Tehnica platilor internationale Curs 1

Introducere in plati internationale: moneda de filiera evolutie si curs

Moneda metalica: - a aparut in Antichitate ca rezultat al dezvoltarii productiei de marfuri, al schimburilor comerciale si adancirii specializarii productiei; - a devenit tot mai mult acceptata pentru plata marfurilor si serviciilor; - provine din latinescul moneta; A se face diferenta intre ban si moneda, care reprezinta ansamblul mijloacelor de plata utilizabile pentru transferul de pe pietele de bunuri si servicii. Moneda este un activ ce poate fi detinut, schimbat, imprumutat sau conservat. De la moneda cu valoare intrinseca, s-a ajuns la moneda cu valoare simbolica fixata de autoritatile publice sub forma de materializare, ca semn al valorii prin puterea de cumparare. Bancnota (moneda fiduciara/biletul de banca) are la origine un certificat de depozit in moneda metalica la o banca. Treptat, s-au emis mai multe bilete decat stocul de metal existent, dar care mult timp au putut fi convertite. Insa emiterea de moneda a devenit treptat un privilegiu al statului, care a fost incredintat apoi bancilor centrale. Moneda de cont sau moneda scripturala a aparut prin depozitarea biletelor la banca, aceste depozite putand fi utilizate si ca viramente, dar si ca depozite. Exista 4 forme de moneda internationala: 1. Moneda metalica (Antichitate si Evul Mediu) 2. Etalonul aur (sec XIX si inceputul sec XX, impreuna cu argintul) 3. Moneda GES Gold Exchange Standard (1920) 4. Moneda flotanta (dupa 1973) In sec XIX creste importanta biletelor de banca si a monedei scripturale, existand o convertire deplina. Dar dupa Primul Razboi Mondial apar restrictii privind convertibilitatea in aur, care este suspendabil. In SUA, in anul 1933 s-a interzis bancilor sa plateasca in aur. Cursurile de schimb erau fixe si stabile, fara interventie din partea bancilor centrale. S-a extins emisiunea de bancnote fara acoperire in aur. GES a fost pregnant dupa Al Doilea Razboi Mondial, cand bancile centrale au constituit rezerve atat in aur, cat si in devize. SUA avea fixat in aceasta perioada raportul de schimb al dolarului fata de aur si asigura in 1971 convertibilitatea rezervelor bancilor centrale din alte state.

Celelalte monede aveau o paritate fata de dolarul american. Sistemul Monetar International, care s-a conturat la Conferinta de la Bretton Woods (1944), a fost dominat de FMI. Dupa 1973, avem moneda flotanta, care se apreciaza si se depreciaza in raport cu altele pe baza cererii si a ofertei. A existat o tendinta continua, ireversibila de dematerializare a monedei, valoarea ei fiind garantata de guverne, dar reflectand si un anumit grad de incredere, precum si gradul de utilizare in comertul international, valoarea monedei si ce se intampla in tara in care este emisa. Ca structura a mijloacelor de plata: 34% = depozite bancare sau moneda scripturala 15% = bancnote 1% = piese metalice Dematerializarea mijloacelor de plata a precedat dematerializarea monedelor nationale. Au aparut instrumente de plata in Evul Mediu incepand cu sec XIII, reprezentate de contracte notariale si cambii, care au substituit monedele metalice. Monedele nationale care au statut international sunt denumite devize. O moneda poate fi mijloc de circulatie si intr-o alta tara decat cea de emisiune. Monedele nationale sunt reglementate de banca centrala a fiecarei tari. Dolarul si euro cumuleaza toate functiile monetare: - sunt monede nationale si internationale - sunt monede de rezerva - sunt monede vehiculare - sunt monede de interventie - sunt monede etalon Exista o teorie a zonelor monetare optime, care are la baza contributia lui Robert Mundell, McKinnon si Kenen. O zona monetara optima este o regiune geografica in care tarile membre folosesc rate de schimb fixe sau moneda unica. Cele 3 functii ale monedei:
a. unitate de calcul sau etalon al valorii bunurilor si serviciilor, exprimata prin pret.

Utilizarea monedei face posibila stabilirea si compararea preturilor. Devalorizarea ei ii prejudiciaza pe posesori si ii avantajeaza pe debitori. b. mijloc de schimb (mijloc de plata)

Pentru ca un bun sa fie instrument de plata acceptat, trebuie sa fie standardizat, sa fie agreeat de indivizi, sa fie indivizibil, usor de purtat si de tinut, sa nu fie deteriorat rapid. In economia de schimb, moneda este instrument unic al tranzactiilor, care intervine intre cerere si oferta.
c. instrument de rezerva a valorii survine din nesincronizarea incasarilor si platilor, din

incertitudini, din necesitatea indivizilor si agentilor economici de a face economii. Masa monetara = marime eterogena, care consta din totalitatea activelor ce pot fi utilizate pentru procurarea de bunuri si servicii si pentru plata datoriilor. Este ansamblul mijloacelor de plata, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat in cadrul unei economii. Structura masei monetare:
a. Moneda efectiva sau numerar (bilete de banca sau monede emise de banca centrala)

Moneda efectiva este activul cel mai lichid.

b. Monede de cont disponibilitati in conturi curente

Monedele de cont pot fi transferate usor de titularii conturilor (grad sporit de lichiditate) c. Depuneri la termen si in vederea economisirii Depunerile la termen nu au putere de circulatie, dar pot fi transformate in moneda legala. Au un grad de lichiditate mai redus pentru ca pe baza lor nu se pot emite cecuri sau carduri. Aduc dobanzi mai mari. d. Alte active cu grad mai mic sau mai mare de lichiditate Sunt plasamente in titluri, emise si puse in circulatie pe piata financiara monetara. Exista doua categorii: - cambii, cecuri, ordine de plata (cu grad inalt de lichiditate) - produse financiare pe termen mediu si termen lung = actiuni si obligatiuni (cu grad scazut de lichiditate) M0 = bancnote si monede metalice M1 = bancnote, monede metalice, depozite la vedere operabile cu cecuri M2 = lichiditati secundare = M1 + depozite la vedere neoperabile cu cecuri + depozite la casele d economii + depozite la termen aflate in gestiunea bancilor + actiuni alte fondurilor de ajutor reciproc

M3 = lichiditati tertiare care isi pot pierde din valoare prin transformarea in lichiditati primare = M2 + valori mobiliare (actiuni si obligatiuni emisiuni ale unor companii/autoritati publice/guverne) M4 = M3 + plasamente lichide emise de agenti economici nefinanciari + alte lichiditati de natura contractuala

Evolutia teoriilor monetare

1. Th. realiste A. Smith si D. Ricardo

Liberalii din sec XVIII si XIX considerau ca moneda are calitate de marfa cu valoare de schimb si intrebuintare. Valoarea monedei era data de cantitatea de munca cheltuita pentru extragerea materialului pretios. Oferta deindea de productia de metal pretios, iar cererea de nevoile populatiei.
2. Th. cantitativa a banilor (mercantilista)

Parintele acestei teorii este David Hume, care sustinea ca preturile bunurilor sunt date de cantitatea de moneda existenta in circulatie. A fost imbunatatita de Fisher si de Scoala de la Cambridge (Pigou si Marshall), care sustineau ca variatiile in nivelul preturilor sunt rezultatul modificarii masei monetare, ca venitul nominal este determinat de fluctuatiile cantitatii de bani, iar rata dobanzii nu are nicio influenta asupra cererii de bani. Fisher a avut in vedere doar oferta de bani, in schimb economistii de la Cambridge puneau la baza cercetarilor cererea de bani. 3. Th. venitului si modelul Keynes Th. venitului: Ohlin Mises Marshall Pigou Robertson. A fost preluata si modificata de Keynes. Keynes a reluat functia dinamica a monedei, distributia veniturilor intre consum si economisire, preferinta pentru lichiditate sau investitii si de asemenea teoria utilitatii marginale (utilitatea suplimentara pe care o aduce consumul unei unitati suplimentare dintr-un anumit bun). Cererea de bani este influentata de nivelul dobanzii. Exista 3 factori care determina cererea de bani: - cererea tranzactiilor de moneda - cererea de precautie (rezervele monetare) - cererea speculativa

Th. venitului evidentiaza impactul consumului si investitiilor asupra monedei. Keynes nu credea in capaciatea de autoechilibrare sau autoreglare a economiei. Considera ca nu este posibila ocuparea totala sau deplina a factorilor de productie, ca sistemul pietei este instabil, datorita rigiditatii preturilor si salariilor, precum si ca politica fiscala este un principal instrument in contracararea fluctuatiilor cererii agregate. Keynes a lansat termenul de capcana lichiditatii = rata dobanzii la care cererea de bani devine infinit elastica. Functia cererii de bani = instabilitatea in timp Relatia: cerere de bani rata dobanzii venit se modifica mult in timp Neokeynesistii sunt adeptii lui Keynes, printre care si Joseph Stiglitz. Keynes a insistat asupra politicii fiscale ca instrument de stabilizare macroeconomica si a sustinut ca politicile monetare induc modificari in oferta de bani si influenteaza direct sectorul productiv prin modificarea ratei dobanzii. Modelul echilibrului general = o interpretare pe care Hicks si Hansen au dat-o modelului lui Keynes.
4. Monetarismul sau Scoala din Chicago (Milton Friedman - adept al teoriei cantitative a

banilor) Sustinea ca cererea de moneda depinde de productia monetara si a fost analizata in functie de resurse, venit, dobanda la depozite, dobanda la obligatiuni, de dividendele aduse de actiuni si de rata inflatiei. Rata dobanzii ar avea un efect redus asupra cererii de bani, principalul factor fiind venitul. Principiile monetarismului: - cererea de moneda pe piata este o functie stabila in raport cu un numar limitat de variabile - cantitatea nominala de moneda este determinata de comportamentul autoritatilor monetare - disparitatile intre cererea si oferta de bani sunt corectate de agentii economici printr-o realocare a portofoliilor de activitati finaciare si nefinanciare - inflatia genereaza o rata de expansiune monetara mai ridicata decat rata reala de crestere economica -expansiunea monetara brusca determina cresterea ratei dobanzii pentru ca se incorporeaza anticipatiile inflationiste Pentru Milton Friedman, politica monetara era considerata mai eficienta decat politica fiscala, banii in exces fiind investiti in bunuri si actiuni, cererea de bani fiind considerata stabila, iar fluctuatiile in oferta de bani erau cauzate de fluctuatiile afacerilor.

5. Scoala austriaca (Mises si Hayek) Considera ca recesiunile economice sunt provocate de inflatii anterioare. Prin expansiunea monetara si scaderea taxei scontului, creditul se ieftineste si se creeaza un dezechilibru in structura economiei. Boom-ul atrage cresterea ratei dobanzilor si prabusirea investitiilor. Sistemul de plati = acel sistem care cuprinde un set de instrumente, proceduri bancare si siteme de fonduri cu scopul facilitarii circulatiei monetare. Sistemele de plati, ca parte a sistemelor bancare, s-au dezvoltat odata cu platile fara numerar, prin instrumentul de plata scriptural si ulterior electronic. Acest intrument reprezinta un document pe suport de hartie sau electronic prin intermediul caruia se sting datoriile intre doua contrapartide, unul fiind platitor, si care permit transferul fondurilor de la platitor la beneficiar prin intermediul unuia sau mai multor sisteme bancare. Transferul fondurilor poate fi: intrabancar (nu se tranziteaza sistemul de plati) sau interbancar (intern si extern). Fondurile tranziteaza unul sau mai multe sisteme de plati. Procedurile bancare sunt definite pentru fiecare instrument de plata, pentru a se realiza un transfer rapid, sigur si corect al sumelor si un control riguros al potentialelor riscuri. Sistemele de fonduri sunt reprezentate de moneda detinuta de participantii in sistemele de plati si care contribuie la sitingerea datoriilor intre participanti orice fond trebuie sa se exprime intr-o moneda. Actorii sitemelor de plata sunt: bancile centrale, bancile comerciale si alte institutii financiare nebancare (bursele, societatile de asigurari si societatile de investitii financiare). Alti actori: casele sau agentiile de decontare (entitati independente fata de bancile comerciale si centrale/ parti integrante ale acestora), agentii economici si persoanele fizice. Sistemele de plati au o structura piramidala, caracteristica sistemelor financiare si bancare din majoritatea statelor. Bancile ocupa locul central, deoarece acestea detin conturile populatiei, agentilor economici si institutiilor publice. Actiuni specifice bancilor = transferuri + creditare + plasamente de fonduri Bancile dintr-o tara au corespondent cu relatiile din alte tari, iar legatura puternica intre bancile comerciale si banca centrala permite functionarea sistemelor de plati. Implicarea bancii centrale asigura corectitudine si competitie corecta intre banci. Banca centrala este implicata in activitatea transferurilor de fonduri, de unde rezulta ca riscurile acestei activitati sunt atenuate considerabil. Cu exceptia Canadei, Olandei si Marii Britanii, bancile centrale sunt activ implicate in sistemele de compesare interbancare. Platile fara numerar, realizate prin intermediul sistemelor de plati, reprezinta servicii prestate clientului ulterior si adiacent operatiunilor de preluare a depozitelor, de creditare sau de plasamente. La baza platilor sta schimbul de informatii intre ordonatorul

platii, una sau mai multe banci si beneficiarul platii si se manifesta prin inscrierea in conturile a cel putin doi titulari ai unei sume de bani. Avantajele platii fara numerar:

- costul mai redus al operatiunilor comerciale intre clientii bancilor

- extinderea controlabila si ante-evaluata a creditului - diminuarea emisiunii monetare sub forma de numerar - diminuarea riscurilor contrapartidelor - multiplicarea prin moneda de cont a bazei de profit, atat marirea masei depozitelor (extensiv), cat si intensiv, prin multiplicarea produselor de economisire si de transfer oferite clientelei.

Termeni:
compensare sau clearing = schimbul reciproc de obligatii intre insitutiile financiare participante si calc. soldurilor lor nete, de incasat sau de platit decontare (settlement) = finalizarea transferurilor de fonduri implicate, prin descarcarea de plata a platitorului de obligatia sa sub forma monetara fata de partenerul sau comercial din tranzactia initiala fondurile transferate = obligatii ale bancii centrale (pasive) detinute de persoane fizice si juridice sub forma bancnotelor sau de institutii bancare sub forma depozitelor de rezerve, cat si obligatii (pasive) ale institutiilor financiare fata de persoane fizice nebancare sub forma depozitelor sau fata de alte institutii bancare (depozite de corespondent). active bancare = plasamentele unei banci in credite, titluri de stat, obligatiuni pe piata interbancara, pe piata de capital, pe piata bursiera, la care se adauga cladiri, terenuri, echipamente si alte imobilizari pasive bancare = elementele patrimoniale cum ar fi capitalul social, primele legate de capital, fondul de rezerva, rezerva generala pentru riscul de credit, rezultatul reportat, repartizarea profitului, fonduri, provizioane, disponibilitatile clientilor aflate in conturi, depozite la termen, imprumuturi atrase de partea financiara, datorii, conturi de regularizare.