GLOBALIZAREA

Globalizarea reprezintă termenul modern utilizat pentru descrierea schimbărilor survenite în

societăţi şi în economia mondială ca urmare a creşterii schimburilor comerciale şi a gradului de
interacţiune dintre reprezentanţii diferitelor culturi, un proces prin care ţările au devenit din ce în ce mai
interconectate ca urmare a creşterii interacţiunii dintre companii şi consumatori aflaţi în diferite ţări.
Globalizarea reprezintă transnaţionalizarea până la supranaţionalizare a comerţului în domenii ca
finanţe şi tehnologii de vârf, iar descentralizarea constă în transmiterea de către guvernul naţional către
comunităţile locale a tot mai multe atribuţii administrative, sociale, educaţionale, bugetare. În consecinţă,
rolul statului naţional se va limita doar la adoptarea legislaţiei interne, prestarea serviciilor de apărare şi
menţinerea relaţiilor diplomatice cu alte state.
Definirea conceptului de globalizare (1)
„Cel mai supra-utilizat şi mai sub-specificat concept din dicţionarul ştiinţelor sociale şi politice
de la sfârşitul Războiului Rece” (Higgott, 2002).
„Globalizarea înseamnă computere plus capital dereglementat” (Desai, 2001).
Definirea conceptului de globalizare (2)
1. Definiţia pozitivă: „Globalizarea este un proces de tranziţie care include toate formulele de
organizare socială ca finalitate atât a tranziţiei postcomuniste, cât şi a celei postcapitaliste, adică
exact ceea ce ar da sens ambelor procese, fenomen cunoscut sub denumirea de tranziţie globală”.
2. Definiţia convenţionalistă: „Globalizarea reprezintă noua ordine economică şi politică a lumii, ca
sistem multidimensional şi corelativ în care coerenţa este dată de guvernanţa globală”.
3. Definiţia deschiderii: „Globalizarea reprezintă expresia unui sistem al lumii în cel mai înalt grad
de integrare şi deschidere permanent”.
4. Definiţia teleologică: „Globalizarea este o potenţialitate şi o tendenţialitate a structurilor coerente
ale lumii, ca materializare progresivă a raţionalităţii şi raţiunii umane universale”.
5. Definiţia instrumentală: „Globalizarea reprezintă procesul de ordonare a lumii, ca îndepărtare de
haos, bazându-se pe tehnologia occidentală, finanţe permisive şi informaţii libere, adică
liberalizarea accesului la randament şi modernitate, la acumularea de bogăţie şi putere”.
6. Definiţia integratoare: „Globalizarea este procesul de funcţionalizare a economiei globale, care,
în cadrul societăţii globale, devine aptă să creeze structuri de decizie globală pentru soluţionarea
problemelor globale”.
Există patru faze ale evoluției fenomenului de globalizare:
• Faza 1 (1830-1890): Dezvoltarea transporturilor pe calea ferată şi a celor maritime a condus la
extinderea rutelor comerciale şi creşterea comerţului internaţional cu bunuri între Europa, America
şi Asia. Implementarea infrastructurii privind distribuţia serviciilor de telegraf şi telefon a
îmbunătăţit substanţial comunicarea între reprezentanţii diferitelor companii şi a impulsionat
comerţul internaţional prin dezvoltarea afacerilor. Tot în această perioadă s-a realizat o
automatizare incipientă a producţiei.
• Faza 2 (1900-1930) este dominată de dezvoltarea industriei americane extractive şi prelucrătoare
a petrolului şi de dezvoltarea industriei europene constructoare de maşini. Ţări precum China,
Thailanda, Malaiezia au reprezentat furnizori pentru materia primă necesară acestei dezvoltări
industriale. A crescut traficul de marfă la nivel internaţional, favorizând astfel dezvoltarea
infrastructurii maritime. Tot în aceasta perioadă are loc dezvoltarea infrastructurii destinate
electrificării zonelor urbane, oferită ca bunuri publice. Putem vorbi acum despre o primă
internaţionalizare a marilor companii americane către zona europeană. Această etapă s-a încheiat
cu criza din anul 1929, care a avut efecte majore asupra politicilor guvernamentale.
• Faza 3 (1948-1970): În această perioadă au fost înregistrate primele eforturi în vederea reducerii
barierelor comerciale, a fost înfiinţat GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ). Odată cu
terminarea celui de-al Doilea Război Mondial s-a înregistrat o cerere crescută pentru produse de
larg consum, principala țară producătoare fiind Statele Unite ale Americii, considerată liderul
mondial al globalizării. Tot în această perioadă are loc refacerea marilor companii japoneze care
au suferit pierderi de active şi o scădere masivă a profitabilităţii în timpul războiului și în perioada
imediat următoare. Odată cu creşterea nivelului de trai, consumatorii au acordat o atenţie din ce în
ce mai mare calităţii produselor consumate şi au început să apară fazele incipiente ale
 reglementării mecanismului privind acordarea statutului de marcă înregistrată. Ţările cele mai
dinamice din punctul de vedere al schimburilor comerciale, în perioada 1950-1973 au fost ţările
vest-europene şi Japonia. Reconstrucţia după cel de-al Doilea Război Mondial şi războiul coreean
au reprezentat un stimul major pentru exporturile japoneze şi europene la începutul anilor ’50.
Ulterior, integrarea europeană a susţinut extinderea comerţului intraeuropean.
• Faza 4 (1980-prezent) este dominată de dezvoltarea tehnologiei informaţionale, care a condus la
creşterea accesibilităţii informaţiei şi livrarea de servicii peste graniţă. Dacă până acum s-a vorbit
despre o predominanţă a bunurilor în rândul schimburilor comerciale internaţionale, după
dezvoltarea infrastructurii informatice putem afirma că acestea sunt detronate de prestarea de
servicii. Ţările dezvoltate depun eforturi susţinute pentru liberalizarea politicilor comerciale şi are
loc o realocare a producţiei în rândul ţărilor mai puţin dezvoltate. Companiile multinaţionale
dezvoltă noi strategii de creştere prin adăugarea de servicii adiacente bunurilor oferite.
Principalele forţe care au determinat integrarea globală au fost reprezentate de inovaţiile
tehnologice, schimbările politicilor guvernamentale şi modificarea politicilor economice. Tuturor acestora
li se adaugă următoarele:
• Adoptarea unor reglementări privind politicile economice naţionale care facilitează procesele de
integrare, măsuri care vizează, spre exemplu, reducerea progresivă a barierelor din calea comerţului cu
mărfuri şi servicii sau dereglementarea pieţelor financiare;
• Liberalizarea comerţului internaţional cu bunuri şi servicii: în acest sens guvernele au relaxat legislaţia
naţională care restricţiona comerţul şi investiţiile străine directe, ţările în curs de dezvoltare au manifestat
deschidere faţă de
afacerile şi investiţiile străine vestice, iar unele guverne au oferit stimulente financiare pentru a convinge
companiile străine să investească în ţara lor;
• Conturarea unui consens al instituţiilor de guvernanţă economică internaţională privind dezirabilitatea
liberalizării economice;
• Modificările structurale ale pieţei internaţionale a serviciilor de transport: inventarea şi implementarea
unor mijloace de transport mai eficiente, care au condus la reducerea timpului şi costurilor logistice,
creşterea apetitului consumatorilor pentru servicii de turism şi migrarea forţei de muncă;
• Modificările structurale ale pieţei internaţionale a forţei de muncă determinate de:
- adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, liberalizarea pieţei forţei de muncă, accesul la noi pieţe şi
dezvoltarea companiilor transnaţionale care au delocalizat o parte a capitalului uman în afara ţării de
origine;
- creşterea nivelului de educaţie şi cunoştinţe al capitalului uman, accesul la noi oferte educaţionale şi
investirea de către companii în acţiuni de formare profesională pentru angajaţi;
- extinderea modelelor flexibile (post-fordiste) de organizare corporatistă şi industrială prin practicarea
unor orare de muncă flexibile.
În literatura de specialitate există mai multe teorii cu privire la determinanţii şi evoluţia
fenomenului de globalizare, dintre care cele mai importante sunt cele enunţate de Douglas şi Wind,
Ohmae, Levitt şi Yip.
1) Douglas şi Wind (1987) şi Ohmae (1989) sugerează faptul că nu toate companiile pot să acţioneze
global deoarece nu toate produsele şi serviciile sunt globale. Ei afirmau că nu se poate realiza o
standardizare a produselor din cauza diferenţelor între preferinţele de consum ale clienţilor, dar, cu toate
acestea, dacă firmele adoptă o astfel de strategie, pot să realizeze o eficientizare a costurilor şi deci o
creştere a profitabilităţii.
2) Theodore Levitt (1983) atribuie dezvoltării tehnologiei rolul de forţă determinantă a globalizării
pieţelor, care conduce la o omogenizare irevocabilă a cererii. Dezvoltarea sectoarelor ca
telecomunicaţiile, transporturile şi creşterea apetitului consumatorilor pentru servicii turistice au drept
consecinţă apariţia unor produse identice vândute pe diverse pieţe, industriile fiind dominate de marile
corporaţii care beneficiază de economii de scară.
3) Potrivit modelului lansat de George Yip (2003) există patru factori esenţiali în funcţie de care este
determinat potenţialul de globalizare al unei industrii sau pieţe, după cum urmează:
• Factori ai mediului concurenţial: în acest sens companiile trebuie să ţină cont de strategiile globale ale
competitorilor şi de similitudinile în legătură cu mediul concurenţial naţional. Prezenţa concurenţei pe
piaţă poate conduce la reduceri ale costurilor de producţie, dar şi la o creştere a calităţii produselor şi a
productivităţii firmei. Pe pieţele internaţionale concurenţa creşte odată cu liberalizarea comerţului şi cu
eliminarea barierelor comerciale.
• Factori legaţi de costuri: creşterea gradului de deschidere a economiilor a condus la îmbunătăţirea
posibilităţilor de eficientizare a costurilor de producţie, fie prin identificarea posibilităţii de aprovizionare
cu materii prime mai ieftine, fie prin delocalizarea producţiei în străinătate sau externalizarea acesteia
către terţi. Internaţionalizarea a permis companiilor să beneficieze de avantajele economiilor de scară şi
de scop. Dezvoltarea reţelelor logistice şi implementarea sistemelor informatice au contribuit, de
asemenea, la reducerea costurilor şi a preţurilor către consumatorul final.
• Factori legaţi de piaţă: atacarea de către companii a pieţelor ţărilor în curs de dezvoltare a condus la
reducerea ratei şomajului şi a creşterii PIB-ului şi a nivelului de trai astfel încât acestea au devenit la
rândul lor pieţe potenţiale pentru desfacerea produselor companiilor multinaţionale. Creşterea populaţiei
mondiale reprezintă şi ea un factor de creştere a potenţialului pieţelor alături de apariţia aşa-numitor
„consumatori globali”. Acest fenomen este determinat de uniformizarea tot mai accentuată a preferinţelor
de consum datorită creşterii importanţei serviciilor media şi social-media şi a delocalizării accentuate a
consumatorilor.
• Factori legaţi de sistemul de guvernare: în acest sens s-a observat tendinţa accentuată către liberalizarea
politicilor comerciale prin reducerea barierelor tarifare şi creşterea acţiunilor guvernamentale. Aceste
acţiuni au presupus monitorizarea transferului de tehnologie şi implementarea unor standarde naţionale şi
internaţionale cu privire la asigurarea calităţii produselor, precum şi reglementarea drepturilor de
proprietate intelectuală.
Dimensiunile globalizării
1) Dimensiunea economică:
Din punct de vedere economic, globalizarea este asimilată cu sistemul economiei de piaţă liberă,
fără restricţii în ceea ce priveşte concurenţa şi libera circulaţie a bunurilor şi persoanelor, o cultură globală
de masă şi o societate informaţională cuprinzătoare. Conform gândirii neoliberale, piaţa mondială poate
funcţiona eficient ca o piaţă liberă, alocând resurse, informaţii, capital şi forţă de muncă către regiunile
care prezintă o cerere în acest sens. Concurenţa internaţională conduce la eliminarea de pe piaţă a acelor
companii care nu sunt suficient de bine pregătite pentru a supravieţui. Consumatorii sunt cei care
beneficiază de pe urma concurenţei crescute prin scăderea preţurilor la bunuri şi servicii pe piaţă sau prin
creşterea calităţii. Neoliberalii consideră că modelul economiei naţionale a fost pur şi simplu transferat la
nivelul pieţei mondiale.
Din punct de vedere economic, adâncirea fenomenului de globalizare a condus la creşterea
volumului comerţului internaţional mai ales datorită liberalizării acestuia prin negocierea şi încheierea
convenţiilor comerciale între diferite state. Firmele transnaţionale şi multinaţionale au dobândit atribuţii
din ce în ce mai importante în cadrul pieţelor internaţionale şi a crescut volumul agregat al investiţiilor
străine directe. Goana companiilor după active strategice a condus la creşterea fenomenului de migraţie a
forţei de muncă.
2) Dimensiunea politică se caracterizează prin apariţia şi manifestarea unei societăţi civile
globale şi creşterea în intensitate a influenței organizaţiilor guvernamentale internaţionale precum
Greenpeace sau OxFAM. Tot în ultimii treizeci de ani s-a consemnat o creştere a puterii instituţiilor
internaţionale şi regionale precum: Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE),
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Uniunea Europeană (UE), Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC), MERCOSUR în America de Sud şi Asociaţia pentru Asia de Sud-Est (ASEAN), Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
Mass-media şi reţelele de socializare au condus la apariţia unor forme de activism on-line, care
activează populaţia indiferent de localizarea geografică prin simplul clic de la calculator sau de pe
telefonul mobil.
Un alt fenomen intens mediatizat în cercurile economice este legat de formarea grupărilor
regionale (vezi cazurile UE, MERCOSUR, ASEAN etc.) ca răspuns la manifestarea pregnantă a
globalizării.
Există avantaje ale globalizării politice dintre care amintim: reducerea riscului de război prin
semnarea acordurilor de pace internaţionale şi funcţionarea unor instituţii ca NATO, accesul la ajutorul
internaţional şi la sprijinul financiar, limitarea naţionalismului şi încurajarea libertăţii indivizilor.
Influenţele globalizării asupra statelor naţionale:
Rolul statelor-naţiune se deteriorează atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere economic, ceea
ce se reflectă direct în importanţa tot mai mare a acordurilor internaţionale descrise mai sus. Cu toate acestea,
Schirm a identificat trei modalităţi prin care pieţele globale influenţează statele naţionale:
• crize – economiile naţionale sunt tot mai afectate de crizele externe prin creşterea volatilităţii şi a
gradului de incertitudine din cauza procentului semnificativ de investiţii străine directe şi a reducerii
controlului intern asupra fluxurilor de capital;
• interese – în timp ce investițiile străine directe ale statelor sunt în creştere, numărul grupurilor de
interese este în creştere, scopul lor este creşterea dimensiunii pieţei, continuarea dereglementării şi
liberalizării, accesarea componentelor mai ieftine, scăderea tarifelor şi a taxelor etc.
• instrumente – instrumentele economice interne sunt mai puţin eficiente datorită fluctuaţiilor mai mari
ale capitalului, investiţiilor, diversificării producţiei şi globalizării diviziunii muncii, în multe cazuri
politica de schimb valutar este limitată sau chiar transferată instituţiilor interguvernamentale (ca politică
monetară în euro ‒ zona controlată de Banca Centrală Europeană), ceea ce are o influenţă directă asupra
condiţiilor economiei de stat.

3) Dimensiunea socioculturală:
Face referire la intensificarea şi extinderea fluxurilor culturale pe tot globul. Globalizarea
producţiei şi a distribuţiei de bunuri şi servicii este o dezvoltare bine-venită pentru foarte mulţi
consumatori prin faptul că le oferă acestora acces la produse pe care altfel nu le-ar fi avut. Cu toate
acestea, există critici care sunt preocupaţi de faptul că schimbările aduse de globalizare ameninţă
viabilitatea produselor locale şi a companiilor care le produc. De asemenea, creşterea comerţului
internaţional cu produse şi servicii culturale, cum ar fi filme, muzică şi publicaţii, măreşte gradul de
expunere a tuturor societăţilor la culturi străine, aducând schimbări în culturile locale şi astfel modificând
valorile, tradiţiile şi obiceiurile naţionale. Deşi nu există un consens cu privire la consecinţele globalizării
asupra culturilor naţionale, mulţi oameni cred că expunerea unui popor la o cultură străină poate submina
propria identitate culturală.
O serie de aspecte culturale şi consecinţele acestora au fost asociate conceptului de globalizare,
existând în acest sens trei teze principale, care includ: polarizarea, omogenizarea şi hibridizarea.
Teza de polarizare susţine că interdependenţa globală şi interconectarea nu implică în mod
obligatoriu un acord cultural, deoarece cultura este prea puternică pentru a fi standardizată. Teza de
omogenizare susţine uniformizarea şi standardizarea culturii globale în jurul unui model american sau în
orice caz occidentalizat. Teza de hibridizare susţine ideea conform căreia culturile locale împrumută şi
integrează elemente de la una la alta, creând forme sincretice sau hibride.
Instrumente de măsurare a globalizării
Indicele KOF al globalizării a fost publicat în 2006 de către Axel Dreher şi este actualizat şi
descris în detaliu de Dreher, Gaston şi Martens în 2008. Indicele general acoperă dimensiunile economică,
socială şi politică ale globalizării. Indicii definesc globalizarea ca fiind procesul de creare a reţelelor de
conexiuni între actori la distanţe multicontinentale, mediate printr-o varietate de fluxuri de capital şi
bunuri. Globalizarea este conceptualizată ca un proces care erodează graniţele naţionale, integrează
economiile, culturile, tehnologiile şi guvernanţa naţională şi produce relaţii complexe de interdependenţă
reciprocă.
În ceea ce priveşte globalizarea economică aceasta este alcătuită din două dimensiuni care
cuprind: fluxurile economice reale (efective) şi restricţiile. Prima categorie include date cu privire la
comerţ, investiţii străine directe şi investiţii de portofoliu. Mai precis, comerţul este suma exporturilor şi
importurilor unei ţări, iar investiţia de portofoliu este suma stocurilor de active şi pasive ale unei ţări. Cel
de-al doilea subindice se referă la restricţiile privind comerţul şi capitalul, implementate prin utilizarea
barierelor ascunse la import, a ratelor tarifare medii, a impozitelor pe comerţul internaţional şi a unui
indice al controalelor de capital.
Indicele KOF clasifică globalizarea socială în trei categorii. Prima se referă la contactele
personale, cea de-a doua cuprinde date despre fluxurile de informaţii, iar a treia măsoară proximitatea
culturală.
Contactele personale reprezintă un subindice destinat captării interacţiunii directe între persoanele
care trăiesc în diferite ţări. Aceasta include traficul internaţional de telecomunicaţii şi gradul de turism al
populaţiei unei ţări.
 Fluxurile de informaţii au rolul de a măsura fluxul potenţial de idei şi imagini. Acesta include
numărul utilizatorilor de Internet, cota gospodăriilor cu un televizor şi ziarele internaţionale tranzacţionate
(în procente din PIB).
Proximitatea culturală este, fără îndoială, dimensiunea globalizării cel mai dificil de măsurat.
Pentru a evidenţia gradul de globalizare politică, numărăm ambasadele, numărul organizaţiilor
internaţionale la care ţara este membră, precum şi numărul de misiuni de pace ale ONU la care a
participat, numărul de tratate semnate între două sau mai multe state din 1945.
Companiile multinaţionale (CMN) şi globalizarea
Principalele aspecte legate de globalizare şi implicaţiile politice ale activităţii companiilor
multinaţionale se referă la următoarele categorii:
1) Deschiderea de subsidiare de filiale în ţări care practică un tratament fiscal relaxat şi utilizarea
preţurilor de transfer în relaţia cu compania-mamă
Unul dintre aspectele controversate ale activităţii companiilor multinaţionale îl reprezintă
utilizarea contabilităţii creative pentru menţinerea profiturilor în ţările cu cele mai scăzute rate de
impozitare. Una dintre modalităţile de a face acest lucru este reprezentată de practicarea mecanismului
preţului de transfer. Un exemplu relevant în acest sens îl constituie nivelul foarte al scăzut al taxelor
plătite la nivel global de către compania Apple datorită unui acord negociat în anul 1991 cu guvernul
Irlandei. Acesta i-a permis colosului american să transfere o mare parte a veniturilor sale impozabile către
filiala sa din Irlanda, deoarece negociase o rată de impozitare scăzută de doar 2% faţă de cea practicată în
mod normal de către autorităţile fiscale irlandeze, care se ridica la 2,5%. Înţelegerea a fost criticată atât de
guvernul american, cât şi de Uniunea Europeană, iar Irlandei i s-a cerut să pună capăt respectivei lacune
fiscale.
Conform definiţiei OCDE, „un preţ de transfer este un preţ adoptat în scopul evidenţei contabile, utilizat pentru
evaluarea tranzacţiilor între firmele afiliate integrate în cadrul aceleiaşi gestiuni, la niveluri ridicate sau scăzute de
impozitare în mod artificial, pentru a efectua o plată a veniturilor sau un transfer de capital nespecificate între
întreprinderile respective”.
Preţurile de transfer sunt practicate de către companii care au filiale în mai multe ţări (între care există diferenţe
de fiscalitate) şi sunt frecvente pentru companiile transnaţionale, sediul central fiind cel care poate impune aceste
preţuri administrate prin care se încearcă „artificial” să-şi mărească profitabilitatea.
Problematica preţurilor de transfer în contextul economic actual este importantă de studiat datorită implicaţiilor
complexe pe care le generează la nivel internaţional, dintre care amintim:
• Implicaţii de ordin fiscal: practica prețurilor de transfer poate genera ajustarea veniturilor sau cheltuielilor
unei companii, conducând, pe de o parte, la modificarea impozitului datorat de către contribuabil
(compania va prefera o impozitare mai redusă şi va înregistra profit în ţara mai avantajoasă din punct de
vedere fiscal). Practicarea acestui mecanism poate conduce şi la o dublă impunere economică. Tot din
punct de vedere fiscal putem vorbi şi de o diminuare a taxelor directe: taxa vamală, comisionul vamal,
acciza şi a taxelor indirecte – TVA, prin reducerea bazei de impozitare.
• Implicaţii privind optimizarea afacerilor companiei: practicarea preţurilor de transfer afectează fluxul de
numerar, deciziile de investiţii, indicatorii de performanţă etc.
• Implicaţii de ordin legislativ: manifestarea unui interes crescut din partea autorităţilor centrale şi locale în
vederea creării şi implementării măsurilor legislative ca instrumente necesare reglementării preţurilor de
transfer.
• Implicaţii divergente în rândul principalilor actori ai pieţei: piaţa preţurilor de transfer implică o serie de
jucători care îşi urmăresc propriile interese ce par a fi divergente.
2) Stimulente pentru atragerea de investiţii străine directe
Oficialii guvernamentali însărcinaţi cu promovarea dezvoltării economice sunt interesaţi de
atragerea de noi fluxuri de investiţii, atât interne, cât şi străine. Multe dintre politicile guvernamentale
promovate devin atractive atât pentru companiile naționale, cât și pentru cele internaționale. Accesul la
resurse şi infrastructură, forţă de muncă ieftină sau înalt calificată, reglementări favorabile afacerilor, rate
de impozitare acceptabile atrag investitorii străini. Uneori, reprezentanţii mediului politic din ţara gazdă
trebuie să ofere şi alte stimulente pentru atragerea companiilor străine, mai ales atunci când firmele nu au
experienţa de a investi în acea ţară. Pe lângă efectuarea misiunilor comerciale în ţara de origine a
companiilor multinaţionale, oficialii ar putea oferi vacanţe fiscale şi alte stimulente care nu sunt
disponibile altor firme.
 3)Transferul de tehnologie
Companiile multinaţionale pot, în general, să furnizeze noi tehnologii faţă de companiile naţionale datorită
puterii lor financiare, care se valorifică prin licenţierea drepturilor de proprietate. O problem ă o reprezint ă
practicarea unor preţuri prohibitive care pot conduce la limitarea accesului companiilor locale. Transferul de
tehnologie nu impune ca CMN să împartă proprietatea intelectuală în mod direct, ci pur şi simplu localnicii au
acces suficient la tehnologia de bază pentru a-şi dezvolta propriile soluţii la probleme. De cele mai multe ori este de
dorit ca ţările gazdă să încurajeze deschiderea de centre de cercetare-dezvoltare de către companiile multinaţionale
şi astfel să favorizeze transferul de tehnologie către companiile locale. Atunci când se întâmplă acest lucru, efectele
de împrăştiere (spill-over) generează efecte pozitive astfel încât transferul de tehnologie al CMN poate fi
semnificativ şi de lungă durată. Un alt factor important în acest sens îl reprezintă investiţia în educaţia şi formarea
forșei de muncă calificată. În unele industrii, un factor-cheie este investiţia în infrastructurile fizice necesare pentru
cercetare şi dezvoltare, cum ar fi reţelele de calculatoare şi facilităţile de telecomunicaţii avansate.
Sub influenţa globalizării, mediul internaţional de afaceri este caracterizat de următoarele
tendinţe:
• Fenomenul globalizării a cuprins atât domeniul producţiei, cât şi pe cel al serviciilor;
• La scară mondială au avut loc modificări în distribuţia producţiei: delocalizarea în sud-estul Asiei în
detrimentul localizării în America de Nord şi Europa;
• Specializarea ţărilor dezvoltate în producţia de servicii şi a celor mai puţin dezvoltate în comercializarea
de bunuri;
• Recesiunea globală şi diferenţele majore între ratele de creştere economică au condus la modificări în
distribuţia bogăţiei şi a veniturilor pe glob;
• Creşterea importanţei uniunilor economice şi politice, precum Uniunea Europeană, alături de
continuarea procesului de integrare europeană şi a altor blocuri regionale;
• Creşterea puterii nucleare a statelor, a fundamentalismului religios şi a ameninţărilor terorismului
internaţional;
• Manifestarea tendinţei de trecere de la multilateralism la unilateralism (de exemplu, puterea exercitată
de SUA asupra altor state);
• Intensificarea rolului guvernelor în cadrul mediului internaţional de afaceri şi a economiei mondiale;
• Prevalenţa şomajului pe termen lung;
• Creşterea poluării, a irosirii resurselor şi a penuriei de apă;
• Cooperarea dintre state în vederea asigurării unui progres tehnologic continuu, inclusiv în domeniile
tehnologiei informaţionale şi de comunicare (TIC), al biotehnologiei, geneticii, roboticii etc.;
• Existenţa unei tranziţii demografice caracterizată de rate de natalitate în scădere, ceea ce a condus la
creşterea speranţei de viaţă şi la o populaţie îmbătrânită – aşa-numita „bombă demografică cu ceas” – cu
implicaţii pe termen lung asupra politicilor guvernamentale, în special în sectorul taxării şi al serviciilor
medicale;
• Existenţa unor culturi naţionale şi internaţionale dinamice, imigrare în masă, interacţiune culturală,
toleranţa şi intoleranţa;
• Schimbarea atitudinilor faţă de familie, sănătate, criminalitate şi societate.