Suport curs -Structuri de piaţă şi preţuri nicoleta.sirghi@e-uvt.

ro

CONCURENȚA ÎN CADRUL SCHIMBURILOR

ECONOMICE INTERNAŢIONALE
Curs nr. 10 (din 13.12.2022)

1. Globalizarea şi mediul de piaţă

Globalizarea sau mondializarea poate fi definită ca fiind procesul de creştere
a interdependenţiei între economiile naţionale, caracterizată prin creşterea ponderii
schimburilor internaţionale de mărfuri în structura PIB, prin sporirea integrării
sectoarelor productive şi prin intensificarea circulaţiei de capital între ţări.
Globalizarea modifică profund condiţiile de activitate ale firmelor mari. Pe de o
parte le dă oportunitatea de a se extinde pe pieţele străine şi pe de altă parte, sub
impactul globalizării, marile firme naţionale se confruntă din ce în ce mai intens cu
concurenţa firmelor străine.
În toate ţările dezvoltate, firme mari cu vocaţie naţională s-au transformat azi în
firme globale. O parte importantă din producţia lor este destinată pieţei străine.
Majoritatea firmelor de acest gen fac faţă unui mediu industrial dinamic ce obligă
firmele să inoveze continuu pentru a lărgi gama de produse şi a reduce costurile.
Producţia internaţională, inclusiv producţia societăţilor transnaţionale, a filialelor şi
a altor întreprinderi legate de societăţile multinaţionale, prin acorduri şi alianţe, fără
participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare.
Societăţile multinaţionale pot contribui la stimularea dezvoltării economice în ţările
de implantare, la întărirea capacităţilor lor tehnologice, la formarea resurselor lor
umane, la facilitarea accesului la noi pieţe.

Pieţe noi
 Pieţe globale cu dinamică ascendentă în servicii: bănci, asigurări şi transporturi;
 Pieţe financiare noi: nereglementate, conectate, cu posibilitatea de a acţiona şi
reacţiona la distanţă, în tim real, cu instrumente financiare noi precum produsele
financiare derivate;
 Dereglementarea şi scăderea legilor antitrust, proliferarea achiziţiilor şi fuziunilor;
 O piaţă globală pentru bunurile de consum, cu mărci globale.

Actori noi
 Corporaţiile multinaţionale integrează producţia şi vânzarea, dominând producţia
mondială;
 Organizaţia Mondială a Comerţului este prima organizaţie multilaterală cu
autoritatea de a impune reguli guvernelor naţionale;
 O reţea internaţională în creşetere de organizaţii neguvernamentale;
 Blocurile regionale au devenit mai numeroase şi mai importante: Uniunea
Europeană, ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA
(Asociaţia Nord – Americană a Liberului Schimb), etc.
 Grupurile de coordonare politică : G7 sau OECD.

1
 Suport curs -Structuri de piaţă şi preţuri nicoleta.sirghi@e-uvt.ro

2. Corporaţiile multinaţionale principalul vector al globalizării

Literatura de specialitate reţine numeroase definiţii pentru corporaţiile
multinaţionale. Astfel, una dintre primele definiţii acceptată pe scară largă este cea dată
de R. Vernon în 1966, care menţiona că o corporaţie multinaţională reprezintă o firmă
mare, deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, ca urmare a
faptului că au apărut şi firme mijlocii cu vocaţie internaţională, această cifră a fost
redusă la două ţări şi, în cele din urmă, chiar la una.
În prezent, majoritatea economiştilor acceptă că o corporaţie multinaţională
constă dintr-o firmă care şi-a extins producţia şi piaţa dincolo de hotarele unei singure
ţări.
Un concept strâns legat de cel de corporaţie multinaţională este cel de grup sau
holding, prin care se înţelege un ansamblu format din societatea – mamă şi filiale
plasate direct sub controlul său.
Societatea – mamă este un centru de decizie financiară cu rolul de a arbitra
permanent activitatea participanţilor, în funcţie de rentabilitatea capitalurilor angajate.
O altă variantă de internaţionalizare urmată de corporaţiile multinaţionale este
strategia tehno – financiară, care este rezultatul deplasării activităţii din străinătate, de la
producţia materială directă spre furnizarea de servicii.
Baza competitivităţii lor o formează know – how –ul şi activitatea de cercetare –
dezvoltare. Firmele multinaţionale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele
unde aplicarea competenţelor tehnologice este posibilă.
Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale au schimbat radical datele
referitoare la concurenţă. Au apărut industrii globale, definite drept industrii în care
poziţia competitivă a firmelor dintr-o anumită ţară este semnificativ afectată de poziţia
lor din alte ţări şi viceversa. O strategie globală va însemna creşterea interdependenţelor
între activităţile separate geografic ale filialelor şi companiilor mamă. În acelaşi timp, ea
presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condiţiilor
cererii de pe piaţa vizată.
Dictonul “gândeşte global, acţionează local”. Urmarea firească a acestui lucru
este tendinţa specializării filialelor în tipul de producţie care valorifică avantajul
comparativ al ţării gazdă. De exemplu, activităţile intensive în muncă sunt localizate în
ariile geografice cu forţă de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare – dezvoltare sunt
construite în apropierea marilor universităţi din ţările cu un potenţial ştiinţific şi
tehnologic ridicat.
În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaţionalizării –
cel al redistribuirii globale a factorilor de producţie. Globalizarea a depăşit paradigma
tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici doar la scară
naţională. Marile corporaţii ale lumii caută să obţină avantaje în producţie, marketing
sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la scară planetară, ca
urmare a intensificării procesului de globalizare economică. Putem spune că astăzi,
corporaţiile multinaţionale şi nu ţările reprezintă primul agent al comerţului
internaţional.

2
 Suport curs -Structuri de piaţă şi preţuri nicoleta.sirghi@e-uvt.ro

3. Politica comercială a UE într-o economie globalizată

Globalizarea economică este caracterizată de intensificarea comerțului

internațional și creșterea interdependenței economiilor la nivel global. Politica
comercială a UE reprezintă un instrument central pentru reacția la globalizare și
transformarea potențialului acesteia în beneficii reale.
O politică comercială la nivel UE, în locul politicilor naționale, oferă mai multă
greutate în negocierile bilaterale și în cadrul unor organe multinaționale precum
Organizația Mondială a Comerțului (OMC). Scopul principal al politicii comerciale UE
este creșterea oportunităților comerciale pentru companiile europene prin înlăturarea
barierelor precum tarifele și cotele și prin garantarea unei concurențe corecte.
Această politică este esențială pentru economia europeană, deoarece influențează
creșterea și ocuparea forței de muncă. Peste 36 de milioane de locuri de muncă din
UE depind de exporturile în afara Uniunii. În medie, fiecare miliard de euro provenit din
exporturi susține peste 13.000 de locuri de muncă în UE.
UE a promovat dintotdeauna comerțul: nu numai înlăturând barierele comerciale
între statele UE, ci și încurajând alte țări să facă schimburi comerciale cu UE. În 2019,
exporturile UE reprezentau 15,6% din exporturile globale, iar importurile UE - 13,9%.
Uniunea Europeană este unul dintre cei mai mari actori comerciali mondiali, alături de
SUA și China.

Cum funcționează politica comercială a UE?

Politica comercială a UE acoperă comerțul cu bunuri și servicii, investițiile străine
directe, aspectele comerciale ale proprietății intelectuale (de exemplu brevetele) și
achizițiile publice.Aceasta este compusă din trei elemente principale: acorduri
comerciale cu țări din afara UE pentru a deschide noi piețe și a spori oportunitățile
comerciale pentru companiile din UE, reglementarea comerțului pentru a proteja
producătorii UE de concurența neloială și aderarea UE la Organizația Mondială a
Comerțului, care stabilește regulile comerțului internațional. Și țările UE sunt membre,
însă Comisia Europeană negociază în numele Uniunii.

Cum se decide politica comercială a UE

Politica comercială este o competență exclusivă a UE, ceea ce înseamnă că UE în
ansamblul său, mai degrabă decât statele membre individuale, are competența de a
legifera în materie comercială și de a încheia acorduri comerciale internaționale
(conform articolului 207 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Tratatul de la Lisabona (2007) a făcut din Parlamentul European un colegiuitor în
domeniul comerțului și al investițiilor împreună cu Consiliul, care reprezintă statele
membre. Acordurile comerciale internaționale pot intra în vigoare doar dacă
Parlamentul votează în favoarea lor. Parlamentul poate influența negocierile prin
adoptarea de rezoluții

3
 Suport curs -Structuri de piaţă şi preţuri nicoleta.sirghi@e-uvt.ro

Acordurile comerciale
Acordurile comerciale sunt negociate cu țări din afara UE pentru garantarea unor
oportunități comerciale mai bune. Există mai multe tipuri de acorduri comerciale:
 acordurile de parteneriat economic, cu țările în curs de dezvoltare din Caraibe,
Pacific și Africa
 acordurile de comerț liber cu țările dezvoltate
 acordurile de asociere care consolidează acorduri politice mai mari, cum ar fi
Uniunea pentru Mediterana cu Tunisia.

Obiectivul tuturor acordurilor este reducerea barierelor tarifare și asigurarea

investițiilor. În momentul de față, UE are aproximativ 130 acorduri comerciale în
vigoare, în așteptare, în curs de negociere sau de adoptare.

Acordurile comerciale nu reprezintă doar o posibilitate de a reduce tarifele, ci și o

modalitate de a determina partenerii să recunoască standardele UE de calitate și
siguranță și să respecte denumirile de origine protejate (DOP), precum șampania și
brânza Roquefort. Acest lucru este foarte important, deoarece produsele alimentare
europene se bucură de o reputație internațională în ceea ce privește excelența și tradiția.
De asemenea, UE folosește acordurile comerciale pentru a stabili standarde
pentru mediul înconjurător și forța de muncă, pentru a evita, de exemplu, importul
de produse obținute prin exploatarea muncii copiilor.
Cel mai recent acord comercial al UE a fost semnat cu Vietnam, adoptat de
Parlament în februarie 2020, dar multe altele sunt în curs de negociere. În plus, în mai
2021 Parlamentul a aprobat acordul comercial și de cooperare UE-Regatul Unit.

Importurile și exporturile UE
Firmele europene beneficiază nu numai de economiile de scară datorate apartenenței la
cea mai mare piață unică din lume, dar și de acordurile comerciale ale UE care le permit
să-și exporte bunurile și serviciile. În același timp, firmele străine care doresc să exporte
în UE trebuie să îndeplinească aceleași standarde înalte ca și firmele locale, astfel încât
nu există riscul concurenței neloiale din partea companiilor din afara UE.

Exporturile UE au scăzut mai puțin decât importurile și în consecință balanța comercială

a crescut de la 192 miliarde EUR în 2019 la 217 miliarde în 2020, o creștere
semnificativă raportat la 2019. Principalul partener pentru exporturi în 2020 și 2021 au
fost Statele Unite, iar pentru importuri China în 2020 și Regatul Unit în 2021.
Statele Unite au rămas cea mai frecventă destinație pentru exportul de bunuri din UE în
2020 cu o cotă parte de 18,3%, urmate de Regatul Unit (14,4% din totalul UE) și China
(10,5%).

4
 Suport curs -Structuri de piaţă şi preţuri nicoleta.sirghi@e-uvt.ro

https://www.europarl.europa.eu/resources/library/images/20210714PHT08415/2021071
4PHT08415_original.jpg

Comerțul cu țările din afara UE a dus la crearea a milioane de locuri de muncă în

Europa. Comisia Europeană a estimat că în 2017 aproximativ 36 de milioane de locuri
de muncă erau legate de comerțul cu țările din afara UE. Faptul că se află în aceeași
piață unică a dus și la intensificarea comerțului dintre țările UE. O cincime dintre
locurile de muncă susținute de exporturi se află într-un stat membru diferit de cel care
realizează exporturile. În plus, importul de bunuri și servicii din afara UE a forțat
companiile europene să fie mai competitive, oferind consumatorilor mai multe opțiuni și
prețuri mai mici.

Reglementarea comerțului UE
UE dispune de reguli pentru protejarea companiilor europene de practicile comerciale
neloiale. Printre aceste practici se numără dumping-ul sau subvențiile care fac ca
prețurile să fie în mod artificial scăzute în comparație cu produsele europene. Produsele
europene riscă să fie confruntate și cu bariere vamale sau cote. Dacă dezacordurile
comerciale nu pot fi rezolvate, acestea pot duce la un război comercial. Și investițiile
străine directe sunt reglementate în UE. În februarie 2019, deputații europeni au aprobat
un nou mecanism de monitorizare, care să se asigure că investițiile străine în sectoare
strategice nu afectează interesele și securitatea Europei.

5
 Suport curs -Structuri de piaţă şi preţuri nicoleta.sirghi@e-uvt.ro

UE și Organizația Mondială a Comerțului (OMC)

Organizația Mondială a Comerțului are peste 160 de membri, care reprezintă 98% din
comerțul internațional. Aceasta are ca scop păstrarea predictibilității și corectitudinii
sistemului comercial mondial cu acorduri și monitorizarea regulilor comune pentru
comerțul între națiuni. UE susține puternic OMC și a jucat un rol central în dezvoltarea
sistemului comercial internațional. Este implicată îndeaproape în negocierile comerciale
multilaterale ale OMC. Parlamentul European urmărește îndeaproape aceste negocieri și
adoptă rapoarte de evaluare.
Actuala rundă a negocierilor OMC - ciclul de la Doha (2001) - a fost blocată din cauza
lipsei unui acord asupra principalelor politici, inclusiv asupra agriculturii.
UE folosește puterile de guvernare și de executare ale OMC în cazurile litigiilor
comerciale și este unul dintre cei mai mari utilizatori ai sistemului de soluționare a
litigiilor.