ECONOMIE INTERNAȚIONALĂ

GLOBALIZAREA
ECONOMIEI MONDIALE
GLOBALIZAREA reprezintă cel mai
important proces economic care a
marcat sfârşitul de secol şi de mileniu.
GLOBALIZAREA reprezintă, în esență,
procesul de întrepătrundere tot mai
accentuată între economiile naţionale, de
realizare a unei pieţe de dimensiuni
mondiale.
 GLOBALIZAREA poate fi definită ca fiind:
"un proces de mare amploare, de integrare la
nivel planetar a fluxurilor materiale (atât cele de
resurse energetice, materii prime şi materiale, cât
şi cele de produse finite, financiare, monetare), în
cadrul unor pieţe specializate, de mari
dimensiuni; de liberalizare în toate sensurile a
fluxurilor de persoane şi populaţii, fără a mai
întâmpina restricţii de nici o natură şi sub nici un
pretext; democratizarea fluxurilor de informaţii,
inclusiv de informaţii ştiinţifice şi tehnologice, la
care să se asigure un acces mai uşor şi mai puţin
costisitor tuturor ţărilor lumii, ca la un patrimoniu
comun al umanităţii; în paralel cu procesul de
integrare politică în structuri flexibile, care să nu
aducă atingere caracterului specific naţional, în
climatul mondial de securitate garantat de ONU".
Zainea Eugen – Globalizarea - șansă sau blestem (2000)
Globalizarea mai poate fi definită ca fiind:

 creşterea integrării economiilor naţionale prin

comerţ, finanţe, tehnologie şi circulaţia forţei de
muncă, toate fiind posibile prin abolirea barierelor
construite de guverne;
 proces complex de dimensiuni multiple, de
manifestări contradictorii, care diseminează la nivel
planetar tipul de producţie şi de consum specific
capitalismului, liberalizarea schimburilor
comerciale, intensificarea procesului investiţional şi
creşterea importanţei fluxurilor de capital pentru
competiţia internaţională;
 creşterea tranzacţiilor internaţionale pe
pieţele de bunuri, servicii şi anumiţi factori de
producţie, precum şi dezvoltarea unor instituţii
dincolo de barierele naţionale;
 DIMENSIUNI ALE GLOBALIZĂRII

 Dimensiunea ECONOMICĂ.

 Dimensiunea CULTURALĂ.

 Dimensiunea ECOLOGICĂ.
 DIMENSIUNEA ECONOMICĂ

 Dimensiunea economică a procesului de

globalizare este cea mai relevantă sub
aspectul amplitudinii și trăsăturilor
procesului, în ansamblu.

 Globalizarea economică se caracterizează

prin:
- integrare;
- interdependențe de tipul rețelelor.
 DIMENSIUNEA ECONOMICĂ

Printre factorii favorizanţi care au

contribuit la amplificarea globalizării
economice se numără:

 extinderea liberalizării fluxurilor

internaţionale de mărfuri, servicii,
capital şi forţă de muncă;
 amplificarea progresului tehnologic;
 schimbările politice.
 DIMENSIUNEA CULTURALĂ

Specialiștii apreciază că pentru cultura

de tip global sunt responsabile corporaţiile
transnaţionale, care tind să suprapună, din
ce în ce mai mult, peste specificul naţional
simboluri precum: Coca Cola, Mc’Donald’s,
Mattel, Pampers, Levi’s etc.
 DIMENSIUNEA CULTURALĂ

Riscul indus de cultura globală vizează

dispariţia varietăţii şi a specificului de viaţă la
nivel național. Totul se transformă într-o
afacere privită în oglindă la nivel internațional
și mondial.

Uniformizarea se realizează, în mare

măsură, utilizându-se noua tehnologie a
informației: telecomunicațiile, emisiile prin
satelit, internetul etc. Prin intermediul
mijloacelor mass-media, prin care se
promovează, în mod agresiv, modele
culturale de referinţă, se induce la nivel
mondial dorinţa de a imita simbolurile de
ultimă modă ale unei culturi fără valoare.
 DIMENSIUNEA ECOLOGICĂ

Dimensiunea ecologică a globalizării invocă

măsuri globale de monitorizare și soluționale
a problemelor actuale induse de distrugerea
mediului înconjurîtor.

Protecția mediului înconjurător și

dezvoltarea durabilă sunt concepte asociate
problemelor globale ale contemporaneității.
 DIMENSIUNEA ECOLOGICĂ

Conceptul DEZVOLTĂRII DURABILE

(dezvoltare care să satisfacă necesităţile
prezente, fără să compromită cerinţele
generaţiilor viitoare) a fost lansat ca fiind singura
alternativă la genocidul ecologic generat de
ritmurile accelerate ale creşterii economice
necontrolate, cu ocazia Conferinţei Naţiunilor
Unite pentru Mediu Înconjurător şi Dezvoltare din
1992, desfăşurată la Rio de Janeiro, în Brazilia.
 COORDONATE SPECIFICE PROCESULUI DE
GLOBALIZARE A ECONOMIEI MONDIALE

 În concordanță cu importanța dimensiunii

economice a globalizării, se disting următoarele
coordonate specifice acestui proces:

- extinderea fluxurilor internaţionale de

comerţ cu mărfuri şi servicii, a fluxurilor de capital
şi a celor de persoane;

- transnaţionalizarea întreprinderilor;

-accentuarea integrării pieţelor

internaționale.
 EXTINDEREA LIBERALIZĂRII
FLUXURILOR INTERNAŢIONALE

Extinderea liberalizării fluxurilor internaționale

a fost rezultatul a cel puţin două tendinţe:

 Liberalizarea fluxurilor externe.

 Dereglementarea.
 EXTINDEREA FLUXURILOR
INTERNAŢIONALE DE COMERŢ CU
MĂRFURI ŞI SERVICII

Astăzi este pe deplin recunoscut rolul

comerţului internaţional de accelerator al
creşterii economice globale.
Acest fapt este rezultatul incontestabil al
activității susținte a OMC.
Misiunea OMC constă în liberalizarea
întemeiată pe reguli stricte a comerțului
internațional.
 EXTINDEREA FLUXURILOR INTERNAŢIONALE
DE COMERŢ CU MĂRFURI ŞI SERVICII

Dinamica exportului mondial cu bunuri și

servicii, în perioada 2000-2008
2008 Creșteri medii anuale (%)
Mld. USD 2000- 2004 2005 2006 2007 2008
2008

Bunuri 15775 12 22 14 16 16 15
Servicii 3730 12 10 11 13 19 11
comerciale

Sursa: OMC – Raportul asupra comerţului mondial, Ed. 2009

EXTINDEREA FLUXURILOR INTERNAŢIONALE
DE COMERŢ CU MĂRFURI ŞI SERVICII

Dinamica exportului mondial, în anii 1998-2008

Indici anuali (anul precedent = 100%)

Dinamica exportului mondial, în anii 1998-2008

25
Indici20anuali (anul precedent = 1
1 00
Indicii anuali (%)

80

15 60 E a st

10 40
W est
20
5 N or th
0
0
1 st Q tr 2nd Q tr 3r d Q tr 4th Q tr
-5 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

-10
Anul

Bunuri Servicii comerciale

Sursa: Date OMC, FMI

 EXTINDEREA FLUXURILOR
INTERNAŢIONALE DE CAPITAL

 Fluxurile internaţionale de
capital au însoţit fluxurile
comerciale, participând activ la
creşterea economiei mondiale prin
investiţii sau împrumuturi externe de
capital şi generând tranzacţii pe
diferite termene.
 TRANSNAȚIONALIZAREA

 Trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul că

mărfurile, serviciile, capitalul, munca şi ideile sunt
transferate pe plan internaţional prin intermediul
firmelor (STN).
 Societăţile transnaţionale constituie cea mai
importantă forţă de determinare şi de promovare
a interdependenţelor mondiale.
 Fiecare societate transnaţională are
drept scop final să devină o firmă globală
care să manufactureze produse globale.
 TRANSNAȚIONALIZAREA

Adevărata forţă promotoare a globalizării

este SOCIETATEA TRANSNAŢIONALĂ.
 ACCENTUAREA INTEGRĂRII PIEŢELOR
MONDIALE
 Procesul de globalizare se diferențiază de procesul
de internaționalizare prin integrarea piețelor la
nivel global.

 Globalizarea pieţelor se identifică în:

- omogenizarea, pe anumite segmente de cerere,
a preferinţelor consumatorilor;
- pătrunderea STN pe pieţele naţionale şi
atragerea acestora în reţelele globale.

 La baza integrării piețelor stau ISD și alianțele pe

criterii tehnologice.
 ASPECTE POZITIVE ŞI NEGATIVE
PRIVIND GLOBALIZAREA
 AVANTAJE:

- lărgirea pieţelor de desfacere pentru produsele

şi serviciile oferite de firme;

- obţinerea unor efecte pozitive din utilizarea

selectivă a resurselor globului;

- realizarea unor producţii de masă ieftine şi de

bună calitate, prin concentrarea producţiei la
firmele globale;
- creşterea potenţialului competiţional faţă de
celelalte firme.
 ASPECTE POZITIVE ŞI NEGATIVE
PRIVIND GLOBALIZAREA

 DEZAVANTAJE:

- adâncirea inegalităților;

- accentuarea sărăciei;

- pierderea suveranităţii şi a puterii decizionale a

statelor-naţiune.
 În concluzie, globalizarea economică
poate genera satisfacţii pentru cei ce
reuşesc s-o abordeze în folosul lor şi
nemulţumiri pentru cei aparent
marginalizaţi în cadrul acestui proces.
INTEGRARE ECONOMICĂ
LA NIVEL REGIONAL
 REGIONALIZAREA reprezintă procesul
realizării unor aranjamente comerciale regionale
cu grade diferite de integrare
 Regionalizarea economică poate îmbrăca două
forme:

 cooperarea regională informală, realizată prin

procese economice autonome care conduc la
creşterea gradului de interdependenţă în cadrul
unei regiuni geografice în comparaţie cu restul
lumii;

 cooperare regională instituţională, realizată

prin intermediul organizaţiilor regionale create în
acest scop.
 PROCESUL DE REGIONALIZARE se
concretizează prin crearea unor BLOCURI
ECONOMICE structurate pe ideile de coeziune,
unitate și solidaritate.

Blocurile economice devin funcționale în

următoarele condiții:
• un nivel similar al PIB-ului per capita;
• proximității geografice;
• regim comercial similar sau compatibil;
• disponibilitate în adoptarea unor reglementări
politice și economice la nivel regional.
 Pe plan internațional s-au înregistrat două
valuri de integrare economică regională:

1. Primul val de regionalizare a debutat la

începutul anilor ’50. Procesul de integrare
economica a fost singurul care a înregistrat
succes.

2. Al doilea val de regionalizare a debutat la

mijlocul anilor ’80. În perioada 1984-1994 s-au
încheiat 109 acorduri regionale.

În prezent, procesele integraționiste au căpătat

un nou impuls și noi dimensiuni.
 CAUZELE INTEGRĂRII ECONOMICE
În principal, cauzele integrării economice au fost:
1. Desfăşurarea in ritm accelerat a revoluţiei tehnico-
stiinţifice contemporane.
2. Concurenţa acerbă pe plan naţional care a condus la
creşterea gradului de concentrare a producţiei şi a
capitalului.
3. Dezvoltarea rapidă a S.U.A. şi Japoniei.
4. Necesitatea promovării în comun, de către grupuri de
state, a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii
moderne.
5. Apariţia şi dezvoltarea unor firme multinaţionale,
care prin activitatea lor depăşesc graniţele naţionale.

6. Dorinţa statelor dezvoltate de a menţine şi lărgi

relaţiile economice cu fostele ţări coloniale, devenite
independente.
7. Cauze politice.
 FORME DE INTEGRARE ECONOMICĂ
REGIONALĂ

La nivelul economiei mondiale există mai multe

tipuri de integrare economică interstatală:

 Zona de liber schimb.

 Uniunea vamală.
 Piața comună
 Uniunea economică.
 Uniunea economică şi monetară.
 Uniunea socială şi politică.
ZONA DE LIBER SCHIMB constă în reducerea
parţială sau totală a măsurilor protecţioniste
asupra schimburilor comerciale între ţările
semnatare cu menținerea unei politici
comerciale proprii fiecărei țări față de terți.
UNIUNEA VAMALĂ este o organizaţie economică
interstatală care promovează principiul liberului
schimb parţial, sau integral şi presupune ca ţările
membre să-şi armonizeze legislaţia vamală şi să
adopte tarife vamale comune în raport cu terții.

UNIUNEA VAMALĂ presupune taxe vamale

externe comune şi o politică comercială
comună sub toate aspectele.
 PIAŢA COMUNĂ extinde dispoziţiile uniunii
vamale în domeniul schimburilor şi la nivelul
factorilor de producţie.

PIAŢA COMUNĂ presupune mişcarea liberă a

factorilor de producţie: bunuri, servicii, capital,
forță de muncă.

În cazul pieţei comune se combină

reglementările comune cu cele naţionale.
UNIUNEA ECONOMICĂ presupune realizarea unei
PIEȚE UNICE, respectiv, adoptarea de către o piaţă
comună a unor măsuri de coordonare şi chiar de
unificare a politicilor economice generale sau
sectoriale, paralel cu regularizarea politicilor de
coordonare a pieţelor mărfurilor şi factorilor de
producţie.
UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ
reprezintă o uniune economică în care
monedele naţionale ale statelor membre
sunt înlocuite cu o monedă comună. În
plus, are loc unificarea politicilor monetare
şi bugetare.
UNIUNEA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ reprezintă o
uniune economică şi monetară care pune în
aplicare şi norme de politică socială comună (ex:
protecţia socială).

Integrarea socială și politică reprezintă obiectul

final al integrării economice, deschizând noi
posibilităţi de progres social şi economic.
 ZONE DE INTEGRARE REGIONALĂ
EXISTENTE LA NIVEL MONDIAL

 zona europeană;

 zona americană;

 zona asiatică.

La acestea, se adaugă, într-o oarecare

măsură, zona africană.
 ZONA EUROPEANĂ

La nivelul continentului european există

următoarele blocuri economice:
 Uniunea Europeană (UE).
 Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS).
 Acordul Central European de Liber Schimb
(CEFTA).
 Spaţiul Economic European (SEE).
 Comunitatea Statelor Independente (CSI).
 AMERICA DE NORD

Acordul de Comerț Liber al Americii de Nord

(NAFTA), cea mai importantă grupare economică
existentă pe continentul nord american, a luat
ființă la inițiativa Statelor Unite ale Americii.
 AMERICA LATINĂ ȘI CARAIBE

Cele mai reprezentative grupări integraționiste

din America Latină și Caraibe sunt:

 Piaţa Comună a Americii de Sud

(MERCOSUR).

 Piaţa Comună a Caraibelor (CARICOM).

 ZONA ASIATICĂ

Cele mai importante grupări regionale din Asia

sunt:

 Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei

(ASEAN).

 Conferinţa pentru Cooperare Economică

Asia-Pacific (APEC).
 ZONA AFRICANĂ

 Procesul de integrare economică înregistrează

cele mai scăzute performanţe pe continentul
african.

 Continentul african este gazda a 14 grupări

economice regionale, cea mai importantă fiind
Uniunea Arabă Magrebiană (AMU), cu 5
membri (Maroc, Algeria, Tunisia, Libia,
Mauritania).
ZONA AUSTRALIA ȘI NOUA ZEELANDĂ

 Australia and New Zealand Closer

Economic Relationship (CER) a fost
înființat la 1 ianuarie 1983 și a înlocuit
acordul de liber schimb care funcționa
între cele două state.
SISTEMUL ECONOMIEI
MONDIALE
 CONCEPTUL DE ECONOMIE
MONDIALĂ

Economia mondială reprezintă acel

stadiu al schimbului reciproc de activităţi,
când este implicată majoritatea agenţilor
economici de pe glob.
 TRĂSĂTURI CARACTERISTICE
ECONOMIEI MONDIALE

1. Celulele de bază ale economiei mondiale sunt,

încă, economiile naţionale.

2. Economia mondială este expresia unui sistem

de interdependenţe.

3. În cadrul economiei mondiale, se remarcă o

alternare a fazelor de expansiune cu cele de
recesiune.

4. Economia mondială este eterogenă. Între

diferitele sale zone se menţin decalaje datorită
dezvoltării inegale.
 COMPONENTELE SISTEMULUI
ECONOMIEI MONDIALE
Economia mondială reprezintă un sistem
alcătuit din:

1. Componente fundamentale:
 economiile naţionale;
 societăţile transnaţionale;
 organizaţiile economice interstatale.

2. Elemente derivate (de conexiune):

 diviziunea mondială a muncii;
 relaţiile economice internaţionale;
 piaţa mondială.
 ECONOMIA NAȚIONALĂ

Economia naţională se defineşte ca o

entitate rezultată din dezvoltarea
schimbului reciproc de activităţi între
membrii unei comunităţi umane, pe
ansamblul teritoriului unui stat naţional.
 TIPOLOGIA ECONOMIILOR
NAȚIONALE
1. După nivelul de dezvoltare, în lume
există:
• țări dezvoltate (industriale și superindustriale);
• țări în dezvoltare;
• țări subdezvoltate.

2. După structură, există:

• țări industriale;
• țări agrar-industriale;
• țări industrial-agrare;
• țări agrare.
 TIPOLOGIA ECONOMIILOR
NAȚIONALE
3. După potențial, se cunosc:
• țări cu economii naționale mari și foarte mari;
• țări cu economii naționale mijlocii;
• țări cu economii naționale mici.

4. După participarea la circuitul

economic mondial, sunt:
• țări mari exportatoare (importatoare);
• țări creditoare (debitoare);
• țări investitoare (beneficiare de investiții).
 SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE

 O societate transnaţională este o firmă care

şi-a extins activitatea economico-financiară
dincolo de graniţele ţării de origine.

 O societate transnaţională alcătuieşte un vast

ansamblu la scară internaţională, format dintr-o
societate principală - firma mamă şi un număr
de filiale/sucursale.
 ORGANIZAŢIILE ECONOMICE
INTERSTATALE
 Organizaţiile economice interstatale au luat
fiinţă ca o încercare de răspuns la diferitele
probleme cu care statele lumii s-au confruntat pe
parcursul timpului.

 Organizaţiile interstatale cu vocaţie

universală au luat ființă atunci când statele lumii
au fost confruntate cu probleme globale, de
interes general, a căror rezolvare impunea
cooperarea întregii comunităţi internaţionale
(ONU).
DIVIZIUNEA MONDIALĂ A MUNCII

Diviziunea mondială a muncii

reprezintă expresia sintetică a tendinţelor
de specializare a agenţilor economici în
vederea participării la circuitul economic
mondial.
 RELAŢIILE ECONOMICE
INTERNAŢIONALE

Relaţiile economice internaţionale

reprezintă legăturile dintre economiile
naţionale, dintre agenţii (operatorii)
economici de pe glob, legături care se
formează în virtutea diviziunii mondiale a
muncii.
 PIAŢA MONDIALĂ

Piaţa mondială reprezintă ansamblul

tranzacţiilor care au loc între agenţii
economici de pe întreg globul pământesc.
ORDINEA ECONOMICĂ MONDIALĂ

Ordinea economică mondială

reprezintă modul de dispunere şi de
organizare, în timp şi spaţiu, a
elementelor economiei mondiale.
ŢĂRI DEZVOLTATE ȘI ȚĂRI ÎN
DEZVOLTARE ÎN ECONOMIA
MONDIALĂ
 Din punct de vedere al dezvoltării,
țările se grupează în:

 Țări dezvoltate.

 Țări în dezvoltare.
 ȚĂRILE DEZVOLTATE

 Ţările dezvoltate sunt grupate în Organizaţia de

Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul
la Paris, înființată în anul 1961.

 În rândul ţărilor dezvoltate, cu economie de piaţă, sunt

incluse oficial 30 de state. Cele mai multe sunt ţări
europene, respectiv 23. Restul ţărilor dezvoltate se
repartizează geografic astfel: SUA şi Canada în America de
Nord, Japonia şi Coreea de Sud în Asia, Australia şi Noua
Zeelandă în Oceania şi Mexic în America Latină (Raportul
Anual OCDE).

 In prezent, OCDE a initiat discutii cu cinci state, respectiv:

Chile, Estonia, Israel, Rusia si Slovenia, în vederea
includerii acestora în cadrul acestei organizatii.
 ȚĂRILE DEZVOLTATE

 Scopul OCDE este acela de a formula, coordona

şi promova politici destinate să încurajeze
creşterea economică şi să menţină stabilitatea
financiară a ţărilor membre.

Totodată, OCDE stimulează şi armonizează

eforturile membrilor săi pentru acordarea de
asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în curs de
dezvoltare.

De asemenea, OCDE este preocupată de

stimularea comerţului internaţional pe baze
nediscriminatorii.
 ȚĂRILE DEZVOLTATE

 Grupul celor 7 al marilor puteri industrializate

este format din: Statele Unite ale Americii,
Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia
şi Canada.

 Din luna iunie a anului 2002, în grupul marilor

ţări industrializate a fost inclusă şi Rusia
trecându-se, astfel, la Grupul celor 8.

 În prezent, se înregistrează tendința ca funcțiile

acestui grup de state să fie preluate de Grupul
celor 20.
 ȚĂRILE DEZVOLTATE

 Scopul urmărit de membrii Grupului celor 7(8)

este coordonarea politicilor macroeconomice
şi, în mod special, a politicilor ratelor de
schimb între ţările membre.

 Ţările membre ale Grupului celor 7 (8) sunt cele

mai puternice ţări din lume, ele fiind acelea care
determină raportul de forţe pe plan internaţional,
ordinea economică mondială.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

 Țările în dezvoltare formează majoritatea

ţărilor lumii, cuprind 77% din populația
globului pământesc, dar contribuie cu doar
15% la formarea venitului mondial. Grupul
țărilor în dezvoltare este foarte eterogen,
alături de țări foarte sărace, se întâlnesc
țări mult mai bogate care acced la statutul
de țară dezvoltată.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Trăsături comune țărilor în dezvoltare:

 Nivelul scăzut al venitului pe locuitor.

 Procentul scăzut de angajare a forței de muncă țn
industria prelucrătoare.
 Productivitatea scăzută în toate sectoarele, în
primul rând în agricultură.
 Exportul orientat, în cea mai mare măsură, pe
produse primare etc.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Diferențe esențiale între țările în dezvoltare:

 Țări intens populate sau nu.

 Țări cu suprafață geografică mare sau nu.
 Țări care au fost colonii (cele mai multe) sau nu.
 Țări democratice sau țări cu regimuri totalitare, cele
mai multe dintre țările în dezvoltare, situându-se,
însă, undeva între aceste două categorii.
 Țări cu creșteri economice rapide sau dimpotrivă.
 Țări în dezvoltare care au înregistrat, în ultimele
decenii, realizări importante în domeniul modernizării
și creșterii performanțelor economice și țări în
dezvoltare care au regresat economic.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Din punct de vedere geografic, țările în

dezvoltare sunt grupate în șase regiuni:

 Asia de Est și Pacific (24 de țări).

 Europa și Asia Centrală (27 de țări).
 America Latină și Caraibe (32 de țări).
 Orientul Mijlociu și Africa de Nord (14 de țări).
 Asia de Sud (8 țări).
 Africa subsahariană (48 de țări)
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

 Diversitatea condiţiilor existente în ţările în

dezvoltare face imposibilă existenţa
unei strategii unice de dezvoltare
economică, care să aibă succes în toate
aceste state.

 În ultimele decenii au fost aplicate mai

multe strategii alternative.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE
1. Industrie sau agricultură

 Odată cu câştigarea independenţei, multe din ţările

în dezvoltare si-au manifestat opţiunea pentru o
strategie de dezvoltare bazată pe industrializare
care, în cele mai multe dintre cazuri, nu a avut
succesul scontat.

 În aceste condiţii, multe ţări în dezvoltare s-au

reorientat spre strategiile bazate pe dezvoltarea
agriculturii care, deşi în unele cazuri foarte
costisitoare, au adus şi numeroase beneficii.

 În concluzie, pentru a asigura dezvoltarea

economică a unei ţări, se impune o abordare
duală a procesului de dezvoltare.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE
2. Substituirea importurilor sau promovarea
exporturilor

 Având în vedere structura schimburilor comerciale

ale acestor ţări (importuri de bunuri industriale şi
exporturi de produse agricole şi minerale) şi raportul
de preţuri între produsele exportate şi cele
importate, ţările în dezvoltare s-au orientat, iniţial,
spre substituirea importurilor.

 Acţiunile guvernamentale, tarifele vamale,

contingentările şi subvenţionarea importurilor de
maşini şi utilaje au avut scopul de a încuraja
dezvoltarea unor noi industrii. În ciuda tuturor
facilităţilor şi a sprijinului acordat, această strategie a
eşuat aproape în toate ţările în care a fost aplicată.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

3. Planificare centralizată sau economie de

piaţă liberă

 Teoretic, planificarea are un rol important în

coordonarea activităţilor economice, dar eşecul
ţărilor care au mizat pe strategii de dezvoltare
bazate pe o planificare puternic centralizată au
determinat multe din ţările în dezvoltare să se
orienteze spre o economie de piaţă.

 Guvernele ţărilor în dezvoltare sunt cele care

trebuie ți pot să determine în ce situaţii
planificarea este preferabilă economiei de piaţă şi
invers.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

 Asistenţa financiară externă pentru

dezvoltare a apărut ca o expresie a extinderii şi
adâncirii continue a cooperării economice dintre
toate statele lumii, a preocupării comunităţii
internaţionale pentru lichidarea urmărilor
subdezvoltării în țările în dezvoltare.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

 O trăsătură importantă a ţărilor în

dezvoltare constă în faptul că ele se
sprijină în mare măsură pe intrările de
capital străin pentru finanţarea investiţiilor
interne.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Structura fluxurilor financiare către ţările în

dezvoltare

Total resurse:

 Fluxurile în condiţii de favoare:

 A. Ajutor public pentru dezvoltare

 bilateral
 Multilateral

 B. Donaţii private
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE
 Resurse furnizate în condiţii de piaţă:

 A. Din sectorul public

 bilaterale
 credite la export
 alte fluxuri publice
 Multilaterale

 B. Din sectorul privat

 investiţii directe şi de portofoliu
 împrumuturi bancare
 obligaţiuni
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

 La nivelul resurselor furnizate în

condiţii de piaţă se constată creşterea
rapidă a importanţei împrumuturilor
acordate de băncile comerciale trans-
naţionale. Acest fenomen se află la baza
declanşării crizei datoriei externe a ţărilor
în dezvoltare.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

 Investiţiile directe externe de capital fac

parte din categoria fluxurilor financiare
necreatoare de datorie. Ele reprezintă, în prezent,
principala sursă de finanţare internaţională
a ţărilor în dezvoltare şi în tranziţie.

 În majoritatea cazurilor, aceste investiţii

urmăresc exploatarea unei resurse locale,
abundente sau avantajoase, în vederea
satisfacerii cererii de pe piaţa mondială şi a
obţinerii unui profit.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

 Tot din categoria resurselor externe acordate

ţărilor în dezvoltare, în condiţii de piaţă fac parte
şi Creditele la export.

 Scopul lor nu este stimularea ţărilor sărace, ci

promovarea exporturilor ţărilor bogate. În
general, dobânzile percepute pentru astfel de
credite sunt superioare dobânzilor practicate pe
piaţă, în plus, ţările în dezvoltare se văd obligate
să plătească pentru echipamentele importate
preţuri care, de multe ori, depăşesc preţurile
mondiale.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

 Emiterea de obligaţiuni, această formă

de împrumut pe pieţele internaţionale de
capital, este foarte puţin utilizată, ţările în
dezvoltare nefiind considerate suficient de
solvabile pe piaţa obligaţiunilor pentru a
putea efectua plasamente importante.
Totuşi, emisiunile de obligaţiuni reprezintă
un sistem de finanţare a dezvoltării
preferabil împrumuturilor bancare,
corespunzând în măsură mai mare
nevoilor de finanţare pe termen mediu şi
lung.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

 Ţările în dezvoltare se împrumută

adeseori la Fondul Monetar
Internaţional (FMI) şi la Banca
Mondială (BM), precum şi de la
guvernele altor ţări. Astfel de
împrumuturi se fac la dobânzi sub
nivelul pieţei.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Finanţările financiare mai pot fi grupate în:

 finanţări financiare, care se rambursează

împreună cu dobânda, indiferent de starea
economică a ţării care s-a împrumutat, cum sunt:
creditele bancare, obligaţiunile şi împrumuturile
oficiale;

 finanţări nefinanciare, respectiv investiţii de

portofoliu sau investiţii directe, care se
recuperează în funcţie de randamentul investiţiei.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Asistenţa financiară externă are două categorii de

efecte asupra creşterii economice:

 Efect amplificator - generat de utilizarea

resurselor externe atrase.

 Efect limitativ - produs de diminuarea

resurselor interne, ca urmare a rambursării
creditelor care au generat efectul amplificator, cât
şi a dobânzilor la aceste credite.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

 În concluzie, se poate spune că numai o parte a

fluxurilor de capital către ţările în dezvoltare a
prezentat un ajutor financiar efectiv. În cele din
urmă s-a produs o inversare a fluxurilor
financiare internaţionale, ieşirile nete de capital
din ţările în dezvoltare către ţările dezvoltate fiind
tot mai evidente.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

DATORIA EXTERNĂ A ŢĂRILOR ÎN

DEZVOLTARE

Guvernele ţărilor în dezvoltare sunt responsabile

pentru rambursarea împrumuturilor sub formă de
obligaţiuni, credite bancare sau împrumuturi
oficiale. Ele răspund, de asemenea, de
rambursarea creditelor financiare care au fost
garantate guvernamental.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Datoria oficială plus datoria privată

reprezintă gradul total de îndatorare a
ţării faţă de exterior.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Serviciul datoriei externe reprezintă

datoria de restituit la nivelul unui an,
respectiv, rate scadente plus dobânzi.
 ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Volumul datoriei externe este influenţat

de rata dobânzii şi cursul de schimb, de
regulă al dolarului. Dacă rata dobânzii
creşte şi dolarul se apreciază, creşte şi
nivelul serviciului datoriei externe.
 CARACTERISTICI ALE
PROCESULUI DE TRANZIŢIE LA
ECONOMIA DE PIAŢĂ
 Tranziţia la economia de piaţă, de la economia
socialistă, planificată centralizat, a fost impusă,
în mod obiectiv, de:

 adâncirea crizei economice în toate aceste ţări;

 criza relaţiilor economice dintre ele.

 Prin transformarea sistemului economic, s-a

urmărit, în principal, consolidarea procesului de
democratizare politică şi crearea premiselor
exercitării drepturilor şi libertăţilor economice
individuale care, evident, nu trebuie disociate de
responsabilităţile personale şi colective în acest
plan.
 Procesul de tranziție de la economia centralizată
la economia de piață liberă s-a confruntat cu o
serie de probleme, printre care:

 lipsa experienței în acest tip de proces;

 lipsa unor modele de referință;
 inexistența unor teorii verificate în practică pentru
trecerea de la economia centralizată la economia
de piață;
 existența unor elemente conjuncturale
nefavorabile, printre care cele mai importante s-
au concretizat în insuficiența mijloacelor
financiare.
 Obiectivele fundamentale ale perioadei
de tranziţie au vizat:

 refacerea structurilor democratice;

 refacerea structurilor economiei de

piaţă.
 Noile structuri şi mecanisme, politice şi
economice, create în procesul de tranziţie au
determinat repartizarea drepturilor şi obligaţiilor
între indivizi şi între grupurile sociale, precum
şi repartiţia puterilor, a resurselor şi a veniturilor,
în timp ce statul a fost chemat să vegheze, în
continuare, la respectarea libertăţilor individuale
şi la armonizarea lor.
 Scopul final al transformărilor din perioada
tranziției l-a constituit creșterea prosperității
individuale și colective, menținerea ordinii și
păcii sociale, ceea ce nu putea fi îndeplinit fără
refacerea sistemului de valori al societăților în
cauză, a mentalităților și comportamentelor,
valorile morale fiind temelia oricărei construcții
politice, economice și sociale durabile în timp.
 Cele mai importante sfere în care a fost necesar
să se opereze transformări în etapa de tranziţie
au fost:

 sistemul politic;

 sistemul economic;

 sistemul relaţiilor externe.

 Schimbarea de sistem politic, respectiv
trecerea la democraţie a presupus: pluripartitism,
alegeri libere şi corecte, constituţie democratică,
care să apere drepturile fundamentale ale omului
(la viaţă, la exprimare, la proprietate), separaţie
strictă a puterilor statului (legislativă,
judecătorească şi executivă).

 În acelaşi timp, constituirea statului

democratic a impus formarea şi funcţionarea
instituţiilor corespunzătoare şi adoptarea unei noi
legislaţii.
REFORMA ECONOMICĂ
 Schimbarea sistemului economic a vizat, în
primul rând, reconstruirea unor instituţii şi
mecanisme proprii economiilor de piaţă, care
au dispărut sau au funcţionat atrofiat în
economiile de comandă.

 De asemenea, a fost imperios necesară

redefinirea rolului statului în economie.
Transformarea sistemică a economiei a impus:

1. stabilizarea macroeconomică;
2. reforma proprietăţii;
3. restructurarea întreprinderilor;
4. reforma sistemului bancar;
5. dereglementarea preţurilor şi liberalizarea
comerţului exterior;
6. liberalizarea fluxurilor de investiţii străine de
capital;
7. crearea unor instituţii de sprijinire a economiei
de piaţă (legea proprietăţii, legea contractelor,
sistemul de contabilitate etc.);
8. instituirea unui sistem de protecţie socială
împotriva şomajului şi a sărăciei;
9. asistenţă externă.
REZULTATELE PROCESULUI DE
TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE
PIAŢĂ
 La două decenii de la declanșarea procesului de
tranziție, evaluările acestui proces scot în
evidență realizări notabile dar și insuccese.

 Procesul de tranziţiei spre democraţie şi economie

de piaţă, din ţările central şi est-europene,
precum şi din ţările baltice, s-a încheiat cu succes
în cele mai multe dintre aceste state, lucru
confirmat prin integrarea a 10 state dintre
acestea în structurile europene (Uniunea
Europeană) şi euroatlantice (NATO).
 Încheierea procesului de tranziție, a reprezentat
și va reprezenta, acolo unde mai este cazul, o
decizie politică ce ține de contextul particular al
situației din această regiune a globului.

 În perspectiva integrării acestor state în Uniunea

Europeană, a fost introdus conceptul de
economie de piață funcțională, statut ce,
odată acordat, presupunea, în esență, încheierea
procesului de tranziție la economia de piață.

 Conceptul a fost, încă de la început, destul de vag

constituit, dovadă că performanțele țărilor care
au primit acest statut nu au fost aceleași.
 În afara Uniunii Europene au mai rămas țările
din spațiul ex-iugoslav și cele din spațiul ex-
sovietic. Pentru aceste țări, aprecierile privind
stadiul reformelor sunt, în mare parte, pozitive,
dar rămânerile în urmă față de țările care sunt
deja membre UE sunt, încă, destul de mari.
 FLUXURILE COMERCIALE ŞI
FINANCIARE INTERNAŢIONALE
 Fluxurile economice mondiale au cunoscut o
dinamică accentuat ascendentă în a doua
parte a secolului XX şi începutul secolului XXI,
fiind direct influenţate de:

 FACTORI DE ORDIN POLITIC.

 FACTORI DE ORDIN ECONOMIC, dintre care

cei mai importanți sunt:
 revoluţia ştiinţifico-tehnică;
 adâncirea diviziunii internaţionale a muncii;
 perfecţionarea reţelelor de comunicare etc.
Fluxurile economice mondiale reflectă
modificările survenite în raporturile de forţe
între statele lumii.

Astăzi, ele reflectă menţinerea unor

importante decalaje de dezvoltare
economică între ţări şi regiuni, decalaje care
influenţează considerabil dinamica şi structura
circuitului economic mondial.
FLUXURILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

COMERȚUL INTERNAȚIONAL cuprinde

mișcarea bunurilor și serviciilor dintr-o țară în
alta, prin trecerea frontierelor vamale ale țărilor
respective.
FLUXURILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

COMERȚUL INTERNAȚIONAL are două

componente:
1. Export.
2. Import.
 Exportul exprimă ieșirea de pe teritoriul vamal
al unei țări a mărfurilor și serviciilor. Exportul
implică încasări valutare pentru țara
exportatoare.
 Importul se referă la intrarea pe teritoriul
vamal al unei țări a bunurilor și serviciilor din
alte țări și implică un efort valutar din partea
țării importatoare.
FLUXURILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

EXPORTUL ȘI IMPORTUL DESEMNEAZĂ,

ÎN UNITATEA LOR, COMERȚUL EXTERIOR
AL UNEI ȚĂRI.
FLUXURILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Comerțul internațional a reflectat și reflectă

diviziunea internațională a muncii, exprimând
foarte fidel specializarea internațională.
FLUXURILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Comerțul internațional reprezintă cel mai

cuprinzător flux al circuitului economic mondial.

Practic, toate țările lumii sunt astăzi angajate

în circuitul economic mondial prin relații de
import și de export.
FLUXURILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Fluxurile comerciale internaţionale au o serie de

trăsături cu caracter general, care se regăsesc
pe toată perioada de evoluţie a comerţului
exterior, din momentul în care acesta se
transformă într-un flux economic la scară
mondială şi până astăzi.

Printre acestea se numără:

 COMERŢUL INTERNAŢIONAL ESTE UN FLUX
DINAMIC.

 Valoarea exporturilor mondiale a crescut

permanent cu excepția ultimului an marcat de
criza financiară globală.

 Ritmul de creștere al exporturilor mondiale a fost

superior ritmurilor de creștere economică
mondială sau a producției mondiale
manufacturate.
 DIVERSIFICAREA CONTINUĂ A COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

 Structura pe produse a comerţului internaţional se modifică

de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu modificările
survenite la nivelul diviziunii internaţionale a muncii.

 Sub imperiul progresului tehnic și al inovației accentul

se pune din ce în ce mai mult, pe produsele
manufacturate, mai ales, pe produsele aparţinând
tehnologiei de vârf.
DIVERSIFICAREA CONTINUĂ A COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

 Diversitatea comerțului la nivel mondial poate fi

exprimată și prin faptul că produsele au devenit,
astăzi, sub impactul procesului de globalizare, tot
mai internaționale, la realizarea lor participând
firme din diverse țări.

 Astăzi, peste 70% din comerțul mondial este

reprezentat de produsele manufacturate,
urmate de combustibili și produse minerale,
produse agricole și produse textile.
 CREŞTEREA IMPORTANŢEI ŢĂRILOR
DEZVOLTATE ÎN COMERŢUL MONDIAL

 Întreaga istorie a comerţului modern

demonstrează că, în permanenţă, primul loc pe
piaţa mondială a fost deţinut de o mare putere
industrială.

 Primii 10 exportatori (Germania, SUA, China,

Japonia, Franța, Olanda, Italia, Marea Britanie,
Canada, Belgia) și importatori (SUA, Germania,
China, Franța, Marea Britanie, Japonia, Italia,
Olanda, Belgia, Canada) ai lumii aparțin țărilor
dezvoltate cu excepția Chinei și însumează peste
50% din exporturile și importurile mondiale.
 ÎNRĂUTĂŢIREA CONDIŢIILOR ÎN CARE SE
REALIZEAZĂ SCHIMBURILE COMERCIALE ÎNTRE
ŢĂRILE DEZVOLTATE ŞI CELE ÎN DEZVOLTARE.

 Condiţiile în care se realizează schimburile

comerciale exprimă relaţiile comerciale între
diverse economii naţionale sau grupe de ţări.

 Aceste condiţii depind de:

 structura exporturilor şi a importurilor;
 preţurile exporturilor şi a importurilor;
 nivelul productivităţii muncii etc.

 În statisticile ONU, acest indicator se calculează

ca un raport între indicele valorii unitare a
exporturilor şi indicele valorii unitare a
importurilor.
 ÎNRĂUTĂŢIREA CONDIŢIILOR ÎN CARE SE
REALIZEAZĂ SCHIMBURILE COMERCIALE
ÎNTRE ŢĂRILE DEZVOLTATE ŞI CELE ÎN
DEZVOLTARE.
 Aceste condiţii s-au deteriorat continuu în
ultimii ani, ceea ce demonstrează existenţa unor
schimburi nefavorabile pentru ţările în ale căror
exporturi predomină produsele primare.

 Cauza acestei evoluţii constă în tendinţa de

rămânere în urmă a preţurilor produselor
primare, cu excepţia materiilor prime minerale,
mai ales a petrolului, în raport cu evoluţia
preţurilor produselor manufacturate.
 COMERŢUL INTERNAŢIONAL A
CUNOSCUT ÎN PERMANENŢĂ ÎNGRĂDIRI
DE ORDIN TARIFAR ŞI NETARIFAR

 Cu toate că, liberalizarea comerţului internaţional

reprezintă, astăzi, o dominantă a economiei
mondiale, comerţul exterior al statelor lumii este
încă îngrădit de o serie de obstacole tarifare şi,
mai ales, netarifare.
 TENDINŢE ALE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
ÎN ANUL 2009
 Fenomenele recesioniste din economia mondială au exercitat o
influenţă negativă şi asupra comerţului internaţional.

 Experţii FMI prognozează diminuarea creşterii medii anuale a

comerţului internaţional la un nivel de 4,1%, în anul 2009.

 În același interval de timp, se vor înregistra diferenţieri

majore de la un grup de ţări la altul, astfel:

 pe ansamblului ţărilor industrializate: comerțul exterior va

crește cu 2,5% în anul 2009

 în cazul ţărilor în dezvoltare şi al celor emergente: comerțul

exterior va crește cu 7,4% în anul 2009.
 FLUXURILE INTERNAŢIONALE DE CAPITAL

 Fluxurile internaţionale de capital au însoţit

fluxurile comerciale, participând activ la creşterea
economiei mondiale prin investiţii sau
împrumuturi externe de capital.

 Totalul intrărilor investiționale în anul 2007,

conform datelor publicate în World Investment
Report 2008, de UNCTAD, a fost de 1.833 mild.
USD, depășind considerabil vârful înregistrat în
anul 2000, de 1.411 mld. USD și cu 30% mai
mare față de valoarea înregistrată în anul 2006,
de 1.306. mld. USD.