CAPITOLUL 20

Integrarea economică în lumea contemporană

Planul temei:
20.1. Internaţionalizare şi globalizare
Caseta 20.1. Motivaţiile şi obiectivele internaţionalizării
20.2. Integrarea economică internaţională: cauze şi forme
Caseta 20.2. Efectele contradictorii ale globalizării
20.3. Realizări şi perspective ale integrării economice europene
Caseta 20.3. Integrare şi globalizare = uniformizare?
20.4. Uniunea Europeană şi România
Tabelul 20.1. Comerţul exterior al României, 1992-2000

Obiective:
• Evidenţierea cauzelor internaţionalăzării şi necesitatea obiectivă a
globalizării;
• Argumentarea necesităţii integrării economice în lumea contemorană;
• Evidenţierea interdependenţelor costuri – beneficii şi a rolului lor în
elaborarea „balanţei integrării”;
• Cunoaşterea principiilor, condiţiilor şi premiselor necesare integrării ţării
noastre în Uniunea Europeană.
• Reliefarea consecinţelor contradictorii ale integrării şi globalizării

20.1. Internaţionalizare şi globalizare

Tendinţa globalizării vieţii economice, trăsătură esenţială a evoluţiei

mediului de afaceri la scară mondială în a doua jumătate a secolului trecut, s-
a desfăşurat sub influenţa unui complex de forţe de natură economică,
tehnologică şi politică.
Fluxurile comerciale au determinat accentuarea deosebită a
interdependenţelor internaţionale, prin schimbările majore ce au avut loc în
evoluţia lor: trecerea de la interdependenţe intersectoriale (raporturi de tipul
produse de bază contra produse manufacturate) la interdependenţe
intrasectoriale (schimburi de produse manufacturate) şi apoi la
interdependenţe intra-industriale, în care predomină schimbul de bunuri în
cadrul unor ramuri şi subramuri industriale.
Dintre factorii principali ce explică evoluţia relaţiilor comerciale
internaţionale în perioada contemporană menţionăm:

164
 • Progresul tehnic, care a dus la adâncirea diviziunii internaţionale a
muncii, amplificând specializarea de tip intra-industrial şi intra-produs.
Asemenea transformări au avut loc îndeosebi acolo unde au existat condiţii
pentru manifestarea progresului tehnic. Din această cauză şi procesul
internaţionalizării s-a realizat inegal, manifestându-se cu prioritate în zonele
capabile să valorifice avansul tehnologic.
• Promovarea liberalismului, orientarea liber-schimbistă a politicilor
comerciale din principalele ţări participante la piaţa mondială. În acest
context, este de subliniat faptul că liberalizarea pieţelor de mărfuri a fost
însoţită şi de liberalizarea pieţelor valutare şi de capital.
• Cadrul instituţional, respectiv rolul major al unor organisme
internaţionale în eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din comerţul
internaţional: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, transformat în anul
1994 în Organizaţia Mondială a Comerţului, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) etc.
• Investiţiile străine directe amplifică dimensiunile internaţionalizării
activităţilor economice prin accentuarea interdependenţelor privind producţia
de bunuri materiale şi servicii. Pe baza investiţiilor directe, firma îşi poate
spori avantajul competitiv, întrucât, prin extinderea activităţii sale în mediul
internaţional are posibilitatea de a localiza mai bine producţia, valorificându-
şi astfel în mod eficient avansul tehnologic prin reducerea costurilor de
producţie şi de tranzacţie. Pe de altă parte, noua perspectivă asupra
mediului de afaceri internaţional permite o mai bună cunoaştere a pieţei,
ceea ce are implicaţii benefice asupra politicii de produs şi de marketing.
Trecerea de la internaţionalizare la globalizarea vieţii economico-
sociale constituie un proces de mare complexitate, aflat sub influenţa a
numeroşi factori dintre care menţionăm:
• natura globală a ştiinţei şi tehnologiei;
• sistemul financiar mondial: economia „simbolică” mondială se
bazează pe o reţea care implică, la scară globală, instituţiile
bancare şi agenţii pieţei de capital, organisme de reglementare
naţionale, organisme internaţionale, etc.
• infrastructura de comunicaţii: perfecţionarea sistemelor de
transporturi, realizarea unei acoperiri mass-media la scară
mondială (ex. C.N.N.), instituirea unei reţele globale de
transmitere/recepţie a informaţiilor (INTERNET);
• cadrul instituţional mondial: o serie de organizaţii de natură
guvernamentală (sistemul ONU) sau neguvernamentală (ONG)
promovează dezbaterile şi acţiunile ce privesc problematica
globală: poluarea, subdezvoltarea, criminalitatea ş.a..
Globalizarea comerţului, pe fondul extinderii treptate a diviziunii
internaţionale a muncii şi al tendinţei de constituire a unui sistem
165
 de interdependenţe la scară globală. Globalizarea este stimulată
şi de efectele de creare de comerţ pe care le generează diversele
grupări integraţioniste regionale sau aranjamente instituţionale bi
sau multilaterale. Este de menţionat, în acest sens, că deşi
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) a reuşit să obţină
o reducere importantă a tarifelor vamale, s-a ajuns cu multă
greutate la un acord final; abia în 1995, la o jumătate de secol de
la încheierea războiului şi la 60 de ani de la Marea Criză, a
început să funcţioneze Organizaţia Mondială a Comerţului,
organizaţie care, spre deosebire de altele, nu stabileşte reguli, ci
asigură cadrul de desfăşurare a negocierilor comerciale şi
respectarea acordurilor incheiate.
• societăţile multinaţionale constituie cea mai puternică forţă
promotoare a globalizării; tendinţa de integrare mondială a
producţiei este generată şi controlată de societăţile multinaţionale.
Internaţionalizarea şi globalizarea producţiei au loc prin mecanisme
precum: valorificarea productivă a unor tehnologii în străinătate prin licenţiere
sau alte forme de transfer de tehnologii către societăţi mixte, filiale sau
sucursale din terţe ţări.
Globalizarea serviciilor însoţeşte internaţionalizarea producţiei, în
contextul sporirii rolului sectorului terţiar, astăzi se poate vorbi despre un
adevărat complex terţiaro-industrial global.
Firmele de consultanţă pentru realizarea de obiective industriale, cele
de audit, de consultanţă juridică, etc., au avut un rol foarte important în
uniformizarea normelor/regulilor tehnice, comerciale, financiar-contabile şi de
drept în mediul internaţional al afacerilor.
Firmele din sectorul financiar – case de asigurări, bănci comerciale, bănci de
investiţii – care au impus, de cele mai multe ori prin acţiuni concertate
liberalizarea treptată a mişcărilor de capitaluri: operaţiunile financiare derulate
prin intermediul marilor bănci internaţionale şi al societăţilor multinaţionale
duc la o asemenea integrare a pieţelor financiare internaţionale, întrucât
mişcarea capitalurilor tinde să devină autonomă în raport cu finanţarea
producţiei şi a schimburilor. Se poate afirma că între comerţul mondial şi
investiţiile directe, pe de o parte, şi mecanismele financiare globale, piaţa
creditului şi piaţa de capital, pe de altă parte, există relaţii de susţinere şi
multiplicare reciprocă. „Liberalizarea pieţei de capital s-a făcut forţat, în ciuda
faptului că nu existaă dovezi certe că aceasta ar stimula creşterea
economică... Ţările mici în curs de dezvoltare sunt asemenea unor vaporaşe.
Liberalizarea accelerată a pieţei de capital, în maniera dorită de FMI a
echivalat cu plecarea acestor vaporaşe pe o mare agitată, mai înainte ca
găurile din carenă să fă fost astupate, căpitanul să fi fost instruit, iar vestele
de salvare să fi fost aduse la bord. Chiar şi în circumstanţele cele mai

166
favorabile, era probabil ca ele să se răstoarne în momentul în care aveau să
fie lovite dintr-o parte de un val uriaş.”1
Internaţionalizarea producţiei constituie un proces obiectiv, firma
tinzând, pe măsura dezvoltării ei, să depăşească limitele locale, naţionale sau
regionale ale mediului de afaceri, extinzându-şi activitatea în spaţiul
economic global. Este vorba despre un proces evolutiv flexibil şi complex ce
vizează relaţia dintre factorii de mediu şi strategia corporaţională. Mediul de
afaceri este influenţat de o serie de factori de natură tehnologică, economică,
politică şi culturală.
Motivaţiile internaţionalizării producţiei sunt legate fie de evoluţia
mediului de afaceri din ţara de origine a firmei – presiune concurenţei,
reducerea vânzărilor, supraproducţia, excesul de capacitate etc. – fie de
interesul maximizării profiturilor prin valorificarea avantajelor comparative,
strategice sau competitive: nivelul redus al costurilor, accesul la resurse,
valorificarea avansului tehnologic ş.a..

Caseta 20.1. Motivaţiile şi obiectivele internaţionalizării

Fazele internaţionalizării şi motivaţiile lor:

♦ internaţionalizarea iniţială:
○ punerea în valoare a avantajelor dobândite pe piaţa internă;
○ dezvoltarea competenţelor de marketing şi de înnoire tehnologică;
○ sprijin instituţional pentru export şi internaţionalizare;
○ diversificarea riscurilor;
○ saturarea pieţei interne;
○ confruntarea directă cu concurenţa externă existentă/potenţială.
♦dezvoltarea/implantarea locală:
○ creşterea potenţialului „localizărilor ţintă”;
○ punerea în valoare a potenţialului de subcontractare şi de reducere a
costurilor;
○ ocolirea barierelor protecţioniste;
○ confruntarea directă cu concurenţa locală;
○ dinamismul echipei de management şi/sau optimizarea resurselor locale.
♦ multinaţionalizare:
○ optimizarea producţiei şi a logisticii;
○ dezvoltarea unor sisteme de informaţii eficiente;
○ o mai bună gestiune a clienţilor globali;
○ confruntarea directă cu concurenţa globală;
○ globalizarea unor funcţii ale firmei: marketing, finanţe, fiscalitate etc.;
○ valorificarea şi integrarea diversităţii culturale locale.

1
Stiglitz, J.; Globalizarea:speranţe şi deziluzii, Ed.Economică, Bucureşti, 2003, p.47-48.
167
Obiectivele internaţionalizării decurg din opţiunile de bază ale strategiei de
internaţionalizare, acestea din urmă reflectând finalităţile firmei, aşa cum sunt
ele exprimate de politica sa generală şi incluse în strategia de ansamblu a
afacerilor.
În ceea ce priveşte opţiunile de bază, ele se pot referi la alegeri între:
creşterea extensivă (lărgirea pieţelor, sporirea cifrei de afaceri) şi creşterea
intensivă (valorificarea resurselor, creşterea rentabilităţii); creşterea internă
(acumularea capitalului) şi creşterea externă (implantări, achiziţii); dezvoltare
autonomă şi parteneriat; orientare pe termen scurt şi orienatare pe termen
lung; strategie monoprodus sau multiprodus; concentrarea şi diversificarea
activităţilor etc..
Obiectivele concrete ale internaţionalizării sunt formulate în termeni de:
- rentabilitate a capitalului investit şi nivel al profitului aşteptat;
- cifră de afaceri proiectată şi cote de piaţă de atins, pe ansamblu şi pe ţări;
- ritm de creştere prevăzut;
- pondere a bunurilor şi serviciilor produse în (sau achiziţionate din)
străinătate în raport cu producţia internă;
- grad de internaţionalizare a resurselor de capital şi a structurilor financiare;
- grad de internaţionalizare a resurselor umane;
- dispersie sau concentrare a activităţilor de cercetare-dezvoltare şi a
proprietăţii industriale;
- grad de control al operaţiunilor.
Stabilirea şi urmărirea acestor obiective se fac de o manieră flexibilă,
într-o perspectivă dinamică, ţinându-se seama de schimbările care apar în
mediul de afaceri, de posibilităţile de valorificare a unor avantaje strategice,
comparative sau competitive sau, într-o altă abordare, de avantajele specifice
(care ţin de natura activităţilor sau produselor), de avantajele de localizare
(oportunităţi concurenţiale, de cadru juridic sau socio-culturale), sau de
internaţionalizare (posibilităţi de optimizare a rezultatelor printr-o strategie
integrată la nivel internaţional).(Popa, I., Filip, R., Management internaţional,
Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag.85,89-90).

20.2. Integrarea economică internaţională: cauze şi forme

Interdependenţele economice internaţionale amplifică schimburile dintre

diversele ţări şi generează o serie de procese integraţioniste. Prin intermediul
acestor procese se urmăreşte promovarea propriilor interese naţionale într-o
lume în care liberalismul economic declarat este însoţit deseori de un
protecţionism foarte agresiv.
Proces istoric obiectiv, integrarea economică internaţională a luat o
amploare deosebită după cel de-al doilea război mondial. Este vorba, în
principal, despre crearea unor „macrospaţii”, a unor „ansambluri economice
168
vaste” prin eliminarea progresivă a discriminărilor existente în raporturile
economice dintre statele membre ale unei grupări sau uniuni.
Integrarea economică internaţională constituie un proces complex de
evoluţie a economiei mondiale, bazat pe o treaptă nouă, superioară a
interdependenţelor şi specializărilor diverselor economii naţionale.
Reunirea unor economii naţionale într-un întreg viabil, funcţional
constituie efectul mai multor cauze sau situaţii favorizante, dintre care
amintim:
a) Rezolvarea contradicţiei dintre necesitatea creşterii producţiei în condiţii
de eficienţă economică şi limitele pieţei interne, fapt ce presupune
trecerea de la microspaţii la macrospaţii, „crearea unor ansambluri
economice tot mai vaste”;
b) Absenţa discriminărilor în raporturile economice dintre diferite ţări sau
dorinţa eliminării lor treptate;
c) Creşterea stabilităţii şi eficienţei economice a relaţiilor dintre state prin
reducerea sau chiar eliminarea restricţiilor comerciale dintre membrii
unei grupări sau uniuni integraţioniste, în condiţiile menţinerii
comportamentului restrictiv faţă de terţi. Este vorba despre eliminarea
tarifelor vamale, a restricţiilor cantitative şi contingentărilor, a barierelor
netarifare ş.a. care frânează relaţiile comerciale şi mobilitatea
internaţională a factorilor de producţie;
d) Complementaritatea economiilor naţionale bazată pe un nivel de
dezvoltare asemănător.
e) Internaţionalizarea factorilor de producţie şi adâncirea diviziunii
mondiale a muncii, procese legate de revoluţia tehnico-ştiinţifică şi de
tendinţa de industrializare a unor noi state; menţionăm în acest sens,
faptul că realizarea unor ample programe de cercetare ştiinţifică
necesită, deseori, şi o concentrare a coordonării şi a resurselor
antrenate ce depăşeşte potenţialul unei ţări;
f) Multilateralismul relaţiilor economice internaţionale care presupune
accentuarea fluxurilor economice dintre statele suverane;
g) Concurenţa tot mai puternică pe plan mondial care necesită
gruparea/regruparea mai multor state în vederea asigurării
mecanismelor economice şi a cadrului instituţional-politic necesar
consolidării forţei colective în faţa concurenţilor;
h) Cauze politice legate de evoluţia diverselor sisteme economice, de
schimbarea raporturilor de forţe pe plan mondial ş.a.
Integrarea economică internaţională a evoluat în timp, principalele
forme actuale de manifestare fiind:
 Uniunea vamală, care vizează înlăturarea obstacolelor
comerciale, şi mai ales a celor vamale, dintre statele asociate. Ea
se derulează pe baza unor acorduri comerciale preferenţiale
pentru ţările membre, dar în relaţiile comerciale cu terţe state se
169
 promovează un tarif vamal comun. Se creează astfel condiţiile
liberalizării crescânde a schimburilor internaţionale, stimulării
concurenţei şi competiţiei dintre diversele firme. În acelaşi timp,
ca urmare a adâncirii specializării, are loc creşterea eficienţei
economice, realizarea unor economii de scară, reducerea
costurilor de tranzacţie, ş.a.
 Zonele de comerţ liber care sunt reprezentate de spaţiile sau
teritoriile în care s-au desfiinţat taxele vamale. Agenţii economici
care activează în cadrul acestor spaţii beneficiază şi de alte
avantaje: facilităţi fiscale, acces sporit la anumite utilităţi, etc.;
 Piaţa comună, numită deseori şi „piaţă unică” sau „piaţă internă”
reprezintă o formă de integrare ce are în vedere nu numai
liberalizarea comerţului, ci şi a circulaţiei forţei de muncă şi a
capitalurilor între ţările membre. Organismele U.E. consideră că
„ piaţa comună” are ca ţel eliminarea tuturor barierelor din calea
comerţului intracomunitar în vederea fuzionării pieţelor într-o
„piaţă unică”.
 Uniunea economică presupune, pe lângă elementele formei
anterioare coordonarea suprastatală sub forma unificării politicelor
economice naţionale ce privesc anumite domenii ( protecţia
mediului, agricultura, dezvoltarea regională, problema ocupării
forţei de muncă etc.).
 Uniunea economică şi monetară constituie o formă avansată de
asociere ce se referă şi la sfera monetară, realizarea ei implicând
politici monetare comune, existenţa unei bănci centrale şi a unei
monede unice.
 Integrarea politică şi teritorială reprezintă o treaptă superioară
a proceselor integraţioniste prin intermediul căreia se preiau o
serie din prerogativele organismelor naţionale. Prin preluarea de
către organismele comunitare a unor prerogative naţionale are loc
limitarea competenţelor naţionale.
 Globalizarea constituie o formă care ilustrează tendinţele de
integrare a pieţei mondiale. Ea îşi găseşte expresia în crearea
unor organisme internaţionale de genul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, care reglementează raporturile de schimb pe plan
mondial.
Globalizarea reliefează, între altele, tendinţa de solidarizare a statelor
datorită interdependenţelor acţiunilor privind rezolvarea unor probleme de
interes global cum sunt: poluarea, fluxul migratoriu, terorismul internaţional
etc.. Cu toate acestea, nu s-a dezvoltat o cooperare sistematică şi
instituţionalizată între state în vederea rezolvării problemelor globale
menţionate. Mai mult, a apărut o situaţie contradictorie, în sensul că

170
gestionarea problemelor globale la nivel suprastatal nu este de obicei
compatibilă cu gestionarea lor la nivel naţional.
În condiţiile noilor tehnologii din domeniile informaţiei şi comunicării,
considerate a reprezenta cea de a treia revoluţiei industrială, se apreciază
că „cea mai democratică sursă de putere o reprezintă cunoaşterea, care este
accesibilă şi celor slabi şi săraci”. Cunoaşterea este accesibilă însă în primul
rând celor puternici şi bogaţi, permiţând valorificarea superioară a capitalului
din ţările cu economie modernă, avansată. În asemenea condiţii ea devine şi
cea mai rafinată, mai rapidă şi mai eficientă formă de dominaţie, iar
„supunerea prin cunoaştere” – cea mai paşnică armă de împărţire geopolitică
a sferelor de influenţă. Se poate aprecia că deplasarea centrului de greutate
al puterii spre calitatea acesteia va face ca accentuarea interdependenţelor -
în contextul actualei ordini economice mondiale – să consolideze
independenţa, averea/puterea ţărilor dezvoltate şi dependenţa/sărăcia
celorlalte ţări.
Consecinţă a accentuării interdependenţelor la scară planetară,
globalizarea dezvoltă la rândul său, aceste interdependenţe, însă
intensitatea, sensurile şi consecinţele lor diferă substanţial în funcţie de
puterea şi poziţia fiecărei ţări.
Statuarea şi promovarea principiului competitivităţii într-un mediu
internaţional caracterizat prin existenţa unor importanţi „poli de putere
economică” şi a unor imense decalaje economice între ţări face ca
dezvoltarea unora să se bazeze pe subdezvoltarea altora, menţinând astfel
sau chiar amplificând o serie de stări conflictuale. „Majoritatea ţărilor
industrializate avansate – inclusiv SUA şi Japonia – şi-au creat economii
solide protejându-şi în mod înţelep şi selectiv unele ramuri de activitate până
când acestea au fost suficient de puternice ca să facă faţă concurenţei
companiilor străine. ... Obligarea unei ţări în curs de dezvoltare de a-şi
deschide piaţa pentru pordusele de import, ce ar face concurenţă celor
realizate de unele ramuri ale economiei sale naţionale, ramuri care s-au
dovedit a fi periculos de vulnerabile în concurenţa cu domenii de activitate
asemănătoare, dar mai dezvoltate din alte ţări, ar putea avea consecinţe
dezastruoase în plan social şi economic. Locurile de muncă au dispărut în
mod sistematic – agricultorii săraci din ţările în curs de dezvoltare pur şi
simplu nu au putut face faţă concurenţei produselor puternic subvenţionate
din Europa şi America – înainte ca industria şi agricultura acestor ţări să
poată să se dezvolte şi să creeze noi locuri de muncă.”2
Concomitent cu accentuarea interdependenţelor economice, cu
amplificarea schimburilor, a fluxurilor dintre economiile naţionale are loc
trecerea la o nouă etapă a restructurării economiei mondiale prin
intensificarea procesului de globalizare.

2
Stiglitz,J. Globalizarea:speranţe şi deziluzii, Ed.Economică, Bucureşti, 2003, p.47.
171
 Vectorii globalizării privesc două componente fundamentale:
economiile naţionale care acţionează ca entităţi autonome dar
interconectate, unele funcţionând deja în cadrul unor uniuni, „alianţe”
economice regionale; corporaţiile transnaţionale (CTN), alcătuite din unităţi
economice de producţie, de comercializare, bancare, de cercetare-dezvoltare
etc., unităţi a căror activitate ţine de aşa-numita economie mondială
transfrontalieră sau transnaţională3.

Caseta 20.2. Efectele contradictorii ale globalizării

Astăzi , puţini – în afară de marii afacerişti care profită de pe urma refuzului

bunurilor produse de ţările sărace – sunt atât de ipocriţi încât să pretindă că
ajută ţările în curs de dezvoltare obligându-le să-şi deschidă pieţele pentru
bunurile ţărilor avansate, în timp ce pieţele lor sunt protejate în continuare –
politici prin care cei bogaţi se îmbogăţesc şi mai mult, iar cei săraci se afundă
şi mai tare în sărăcie, devenind în acelaşi timp tot mai furioşi...
Criticii globalizării îi acuză pe occidentali de ipocrizie, şi au dreptate. Aceştia
au forţat ţările sărace să elimine barierele comerciale, dar ei şi le-au menţinut
pe ale lor, împiedicând statele în curs de dezvoltare să-şi exporte produsele
agricole şi privându-le astfel de venitul pe care l-ar fi putut obţinedin această
activitate şi de care au disperată nevoie...
Dar chiar şi atunci când nu s-a făcut vinovat de ipocrizie, Occidentul a stabilit
priorităţile globalizării, asigurându-şi o parte disproporţionat de mare a
beneficiilor, în dauna ţărilor în curs de dezvoltare. Nu este numai faptul că
statele industrializate mai avansate au refuzat să-şi deschidă pieţele pentru
mărfurile din ţările în curs de dezvoltare, insistând însă ca acestea din urmă
să şi le deschidă pe ale lor pentru mărfurile din ţările mai bogate; nu este
numai faptul că statele industrializate mai avansate au continuat să
subvenţioneze agricultura, astfel încât ţărilor în curs de dezvoltare le-a fost
din ce în ce mai greu să facă faţă concurenţei, insistând însă ca acestea din
urmă să elimine subvenţiile la bunurile industriale. Uitându-ne la „raporturile
de schimb” – preţurile pe care ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate le
obţin pentru produsele pe care le realizează – după ultimul acord comercial
(al optulea) din 1995, efectul net a fost acela de scădere a preţurilor pe care
unele dintre cele mai sărace ţări ale lumii le primesc pentru ce exportă
comparativ cu cele pe care le plătesc pentru ce importă. Rezultatul: unele
dintre cele mai sărace ţări ale lumii şi-au înrăutăţit de fapt poziţia. ( Joseph E.
Stiglitz, Globalizarea – speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003,
pag. 18, 33-35).

20.3. Realizări şi perspective ale integrării economice europene

3
Gh. Badrus, E. Rădăceanu, Globalitate şi management, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.49.
172
 Treaptă superioară a specializării şi interdependenţelor dintre diversele
economii naţionale, integrarea economică interstatală europeană a apărut
după cel de-al doilea război mondial, recuperarea pierderilor provocate de
război necesitând o dezvoltare economică bazată pe concentrarea eforturilor
mai multor ţări.
Începuturile acestui proces au fost marcate de crearea Uniunii vamale a
Beneluxului (Olanda, Belgia, Luxemburg) – în anul 1948 – şi a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) în anul 1950, prin semnarea
tratatului de la Paris de către R.F.G., Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg, tratat ce a intrat în vigoare în anul 1952.
Semnarea, la Roma, în anul 1957, a două tratate cu privire la
Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună) şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) a marcat o etapă nouă,
superioară a procesului de integrare economică din Europa Occidentală.
Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă prin asocierea aceloraşi şase
state care au constituit şi C.E.C.O.. Ulterior, odată cu îndeplinirea criteriilor de
aderare – economice, ecologice şi stabilizare macroeconomică – de către
alte state europene, a avut loc extinderea treptată a C.E.E. prin includerea
unor noi membri: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda (în anul 1972), Grecia
(1981), Spania şi Portugalia (1986), Austria, Finlanda şi Suedia (1995). S-a
ajuns astfel ca Piaţa Comună, respectiv Uniunea Europeană (prin intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht, de la 1 noiembrie 1993), prin cele 15
state membre, să reprezinte cel mai mare teritoriu comercial din lume, să
deţină 40% din comerţul mondial, iar schimburile intracomunitare să aibă o
pondere de 60% din schimburile totale realizate de membrii ei.
Conform hotărârilor Summitului de la Copenhaga, din decembrie 2002,
numărul membrilor Uniunii Europene va spori cu încâ 10 ţări de 1a 1 ianuarie
2004: Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta şi Cipru.
Pentru România, cu ocazia aceluiaşi summit, s-a menţionat data de 1
ianuarie 2007 ca moment al aderării la Uniunea Europeană.
Prin cooperarea dintre statele membre, Uniunea Europeană a reuşit,
de-a lungul existenţei sale, să-şi realizeze în măsură crescândă obiectivele
fundamentale privind armonizarea politiciilor economice ale statelor,
înfăptuirea de politici comerciale comune, de politici agrare şi crearea unităţii
economice şi monetare.
Ea a contribuit, în timp, la o anumită stabilitate a pieţei muncii, la
realizarea unor progrese importante în domeniul politicilor agrare, sociale şi
de securitate. Trebuie menţionat faptul că prin crearea Pieţei Unice la 1
ianuarie 1993, s-a reuşit realizarea celei mai unificate pieţe din lume,
creşterea deosebită a performanţelor pieţelor integrate şi eficientizarea
adoptării deciziilor.
173
 Mai mult, pe baza prevederilor Tratatului de la Maastricht se va crea un
spaţiu fără frontiere interioare, iar prin accentuarea coeziunii economice şi
sociale se va realiza o adevărată uniune economică şi monetară.
Uniunea Europeană vizează, în ultimă instanţă, convergenţa,
compatibilizarea şi armonizarea dinamică a trei componente definitorii ale
integrării:
• economică: piaţă unică şi uniune economică – monetară;
• socială: politică de securitate socială şi externă comună;
• politică: acţiuni comune în domeniile justiţiei şi interne – imigrare, vize,
azil etc..
Realizarea pieţei unice antrenează o multitudine de efecte economice
şi social-politice: directe (generate de înlăturarea barierelor vamale),
indirecte, legate de integrarea completă a pieţei (efecte de scară a
producţiei, accentuarea concurenţei ş.a.) şi generale – creşterea bunăstării
prin reducerea şomajului şi diminuarea preţurilor.
Evoluţia efectelor/ beneficiilor integrării europene este condiţionată de
respectarea strictă a unor principii confirmate în cei peste cincizeci de ani de
existenţă:
 creşterea solidarităţii statelor membre, bazată pe promovarea
intereselor fundamentale comune;
 prevalarea legilor comunitare în raport cu legislaţia naţională, în
condiţiile în acre respectarea prevederilor tratatelor şi acordurilor
dintre statele membre constituie o necesitate absolută;
 democratizarea luării deciziilor ce privesc comunitatea statelor
integrate;
 garantarea libertăţii persoanelor, capitalului şi bunurilor
economice;
 imparţialitatea aplicării politiciilor comune (agricultură, pescuit,
transport, mediu înconjurător, energie,...) şi a programelor
comune de cercetare – dezvoltare, telecomunicaţii etc.
Extinderea spre estul Europei constituie o direcţie importantă a evoluţiei
U.E. în următoarea perioadă. Acordurile comerciale bilaterale încheiate de
U.E. cu aceste ţări încă înainte de 1990, instituirea sistemului generalizat de
preferinţe comerciale unilaterale pentru produsele importate din aceste ţări,
aplicarea Programului PHARE (Asociaţia pentru Reconstrucţie Economică) şi
acordurile de asociere la U.E. reprezintă acţiuni importante de creare a
premiselor extinderii procesului de integrare economică.
Ţinând seama de situaţia lor economică şi socială precară ( reflectată în
special prin PIB pe locuitor, ponderea diverselor ramuri de activitate în
populaţia activă şi în PIB, deficitele bugetare şi ale balanţei de plăţi ), U.E. a
elaborat o strategie care prevede măsuri ferme de sprijinire a ţărilor candidate
la aderare în vederea pregătirii tuturor condiţiilor necesare integrării depline.
174
Este vorba despre intensificarea activităţilor de cercetare ştiinţifică şi protecţia
mediului, dar şi de perfecţionarea sistemului energetic, a transporturilor şi
infrastructurii; sunt necesare totodată, eforturi susţinute în vederea înfăptuirii
unor reforme de anvergură în domeniul concurenţei, pieţei şi preţurilor, al
politicii monetare şi comerţului exterior, astfel încât să se creeze o economie
de piaţă funcţională şi competitivă, capabilă să reziste concurenţei şi să-şi
îndeplinească obligaţiile ce rezultă din calitatea de membru al U.E..

Caseta 20.3. Integrare şi globalizare = uniformizare?

Sub influenţa lucrărilor „Clubului de la Roma”, o serie de studii consacrate
procesului de globalizare demonstrează că acesta nu poate duce la
uniformizarea, la impunerea unui model unic – cel puţin la nivelul începutului
de secol XXI deoarece:
1. Superputerile pot echilibra balanţa raportului de forţe şi pot
determina cursul evenimentelor politice, economice şi militare, dar nu pot
soluţiona, în mod individual sau separat, problemele globale ale umanităţii.
Soluţionarea acetora nu poate fi posibilă decât prin efortul conjugat al
comunităţii internaţionale formată din entităţi individualizate şi independente.
2. Încetarea războiului rece nu a însemnat trecerea automată la o epocă
de pace şi cooperare internaţională. Dispariţia opresiunii sovietice şi a
restricţiilor sistemului comunist au permis resuscitarea unor conflicte istorice
atât teritoriale, cât şi religioase, care au condus la o situaţie de instabilitate şi
chiar violenţă în multe zone sau regiuni ale lumii.
3. Decalajele şi inechităţile dintre zone, ţări sau populaţii s-au
cronicizat. Discrepanţa dintre bogaţii şi săracii planetei este generatoare de
instabilitate şi conflicte violente. Această discrepanţă este accentuată de
frustrările unor categorii ale populaţiei sau ale unor grupuri etnice aflate în
stare de discriminare, sau în imposibilitatea constituirii unor comunităţi sau
state independente. Terorismul internaţional îşi găseşte resursele în lipsa de
orizont a acestor persoane sărăcite şi înstrăinate.
4. Deşi întreaga planetă se află într-un proces rapid de conversie la
modelul economiei capitaliste de piaţă, deşi proprietatea privată este
considerată în mod unanim ca cel mai eficient motor al dezvoltării şi
bunăstării, totuşi a devenit clar că piaţa şi instrumentele pieţei nu pot, prin ele
însele şi numai ele, să rezolve problemele globale ale umnaităţii.
Piaţa nu reflectă interesul general al societăţii, ci doar interesul
individual de a obţine profit. Din acest motiv, piaţa nu va putea rezolva
niciodată problemele eficientizării utilizării resurselor primare de energie, ale
mediului înconjurător sau ale categoriilor defavorizate ale populaţiei.
Cu cât globalizarea progresează, cu atât mai mult este necesară
intervenţia publică (a statului) pentru rezolvarea problemelor pe care piaţa nu
le poate rezolva şi pentru corijarea acţiunilor incomplete sau chiar greşite ale
175
pieţei. Piaţa rămâne însă extrem de importantă, în condiţiile în care permite şi
consolidează libera concurenţă, ca instrument al intervenţiei publice.
Statul şi piaţa devin parteneri în conceperea şi aplicarea politicilor
economice şi sociale.
Crearea de către globalizare a „spaţiului economic mondial” nu conduce
la uniformizarea modelului de acţiune pe acest spaţiu din simplul motiv că
acesta nu este şi nu trebuie interpretat ca o entitate omogenă de tipul „pieţei
unice” sau al „democraţiei de piaţă la scară planetară”. (Coşea, M., Curs de
economie, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2003, pag. 273-274).

20.4.Uniunea Europeană şi România

Aderarea României la Uniunea Europeană şi, în final, integrarea
ei în această Uniune şi în structurile euro-atlantice constituie o problemă
cardinală a gândirii, politicii şi practicii actuale şi viitoare ale societăţii
româneşti. Este vorba despre un proces deosebit de complex, cu o mare
încărcătură istorică, politică, economico-socială, ştiinţifică şi culturală care
vizează direct şi indirect întreaga societate cu structura, infrastructura şi
suprastructura ei.Dată fiind această complexitate, aderarea şi integrarea
constituie obiective ale prezentului dar şi ale viitorului, ceea ce impune ca
procesele lor definitorii să se realizeze de fiecare dată, pe baza luării în
considerare a exigenţelor viitoare, exigenţe înscrise într-un orizont de timp de
10-20 ani, sau, pentru unele domenii chiar într-un orizont mai mare de timp.
În literatura de specialitate se apreciază4, pe bună dreptate, că
aderarea şi integrarea reprezintă procese istorice cu caracter politic, juridic,
economic, ştiinţific, educaţional, cultural, social, naţional şi internaţional,
statal, interstatal şi suprastatal. Fără a subestima importanţa celorlalte
aspecte considerăm că transformările economice sunt fundamentale; întrcât
pe baza lor se asigură: creşterea economică echilibrată şi susţinută în
condiţiile protejării mediului, niveluri ridicate de ocupare a forţei de muncă şi
protecţie socială; ridicarea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii, coeziune
economică şi socială”.
Deşi timp de aproape o jumătate de secol a făcut parte din zona de
influenţă a Uniunii Sovietice, România şi-a menţinut totuşi un anumit grad de
independenţă economică şi politică. Este semnificativ în acest sens faptul că
ponderea schimburilor comerciale ale României cu Comunităţile Europene a
crescut de la 22,3% în anul 1960 la 36,7% în 1975;5 mai mult, în anul 1980,
ţara noastră a semnat un Acord privind comerţul cu produse industriale, şi
altul referitor la crearea Comisiei Mixte România – CEE.
4
Aurel Negucioiu, Tranziţia raţională, Ed.Economică, Bucureşti, 1999. p.183.
5
Sută, N., Istoria comerţului exterior şi a politicii comerciale româneşti, Ed.Economică, Bucureşti, 1998, p.191.
176
 Cu toate acestea, abia după 1989, ca urmare a transformărilor
profunde care au avut loc în economia românească, relaţiile cu aceste ţări s-
au intensificat, proces stimulat şi de importanţa crescândă pe care ţările U.E.
au acordat-o, inclusiv în plan instituţional, relaţiilor economice cu România.
Pe de altă parte, nivelul ridicat al tehnologiei, costurile relativ reduse ale
transportului spre Uniunea Europeană datorită apropierii geografice şi
dimensiunile pieţei au reprezentat premise favorabile intensificării relaţiilor
României cu aceste ţări.
Deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la U.E. a fost
condiţionată de prezentarea de către guvernul român a unui plan operaţional
de măsuri, cu scadenţe pe ani, care să conducă la „crearea unei economii
de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele,
instituţiile şi politicile Uniunii Europene.”6
În condiţiile în care pe termen lung, mediu şi scurt, evoluţia reală a
economiei naţionale este strânsă în chingile unui cerc vicios al perpetuării şi
adâncirii decalajelor de productivitate şi standard de viaţă faţă de U.E.,
direcţiile preconizate au în vedere ca printr-o largă deschidere internaţională
să se promoveze idealurile şi interesele fundamentale ale poporului român,
identitatea şi tradiţiile sale. Integrarea României în Uniunea Europeană „nu
se poate realiza bâjbâind prin întuneric sau rătăcind prin ceaţă şi nici în mod
spontan, automat, de la sine, aşteptând cu mâinile încrucişate”.7 Promovarea
interesului naţional este imposibilă în afara cunoaşterii actualului mediu
social-economic concurenţial internaţional şi a direcţiilor evoluţiei sale. Pe
această bază se poate elabora în mod realist „balanţa integrării” prin
identificarea şi dimensionarea avantajelor şi dezavantajelor integrării, a
resurselor/costurilor şi efectelor/beneficiilor realizării obiectivelor strategice şi
derivate ale integrării. Este necesară, prin urmare, nu numai afirmarea voinţei
politice a ambelor părţi, cât şi, mai ales, elaborarea unor strategii naţionale
integraţioniste pe termen mediu şi lung care să urmărească armonizarea
interesului naţional cu cel comunitar.
Programul Naţional de Aderare a României la U.E., adoptat în iunie
2001, constituie expresaia sintetică a caracterului conştient orientat şi
conştient dirijat al construcţiei europene; el are ca obiectiv general
îndeplinirea criteriilor de aderare stabilite de Consiliul European de la
Copenhaga, iar ca obiectiv intermediar îndeplinirea priorităţilor Parteneriatului
pentru Aderare U.E.-România.
PNAR are în vedere, cu prioritate, prevederile Programului de
Guvernare în perioada 2001-2004 şi ale Planului de Acţiune pentru aplicarea
acestui program.8 Strategia are în vedere evaluarea riguroasă a costurilor
6
Guvernul României: Strategia Naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu, Bucureşti,
martie,2000, p.1.
7
Negucioiu, A., Tranziţia raţională, Ed.Economică, Bucureşti, 1999, p.181.
8
Guvernul României – Programul Naţional de Aderare a României la U.E., vol.I, Bucureşti, iunie 2001, p.7
177
sociale ale tranziţiei şi ale promovării reformei, precum şi ale aderării la U.E.;
filosofia acestei abordări are la bază convingerea că atât reforma cât şi
integrarea constituie nu cauza dificultăţilor cu care ne confruntăm, ci calea
soluţionării lor, că România va fi în măsură să contribuie la crearea unei
Europe unite, stabile şi prospere, care să aibă un rol crescând în viaţa
internaţională, la promovarea valorilor euro-atlantice.
Principalele elemente ale PNAR se referă la fundamentarea
programelor de îndeplinire a criteriilor politice (democraţie, stat de drept,
drepturile omului, protecţia minorităţilor); economice (existenţa unei economii
funcţionale de piaţă, capacitatea de a face faţă presiunilor competitive şi
forţelor pieţei UE.); de adoptare a acquis-ului comunitar (piaţa internă,
inovaţia, politici economice şi fiscale, politici sectoriale, coeziunea economică
şi socială, calitatea vieţii şi a mediului, justiţia şi afacerile interne, politici
externe, chestiuni financiare) şi de armonizare legislativă; de asemenea sunt
foarte importante şi obiectivele instituţionale şi necesităţile financiare.
Programul conţine un cumul de politici economico-sociale îndreptate
spre asigurarea unei creşteri economice durabile, care să permită reducerea
decalajelor faţă de ţările membre ale U.E. în vederea realizării acestui
obiectiv, Guvernul a stabilit următoarele priorităţi strategice:
• relansarea creşterii economice;
• combaterea sărăciei şi şomajului;
• refacerea autorităţii statului şi instituţiilor sale;
• reducerea birocraţiei, combaterea corupţiei şi criminalităţii;
• continuarea şi accelerarea procesului de integrare în U.E şi
NATO.
Costurile integrării în U.E. pot fi, din punct de vedere al factorilor ce le
generează, costuri obiective şi costuri subiective. În prima categorie se
includ acele costuri care sunt generate de nivelul scăzut al dezvoltării
economiei, de calitatea necorespunzătoare a factorilor de producţie şi a
structurilor economice, de îndeplinirea exigenţelor aquis-ului comunitar, etc.
Cealaltă categorie se referă la consecinţele negative pe care le are asupra
evoluţiei economiei şi inclusiv asupra procesului integrării, politica economică
nerealistă, erorile ce survin în luarea unor decizii, erori care ţin atât de
factorul politic intern cât şi, uneori, chiar de hotărârile Consiliului European.
În legătură cu interdependenţele complexe dintre costurile obiective şi
costurile subiective prezentăm în continuare o serie de date statistice privind
mişcarea soldului balanţei comerciale a României în ultimul deceniu al
secolului trecut.
În întreaga perioadă 1990-2000 balanţa comercială a României a fost în mod
constant dezechilibrată: în cei mai favorabili ani ai perioadei menţionate
exportul FOB de bunuri nu a depăşit cu mult 10 mld. dolari SUA/an în timp ce
importul CIF din anul 2000 a fost de peste 13 mld.dolari SUA. Drept urmare
178
şi balanţa de plăţi a înregistrat permanent solduri negative ale contului curent,
în anii 1996 şi 1998 atingându-se vârfurile acestora: circa 2,5 mld. şi
respectiv circa 3,0 mild.dolari SUA.
Tabelul 20.1. Comerţul exterior al României, 1992-2000
Indicatori Deficit bal. Deficit bal. Def.cu UE/ Comerţ cu UE/ Acoper.imp.
∗
com. (mil.$) com.cu U.E.
Ani def.total (%) com.total (%) FOB prin
exp.(%)
1992 -1897 -1049 55,3 37,8 75,4
1993 -1630 -932 57,2 43,6 81,3
1994 -958 -462 48,9 47,9 93,7
1995 -2368 -903 38,1 51,5 83,4
1996 -3351 -1417 42,2 47,5 76,6
1997 -2849 -1154 40,5 54,2 81,0
1998 -3536 -1471 41,6 60,5 76,0
1999 -1887 -705 37,3 - 88,6
2000 -2688 -770 28,6 - 86,0

Sursa. Buletin Statistic de Comerţ Exterior 1/2001; 3/2002 Anuarul

statistic al României 2001.
Este de subliniat faptul că dacă în perioada 1982-1991, soldurile balanţei
comerciale ale României cu U.E. au fost în fiecare an pozitive, în perioada
1992-2001, egală ca întindere cu cea precedentă, suma soldurilor anuale
ale balanţei comerciale cu U.E. (solduri negative, an de an), a fost de
circa 1,7 ori mai mare.9
Dintre multiplele cauze care au dus la această situaţie, menţionăm:
• Dispariţia unor pieţe mondiale odată cu începutul perioadei de
tranziţie la economia de piaţă în ţările Europei Centrale şi de Est;
• Necorelarea politicilor de liberalizare a comerţului exterior al ţării
noastre cu măsurile de restructurare a economiei, inclusiv cu
cele privind creşterea nivelului calitativ al produselor. Întrucât a
funcţionat într-un mediu economic larg deschis spre exterior, fără
o protecţie corespunzătoare şi fără transformări structurale
rapide, sistemul industrial românesc a fost supus unei masive
dezarticulări şi dezintegrări cu efecte negative deosebite asupra


Soldurile anuale ale balanţei comerciale s-au determinat prin diferenţa dintre exportul FOB şi
importul CIF. Calcularea aceloraşi solduri pe baza diferenţei dintre export FOB şi import FOB
“cosmetizează” imaginea balanţei comerciale, întrucât suma totală a deficitelor anuale din perioada
1992-2001 este cu circa 40% mai mică.
9
Această mărime relativă a fost determinată pe baza datelor Direcţiei de integrare europeană şi regională, Bucureşti,
2000, E.C.E. Economic Survey of Europe, 1999, no.1, U.N.Geneva, 1999, p.216 şi Publicaţii ale INS.
179
 evoluţiei producţiei industriale şi inclusiv asupra comerţului
exterior.
• Practicarea unor dobânzi excesiv de mari la creditele pentru
producţie în general, inclusiv pentru producţia de export;
• Uzura fizică şi morală avansată a unor tehnici şi tehnologii de
producţie neîn- soţită de programe de retehnologizare;
• Lipsa de reprezentativitate a capitalului naţional; în acest sens
în literatura de specialitate se subliniază că atunci când ţările
sunt lipsite de resurse financiare şi tehnologice, marile firme cu
vocaţie internaţională joacă un rol mai important în
restructurarea industrială şi comercială faţă de cel exercitat de
guvernele naţionale.10
• Inexistenţa unei politici industriale coerente, fundamentată
riguros pe resurse, pe îmbinarea valorilor economice, ecologice,
natural geografice şi tehnologice, pe factorii interni şi externi ai
creşterii economice. În acest sens unii specialişri, referindu-se la
fracţionarea, divizarea întreprinderilor industriale şi
decapitalizarea lor apreciază că „ parcă s-a lucrat special pentru
a construi piedici pentru ca nimeni să nu ia startul sau pentru a-i
împiedica pe cei care încercau totuşi să alerge.”11
În contextul globalizării economiei mondiale şi al tendinţelor înregistrate
în evoluţia comerţului internaţional, comerţul exterior reprezintă pentru ţara
noastră un factor esenţial al restructurării şi dezvoltării economice.
Redresarea economiei naţionale în perspectiva integrării României în U.E.
impune ca schimburile economice internaţionale să se constituie într-unul din
cele mai dinamice sectoare pe baza unei evoluţii susţinute a exportului.
Realizarea acestui deziderat implică amplificarea măsurilor de politică
comercială privind promovarea comerţului exterior, iniţierea unui ansamblu
coerent şi convergent de acţiuni la nivel micro şi mocroeconomic.
Analiza lucrărilor de specialitate consacrate balanţei costuri-beneficii
legate de procesul integrării conduce la constatarea că există o anumită
asimetrie a abordării acestor chestiuni, în sensul că dacă în ţrile U.E.
evaluarea costurilor extinderii a constituit o problemă larg discutată,
chestiunea beneficiilor fiind menţionată mai mult descriptiv, în ţările
candidate, dimpotrivă, s-a pus mai degrabă problema beneficiilor, decât
aceea a costurilor integrării. În aceste din urmă ţări s-a considerat de fapt că
realizarea obiectivului politic al integrării va însemna şi rezolvarea
problemelor lor economice, susţinându-se mai mult intuitiv, că beneficiile
aderării vor fi net superioare costurilor.
În evaluarea cantitativă a costurilor şi beneficiilor aderării pentru ţările
candidate există o serie de dificultăţi metodologice dintre care amintim:
10
Aurel Iancu, Liberalizare, integrare şi sistemul indistrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002, p.14.
11
C. Ciutacu; V.Ioan-Franc, Probleme economice, nr.3/2000, Restructurarea industrială, CIDE, Bucureşti, 2000, p.29.
180
 • Complexitatea efectelor integrării în U.E. şi vastele sale implicaţii
sub aspect economic, social, politic, spiritual, etc. Consecinţele
integrării se vor răsfrânge atât asupra structurilor administrative,
asupra întreprinderilor cât şi asupra populaţiei, care va beneficia
şi de anumite avantaje, dar care va suporta o serie de costuri, prin
pierderea unor locuri de muncă, creşterea preţurilor produselor
agricole, etc.
• Simultaneitatea şi paralelismul proceselor/acţiunilor de pregătire
a aderării cu cele ale tranziţiei la economia de piaţă, fapt ce face
dificil, iar uneori imposibil de separat şi cuantificat efectele sau
costurile prilejuite de fiecare din cele două procese.
• Inceritudinile relativ mari privind evoluţia unor politici comune, în
special Politica Agricolă şi Politica Regională.
Considerăm că analiza costuri-beneficii prezintă o importanţă deosebită
pentru ţările candidate şi de aceea ea nu trebuie să aibă doar un caracter
pincipial, teoretic ci să se continue printr-o cercetare concretă care să
identifice şi să evalueze costurile şi beneficiile aderării cel puţin pentru
domeniile majore ale acestui proces. Pe baza unei astfel de analize devine
posibilă cunoaşterea în timp util a sectoarelor ce vor fi mai afectate de
aderarea la U.E. şi se vor putea astfel identifica acţiunile şi măsurile menite
să reducă la maximum consecinţele negative ce urmează a fi resimţite de
aceste sectoare.
Aceeaşi analiză va permite, pe de altă parte, să se fundamenteze
ansamblul de măsuri şi politici economice care să stimuleze, să consolideze
şi să dezvolte acele activităţi ce prezintă un avantaj comparativ. Cunoaşterea
costurilor aderării la U.E. constituie un instrument foarte util şi pentru echipa
de negociatori care vor fi astfel în măsură să solicite anumite derogări
temporare şi să-şi formuleze poziţii şi argumente corespunzător intereselor
României.
Analiza costuri-beneficii se referă la o plajă problematică mai restrânsă
decât aceea privind avantajele şi dezavantajele aderării, întrucât ea priveşte
doar implicaţiile financiare ale acestui proces, implicaţii care pot fi de regulă
cuantificate.
În legătură cu interpretarea balanţei costuri-beneficii privind procesul
integrării României în U.E., trebuie făcute câteva precizări metodologice:
• Costurile şi beneficiile integrării în U.E. pot fi abordate atât ca
elemente care însoţesc procesul actual de integrare, de
apropiere treptată a structurilor economice sociale şi politice
româneşti de cele ale U.E. cât şi post factum ca avantaje-
dezavantaje ce apar după ce România îşi va dobândi statutul de
membru.

181
 • Calitatea de „perdant” sau „câştigător” nu poate să caracterizeze
un întreg sector economic sau segment al societăţii, deoarece în
cadrul aceluiaşi segment sau sector perdant/câştigător pot exista
câştigători/perdanţi individuali; mai mult, este posibil ca un sector
preponderent perdant să aibă efecte benefice pentru ansamblul
economiei deoarece el poate elibera resurse ce pot fi atrase în
activităţi mai productive.
• Ţinând seama de eforturile deosebite pe care le presupune
realizarea schimbărilor structurale economice şi sociale,
implementarea acquis-ului comunitar, etc. se poate aprecia că în
etapa preaderării raportul costuri-beneficii va fi supraunitar,
urmând ca în etapele post aderare, pe măsura reducerii
decalajelor economice mărimea şi sensurile evoluţiei acestui
raport să se modifice.
• Problema avantajelor competitive şi respectiv a beneficiilor
potenţiale ce caracterizează anumite sectoare trebuie analizată
sub două aspecte: avantajul competitiv intern, respectiv
competitivitatea unui sector faţă de media competitivităţii
celorlalte sectoare ce produc pentru consumul intern şi avantajul
competitiv extern care reflectă performanţele unui sector intern
faţă de acelaşi sector din ţările partenere.
Analiza derulării relaţiilor economice ale României cu principalul său
partener evidenţiază o serie de cauze care au condus (şi vor conduce în
cazul perpetuării lor!) la înregistrarea unor avantaje pentru U.E şi dezavantaje
pentru România:12
• Tarifele vamale ale U.E. au fost aplicate numai la produsele
industriale care au o competitivitate net superioară celor
româneşti şi un potenţial de export ;
• Înlăturarea oricăror protecţii vamale pentru o serie de ramuri
industriale aflate în restructurare şi cu valoare adăugată ridicată a
condus la dispariţia acestora întrucât n-au putut rezista
concurenţei firmelor din U.E. sau din alte ţări;
• Produsele agricole au fost excluse de la concesii, deşi la acestea
suntem sau am putea deveni competitivi;
• Prin menţinerea taxelor vamale normale (nepreferenţiale), U.E. ar
fi încasat circa 300 mil.ECU sub formă de taxe vamale pentru
mărfurile importate din România, iar ţara noastră ar fi încasat sub
aceeaşi formă circa un miliard ECU pentru mărfurile importate din
U.E.13

12
O analiză complexă şi obiectivă asupra faptelor reale privind beneficiile şi costurile integrării României în U.E.
întreprinde Aurel Iancu în lucrarea Liberalizare, integrare şi sistemul industrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002.
13
Calcule efectuate de Aurel Iancu, op.cit.,p25.
182
 • Întoarcerea în cadrul Comunităţilor a celei mai mari părţi din
ajutoarele acordate României prin plata experţilor, a bunurilor şi
serviciilor importate din U.E.;
• „Sprijinul” venit din partea unor organizaţii economice şi financiare
a diminuat foarte mult forţa concurenţială a firmelor româneşti
aflate la limita supravieţuirii prin măsuri precum: reducerea sau
interzicerea unor subvenţii acordate producătorilor industriali şi
agricoli, în condiţiile în care, în ţările U.E. se practică un nivel
neobişnuit de ridicat al subvenţiilor; reducerea sau desfiinţarea
unor taxe şi cote de import; suspendarea aplicării unor legi privind
stimularea exportului sau a producţiei pentru export, a investiţiilor,
etc.; subevaluarea importurilor, scutiri de taxe vamale pentru
investitorii străini importanţi,ş.a.
În ceea ce priveşte agricultura, într-o lucrare de referinţă14 se atrage
atenţia asupra faptului că liberalizarea comerţului cu produse agricole cu U.E.
ar putea afecta în mod negativ producătorii agricoli autohtoni, care vor fi
supuşi concurenţei libere a produselor din state în care acest sector este
puternic subvenţionat. Populaţia rurală va resimţi din plin o serie de efecte
negative, în condiţiile în care în ţara noastră predomină agricultura de
subzistenţă, mărimea medie a exploataţiilor agricole este de 2,4 ha per
persoană, iar populaţia ocupată în acest sector depăşeşte 40% din populaţia
activă a ţării. Reducerea masivă a populaţiei ocupate în agricultură la un
nivel comparabil cu cel din U.E., de circa 5%, va însemna suportarea de
către populaţia dislocată din agricultură a o serie de costuri privind pierderea
sursei de venit, şomajul, reconversia profesională, migraţia spre alte zone,
etc.
Potrivit unui studiu realizat în ţara noastră,15 dintre ramurile industriale
afectate de liberalizarea comerţului cu U.E. aşa cum a fost prevăzut în
Acordul de Asociere, industria chimică se detaşază în mod clar:
1. Dacă în ceea ce priveşte comerţul cu produse chimice cu celelalte
ţări, România mai deţine încă un anumit avantaj comparativ, în
relaţia cu ţările U.E. dezavantajul comparativ al României se
amplifică.
2. Importurile de produse chimice din U.E. deţin o pondere relativ
constantă din totalul importurilor României din U.E., în timp ce
ponderea exporturilor de produse chimice româneşti către U.E., în
totalul exporturilor româneşti în U.E. s-a redus de circa două ori în
ultimii cinci ani.

14
Dăianu Daniel, coord., Câştigători şi perdanţi în procesul de integrare europeană. O privire asupra României;
Bucureşti, Centru Român de Politici Economice, 2001 .
15
Costuri şi beneficii ale aderării la U.E. pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, Institutul
European din România, Colecţia de Studii, nr.4/dec.2001.
183
 3. Ponderea U.E. în totalul importurilor româneşti de produse chimice,
a crescut ajungând la circa 2/3, trend care dacă va continua va
determina un dezechilibru cronic al comerţului cu produse chimice,
compromiţând astfel în mod fundamental restructurarea acestui
domeniu.
Dosarele de fundamentare a aderării României la U.E. trebuie să
evidenţieze cu claritate eforturile (bugetare, sociale,legislative) pe care le
solicită fiecare măsură, condiţiile ce trebuie îndeplinite în prealabil pentru ca
o măsură să poată fi luată, care este impactul său (atât efectele de
constrângere cât şi beneficiile scontate) pentru a permite stabilirea în mod
corect a angajamentelor ţării noastre. Astfel, autorităţile române trebuie să
aibă în vedere că, după aderare, angajamentele asumate în cursul
negocierilor, dacă nu vor putea fi respectate, vor constitui încălcări ale
dreptului comunitar, iar statul român va trebui să plătească despăgubiri, care,
în anumite domenii pot atinge valori considerabile. Costurile nerespectării
angajamentelor sunt foarte ridicate, iar autorităţile române trebuie să dea
dovadă de autoexigenţă atât în definirea angajamentelor cât şi, ulterior, în
respectarea lor.
Câteva concluzii:
• Aderarea României la Uniunea Europeană şi integrarea ei în
această Uniune, constituie o problemă cardinală a prezentului şi viitorului
societăţii româneşti iar rezolvarea implică procese deosebit de complexe,
cu o mare încărcătură economică, politică, ştiinţifică şi social-culturală.
• Crearea premiselor integrării României în U.E. şi transpunerea
acquis-ului comunitar constituie acte o de mare responsabilitate pentru
instituţiile implicate întrucât ele angajeajă pentru o lungă perioadă de timp
viitorul întregii ţări, după aderare reglementările comunitare urmând a fi
aplicate ca atare.
• Analiza situaţiei României sub aspectul reformelor întreprinse în
vederea integrării se realizează din punct de vedere a patru categorii de
criterii: politice, economice, cele privind capacitatea României de a îndeplini
acquis-ul comunitar şi cele privind capacitatea administrativă şi juridică.
Criteriile economice sunt cele mai dificil de realizat dacă avem în vedere
decalajele economice şi rolul deosebit al criteriilor menţionate în influenţarea
balanţei beneficii-costuri în procesul integrării. Sub acest ultim aspect,
considerăm că trebuie să acordăm o importanţă mult mai mare costurilor
prezente şi de perspectivă ale integrării, aşa cum procedează de altfel şi
actualele ţări membre U.E.
• Obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare 2002-2005 şi ale
Programului Naţional de Aderare a României la U.E. se referă în principal la
următoarele: relansarea creşterii economice, combaterea sărăciei şi
şomajului, realizarea unei macrostabilizări consolidate, îmbunătăţirea
184
substanţială a mediului de afaceri, reducerea birocraţiei şi combaterea
corupţiei, refacerea autorităţii statului şi a instituţiilor sale, promovarea unor
politici coerente, compatibile cu mecanismele U.E Considerăm că
realizarea acestor obiective este de natură să determine transformări
psihologice, comportamentale şi acţionale care să accelereze procesul
integrării, şi să reducă, pe termen lung intensitatea marginalizării/periferizării
României în cadrul macrofamiliei europene.

Concepte cheie:
• Uniunea Europeană;
• Politici de integrare în U.E.;
• Integrare pozitivă;
• Integrare negativă;
• Avantajele integrării în U.E..
• Integrarea economică
internaţională;
• Societate transnaţională;
• Globalizare economică;
• Internaţionalizarea producţiei;
• Uniune economică şi
monetară;
• Uniune economică;
• Interdependenţe
intersectoriale, intrasectoriale
şi intra-industriale;
• Uniunea vamală;
• Zonele de comerţ liber;
• Piaţa comună;
• Integrarea politică şi socială.

185
Probleme de reflecţie:
• Care sunt principalele obiective ale Uniunii Europene?
• Caracterizaţi formele integrării economice internaţionale.
• Argumentaţi necesitatea integrării economice în lumea
contemporană.
• Analizaţi componentele definitorii ale „balanţei” costuri-beneficii
legate de intergrarea României în U.E.
• Prezentaţi consecinţele principale ale integrării României în U.E.
asupra balanţei sale comerciale.