Globalizare şi integrare

O problemă de cea mai mare actualitate, care prezintă interes, pentru cunoaşterea situaţiei actuale
şi a perspectivelor deschiderii economiilor naţionale este aceea a schimbărilor profunde din
economia mondială, în fluxurile economice internaţionale din ultimii 10 ani.

Pentru că în acest deceniu au avut loc mutaţii - economice şi politice - de o profunzime fără
precedent, fapt care l-a făcut pe cunoscutul economist american Peter F. Drucker să afirme că :

"Economia mondială nu este - în curs de transformare -, ci s-a transformat deja, atât în

privinţa fundamentului, cât şi în cea a structurii ei, iar această transformare este foarte posibil
ireversibilă"

El îşi argumentează această afirmaţie subliniind că în economia mondială s-au petrecut trei
schimbări fundamentale:

 Economia produselor primare s-a "decuplat", s-a separat de economia industrială;

 În cadrul economiei industriale, producţia s-a "decuplat", a devenit relativ independentă
de gradul de utilizare a forţei de muncă;
 Mişcările de capital au luat locul comerţului (cu produse şi servicii) şi au devenit
principala forţă motrice a economiei mondiale.

Declinul cererii de materii prime se explică, în principal, prin faptul că producţia industrială se
îndepărtează tot mai mult de produsele şi procesele ce necesită un consum mare de materiale,
ceea ce face ca preţurile materiilor prime să scadă vertiginos. Una din cauzele acestui fenomen o
constituie noile ramuri industriale bazate pe tehnologia avansată.

Dar această reducere a cantităţii de materii prime pe unitatea de produs se manifestă şi în

industriile tradiţionale. În plus, acest declin include şi energia şi mai cu seamă petrolul. Ca
urmare, în sfera comerţului internaţional au început să se producă schimbări profunde ce se vor
accentua - vizând atât ţările care exportă mari cantităţi de materii prime (de exemplu Japonia).
Aceste ţări, ca şi multe altele, îşi pun tot mai mult întrebarea dacă este înţelept şi avantajos să

1
continue să exporte, respectiv să importe, materii prime, ceea ce va influenţa, evident, fluxul
internaţional de mărfuri.

În ceea ce priveşte modificările în distribuirea forţei de muncă, în ţările avansate are loc o
accentuare pronunţată a fenomenului de înlocuire a muncitorilor cu utilaje automatizate şi
robotizate. Totodată, se manifestă tendinţa - care s-ar putea să fie şi mai importantă - de mutare a
ponderii de la ramurile industriale, bazate de multă vreme pe folosirea unui volum mare de
forţă de muncă, la industrii care, de la bun început, folosesc un mare volum de ştiinţă. Ca
urmare, se cristalizează două tipuri distincte de industrie producătoare de bunuri finite.

Prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care au generat dezvoltarea

economică în primele trei sferturi ale secolului nostru.

A doua se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria farmaceutică, telecomunicaţii,

producţia de instrumente analitice şi industria producătoare de aparatură destinată prelucrării
datelor, precum şi calculatoarelor electronice. În prezent, dezvoltarea se petrece în cea mai mare
măsură în industriile bazate pe informaţii şi ştiinţă.

Aceste două categorii, arată Peter F. Drucker, se deosebesc nu numai în ceea ce priveşte
caracteristicile lor economice, ci mai ales în ceea ce priveşte poziţia lor în cadrul economiei
mondială. "Produsele industriilor bazate pe materiale trebuie exportate sau importate ca
<produse>. Ele apar în termeni concreţi în balanţa comercială. Produsele industriilor bazate pe
informaţii pot fi exportate sau importate atât ca produse, cât şi ca servicii, caz în care există
posibilitatea ca ele să nu-şi găsească o reflectare precisă în balanţa comercială de ansamblu".

Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului, după cum urmează:

Adâncirea integrării creează probleme care cer management colectiv. Aceasta reprezintă un
stimul pentru regionalism având în vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea
instituţii la nivel regional decât la nivel global. În acest context, comunitatea de cultură, istorie,
omogenitatea sistemelor sociale şi de valori, convergenţa intereselor politice şi de securitate,
precum şi caracterul coaliţiilor interne, facilitează enorm identificarea formei adecvate de
management, atât în ceea ce priveşte elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia.

2
Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat. Deşi există probleme cu adevărat de
nivel global (schimbarea climatului, probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme
(problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de importanţă globală, efectele acestora
se simt mai direct la nivelul unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal
decât la nivel global. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente la nivel regional exercită o
presiune mai eficientă asupra statelor pentru a găsi un răspuns politic în cauză.

Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se reconciliază piaţa integrată şi presiunile
tehnologice spre globalizare şi integrare, pe de o parte şi tendinţa vizibilă către fragmentare, pe
de altă parte.

Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru regionalismul economic prin
intensificarea competiţiei economice. Schimbările din tehnologie, din comunicaţii, din
funcţionarea pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au avut un profund
impact asupra căilor în care guvernele au definit cele două obiective fundamentale ale politicii
externe – dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui raport între ele. Pe de o
parte, globalizarea înseamnă că statele se confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea
politicilor economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor tehnologii.

Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a condus la creşterea importanţei expansiunii
exportului şi a liberalizării comerţului atât la nivel global, cat si la nivel regional. Pe de altă
parte, natura competiţiei presează spre formarea unor „unităţi” mai mari atât pentru eficienţa
economică cât şi pentru a asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării
instituţiilor care guvernează economia mondială. În cadrul acestui tablou, statele încetează să mai
reprezinte singurii actori importanţi.

Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme s-a susţinut că regionalismul
poate compromite ideea de liberalizare globală a acestuia.

În practică, însă, că acordurile regionale de liber schimb au devenit un instrument important al

obiectivului principal menţionat în acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT)
vizând liberalizarea comerţului. Explicaţia este relativ simplă, şi anume, este mult mai uşor să se
procedeze la o liberalizare, în prima etapă, a comerţului la nivel regional având în vedere

3
numărul mai restrâns de state decât la nivelul OMC, la care participă ca ţări membre peste 140 de
state.

Totodată, interesele comune în plan regional ale ţărilor participante facilitează încheierea
acordurilor de liber schimb la nivel regional. În final, proliferarea acestor acorduri regionale
conduce la realizarea obiectivului global de liberalizare a comerţului internaţional.

Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării economice este propulsată de
progresele revoluţionare din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, asociate cu
schimbările de mare anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare
şi de liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale.

Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de productivitate pe care le antrenează

noile tehnologii, coroborate cu mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii
economice „deschise”, ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri,
reconfigurează nu numai harta industrială, ci şi cea a relaţiilor economice internaţionale.

În contextul acestor procese deosebit de dinamice, numeroase dintre graniţele care în trecut
delimitau produsele comercializabile de cele necomercializabile se estompează, liniile de
demarcaţie dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze, structura produselor se
schimbă, iar relaţiile de interdependenţă dintre sectoarele producătoare de bunuri si cele
furnizoare de servicii se adâncesc. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele
organizaţionale, se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi, nu în ultimul rând, se
produc schimbări in structura relaţiilor economice internaţionale şi în configuraţia competiţiei în
plan global.

În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc prin creşterea susţinută a
comerţului internaţional şi devansarea dinamicii producţiei mondiale, creşterea importanţei
schimburilor comerciale în interiorul aceleiaşi ramuri industriale, devansarea formelor clasice de
comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise producţiei internaţionale
controlate de corporaţiile transnaţionale, amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile
comerciale şi investiţionale, tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea şi
respectiv, relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul rând, creşterea

4
explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de cursuri de schimb fluctuante şi de
instabilitate sporită.

Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice, au implicaţii în plan mondial prin
intermediul globalizării. Toate părţile lumii sunt afectate prin canalele interdependente ale
globalizării - respectiv, prin comerţul internaţional, fluxurile de capital, migraţia forţei de
muncă, noile tehnologii şi internetul, difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a schimbărilor
este resimţită doar de un număr relativ mic de ţări cu venituri ridicate şi medii.

Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în sistemul global, fiind astfel împiedicată să
valorifice resursele, energiile şi ideile inerente globalizării. Nu în mod întâmplător ţările membre
ale OCDE având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns interconectate prin
intermediul comerţului, al mişcărilor de capital şi al reţelelor de comunicaţii. Aceste ţări sunt
urmate îndeaproape de un grup de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei,
care, sub aspectul venitului pe locuitor, converg în ritm susţinut cu nivelurile naţiunilor
industrializate.

Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă, iar
decalajul în termeni de venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se
mărească. În urmă cu 40 de ani, veniturile pe locuitor ale primelor 20 dintre cele mai bogate ţări
din lume, erau de 15 ori mai mari decât nivelul respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume.
Acest raport s-a dublat acum la 30.

Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către globalizare variază
considerabil, iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat o legătură strânsă între integrarea
globală şi creşterea standardelor de viaţă a marii majorităţi a populaţiei, există un larg consens al
analiştilor că viitorul curs al globalizării nu este asigurat, în pofida impulsului dat acestui proces
de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei si comunicaţiilor şi de
expansiunea dinamică a Internetului.

Atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială
beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o integrare şi mai avansată,
rezistenţă care s-a accentuat mai ales după criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin

5
intensitatea opoziţiei faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia.
Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul lucrării celei de-a cincea
reuniuni ministeriale a OMC de la Cancun (Mexic), din septembrie 2003, sunt doar câteva
exemple.

În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice derivând din deschiderea
economică mai mare, aceste beneficii sunt percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări, cât
şi în interiorul ţărilor. În mod paradoxal, fenomenele circumscrise globalizării sunt de natură să
inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale deopotrivă din ţările dezvoltate şi
cele în curs de dezvoltare.

Numeroase temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale, care a

acutizat problema vulnerabilităţii. Forţa de muncă cu calificare scăzută – dar şi superioară – din
ţările industrializate se simte ameninţată de pericolul dislocării, din cauza concurenţei din partea
forţei de muncă mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. Volumul şi volatilitatea fluxurilor de
capital au sporit riscurile crizelor bancare şi valutare, precum şi costul acestora.

Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de corporaţiile transnaţionale care
valorifică oportunităţile oferite de globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama
neapărat de obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. În aceste condiţii
ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică, de penetrarea valorilor străine şi
de asimilarea subsecventă a diversităţii culturale, ca şi de posibila pierdere a forţei de
muncă înalt calificate prin emigrarea în ţările mai avansate. La acestea se adaugă temerile
împărtăşite de majoritatea ţărilor că mediul înconjurător a ajuns să fie iremediabil degradat, iar
„capitalul cultural” erodat, ca urmare a unei omogenizări incipiente a gusturilor, concepţiilor şi
tradiţiilor culturale.

Şi, nu în ultimul rând, pe măsură ce lumea se integrează, statele naţionale – şi elitele care domina
guvernele – se tem de pierderea autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor
macroeconomice şi industriale, alocarea resurselor, definirea instituţiilor politice, sociale,
economice şi gestionarea problemelor naţionale. Temerile au la bază şi presiunea concurenţială
din partea celorlalte ţări, forţa opiniei publice globale şi a instituţiilor internaţionale – precum

6
OMC, FMI, Banca Mondială -, presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi, nu în
ultimul rând de corporaţiile transnaţionale.

În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării sunt golite de substanţă

economică, rămân totuşi numeroase temeri care aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni
politici, cum ar fi cele vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are
tendinţa de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală crescândă se află
în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în numeroase ţări.

Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în acest context este: cum îşi pot îndeplini
statele-naţiune rolul tradiţional de furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor
prin intermediul politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin
erodarea bazei de impozitare, ca urmare a mobilităţii nelimitate a factorilor de producţie indusă
de globalizare.

În spaţiul Uniunii Europene (UE), introducerea euro a intensificat dezbaterile pe tema

constrângerilor la adresa politicilor bugetare din cauza globalizării, întrucât este aşteptată o
creştere în continuare a mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii, un număr
crescut de politicieni consideră liberalizarea ca un pericol pentru atingerea obiectivelor politicilor
interne, mai ales în domeniul securităţii sociale.

Ca reacţie la aceste evoluţii, unii pledează pentru coordonarea internaţională în domeniul taxelor
şi impozitelor, cântărind inclusiv posibilitatea creării în perspectivă a unei Organizaţii Fiscale
Mondiale, în timp ce alţii se pronunţă pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii
internaţionale a capitalului. Pe de altă parte, concluziile unor studii empirice recente ( bazate pe
experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970) arată că, deşi globalizarea
restrânge spaţiul de manevră pentru politica bugetară naţională, rămâne totuşi loc suficient
pentru politicile naţionale individuale.

Pe de altă parte, rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la scară mondială pare a fi
canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele economice presupuse sau reale ale acesteia, cât
mai ales pe organizaţiile internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice
considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul înconjurător deopotrivă în

7
ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel, Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai
vehement criticată pentru utilizarea unor reguli „nedemocratice”, care ar avea drept scop
reducerea barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării de noi
bariere.

Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi doar intereselor marilor corporaţii
transnaţionale, cărora le revine o fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din
fluxurile de capital, în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii
(precum standardele internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost ţinute în mod deliberat în
afara sferei de incidenţă a OMC.

Unii critici identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea, considerând-o ca un fel de

conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor şi mediului, mai ales din
ţările sărace, fiind acuzată de alţii ca ar fi responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate
a veniturilor forţei de muncă din ţările dezvoltate. Dar dincolo de aceste aspecte, în toate
părţile lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra intervenţiei şi
rolului statului-naţiune şi, în cele din urmă, asupra suveranităţii naţionale.

Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele de creştere a influenţei politicilor internaţionale
şi de imixtiune a acestora în politicile interne, în contextul în care se poate constata o extindere a
sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor internaţionale – îndeosebi OMB,
FMI şi Banca Mondială – ca răspuns la nivel global faţă de efectele procesului de globalizare.

Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei mondiale sunt numeroase iar
temerile legate de efectele acesteia pot fi întemeiate, este tot atât de adevărat că în ultimă
instanţă, globalizarea se impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor
tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o politică, care să poată fi
apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi, ca atare, acceptată sau respinsă.

Desigur, o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv pe temeri – chiar dacă unele
par justificate – este unilaterală, fenomenul fiind perceput mai curând ca o sursă de noi
confruntări dintre naţiunile independente. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul
de globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională, în măsura în care

8
introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţi de acţiune şi furnizează un canal
suplimentar pentru schimbul reciproc de idei şi de activităţi. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc
numeroase elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la confruntări,
acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile.

De aceea, pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării
crescânde a economiei mondiale creează noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi
noi alternative pentru atingerea acestor obiective, dar, ca acestea ridică în acelaşi timp şi
numeroase sfidări la adresa tuturor statelor, deopotrivă dezvoltate, în curs de dezvoltare sau în
tranziţie.

După cum, la fel de pertinentă pare a fi şi opinia acelor analişti care consideră că viitorul
integrării globale va depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi de
capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici, de succesul în construirea unor
structuri instituţionale – interne şi internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare
a unei varietăţi de fluxuri între ţări şi, nu în ultimul rând, de politicile de natură să pregătească
ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din deschiderea economică mai mare.

Definiţie. În privinţa procesului de globalizare nu există încă o definiţie universal acceptată şi

nici definitivă întrucât acesta subinclude o multitudine de procese complexe privind domenii
diverse ale societăţii umane. Ca atare, globalizarea poate fi definită ca un fenomen, o strategie, o
ideologie sau toate la un loc. Trebuie demarcată noţiunea de globalizare şi mondializare.
Mondializarea este o mişcare mondială care nu include liberalizarea, reprezintă mai mult
declararea unui teritoriu specific – un oraş, un municipiu, un stat, de exemplu – ca teritoriu
internaţional, mondial, cu responsabilităţi şi drepturi la scară internaţională. Gobalizarea se
constituie ca un ansamblu complex de procese având ca obiectiv realizarea integrării
internaţionale la nivel economic, militar, politic, socio-cultural şi de securitate, conducând la
uniformizarea nivelului de trai şi de dezvoltare la scară planetară. FMI-ul defineşte globalizarea
drept „creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga lume prin creşterea
volumului şi varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital
internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei” [1]. În
management, globalizarea reprezintă un termen de marketing sau de strategie care se referă la

9
apariţia unor pieţe internaţionale pentru bunuri de consum caracterizate de nevoi şi gusturi
similare ale clienţilor, reuşind astfel, de exemplu, să vândă aceleaşi maşini şi săpunuri sau
produse alimentare prin campanii publicitare similare, unor persoane ce aparţin unor culturi
diferite. În domeniul software, globalizarea este termenul tehnic ce combină procesele de
internaţionalizare şi localizare. Istorie. Prima eră a globalizării poate fi stabilită ca fiind aceea a
liberalizării, eră în care aurul definea standardul economic. Această perioadă s-a bazat pe Pax
Britannica şi pe schimbul de bunuri în numerar. Globalizarea s-a intensificat odată cu
industrializarea având ca bază teoretică munca lui David Ricardo în lucrarea “Avantajul
comparativ” şi în 52 “Legea generală a echilibrului” a lui Say care susţineau deopotrivă că ţările
care vor face comerţ extern eficient vor înlătura automat orice neajunsuri temporare în cerere sau
ofertă. Practic, pe măsură ce statele au îmbrăţişat era globalizării – bunurile, capitalul şi forţa de
muncă circulau liber între acestea - inegalităţile dintre ţări au început să dispară treptat. După cel
de-al doilea război mondial globalizarea a fost condusă prin runde de negocieri sub auspiciile
GATT privind îndepărtarea restricţiilor asupra liberului schimb, perioadă urmată de crearea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO) pentru medierea divergenţelor comerciale. Ulterior
s-au semnat numeroase acorduri comerciale bilaterale inclusiv secţiuni ale Tratatului de la
Mastricht şi NAFTA pentru reducerea tarifelor vamale şi a barierelor comerciale. Prin urmare,
odată depăşite barierele comerciale, comerţul şi investiţiile interstatale au cunoscut o dezvoltare
fără precedent generând dezvoltare tehnologică şi economică, dar şi reţele teroriste internaţionale
şi organizaţii criminale. Astfel, globalizarea a adus noi provocări umanităţii, fiind vizibile nu
numai beneficiile cât şi efectele secundare distrugătoare în mediile economice, politice, militare,
religioase, sociale, ambientale, demografice şi culturale. Globalizarea reprezintă un fenomen
global şi atotcuprinzător care înlătură normele clasice de organizare, diluează delimitările dintre
problemele interne şi afacerile externe ale statelor, dintre economie şi securitate naţională,
suveranitatea nemaifiind o chestiune de „totul sau nimic”. Tipuri. Putem distinge patru aspecte
privitoare la globalizarea economică care indică patru tipuri de fluxuri: de bunuri şi servicii
(liberul schimb), de persoane (migraţia), de capital (pieţe financiare internaţionale) şi de
tehnologie. Una din consecinţele globalizării economice o reprezintă îmbunătăţirea relaţiilor
dintre dezvoltatorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale lumii (globalizarea unei industrii), dar
şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei economice. Efectele globalizării sunt multiple
putând uni sau dezbina umanitatea. Putem discerne efecte pozitive şi negative, precum: ¾ efecte

10
pozitive: ~ internaţionalizarea producţiei datorită firmelor cu activitate globală; ~ asimilarea
rapidă a noilor tehnologii; ~ privatizarea capătă proporţii mondiale; ~ telecomunicaţiile elimină
distanţele şi apropie fizic oamenii şi asigură conştientizarea problemelor globale; ~ pieţele
financiare şi comerciale trec în faza de integrare a activităţii şi funcţionării lor; ~ încurajarea
reformelor politice şi economice; ~ întărirea dorinţei oamenilor de a trăi într-un sistem guvernat
de lege şi prin lege; ~ stimularea integrării; ~ reducerea probabilităţii războiului şi a recurgerii la
utilizarea forţei militare; ~ îmbogăţirea culturală prin simbioză şi convergenţă etc. ¾ efecte
negative: ~ fragmentarea şi slăbirea coeziunii sociale; ~ creşterea inegalităţilor pe plan intern şi
extern; ~ distrugerea sistemului clasic de ierarhizare a valorilor; ~ proliferarea armamentului şi a
crimei transnaţionale; ~ sărăcirea valorilor culturale şi naţionale sub presiunea globalizării şi
extinderii tehnicilor de informare şi comunicare; ~ folosirea unor metode legale şi financiare
sofisticate de a atinge limitele 53 legilor şi standardelor locale pentru a controla balanţa dintre
muncă şi servicii ale unor regiuni inegal dezvoltate şi a le întoarce împotriva lor; ~ răspândirea
capitalismului din ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare etc. Aşa cum remarca Kofi
Annan „globalizarea este o sursă de noi provocări pentru umanitate. Numai o organizare
mondială este capabilă să facă faţă provocărilor la nivel planetar. Când acţionăm împreună,
suntem mai puţin vulnerabili faţă de catastrofele ce ne lovesc pe fiecare dintre noi”. Prin urmare,
criminalitatea (trafic de armament, materiale nucleare şi de droguri, imigraţia ilegală, spălarea
banilor) şi terorismul - consecinţe negative1 ale exploziei globalizării determinate în special
revoluţiei tehnologice, transferului electronic, accesului liber la Internet şi tehnologiei de
telecomunicaţii supersofisticate – vor putea fi combătute eficient numai prin efortul comun al
statelor, efort ce este înlesnit în acelaşi timp de globalizare. Lupta împotriva celor mai grave
consecinţe negative ale globalizării (criminalitatea şi terorismul) rezidă în: 9 aplicarea de
sancţiuni diplomatice şi economice statelor care finanţează, pregătesc şi sprijină din motive
proprii mişcările şi grupurile teroriste; 9 folosirea sau ameninţarea cu folosirea forţei armate; 9
utilizarea represaliilor militare. În ceea ce priveşte obiceiurile, tradiţiile şi tezaurul cultural au de
suferit la prima vedere datorită uniformizării culturale realizate prin mijloacele de informare în
masă (televizor, presă, Internet, radio etc.). În realitate însă acestea vor putea fi păstrate prin
intervenţia fiecărui stat prin legi interne şi sprijin extern [9]. Un accent deosebit trebuie pus pe
dimensiunea culturală a sărăciei (apatie, neparticipare la viaţa culturală şi artistică a comunităţii,
lipsă de încredere, sentiment de inutilitate, abandon şcolar, devalorizare a şcolii şi a menirii ei

11
sociale) întâlnită atât la comunităţile sărace dar şi la cele bogate, existând şi excepţii, respectiv
indivizi, grupuri şi comunităţi care deşi trăiesc în sărăcie încearcă s-o depăşească prin cultură,
învăţătură, ştiinţă de carte şi informare continuă, dar şi comunităţi cu înalte standarde economice
care nu au nicio preocupare şi nevoi culturale, valorile fundamentale fiind acumularea de bunuri
materiale, bani şi avuţie sub diferite forme. Ne întâlnim aici cu fenomenul de dezumanizare şi
barbarizare indus de globalizare. Cu toate acestea, considerăm, la rândul nostru, că patrimoniul
cultural devine în mod deosebit semnificativ întrucât dezvăluie legătura dintre globalizare şi
identitatea culturală arătând că pe măsură ce procesele de globalizare progresează, identitatea
culturală şi diversitatea sunt puternic afirmate şi apărate tocmai prin conservarea lui [5]. În plus,
identităţile culturale puternice pot, la rândul lor, să facă societăţile să participe cu mai multe
contribuţii şi beneficii în folosul lor, transformând în efecte pozitive tendinţele de globalizare, şi,
în acelaşi timp, apărându-se de uniformizarea culturală. În ţara noastră sărăcia se corelează cu
corupţia direct proporţional, fiind o problemă de acută actualitate care îşi trage seva în
restructurarea continuă a sectoarelor şi ramurilor economiei naţionale cu eficienţă scăzută, în
moştenirea comunistă şi bineînţeles în propagarea fenomenului de corupţie. În general, întreaga
umanitate se confruntă cu sărăcia, până în prezent, în mod paradoxal, încercările concertate ale
statelor în eradicarea acestui fenomen fiind sortite eşecului. Studiile Băncii Mondiale propun
strategia „empowerment” sau împuternicirea săracilor pentru a-şi lua destinele în propriile lor
mâini [7]. Realizarea în practică a acestei strategii se va face numai în condiţiile existenţei unui
îndelungat proces social la scara istoriei şi a globului, desfăşurat pe ambele dimensiuni ale
existenţei – timpul şi spaţiul, îmbrăcând în fiecare ţară un model propriu. 1 A nu se înţelege că
aceste fenomene nu existau şi înaintea globalizării, însă ritmul lor a fost accentuat de procesul de
globalizare. 54 Elementele cheie ale strategiei empowerment-ului sunt: accesul la informaţie,
participarea, responsabilitatea şi capacităţile organizaţionale locale. Concluzie. Globalizarea este
un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit şi
analizat în mod diferit de către cei care şi-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo
de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm,
independent de voinţa sau opţiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol pe care-l poate
implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur şi simplu.
Cucerită de piaţă, dopată de televiziune, sport sau Internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi
timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global,

12
simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului [10]. Cultura tradiţională a
societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă e
eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă. Omul
mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăieşte
numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice
transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluţia umanităţii. În ciuda tuturor acestor
avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea.

13