I Moneda si cererea de moneda .......................................................................................................... 2

1.1. Prezentare .......................................................................................................................................... 2
1.2. Ce este moneda? ............................................................................................................................... 2
1.3. Cererea de moneda ........................................................................................................................... 3
1.3.1.Venitul real ca determinant al cererii de moneda ......................................................................... 3
1.3.2.Functia cererii de moneda ............................................................................................................ 3
Cap.II Gestiunea stocurilor ....................................................................................................................... 4
2.1. Stocutile intr-un sistem de productie ................................................................................................. 4
2.2. Tipuri de stocuri ................................................................................................................................ 5
2.3. Modele de gestiune a stocurilor ........................................................................................................ 6
2.3.1. Modelul Willson ........................................................................................................................... 6
2.3.2. Modelul Willson cu ruptura de stoc .......................................................................................... 10
2.3.3. Generalizari ale modelului Willson............................................................................................ 15
2.4. Modalitati practice de aplicare a modelelor teoretice ..................................................................... 16
2.4.1. Modelul S-s ............................................................................................................................... 16
2.4.2. Modelul ABC ............................................................................................................................. 17
2.4.3. Strategia Impact ........................................................................................................................ 19
Cap.III Modele ale cererii de moneda bazate pe teoria gestiunii stocurilor ....................................... 20
3.1. Modelul cererii de monedă pentru gospodarii, bazat pe teoria gestiunii stocurilor ......................... 20
3.2. Modelul cererii de monedă pentru firme, bazat pe teoria gestiunii stocurilor .................................. 23
3.3. Formularea matematică a problemei de optimizare ......................................................................... 24
Bibliografie ................................................................................................................................................ 25

1
 CAP 1. Moneda şi cererea de monedă

1.1. Prezentare

Din timpuri imemoriale , toate societăţile au folosit un tip sau altul de monedă. Moneda este o
formă specială de bunăstare ,sau un activ. Randamentul sau este foarte scăzut-bancnotele nu caştigă
dobânda-si totuşi ea este forma extremă în care pot fi transformate celelalte active. Motivul este acela ca
moneda facilitează tranzacţiile între diferiţii agenţi economici . Ea este indispensabilă pentru buna
funcţionarea unei economii moderne. Pentru a ne convinge de aceasta , trebuie numai să ne imaginăm
costul pe care o economie de barter l-ar impune asupra vieţii noastre de zi cu zi. Şi totuşi , definiţia
monedei este de parte de a fi precisa. Bancnotele şi mărunţişul reprezintă moneda .Dar cecurile de
călătorie ,conturile de economii , sau alte instrumente financiare?Există într-adevar o mare varietate de
tipuri de monedă ,creed diverşi agenţi .Primul pas spre înţelegerea rolului monedei în macroeconomie
este efectul sau asupra preţurilor , ratelor dobânzii şi , în definitive , asupra activităţii din economia reală.

1.2. Ce este moneda?

Definiţia monedei a reprezentat un subiect de dispută pentru mult timp , iar dificultăţile au fost
sporite de revoluţia informaticii. Pe vremuri , aurul , argintul şi alte mărfuri serveau drept moneda. Încet,
dar sigur , banii de hartie (bancnotele) au depăşit stadiul de moneda-marfă . Apoi a urmat utilizarea la
scară largă a conturilor bancare şi cecurilor.O definiţie corectă trebuie să includă calităţile stabile , de
lungă durată , care caracterizează moneda , făcând abstracţie de cele efemere , arbitrare sau specific
anumitor ţări.

Moneda în sens strict

Numerarul (bancnote şi moneda divizionara) este fără îndoială o formă de monedă , chiar dacă în
urma cu un secol existau îndoieli dacă aceste forme erau la fel de demne de încredere precum monedele
făcute din metale preţioase . Şi totuşi , numerarul are o utilizare relativ limitată în cadrul tranzacţiilor ,
întrucat agenţii economici apelează mai degrabă la depozitele bancare.Acesta este punctual de pornire
pentru o primă definiţie a monedei numerarul aflat în mâna publicului (gospodării , firme şi guvern) plus
depozitele la vedere ( conturi bancare care sunt plătibile la cerere , denumite adesea monedă scripturală).
Acest agregat monetar este notat cu M1. O caracteristică-cheie a lui M1 este acceptarea generală ca
modalitate de plată.
M1=numerar în circulaţie + depozite la vedere
2
 M2=M1+depozitele la termen (sau conturi de economii) la bănci , cu acces nerestriţionat .
M3=M2+depozitele importante ,cu termene fixe +depozite la institutii nebancare.
Cea mai bună definiţie a monedei este: un activ general acceptat ca mijloc de plată.

1.3.Cererea de monedă
Valoarea reală a monedei poate fi reprezentată ca:
Stocul real de monedă = M/P , unde
M este stocul nominal de monedă
P, indicele preţurilor la consumator (IPC).
Stocul real de monedă rămâne neschimbat atunci cand stocul nominal creşte cu exact aceeaşi
proporţie ca şi nivelul preţurilor. Ceteris paribus , dacă oferta de moneda şi nivelul preţurilor (şi
valoarea nominală a celorlalte active din economie) s-ar dubla , asupra economiei reale nu ar aparea nici
un efect. Această proprietate este denumită neutralitatea monedei .Ea are implicaţii importante în
macroeconomie.

1.3.1. Venitul real ca determinant al cererii de monedă

Motivul principal pentru deţinerea de monedă (M1) este facilitarea tranzacţiilor. De aceea,
volumul real al activităţii economice trebuie să reprezinte un factor important pentru determinarea cererii
de monedă şi ar trebui să ne aşteptăm la o relaţie pozitivă dintre PIB real şi stocul real de moneda.
Costurile tranzacţionale (comisioanele bancare sau timpul şi efortul cheltuite pentru convertirea
monedei din anumite active în altele) îi conduc pe oameni la utilizarea cât mai eficientă a monedei.
Elasticitatea cererii de monedă în funcţie de PIB este definită ca o creştere procentuală a cererii de
monedă rezultată dintr-o creştere de 1% a PIB.

1.3.2.Funcţia cererii de monedă

Funcţia cererii de monedă :
M / P = L ( Y , i , c ), unde
M = stocul nominal de monedă , + - +
P = nivelul preţurilor ,
Y=PIB real ,
i=rata nominală a dobânzii
c =costul mediu al convertirii în moneda a altor forme de avere.

3
 Comentariu: Diverse motive pentru a deţine moneda
În text , cererea de monedă este justificată prin rolul sau în facilitarea tranzacţiilor. Aceasta
abordare este adesea numită teoria gestiunii stocurilor aplicată monedei, deoarece provine din
compararea costului detinerii acelui stoc-costul dobanzii-cu costul de tranzactionarecorespunzator
convertirii in moneda a activelor purtatoare de dobanzi. Acest rationament poate fi extins astfelincat sa
se tinacont de nesiguranta si de riscul de a nu avea lichiditati in situatii de urgent.Acest comportament
este numit motivatia precautiei si afirma in general ca cererea de moneda creste atunci cand conditiile
economice devin nesigure.
De aici rezultă ca funcţia cererii de monedă poate fi argumentată formal cu ajutorul principiilor
de gestiune a stocurilor.

CAP 2. Gestiunea stocurilor

2.1. Stocurile într-un sistem de producţie

În activitatea curentă a agenţilor economici apar probleme operative de producţie, de planificare

sau proiectare, care se cer rezolvate în aşa fel încât ele să corespundă unui anumit scop, de exemplu: un
program de producţie realizat cu beneficii cât mai mari, cu cheltuieli cât mai mici sau într-un timp cât mai
scurt.
Teoria stocurilor a apărut din necesitatea asigurării unei aprovizionări ritmice şi cu cheltuieli
minime a stocurilor de materii prime şi materiale în procesul de producţie, sau a stocurilor de produse
finite şi bunuri de larg consum în activitatea de desfacere a mărfurilor.
STOCURILE reprezintă cantităţi de resurse materiale sau produse (finite sau într-un stadiu
oarecare de fabricaţie) acumulate în depozitele de aprovizionare ale unităţilor economice într-un anumit
volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, în vederea unei utilizări ulterioare.
Pe perioada respectivă resursele materiale sunt disponibile, dar nu sunt utilizate, deci sunt
neactive, scoase din circuitul economic, sau care prelungesc acest circuit (aspect considerat negativ),
pentru că realizarea lui atrage cheltuieli apreciabile, concretizate în afectarea unor importante spaţii de
depozitare-păstrare, de utilaje pentru transport-depozitare, de fonduri financiare.

Evoluţia nivelului stocului este interesantă din două puncte de vedere:

a) din punctul de vedere al producătorului, care este preocupat de valoarea medie a nivelului
stocului, deoarece această valoare permite cunoaşterea imobilizării totale a stocului şi scopul
producătorului va fi reducerea imobilizării la valoarea sa minimă;

4
 b) din punctul de vedere al beneficiarului, care dorind să fie satisfăcut imediat, apreciază că
trebuie să evite, în măsura posibilităţilor, rupturile de stoc. Obiectivul beneficiarului va fi reducerea la
minim a riscului de ruptură de stocuri.
Aceste două puncte de vedere sunt contradictorii: riscurile de ruptură de stocuri nu sunt reduse
decât dacă imobilizările sunt foarte mari. Este deci necesarsă se stabilească un echilibru, obiectivul
conducerii stocului constând în căutarea acestui echilibru.

2.2. Tipuri de stocuri

În cadrul gamei foarte largi de stocuri, se disting cu deosebire:

A. din punct de vedere al producţiei stocurile pot fi de trei feluri:
a) cel de materii prime şi materiale destinat consumului unităţilor de producţie; este vorba de
stocul de producţie, stoc în amonte;
b) cel de produse finite, destinate livrării către beneficiari; este vorba de stocul de desfacere, stoc
în aval;
c) cel destinat asigurării funcţionării continue a unor maşini sau a unor linii de fabricaţie; este
vorba de stocul interoperaţional.
Ponderea cea mai mare o deţine stocul de producţie.

B. din punct de vedere al rolului jucat pe plan economic stocurile pot fi:
a) stocuri cu rol de regulator; au ca rol reglarea fluxurilor de intrare şi de ieşire ale
produselor între două stadii succesive ale procesului tehnologic;
b) stocuri cu rol strategic; sunt formate din piese sau din subansamble folosite de serviciul de
întreţinere , necesare înlocuirii rapide a lor în caz de avarie la instalaţiile vitale ale întreprinderii;
c) stocuri speculative; sunt mai puţin legate de activitatea agenţilor economici şi se referă în
general la produse şi materiale rare, a căror valoare nu este fluctuantă.

C. Din punct de vedere al modului de depozitare, care ţine seama şi de unele proprietăţi fizico-
chimice ale elementelor. Aşa avem: produse periculoase, voluminoase, fragile.

D. Din punct de vedere al modului de gestionare avem:

a) stocuri cu gestiune normală;
b) stocuri cu “afectare directă” (comandate special pentru o anume comandă);
c) stocuri “fără gestiune” (din magaziile intermediare, cu o supraveghe-re globală);
d) stocuri de produse consumabile;
5
 E. Din punct de vedere al caracteristicilor formării şi destinaţiei lor stocurile pot fi:
a) stoc curent;
b) stoc de siguranţă;
c) stoc de pregătire sau de condiţionare;
d) stoc pentru transport intern;
e) stoc de iarnă;

2.3. Modele de gestiune a stocurilor

2.3.1.Modelul Willson
Ipotezele modelului:
1. cerere constantă în timp (cereri egale pe intervale egale de timp);
2. perioadă fixă de aprovizionare (aprovizionarea se face la intervale egale de timp);
3. cantităţi egale de aprovizionare;
4. aprovizionarea se face în momentul în care stocul devine 0 (nu se admit intervale de timp
pe care stocul să fie 0);
5. aprovizionarea se face instantaneu (durata dintre momentul lansării comenzii şi intrarea
mărfii în depozit este zero)

Datele modelului:
− T = perioada totală de timp pe care se studiază stocarea;
− N = cererea totală pe perioada T;
− cs = costul unitar de stocare (costul stocării unei unităţi de marfă pe o unitate de timp)
− cl = costul lansării unei comenzi

Variabilele modelului:
−  = intervalul dintre două aprovizionări succesive;
− n = cantitatea comandată şi adusă la fiecare aprovizionare;
− s(t) = nivelul stocului din depozit la momentul t

Obiectivul modelului
− minimizarea costului total de aprovizionare CT

6
 Relaţiile dintre mărimile modelului
n N
=
Ipoteza 1   T = cererea pe unitatea de timp  s(t) = liniară

Ipoteza 2   acelaşi între oricare două comenzi

Ipoteza 3  n acelaşi pentru toate comenzile
Ipoteza 4  s(t)  0 pentru orice t
Ipoteza 5  la sfârşitul unei perioade  s(t) are un salt de la 0 la n
Rezolvare
Situaţia de mai sus poate fi vizualizată prin trasarea graficului variaţiei stocului în timp:

s(t)

n
 T

Figura 1

În figura 1 a fost reprezentată evoluţia stocului, dacă toată cantitatea necesară ar fi adusă la
începutul perioadei (graficul de deasupra) sau dacă s-ar aduce câte n unităţi din  în  unităţi de timp
(graficul de jos). Se observă că evoluţia este periodică, de perioadă . În concluzie vom calcula costul
total cu aprovizionarea calculând costul pe o perioadă şi înmulţind apoi cu numărul de perioade:
− pe o perioadă avem o lansare, deci un cost cl şi cheltuieli de stocare pe o durată , stocul
n
variind liniar de la n la 0. Din acest motiv costul cu stocarea va fi: cs · 2 ·  (În general costul de stocare

c S   s(t )dt
se calculează cu formula 0 ).
N T
=
− numărul de perioade este egal cu n 
n N
− costul total cu aprovizionarea va fi CT = (cl + cs · 2 · ) · n

7
 În concluzie rezolvarea problemei se reduce la a găsi minimul funcţiei:

n N
CT(n,) = (cl + cs · 2 · ) · n

N T
=
dacă variabilele n şi  verifică n  şi n şi  sunt strict pozitive şi n  (0,N],   (0,T]. Pentru
N T
=
rezolvare vom scoate pe  în funcţie de n din relaţia n  :
T
=n· N
şi înlocuim în expresia costului total cu aprovizionarea obţinând:

n T N 1 c T
cl  N  + S n
CT(n) = (cl + cs · 2 · n · N ) · n = n 2

Cei doi termeni în care a fost separat costul total reprezintă cheltuielile totale cu lansările respectiv
cheltuielile totale cu stocarea, observându-se că primele sunt descrescătoare în n iar celelalte liniar
crescătoare. În concluzie, dacă vom aduce toată cantitatea într-o singură tranşă vor fi foarte mari costurile
de stocare iar dacă vom aduce de foarte multe ori câte foarte puţin vor fi foarte mari cheltuielile cu
lansarea. Soluţia optimă n* va fi deci foarte probabil undeva între 0 şi N. Pentru a o determina facem
tabloul de variaţie al costului total în funcţie de n pe intervalul (0,N].
Calculăm derivata costului total:

cl  N cS  T 2  cl  N
C T = − + 
n2 2 care are zerourile: n1,2 = cS  T 

2  cl  N
−  (0, N 
n1 = cS  T

2  cl  N 2  cl  N N T
 (0, N  
c
N l 
n2 = cS  T cS  T cS 2

8
 În concluzie:

cl N T N T

a) dacă c S 2 adică dacă costul de lansare este de mai mult de 2 ori mai mare decât

costul de stocare tabloul de variaţie va fi:

n 0 N
C - - - - - -
T’(n)

C
T(n) T N
cl + cS 
2

şi deci se va face o singură aprovizionare la începutul perioadei T în care se va aduce toată

T N
cl + c S 
cantitatea N, costul total fiind de 2 .
cl N T

b) dacă c S 2 obţinem tabloul:

2  cl  N
n 0 cS  T

N
C - - - - - 0 + + +
T’(n) +
C 2  cl  c S  T  N
T(n)

N c T  N 2  cl  T
= S
în concluzie se vor face n 2  cl aprovizionări la intervale de t = c S  N în care se
opt

2  cl  N
va aduce câte nopt = c S  T , variantă prin care se va face aprovizionarea cu costul total minim posibil:

CT = 2  cl  c S  T  N

Obs. Dacă nu se acceptă decât soluţii în numere întregi pentru n sau t se va calcula costul pentru:

9
  2  cl  N   2  cl  N 
   
cS  T  c S  T
n =   şi n =  + 1

 2  cl  T   2  cl  T 
   
cS  N  c S  N
t =   şi t =  + 1

alegându-se dintre toate variantele cea mai ieftină. ( [x] = partea întreagă lui x).

2.3.2.Modelul Willson cu ruptură de stoc

Ipotezele modelului:
1. cerere constantă în timp (cereri egale pe intervale egale de timp);
2. perioadă fixă de aprovizionare (aprovizionarea se face la intervale egale de timp);
3. cantităţi egale de aprovizionare;
4. aprovizionarea nu se face în momentul în care stocul devine 0, admiţându-se scurgerea
unui interval de timp în care depozitul va fi gol şi cererea nu va fi satisfăcută;
5. 5. aprovizionarea se face instantaneu (durata dintre momentul lansării comenzii şi
intrarea mărfii în depozit este zero)
6.
Datele modelului:
− T = perioada totală de timp pe care se studiază stocarea;
− N = cererea totală pe perioada T;
− cs = costul unitar de stocare (costul stocării unei unităţi de marfă pe o unitate de timp)
− cl = costul lansării unei comenzi
− cp = costul unitar de penalizare (pierderea cauzată de nesatisfacerea unei unităţi din cerere
timp de o zi)
−
Variabilele modelului:
−  = intervalul dintre două aprovizionări succesive;
− 1 = durata de timp în care în depozit se află marfă;
− 2 = durata de timp în care în depozitul este gol;
− n = cantitatea comandată şi adusă la fiecare aprovizionare;
− s = cantitatea maximă de marfă aflată în depozit;
− s(t) = nivelul stocului din depozit la momentul t

10
 Obiectivul modelului
− minimizarea costului total de aprovizionare CT

s(t)

s 2
n
1 T

Figura 2

Relaţiile dintre mărimile modelului

n s N
= =
Ipoteza 1   1 T = cererea pe unitatea de timp  s(t) = liniară

Ipoteza 2  , 1, 2, aceiaşi între oricare două comenzi şi  = 1 + 2.

Ipoteza 3  n, s aceiaşi pentru toate comenzile.
Ipoteza 4  pe intervalul 2 depozitul este gol (deci stocul zero); totuşi graficul a fost desenat în
prelungirea perioadei 1 (deci cu valori negative) deoarece în această perioadă se presupune că cererea
este aceeaşi ca în perioadele în care există marfă în depozit, nivelul cererii nesatisfăcute fiind privit ca
stocul care s-ar fi consumat dacă aveam marfă în depozit.
Ipoteza 5  la sfârşitul unei perioade  este livrată instantaneu cantitatea n – s în contul cererii
nesatisfăcute în perioada 2 şi introdusă în depozit cantitatea s.

Rezolvare
Situaţia de mai sus poate fi vizualizată prin trasarea graficului variaţiei stocului în timp din figura
2:
În figură a fost reprezentată evoluţia stocului dacă toată cantitatea necesară ar fi adusă la începutul
perioadei (graficul de deasupra) sau dacă s-ar aduce câte n unităţi din  în  unităţi de timp (graficul de
jos). Se observă că evoluţia este periodică, de perioadă . În concluzie vom calcula costul total cu
aprovizionarea calculând costul pe o perioadă şi înmulţind apoi cu numărul de perioade:
11
 − pe o perioadă avem o lansare, deci un cost cl, cheltuieli de stocare pe o durată 1, stocul
variind liniar de la s la 0 şi cheltuieli de penalizare, cererea neonorată variind liniar de la 0 la n - s. Din
s n -s
acest motiv costul cu stocarea va fi: cs · 2 · 1 iar costul de penalizare va fi: cp · 2 · 2 (În general

c p   − s (t )dt
costul de penalizare, ca şi cel de stocare, se calculează cu formula 0 ).
N T
=
− numărul de perioade este egal cu n 
s n -s N
− costul total cu aprovizionarea va fi CT = (cl + cs · 2 · 1 + cp · 2 · 2 ) · n

În concluzie rezolvarea problemei se reduce la a găsi minimul funcţiei:

s n -s N
CT(n,s,,1,2) = (cl + cs · 2 · 1 + cp · 2 · 2 ) · n

unde variabilele n, s, , 1 şi 2 verifică următoarele condiţii şi relaţii:

Condiţii Relaţii

1. 1. 1. 1. 1 + 2 = 
0<nN n N
=
2. 2. 2. 2.  T

0sn s n−s
=
3. 3. 3. 3. 1 2

0<T
4. 4.
0  1  
5. 5.
0  2  

În concluzie, din cele 5 variabile doar două sunt independente şi din cele trei relaţii vom scoate
trei dintre ele ca fiind variabile secundare în funcţie de celelalte două ca fiind principale. Fie cele două

12
variabile principale n şi s. În acest caz avem rezolvând sistemul de relaţii:

T
s
1 = N

(n - s )  T
2 = N

T
n
 = N

Acestea se înlocuiesc în expresia costului total şi obţinem în final o problemă de minim a unei cu
două variabile:

min
s
s
T n -s
(n - s )  T N
n,s CT(n,s) = (cl + cs · 2 · N + cp · 2 · N )· n

unde 0 < n  N şi 0  s  n.

Pentru rezolvare vom calcula derivatele parţiale ale funcţiei CT(n,s) pe domeniul D = {(n,s)/ 0 < n
 N şi 0  s  n}. Obţinem:

C T (n, s ) T 1 T 1 T N
n = cp(n – s) n - [cl + 2 css2 N + 2 cp(n – s)2 N ] n
2

C T (n, s ) T
s = [(cs + cp)s - cpn] n

 C T (n, s )
 n =0
 C (n, s )
 T =0
Rezolvăm sistemul:  s scoţându-l pe s în funcţie de n din a doua ecuaţie (s =
cp csc p
1 N
cs + cp c + c p T - c  n 2 = 0 de unde rezultă n2 =
n) şi înlocuindu-l în prima obţinând: 2  s l

13
2  c l  (c s + c p ) N 2  cl  N cs + c p
 
csc p T cs  T cp
şi în final unica soluţie pozitivă: n0 = şi s0 =

2cl  N cp

cs  T cs + c p
. Această soluţie este soluţia optimă doar dacă 0 < n0  N şi sunt îndeplinite
condiţiile de ordinul.

  2 C T (n, s )  2 C T (n, s )
 (n ,
0 0s )  0, (n 0 , s 0 )  0
  n  2s
2
 2
  C T (n, s ) (n , s )   C T (n, s ) (n , s ) −   C T (n, s ) (n , s )  0
2 2 2

 2n 0 0
 2s
0 0  ns 0 0 
2:   

Evident n0 > 0 şi avem:

 2 C T (n, s) T
(n 0 , s 0 )
 2s = (cs + cp) n 0 > 0

 2 C T (n, s) 
( ) 2 T N
(n 0 , s 0 )  2c l + c s + c p  s 0   3
N n0 > 0
2n =

 2 C T (n, s)
(n 0 , s 0 ) 
 2 C T (n, s)   2 C (n, s)
(n 0 , s 0 ) −  T
2

(n 0 , s 0 )
( )
2c l c s + c p  T  N
2n  2s  ns  = n 04 >0

2cl cp

cs cs + c p
n0  N este echivalentă cu:  NT.

2cl cp

cs cs + c p
În concluzie, dacă  NT atunci problema admite soluţia optimă:

2  cl  N cs + c p

cs  T cp
n0 =

2cl  N cp

cs  T cs + c p
s0 =

14
 2 cl T cp

cs  N cs + c p
1 =

2  c l  T  c s + c p cp 

 −
cs  N  cp cs + c p 
2 =  

2  cl  T cs + c p

cs  N cp
 =

cp

CT maxim = CT(n0,s0) = 2  cl  c S  T  N  c s + c p

cp
cs + c p
Expresia  = măsoară intensitatea lipsei de stoc şi din expresia lui CT maxim se observă că
admiterea lipsei de stoc duce la micşorarea costului total cu stocarea, explicaţia constând în micşorarea
numărului de lansări pentru că, deşi cp este mult mai mare decât cs, cl este şi mai mare decât cp. Dacă cp
cs
0
cp
este mult mai mare decât cs ( ) atunci se obţin aceleaşi soluţii ca în modelul Willson fără ruptură de
stoc.

2cl cp

cs cs + c p
Dacă > NT atunci se va face o singură lansare (deci n0 = N) şi vom avea s0 = n0, 1
N
=  = T şi 0 = 0 iar CT = cl + cs 2 T exact ca şi în modelul Willson fără ruptură de stoc.

2.3.3.Generalizări ale modelului Willson

În practică ipoteza că cs (costul unitar) este acelaşi, indiferent de cantitatea stocată, nu este în
general îndeplinită decât pentru variaţii mici ale stocului sau ale duratei de stocare, fiind mult mai realistă
ipoteza că acesta depinde (invers proporţional) de cantitatea stocată s, de durata de stocare (direct sau
invers proporţional) etc, dependenţele fiind exprimate prin funcţii mai mult sau mai puţin complicate.

15
Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi pentru cp (dependent de mărimea cererii neonorate sau mărimea
întârzierilor). În concluzie putem imagina modele în care: cs = f(s,ts) şi/sau cp = f(p,tp) unde am notat cu:
− s = cantitatea stocată
− ts = durata de stocare
− p = cererea neonorată
− tp = durata întârzierii onorării cererii
sau şi mai complicate, neexistând evident limite în acest sens. Motivele care ne opreşte totuşi în a
discuta teoretic aceste modele sunt următoarele:
− orice complicare a modelelor anterioare duce la ecuaţii matematice complicate, ale căror
soluţii nu mai pot fi scrise cu operatorii matematici obişnuiţi (de exemplu, chiar dacă am presupune că
unul singur dintre cs sau cp este funcţie liniară în variabilele expuse mai sus s-ar ajunge în rezolvare la
ecuaţii de gradul patru ale căror soluţii încap pe o foaie întreagă (cititorul poate încerca singur analiza
acestor variante); ele ar fi practic de nefolosit şi oricum scopul studierii gestiunii stocurilor nu este găsirea
unor modele cât mai impunătoare;
− aceste modele mai complicate pot apărea şi pot fi aplicate evident în practică, existând
algoritmi matematici de rezolvare (cel puţin aproximativi) pentru orice model matematic, dar acesta ar fi
doar un pur calcul matematic;
− modelele mai complicate nu ar adăuga nimic ideii teoretice, desprinse din modelul Willson
clasic, că în orice model de stocare există întotdeauna două tipuri de costuri, indiferent de variabilele de
decizie şi anume: unele direct proporţionale şi celelalte invers proporţionale cu variabilele de decizie, fapt
care face ca soluţia să fie una de mijloc, şi nu o valoare extremă evidentă şi deci banală.
− în foarte multe cazuri un model de stocare presupune şi multe alte variabile, care sunt de
obicei aleatoare, caz în care devine nerealizabilă dorinţa de a găsi o soluţie matematică simplă. În aceste
cazuri sunt chemate spre rezolvare alte ramuri ale analizei matematice şi economice, cum ar fi, de
exemplu, simularea, algoritmii genetici etc.

2.4. Modalităţi practice de aplicare a modelelor teoretice

2.4.1. Modelul S-s

Gestiunea de tip S-s sau cu două depozite se caracterizează prin faptul că reaprovizionarea se face
în momentul în care nivelul curent al stocului a atins o anumită valoare notată generic cu “s”. Acest lucru
este echivalent unei gestiuni cu două depozite, în cadrul căreia reaprovizionarea se face în momentul în
care primul depozit s-a golit. În perioada de reaprovizionare (de avans) consumul se va realiza din cel de-
al doilea depozit, care joacă rolul stocului de siguranţă.
16
 2.4.2. Metoda ABC

Metoda A.B.C. este un procedeu rapid pentru analiza aprovizionării şi gestiunii economice a
materialelor. Această analiză clasifică mărfurile achiziţionate în funcţie de valorile de aprovizionare ale
acestora şi de ponderea achiziţiilor. Prin aceasta pot fi văzute punctele de plecare pentru realizarea unei
politici raţionale a achiziţiilor; pe aceasta se pot baza mai multe măsuri, începând cu simplificarea
procedeelor de comandă, până la numărul de salariaţi folosiţi în depozite.
Factorul esenţial în folosirea metodei A.B.C. constă în alegerea unui criteriu corespunzător pe
baza căruia se efectuează împărţirea materialelor în cele trei grupe A, B, C. Un asemenea criteriu poate fi
valoarea de consum a materialului dat, în timpul stabilit, valoarea specială a materialului cu privire la
folosirea lui în producţie, provenienţa din import etc.
O dată criteriul ales şi împărţirea în grupe efectuată, metoda A.B.C. poate fi utilizată în diferite
domenii ale gestiunii stocurilor:
Controlul selectiv al stocurilor
Metoda A.B.C. permite o gestiune selectivă a stocurilor.
Stocurile tampon ale articolelor de valoare mare sunt menţinute la un nivel destul de mic. Aceste
articole trebuie să fie supuse unui control de gestiune foarte strâns din partea personalului aprovizionării
(articolele de mare valoare sunt adesea gospodărite cu ajutorul unui sistem de reaprovizionare periodică şi
dacă intervalele sunt suficient de frecvente, un stoc tampon este mai puţin necesar).
Această metodă dă o atenţie mai mică articolelor de valoare mică, a căror epuizare se evită prin
asigurarea unor stocuri tampon.
Cu ajutorul metodei A.B.C. se pot reduce investiţiile în stocuri, micşorând în acelaşi timp riscurile
de epuizare.
Din analiza structurii materiale a unităţilor economice rezultă că valoarea mare în stoc este
deţinută de un număr relativ mic de materiale, care nu numai că influenţează direct volumul de mijloace
circulante atras, dar joacă şi rolul principal în desfăşurarea procesului de fabricaţie.
Stocurile sunt împărţite în trei clase:
clasa A: în care intră articolele cu valoare mare reprezentând cantitativ 10 % din stoc şi 70 %
valoric;
clasa B: în care intră articole reprezentând 20 % atât cantitativ cât şi valoric;
clasa C: în care intră articole ce reprezintă cantitativ 70 % din stoc şi valoric 10 %.

CLAS PONDEREA PONDEREA

17
 A NUMERICĂ VALORICĂ
A 10 70
B 20 20
C 70 10

Gruparea materialelor în funcţie de ponderea lor valorică în stocul total, pe baza datelor din tabelul
de mai sus, se prezintă într-o formă expresivă în “graficul de evoluţie al curbei valorilor cumulate”:

Pondere

valorică

% 100

90

70 C

B
Datorită importanţei lor pentru procesul de fabricaţie şi datorită influenţei asupra volumului de
mijloace circulante, fiecare grupă se va aborda diferenţiat, atât din punct de vedere a metodologiei de
A
stabilire a stocurilor cât şi din punct de vedere al conducerii şi desfăşurării procesului de stocare ca atare.
Deci, metoda A.B.C.,
10 30 pe lângă că oferă
100 oPondere
politică diferită pentru articolele din categoria mai
scumpă, permite şi utilizarea unor metode de gospodărire
numericădiferită.
Întrucât în categoria A sunt puţine articole, se poate controla zilnic nivelul stocurilor, pentru a
%
observa variaţia cererii şi a supraveghea de aproape respectarea termenelor de către furnizori. Cu alte
cuvinte, se înlocuieşte o parte din stocul tampon de articole scumpe printr-un control al gestiunii mai
strâns. Această decizie este eficientă întrucât ea aduce la o reducere apreciabilă a investiţiilor în stocuri.
Se vor folosi, deci, modele economico-matematice exigente, care vor avea în vedere elemente
(factori) concrete ce condiţionează nivelul stocurilor şi care asigură constituirea lor la dimensiuni cat mai
mici, determinând creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante la maxim.
Pentru materialele din categoria C se pot folosi procedee mai puţin exigente (chiar cu caracter
statistic) şi care vor avea în vedere factorii cu acţiune hotărâtoare în optimizarea proceselor de stocare
(cheltuielile de transport, sursa de provenienţă etc.).

18
 Cu articolele din categoria B se poate adopta o politică intermediară, exercitând un oarecare
control, dar baza rămâne tot stocul tampon, spre deosebire de politica dusă pentru categoria A. La
articolele mai ieftine este mai eficient să se suporte sarcina stocurilor, decât să se plătească salariile
personalului care ar fi indispensabil pentru mărirea controlului.
Pentru grupa B se pot aplica două soluţii:
a) a) stabilirea de modele distincte pentru dimensionarea stocurilor de materiale din această
grupă cu un grad de exigenţă mediu;
b) b) folosirea pentru materialele care, ca pondere valorică, tind către grupa A de importanţă, a
modelelor precizate pentru această din urmă grupă, iar pentru materialele ce tind ca valoare către grupa C
a modelelor specifice acestora.
Viabilitatea unui sistem de gestiune a stocurilor este determinată, în general, de felul în care acesta
răspunde unor cerinţe de bază, cum ar fi:
• gradul ridicat de utilitate practică;
• adaptabilitatea la utilizarea mijloacelor electronice de calcul;
• supleţea şi operaţionalitatea în derularea şi adaptarea proceselor de stocare;
• aria de cuprindere mare;
• concordanţa cu fenomenele reale ale procesului de formare şi consum a stocurilor;
• reducerea la minim a imobilizărilor de resurse materiale şi creşterea vitezei de rotaţie a
mijloacelor circulante ale agenţilor economici;
• cheltuielile de conducere, organizare şi desfăşurare a proceselor de stocare cât mai mici.
Analizat din aceste puncte de vedere sistemul A.B.C. răspunde în mare măsură cerinţelor. Acest
sistem aplicat la gestiunea stocurilor are în vedere, în primul rând reducerea imobilizărilor la materialele
de bază şi care se consumă în cantităţi mari, aspect asigurat prin exigenţa metodologică de dimensionare a
stocurilor şi de urmărire a derulării proceselor de stocare.

2.4.3. Strategia Impact

IMPACT (Inventory Management Program and Control Techniques) este considerat ca un model
eficient de stabilire a stocurilor de siguranţa. Este o metodă de depozitare economică, adaptată cerinţelor
calculatoarelor electronice. Acest model a fost dezvoltat de IBM.
Estimarea necesarului se face prin extrapolarea valorilor din trecut. Influenţele conjuncturale şi
sezoniere sunt luate în calcul prin metoda de nivelare exponenţială.
Stocul de siguranţă se determină cu ajutorul calculului probabilităţilor.
Conform metodei IMPACT, sortimentelor din depozit se împart în trei grupe:
1. produse cu desfacere mare (vitale);

19
 2. produse cu desfacere mijlocie (importante);
3. produse cu desfacere redusă ( obişnuite).
Mărimea stocului de siguranţă depinde de precizia estimării necesităţilor (cererii). Cu cât va fi
apreciată mai precis în prealabil cererea, cu atât va fi mai mic stocul de siguranţă.

CAP 3. MODELE ALE CERERII DE MONEDA BAZATE PE TEORIA STOCURILOR

Economiştii au remarcat similaritatea (asemănarea) dintre problema managementului unei balanţe

de plăţi şi aceea a gestiunii unui stoc de mărfuri. O primă încercare de a fructifica această analogie a fost
făcută de Baumol, care a aplicat modelul classic de gestiune a stocurilor pentru a elabora un model pentru
managementul fondurilor băneşti, model pe care Whitin l-a adus mai târziu în atenţia economiştilor. Până
în acel moment, analiza controlului stocurilor fizice de marfă ale unei firme a fost dezvoltată şi
îmbunătăţită de către alţi cercetători economişti, dar nu fusese făcut un paralelism între stocul fizic de
marfă şi balanţa de plăţi.
Modelul lui Baumol, în forma sa originală sau reviziută (modelul Tobin) a fost instrumental
principal de analiză a trranzacţiilor de cerere de monedă la nivel microeconomic.

3.1. Modelul cererii de monedă pentru gospodarii, bazat pe teoria gestiunii stocurilor

Anexa: Un model al cererii de monedă bazat pe teoria gestiunii stocurilor

Se prezintă un model de gestiune a stocurilor în legătură cu cererea de monedă a gospodăriilor.
Acest model este datorat lui Baumol (1952) , laureatului Premiului Nobel James Tobin (1956). Un model
mai eleaborat şi mai complex referitor la deţinerea optimă de monedă de către firme poate fi găsit în
Miller şi Orr (1966).
Să ne imaginăm un agent care primeşte un venit nominal PY în fiecare perioadă şi îl consumă cu o
rată constantă în cursul perioadei respective. Nu există economii transmise de la o periodă la următorarea.
Venitul este primit sub formă de cec la începutul fiecărei perioade, să zicem de o lună. Agentul trebuie să
meargă la bancă minimum o dată pe lună să-şi depună întreg salariul în cont. Fiecare vizită la bancă sau I
vederea trenzacţionării are un cost nominal c (ce ar trebui privit ca fiind costul de oportunitate al timpului
petrecut aşteptand la rand, uzura pantofilor în drumul către banca, sau comisioanele bancare pentru
asemenea tranzactii). Dacă n este numărul de vizite la bancă pe timp de o lună, costul pe lună va fi nc.
Pentru a reduce acest cost, agentul poate să deţina mai multe depozite în vedere, dar atunci s-ar confrunta

20
cu un alt cost de oportunitate. Daca i este rata lunară a dobânzii pentru conturile agentului, atunci
menţinerea unui sold nominal mediu lunar M va implica un cost de oportunitate iM.
Figura 8.13 arată cantitatea de bani pe care o deţine agentul în conturile sale pentru diverse
drumuri lunare către bancă. Înălţimea fiecărui triunghi reprezintă suma retrasă din contul de economii şi
depusa în contul la vedere. Este PY/n. întrucat vizitele la bancă, egal distantate, au loc la fiecare a(1/n)-a
zi din luna, suprafaţa fiecarui trunghi reprezintă cantitatea medie de bani deţinută între două vizite:

1 PY 1 PY
Cantitatea medie de bani deţinută între două vizite= * * = 2.
2 n n 2n

Costul de oportunitate este egal cu dobanda la care se renuntă pentru deţinerea acestei cantităţi de
bani:
Costul de oportunitatea: i * n * ( ( PY / 2n) 2
rata dobânzii număr de vizite cantiate medie de bani
deţinută după două vizite

Atunci costurile totale TC (vizitele plus costul de oportunitate al deţinerii M1) vor fi:

PY
TC=i + cn (a8.1)
2n
Tabelul 8.7 prezintă costurile totale atunci când PY = 2000 ECU pe lună, la un cost de conversie a
banilor de c = 1 ECU şi o rată nominală a dobânzii de 12% (aproximativ 1% pe luna). Costurile totale
sunt minimalizate în cazul a trei vizite la bancă pe lună.
Formularea matematică mai generală a problemei este:

PY
(A8.2) min TC = i + cn
n 2n
Dacă ignorăm faptul că ne trebuie să fie un numar întreg, optimul se va obţine egalând costul
marginal cu 0.
TC iPY
(A8.3) = − 2 +c =0
n 2n

n optim va fi:

iPY
n* =
2c

21
 Care ne conduce la formula cu radical care descrie deţinerea optimă de lichidităţi monetare:

PY PYc
(A8.5) M * = =
2n * 2i

La fel ca şi expresia (8.1) a funcţiei cererii de monedă, aceasta ultimă expresie stabileşte că
deţinerea optimă medie este:
● o funcţe pozitivă a activitătii economice reale Y
● o funcţie pozitivă a nivelului preţurilor P
● o funcţie pozitivă a costurilor tranzacţionale c
● o funcţie negativă a ratei nominale a dobânzii i

Dacă definim în continuare costul real al tranzacţiilor cr ca fiind cr=c/P, formula cu radical poate
fi exprimată în funcţie de crerea reală de monedă:

M* Yc n
(A8.6) =Y
P 2i
Putem rescrie relaţia (A8.6) ca:

M * cR /Y
(A8.7) ( ) =Y
P 2i

În cazul în care costul tranzacţiilor este un procent fix din venit, cr/Y va fi constant, iar cererea de
moneda va fi proportional cu PIB real. Elasticitatea cererii de monedă în funcţie de venit va fie egală cu
unitatea, iar elasticităţile în raport cu (cr/Y) şi I vor fi amandouă egale cu 0,5:

şi

3.2. Modelul cererii de monedă pentru firme, bazat pe teoria gestiunii stocurilor

Ipotezele de lucru ale modelului

22
 Se consideră că managerul deţine două tipuri de active financiare:
(1) un cont purtător de dobândă, cum ar fi un depozit de economii sau un portofoliu de obligaţiuni,
cu o rată a dobânzii dată, în valoare de v unităţi monetare pe zi
(2) un cont care nu produce dobândă (cont la vedere), în care sunt depuse veniturile (intrările
băneşti) şi din care se fac cheltuieli cu o rată consantă de m dolari pe zi.
Transferurile de fonduri între cele două conturi sunt premise la orice moment, dar numai cu un
cost care, în versiunea cea mai simplă a modelului, este o constantă , a cărei valoare nu depinde de suma
transferată. Natura exactă a acestui cost de transfer variază în funcţie de contextul în care modelul este
aplicat, dar în toate cazurile este interpretat ca incluzând atât cheltuielile directe de realizare a transferului
(cum ar fi cheltuielile pentru serviciile poştale sau comisioanele bancare), cât şi toate costurile de
oportunitate (cum ar fi timpul petrecut la ghişeu sau timpul consumat pentru luarea deciziilor sau
comunicarea deciziilor referitoare la vânzările şi cumpărările de active financiare din portofoliu.
În aceste condiţii, o politică optimă de management financiar presupune:
- investirea veniturilor firmei în contul de economii
- vânzarea periodică de active financiare deţinute, transferând M unităţi monetare, la fiecare
L=M/m zile, din contul de economii în contul la vedere.
Prezentarea grafică a modelului este ilustrată în graficul următor:
Cosh ($)

− M
M =
2

Dacă managerul va aloca o valoare mare sumei M, transferurile se vor face la intervale mari de
timp; dar soldul mediu al balanţei de plăţi M /2 va fi de asemenea mare, generând pierderi mari ale
dobânzilor. Dacă, în schimb, va aloca o valoare mică parametrului M, atunci se reduce pierderea datorată

23
fondurilor nefolosite, dar câştigurile astfel obţinute vor fi pierdute datorită costurilor cu depunerea şi
retragerea sumelor din contul de economii. Ne propunem să determinăm soluţia optimă.

3.3. Formularea matematică a problemei de optimizare

Ipoteze şi notaţii:
M suma totală transferată din contul de economii în contul la vedere
m suma transferată o singură dată din contul de economii în contul la vedere
L = M/m perioada dintre două transferuri consecutive, exprimată în zile
v rata dobânzii, exprimată în unităţi monetare pe zi
 costul fix al transferului din contul de economii în contul la vedere
Funcţia obiectiv este:
 L   M 
C (M ) = + = +
2 M 2m M
Determinăm soluţia optimă egalând derivata funcţiei C (M ) cu zero:
C  
=0 − 2 =0
M 2m M
Obţinem suma optimă care trebuie transferată din contul de economii în contul la vedere:

2 M
M *=

Perioada optimă dintre două transferuri consecutive este:

2
L *=
m

BIBLIOGRAFIE

24
 1. Attanasio,O.P,Guiso,L.,Jappelli,T.,The Demand for Money, Financial Innovation, and the
Welfare Cost of Inflation: An Analysis with Household Data, The Journal of Political Economy, Vol. 110,
No. 2 (Apr., 2002), pp. 317-351

2. Baumol, W.J., The Transactions Demand for Cash: An Inventory Theoretic Approach, The
Quarterly Journal of Economics, Vol. 66, No. 4 (Nov., 1952), pp. 545-556

3. Buiter, W.H., James Tobin: An Appreciation of His Contribution to Economics, The Economic
Journal, Vol. 113, No. 491, Features (Nov., 2003), pp. F585-F631

4. Buzacott, J.A., Zhang, R.Q., Inventory Management with Asset-Based Financing, Management
Science, Vol. 50, No. 9 (Sep., 2004), pp. 1274-1292

5. Claassen, E.M., Demand for International Reserves and the Optimum Mix and Speed of
Adjustment Policie, The American Economic Review, Vol. 65, No. 3 (Jun., 1975), pp. 446-453

6. Clower, R.W., Howitt, P.W., The Transactions Theory of the Demand for Money: A
Reconsideration, The Journal of Political Economy, Vol. 86, No. 3 (Jun., 1978), pp. 449-466

7. Cuthbertson, K., Taylor, M.T., The Demand for Money: A Dynamic Rational Expectations
Model, The Economic Journal, Vol. 97, Supplement: Conference Papers (1987), pp. 65-76

8. Dennis, E., Smith, V.K., A Neoclassical Analysis of the Demand for Real Cash Balances by
Firms, The Journal of Political Economy, Vol. 86, No. 5 (Oct., 1978), pp. 793-813

9. Faust, J., Supernovas in Monetary Theory: Does the Ultimate Sunspot Rule Out Money?, The
American Economic Review, Vol. 79, No. 4 (Sep., 1989), pp. 872-881

10. Ferris, J.T., A Transactions Theory of Trade Credit Use, The Quarterly Journal of Economics,
Vol. 96, No. 2 (May, 1981), pp. 243-270

11. Holt, C.C., Learning How to Plan Production, Inventories, and Work Force, Operations
Research, Vol. 50, No. 1, 50th Anniversary Issue (Jan. - Feb., 2002), pp. 96- 99

25
 12. Miller, M.H., Orr, D., A Model of the Demand for Money by Firms, The Quarterly Journal of
Economics, Vol. 80, No. 3 (Aug., 1966), pp. 413-435

13. Orr, D., A Note on the Uselessness of Transaction Demand Models, The Journal of Finance,
Vol. 29, No. 5 (Dec., 1974), pp. 1565-1572

14. Romer, D., A Simple General Equilibrium Version of the Baumol-Tobin Model, The Quarterly
Journal of Economics, Vol. 101, No. 4 (Nov., 1986), pp. 663-686

15. Sun, D., Queyranne, M., Production and Inventory Model Using Net Present Value,
Operations Research, Vol. 50, No. 3 (May - Jun., 2002), pp. 528-537

16. Tsiang, S.C., The Precautionary Demand for Money: An Inventory Theoretical Analysis,
The Journal of Political Economy, Vol. 77, No. 1 (Jan. - Feb., 1969), pp. 99-117

26