UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

MASTER: MAPTUE, ANUL I

GLOBALOZAREA ŞI TEORII ALE

DEZVOLTĂRII

SUCEAVA - 2011

1
 CUPRINS

CUPRINS............................................................................................................................................2

CAPITOLUL 1. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND GLOBALIZAREA ÎN

DEZBATERILE CONTEMPORANE.............................................................................................3
1.1. Aspecte introductive..................................................................................................................3
1.2. Confruntări de idei privind globalizarea...................................................................................5
1.3. Globalizarea economică şi reforma economică.......................................................................29
1.4. Începuturile globalizării şi fazele sale evolutive.....................................................................36
1.5. Efectele globalizării.................................................................................................................37

CAPITOLUL 2 – PILONII GLOBALIZĂRII..............................................................................42

2.1. De la afaceri internaţionale la afaceri globale.........................................................................42
2.2. Corporaţiile transnaţionale şi investiţiile străine directe .................................................47
2.3. Fluxurile internaţionale de capital......................................................................................57
2.4. Organizaţiile economice şi instituţiile financiare internaţionale ....................................65
2.5. Inovaţia tehnologică şi dominaţia ideologiei neoliberale........................................................67

CAPITOLUL 3 – GLOBALIZAREA ŞI FLUXURILE INTERNAŢIONALE DE CAPITAL

ŞI DE ISD ÎN ROMÂNIA................................................................................................................72
3.1. Fluxurile internaţionale de capital în contextul globalizării....................................................72
3.2. Corporaţiile transnaţionale – motorul globalizării..................................................................76
3.3. Fluxurile internaţionale de capital – forţa motrice a globalizării economiei mondiale...........81
3.4. Globalizarea în România – conexarea la noile evoluţii pe plan european şi mondial.............85
3.5. Sistemul bancar românesc şi provocările integrării în UE......................................................90
3.6. Liberalizarea fluxurilor de capital – calea spre adoptarea monedei unice europene...............94
3.7. Investiţii şi investitori străini pe piaţa bursieră din România..................................................98
3.8. Investiţii străine directe în România în contextul globalizării..............................................102

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................108

2
 CAPITOLUL 1. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND GLOBALIZAREA
ÎN DEZBATERILE CONTEMPORANE

1.1. Aspecte introductive

În ultimii ani omenirea asistă la schimbări fundamentale în economie indiferent de nivelul

de la care este privită. Aceste schimbări sunt atât de rapide şi de o intensitate atât de mare, încât de
multe ori umanitatea se confruntă atât cu greutăţi de adaptare, cât şi cu prăbuşiri ale unor sisteme de
valori care s-au dovedit incompatibile cu noile realităţi la nivel mondial. Astfel, am devenit martorii
unei lumi în care legăturile comerciale şi fluxurile de capital între ţări au crescut atât de mult încât
globalizarea economiei mondiale este o realitate. După cum arată Zigmunt Bauman, globalizarea a
devenit o formulă “capabilă să deschidă porţile tuturor misterelor prezente şi viitoare.”1
Globalizarea este un termen întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal care are
drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce
mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale globului. Nu există o definiţie a
globalizării într-o formă universal acceptată şi, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că
globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă, atingând
domenii diverse ale unei societăţi. Aceasta poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie sau toate la
un loc.
Vremurile în care trăim sunt marcate de schimbări fundamentale, astfel încât, modelele
politice, strategiile de afaceri, stilurile de viaţă sunt supuse unor presiuni puternice ale schimbării.
Competitivitatea în economia globală este de fapt motivul abandonului unor practici adânc
înrădăcinate şi al unor certitudini sedimentate de-a lungul vremii. Lumea în care economiile
naţionale erau relativ izolate între ele, prin distanţe fizice, prin diferenţe de fus orar şi de limbă, prin
reglementări guvernamentale, dar mai ales prin graniţe în calea fluxurilor comerciale şi
investiţionale, este treptat înlocuită de o lume în care economiile naţionale se întrepătrund formând
un sistem economic interdependent.
În timpul unei întâlniri cu un grup de oameni de afaceri germani, Renato Ruggiero, fost
director general al Organizaţiei Mondiale a Comerţului în perioada 1995-1999, descria fenomenul
globalizării economiei mondiale astfel: „Trăim într-o economie mondială a momentului (...).
Adesea ne trezim în sunetul unui radio-deşteptător japonez fabricat în Singapore sau în Hong Kong.
După ce am băut o cafea columbiană, în timp ce urmărim un jurnal de ştiri pe un post de televiziune
american, ne îmbrăcăm într-un costum italian confecţionat din lână australiană. Ne urcăm după

1
Bauman Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Bucureşti, Ed. Antet, 2002, p. 5

3
aceea într-un automobil german montat în Slovacia, pentru a merge să lucrăm într-o companie
transnaţională, al cărui sediu central a fost proiectat de un arhitect chinez sau finlandez.”
Globalizarea este un termen modern utilizat pentru a descrie schimbările ce au loc în
societăţi şi în economia mondială şi care rezultă atât din creşterea fără precedent a fluxurilor
comerciale, cât şi din schimburi culturale. Totodată, descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor
datorită căderii barierelor şi a interdependenţelor dintre state. În context economic este des întâlnită
referirea aproape exclusivă la efectele comerţului, la liberul schimb, la investiţii străine directe şi la
corporaţii multinaţionale.
Dezvoltarea societăţii informaţionale şi adaptarea continuă a structurilor economice la
modificările rapide ce au loc pe plan mondial, plasează toate naţiunile într-un proces continuu de
restructurare şi tranziţie. Acest proces este condus de două forţe dinamice aflate în interdependenţă:
adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale şi apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor
economice regionale.2
Globalizarea poate fi apreciată ca fiind cea mai înaltă formă de internaţionalizare a
activităţilor economice. Se observă că tendinţele de globalizare se manifestă în economia mondială
pe mai multe planuri: al integrării sistemului internaţional de producţie, al integrării unor pieţe de
mărfuri şi servicii, al convergenţei politicilor economice ale economiilor naţionale. Fenomenul
globalizării potenţează şi mai mult rolul informaţiei ca resursă decisivă a dezvoltării economice în
etapa actuală.
Globalizarea reprezintă evoluţia rapidă care generează schimbul economic, social şi
tehnologic transfrontalier în condiţiile societăţii capitaliste. Comerţul internaţional şi investiţiile au
constituit motorul creşterii mondiale în ultimele două decenii. Tonele de mărfuri şi serviciile
comercializate în întreaga lume au crescut vertiginos, demonstrând reducerea obstacolelor şi,
bineînţeles generic, a distanţelor. Însă, noii jucători apăruţi pe scena economică mondială au trebuit
să facă faţă provocării generate de guvernarea de tip monopol. Astfel, au apărut corporaţii
multinaţionale, pieţele financiare globale, organizaţii nonguvernamentale, dar şi organizaţii
criminale şi reţele teroriste internaţionale.
Termenul de globalizare a fost folosit la începutul anilor ’80 de Theodore Levitt în lucrarea
Globalization and Markets.3 În opinia sa, globalizarea avea în vedere procesele tehnologice care au
făcut mai uşoare şi mai rapide tranzacţiile internaţionale şi se referea la extinderea dincolo de
graniţele naţionale a aceloraşi forţe de piaţă care au operat de secole la toate nivelele activităţii
economice umane. Una din definiţiile cele mai folosite ale conceptului de globalizare a formulat-o

2
Olah G., Economie mondială, Ed. Universitatea din Oradea, 2002, p. 185
3
Levitt, T., The globalization of markets, în volumul Strategy: Critical Perspective son Business and Management,
Published by Taylor & Francis, 2002, pp. 399-415

4
R. Robertson în lucrarea sa Globalization, afirmând că „[...] globalizarea este procesul complex de
multiplicare a legăturilor şi interconexiunilor dintre statele ce compun sistemul mondial.”4

1.2. Confruntări de idei privind globalizarea

În teoria economică, conceptul de globalizare este intens abordat în dezbaterile naţionale şi

internaţionale, iar autorii acestor dezbateri au încercat şi încearcă să găsească o definiţie cât mai
adecvată, generând astfel o adevărată dispută. În acest subcapitol voi încerca să trec în revistă
câteva din definiţiile date conceptului de globalizare, ţinând cont de faptul că orice dispută implică
cele două părţi: adepţii globalizării şi opzanţii globalizării.
Termenul globalizare a intrat pentru prima dată în dicţionarul Webster în anul 1951.
Începând cu jumătatea anului 1989, conceptul de globalizare este utilizat din în ce în ce mai
frecvent, fiind alăturat unor termeni precum: piaţă, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă,
comunicaţii, migraţie, legi, fabrici, război, conferinţe, societate civilă, evenimente, riscuri etc.5
Este cunoscut faptul că în toate dezbaterile se încearcă să se identifice, mai întâi, momentul
apariţiei conceptului de globalizare, urmărindu-se evoluţia temporală a procesului în sine, pentru ca
apoi, în funcţie de anumite evoluţii ale societăţii în ansamblu să se poată enunţa cea mai bună
definiţie a conceptului.
Pentru început, mi se pare interesantă aprecierea lui Braudel cu privire la globalitate:
„globalitatea [...] ansamblul ansamblurilor”, la care autorul face referire atunci când aduce în
discuţie formarea economiei-univers a Europei în secolele XVII-XVIII. 6 Precizez că autorul
utilizează termenul de globalitate pentru a desemna caracterul global al comerţului vremii, ceea ce
ne permite asocierea acestuia cu actualul concept al globalizării care desemnează un fenomen
complex de transformare a lumii într-un tot unitar. Dacă ţinem seama de momentul la care face
referire autorul, atunci când face această afirmaţie, acesta corespunde momentului în care
hegemonia mondială era deţinută de Anglia. În această perioadă a avut loc revoluţia industrială şi au
fost puse bazele economiei moderne bazate pe dezvoltarea tehnologiei industriale, fapt ce ne
determină să fim de acord cu autorii care susţin că ne aflăm în cel de-al doilea val al globalizării,
primul val fiind generat de revoluţia industrială. Aşadar, suntem de acord cu ideea conform căreia
despre globalizare se poate vorbi încă de la începutul istoriei, iar efectele sale pot fi resimţite mai
mult sau mai puţin în timp, până în momentul căderii Zidului Berlinului, când acest proces devine o
realitate.

4
Robertson R., Globalization, Sage Publishing House, London, 1992, p. 50
5
Scholt, J. A., Globalization and social change, Transnational Associations, Bruxelles, 1998, p. 52
6
Braudel, Fernand, Timpul lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 45

5
 Nu este lipsită de interes, însă, nici ierarhizarea evoluţiei procesului de globalizare realizată
de către Robertson (1992), care identifică cinci faze ale globalizării:7
1) faza germinală în perioada 1400-1750 în Europa, momentul apariţiei primelor hărţi ale
planetei ca urmare a noilor descoperiri geografice, când omenirea devine conştientă că
locuieşte pe o planetă care nu este situată în centrul sistemului nostru solar, perioadă în
care este adoptat calendarul universal şi încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri
coloniale;
2) faza incipientă tot în Europa în perioada 1750-1875, perioadă în care apar statele-naţiune,
se dezvoltă diplomaţia formală dintre aceste state, apar primele convenţii legale
internaţionale şi îşi fac apariţia primele idei despre internaţionalizare şi universalitate;
3) faza decolării în perioada 1875-1925, când începe să se vorbească despre societăţi
internaţionale, o singură umanitate, are loc amplificarea legăturilor comerciale între
naţiuni independente, se extind comunităţile şi începe migraţia în masă din Europa către
America;
4) faza disputelor pentru hegemonia mondială în perioada 1925-1969, care este declanşată
de Primul Război Mondial, continuată de cel de-al Doilea Război Mondial şi care va fi
temperată de înfiinţarea Ligii Naţiunilor şi ulterior de Organizaţia Naţiunilor Unite
(ONU). ONU este organismul internaţional care a introdus conceptele de crimă de război
şi crime împotriva umanităţii, iar prin intermediul organismelor sale specializate a atras
atenţia asupra pericolelor care decurg din ignorarea unor probleme globale, cum sunt:
poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, subdezvoltarea economică,
malnutriţia etc.;
5) ultimele decenii ale secolului XX, începând cu anul 1989, când au loc progrese însemnate
în exploatarea spaţiului cosmic, telecomunicaţii, IT, îşi fac apariţia diferite forme de
integrare regională pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaţionale a muncii.
Aşadar, începând cu anul 1989 ne aflăm în noua eră a globalizării, când se discută din ce în
ce mai frecvent despre renunţarea la limitele teritoriale, ascensiunea nelimitată a tehnologiei,
circulaţia neîngrădită a informaţiei şi a bunurilor, liberalizarea circulaţiei capitalului şi a persoanei,
uniformizarea economiei şi, nu în ultimul rând, despre alinierea politică în vederea unei guvernări
globale. Însă, acum ne punem întrebarea, iminentă cred, „câte dintre aceste caracteristici ale
actualului proces de globalizare sunt cu adevărat îndeplinite, pentru ca acest fenomen să fie
viabil?”.

7
Robertson, R., Globalization: Social Theory and Global Culture, Sage, Londom, 1992, pp. 50-60

6
 În încercarea de a defini conceptul, autorii iau în calcul o parte dintre aceste caracteristici,
dar sunt puţini cei care reuşesc să se şi pună în acord. Voi prezenta în continuare câteva dintre
aceste abordări şi voi încerca şi eu, la rândul meu, să prezint o abordare proprie.
Un răspuns la întrebarea „ce este globalizarea” găsim la Friedman, un susţinător înfocat al
globalizării, care afirmă că „globlizarea nu este o simplă tendinţă sau o fantezie, ci este, mai
degrabă, un sistem internaţional. Este sistemul care acum a luat loc sistemului Războiului Rece şi,
la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi şi propria ei logică, de natură să influenţeze astăzi,
direct sau indirect, politica, mediul înconjurător, geopolitica şi economia fiecărei ţări de pe glob.”8
Pe de altă parte, referindu-se la manifestarea internaţională a procesului de globalizare,
Korten (1995) – recunoscut ca fiind un critic vehement al acestui proces – afirmă că „Forţele unui
sistem financiar globalizat au transformat corporaţiile şi instituţiile financiare, cândva bune, în
instrumente ale unei tiranii de piaţă care se răspândeşte pe toată planeta ca un cancer, colonizând tot
mai multe dintre spaţiile vitale ale Terrei, distrugând moduri de viaţă, dislocând oameni, făcând
neputincioase instituţiile democratice şi devorând viaţa în căutarea nesăţioasă a banilor”9.
Această primă confruntare de idei ne face să fim de acord cu afirmaţia că globalizarea este
un concept deosebit de complex, care se bazează pe schimbări radicale în viaţa economică, social-
culturală şi politică, schimbări izvorâte din realitatea nemijlocită a zilelor noastre, care nu mai poate
fi încadrat în vechile tipare istorice şi nu mai poate fi explicat cu ajutorul aparatului categorial clasic
[...] devenit între timp neadecvat noilor procese economice şi fenomenelor ce se manifestă pe arena
internaţională.10
În ceea ce priveşte terminologia folosită, precizăm că şcoala anglo-saxonă utilizează, de
regulă, conceptul de globalizare, în timp ce în literatura franceză vom întâlni frecvent conceptul de
mondializare.
Canadianul A. Ayoub foloseşte în locul termenului de globalizare noţiunea de mondializare:
”mondializarea este departe de a fi o noutate sau un fenomen inedit. Pe planul conceptelor,
mondializarea nu este, în fond, decât o nouă denumire a unui vechi concept care, pur şi simplu, este
liberul-schimb”11. Aşadar, el consideră că mondializarea reprezintă liberul-schimb extins la scară
planetară: ”procesul de propagare a liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, capitalului, oamenilor
şi ideilor între toate ţările, făcând abstracţie de frontierele politice care le separă”.
Autorul precizează că în prezent evoluţia fenomenului globalizării este mai rapidă ca urmare
a progresului tehnologic, a apariţiei unei noi economii, a cunoaşterii şi informaticii. În urma analizei

8
Friedman, T., Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 58
9
Korten D., When Corporations Rule the World (Corporaţiile conduc lumea). Raport asupra marii finanţe
internaţionale: FMI, Banca Mondială, BERD, PHARE, G7, Editura Samizdat, 1995 p. 24
10
Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, M., Globalizarea. Mit şi realitate, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 93
11
Ayoub A., Qu’ est-ce que la mondialisation? în: ”Liaison, Energie-Francophonie: Mondialisation et energie”, No. 50,
trimestrul 1, 2001, p. 5

7
pe care o realizează atât din punct de vedere sociologic, cât şi economic, Ayoub ajunge la concluzia
că unii analişti combină teza lui F. Braudel asupra ”economiei - monde” cu analiza marxistă asupra
evoluţiei capitalismului şi văd în mondializarea actuală un alt ciclu sistemic de acumulare a
capitalului care nu s-ar putea încheia decât printr-o criză neagră. Este, fără îndoială, o critică a celor
cu viziune apocaliptică asupra mondializării contemporane. În opoziţie cu aceştia, alţi analişti
găsesc ”termenul însuşi de mondializare în mod net exagerat şi prematur în raport cu realităţile
economice din zilele noastre. Ei găsesc preferabil să vorbească de integrare economică
internaţională, mulţumindu-se să vadă în mondializare mai degrabă un ideal de atins cândva decât
un fenomen deja existent”12. Dacă analizăm aceste afirmaţii din perspectiva evenimentelor şi a
realităţilor actuale, putem afirma că deja am intrat în acea „criză neagră” previzionată de autor.
Făcând o analiză mai profundă, autorul consideră că ”procesul de mondializare, în pofida
asigurărilor sale şi a diferitelor feluri de destin pe care le promite, este departe de a fi un proces
determinist, liniar şi fără posibilitate de recul. Altfel spus, mondializarea este, în mod cert, o veche
istorie, dar nu-i deloc sfârşitul istoriei”.
Ayoub scoate în evidenţă riscurile care însoţesc globalizarea ”două riscuri sunt important de
examinat: mai întâi, problema ecartului de venit între Nord şi Sud şi problema deficitului
democratic”, ceea ce ne face să medităm mai atent la ceea ce aduce bun sau mai puţin bun acest
fenomen care se generalizează din ce în ce mai mult.
Filosoful francez Regis Debrau, fost consilier pe probleme de politică externă în vremea
preşedintelui Francois Mitterand, consideră că „globalismul impus incită la particularismul
predominant ca antidot la omogenitate”. 13 El susţine că integrarea economică vine în contradicţie cu
politica dezintegratoare. Referindu-se la începuturile integrării economice europene şi la ceea ce
consideră că reprezintă globalizarea, autorul afirmă: „Globalizarea trebuie să fie judecată sub cele
două aspecte ale sale, replierea şi desfăşurarea, contracţia şi dilatarea, deculturalizarea şi
reculturalizarea. Toate acestea au devenit foarte clare pentru europeni la discuţiile din cadrul
Tratatului de la Mastricht despre integrare.” Aşadar, autorul reafirmă ideea conform căreia
regionalismul nu neagă globalizarea, ci reprezintă produsul globalizării. Să înţelegem oare, că
fenomenul actual al globalizării respectă regula: „dezbină apoi uneşte”?
Personalităţile politice ale lumii discută, de asemenea, despre conceptul de globalizare şi
este remarcabilă părerea fostului preşedinte rus Mihai Gorbaciov: „[...] asistăm la globalizarea
economiei şi la recunoaşterea faptului că probleme precum mediul pot fi rezolvate numai dacă ne
unim eforturile pe toate meridianele. Trebuie să înţelegem că, deşi lumea este contradictorie, ea este
totuşi o lume integrată, ceea ce deranjează naţiunile. Acestea se tem să nu-şi piardă cultura, limba,

12
Antoine A., op. cit., p. 7
13
Debray Regis, Dumnezeu şi planeta politică, în Schimbarea ordinii globale de N. Gardels, Ed. Antet, Bucureşti,
2000, p. 45

8
modul de viaţă. E bine sau rău? E nobil, zic eu! În acelaşi timp, avem nevoie de securitate globală şi
de economie pentru viitor. Dar globalizarea nu trebuie să fie ca un tăvălug care să creeze
uniformitate totală în lume, fără să ţină seama de diversitatea culturilor.” 14 Iată aşadar o părere pro
globalizare, dar care susţine păstrarea culturii şi a obiceiurilor naţionale pentru a evita
uniformitatea, sau aş putea continua, pentru a evita monotonia.
Posesorul premiului Nobel pentru economie în anul 2001, Joseph E. Stiglitz, fiind, de
asemenea, o personalitate marcantă a mediului academic american şi cu recunoaştere internaţională,
priveşte globalizarea prin prisma unui fost angajat al celor două organisme internaţionale ale
globalizării Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială şi subliniază „efectul devastator
pe care globalizarea îl are asupra ţărilor în curs de dezvoltare şi mai ales asupra populaţiei sărace
din aceste ţări”,15 aspecte ce ar trebui să fie un semn de întrebare în abordarea fenomenului
globalizării. Nu trebuie să credem că autorul este împotriva globalizării, ci nu este de acord cu felul
în care se desfăşoară acest proces, considerând că este necesară regândirea radicală a acordurilor
comerciale internaţionale, care joacă un rol esenţial în eliminarea barierelor impuse ţărilor în curs
de dezvoltare. De altfel, Stiglitz afirmă: „globalizarea a contribuit la îmbunătăţirea stării de sănătate
a oamenilor, precum şi la intensificarea luptei duse de societatea civilă pentru democraţie şi dreptate
socială. Nu globalizarea constituie problema, ci modul în care ea s-a desfăşurat până în prezent.”16
Zygmunt Bauman analizează globalizarea din perspectiva efectelor sociale, afirmând că
„[...] globalizarea reprezintă destinul implacabil spre care se îndreaptă lumea, un proces ireversibil
care ne afectează pe toţi în egală măsură şi în acelaşi mod”17. Nu credem că această afirmaţie este
tocmai realistă. Susţinem această afirmaţie plecând de la precizarea făcută de Koolhaas, potrivit
căruia „globalizarea implică şi apariţia diferenţelor”. Venim în completarea acestei afirmaţii cu
precizarea lui Michael Manley cu privire la sistemul economic internaţional „fiecare trebuie să ne
găsim locuşorul în economia globală şi să tragem de noi în sus [...]”.
Dar, cea mai elocventă afirmaţie care vine în susţinerea opiniei mele, potrivit căreia
globalizarea este înţeleasă ca fiind un avantaj al elitelor, este cea făcută de Martin şi Schumann
(1996), care au asistat la dezbaterile despre evoluţia economiei din secolul XXI, ce au avut loc la
San Francisco în septembrie 1995, şi la care a participat „elita mondială a puterii formată din 500 de
politicieni, şefi de concerne, oameni de ştiinţă, toţi personalităţi de prim plan”: „20% din populaţia
aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a asigura avântul economiei mondiale. Nu
este nevoie de mai multă forţă de muncă”, este părerea magnatului care conduce Washington

14
Gardels, N., Schimbarea ordinii globale, cap. „De ce am pus capăt războiului rece?”, Ed. Antet, Bucureşti, p. 104
15
Stiglitz, J.E., Globalizarea. Speculaţie şi deziluzie, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 9
16
Idem, op. cit., p. 329
17
Bauman, Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 2002, p. 5

9
SyCip. O cincime din cei care caută de lucru vor fi de ajuns pentru a produce toate mărfurile şi a
furniza serviciile de înaltă calitate pe care şi le poate permite societatea mondială.”18
În această nouă eră a globalizării avem de-a face cu o realitate de necontestat, şi anume: o
ordine economică internaţională nedreaptă ce trebuie înlăturată. Astfel, ţările lumii a treia nu au
posibilitatea să concureze cu ţările care deţin monopolul asupra celor mai avansate tehnologii şi
resurse financiare nelimitate, care au pus stăpânire deja pe majoritatea pieţelor. Ele vor fi reduse
treptat la simple zone producătoare de materie primă şi mărfuri competitive din punctul de vedere al
preţului, deţinând cea mai slab plătită mână de lucru.
În ceea ce priveşte dezvoltarea demografică şi tehnologică, istoricul Paul Kennedy (2003)
susţine că „planeta este tăiată astăzi de o uriaşă linie despărţitoare [...]. De o parte a ei se află
societăţile tinere care se înmulţesc rapid, lipsite de resurse, subdezvoltate şi subeducate, iar de
cealaltă parte sunt populaţiile bogate dar bătrâne, cu inventivitate tehnologică, dar muribunde din
punct de vedere demografic.”
Drept urmare, globalizarea ar trebui să fie singura cale care să ducă la reîntregirea lumii, la
„egalizarea” celor două „lumi”, am putea spune. Dar, poate globalizarea trece acest test? Dacă avem
în vedere societatea unei singure cincimi: 20% versus 80% 19, conform căreia doar 20% din
populaţia aptă de muncă este suficientă pentru a asigura avântul economic mondial, nu putem fi
destul de optimişti. Săracii vor rămâne tot săraci şi bogaţii vor fi şi mai bogaţi, iar prăpastia dintre
cele două lumi se va lărgi şi mai mult. Pe bună dreptate, câştigătorul premiului Nobel, Henry
Kendyll, afirma că „dacă nu stabilizăm populaţia prin dreptate, omenie şi milă, atunci natura o va
face în locul nostru”, această stabilizare reprezentând marea provocare a globalizării.
Bineînţeles că disputa nu se opreşte aici, iar exemplele pot continua, dar mă voi limita în
continuare doar să evidenţiem şi alte definiţii date conceptului de globalizare:
 „Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un factor tot mai
puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică şi
socio-culturală. Reţelele de relaţii şi dependenţe dobândesc un potenţial tot mai mare de a deveni
internaţionale şi mondiale.”20
 „Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate
într-o singură societate mondială, societatea globală.”21 (Albrow, 1996)

18
Martin, H.P., Schumann, H., Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Ed. Economică, Bucureşti, 1999,
p. 13
19
Martin, H.P., Schumann, H., Op. Cit., p. 13
20
Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, M., Op. cit., p. 20
21
Albrow, M., The Global Age. State and Society Beyond Modernity, Stanford University Press, London, 1996

10
  „Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care
leagă într-o asemenea măsură locaţii îndepărtate, încât evenimentele care au loc pe plan local sunt
privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, şi invers.”22 (Giddens, 1990)
 „Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe această planetă,
altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutulă şi o unitate a unei singure lumi.” 23 (Emanuel
Richter)
 „[...] globalizarea este identificarea cantitativă şi calitativă a tranzacţiilor ce depăşesc
limitarea impusă de graniţe, concomitentă cu expansiunea spaţială a acestora.” 24 (Ulrich Menhel,
2000).
 Globalizarea reprezintă „un proces (sau un set de procese) care întruchipează o
transformare în organizarea spaţială a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale – analizate în termenii
extensiunii, intensităţii, velocităţii şi impactului lor – generând fluxuri şi reţele transcontinentale sau
interregionale de activitate, interacţiune şi exercitare a puterii.”25
 „[...] globalizarea contemporană defineşte o eră nouă în care popoarele de pretutindeni
sunt tot mai mult supuse sancţiunilor pieţei globale.”26 (Ohmae, 1995)
Într-o interesantă şi controversată lucrare apărută în 1995 în SUA: ”When Corporations Rule
the World”, autorul ei, David C. Korten, analizând un vast material documentar, ajunge la concluzia
că ”globalizarea economică este în mare parte o versiune modernă a fenomenului imperialist şi are
aproximativ aceleaşi efecte”27. Apelul la sintagmele: ”în mare parte” şi ”aproximativ” se explică,
probabil, prin dorinţa prudentă a autorului de a nu fi cotat drept un absolutist în aprecierea
fenomenului. Pe de altă parte, multe titluri şi subtitluri din tematica lucrării – ca, de exemplu:
concurenţa pentru suveranitate, colonialismul corporatist, comercializând lumea, un sistem financiar
tâlhăresc etc. – sunt ca un fel de junghi în coasta capitalismului contemporan. În fond, în
accepţiunea autorului, globalizarea reprezintă un imperialism modern, deosebindu-se de clasicul
concept de imperialism prin înlocuirea statelor coloniale mondiale. Oricum, concluzia autorului,
trebuie s-o recunoaştem, este şocantă şi o vom sesiza în următoarele idei:28
 globalizarea este un proces care “transferă puterea din mâinile guvernelor responsabile
pentru binele public, în cele ale câtorva corporaţii şi instituţii financiare, mânate de un singur
imperativ: căutarea profitului financiar pe termen scurt”;

22
Giddens, A., The Consequences of Modernity, Cambridge, 1990
23
Bari, I., Globalizarea şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 19
24
Ulrich M., Die postwestfälische Konstellation, das Elend der Nationen und das Kreuz von Globalisierung und
Fragmentierung; în „Vom Ewigen Frieden und vom Wohlstand der Nationen”, Frankfurt/Main 2000, p. 172
25
Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Ed. Polirom,
Iaşi, 2004, p. 40
26
Ohmae, K., The End of the Nation State, New York, Free Press, 1995
27
Korten, D., When Corporations Rule the World (în traducerea românească: Corporaţiile conduc lumea). Raport
asupra marii finanţe internaţionale: FMI, Banca Mondială, BERD, PHARE, G7, Editura Samizdat, p. 22
28
Korten, D., Op. cit., p. 24

11
  transferul de putere “a dus la concentrarea unei masive puteri economice şi politice, în
mâinile unei elite, formate din câteva persoane, a căror parte absolută din produsele unor rezerve tot
mai reduse de bogăţie naturală continuă să crească într-un ritm susţinut”;
 “corporaţiile mondiale uriaşe controlează şi administrează banii, tehnologia şi pieţele
lumii, acţionează numai pe baza profitului, fără a ţine seama de considerente umane, naţionale şi
locale”;
 “mecanismul propagandei controlate de mass-media, aservită marilor corporaţii, afirmă
că sistemul globalizării merge, funcţionează. În realitate însă, spune autorul, sistemul nu merge, are
mari disfuncţionalităţi, fiind însoţit de costuri mari suportate de către cei cărora li s-a luat puterea de
decizie. Aceste costuri înseamnă adâncirea unei triple crize mondiale: sărăcia, dezintegrarea socială
şi ecologică”;
 “ideologii marilor corporaţii recunosc uneori prezenţa crizei. Dar, precizează autorul,
cauza o constituie nu globalizarea, ci restricţiile guvernamentale impuse pieţei libere şi creşterii
consumismului”. De aceea, spun aceşti ideologi, înlăturarea restricţiilor din calea liberalizării,
respectiv “globalizarea economică, reprezintă nu numai un proces istoric inevitabil, dar şi un
avantaj pentru specia umană.”;
 forţele sistemului financiar aflat sub incidenţa globalizării “au transformat corporaţiile şi
instituţiile financiare, cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piaţă care se răspândeşte pe
toată planeta ca un cancer, colonizând tot mai multe dintre spaţiile vitale ale Terrei, distrugând
moduri de viaţă, dislocând oameni, făcând neputincioase instituţiile democratice şi devorând viaţa
în căutarea nesăţioasă a banilor”;
 sistemul economic mondial, subliniază Korten, este un sistem conceput cu o dinamică
foarte puternică, fiind astfel condus de imperativul reproducerii banilor, sistemul tratează oamenii
ca pe o sursă ineficientă şi-i înlătură foarte rapid la toate nivelurile sale;
 consideră că globalizarea economică şi-a extins foarte mult şansele pentru bogaţi de a
trece responsabilităţile lor ecologice în seama săracilor, exportând atât deşeuri, cât şi fabrici
poluante.
Iată, aşadar, principalele idei prin care David Korten descrie conţinutul conceptului de
globalizare. Enunţarea punctuală are ca scop esenţializarea conţinutului, dar trebuie să precizăm că
autorul demonstrează fiecare afirmaţie cu numeroase date statistice convingătoare, precum şi cu
fapte concrete.
O concepţie interesantă asupra globalizării o întâlnim şi la cunoscutul economist nord-
american John Kenneth Galbraith. Globalizare este abordată de către autor în ultimele sale lucrări şi
este cercetată, cu precădere, în lucrarea sa ”The Good Society. The Human Agenda”29.
29
Galbraith John Kenneth, The Good Society. The Human Agenda, New-York, 1996. Traducerea în română cu titlul:
Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului. Ed. Eurosong & Book, Bucureşti, 1997

12
 Este de reţinut faptul că Galbraith respinge categoric termenul de globalizare, iar într-un
interviu în care se discuta despre sfidările noului mileniu, el spune: ”sunt consultant la Dicţionarul
moştenirii americane privind folosirea limbii şi nu voi permite cuvântul globalizare. Este un termen
urât”30. Galbraith respinge termenul de globalizare, nu pe motive de lingvistică, ci pentru că ar
implica, în conţinutul său, o sursă de naţionalism necontrolat. Autorul, afirmă că “una din sursele de
dezastru din secolul abia trecut a fost naţionalismul necontrolat, pe care aş dori să-l văd mai puţin în
viitor”. Vorbind de dezastru, J. K. Galbraith se referă la cele două războaie mondiale care ar fi avut
drept substrat cauzal naţionalismul necontrolat.
El preferă în locul termenului de globalizare o serie de alţi termeni echivalenţi ca: ”relaţii
internaţionale mai strânse în asemenea arii ca: economie, cultură, arte, călătorii şi comunicaţii”;
”internaţionalizarea vieţii economice, asocierea dintre state şi instituţiile lor”; ”parteneriatul dintre
state şi popoare”; ”deschiderea economică externă a ţărilor”. În alte împrejurări, el preferă termenul
de internaţionalism în locul globalizării: ”Acţiunea internaţională prin conferinţe şi prin instituţii ca
FMI, Banca Mondială şi OMC este o parte esenţială a internaţionalismului la care eu îndemn.
Notaţi că eu folosesc cuvântul internaţionalism, şi nu globalizare”31.
John Kenneth Galbraith respinge termenul de globalizare, dar nu şi globalizarea ca atare,
căreia însă îi vede un alt conţinut. El defineşte globalizarea plecând de la două premise esenţiale:
”trăim într-o lume aflată într-o continuă internaţionalizare”, în care ”responsabilitatea pentru
bunăstarea economică şi socială trebuie privită ca un concept transnaţional”, şi că ţelul către care
trebuie să tindem constă în a căuta ”cum putem astupa tragica prăpastie dintre cei favorizaţi de
soartă şi cei în nevoie”.
Galbraith, spre deosebire de alţi teoreticieni ai globalizării, concepe globalizarea ca rezultat
al internaţionalizării vieţii economice naţionale şi al formării unei economii mondiale integrate.
Deosebirea lui constă în modul în care concepe realizarea acestui proces, şi anume prin coordonarea
acestuia de către guverne, ceea ce înseamnă rămânerea statelor ca entităţi naţionale.
Problematica globalizării, apărută iniţial în sfera cercetării ştiinţifice ca atare, o găsim
prezentă astăzi şi în cursurile de ”Economics”, ţinute la marile universităţi din lume. Din multele
cazuri existente în acest sens, reţinem concepţia autorilor englezi, al căror ”Economics” este
considerat în Anglia ”o realizare de primă clasă”.
Chris Mulheart şi Howard Vane apreciază că actuala economie mondială se confruntă cu
două probleme-cheie: prima este ”globalizarea şi presupusa emergenţă recentă a unei economii
globale”, iar a doua constă în ”problema dezvoltării economice în ţările mai puţin dezvoltate” 32.

30
Galbraith John Kenneth, Challenges of the New Millenium (Sfidările noului mileniu), în ”Finance & Development”,
decembrie, 1999, p. 2
31
Idem, pp. 3-4
32
Mulheart Chris, Howard R. Vane, Economics, Ed. MacMillan Fondation, London, 1999, p. 328

13
Fiind însă vorba de conceptualizarea globalizării, vom reţine, deocamdată, părerile lor în legătură cu
prima problemă.
”Economie internaţională sau economie globală?” – se întreabă autorii încă din start.
Preferând conceptul de ”economie internaţională”, ei critică ”alternativa şi popularul concept al
economiei globale şi ceea ce se pretinde a fi globalizarea proceselor economice”. Ei critică
invocarea termenului de globalizare sub motivul că aceasta ”este făcută deseori prea uşor, fără o
gândire suficientă despre ce anume semnifică acest termen în realitate sau despre ce implicaţii poate
avea folosirea lui”.
Pentru a-şi justifica poziţia critică, autorii apelează la analiza corporaţiilor transnaţionale ca
vectori ai globalizării. ”Prea multe discuţii despre firmele transnaţionale ca dimensiune a procesului
globalizării găsesc o corespondenţă clară între, pe de o parte, scala lor imensă financiară, industrială
şi geografică şi, pe de altă parte, pretinsa lor imunitate globalizată faţă de interesele naţionale”. De
fapt, spun autorii, ”o simplă recunoaştere că anumite firme sunt mari şi puternice este transformată
într-o evaluare că în mod colectiv aceste firme sunt acum libere să colinde globul fără a ţine seama
de aspiraţiile naţiunilor suverane”. Susţinând că simpla prezenţă a transnaţionalelor nu este
suficientă pentru a ”dovedi” teza globalizării şi analizând evoluţia economiei internaţionale în
ultimii ani ai secolului XX, autorii pun în evidenţă următoarea concluzie: ”transnaţionalele s-au
schimbat mult în acest timp”, însă ”nu este în nici un fel cert că transnaţionalele sunt acum în
spatele influenţei suverane sau că prezenţa lor validează noţiunile de global şi internaţional”. 33
Aşadar, ca răspuns la întrebarea: ”Economia globală sau economia internaţională?”, autorii
subscriu pentru conceptul de economie internaţională. În susţinerea acestei opţiuni, ei analizează
conţinutul celor doi termeni: internaţional şi ”global”:34
 ”internaţional înseamnă între naţiuni. Economia internaţională este, prin urmare, o
economie în care pieţele au devenit generalizate dincolo de nivelul naţional, dar, în mod crucial, se
menţine relevanţa statelor-naţiuni individuale pe căi importante”;
 în contrast, globalizarea înseamnă ”mondial”, adică ”o situaţie în care pieţele transced
frontierele naţionale”.
Ideea esenţială în gândirea autorilor englezi constă în necesitatea de a şti dacă actualele
schimbări în economia mondială sunt de natură să justifice sau nu drept realităţi depăşite de istorie
conceptele de stat-naţiune şi economie naţională. Autorii subliniază că ceea ce impune aceste
schimbări constă în necesitatea ca statele să acţioneze în comun, prin organisme de cooperare
interguvernamentală şi nu prin organisme supranaţionale sau suprastatale. Este, de fapt, o concepţie
pe care englezii au susţinut-o la început şi în cazul integrării europene, ca model care poate fi
înfăptuit prin organe interguvernamentale, nu supranaţionale, lăsând neatinsă entitatea naţională a
33
Idem, p . 332
34
Mulheart Chris, Howard R. Vane, Op. cit., p. 329

14
statului participant la integrare. De altfel, această concepţie se întâlneşte astăzi şi la alţi economişti
în cazul abordării globalizării.
Economist francez Jacques Percebois35, face parte din tabăra acelora care preferă termenul
de mondializare în locul celui de globalizare. Într-un studiu care ne reţine atenţia prin logica
argumentaţiei şi documentarea statistică despre evoluţia deteriorată a decalajelor economice dintre
Nord şi Sud şi soarta statului-naţiune, autorul îşi începe analiza cu însăşi definirea conceptuală a
mondializării. În lucrarea sa La mondialisation des activities energetiques: quelles enjeux? 36
Autorul aduce în discuţie şi fundamentează cu date statistice decalajele dintre Nord şi Sud, punând
în evidenţă soarta statului naţiune în contextul procesului de globalizare sau mondializare actuală.
Percebois, defineşte mondializarea ca fiind „procesul care, într-un context de
internaţionalizare crescândă a activităţilor, conduce la punerea în funcţiune de reţele transnaţionale
de decizie în domeniile motoare ale creşterii, cum sunt: informaţia, cercetarea-dezvoltarea,
finanţele, tehnologiile de vârf”37.
Fără să explice conceptul de reţele transnaţionale de decizie, autorul apreciază că
”mobilitatea transnaţională a capitalului, organizarea la scară mondială a producţiei, graţie
mijloacelor de comunicaţie şi de transport, din ce în ce mai performante, şi autonomia centrelor
financiare faţă de legislaţiile naţionale [..] fac ca autoritatea statului să apară tot mai slabă” 38. Însă,
slăbirea autorităţii statului, afirmă autorul, nu trebuie privită ca o distrugere sau dizolvare a sa, ci ca
o slăbiciune a statului ca agent economic şi mai ales ca investitor: ”încrederea în mecanismele pieţei
şi credinţa că liberalismul economic este în măsură să rezolve toate problemele legate de
impreciziile pieţei fac ca misiunile statului să fie cantonate în funcţiuni de regulare. Statul este
deseori perceput ca un bun regulator, dar ca un rău investitor”.
În analiza mondializării/globalizării, autorul subliniază relaţia dintre statul naţional şi
organizaţiile financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială), ca fiind o relaţie distructivă pentru o
naţiune aflată în impas: ”Dictatura pieţelor financiare internaţionale este astfel încât orice stat, care
ia măsuri considerate inoportune de către financiarii internaţionali, este pedepsit printr-o scădere a
valorii monedei sale naţionale şi prin dificultăţi mai mari de acces la pieţele de capital”. Considerăm
că rolul organismelor financiare internaţionale trebuie să fie de susţinere a economiilor aflate în
impas şi nu de degradare şi îndatorare exagerată a acestora. Însă, realitatea ne demonstrează tocmai
contrariul.

35
Jacques Percebois, fost director al Centrului de Cercetări în Economie şi Drept de Energie (CBEDEN), Universitatea
Montpelier I, Franţa
36
Jacques Percebois, La mondialisation des activites energetiques: quells enjeux? în: “Liaison, Energie-Francophonie”,
nr. 50/2001
37
Idem, p. 15
38
Jacques Percebois, Op. cit., p. 16

15
 Analiza critică a autorului cu privire la mondializare/globalizare pune în evidenţă
neajunsurile pieţei şi ale liberalismului economic manifestate atât în domeniul coordonării activităţii
economice şi în domeniul social, cât şi în cel al inegalităţilor economice internaţionale, şi consideră
oportună “necesitatea unui stat regulator” şi chiar “emergenţa unui stat gestionar de riscuri noi”.
Prin urmare, autorul concepe mondializarea contemporană ca un proces de cooperare între state, iar
conducerea proceselor mondializării reprezintă demersul ce poate fi realizat prin organisme
coordonatoare interguvernamentale şi nu prin crearea de organisme împuternicite cu funcţii
suprastatale şi supranaţionale, care pun în discuţie suveranitatea şi frontierele statelor-naţiune.
Cunoscut profesor la Princeton Univesity din SUA, Harold James face parte din grupul de
economişti care concep globalizarea în acelaşi fel ca şi Banca Mondială. În studiul “Is
Liberalization Reversible?”, publicat în ciclul de “Probleme ale noului mileniu” de revista “Finanţe
şi Dezvoltare”, editată de Fondul Monetar Internaţional, concepe globalizarea ca un proces
integrator transnaţional sub presiunea căruia statul-naţiune se dizolvă: “[...] globalizarea a devenit o
expresie captivantă peste tot în lume. Statul-naţiune, forţa conducătoare a ultimelor două secole, se
dizolvă sub presiunea integrării transnaţionale”39. Trebuie să recunoaştem că oricine aude sau citeşte
despre statul naţional că îşi pierde entitatea şi se dizolvă încearcă un sentiment de nelinişte şi chiar
de îndoială, oricât de logică ar fi argumentaţia unei asemenea eventuale tendinţe. Neliniştea însă
este sporită şi de o altă consecinţă a globalizării: “În pofida multelor sale beneficii, globalizarea este
totuşi încă neaşezată, din care cauză cei mai ameninţaţi de ea pot încerca să dea ceasul înapoi” 40. Cu
alte cuvinte, autorul are în vedere faptul că marile avantaje pe care le generează globalizarea se
împart inegal şi inechitabil între state şi naţiuni.
Considerând comerţul mondial o componentă principală a globalizării, autorul apreciază că,
de-a lungul timpului, “comerţul liber a fost rar o cauză populară, istoria lui fiind plină de
dezamăgiri, chiar şi în ultimele cinci decenii, o perioadă de creştere remarcabilă a comerţului
mondial”. Aceste „dezamăgiri” nu sunt ale ţărilor în curs de dezvoltare, ci ale GATT-OMC, care a
întâmpinat mari greutăţi în programul liberalizării comerţului internaţional şi realizarea acordului
multilateral. Însă, poziţia GATT/OMC este poziţia ţărilor dezvoltate şi, înainte de toate, poziţia
SUA, ţara cea mai mare, cea mai dezvoltată economic şi tehnologic şi cea mai puternică pe frontul
competitiv, deci şi cea mai interesată în liberalizarea schimburilor internaţionale şi înfăptuirea
globalizării.
Cealaltă componentă esenţială a globalizării, în concepţia autorului, este liberalizarea
fluxurilor de capital, asupra cărora face o analiză critică dură: “mişcările libere ale capitalului
asociate în mintea publicului cu speculaţiile destabilizatoare şi cu subversarea importanţei

39
Harold James, Is Liberalization Reversible? (Este liberalizarea reversibilă?), “Finance and Development”, December,
1999, p. 11
40
Idem, p. 11

16
scopurilor politice naţionale, sunt şi mai puţin populare decât comerţul liber. Deşi ţările industriale
majore au început tentative de liberalizare a conturilor de capital încă din anii 1970, multe ţări ale
comunităţii europene n-au desăvârşit acest proces până în 1990” 41. Referindu-se la unii analişti ai
globalizării, care o prezintă ca un proces ireversibil, un drum cu sens unic spre viitor, autorul este de
părere că “o aserţiune sobră şi pesimistă ar fi mai realistă. Istoria este presărată cu exemple de
comunităţi internaţionale înalt dezvoltate şi integrate care s-au dezvoltat sub presiunea unor
evenimente neaşteptate. Momentul a fost pierdut, pendulul s-a mişcat în direcţie opusă, iar ceasul a
fost dat înapoi”42.
Un moment deosebit în gândirea lui Harold James despre evoluţia istorică a globalizării, îl
constituie perioada interbelică. Consecinţele războiului şi cele ale marii crizei din perioada 1929-
1933 au afectat pilonii fundamentali ai globalizării: libera circulaţie a mărfurilor, mişcarea
capitalului financiar şi migraţia populaţiei. În calea lor s-au ridicat bariere prohibitive şi politici
intervenţioniste naţionale, care au afectat atât evoluţia economiei mondiale, cât şi procesul de
globalizare.
Experienţele istorice care s-au succedat, apariţia Germaniei hitleriste şi a Rusiei staliniste,
precum şi efectele acestora asupra tuturor statelor, au reprezentat opusul liberalismului economic,
evoluând în contradicţie cu principiilor economiei de piaţă.
Însoţită pretutindeni de discuţii aprinse şi deseori contradictorii, actuala eră a globalizării are
adepţi înfocaţi, dar şi adversari puternici. Aceştia din urmă, în dezacord cu primii, susţin, în
principiu, că “statul naţiune şi mecanismul său de control sunt de natură să dea garanţie contra
ameninţărilor din economia mondială”. Răspunzând acestor păreri, autorul se întreabă semnificativ:
”Oare protecţia n-a fost şi nu este mai periculoasă şi distructivă decât ameninţarea?”. Esenţializând
gândirea lui Harold James despre procesul de globalizare, apreciem că în concepţia sa globalizarea
reprezintă:
a) integrare la scară mondială, având drept componente structurale: liberalizarea schimbului
de mărfuri şi servicii, a capitalului şi a circulaţiei oamenilor;
b) supuse acestei presiuni, statul-naţiune se dizolvă şi, odată cu el, suveranitatea naţională şi
frontierele istorice statale;
c) politicile de protecţie naţională a ţărilor şi naţiunilor sunt mai periculoase şi mai
distructive decât eventualele ameninţări ale globalizării;
d) globalizarea nu este un proces numai al zilelor noastre, ci a fost cunoscut şi în trecut, iar
în evoluţia sa istorică, ar exista două trepte: prima a avut loc în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, iar a doua se manifestă începând cu a doua jumătate a secolului al
XX-lea şi continuă până în prezent.
41
Harold James, Op. cit., p. 12
42
Idem, p. 13

17
 Responsabilul cu întocmirea ”Raportului dezvoltării mondiale 1999-2000: Intrarea în primul
secol” din cadrul Băncii Mondiale, Shahid Yusuf defineşte şi analizează globalizarea în relaţie
directă cu localizarea, oferind astfel un element de noutate în marele dialog contemporan despre
globalizare.
În analiza sa, autorul porneşte de la premisa că ”peisajul dezvoltării în debutul secolului XXI
va fi modelat de globalizare şi localizare”, două fenomene ce se derulează simultan, dar în direcţii
opuse. Astfel, globalizarea este abordată de către autor ca fiind ”integrarea ţărilor cu restul lumii”,
ce se manifestă ca forţă unificatoare pe plan mondial, în timp ce localizarea reprezintă tendinţa
”grupurilor locale spre mai multă autonomie”, sugerând astfel o acţiune internă a ţărilor spre
descentralizare.
Shahid Yusuf apreciază că, datorită evoluţiei spre care tind cele două procese, globalizarea
şi localizarea, au devenit două forţe puternice care ”oferă ţărilor sărace oportunităţi fără precedent
pentru creştere, dar care se pot dovedi şi destabilizatoare politic şi economic, în cazul când cadrul
instituţional nu este întărit. [...] răspunsul statelor-naţiune la aceste două forţe va determina dacă
veniturile în ţările sărace converg cu cele din ţările industriale şi dacă eforturile de înlăturare a
sărăciei sunt reuşite”43.
De fapt, apreciind că de reacţia statelor-naţiune la aceste două procese depinde înlăturarea
sărăciei, el aruncă toată vina decalajelor internaţionale şi greutatea înlăturării lor pe umerii ţărilor
sărace, ca şi cum ţările capitaliste dezvoltate, multe din ele mari puteri coloniale până în 1960, nu ar
avea nicio vină pentru existenţa acestor decalaje şi adâncirea lor în perioada postbelică şi, deci, nici
vreo responsabilitate morală şi materială pentru a contribui la înlăturarea lor. Globalizarea şi
localizarea sunt două forţe care modelează dezvoltarea în noul mileniu, însă fiecare are un conţinut
distinct şi influenţă diferită asupra dezvoltării.
Globalizarea este apreciată de autor ca fiind procesul de integrare a ţărilor la scară mondială,
care prezintă atât efecte pozitive, cât şi negative. Efectele pozitive se referă la faptul că ”integrează
pieţele bunurilor şi factorilor de producţie, iar principalul efect negativ este faptul că afectează, în
sensul degradării, mediul şi expune ţările la şocurile externe care pot precipita crizele financiare şi
economice.
Ambele efecte negative pe care le-a previzionat Shahid Yusuf, încă din anul 1999, se
manifestă la intensitate maximă în prezent, iar noi suntem martorii acestor evenimente. Ne punem
întrebarea dacă, întradevăr, procesul globalizării este direct răspunzător de producerea acestor
evenimente care ne afectează în sens negativ. Poate că satisfacerea nevoilor din ce în ce mai elevate
şi mai sofisticate, care necesită resurse pe măsură, ar putea fi unul din motivele declanşării actualei

43
Shahid Yusuf, The Changing Development Landscape, in „Finance and Development”, Decembrie 1999

18
crize mondiale sau poate că interesele unor grupuri din vârful piramidei au considerat oportună
declanşarea acesteia.
Shahid Yusuf consideră că elementele esenţiale ale globalizării sunt comerţul internaţional şi
investiţiile străine. Referindu-se la evoluţia comerţului internaţional şi la ritmul de creştere
înregistrat în perioada actuală, apreciază că „faza curentă a globalizării este de un ordin diferit, în
particular, din cauza unor fenomene ca: ponderea crescândă a exporturilor comercializabile,
înaintările în tehnologie, schimbările în compoziţia fluxurilor de capital, rolul mai mare al agenţiilor
internaţionale, al organizaţiilor nonguvernamentale (ONG-uri) şi al corporaţiilor transnaţionale”. În
acest context, el consideră că ”închiderea negocierilor comerciale în cadrul Rundei Uruguay în 1994
constituie o piatră unghiulară în procesul de liberalizare” şi implicit în progresul globalizării.
În ceea ce priveşte investiţiile străine directe, sunt considerate de autor o componentă
esenţială a globalizării, dar şi factor de accelerare a acesteia, deoarece ”multe ţări industriale, ca şi
în curs de dezvoltare au început să demonteze controalele asupra mişcării capitalului şi să adopte
politici de încurajare a investiţiilor străine directe”. În aceste condiţii, ”companiile au fost motivate
să-şi reorganizeze activitatea, ele au divizat lanţul valorii adăugate şi au stabilit facilităţi de
producţie pe diferite pieţe. Această proliferare a reţelei de producţie a permis firmelor să se
specializeze, să-şi focalizeze eforturile de cercetare şi, de asemenea, să ranforseze deschiderea
externă ca rezultat al liberalizării comerţului şi înlăturării barierelor din calea mobilităţii
capitalului”44.
Ultimul deceniu al secolului XX este apreciat de Shahid Yusuf ca fiind deceniul decolării
procesului globalizării. Schimbările care au contribuit la această decolare sunt apreciate de autor ca
fiind:
 schimbarea seismică de atitudine: ”globalizarea n-ar fi decolat dacă nu s-ar fi produs o
schimbare seismică în atitudini. Ţările lumii s-au mişcat spre economii bazate pe piaţă şi forme
democratice de guvernare, evenimentele decisive ale acestei tendinţe fiind căderea zidului
Berlinului în 1989 şi extinderea democraţiilor de la începutul anilor 1990. Această lărgire a
participării politice este alimentată de presiuni centrifugale în cadrul naţiunilor”.
 deceniul globalizării: ”anii 1990 pot fi numiţi, apreciază autor, decada globalizării”. El îşi
sprijină aprecierea pe următoarele fapte:
a) GATT-ul avea 102 membri în 1990, iar succesorul său, OMC, avea 134 de membri
începând cu anul 1999;

44
Shahid Yusuf, Op. cit., p. 15

19
 b) comerţul mondial de bunuri şi servicii a crescut într-un ritm dublu faţă de creşterea GDP 45
mondial în aceiaşi ani;
c) ponderea ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul internaţional a crescut între 1990 şi
1999 de la 23% la 29%;
d) toate formele de capital extern au circulat mai repede şi în dimensiuni mult mai mari
decât anterior.
Shahid Yusuf sintetizează deosebirile dintre globalizare şi localizare şi argumentează aceste
afirmaţii. Astfel, spre deosebire de globalizare, care ”forţează statul-naţiune să-şi concentreze
atenţia asupra problemelor supranaţionale şi circumscrierii preferinţelor sale în acest sens,
localizarea forţează statele să ia în considerare dinamicile subnaţionale şi să satisfacă revendicările
locale”, adică ”localizarea constă în cererea pentru autonomie şi vot politic exprimate de către
regiuni şi comunităţi”.
Cauzele care au condus la apariţia localizării, în concepţia autorului, sunt:46
a) ”insatisfacţia regiunilor şi comunităţilor faţă de abilitatea statului de a asigura
promisiunile de dezvoltare”;
b) ”creşterea forţei identităţii locale şi etnice, ambele fiind întărite prin educaţie, mai buna
comunicaţie şi creştere a concentrării populaţiei în urban”;
c) ”într-o lume în care globalizarea nivelează diferenţele culturale între state şi naţiuni,
apare dorinţa indivizilor şi comunităţilor umane de a adânci sentimentul apartenenţei la
un anume loc”;
d) ”ascuţirea competiţiei între unităţile subnaţionale într-un mediu deschis, combinată cu
nedorinţa comunităţilor mai bogate să-şi împartă resursele cu vecinii lor mai săraci”.
Adept înfocat al celor două tendinţe mondiale, globalizarea şi localizarea, autorul subliniază
că aceste procese generează importante avantaje, dar, în acelaşi timp, şi riscuri considerabile. În
opinia sa, cel mai important avantaj constă în capacitatea lor de a contribui la creşterea economică
rapidă şi durabilă a societăţii. Alocarea mai eficientă a resurselor, circulaţia liberă a cunoştinţelor,
mediul economic mai deschis şi competitiv, dar şi îmbunătăţirea managementului guvernării
reprezintă căile prin care globalizarea şi localizarea pot contribui la creşterea economică durabilă a
ţărilor. În ceea ce priveşte analiza riscurilor generate de cele două procese, autorul are în vedere în
cazul globalizării „posibilitatea unei mai mari expuneri la volatilitatea capitalului, cum este cazul
crizelor financiare”, iar în cazul localizării, „posibilitatea acesteia de a genera instabilitate

45
Defalotul PIB (în engleză GDP deflator) indice de preţ care măsoară variaţia preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor
cu destinaţie finală, nou creată într-o economie, într-o perioadă de timp determinată. Se calculează ca raport procentual
între PIB nominal din perioada curentă şi PIB din perioada curentă exprimat în preţuri constante.
46
Shahid Yusuf, Op. cit., p. 16

20
macroeconomică”. În ambele cazuri, evitarea riscurilor implică crearea unui sistem instituţional
puternic şi stabil la toate nivelurile dezvoltării social-economice.
Apărând pe scena dezbaterilor internaţionale într-o perioadă când nu se vorbea sau se vorbea
foarte puţin şi confuz despre globalizare, abordarea lui John Naisbitt 47 a surprins nu numai prin
puterea anticipativă a ideilor sale, cât şi prin capacitatea expunerii acestora de a incita la reflexie şi
de a deschide noi căi în gândirea teoretică a dezvoltării. Naisbitt este considerat primul autor
modern al conceptului de globalizare: ”globalizarea , apreciază unul din specialiştii Băncii
Mondiale, a intrat în discursul asupra dezvoltării la începutul anilor 1980, odată cu publicarea cărţii
lui John Naisbitt: ”Megatrends48”, iar părerile sale despre globalizare particularizează nu numai o
concepţie de mare rigoare ştiinţifică, dar şi o poziţie profund umană şi democratică.
Menţionăm că, în gândirea autorului despre viitorul omenirii modelabil de zece
megatendinţe49, doar una dintre acestea se referă explicit la globalizare, fiind intitulată: “De la
economia naţională la economia mondială”. Subliniem însă că, în pofida deselor referiri la
globalizare, numind-o ca atare sau prin termeni echivalenţi: economia mondială globală sau
integrare economică mondială, John Naisbitt nu s-a preocupat să formuleze o definiţie a acestui
proces.
În sensul său cel mai general, globalizarea este concepută de autor ca o tranziţie “de la
economia naţională la economia mondială”. Este vorba, mai concret, despre o megatendinţă a lumii
contemporane de “integrare economică mondială a ţărilor şi comunităţilor naţionale”, în care
economiile naţionale, ”în principiu independente, trec la situaţia de a fi o parte a unei economii
globale interdependente”50.
Economia mondială contemporană este concepută de autor ca “economie mondială globală”,
iar procesul globalizării reprezintă în concepţia sa o “transformare a planetei într-un sat global” 51.
Explicând această transformare la scară planetară, autorul invocă rolul-cheie jucat în acest proces de
două invenţii: avionul cu reacţie şi satelitul de telecomunicaţii: “[...] acum, subliniază autorul,
pentru prima dată, economia este cu adevărat globală, pentru că, pentru prima dată, informaţia se
difuzează instantaneu pe întreaga planetă”. De fapt, prin această apreciere se sugerează că actuala
revoluţie informaţională aduce după sine şi globalizarea.

47
John Naisbitt, specialist în prognoză economică şi socială, este preşedintele ”Grupului Naisbitt” din SUA, profilat pe
cercetări prospective şi consultaţii pentru marile corporaţii. Grupul publică trimestrial un Raport asupra evoluţiei celor
zece megatendinţe: ţine seminarii de trei ori pe an şi urmăreşte continuu 6000 de ziare locale din SUA: participă la
dezbaterile internaţionale despre viitorul omenirii.
48
Sharid Yusuf – The Changing Development Landscape. ”Finance and Development”, 1999, p. 15
49
Aceste megatendinţe sunt: 1) De la societatea industrială la societatea informaţională; 2) De la tehnologia forţată la
înalta tehnologie; 3) De la economia naţională la economia mondială; 4) De la perspectiva pe termen scurt la
perspectiva pe termen lung; 5) De la centralizare spre descentralizare; 6) De la ajutorul instituţional la autoajutoare; 7)
De la democraţie reprezentativă la democraţie participativă; 8) De la ierarhii către reţele; 9) Din nou către Sud şi 10) De
la opţiunea exclusivă la opţiunea multiplă.
50
John Naisbitt, Op, cit., p. 99
51
Idem, p. 101

21
 Aprecierea sintetică a globalizării ca proces de trecere “de la economia naţională la
economia mondială” şi transformarea acesteia din urmă în “economie mondială globală” sau în
“satul global planetar” este evidenţiată de autor prin numeroase idei concrete care întregesc
abordarea sa cu privire la globalizare. Astfel, autorul utilizează în mod frecvent conceptele:
“globalizarea economiilor naţionale”; “globalizarea industriei”; “modelul global al diviziunii
producţiei”; “investiţia globală”; “a gândi global”, “a gândi global şi a acţiona local” şi altele.
În analiza “globalizării industriei”, autorul afirmă că ţările dezvoltate ale lumii nu se mai pot
baza în prezent cu precădere pe industrie: “constatăm faptul că toate ţările dezvoltate din lume se
dezindustrializează vrând-nevrând, activitatea lor industrială se reduce. Ratele lor de creştere
evidenţiază acest aspect”. Exemplificându-şi teoria, autorul evidenţiază că, în actualele condiţii,
când “naţiunile de pe Pământ se îndreaptă către o economie globală, suntem profund antrenaţi într-
un proces de redistribuire globală a muncii şi a producţiei: Spania şi Brazilia înlocuiesc Japonia şi
Suedia în construcţia de nave; Statele Unite cedează statelor din lumea a treia producţia de
îmbrăcăminte, oţel şi automobile”. Ceea ce este interesant în abordarea lui Naisbitt, este faptul că îi
critica pe “oamenii de afaceri americani pentru lipsa de previziuni şi pentru graba cu care
urmăresc profituri imediate”52, subliniind că, în condiţiile economiei globale “trebuie să renunţăm
la vechile sarcini industriale şi să ne îngrijim de sarcinile viitorului”. Vechile sarcini înseamnă
industriile energo şi materiofage, poluante şi cu forţă de muncă costisitoare, iar noile sarcini
înseamnă dezvoltarea industriei informaţionale şi a cunoaşterii – noile forţe de progres ale
viitorului.
Este oportun să evidenţiem critica adusă oamenilor de afaceri care urmăresc doar profitul
imediat, pe care autorul o aduce în discuţie, şi să o punem în relaţie cu recesiunea economică
mondială actuală, care după părerea noastră este o consecinţă a acestui tip de abordare a afacerilor.
Analizând relaţia dintre economia globală şi investiţiile globale, autorul apreciază că “în
situaţia unei economii cu adevărat mondiale, există mari posibilităţi de a munci şi de a investi în
orice alt teritoriu”. În cadrul acestei analize, autorul pune în discuţie două aspecte: mondializarea
industriei de automobile ca rezultat al investiţiilor globale şi investiţiile străine în economia SUA:53
Industria de automobile s-a globalizat sub influenţa investiţiilor marilor companii
transnaţionale făcute în străinătate, pe baza unor aranjamente colective în investiţii comune.
Exemple ilustrative invocate de autor în acest sens sunt:
(1) firmele franceze constructoare de maşini: Renault s-a înţeles cu firma Volvo să-i
cumpere 10% din acţiuni în producerea de autoturisme. Totodată, Renault şi-a sporit investiţiile la
American Motors de la 5 la 46% din acţiuni, iar în anul 1998 Peugeot şi Chrysler s-au înţeles să
construiască o sucursală în SUA;
52
John Naisbitt, Op, cit., p. 103
53
Idem, p. 115

22
 (2) firmele japoneze: Honda s-a înţeles cu B.L.Ltd (fosta British Leyland) să producă
automobile Honda în Anglia; Nissan, cu 37% din acţiunile firmei spaniole Motors Iberica, a făcut
un aranjament investiţional cu Alfa-Romeo pentru a produce 60.000 de automobile în Italia; Toyota
împreună cu General Motors, cea mai mare companie americană de profil, au creat întreprinderi
comune de producere a automobilelor cu capacitate mică a rezervorului în California;
(3) firmele din SUA: Compania Ford creează un automobil mondial, Ford Escort, asamblat
în Statele Unite, Marea Britanie şi Germania, cu piese produse în Spania, Marea Britanie, Japonia şi
Brazilia; model “J” al firmei General Motors este asamblat în SUA, Canada, Australia, Brazilia şi
Africa de Sud.
(4) firmele germane: Volkswagen produce motoare de automobile pentru Dodge
Omni/Horizont.
Aşadar, autorul evidenţiază faptul că mondializarea industriei de automobile este inevitabilă
şi că în perspectivă va urma o concentrare puternică a acestora, reducându-se numărul firmelor la 7-
8 mari companii sau alianţe de companii, din care nu vor lipsi: Volkswagen, Nissan, Toyota şi
General Motors.
Situaţia economie mondiale actuale este dovada de netăgăduit a acestor previziuni.
Investiţiile străine au devenit una dintre marile tentaţii în Statele Unite ale Americii. În
primul rând, autorul evidenţiază faptul că după anul 1970, “Statele Unite au devenit o adevărată
Mecca pentru investitorii europeni. Cei mai mari investitori în America nu provin din Orientul
Mijlociu, ci din Olanda, Anglia, Canada, Germania, Elveţia, Japonia şi Franţa. Proprietatea străină
va continua să crească în Statele Unite, iar americanii vor învăţa să accepte şi chiar să salute acest
fapt”54. De asemenea, la începutul anilor ´80, subliniază autorul, “japonezii controlau, ei singuri, în
întregime sau în parte, circa 225 de companii din industria prelucrătoare a Statelor Unite (în 2100
de localităţi), cu operaţii în patruzeci şi două de state ale federaţiei şi cu o forţă de muncă totalizând
100.000 de salariaţi”55. În acelaşi timp, marile firme japoneze deveneau, la începutul anului 1981,
membri ai bursei din New York.
Ceea ce este surprinzător pentru noi, este faptul că Naisbitt considera că „o cale de atac a
globalizării este sistemul bancar”. Analizând mai profund această afirmaţie, nu putem să nu
constatăm că realitatea actuală demonstrează justeţea analizelor, a previziunilor şi afirmaţiilor
autorului.
Gândirea şi exemplele concrete ale lui John Naisbitt despre globalizare sunt structurate şi
analizate prin prisma a trei idei importante: localizarea, cultura şi pacea:
a) referindu-se la conceperea globalizării simultan cu procesul localizării, idee pe care o
vom regăsi la mulţi cercetători, el afirmă că „în noua epocă economică toate ţările de pe mapamond
54
John Naisbitt, Op, cit., p. 117
55
Idem, p. 118

23
devin tot mai interdependente, în ciuda faptului că în fiecare ţară în parte, comportamentul local
denotă o tot mai mare independenţă faţă de guvernele proprii centralizate. De aici şi expresia a
gândi global, a acţiona local.”
b) în ceea ce priveşte abordarea culturală a globalizării,  autorul apreciază că “globalizarea
va fi însoţită de o renaştere în domeniul afirmării culturale şi a limbii”. În felul acesta, John Naisbitt
readuce în discuţie o problemă mult discutată anterior, încă din anii 1920, despre viitorul naţiunilor,
culturilor şi limbilor, în sensul că se prevedea şocanta perspectivă a formării unei singure lumi şi a
unei singure limbi.
c) a treia idee se referă la pacea mondială prin intermediul comerţului mondial: “în loc să ne
opunem interdependenţei economice crescânde, ar trebui s-o îmbrăţişăm din toată inima. După
părerea mea, subliniază autorul, interdependenţa constituie marea speranţă de pace. Dacă devenim
suficient de interdependenţi din punct de vedere economic, este foarte probabil că nu ne vom
bombarda unii pe alţii pentru a ne şterge de pe faţa pământului”56.

Alvin Tőffler este apreciat în literatura de specialitate ca fiind unul dintre cei mai valoroşi
viitorologi, datorită analizelor şi previziunilor de mare valoare pe care le-a enunţat şi publicat. El
apreciază globalizarea ca fiind „sistemul mondial fără frontiere naţionale al secolului XX”.
Folosind rar termenul de globalizare, Alvin Tőffler se referă însă la acest proces în repetate
rânduri, folosind termeni cu valoare echivalentă: “sistem global”, “globalism”, “reţea globală”, “o
nouă ordine globală”, “sistem mondial globalizat”, “interdependenţe internaţionale hiperconexate”,
“mondializarea producţiei” etc. El se referă la globalizare sub diverse aspecte, dar îl apreciază ca
fiind un fenomen generat de şocul viitorului şi provocat de “al treilea val”, altfel spus, de actuala
revoluţie informaţională. Cu toate că au un caracter fragmentar în lucrările sale, aceste referiri au o
cotă înaltă de relevanţă pentru înţelegerea globalizării.
Prima idee care aduce în discuţie conceptul de globalizare este sintagma “sistemul global al
secolului XXI”. Astfel, autorul afirmă că „puţine cuvinte sunt astăzi aruncate cu mai multă largheţe
decât termenul globalizare. Nu există un politician, înalt funcţionar ONU sau editorial de presă, care
să nu fie pregătit a ne cuvânta despre sistemul globalizării. Însă acest sistem nu este ceea ce-şi
imaginează marea majoritate a oamenilor. A-l înţelege cum era ieri, nu cum se transformă cu
repeziciune, până şi cele mai bune strategii pot declanşa contrariul. De aceea, gândirea strategică a
secolului XXI trebuie să înceapă cu o hartă a sistemului global de mâine”57.
Alvin Tőffler critică ideea conform căreia apariţia noului sistem global coincide cu sfârşitul
războiului rece: “Sfârşitul războiului rece continuă să aibă importanţă asupra sistemului global. Însă
schimbările generate de destrămarea Uniunii Sovietice sunt secundare şi, de fapt, sistemul global ar
56
John Naisbitt, Op, cit., p. 126
57
Alvin Tőffler, Război şi antirăzboi, Ed. Antet, Bucureşti, 1995, p. 178

24
fi fost actualmente cuprins de răscoliri revoluţionare chiar şi dacă zidul Berlinului nu s-ar fi prăbuşit
şi Uniunea Sovietică ar fi existat în continuare” 58. Autorul consideră că forţele care impun “sistemul
global al secolului XXI” şi-au făcut simţită prezenţa datorită revoluţiei informaţionale şi ca urmare
a noului sistem de creare a bogăţiei implicat de această revoluţie, adică de al treilea val de schimbări
în istoria omenirii.
Într-o exprimare mai concretă, folosind direct termenul de globalizare, Alvin Tőffler
apreciază că aceasta este facilitată de revoluţia informaţională şi cerută de noul sistem de creare a
bogăţiei: “odată ce mijloacele de răspândire a informaţiilor încercuiesc Pământul facilitând
globalizarea cerută de noul sistem de creare a bogăţiei, devine tot mai greu să se reţină informaţiile
concrete în limita graniţelor naţionale” 59. Conţinutul globalizării cuprinde, în concepţia autorului, o
succesiune de elemente, care de fapt reprezintă aspectele definitorii ale existenţei umane:
economicul, politicul, cultura etc.
A. Globalizarea constituie, în sine, un nou sistem de creare a bogăţiei. “Noul sistem de a
face avuţie constă dintr-o reţea globală, în expansiune, de pieţe, bănci, centre de producţie şi
laboratoare, în comunicare instantanee unele cu altele, schimbând încontinuu enorme şi mereu
crescânde fluxuri de date, informaţii şi cunoştinţe” 60. Astfel, acest nou sistem constituie “economia
rapidă de mâine, noua maşină de creat avere, accelerativă şi sursă de progres economic. Ca atare, ea
este şi sursa unor mari cantităţi de putere. A fi decuplat de ea înseamnă să fii exclus din viitor”.
Analizând evoluţia aderării ţărilor la noul sistem de creare a bogăţiei implicat de globalizare,
autorul evidenţiază o tendinţă contrarie la scară planetară. Pe de o parte, este vorba de ţările
dezvoltate ale lumii, care, traversând deja revoluţia informaţională, se cuplează rapid la noul sistem
de creare a bogăţiei, în timp ce ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare sunt decuplate de la
acest sistem şi excluse astfel de la viitor. Autorul consideră că „aceste ţări, zăcând într-o adevărată
lentoare în mişcarea lor spre viitor, vor trebui să-şi accelereze răspunsurile neurale sau să piardă
contracte şi investiţii dacă nu să abandoneze complet cursa”61.
B. Globalizarea presupune “mondializarea producţiei”. „În ultimii 25 de ani”, afirma
autorul la începutul anilor ´80, „am fost martorii unei extraordinare mondializări a producţiei,
bazate nu numai pe exportul de materii prime sau de produse finite manufacturate dintr-o ţară în
alta, ci şi pe organizarea producţiei în afara hotarelor naţionale”62. Considerată una dintre forţele
noi, cele mai puternice, ale viitorului, mondializarea producţiei este indusă concret de corporaţia
transnaţională care-şi extinde activitatea la scara globalului. “O corporaţie transnaţională poate să-şi
desfăşoare cercetările într-o ţară, să fabrice componente în alta, să le asambleze într-o a treia, să
58
Alvin Tőffler, op. cit., p. 196
59
Alvin Tőffler, Power Shift (Puterea în mişcare), Ed. Antet, Bucureşti, 1995, p. 226
60
Idem, p. 296
61
Idem
62
Alvin Tőffler – Al treilea val, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p. 233

25
vândă produsele finite într-o a patra, să-şi depună surplusuri de fond într-o a cincea şi aşa mai
departe”63. Tőffler consideră corporaţii transnaţionale ca fiind adevărate imperii industriale
planetare deasupra cărora soarele nu apune niciodată, ele „reprezintă un nou factor crucial în
sistemul mondial şi o sfidare la adresa statului naţional”. Aducând ca exemplu cele mai mari
corporaţii transnaţionale ale anilor ’80, autorul atrage atenţia că, în cazul acestora, “loialitatea
naţională trece repede pe planul al doilea, atunci când se ivesc în alte părţi prilejuri pentru o afacere
mai bună, astfel încât firmele transnaţionale transferă locurile de muncă dintr-o ţară în alta, se
sustrag legilor privitoare la protecţia mediului şi dau naştere la rivalităţi între ţările-gazdă”64.
C. Globalizarea transformă interdependenţele internaţionale dintre ţări în interdependenţe
hiperconexiuni. Această componentă a globalizării nu cuprinde în mod egal ţările, iar faptul că
“înţelepciunea convenţională continuă să spună că naţiunile lumii devin tot mai interdependente”
este apreciat de autor ca fiind valabilă doar pentru unele ţări care “sunt hipoconectate la restul lumii,
în vreme ce altele sunt, dacă se poate spune aşa, hiperconectate”65. Realizând o analiză comparativă
a relaţiilor internaţionale, autorul stabileşte următoarele niveluri ale evoluţiei:66
a) statele primului val, adică al revoluţiei agrare, “rămân în mod tipic la un nivel scăzut pe
scara interdependenţei sau a conectivităţii”;
b) ţările din al doilea val, cel al revoluţiei industriale, “sunt în general moderat
interdependente”;
c) statele celui de-al treilea val “sileşte ţările high-tech să se îndrepte spre
hiperconectivitate”.
Globalizarea obligă ţările să abandoneze o parte din suveranitatea lor naţională. Această
abandonare reprezintă nu o simplă implicaţie, ci o veritabilă transformare, poate una dintre cele mai
importante ale globalizării. În gândirea autorului, transformarea are caracter obiectiv, premisa ei
constituind-o noile raporturi dintre economiile naţionale create de revoluţia informaţională, “odată
ce sunt transformate de către al treilea val, economiile naţionale se văd obligate să abandoneze o
parte din suveranitate şi să accepte intruziunile economice şi culturale reciproce crescânde”.67.
D. Dislocarea naţiunii constituie o altă implicaţie a globalizării. Alvin Tőffler înţelege prin
acest concept faptul că naţiunile se află concomitent sub acţiunea a două forţe contrarii: pe de o
parte, ele sunt nevoite să se integreze pe plan mondial, creând un sistem global fără frontiere
naţionale, iar pe de altă parte, ele sunt nevoite să se descentralizeze în grupări regionale şi
subnaţionale. “Într-o vreme când febra naţionalismului bântui cu furie pe atâtea meridiane ale
planetei… în lumea dezvoltată din punct de vedere tehnologic se petrece un lucru ciudat: nu numai
63
Idem
64
Alvin Tőffler – Op. cit., p. 284
65
Alvin Tőffler – Război şi antirăzboi, Ed. Antet, Bucureşti, 1995
66
Alvin Tőffler – Op. cit., p. 184
67
Alvin Tőffler, Al treilea val, Ed. Antet şi Lucman, Bucureşti, 2002, p. 167

26
că nu apar naţiuni noi, ci şi cele vechi sunt în pericol. Pericolul vine din faptul că, pe măsură ce
creşte vuietul celui de al treilea val, statul naţional – unitate politică cheie a celui de al doilea val -
este supus la presiuni violente venite din direcţii opuse. Unele forţe acţionează în direcţia
transferării puterii politice în jos, dinspre statul naţional spre regiuni şi grupuri subnaţionale, altele
caută, în acelaşi timp, să deplaseze puterea în sus, de la naţiune spre organisme şi organizaţii
internaţionale”.68
Analizând aceste două tendinţe, autorul apreciază că acţiunea lor combinată duce la
fragmentarea naţiunilor avansate din punct de vedere tehnologic în unităţi mai mici şi mai
puternice.
Dacă facem o analiză a abordărilor conceptului de globalizare în accepţiunea lui Alvin
Tőffler, putem aprecia că:
a) globalizarea este un proces obiectiv generat de cel de-al treilea val, care cuprinde inegal
ţările, cele dezvoltate fiind avantajate de acest proces;
b) globalizarea presupune mondializarea producţiei şi un nou sistem de creare a bogăţiei;
c) globalizarea implică degradarea suveranităţii naţionale, permeabilitatea frontierelor
naţionale şi dislocarea naţiunii, ca urmare a transferului de competenţă: unele de la
naţional la organismele internaţionale şi altele de la centrul naţional în jos, la subunităţile
naţionale: regionale şi locale.
Una din lucrările cele mai relevante privind teoria globalizării, privită prin prisma
evenimentelor istorice, se înscrie cea editată sub coordonarea lui G. Barraclough: „The Times Atlas
of World History”69. În opinia autorului, la mijlocul secolului XX s-a încheiat perioada de dominaţie
europeană, omenirea intrând în ceea ce el numeşte „vârsta civilizaţiei globale”. Factorii care au
condus la această etapă nouă au fost cu precădere de natură economică, şi mai puţin de ordin politic
sau cultural. Barraclough apreciază că civilizaţia globală nu este un produs al confruntării
superputerilor şi nici al apariţiei acelei conştiinţe comune asupra mediului ambiant. Cu atât mai
puţin al comercializării hamburgerilor sau a răspândiri muzicii pop. Evenimentele centrale care au
marcat noua etapă de dezvoltare a omenirii au fost înfiinţarea Uniunii Europene, afirmarea Japoniei
ca mare putere industrială şi confruntarea dintre naţiunile bogate şi sărace. La această modificare nu
s-a ajuns dintr-o dată, ci în spatele acestei evoluţii se află un şir lung de transformări tehnice şi
tehnologice care au făcută posibilă crearea reţelelor de comunicaţii, a reţelelor de transport aerian
care au redus enorm timpul de parcurgere a marilor distanţe, într-un cuvânt a noilor tehnici şi
tehnologii. Analizând toate aceste realizări, se evidenţiază faptul că vehiculul economic principal
care a condus la globalizare a fost capitalismul, deoarece el a creat cadrul necesar efectuării

68
Alvin Tőffler, Al treilea val, pp. 422-423
69
Barraclough G. (coord.), The Times Atlas of World History, Times, London, 1978, p. 152

27
schimburilor economice de-a lungul tuturor meridianelor şi a desăvârşit procesul formării pieţei
mondiale.
Considerăm că abordarea lui G. Barraclough este realistă şi obiectivă. Oricât de importanţi
ar fi factorii politici, culturali, ecologici etc., totuşi aspectele economice sunt cele care predomină,
fiind esenţiale pentru evoluţia procesului de globalizare.
Abordarea culturală a globalizării este mai puţin pragmatică la unii cercetători. De exemplu,
în lucrarea „Global Dreams”70, R. Barnet şi J. Cavanagh, referindu-se tangenţial la „civilizaţie
globală”, consideră că aceasta reprezintă de fapt un fel de „bazar cultural mondializat”. Ei consideră
că mai realist ar fi să vorbim despre „un centru comercial global” (global shopping mall), generat de
procesul mondializării capitalului.
Globalizarea economică a fost întotdeauna mai avansată decât cea culturală, deşi, după
părerea noastră, globalizarea culturală a contribuit mai degrabă la înţelegerea valorilor comune ale
planetei, decât la servirea intereselor materiale limitate. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de
faptul că globalizarea culturală nu are un caracter ordonat, ci, aşa cum menţionează şi alţi autori, o
formă haotică, nefiind conectată la componente ce pot fi unificate sau centralizate.
Transformările economice şi sociale care s-au succedat cu viteză în ultimii 20 de ani au fost
atât de profunde, încât un economist sau sociolog care şi-ar fi propus realizarea unui studiu despre
globalizare, s-ar fi văzut nevoit să depăşească obstacole considerabile. În prezent, acest subiect
tinde să ocupe primul loc pe agenda de lucru a cercetătorilor economişti, fără a putea spune că a
devenit o temă comună. Interesant este faptul că, la fel cum postmodernismul sau
postindustrializarea au reprezentat conceptele aflate la modă în anii '70, globalizarea pare a fi
devenit conceptul cheie al anilor '90 şi a începutului secolului XXI, care ne permite să înţelegem
mai bine evoluţia şi coordonatele omenirii în noul mileniu. Într-adevăr, controversele apărute pe
marginea acestui conceptului de globalizare au dovedit că, în cazul de faţă, nu se mai pune
problema adaptării vechilor teorii funcţionaliste la realităţile lumii contemporane, ci trebuie găsite
argumentele în favoarea acestui fenomen aflat în plină desfăşurare.
În opinia mea, globalizarea este un proces integrator care se manifestă cu precădere în
economie, propagându-se apoi şi în celelalte domenii. Trendul crescător fără precedent al
tehnologilor moderne şi al comunicaţiilor permite acestui proces să se manifeste, cu o amploare
nemaiîntâlnită, în toate colţurile lumii.
Consider că globalizarea reprezintă actualul curent de gândire economică care, ca şi
curentele anterioare de gândire, are susţinători şi opozanţi. Corporaţiile transnaţionale, fluxurile de
investiţii străine directe, fluxurile de capital, fluxurile comerciale, precum şi mobilitatea capitalului
uman reprezintă modalităţile de manifestare ale globalizării.

70
Barnet, R., Cavanagh, J., Global Dreams, Simon and Schuster, New York, 1991, p. 43

28
 Ceea ce mă contrariază cel mai mult cu privire la actuala eră a globalizării este faptul că
acest proces a generat, la intervale scurte de timp, numeroase crize, iar aceste crize se manifestă cu
o intensitate din ce în ce mai profundă şi ne afectează, în egală măsură, pe toţi.

1.3. Globalizarea economică şi reforma economică

Abordarea economică a globalizării are o importanţă majoră, fiind una din cele mai
importante cauze şi forţa motrice a procesului şi evoluţiei acestui fenomen în celelalte domenii.
Însă, nu trebuie să limităm globalizarea strict la procesele economice, deoarece fenomenul în sine
reprezintă mult mai mult decât integrarea sporită a economiei mondiale şi liberalizarea acesteia.
Unii autori consideră că „globalizarea este un proces abstract” 71, deoarece nu reflectă un
fenomen concret care să poată fi pus în evidenţă plecând de la anumite dimensiuni uşor
identificabile prin unităţi de măsură concrete. Eu consider că globalizarea este un fenomen
complex, dar nu abstract, care se bazează pe schimbări majore în viaţa economică, politică şi social-
culturală, iar aceste schimbări sunt rezultatul realităţilor din zilele noastre, care nu mai pot fi
încadrate şi cuantificate cu aceiaşi termeni ai vechilor tipare ale evoluţiei istorice.
Orice concept, fenomen sau proces se delimitează şi se defineşte plecând de la anumite
caracteristici ale acestuia. Astfel, în literatura de specialitate sunt prezentate mai multe accepţiuni
ale globalizării economice, iar noi le vom prezenta pe ale noastre:
 globalizarea economică reprezintă o nouă eră a concurenţei globale;72
 libera circulaţie a capitalului, astfel încât agenţii economici din întreaga lume au
posibilitatea să-şi investească banii oriunde doresc; interdependenţă într-o economie globală;73
 regim comercial în care tendinţa spre integrare şi presiunea competitivităţii a dat naştere
la megapieţe;74
 creşterea importanţei exporturilor în cadrul economiilor naţionale;75
 globalizarea economiei reprezintă elementul cheie, rezultanta revoluţiei tehnologice
actuale, ireversibilă prin consecinţele în planul economiei muncii şi promovării intensive a
capitalului.76
Apreciem că globalizarea economică reprezintă: posibilitatea oricărui agent economic de a
produce oriunde în lume, în special în locaţiile în care va obţine eficienţă maximă; posibilitatea de a
71
Postelnicu, G., Postelnicu, C., Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 59
72
Bernard, R., Cavanagh, J., Global Dreams, Imperial Corporations and New World Order, Simon & Schuster, New
York, 1994
73
Coble, V., The Diminished Nation – State: A Story in the Loss of Economic Power, Deadalus, 124/2, 1995, pp. 23-34
74
Blonk, S., The United State and the Eve of the 21st Century, Global Business Policy Council, nr 7/1994
75
Bairoch, P., Globalization Myths and Realities: One Century of External Trade and Foreign Investments, în
Postelnicu, G., Postelnicu, C., Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pp. 60-61
76
Rodrik, D., Sense and Nonsense in the Globalization Debate, Foreign Policy, 107/1997, p. 19

29
investi oriunde şi oricât fără restricţii; libera circulaţie a mărfurilor astfel încât consumatorii să
poată avea acces la tot ceea ce îşi doresc; accentuarea competitivităţii având ca rezultat creşterea
calităţii; şi nu în ultimul rând, libera circulaţie a persoanei. Nu putem discuta despre globalizarea
economiei fără a face referite la avansul tehnologiei, circulaţia informaţiilor, inovare, corporaţii
multinaţionale şi investiţii străine directe, care considerăm noi, reprezintă principalii piloni ai
globalizării. Importanţa globalizării economice în noua eră a globalizării este stimulată de
fluxurile ,din ce în ce mai consistente, de bunuri, capital şi servicii la nivel internaţional, precum şi
de scăderea costurilor de transport şi comunicaţii, dar şi de colapsul economiilor de comandă.
În prezent, progresul rapid înregistrat în domeniul informaticii şi al tehnologiilor
informatice a redus timpul necesar acoperirii unor distanţe geografice, mărind astfel capacitatea
indivizilor şi firmelor de a intra în contact şi a pune în practică tranzacţii la scară mondială. Creşterea
productivităţii în sectorul informatic, începând cu anul 1973 şi până în prezent, este apreciată ca fiind
mai pronunţată în statele aparţinând OECD, adică de cinci ori mai mare decât productivitatea
globală. Statisticile evidenţiază că, acest sector a asigurat peste o treime din creşterea
economică înregistrată de Statele Unite ale Americii.
Progresul tehnic a permis creşterea considerabilă a gamelor de produse, precum şi
posibilităţile de localizare a producţiei. De asemenea, a extins universul bunurilor şi serviciilor care
fac acum obiectul comerţului internaţional. Înainte de revoluţia industrială, comerţul internaţional
era limitat la produse de greutate mică şi valoare ridicată precum mirodenii, aur şi ţesături. În
prezent, căile ferate, navele portcontainere şi conductele au antrenat o dezvoltare fără precedent a
comerţului cu produse en gross.
Reducerea costurilor de transport şi a telecomunicaţiilor a favorizat comerţul cu numeroase
servicii noi, cum ar fi cele turistice şi mai ales cele financiare. Se remarcă, de asemenea, comerţul
electronic prin Internet, care reprezintă aspectul cel mai recent al apariţiei unei economii globale,
în care partenerii situaţi la mari distanţe pot obţine avantaje reciproce, fără să-şi compromită
obiectivele economice proprii.
Liberalizarea comerţului şi a investiţiilor a permis exploatarea noilor tehnologii pe o piaţă
globală, iar numeroase ţări au evoluat spre o dependenţă mai mare pe pieţele internaţionale.
Recomandările făcute mai întâi de GATT şi mai apoi de OMC a Comerţului au permis, de-a
lungul anilor, realizarea unui important progres în reducerea, chiar eliminarea unor obstacole
comerciale ca urmare a încheierii cu succes a negocierilor multilaterale. După Runda Uruguay,
sectorul textilelor şi confecţiilor, precum şi agricultura au fost integrate în cadrul multilateral şi
fac obiectul unor liberalizări progresive. Astfel, au fost introduse noi reglementări în sectorul
serviciilor, prin intermediul cărora această piaţă specifică va dobândi o deschidere şi mai mare.

30
 Specialiştii consideră că este destul de dificilă evaluarea cu precizie a contribuţiei
economiei globale şi a rezultatelor unei runde de negocieri. Dificultăţi inerente apar ori de câte ori
încercăm să punem în practică anumite metode de măsurare aflate sub influenţa a numeroşi factori. 77
Cu toate acestea, unele estimări realizare prin simulare pe calculator au pus în evidenţă faptul că
măsurile de liberalizare a comerţului adoptate în cadrul Rundei Uruguay permite creşterea
produsului intern brut mondial în proporţie de 1% pe an, ceea ce poate să însemne, în sumă
absolută, între 200 şi 500 miliarde de dolari. Numai efectul liberalizării comerţului cu produse
agricole a reprezentat între 10% şi 30% din câştig.78
Reducerea obstacolelor în calea comerţului mondial a permis corporaţiilor multinaţionale
să-şi globalizeze structura producţiei, investind din ce în ce mai mult în străinătate. Pe plan
tehnologic, intensificarea fluxurilor de informaţii a făcut şi mai uşor exportul de bunuri şi servicii,
ceea ce a influenţat profund decizia de a implanta în străinătate diverse unităţi de producţie,
păstrându-şi, totodată, identitatea lor juridică. Astfel, corporaţiile au încredinţat o parte din
procesele de producţie filialelor amplasate peste tot pe mapamond, ceea ce a generat intense
schimburi de tehnologie, capitalului şi au generat noi competenţe manageriale la scară planetară. În
prezent, numărul produselor care pot fi fabricate la un nivel înalt de competitivitate pe plan
naţional s-a diminuat simţitor. De exemplu, putem evidenţia cazul unui model de automobil fabricat
de o mare firmă constructoare de maşini din Statele Unite ale Americii, la care îşi aduc
contribuţia, în diferite stadii de producţie şi comercializare, nu mai puţin de nouă ţări, astfel: 30%
din valoarea lui revine Coreei de Sud pentru montaj, 17% Japoniei pentru diferite componente şi
tehnologii avansate, 7% Germaniei pentru concepţie, 4% Taiwanului şi Singapore pentru diverse
piese minore, 2% Marii Britanii pentru publicitate şi comercializare şi 1% Irlandei pentru alte
operaţiuni. Aceasta înseamnă că numai 39% din valoarea autoturismului „american” revine
contribuţiei diferitelor firme situate pe teritoriul SUA.79
Potrivit altor estimări, comerţul cu componente şi piese detaşabile a crescut în ultimele
două decenii mult mai repede decât comerţul mondial cu produse finite, ceea ce evidenţiază mai
pregnant interdependenţa din ce în ce mai accentuată dintre ţări, bazată pe producţia şi comerţul
internaţional. Aceeaşi evoluţie este valabilă şi pentru comerţul cu servicii, care prezintă caracteristici
similare. 80
Din aprecierile anterioare putem desprinde unele caracteristici majore ale globalizării
economice din ultima perioadă:
1. tranziţia de la internaţionalizarea capitalului la globalizarea sau transnaţionalizarea lui.

77
Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, M., Globalizarea. Mit şi realitate, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 324
78
FMI, Perspectives de l’economie mondiale. Mondialisation – enjeux et defis, Washington D.C., 1997
79
David, D., Dossier on Globalization, The Courier, nr. 164/1997
80
Yeats, A., Just How Bigi s Global Production Sharing, document de lucru al Băncii Mondiale, nr. 1871/1998

31
 Deşi comerţul mondial a jucat un rol important în acest proces, factorul decisiv l-a
constituit globalizarea producţiei şi a sistemelor productive care au permis globalizarea
proprietăţii asupra capitalului. Astfel, s-au înregistrat creşteri fără precedent ale
fluxurilor de ISD, în timp ce comerţul mondial şi produsul intern brut mondial, prezintă
creşteri mai puţin semnificative;
2. globalizarea producţiei nu a însemnat numai o expansiune a capitalului naţional, ci şi o
extindere a controlului asupra economiei globale aflate în formare, ca urmare a creşterii
impresionante a volumului valoric al activelor amplasate pe teritoriul altor ţări. Asistăm,
astfel, la restructurarea capitalului la nivel global, concomitent cu continuarea procesului
de concentrare a lui la nivelul statelor puternic industrializate;
3. globalizarea a accentuat mobilitatea capitalului prin crearea unei imense reţele de
producţie şi distribuţie, în cadrul căreia puterea de decizie se găseşte în întregime în
mâna corporaţiilor multinaţionale. În acelaşi timp, dispersarea globală a capitalului, a
modalităţilor de producţie şi distribuţie, a condus la modificarea mecanismului de
acumulare a capitalului, care a căpătat caracteristici noi, rezultate din evoluţia economiei
mondiale în ansamblul ei;
4. creşterea fluxurilor investiţiilor directe a fost însoţită de integrarea globală a sistemelor
productive, caracterizate prin expansiunea comerţului intrafirmă cu produse intermediare
sau aflate în regim de subcontractare, licenţă, franciză, joint ventures;
5. în ultimul timp, unele state aflate în curs de dezvoltare au devenit ele însele
investitoare în străinătate, ceea ce înseamnă că firmele multinaţionale din această parte
a lumii, aflate în formare şi consolidare, au devenit parte integrantă şi activă a procesului
de globalizare;
6. pe fondul desfăşurării acestor procese, se remarcă o creştere semnificativă a volumului
schimburilor valutare şi al tranzacţiilor bursiere cu titluri de valori. Aceasta evidenţiază
faptul că, în ultimul timp, capitalul financiar transnaţional a devenit partea cea mai
activă a capitalului mondial, având un rol central în procesul globalizării.
Analiza acestor caracteristici ne îndreptăţeşte să afirmăm că, în prezent, ne aflăm în faţa unor
transformări profunde ale procesului globalizării economice, care fac din ea o „ megatendinţă”.
Cu toate acestea, unii cercetători consideră că ultimele decenii nu au adus ceva nou sau semnificativ
faţă de ceea ce ştiau din experienţa acumulată de-a lungul anilor. De exemplu, se reaminteşte în
acest context faptul că, în anul 1990 numai 15% din producţia industrială a lumii provenea din
filialele multinaţionalelor amplasate în străinătate, restul reprezentând producţia industrială naţională,
care a rămas predominantă.81
81
Du Boff, et all, Debate on Globalization, Monthly Review, nr. 6/1997, p. 28; Tabb, W. K. – Globalization is an Issue,
Monthly Review, nr. 2/1997, p. 24

32
 Este important să subliniem că procesul globalizării presupune o anumită convergenţă între
latura economică şi cea politică, în sensul că întotdeauna statele mari, puternice au căutat şi au avut
posibilitatea să-şi protejeze capitalul naţional şi piaţa autohtonă. Japonia, de exemplu, este
recunoscută pentru modul în care a acţionat în direcţia protejării pieţei naţionale faţă de puterea
capitalului străin. Ea a folosit toate mijloacele legale pentru a pătrunde pe piaţa altor state. Astfel,
cel mai reprezentativ exemplu îl constituie modul în care a reuşit industria japoneză
constructoare de automobile să ajungă pe piaţa americană. Mai întâi, firmele japoneze de profil au
demarat o intensă colaborare cu firmele americane: Mitsubishi cu Chrysler, Suzuki cu General
Motors şi Mazda cu Ford Motors. Treptat, firmele japoneze au reuşit să-şi internaţionalizeze
producţia, creându-şi propriile filiale pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. La fel au procedat şi
alţi producători, ceea ce i-a determinat pe unii cercetători să considere industria auto ca fiind
„pânza de păianjen transnaţională care a cuprins tot globul”. 82
Organizaţia Naţiunilor Unite, în calitate de cel mai înalt şi reprezentativ forum mondial, a
studiat şi analizat globalizarea economică în cadrul dialogul purtat la Adunarea Generală din anul
1998 pe tema „Impactul economic şi social al globalizării şi implicaţiile sale politice”. Acordând o
atenţie deosebită acestui subiect, s-a adoptat Rezoluţia numărul 53/169, cu titlul „Rolul Naţiunilor
Unite în promovarea dezvoltării în contextul globalizării şi interde pendenţei”. Rezoluţia s-a
bazat pe un amplu raport pregătit în colaborare cu UNCTAD şi cu consultarea altor organizaţii din
sistemul ONU, precum Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO), Organizaţia pentru
Agricultură şi Alimentaţie (FAO), Organizaţia pentru Dezvoltare Industrială (ONIDI), Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP), Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific
(ESCAP), Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC), Comisia Economică
pentru Africa (ECA).
Raportul a încercat să identifice ramificaţiile globalizării în diverse arii de activitate, pentru
a putea, apoi, clarifica şi explora căile prin care acest fenomen, atât de complex, afectează
dezvoltarea umană în general. Concluzia raportului este că globalizarea este un proces ireversibil
şi nu o opţiune. Principalele argumente care susţin această afirmaţie sunt:83
1. Globalizarea este un rezultat cumulativ al unor procese cantitative şi calitative
desfăşurate de-a lungul timpului, începând cu economia (privită şi ea sub multiple aspecte:
comerţ, finanţe, investiţii) şi terminând cu mediul înconjurător, cultura şi tehnologia. Datorită
proporţiilor pe care le-a căpătat acest fenomen, în prezent, toate statele au devenit, într-un fel sau
altul, vulnerabile, văzându-şi erodată abilitatea lor de a acţiona efectiv şi cu autoritate în direcţia
implementării unor politici coerente, menite să exercite un control complet şi exclusiv asupra

82
Dicken, P., Global Shift: The Internationalization of Economic Activity, Paul Chapman Publishing, London, 1992, p.
291
83
Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, M., Op. Cit., pp. 328-330

33
cursurilor de schimb, evoluţiei pieţelor financiare, nivelului dobânzilor şi a altor variabile
economice. Circulaţia neîngrădită şi masivă a banilor la nivel global, a produselor şi serviciilor, a
ideilor şi tehnologiilor, a complicat actul de decizie, atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel
macroeconomic, răspunsul prompt la diferitele forme de manifestare a forţelor pieţei şi la
comportamentul producătorilor şi consumatorilor. Multe dintre procesele cu caracter transnaţional
au sporit riscul de contagiune, în special în ceea ce priveşte crizele financiare, creând un aşa-numit
„deficit de adaptare” la problemele ridicate de globalizare.
2. Forţa cu care se manifestă astăzi globalizarea este atât de puternică, încât s-a pus în
discuţie capacitatea instituţiilor guvernamentale de a stăpâni şi anihila anumite efecte negative
produse de ea. Astfel, se pune tot mai mult problema unor acţiuni concertate, efective şi robuste,
care să prevină crizele, deoarece pieţele nu vor fi niciodată stabile şi nici echitabile. În faţa unui
asemenea tăvălug care poate mătura totul din calea sa, statele au ajuns la concluzia că este mult mai
eficient şi înţelept să treacă la coordonarea politicilor lor economice, decât să i se opună.
Creşterea interdependenţei înseamnă şi coerenţă, complementaritate şi coordonare a politicilor
economice globale. Altfel, ele riscă să-şi vadă unele proiecte compromise definitiv, fără
posibilitatea de a le înlocui cu altele. De exemplu, abilitatea statelor în curs de dezvoltare de a-şi
pune în valoare potenţialul lor de creştere economică, de a reduce decalajele în ceea ce priveşte
venitul pe locuitor şi de a menţine o anumită stabilitate economică depinde, în mod hotărâtor, de
politica dusă de marile puteri industriale. Aşadar, eforturile de îmbunătăţire a coerenţei,
complementarităţii şi coordonării politicilor economice nu mai reprezintă o simplă opţiune, ci
constituie o necesitate obiectivă pentru toate statele lumii. Din nefericire, realitatea dură ne
arată că această opţiune a rămas în stadiul incipient şi ineficient, cu toate că procesul
globalizării a înaintat foarte mult.
3. Creşterea interdependenţelor dintre state a făcut din comerţ şi finanţe două alternative
cu ajutorul cărora poate fi obţinut un plus de coerenţă şi complementaritate în politicile
economice, astfel încât să se obţină maximum de beneficiu de pe urma creşterii şi dezvoltării
globale. Aici este posibilă identificarea unor obiective comune care să servească deopotrivă
intereselor tuturor statelor, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare. De exemplu, toţi
partenerii economici recunosc necesitatea menţinerii unor cursuri de schimb stabile ca o
precondiţie a dezvoltării unui sistem de comerţ internaţional deschis. Creşterea susţinută a
comerţului mondial este esenţială pentru multe ţări, în scopul obţinerii de mijloace de plată
suficiente combaterii dificultăţilor generate de gravele deficite din structura balanţelor de plăţi
externe. Globalizarea oferă această posibilitate, însă ea nu a fost nici pe departe folosită. Gravele
disfuncţionalităţi intervenite periodic pe unele pieţe financiare au generat influenţe destabilizatoare
în sistemul comerţului global, provocând, totodată, instabilitatea cursurilor de schimb şi

34
numeroase oscilaţii ale competitivităţii internaţionale. Aici era momentul să se utilizeze forţele
deflaţioniste, singurele în măsură să dea posibilitatea administrării crizelor apărute pe parcurs,
însă statele au recurs la o serie de măsuri administrative, în totală contradicţie cu tendinţa indicată
de globalizare. Acestea au afectat sever nivelul de trai al populaţiei, mai ales în ţările în care o bună
parte din aceasta se află la marginea subzistenţei.
4. Vectorul cel mai important care a făcut din globalizare un proces ireversibil, îl
constituie răspândirea informaţiei tehnologice. Ea a ieşit în evidenţă mai ales în operaţiunile
desfăşurate pe pieţele financiare, unde viteza, calitatea şi performanţele informaţiei au constituit,
condiţia sine qua non a succesului. Participarea efectivă la reţelele informatice globale este extrem de
importantă pentru toate ţările care doresc să beneficieze de pe urma globalizării şi să nu fie
marginalizate. Diseminarea fără precedent a informaţiilor tehnologice a produs, din păcate, noi
decalaje, iar pe altele le-a adâncit. Astfel, în timp ce unele ţări dispun de un potenţial uman foarte
bine pregătit şi specializat în domeniul software, dotarea lor cu tehnică de calcul a rămas
considerabil în urmă. De aceea, investiţiile în infrastructura tehnică a informaţiei constituie o
prioritate pentru orice ţară care încearcă să se integreze în reţelele comerciale şi industriale
internaţionale. Pentru statele mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, o soluţie ar fi
identificarea unor forme mai ieftine de informaţie tehnologică, concomitent cu o amplificare
selectivă a lor. Bineînţeles că, şi în acest caz, rămâne o problemă deschisă dacă statele dezvoltate le
vor facilita accesul la ele, pentru că, indiferent de forma spre care se vor orienta, costul
achiziţionării lor rămâne considerabil. De asemenea, aceste eforturi trebuie să se sprijine pe
existenţa unor resurse umane cu o calificare corespunzătoare.

35
 1.4. Începuturile globalizării şi fazele sale evolutive

Globalizarea economică nu reprezintă un fenomen nou, primele simptome ale ei ivindu-se

cu mult timp în urmă. Fenomenul s-a dezvoltat însă treptat, cunoscând etape distincte de evoluţie.
Adâncirea legăturilor dintre noii actori ai economiei mondiale a atins la un moment dat un nivel atât
de ridicat, încât întregul sistem conceptual al economiei politice a trebuit să fie revăzut şi
restructurat, în scopul de a oglindi noua realitate intervenită în realităţile economice internaţionale.
Una din problemele teoretice larg dezbătute referitoare la globalizare este momentul declanşării
acestui fenomen.
Din acest punct de vedere, făcând abstracţie de detaliile istorice, s-au conturat trei curente:
 unii consideră că globalizarea a apărut încă din timpurile străvechi, efectele ei resimţindu-
se mai mult sau mai puţin în timp, până în momentul când a cunoscut o accentuare deosebită;84
 alţii consideră globalizarea un fenomen contemporan caracteristic modernizării şi
dezvoltării capitalismului, ce a cunoscut o accelerare deosebită în ultimele decenii;85
 potrivit altor opinii întâlnite, globalizarea constituie un proces recent, asociat, însă cu alte
evenimente economice şi sociale cunoscute deja sub denumirea de postindustrializare sau
reorganizarea capitalismului pe alte baze.86
Plasarea acestui fenomen adânc în istorie este exagerată, deşi există argumente care par
pertinente. De exemplu, secolul al XV-lea, când modernizarea a căpătat contur în ceea ce priveşte
separarea religiei de ştiinţă, formarea statelor, a naţiunilor democratice, colonizarea şi
individualizarea, ar putea fi considerat ca fiind rădăcina conceptului de globalizare.
Chiar dacă cercetătorii au datat în mod diferit începuturile procesului de globalizare, pornind
fie de la zorii civilizaţiei umane, fie de la debutul erei moderne, de la jumătatea secolului al XIX-
lea, fie de la sfârşitul anilor ’70, se poate stabili o cronologie selectivă a unora din momentele
majore din istoria globalizării (Tabelul nr. 1.1).

84
Popescu I., Bondrea A., Constantinescu M., Globalizarea, mit şi realitate, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 58
85
Bari I., Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 39
86
Waters M., Globalization, Routledge, London, 1996, p. 4

36
 Tabelul nr. 1.1. – Cronologia selectivă a istoriei globalizării
1865 – Crearea primei agenţii globale de
reglementare (International Telegraph
Union)
1884 – Introducerea coordonării la scară
mondială a orei exacte (prin raportare la
Greenwich Mean Time)
1891 – Primele convorbiri telefonice
internaţionale (între Londra şi Paris)
1919 – Iniţierea primei linii de servicii
aeriene regulate internaţionale
1929 – Iniţierea primelor aranjamente
financiare off-shore (Luxemburg)
1946 – Realizarea primului calculator
digital
1954 – Crearea primei zone libere de
prelucrare pentru export (în Irlanda)
1956 – Prima legătură telefonică
transoceanică prin cablu
1957 – Contractarea primului împrumut în
eurovalute (de către o bancă sovietică, în
dolari americani, pe piaţa bancară
londoneză)
1962 – Lansarea primului satelit de
telecomunicaţii
1963 – Introducerea legăturilor telefonice
directe internaţionale
1963- Lansarea primei emisiuni de
euroobligaţiuni (de către o firmă din Italia,
în dolari americani, pe piaţa de capital
londoneză)
Sursa: Preluat după I.A.Scholte, The Globalization of World Politics, în I.Baylis şi S Smith (coord.), The Globalization
of World Politics, Oxford, Oxford University Press, 197787
1969 – Construcţia primului avion de pasageri de
mare capacitate, cu motor cu reacţie, tip Jumbo-
Jet (Boeing 747)
1969 – Crearea primei burse de valori cu
tranzacţii integral electronice (sistemul
NASDAQ-SUA)
1972 – Organizarea primei conferinţe pe
probleme globale (Conferinţa ONU privind
mediul uman)
1974 – Renunţarea de către Guvernul SUA la
controlul valutar (măsură adoptată în anii
următori de o serie de state dezvoltate)
1976 – Lansarea primului satelit pentru
telecomunicaţii directe (prin antene satelit de
acoperiş)
1977 – Prima utilizare comercială a cablurilor
optice
1977 – Crearea sistemului SWIFT pentru
transferul interbancar electronic de fonduri pe
scară mondială
1987 – Apariţia unei „găuri de ozon” deasupra
Antarcticii, marcând primele preocupări legate
de protecţia globală a mediului
1987 – Crah-ul bursier de pe Wall Street, care se
propagă instantaneu la scară mondială
1991 – Introducerea World Wide Web
1997 – Realizarea unei legături planetare
continue prin cabluri cu fibre optice

Se poate concluziona că globalizarea „pe deplin declanşată” ca proces cu o astfel de

amploare încât ne impune efectuarea unor ajustări fundamentale ale modului în care înţelegem
lumea din care facem parte, este o evoluţie cu adevărat nouă. În zilele noastre, niveluri fără
precedent de fluxuri şi interconexiuni globale traversează o lume formată aproape în totalitate din
state-naţiune. Caracterul aproape universal al statului-naţiune are un echivalent în intensitatea
globalizării în aproape toate domeniile.

1.5. Efectele globalizării

Datorită globalizării, distanţa geografică devine un factor puţin important în stabilirea şi

susţinerea relaţiilor politice şi socio-culturale. Această largă internaţionalizare a relaţiilor cauzează

87
Munteanu C., Horobeţ A., Finanţe transnaţionale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 61

37
deficite de natură democratică, ecologică, socială de securitate, schimbarea mentalităţii şi structurii
administrative.
Globalizarea tehnologică a condus la dezvoltarea satelitului şi a computerului, fuzionând în
tehnicile de comunicare internaţională. Consecinţa acestui fapt a fost explozia comunicaţiilor,
intensificarea circulaţiei capitalului şi mobilitatea capitalului uman.
Globalizarea politică a fost marcată în special prin terminarea Războiului Rece, fapt care a
semnificat sfârşitul unei ideologii şi al unei ere. Toate ţările lumii au acceptat o economie bazată pe
„piaţă şi democraţie”. Graniţele au devenit mai uşor de trecut, s-a adâncit interdependenţa globală,
combinată cu fenomenul de privatizare şi mediatizare.
În privinţa globalizării financiare, încep să apară companiile transnaţionale, se dezvoltă
piaţa financiară, se declanşează activitatea de ajutorare şi participare la acţiunile din Lumea a Treia.
Printre cele mai importante schimbări manifestate la nivelul pieţelor financiare mondiale au fost
cele legate de fenomenul de accelerare a integrării şi globalizării lor. Această evoluţie, direct
determinată de liberalizarea pieţelor financiare naţionale, progresul tehnologic rapid şi salturile
uriaşe din domeniul telecomunicaţiilor, a condus la apariţia unor noi oportunităţi de investiţii şi
finanţări pentru actorii pieţelor financiare din întreaga lume. Accesul mai simplu al corporaţiilor
sau indivizilor pe pieţele financiare globale a condus la optimizarea procesului de alocare a
capitalului şi, prin aceasta, la promovarea prosperităţii. Tendinţele economice mondiale se
concretizează în două direcţii:88 dispariţia barierelor în comerţul internaţional de bunuri, servicii şi
active financiare, pe de o parte, şi creşterea rolului pieţelor obligaţiunilor în cadrul procesului de
optimizare a alocării capitalului, pe de altă parte.
Sub impactul globalizării economiilor naţionale, atât forma cât şi modul de operare a
sistemelor financiare au suferit profunde schimbări. George Soros a identificat patru factori
principali care au condus la mutaţii ale sistemului financiar:89
1. intensificarea competiţiei între instituţiile financiare;
2. creşterea competiţiei între pieţe;
3. noile cerinţe privind transparenţa şi profitabilitatea în industria financiară;
4. intensificarea procesului de restructurare pentru a putea face faţă presiunii determinată
de creşterea concurenţei.
Una din consecinţele procesului de globalizare se concretizează în îmbunătăţirea eficienţei
macroeconomice a sistemelor financiare. Circulaţia liberă a capitalurilor, pieţele interconectate şi
oportunităţile de acoperire a riscului prevăzute de noile instrumente financiare permit stabilirea unui
echilibru optim între capacitatea totală de finanţare şi cererile de împrumut ale corporaţiilor şi
guvernelor. Nivelul ratei dobânzii de pe piaţă, stabilit pe baza raportului dintre cerere şi ofertă şi
88
Dumitrescu S., Bal A., Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 90
89
Soros G., Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 73

38
încorporând şi riscul specific, conduce la o alocare mai eficientă a capitalului. Totodată, ridicarea
barierelor de intrare pe pieţele financiare, libera circulaţie a informaţiei, precum şi concurenţa dură
de pe aceste pieţe au condus la apropierea pieţei financiare de piaţa cu concurenţă foarte puternică.
Astfel, extinderea pieţelor financiare a permis canalizarea şi transformarea economiilor în investiţii.
Reducând finanţările prin intermediul creditelor bancare, pieţele financiare au permis finanţarea
economiei într-un mod mai puţin inflaţionist.
Procesul globalizării se reflectă şi în crearea unui nou cadru legislativ privind conducerea
politicii monetare. Existenţa economiilor deschise şi interdependenţa dintre sistemele financiare au
condus la o revizuire generală a contextului în care politica monetară poate fi implementată. Pieţele
financiare pot penaliza o politică monetară ce are drept rezultat creşterea inflaţiei prin retrageri de
capital, cu efect imediat de creştere a ratei dobânzii pe termen lung şi deprecierea cursului de
schimb. În acelaşi timp, mecanismul de difuzare a politicilor monetare a devenit mult mai
diversificat şi complex. Măsurile luate de diferite ţări în scopul dezvoltării şi creşterii eficienţei
sistemelor lor financiare au contribuit şi la creşterea internaţionalizării pieţelor de capital. În acest
context, măsurile luate sunt:90
- deschiderea pieţelor naţionale de capital investitorilor străini;
- încurajarea concurenţei şi liberalizarea pieţelor bursiere naţionale;
- renunţarea totală sau parţială la măsurile de control valutar, fapt care a încurajat
investiţiile internaţionale de portofoliu.
Libera circulaţie a capitalurilor între ţări a fost primul pas spre internaţionalizarea pieţelor de
capital naţionale, iar măsurile de eliminare a restricţiilor de acest gen din legislaţiile naţionale au
fost luate cu precădere la începutul anilor ’80. Liberalizarea circulaţiei capitalului pe plan
internaţional a deschis noi orizonturi agenţilor economici pentru arbitrajul între pieţele de capital
naţionale. Unele dintre schimbările semnificative care au afectat structura sistemelor financiare
internaţionale, adaptându-l tendinţelor globalizării pieţelor sunt:91
 reducerea rolului sistemului bancar în finanţarea întreprinderilor prin dezvoltarea titlurilor
de valoare;
 valul masiv de privatizări din economiile occidentale care a încurajat dezvoltarea pieţei
de capital naţional;
 dezvoltarea investitorilor instituţionali;
 internaţionalizarea investiţiilor financiare.
Progresul înregistrat la nivelul economiei a contribuit la îmbunătăţirea calităţii mediului,
creşterea veniturilor, îmbunătăţirea respectării drepturilor omului şi dreptul la utilizarea eficientă a

90
Bari I., Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 69
91
Idem

39
resurselor. Procesul globalizării nu înseamnă întotdeauna prosperitate şi progres. Multe voci
blamează globalizarea, considerând-o responsabilă pentru problemele lumii şi văd omenirea
puternic divizată între cei care câştigă şi cei care pierd. Însă opinia reputatului economist Joseph E.
Stiglitz „cei care critică globalizarea ignoră prea adesea beneficiile ei” 92 contrazice aceste opinii
pesimiste.
În aprecierea globalizării ca fiind bună sau rea intervine identificare argumentării obiective
care sprijină o poziţie sau alta. Unii autori consideră că şi atunci când globalizarea îşi arată latura
negativă există adesea beneficii. De exemplu, liberalizarea unor pieţe ale ţărilor în curs de
dezvoltare, chiar dacă a afectat activitatea producătorilor interni, a adus mari beneficii
consumatorilor săraci care şi-au putut procura bunurile la preţuri mai mici şi în volum mai mare.
Pentru mulţi autori adâncirea decalajelor dintre lumea bogată şi cea săracă este un efect mult mai
profund decât binefacerile globalizării, considerând acest fenomen „un atac la democraţie şi
bunăstare”. Zygmunt Bauman arăta în lucrarea sa că noua şi neplăcuta percepţie a „lucrurilor care
scapă de sub control a fost coagulată în conceptul de globalizare. Sensul cel mai profund transmis
de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al problemelor
lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou
managerial”.93
Globalizarea activităţii umane creează, alături de numeroase efecte pozitive, şi mari
dezechilibre ecologice care, dacă nu sunt stopate la timp, pot ameninţa existenţa omenirii în
următorii ani. Economia mondială şi siguranţa populaţiei au fost ameninţate în ultima perioadă de
criminalitate şi terorism internaţional. Defectele de sistem ale integrării globale devin evidente în
toate domeniile. În timp ce fluxurile de mărfuri şi capitaluri ajung în toate colţurile lumii şi sunt
accesibile oricui, reglementările şi controlul au rămas în sarcina naţională.
Găsirea soluţiilor pentru rezolvarea marilor neajunsuri generate de globalizare nu poate fi
pusă în sarcina unui stat, ci trebuie acţionat pe calea cooperării şi consultării internaţionale.
Iniţiative există: numeroase summit-uri şi conferinţe pe diverse probleme au loc frecvent şi au ca
scop stabilirea direcţiilor de acţiune pentru soluţionarea lor.
Criza cu care se confruntă întreaga lume în această perioadă ridică şi mai multe semne de
întrebare asupra procesului globalizării. Cei care au fost şi sunt în continuare împotriva globalizării,
vor veni cu argumente din ce în ce mai elocvente pentru a-şi susţine convingerile antiglobalizare.
Aceştia au de partea lor, pe lângă actuala criză economico-financiară, şi efectele ecologice survenite
ca urmare a încălzirii globale, datorată industrializării excesive. De cealaltă parte, susţinătorii
globalizării vor pune actuala criză pe seama decalajelor ce nu au putut fi escaladate, pe seama
terorismului şi încercările de contracarare a acestui fenomen sau vor găsi multe alte cauze.
92
Stiglitz J. E., Globalizarea-speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 43
93
Bauman Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 2002, p. 37

40
 Apreciez că un rol important în evoluţia fenomenelor, proceselor, a societăţii în general şi,
implicit, a economiei îl joacă ciclicitatea. Cu toţii recunoaştem că nevoile noastre sunt în continuă
transformare şi devin din ce în ce mai elevate, însă resursele se diminuează, iar bogăţia se
concentrează cu precădere în jurul elitelor. Astfel, suntem puşi, din nou, în faţa relaţiei
nevoi/resurse, relaţie ce a generat şi va genera întotdeauna dispute şi crize care s-au propagat în
toate domeniile.

41
 CAPITOLUL 2 – PILONII GLOBALIZĂRII

2.1. De la afaceri internaţionale la afaceri globale

Apariţia afacerilor internaţionale constituie o componentă esenţială a activităţii economice

pe plan mondial, iar din punct de vedere istoric apariţia şi evoluţia acestora este plasată în secolele
XVI-XVIII. Primele companii importante, din punct de vedere economic, care şi-au desfăşurat
activitatea pe plan internaţional au fost:
 companiile Indiilor de Est care au funcţionat în Europa şi Asia;
 Hudson Bay Company care a acţionat între America şi Marea Britanie;
 British Royal Africa Compani care a avut ca punct de plecare Anglia.
Aceste companii s-au preocupat cu precădere de comerţ, dar s-au implicat într-o oarecare
măsură şi în producţie, iar din acest motiv se consideră că au constituit „prototipul corporaţiilor
transnaţionale”94. Ele s-au extins, în perioada celor două secole, şi se susţine că au organizat şi
desfăşurat comerţ internaţional.
În comparaţie cu perioadele anterioare, etapa contemporană a globalizării afacerilor este
mult mai intensă şi mai profundă datorită creşterii fluxurilor de investiţii internaţionale, a creşterii
numărului corporaţiilor transnaţionale, a liberalizării pieţelor şi a avansului tehnologic. Held,
McGrew, Goldblatt şi Perraton (1999) au realizat o prezentare succintă a formelor istorice ale
globalizării afacerilor, punând în evidenţă caracteristicile esenţiale ale fiecărei etape evolutive
(Anexa I).
Pe parcursul secolului al XIX-lea afacerile internaţionale cunosc o creştere mult mai
susţinută, generată de un avânt fără precedent a investiţiilor internaţionale. Trebuie să specificăm
faptul că aceste investiţii erau în marea lor majoritate investiţii de portofoliu, însă cercetările recente
evidenţiază faptul că investiţiile străine directe (ISD) deţineau o proporţie semnificativă, ceea ce a
permis ca internaţionalizarea producţiei să fie importantă în anumite sectoare. Astfel, ISD s-au
concentrat asupra sectorului primar, în special în industria extractivă şi a materiilor prime. La
începutul anilor 1850 se desfăşura şi o importantă activitate bancară multinaţională, iar unele
companii transnaţionale din domeniul prelucrării îşi începeau activitatea în străinătate. Spre sfârşitul
secolului XIX se remarcă apariţia investiţiilor străine şi în agricultură, în special în dezvoltarea
fermelor şi a plantaţiilor. Caracteristica esenţială a acestei perioade este faptul că nu existau

94
Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale: Politică, economie şi cultură, Ed. Polirom,
Iaşi, 2004, p. 278

42
restricţii internaţionale cu privire la circulaţia capitalului, iar investiţiile străine directe nu erau
reglementate.95
Începând cu anii 1870 şi până la începutul primului război mondial afacerile internaţionale
au cunoscut o creştere fără precedent, ceea ce ne întăreşte convingerea că acesta este momentul
apariţiei şi ascensiunii primului val al globalizării. Făcând o analiză a investiţiilor din acea perioadă,
Duning (1988) aprecia că 35% din volumul investiţiilor internaţionale pe termen lung, înainte de
primul război mondial, era deţinut de ISD, iar 55% dintre acestea vizau sectorul primar.
Corporaţiile transnaţionale din această perioadă se diferenţiau semnificativ de companiile
comerciale anterioare, însă, din punct de vedere structural erau destul de asemănătoare cu
corporaţiile contemporane.
Evoluţiile înregistrate în domeniile comunicaţiilor şi transportului, la sfârşitul secolului XIX,
au dus la creşterea capacităţii firmelor de a controla procesul internaţional de producţie chiar de la
sediul lor, permiţând astfel corporaţiilor transnaţionale să joace un rol important în formarea
reţelelor comerciale globale.
Primul război mondial a stopat evoluţia afacerilor internaţionale, în acea perioadă
evidenţiindu-se, în special, o diminuare considerabilă a fluxurilor de ISD. Perioada interbelică se
caracterizează prin refacerea relaţiilor comerciale dintre state. Astfel, majoritatea afacerilor
internaţionale au rămas concentrare în sectorul produselor primare. Acest sector era dominat de
companiile petroliere, în timp ce corporaţiile internaţionale deţineau controlul asupra mineritului şi
procesării metalelor.
Principalele surse de ISD erau Anglia (40%) şi America (25%), urmate de Franţa (10%).
Companiile americane au investit în plantaţii fructifere, iar cele engleze în domeniul ceaiului şi al
zahărului, dominând comerţul cu aceste mărfuri. În perioada interbelică se remarcă o creştere a
competiţiei cu privire la sursele de ISD ca urmare a intrării în circuitul internaţional a firmelor din
Suedia, Japonia şi Elveţia.96
Cel de-al doilea război mondial a dus la încetarea ritmului de creştere a afacerilor
internaţionale, producţia internaţională fiind drastic restrânsă. După anul 1945, a avut lor o
concentrare a ISD şi a corporaţiilor transnaţionale (CTN). Majoritatea ţărilor aveau investiţii
internaţionale minime, însă se remarcă o intensitate fără precedentă a implicării corporaţiilor
transnaţionale în economia naţională din partea producătorilor de minereuri de bază, petrol şi unele
produse agricole. În unele ţări, impactul CTN-urilor a fost mult mai mare decât stocul de investiţii
străine directe (ISD), deoarece au adus pe piaţă noi alimente şi băuturi care au devenit mărci
renumite pe plan mondial. În acest mod, marile corporaţii au schimbat fundamental tendinţa de
consum din ţările receptoare şi au înfiinţat filiale care, mai târziu, au cucerit noi segmente de piaţă.
95
Wilkins, M., The Growth of Multinationals, Aldershot, Edward Elgar, 1994
96
Gilpin, R., Economia mondială în secolul XX. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 119

43
 Cu toate acestea, globalizarea producţiei a rămas limitată în acea perioadă. Multe ţări
europene, dar şi ţări în curs de dezvoltare de pe celelalte continente, atrăgeau o proporţie mult prea
mică din fluxul de ISD. Marea majoritate a producţiei era realizată în cadrul întreprinderilor
naţionale şi locale, cu toate că CTN-urile jucau un rol însemnat în sectoarele prelucrătoare.
Creşterea şi expansiunea ISD după cel de-al doilea război mondial a pornit de la companiile
americane, care în perioada 1950-1960 deţineau mai mult de jumătate din fluxurile de investiţii
internaţionale. Corporaţiile americane au investit pe tot globul în domeniul petrolier, în sectorul
minier şi în agricultură. Wilkins (1974) apreciază că la început, investiţiile americane erau
concentrate în zonele familiare (Canada şi Anglia), dar începând cu anul 1960 cota ce revenea
Canadei a scăzut sub jumătate din fluxul total, în timp ce partea Angliei s-a diminuat la mai puţin de
jumătate din fluxurile către Europa.97
Companiile transnaţionale americane au continuat să se extindă datorită tehnologiilor
moderne de care dispuneau, însă în perioada anilor 1970 companiile europene şi cele japoneze au
reuşit să atingă niveluri de productivitate similare cu cele americane în anumite sectoare de
activitate. În aceste condiţii firmele europene şi cele japoneze au început să investească în
străinătate, extinzându-se astfel pe pieţele externe. Începutul anilor 1980 se caracterizează printr-o
încetinire relativă a afacerilor internaţionale, însă ISD au luat o amploare deosebită la sfârşitul
anilor 1980 şi au înregistrat niveluri record la începutul anilor 1990.98
Amploarea pe care au luat-o afacerile internaţionale începând cu anii 1990, precum şi
dezvoltarea fără precedent a comunicaţiilor, transportului, evoluţia tehnicii şi a tehnologiei,
circulaţia capitalului şi ascensiunea pieţelor financiare au dus la transformarea afacerilor
internaţionale în afaceri globale, precum şi la apariţia celui de-al doilea val al globalizării.
Piaţa Unică Europeană, NAFTA, liberalizării şi deschiderea comerţului şi investiţiilor în
regiunea Asia-Pacific prin Declaraţia de la Osaca, au permis şi încurajat dezvoltarea a trei pieţe
regionale principale, numite şi blocuri comerciale. În aceste condiţii, corporaţiile transnaţionale au
fost nevoite să-şi amplaseze producţia în fiecare din cele trei pieţe, ceea ce a condus la dezvoltarea
globalizată a producţiei. Tot la începutul anilor 1990, în majoritatea ţărilor s-au liberalizat
reglementările cu privire la investiţiile străine, în sensul de încurajare activă a atragerii investiţiilor
către interior. Această tendinţă a avut o importanţă deosebită pentru investiţiile în servicii, în special
în serviciile financiare, acolo unde companiile străine au întâmpinat anterior dificultăţi datorită
restricţiilor naţionale.
În perioada 1991-1996 se remarcă o încetinire a liberalizării, în special în ţările în curs de
dezvoltare şi în economiile de piaţă emergente, dar, cu toate acestea, mai multe ţări din această

97
Wilkins, M., The Maturing of the Multinational Enterprise: American Business Abroad from 1914 to 1970,
Cambridge, University Press, 1974, p. 331
98
Raportul UNCTAD, 1988

44
categorie au adoptat politici transparente cu privire la investiţiile străine directe. Este cunoscut
faptul că nu există un regim global general acceptat cu privire la investiţiile internaţionale, situaţie
în care acordurile bilaterale privind investiţiile au devenit mecanismul esenţial pentru facilitarea
producţiei internaţionale, cu precizări precise privind regulile şi reglementările fiscale. Referitor la
perioada 1991-1996, statisticile evidenţiază faptul că mai mult de o treime din numărul tratatelor
bilaterale au fost încheiate numai între ţări în curs de dezvoltare, ceea ce reflectă modul în care
aceste ţări s-au aflat sub presiunea exercitată de instituţiile financiare internaţionale, în special a
Băncii Mondiale, dar şi a corporaţiilor transnaţionale, pentru a-şi liberaliza controlul asupra
investiţiilor internaţionale.99
Dacă ţinem seama de faptul că investiţiile străine şi corporaţiile transnaţionale, alături de
dezvoltarea comunicaţiilor şi circulaţia neîngrădită a capitalului, reprezintă factorii esenţiali ai
globalizării, putem aprecia că regimurile liberale din ţările în curs de dezvoltare reprezintă un pas
esenţial pentru trecerea semnalată la nivel mondial, de la afaceri internaţionale la afaceri globale.
Bineînţeles că există şi situaţii în care unele ţări nu au ţinut cont de recomandările OCDE, NAFTA
şi UE, privind liberalizarea pieţelor. De exemplu, legislaţia de la nivelul UE permite mişcarea liberă
a capitalului între cele 27 de ţări membre, însă stabileşte anumite limite cu privire la folosirea
subvenţiilor şi a altor stimulente pentru ISD.
În ţările în curs de dezvoltare se semnalează trecerea la regimuri liberale de atragere a ISD.
Astfel, majoritatea economiilor latino-americane, mai puţin Brazilia, au adoptat politici liberale,
eliminând sau practicând o supraveghere redusă a proiectelor de investiţii şi a corporaţiilor
transnaţionale. După criza asiatică din 1997, toate ţările est-asiatice au practicat politici liberale cu
privire la atragerea ISD către interior. Un exemplu elocvent în acest sens este China, care a trecut de
la controlul total al ISD, la un regim mult mai transparent.100
După anul 2000 se remarcă o intensificare a organizării globale a producţiei, serviciilor şi
distribuţiei la nivelul sectoarelor industriale fundamentale. Un rol esenţial în cadrul acestei evoluţii
este atribuit corporaţiilor transnaţionale. Corporaţiile americane şi cele europene se remarcă prin
creşterea susţinută şi de lungă durată a activităţilor de producţie la nivel global. Majoritatea firmelor
europene şi-au dezvoltat producţia multinaţională plecând de la o bază internă existentă, tendinţă ce
se remarcă şi la nivelul producătorilor japonezi. Factorul determinant al expansiunii la nivel global
a producţiei pentru marile firme japoneze, dar şi de altă naţionalitate, este evitarea protecţionismului
şi extinderea pieţelor. Howells şi Wood (1993) subliniază faptul că CTN au înfiinţat reţelele de
afaceri transnaţionale care au în structură filialele lor, subcontractanţi, clienţi şi alte firme.101

99
Raportul UNCTAD, 1997, p. 11
100
Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Op. Cit., p. 299
101
Howells, J., Wood, M., The Globalization of Production and Technology, Londra, Belhaven Press, 1993

45
 Putem aprecia că globalizarea afacerilor în prezent este un proces, în acelaşi timp, extensiv
şi intensiv, care se măsoară în volumul şi fluxul investiţiilor internaţionale, numărul şi dimensiunea
corporaţiilor transnaţionale şi a filialelor acestora, precum şi prin profitabilitatea şi eficienţa
acestora. Cu toate că la începutul anilor 1990 investiţiile erau concentrate cu precădere în ţările
dezvoltate ale OCDE, ultimul deceniul al secolului XX se remarcă printr-un aflux de investiţii în
unele economii care până atunci erau considerate închise, cum este cazul Chinei şi a ţărilor Europei
de Est. Dacă analizăm formarea reţelelor mondiale de producţie şi distribuţie, putem aprecia că
impactul globalizării afacerilor se remarcă în domenii fundamentale ale industriei din majoritatea
economiilor naţionale, deoarece corporaţiile transnaţionale şi reţelele de producţie pe care le
administrează activează în sectoarele intens tehnologizate ale economiei, acestea fiind sectoare
vitale pentru acumularea de bogăţie şi pentru securitatea naţională.
Cea mai mare amploare a investiţiilor se remarcă în sectorul serviciilor, aceasta fiind o
caracteristică distinctivă a globalizării afacerilor contemporane. Cu toate că persistă concentrarea
ISD în economiile OCDE, evoluţia spaţială a ISD şi a producţiei globale cunoaşte puternice
transformări pe măsură ce economiile emergente şi cele ale ţărilor în curs de dezvoltare devin
locaţii importante pentru producţia CTN-urilor şi pentru fluxurile de investiţii străine.
O altă caracteristică a globalizării afacerilor contemporane este accelerarea competiţiei
internaţionale. Dezvoltarea şi evoluţia infrastructurilor de comunicaţii globale, care se realizează în
timp real, a permis transformarea fundamentală a capacităţii firmelor de a-şi organiza activităţile la
nivel global, de a-şi adapta formele de organizare şi nivelul producţiei la condiţiile competitive în
continuă schimbare şi accentuare, dar şi de a-şi mări viteza cu care bunurile şi serviciile circulă în
cadrul reţelelor de producţie şi distribuţie. Din această perspectivă, producţia şi afacerile
transnaţionale au dobândit o mare diversitate de forme organizaţionale, iar producţia în străinătate a
devenit foarte importantă pentru corporaţii.
Este important să afirmăm că noile condiţii competitive şi evoluţia infrastructurii globale au
încurajat transnaţionalizarea producţiei şi a distribuţiei între companiile mici şi mijlocii, ceea ce
semnalează faptul că afacerile internaţionale nu sunt în exclusivitate apanajul corporaţiilor
recunoscute, cu toate că acestea rămân dominante la nivelul economiei globale.

46
 2.2. Corporaţiile transnaţionale şi investiţiile străine directe

După cum am arătat în prima parte a acestui capitol, evoluţia economiei mondiale de la
afaceri internaţionale la afaceri globale a fost posibilă datorită fluxurilor de investiţii internaţionale,
precum şi creşterii rolului corporaţiilor transnaţionale (CTN). Rolul pregnant al corporaţiilor
transnaţionale şi al investiţiilor străine directe, în special, au condus la acceptarea ideii conform
căreia aceste două entităţi reprezintă piloni ai globalizării.
Se apreciază că toate corporaţiile transnaţionale au facilitat internaţionalizarea producţiei şi a
serviciilor, considerând că în momentul eliberării de limitele impuse de economiile naţionale,
acestea au devenit cu adevărat corporaţii globale care reprezintă forţa motrice a dezvoltării
economice a societăţii.
Trebuie să subliniem faptul că nici dezbaterile cu privire la CTN nu sunt unanim acceptate,
existând atât susţinători, cât şi critici la adresa acestora:102
 unii autori consideră că CTN-urile reprezintă victoria economiei asupra politicii,
reprezentând o evoluţie semnificativă pentru managementul naţional al economiei
globale;
 corporaţiile împreună cu finanţele internaţionale reprezintă simbolul capitalismului global
cu tot ce are acesta mai rău, iar CTN exploatează întreaga lume pentru a-şi spori profitul
corporatist;
 CTN nu este o corporaţie globală, ci este doar o firmă de o anumită naţionalitate care şi-a
organizat producţia, distribuţia şi alte activităţi astfel încât să depăşească graniţele
naţionale;
 comportamentul CTN este determinat de politicile economice, de structurile economice şi
de interesele politice din ţara de origine;
 CTN nu sunt nici bune, nici rele, dar este nevoie de anumite norme internaţionale care să
guverneze relaţiile dintre CTN şi guvernele naţionale.
Indiferent de poziţia faţă de corporaţiile transnaţionale, este cert faptul că aceste entităţi au
accelerat în mod hotărâtor integrarea economie globale. Perioada cuprinsă între anii 1950-1960 se
caracterizează prin dezvoltarea comerţului internaţional, ducând la relansarea creşterii economice şi
la reducerea barierelor din calea comerţului. În perioada precizată, competitivitatea internaţională se
măsura prin nivelul importurilor ţării respective, dar şi prin cota de piaţă a ţării respective pe piaţa
internaţională.

102
Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pp. 127-
130

47
 Pe parcursul anilor 1970, investiţiile internaţionale ale corporaţiilor transnaţionale au
cunoscut o creştere fără precedent. Internaţionalizarea reală a afacerilor este plasată la jumătatea
anilor 1980, când se remarcă trecerea de la era investiţiilor străine directe americane, la un sistem
pluralist mult mai complex a activităţii corporaţiilor transnaţionale. Numeroase ţări şi-au sporit
investiţiile străine directe, iar SUA a devenit prima economie gazdă pe plan mondial, dar rămâne, în
acelaşi timp, şi sursa principală a ISD.
Menţionăm faptul că, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, corporaţiile
americane au practicat o strategie orizontală de investiţii, stabilindu-şi numeroase filiale peste
hotare, cu precădere în Europa Centrală. Odată cu trecerea timpului, această strategie a fost
regândită, iar CTN au trecut la strategii pe verticală de investiţii, care generau outsourcing 103 global
extensiv, iar procesele de producţie erau integrate şi raţionalizate la nivel mondial.
După anul 1990, odată cu relansarea celui de-al doilea val al globalizării, revoluţia
tehnologică a dus la modificarea rolului CTN-urilor la nivelul economiei globale. Progresele
înregistrate în comunicaţii şi transporturi şi, în special, avântul fără precedent al Internetului, au
făcut posibil din punct de vedere tehnic ca marile corporaţii să organizeze şi să conducă sisteme
industriale gigant, precum şi distribuţia globală. Este necesar să precizăm că inovaţiile tehnologice
au redus considerabil costurile globalizării, în special în domeniul serviciilor.
Datorită avansului tehnologiilor, corporaţiile au ajuns să interacţioneze tot mai mult la nivel
global prin intermediul alianţelor intercorporatiste, ca de exemplu: formarea de societăţi mixte,
joint-venture, subcontractare, acorduri interfimă, licenţiere etc. În acest mod, corporaţiile
transnaţionale au depăşit faza exportului şi a acordării de facilităţi pentru ISD, ajungând să pună
bazele alianţelor internaţionale complexe, sub format reţelelor de cercetare-dezvoltare, producţie şi
marketing.
Alianţele corporatiste joacă un rol însemnat în sectoarele de înaltă tehnologie, caracterizate
prin activităţi care necesită costuri foarte ridicate de cercetare-dezvoltare. Rapiditatea avansului
tehnologic, costurile destul de mari ale inovaţiei tehnologice, precum şi protecţionismul regional au
dus la formarea de parteneriate între marile corporaţii, reuşind astfel să pătrundă pe acele pieţe
protejate.
În ceea ce priveşte ISD, statisticile evidenţiază faptul că în perioada 1985-1990 acestea au
crescut cu o rată medie de 30% pe an, adică de patru ori mai mult decât producţia mondială şi de
trei ori mai mult decât rata de creştere a comerţului. 104 Această evoluţie scoate în evidenţă rolul din
ce în ce mai însemnat pe care îl deţin ISD în economia globală şi ne îndreptăţesc să susţinem ideea
că ele reprezintă un motor esenţial al globalizării.

103
Prin outsourcing internaţional se înţelege procesul prin care componentele produse într-o locaţie oarecare sunt
asamblate în alte economii, apoi exportate în economia mondială, inclusiv în economia de origine a firmei-mamă.
104
UNCTAD, 2001

48
 Important este să punem în discuţie şi modul în care sunt concentrate aceste investiţii la
nivel global. Se remarcă o creştere semnificativă a fluxului de ISD în ţările în curs de dezvoltare,
însă cea mai mare parte a acestora sunt concentrate tot în economiile dezvoltate ale SUA şi Europa.
Producţia internaţională continuă să crească ca urmare a extinderii rolului CTN în economia
globală. Statisticile recente evidenţiază faptul că există, în prezent, aproximativ 65.000 de corporaţii
transnaţionale, care deţin aproximativ 850.000 de filiale pe întreg globul. Filialele din străinătate
dispun de peste 54 milioane de angajaţi, în comparaţie cu cei 24 de milioane de angajaţi din 1990.
Vânzările lor însumează aproximativ 19.000 miliarde dolari, fiind de două ori mai mari decât
exporturile la nivel mondial. Dacă facem o comparaţie cu anul 1990, când vânzările şi exporturile
au fost aproximativ egale, la sfârşitul anului 2004 stocul pentru investiţiile străine directe a crescut
de la 1.700 miliarde dolari, la peste 6.600 miliarde dolari, iar filialele străine reprezentau a zecea
parte din PIB mondial şi a treia parte din exporturile mondiale.105
Potrivit statisticilor ONU, corporaţiile transnaţionale sunt lideri ai producţiei de bunuri şi
servicii în cadrul comerţului internaţional. Prin activitatea lor, CTN determină fluxurile
internaţionale de capital şi deţin avantaje asupra politicilor ţărilor-gazdă, cu precădere în sectorul
economico-financiar. Schimbările cele mai importante din sistemul economic internaţional au fost
generate de internaţionalizarea producţiei, de creşterea fluxurilor investiţiilor străine şi a comerţului
internaţional şi au determinat CTN să devină actorii principali în noua ordine economică globală, în
ceea ce priveşte direcţionarea investiţiilor străine care au la bază strategiile private multinaţionale.
Din această perspectivă, ţările receptoare au încercat să creeze pentru CTN pieţe mari de desfacere,
precum şi oportunităţi pentru ca acestea să se dezvolte şi să-şi adapteze obiectivele economice
private la exigenţele noii ordini economice globale.
Distribuţia CTN-urilor accentuează discrepanţa dintre ţările în curs de dezvoltare şi ţările
industrializate care deţin majoritatea investiţiilor străine şi care prezintă cel mai înalt grad de
atractivitate pentru activităţile comerciale şi pentru investiţii. Organizaţia Naţiunilor Unite
estimează că la începutul acestui secol la nivel mondial erau aproape 45.000 de societăţi-mamă,
dintre care 37.000 erau localizate în statele dezvoltate membre ale OECD. Statisticile ONU şi ale
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, apreciază că la începutul secolului XXI, doar 8% din stocurile
de investiţii străine a fost furnizat de ţările în curs de dezvoltare, ceea ce a reprezentat aproape 15%
din fluxurile economiei internaţionale. Cea mai importantă creştere a CTN se înregistrează în
sectorul bancar, unde capitalurile sociale au atins un ritm de creştere de peste 7% pe an.
În prezent, se poate constata creşterea numărului de corporaţii transnaţionale de dimensiune
mică şi mijlocie, reprezentând aproape 50% din numărul total de companii transnaţionale în USA,
Canada, Japonia şi aproape 45% în Franţa şi în Marea Britanie. Multe companii transnaţionale mici

105
ONU, “Raportul mondial al investiţiilor - Corporaţii transnaţionale şi competitivitatea la export”, 2005, pp. 3-5

49
şi mijlocii îşi au originea în ţările în curs de dezvoltare şi sunt interesate să investească în sectorul
terţiar. Este recunoscut faptul că CTN exercită un rol esenţial în sectoare specifice ale activităţii
economice, astfel:106
 în planul dezvoltării economice a ţării-gazdă, prin contribuţia cu resurse financiare,
tehnologice, de management, prin crearea de locuri de muncă, prin retehnologizarea şi
modernizarea întreprinderilor, respectiv prin crearea şi dezvoltarea unor întreprinderi;
 introducerea unui management modern în ţările-gazdă, prin pregătirea forţei de muncă,
prin furnizarea de experienţă, prin schimburile între diverse societăţi internaţionale şi în
cadrul agenţiilor, sucursalelor şi filialelor acestora;
 în sfera politică, datorită importanţei lor pentru producţia şi exporturile ţării-gazdă şi a
ţării de origine al societăţii-mamă;
 creşterea nivelului tehnologic generat de investiţiile străine directe în ţara-gazdă;
 în problemele legate de protecţia mediului înconjurător, CTN au un rol pozitiv prin
reducerea emisiilor poluante, dar şi negativ, prin influenţarea factorilor politici, în
vederea adoptării unei legislaţii mai puţin restrictive faţă de investiţiile poluante;
 în sectorul serviciilor, în special în cel hotelier, bancar, în sectorul turismului şi al
industriei de transport;
 în comerţul internaţional, CTN îşi impun produsele lor pe toate pieţele naţionale.
În actuala eră a globalizării, guvernele ţărilor în curs de dezvoltare au devenit conştiente de
faptul că dacă nu atrag ISD le va fi dificil să obţină accesul la sursele internaţionale de finanţare, la
tehnologii şi la piaţa internaţională, acestea reprezentând elemente esenţiale de sprijin pentru
dezvoltarea economiilor naţionale. Recunoaştem cu toţii faptul că, o economie în curs de dezvoltare
este în dezavantaj atunci când se situează în afara alianţelor şi a reţelelor de producţie care fiinţează
între corporaţiile transnaţionale, ştiut fiind faptul că o parte considerabilă a comerţului mondial
constă în transferurile intrafirmă ce se realizează între filialele CTN. Este momentul să evidenţiem
faptul că marea majoritate a firmelor din ţările-gazdă ale CTN sunt reticente şi, în acelaşi timp,
îngrijorate de concurenţa acestora, însă datorită importanţei sporite a ISD implementate de CTN
pentru creşterea economică şi competitivitatea internaţională se semnalează o competiţie acerbă
pentru atragerea de ISD între economiile naţionale.
Un exemplu elocvent în ceea ce priveşte atragerea de investiţii internaţionale este Irlanda
(Tigrul celtic), care a înregistrat în ultimii anii intrări semnificative de ISD. Prin acordarea de
impozite generoase şi stimulente fiscale substanţiale, Irlanda s-a transformat din una dintre cele mai
puţin dezvoltate naţiuni ale Uniunii Europene într-una dintre cele mai dinamice economii ale lumii.
De asemenea, Finlanda, recunoscută printr-o guvernare social-democratică cu reglementări drastice
106
Moisuc, C. (coord.), World Economy, Global Problems of the World Economy, Ed. Fundaţia România de Mâine,
Bucureşti, 2001, pp. 200-2005

50
în domeniul mediului, cu sindicate puternice, având o politică fiscală nu atât de generoasă, este
considerată ca reprezentând unul dintre cele mai bune medii pentru corporaţiile transnaţionale.
Două ţări cu două tipuri, foarte diferite, de politicii privind transnaţionalele, sunt percepute ca medii
ospitaliere pentru ISD.
Alte grupuri de ţări, asemănătoare din multe puncte de vedere, au avut traiectorii diferite ale
succesului obţinut în atragerea de ISD. De exemplu, mulţi specialişti consideră China ca fiind
destinaţia celor mai multe transnaţionale. Aceste firme vizează imensa piaţă de desfacere chineză.
Cu toate acestea, India, cea de-a doua piaţă din lume, nu a avut nici pe departe atâta succes în
atragerea de ISD. Republica Cehă şi Slovacia, două ţări ce împărtăşesc aceeaşi istorie politică
recentă, diferă pe cât se poate prin abilitatea fiecăreia de a atrage ISD. Bineînţeles că ne întrebăm
„cum se explică aceste diferenţe?”. De asemenea, ne putem întreba, cum se explică recenta creştere
rapidă a investiţiilor străine în Rusia, o economie în tranziţie ce prezintă numeroase riscuri politice
pentru investitorii străini?
Ştim cu toţii că majoritatea fluxurilor de ISD în Rusia, sunt comasate în industria petrolieră
dând dreptate teoriilor economice ce explică comportamentul investiţional prin deţinerea de resurse
naturale. Cu toate acestea, recentele investiţii ale Ford şi General Motors în industria constructoare
de maşini, precum şi a producătorului de dulciuri Mars într-o fabrică din Moscova, dar şi a Frito-
Lay’s în culturile de cartofi ruseşti, nu pot fi explicate. 107 Ce a determinat acest interes subit al
investitorilor multinaţionali? Oare schimbările condiţiilor economice stimulează interesul sau
factorul politic şi instituţiile politice oferă şi ele o explicaţie importantă?
Literatura existentă despre determinanţii ISD, în mare majoritate a curentelor de economice,
au trecut cu vederea o dimensiune importantă a acestor determinanţi. Mai precis, această literatură
subestimează, sau nu estimează, însemnătatea instituţiilor politice ce au un rol semnificativ în
susţinerea politicilor ce determină un climat prietenos al pieţei. Apreciem că instituţiile politice pot
fi o componentă importantă în limitarea „riscurilor politice” în ceea ce priveşte investiţiile pentru
corporaţiile transnaţionale.
Instituţiile politice care demonstrează atât credibilitate politică, cât şi flexibilitate oferă
garanţii solide corporaţiilor transnaţionalelor. CTN preferă instituţii care limitează schimbările din
interiorul guvernului şi analizează democratic deciziile ce au un impact direct sau indirect asupra
transnaţionalelor şi care asigură, în acelaşi timp, un anumit grad de flexibilitate politică.
Creşterii importanţei fluxurilor de ISD (pozitive sau negative) nu i-a corespuns o creştere a
încercărilor de a înţelege impulsurile ce stau în spatele acestor fluxuri. Există totuşi câteva studii
recunoscute, care analizează acest fenomen, un excelent punct de plecare constituindu-l distincţia pe
care o face OECD (1998) între factorii „pull” (trage) şi „push” (împinge). Factorii push motivează

107
World Investments Report, UNCTAD, 2006

51
firmele străine să investească capital în exterior. Aceşti factori contribuie la explicarea creşterii
rapide a fluxurilor de ISD, cum sunt diminuarea costurilor comunicaţiilor şi a transportului ce fac
rentabilă producţia la scară internaţională sau scăderea fluxurilor de ISD din ultimii ani din ţările
OECD.
Hymer (1976) a fost unul dintre primii cercetători ce au separat ISD de investiţiile de
portofoliu, dând naştere unei noi literaturi despre determinaţii ISD. Teoria investiţională în
accepţiunea neoclasică se axa pe comportamentul investiţiilor pe pieţele perfecte, presupunând că
firmele investesc în străinătate pur şi simplu în căutare de venituri mai mari. Hymer observă că
fluxurile de investiţii nu se conformează previziunilor modelelor neoclasice şi susţine că investiţiile
ferme care urmăresc controlul ISD ar trebui tratate separat de celelalte (fluxurile de capital,
portofoliu). Contrar teoriei neoclasice, el afirmă că ISD reacţionează la „pieţele imperfecte”.108
Studiile apărute ulterior, care iau în discuţie ISD şi pieţele imperfecte sunt mult prea
numeroase pentru a le putea expune în totalitate aici; totuşi ne vom concentra asupra câtorva lucrări
de referinţă. Kindleberger (1969) analizează formele de imperfecţiuni ale pieţei care fac posibile
dinamica ISD. Acestea includ:109
 abateri de la concurenţa perfectă a pieţei bunurilor, inclusiv diferenţierea produselor,
abilităţi extraordinare de marketing, susţinerea preţului cu amănuntul şi administrarea
preţurilor;
 devieri de la concurenţa perfectă a pieţei factorilor, inclusiv existenţa tehnologiilor
brevetate sau indisponibile, discriminarea accesului la capital şi diversitatea abilităţilor
managerilor din cadrul CTN faţă de cei de pe pieţele competitive;
 economiile de scară interne şi externe, ultimele prezentând avantajul integrării pe
verticală;
 restricţii guvernamentale asupra producţiei şi a accesului (intrarea pe piaţă).
Paradigma OLI (Ownership Location Internalization) a lui John Dunning oferă o explicaţie
a deciziilor de a investi a corporaţiilor transnaţionale, unde acestea investesc internaţional vizând
dreptul de proprietate, locaţia şi internaţionalizarea. Firmele au avantaje de proprietate când au
acces la anumite active şi procedee ce le asigură un avantaj asupra firmelor existente pe piaţa
externă. Aceste avantaje pot fi materiale, în sensul produselor brevetate sau al proceselor de
producţie cum sunt cele din domeniul farmaceutic, sau intangibile cum sunt denumirile de marcă
recunoscute internaţional precum Nestle, Pepsi sau Coca-Cola. CTN investesc în străinătate pentru
a exploata aceste avantaje proprii ale firmei pe pieţele externe, asigurându-şi venituri mai mari.
Firmele mai pot fi motivate să investească în străinătate datorită avantajelor locaţiei. Ele pot
investi în facilităţi de producţie sau în extinderea pe pieţele externe din cauza costurilor de transport
108
Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 134
109
Idem

52
ce restricţionează deservirea acestor ţări prin export. Acest fapt poate fi direct determinat de natura
bunului sau serviciului (de exemplu, un produs foarte voluminos sau un serviciul ce trebuie asigurat
la faţa locului), sau datorită factorilor politici, cum ar fi taxele vamale, restricţiile la import, sau
probleme legate de accesul pe piaţă ce fac ca investiţia materială să fie mai avantajoasă decât
deservirea pieţei prin export. De exemplu, băncile multinaţionale precum Citi Group au intrat pe
pieţele străine prin înfiinţarea unei bănci pe acele pieţe. Producătorii auto, precum Toyota, au
înfiinţat un centru de producţie în SUA pentru a evita taxele vamale, contingentele şi limitările
voluntare la export ale autoturismelor japoneze.110
Avantajele de localizare au legătură atât cu înzestrările locaţiei gazdă, dar şi cu o zonă
bogată în resurse naturale, precum şi cu forţa de muncă ieftină, dar bine pregătită. Companiile
petroliere ce investesc în Nigeria şi Kazakhstan sunt exemple mai mult decât evidente în acest sens.
Mai puţin evidente sunt companiile ce necesită în procesul de producţie un consum intensiv de
energie, precum producătorul de aluminiu Alcan; astfel de firme iau decizii în funcţie de locaţie,
ţinând cont de accesul la energie ieftină, fie direct prin intermediul distribuitorilor locali, fie prin
construcţia de hidrocentrale.
Conform lui Dunning, avantajul internaţionalizării reprezintă cel de-al treilea şi cel mai
complex factor. În timp ce ceilalţi doi factori OLI evidenţiază motivele pentru care firmele îşi mută
producţia în altă ţară, ei nu arată de ce o firmă licenţiază un producător străin să fabrice produsul.
CTN poate, pur şi simplu, să aprovizioneze cu tehnologia necesară procesul de producţie şi cu
modele ale produsului o firmă locală. Conceptul avantajului internaţionalizării evidenţiază
motivaţiile proprii ale firmei de a fabrica produsul în interiorul organizaţiei, într-o locaţie străină.
La fel cu Dunning, alţi cercetători au dezvoltat anumite modele teoretice pentru a explica
deciziile firmelor de a investi în străinătate. Aceste modele pot fi clasificate, ca şi teoriile firmelor,
în modele „verticale”, „orizontale” şi „modelul capitalului informaţional” ale firmelor
transnaţionale. Firmele verticale îşi separă activităţile prin nivelul intensităţii capitalului, producând
diverse bunuri şi servicii în diferite locaţii fizice (Helpman 1984).111 Cu toate că reprezintă o
contribuţie la înţelegerea deciziilor de a investi ale corporaţiilor transnaţionale, teoriile bazate pe
transnaţionalele verticale nu iau în calcul şi firmele ce îşi reproduc producţia aceloraşi bunuri şi
servicii în diferite locaţii fizice.
Markusen (1984) explică acest model al reproducţiei prin crearea modelului firmelor
„orizontale” cu economii de scară la nivelul firmei ce se integrează pe orizontală peste graniţele
naţionale. Modelul capitalului informaţional, Markusen (1997), transformă aceste modele orizontale
în modele verticale existente. Conform acestui model, corporaţiile transnaţionale pot produce

110
Dunning, J., Changes in the level and structure of international production: the last one hundred years , Unwin
Hyman, Londra, 1988
111
Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 141

53
acelaşi tip de produs sau serviciu în locaţii multiple (orizontal) sau să îşi separă sediul central de
locaţiile de producţie (vertical).112
Cu toate că paradigma OLI şi modelele orizontale/verticale/capital informaţional ale CTN
sunt instrumente importante pentru înţelegerea motivaţiilor companiilor transnaţionale de a investi,
ele tot nu răspund uneia dintre cele mai importante întrebări ale dezvoltării internaţionale: ce ţări
atrag ISD? Investiţiile străine directe rămân o decizie la nivel de firmă, dar ţările se deosebesc prin
abilitatea lor de a le atrage. Întrebarea rămâne, ce caracteristici promovează aceste ţări pentru a
influenţa intrările de ISD?
Cu toate că atenţia este îndreptată mai ales asupra determinanţilor ISD şi se axează pe
deciziile economice la nivel de firmă, totuşi trebuie să acordăm atenţie şi analizei economice şi
politice la nivel macro. Există câteva lucrări ce analizează relaţia dintre politica economică şi ISD,
cu precădere în materie de comerţ şi politică fiscală. Bhagwati et. al. (1992), Blonigen and Fennstra
(1996), Ellingsen and Warnezers (1999), Henisz (2002) apreciază că CTN îşi aleg strategia
pătrunderii pe piaţă astfel încât să minimizeze riscurile politice. În ţările cu un număr mare de
jucători cu drept de veto, firmele au mai multă încredere în stabilitatea politicii guvernului. În
sistemele cu puţini jucători cu drept de veto, CTN devin reticente, deoarece sunt expuse acţiunilor
guvernamentale de expropriere a activelor firmei şi a limitării repatrierii veniturilor. Pentru a
minimiza aceste riscuri politice, firmele aleg să intre pe aceste pieţe prin intermediul societăţilor
mixte.113
Impozitele şi profitul internaţional reprezintă un alt domeniu de cercetare ce a intrat recent
în atenţia specialiştilor. Se presupune că mobilitatea capitalului determină guvernele să diminueze
impozitele pentru a atrage investitori străini. Un studiu recent realizat de Agenţia Multilaterală de
Garantare a Investiţiilor (Multilateral Investment Guarantee Agency) şi Deloitte & Touche, asupra
celor mai importanţi factori de decizie a locaţiei sunt luaţi în calcul de corporaţiile transnaţionale.
Primii cinci factori, după numărul respondenţilor care au apreciat faptul că aceştia influenţează
foarte mult selecţia locaţiei, sunt: accesul la clienţi (77% dintre respondenţi), un mediu politic şi
social stabil (64%), facilităţi de afaceri (54%), siguranţa şi calitatea infrastructurii şi a utilităţilor
(50%), precum şi posibilitatea de a angaja personal tehnic (39%). Impozitele naţionale sunt pe locul
11 (29%) şi taxele locale pe locul 14 (24%).114
Jensen (2002) apreciază că, în economiile în tranziţie din Europe Centrală şi de Est, dar şi
din fosta Uniune Sovietică, nivelul reformelor economice (măsurat de Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare prin indicii economiei de tranziţie) şi nivelul corupţiei la nivel
administrativ (măsurată în sondajul vast al Băncii Mondiale asupra ţărilor receptoare), determină

112
Idem
113
Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 143
114
Multilateral Investment Guarantee Agency, 2002, p. 19

54
semnificativ intrările de ISD. Într-un articol pe această temă, autorul apreciază: „condiţia socio-
economică a populaţiei, îndeosebi susceptibilitatea faţă de sărăcie, previzionează nivelul reformelor
economice realizate de ţările în tranziţie”. Această cercetare subliniază modul în care factorii socio-
economici şi forţele sociale afectează fluxurile de investiţii străine directe.115
Din cele prezentate putem aprecia că rolul corporaţiilor transnaţionale şi al investiţiilor
străine directe este din ce în ce mai pregnant în cadrul globalizării economice. Având în vedere
acest aspect, suntem de acord cu Gilpin (2000) care afirmă că absenţa unor reguli internaţionale
privind CTN şi ISD poate avea unele repercusiuni asupra economiilor naţionale, în general, şi
asupra creşterii economiei mondiale, în special.
Autorul insistă asupra faptului că nu există reguli comparabile cu cele care reglementează
comerţul şi afacerile monetare internaţionale. CTN şi ISD sunt reglementate prin intermediul
acordurilor naţionale, bilaterale, regionale şi transnaţionale, însă nici unul dintre aceste acorduri
nu este universal valabil la nivel global.
Prin Runda Uruguay s-au făcut câţiva paşi spre instituirea unor asemenea reguli, însă
aceste eforturi au fost minime în comparaţie cu dimensiunea problemei. Mulţi economişti
consideră că nu este necesar un regim al investiţiilor, întrucât pieţele vor pedepsi statele şi
firmele care nu se supun normelor existente. Însă, acest aspect implică un efort mult prea
complex pentru pieţe. De altfel, realitatea sugerează că este necesar să se fundamenteze un
acord internaţional asupra CTN şi ISD, în sensul că acesta ar generaliza tendinţa spre liberalizarea
politicilor naţionale ce afectează ISD, ar elimina distorsiunile provocate de politicile
guvernamentale de aruncare a poverii pe umerii vecinilor şi ar reduce conflictele dintre state şi
firmele transnaţionale.
Sylvia Ostry, negociator comercial canadian, afirma pe bună dreptate că un regim
internaţional al investiţiilor ar trebui să aibă o serie de caracteristici, printre care dreptul de
stabilire, tratamentul naţional şi nediscriminarea. Potrivit „dreptului de stabilire”, indiferent de
naţionalitatea lor, firmele au dreptul să investească în orice parte a lumii. Principiul
„tratamentului naţional” prevede că guvernele trebuie să trateze filialele companiilor străine ca
şi cum ar fi companii interne. De asemenea, ţările nu ar trebui să facă discriminări împotriva
firmelor unor ţări anume, aceasta fiind una din condiţiile stric necesare ca politicile naţionale
privind ISD către interior să fie transparente. De asemenea, un regim al investiţiilor s-ar
confrunta cu faptul că fiecare ţară impune unele restricţii sau limite investiţiilor în anumite
domenii, precum finanţele, cultura şi securitatea naţională; regimul ar trebui să determine care
tipuri de restricţii naţionale sunt legitime şi care ar trebui interzise. Deşi aceste obiective sunt

115
Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 146

55
rezonabile, includerea lor într-un regim internaţional al investiţiilor întâmpină obstacole politice
deosebit de dificile. 116
În decursul timpului au existat iniţiative importante în privinţa adoptării unui cod universal
sau a unui regim internaţional privind CTN şi ISD. Runda Uruguay a negocierilor comerciale a
făcut o serie de paşi în acest sens, inclusiv Acordul asupra Măsurilor în privinţa Investiţiilor
legate de Comerţ (Trade-Related investment Measures - TRIM), Acordul General pentru
Comerţ cu Servicii (General Agreement on Trade in Services - GATS) şi Acordul asupra
Aspectelor legate de Comerţ ale Drepturilor de Proprietate Intelectuală (Trade-Related Aspects
of Intellectual Property Rights - TRIP), dar aceste reforme nu au fost suficiente. Un alt pas
important spre un regim al investiţiilor a fost făcut prin Codul Organizaţiei Naţiunilor Unite
asupra Conduitei Corporaţiilor Transnaţionale, însă acest cod se aplică doar firmelor, nu şi
guvernelor. De asemenea şi ONU, precum şi OCDE au avut discuţii cu privire la problema
reglementării ISD.
Cea mai importantă iniţiativă privind crearea unui regim al investiţiilor a reprezentat-o
Acordul Multilateral asupra Investiţiilor (MAI), propus pentru prima dată de Administraţia Clinton,
în septembrie 1995. Potrivit Raportului Economic din 1998 al preşedintelui către Congres,
scopul acestei iniţiative consta în stabilirea „unor standarde ridicate pentru liberalizarea
regimurilor interne asupra investiţiilor şi în protejarea investiţiilor prin „proceduri efective de
soluţionare a conflictelor”. 117
Prin această iniţiativă se urmărea protejarea CTN de naţionalizare, corupţie şi instabilitate
politică. În acelaşi timp, prin această iniţiativă s-a avansat propunerea ca ţările-gazdă să fie
împiedicate să facă discriminări faţă de CTN străine. Potrivit iniţiatorilor săi, acordul nu numai
că ar proteja firmele americane, dar ar şi facilita intrarea mai multor ISD în ţările în curs de
dezvoltare. Alegerea OCDE ca gazdă a negocierilor a fost una mai puţin inspirată, deoarece
această organizaţie era un club al ţărilor bogate, iar multe state mai puţin dezvoltate au fost
excluse de la discuţii.
Multe dintre ţările membre ale OCDE au obiectat, la rândul lor, faţă de regulile care le
afectau propriile interese, printre care Franţa şi Canada care doreau excluderea chestiunilor de ordin
cultural (radiodifuziune, film etc.), în timp ce Statele Unite susţineau restricţiile asupra vânzării
terenurilor agricole. UE nu dorea ca prevederile acestui acord să interfereze cu unele dintre
politicile sale. Muncitorii şi ecologiştii susţineau că MAI va permite transnaţionalelor să
neglijeze interesele muncitorilor şi să polueze mediul înconjurător. Unii critici au afirmat că nu
se asigură nici un fel de protecţie în faţa produselor de slabă calitate realizate de CTN. Până şi

116
Ostry, Sylvia, A New Regime for Foreign Direct Investment, Group of Thirty, Washington D.C., 1997
117
Acordul Multilateral asupra Investiţiilor, Washington D.C., 1995

56
entuziasmul american a scăzut în momentul în care s-a realizat că mecanismul de dezbatere al
MAI putea fi folosit împotriva Statelor Unite şi a CTN americane.
Este important să precizăm că ISD ating în mod direct economiile naţionale şi pot încălca
valorile naţionale şi independenţa economică. Din această cauză, statele, în primul rând cele
mai puţin dezvoltate, se opun cedării jurisdicţiei lor în aceste aspecte unui organism
internaţional. Ele se tem de dominaţia corporaţiilor gigant din SUA şi din alte economii
dezvoltate. Mai mult decât atât, întrucât aceste CTN îşi desfăşoară activitatea în cadrul a două
sau mai multe jurisdicţii naţionale, sarcina de a elabora un regim internaţional este extrem de
dificilă. Un regim al investiţiilor ar trebui să reglementeze aspecte sensibile, precum impozitarea
investiţiilor externe, preţurile de transfer (preţurile impuse de o filială alteia), folosirea de către
guvern a stimulentelor financiare şi a altor tipuri de stimulente, pentru atragerea investiţiilor
externe. O problemă deosebit de deranjantă pentru partenerii comerciali ai Americii priveşte
aplicarea extrateritorială a legilor americane nu numai filialelor externe ale firmelor americane,
ci şi filialelor unor corporaţii străine.
În urma acestei analize cu privire la cei doi piloni ai globalizării – corporaţiile
transnaţionale şi investiţiile străine directe – putem aprecia că şi în cazul acestora continuă
să existe discuţii divergente cu privire la rolul pe care în joacă în cadrul economiei
mondiale, ca dealtfel însuşi fenomenul globalizării.

2.3. Fluxurile internaţionale de capital

Capitalul, sub toate formele sale, este probabil resursa economică cu cel mai mare grad de
mobilitate în contextul economic al noului mileniu. Fluxurile de capital sunt astăzi prezenţe comune
atât pe circuite internaţionale, cât şi pe traseele naţionale, intersectoriale şi intrasectoriale. Nu doar
volumul fluxurilor de capital şi viteza deplasării acestora sunt într-o ascendenţă permanentă, ci şi
uşurinţa cu care acestea se metamorfozează (investiţii directe, investiţii de portofoliu, credite
bancare şi nebancare, titluri de împrumut), în funcţie de caracteristicile mediului gazdă şi de
interesul şi profitul deţinătorului. Dacă în trecut circulaţia capitalurilor era înţeleasă doar ca formă
de finanţare a contului curent, astăzi, repartiţia internaţională a capitalurilor determină din ce în ce
mai mult cursul de schimb şi ratele internaţionale ale dobânzii care, la rândul lor, influenţează
evoluţia şi structura comerţului internaţional.
Uniunea Europeană a liberalizat circulaţia fluxurilor de capital în mai multe etape. O primă
Directivă, adoptată în anul 1960, care liberaliza cea mai mare parte a capitalurilor pe termen lung, a
fost completată în 1962 printr-o a doua Directivă aferentă operaţiunilor cu titluri de valoare. În
cursul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80, când statele membre reacţionau diferit la şocul petrolier,
57
importante mişcări transfrontaliere de capital s-au dovedit din ce în ce mai mult capabile să
ameninţe echilibrul intern al economiilor. Totuşi, tentativele de a stăpâni fluxurile transfronteliere
de capital au fost nu numai total ineficiente, dar şi din ce în ce mai contraproductive. Odată aceste
dezechilibre corectate, liberalizarea tuturor mişcărilor de capital pe termen lung şi mediu în anul
1986 şi liberalizarea întregii circulaţii a capitalurilor pe termen scurt în 1988, s-au soldat cu
rezultate extrem de pozitive. Nu numai că această deschidere nu a generat nici un dezechilibru
major pentru ţările respective, dar, după liberalizare, ţările care au luat măsurile în cauză au
înregistrat o pătrundere netă a capitalurilor. Pieţele de capital internaţionale nu au ezitat să intre în
angajamente pe aceste pieţe, iar repartiţia capitalurilor au determinat o creştere a eficacităţii în
Uniunea Europeană.118
Această experienţă a făcut să crească, la nivelul Uniunii Europene , încrederea în
liberalizarea circulaţiei fluxurilor de capital în relaţia cu ţările terţe. Totuşi, experienţa europeană
trebuie analizată din perspectiva schimburilor care se derulează pe scena financiară internaţională.
În cursul ultimilor douăzeci de ani circulaţia fluxurilor de capital a cunoscut o dezvoltare fără
precedent, costurile tranzacţiilor s-au micşorat, iar atragerea capitalurilor a devenit obiectul unei
concurenţe internaţionale din ce în ce mai intense. Astfel, măsurile de liberalizare au devenit
indispensabile pentru atragerea capitalului străin, pentru a se asigura integrarea în economia
internaţională şi pentru promovarea dezvoltării unui sector financiar concurenţial.
În România, procesul liberalizării fluxurilor de capital a demarat în anul 1991 prin Legea
Investiţiilor Străine şi s-a realizat etapizat, corelat cu graficul de aderare la Uniunea Europeană.
Factorii care determină formarea şi mişcarea fluxurilor de capital, indiferent că ne referim la
coordonata economiei naţionale sau la cea internaţională, sunt în general asemănători, având doar
grad şi sferă de aplicabilitate diferite, la nivel de companie, industrie, economie sau regiune.
Uneori, însă, apar diferenţe între factorii care dinamizează cele două componente esenţiale ale
fluxurilor de capital, fluxurile în căutare de investiţii străine directe şi cele în căutare de investiţii
de portofoliu. De menţionat este şi faptul că aversiunea, neutralitatea sau apetenţa faţă de riscul
investiţional al diverşilor participanţi la fluxuri determină, la rândul lor, preferinţa pentru o formă
sau alta de circulaţie a capitalului.119
Anticipările investitorilor privind randamentele viitoare, în condiţiile date de risc al
investiţiei, reprezintă criteriul fundamental al mobilizării şi alocării capitalului în diferite regiuni ale
lumii, economii naţionale, industrii, companii etc. În condiţii similare de risc, investitorii vor alege
investiţia care va maximiza profitul într-un orizont de timp considerat rezonabil. Mai departe,
procesul de decizie constă în anticiparea randamentelor viitoare şi a factorilor de risc la care este
expusă investiţia. Deci, factorii determinanţi ai mişcării fluxurilor de capital reprezintă premisele
118
Anghel I. E., Investiţii străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 62
119
Anghel, I.E., Op. cit., p. 65

58
micro şi macroeconomice pe baza cărora se anticipează oportunităţile de câştig, cu eforturi minime
şi în condiţii de risc controlat.
Există anumiţi factori ciclici şi structurali care influenţează mişcarea fluxurilor de capital.
Dintre cei ciclici se poate aminti direcţionarea investitorilor către pieţele emergente ca urmare a
declinului ratelor dobânzilor reale la nivel mondial din anii ‘90. La acesta se mai poate adăuga
faptul că politica de acordare a creditelor externe s-a îmbunătăţit ca urmare a restructurării datoriei
externe pentru un număr mare de ţări în curs de dezvoltare. Forţele externe structurale au început să
funcţioneze odată cu apariţia a două căi de dezvoltare în structurile financiare ale ţărilor
exportatoare de capital: reducerea costurilor de transfer, tranzacţionare şi comunicare, pe de o parte,
şi liberalizarea conturilor de capital, pe de altă parte. Acestea au condus la creşterea disponibilităţii
capitalului privat de traversare a graniţelor pentru găsirea de oportunităţi de investiţii. Scăderea
costurilor de comunicare şi tranzacţionare, gradul ridicat de acces la informaţii, au determinat
companiile sau instituţiile să investească în afara graniţelor geografice sau să desfăşoare afaceri
tradiţionale pentru a-şi spori eficienţa şi profiturile. 120
În ceea ce priveşte entităţile implicate în investiţii internaţionale, indiferent de forma
acestora (directe sau de portofoliu), acestea au în vedere obţinerea de venituri, diversificarea şi
accesul la piaţă. Diferenţa dintre cele două categorii de fluxuri internaţionale de capital constă nu în
obiectivele agenţilor economici implicaţi care, în cea mai mare parte sunt similare, vizând obţinerea
de rentabilităţi sporite, ci în criteriile care stau la baza deciziei investiţionale. Astfel, în timp ce prin
investiţii străine de portofoliu se urmăreşte diversificarea portofoliului conform preferinţei pentru o
anumită expunere sectorială şi/sau geografică, prin investiţii străine directe se vizează valorificarea
superioară a „avantajelor” obţinute de firma investitoare. În consecinţă, în cazul investiţiilor străine
directe, criteriile principale care stau la baza deciziei de a investi într-o anumită ţară sunt potenţialul
pieţei şi existenţa capabilităţilor locale (resurse naturale, umane, de cercetare-dezvoltare etc.), în
timp ce investiţiile străine de portofoliu sunt direcţionate în funcţie de stabilitatea politică a ţării
receptoare (influenţează mărimea investiţiei), gradul de deschidere economică şi de maturitatea
pieţei de capital, de atitudinea guvernului şi uşurinţa cu care sunt repatriate profiturile.121
Comparativ cu investiţiile străine directe care sunt realizate, în proporţie semnificativă, de
corporaţii transnaţionale, investiţiile de portofoliu sunt realizate de o multitudine de agenţi
economici (instituţionali, societăţi financiare şi non-financiare). Cu toate acestea, date recente arată
că fondurile de investiţii colective au devenit o sursă din ce în ce mai importantă de investiţii străine
directe. Dificultatea încadrării investiţiilor realizate de către acestea se datorează existenţei unei aşa
numite „zone gri”. Concret, atâta vreme cât acestea achiziţionează cel puţin 10% din pachetul de

120
Marin G., Economia Mondială. Trecut-prezent-viitor., Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1996, p. 64
121
Dunning J.H., Dilyard J., Towards a general paradigm of foreign direct and portofolio investment, Transantional
Corporation vol.8, nr.1, 1999, pp. 20-22

59
acţiuni al unei firme vizate, investiţiile realizate sunt clasificate ca fiind pe termen scurt sau sunt de
natura Investiţiilor de portofoliu (generează numai fluxuri financiare). Drept urmare, investiţiile
străine realizate de fondurile de investiţii colective reprezintă cel mai bun exemplu de investiţii
străine de portofoliu care evoluează în investiţii directe, în contextul liberalizării circulaţiei
capitalurilor şi internaţionalizării producţiei. 122
Obţinerea avantajelor de proprietate sau competitivitate prin investiţii străine directe de către
firmele implicate, presupune un nivel minimal de dezvoltare a ţărilor sursă. În acest sens, John
Dunning a lansat conceptul de ciclu sau cale a dezvoltării investiţionale (Investment Development
Path – IDP).123 În elaborarea acestui concept Dunning a plecat de la ipoteza că, o dată cu
dezvoltarea economică, măsurată prin nivelul PIB/locuitor, o ţară îşi modifică poziţia investiţională
dată de stocul net de investiţii străine directe, calculat ca diferenţă între stocul investiţiilor străine de
ieşire şi stocul investiţiilor străine intrate.124 Pe măsură ce o ţară se dezvoltă, are loc o modificare a
condiţiilor oferite firmelor locale şi străine, cu implicaţii directe asupra fluxurilor de investiţii
străine directe.125 La rândul lor, investiţiile străine directe influenţează structura economică şi
dezvoltarea unei ţări. Există, deci, o interacţiune între cele două elemente. Guvernele pot influenţa
şi ele condiţiile unei ţări prin crearea unor bunuri publice, acţionând asupra concurenţei şi asupra
avantajelor de proprietate ale firmelor locale şi străine.126
Analizând evoluţia fluxurilor de investiţii, Dunning apreciază că ţările parcurg cinci stadii
de dezvoltare începând de la o fază iniţială asociată preindustrializării şi terminând cu stadiul final
caracteristic celor mai dezvoltate ţări:127
1. Stadiul I – fluxurile de investiţii străine directe de intrare şi ieşire sunt aproape
inexistente, deoarece piaţa locală are dimensiuni reduse, infrastructura nu este adecvată, forţa de
muncă este slab pregătită, iar cadrul legal este slab dezvoltat;
2. Stadiul II – ţările dezvoltă anumite avantaje de localizare datorită ameliorării
infrastructurii, a resurselor şi creşterii dimensiunii pieţei interne. Astfel, fluxurile de investiţii
străine directe înregistrează o creştere în special în ramurile tradiţionale ale industriei prelucrătoare
şi în cele intensive de forţă de muncă, precum şi în construcţii, distribuţie şi comerţ. În această
etapă, stocul de investiţii străine directe intrat creşte mai repede decât PIB-ul;
3. Stadiul III – fluxurile de investiţii străine directe de intrare cresc mai puţin spectaculos,
ele fiind depăşite de investiţiile străine directe de ieşire, fiind specific doar acelor ţări care au reuşit
122
UNCTAD – World Investments Report 2006, p. 16
123
Dunning J., Multinational Enterprises and the Global Economy, Addison Wesley, Reading, Massachusetts, 1993, p.
58
124
Buckley P.J., Castro F., The investment development path:the case of Portugal, Transnational Corporation, vol.7,
nr.1, 1998, p. 2
125
Duran J., Ubeda F., The invest development path: a new empirical approach and some theoretical issues,
Transanational Corporation, vol. 10, nr. 2, 2001, p. 4
126
Buckley P.J., Casson M.C., The EeconomyTheory of Multinational Enterprise, London, Macmillan, 1998, p. 14
127
Dunning J.H., Globalization. Trade and Foreign Direct Investment, London: Elsevier, 1998, p. 6

60
să creeze un sistem juridic stabil şi o infastructură fizică şi comercială satisfăcătoare. Astfel, se
înregistrează o creştere a stocului net de investiţii străine directe, deşi, uneori, apar şi valori
negative. Această modificare se datorează avantajelor de proprietate ale agenţilor economici locali,
avantaje care devin mai mult specifice firmei şi mai puţin specifice ţării. Astfel, firmele mai
puternice vor deveni mai competitive şi se vor angaja în investiţii de valorificare a resurselor (în
ţări mai puţin dezvoltate) şi în valorificarea activelor sau a pieţelor (în ţări mai dezvoltate);
4. Stadiul IV – caracterizat prin preponderenţa investiţiilor străine directe de ieşire
comparativ cu cele receptoare, fiind specific doar acelor ţări care au atins un anumit grad de
maturitate economică. Avantajele de localizare sunt date, în special, de factorii de producţie creaţi,
iar cele de proprietate reprezintă rezultatul organizării şi coordonării activelor dispersate din punct
de vedere geografic. Societăţile transnaţionale sunt din ce în ce mai interesate de internaţionalizarea
comerţului şi a producţiei;
5. Stadiul V - stocul de investiţii străine directe de intrare şi ieşire este foarte ridicat, poziţia
netă fiind aproape zero. Valorile negative alternează cu cele pozitive, în funcţie de evoluţia ratelor
de schimb şi de fazele ciclului economic. În acest stadiu, competitivitatea nu mai este reflectată
fidel de mărimea absolută a PIB-ului, ci de poziţia investiţională netă. Astfel, în cazul ţărilor
dezvoltate, nivelul de competitivitate al economiei este reflectat de investiţii străine directe atât a
celor generate, cât şi a celor receptate.
Conceptul de ciclu al dezvoltării investiţionale a fost confirmat de rezultatele unui studiu
efectuat de UNCTAD în anul 2006 pe un număr de 135 de ţări aflate în diverse faze ale dezvoltării
economice. În cadrul acestui studiu s-a urmărit evidenţierea relaţiei dintre nivelul de dezvoltare
măsurat prin PIB/locuitor şi poziţia investiţională dată indicatorul NOI/locuitor (investiţie netă de
ieşire pe locuitor), calculat ca diferenţă dintre stocul de investiţii străine directe de ieşire şi stocul de
investiţii străine directe de intrare raportată la numărul de locuitori.128
Pentru statele membre UE, rezultatele sunt redate în tabelul nr. 2.1. Se observă că la nivelul
UE se înregistrează decalaje profunde între stadiile de dezvoltare investiţionale ale statelor membre.
Majoritatea ţărilor noi membre ale UE se află în stadiul II al ciclului dezvoltării investiţionale, cu
excepţia Estoniei, Cehiei, Ungariei şi Sloveniei care se află în stadiul III. Se remarcă, totodată,
faptul că indiferent de stadiul în care se află, statele centrale şi est europene sunt receptoare nete de
investiţii străine directe, ceea ce dovedeşte că firmele locale nu sunt suficient de competitive pentru
a se angaja în investiţii semnificative de valorificare a resurselor şi/sau a activelor în afara graniţelor
naţionale.
Majoritatea statelor dezvoltate din UE, aflate în stadiile IV şi V sunt generatoare de investiţii
nete de investiţii străine directe, stocul de ieşire fiind mai mare decât cel de intrare, ceea ce

128
UNCTAD, World Investments Report 2006, pp. 144-145

61
demonstrează că firmele locale puternic competitive preferă să exploateze avantajele pe care le
deţin prin internaţionalizarea producţiei.

Tabelul nr. 2.1. – Corelaţia PIB/locuitor şi NOI/locuitor pentru statele membre UE

Ţări PIB/locuitor (USD) NOI/locuitor (USD)
STADIUL I Sub 2.500 -
N.A N.A. N.A.
STADIUL II 2.500-10.000 Preponderent negative
Bulgaria 3.443 -1.179
România 4.557 -1.115
Lituania 7.477 -1.969
Polonia 7.839 -2.327
Slovacia 8.616 -2.748
STADIUL III 10.000-25.000 Valori alternante
Estonia 10.087 -7.749
Ungaria 10.818 -5.440
Cehia 11.995 -5.408
Portugalia 16.406 -1.903
Slovenia 17.032 -2.274
Grecia 19.269 -1.408
Cipru 21.600 -5.907
STADIUL IV 25.000-36.000 Preponderent pozitive
Spania 25.897 315
Italia 29.982 1.281
Germania 33.728 5.630.
Franţa 34.753 4.155
Belgia 34.836 -431
STADIUL V Peste 36.000 Tind spre zero
Marea Britanie 36.420 6.980
Olanda 36.421 10.811
Finlanda 36.865 4.089
Austria 37.092 719
Suedia 39.241 3.435
Danemarca 46.937 3.040
Irlanda 47.322 -22.751
Luxemburg 73.918 -46.437
Sursa: World Investment Report, UNCTAD, 2006

Intrările masive de capital străin au susţinut restructurarea economiei şi dezvoltarea unor

state precum Estonia, Cehia, Ungaria şi Slovenia. Pe măsura dezvoltării lor s-au modificat condiţiile
oferite investitorilor străini cu impact pozitiv asupra intrărilor de capital străin, ceea ce explică
poziţiile deţinute de aceste state ca principale receptoare nete din Europa Centrală şi de Est (valori
negative ridicate ale indicatorului NOI/locuitor). La polul opus se află România şi Bulgaria care,
datorită nivelului relativ redus de investiţii străine directe receptate, au înregistrat un ritm de
dezvoltare semnificativ mai scăzut, astfel încât, avantajele lor de localizare sunt specifice stadiului
II al dezvoltării investiţionale.

62
 Fluxurile de investiţii străine directe reprezintă o componentă de bază a fenomenelor ce se
manifestă în cadrul economiei mondiale, ele constituind resurse financiare orientate spre o anumită
regiune investiţională, permiţând celor care investesc să dezvolte operaţiuni asupra cărora deţin
controlul şi puterea de decizie. Evoluţia fluxurilor investiţionale directe este determinată de
următoarele obiective:129
1. pentru ţările furnizoare de investiţii străine directe:
- aprovizionarea cu materii prime şi resurse energetice din ţările gazdă;
- utilizarea unor factori de producţie disponibili în statele receptoare;
- posibilitatea de desfacere a produselor pe pieţele ţărilor gazdă;
2. pentru ţările receptoare de investiţii străine directe:
- obţinerea unor tehnici de vârf;
- crearea de noi locuri de muncă;
- dezvoltarea unor noi ramuri;
- management performant;
- retehnologizarea cu efecte asupra modernizării producţiei şi asupra generării de progres
tehnic.
Pentru determinarea performanţelor şi potenţialului economiilor naţionale în atragerea de
investiţii străine directe, UNCTAD a calculat doi indicatori: indicele de performanţă al atragerii de
investiţii străine directe şi indicele de potenţial al atragerii de investiţii străine directe. Conform
indicelui de performanţă al atragerii de investiţii străine directe, ţările cu valoare a indicelui
supraunitară atrag investiţii străine directe peste aşteptări, comparativ cu puterea lor economică
relativă şi se calculează raportând ponderea fluxului de investiţii străine directe într-o ţară în totalul
fluxurilor globale la ponderea economică în PIB-ul global
Indicele de potenţialului al atragerii de investiţii străine directe clasifică ţările în
conformitate cu potenţialul lor de atragere a investiţiilor străine directe. Acest indice cuantifică
factorii structurali care au tendinţa de a se modifica foarte încet. Ca rezultat, valoarea indicelui este
relativ stabilă pe termen scurt. Acest indicator înglobează opt variabile, considerate ca factor cheie
pentru atragerea investiţiilor externe directe: PIB/locuitor, ponderea exporturilor în PIB, creşterea
anuală reală a PIB-ului, numărul liniilor telefonice la 1000 locuitori, energia consumată pe locuitor,
ponderea studenţilor din învăţământul superior în totalul populaţiei şi riscul de ţară. Se calculează
raportând valoarea variabilei ţării din care se scade valoarea minimă a variabilei la nivel mondial, la
valoarea maximă a variabilei la nivel mondial din care se scade valoarea minimă a variabilei la

129
Anghel I. E., Investiţii străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 40

63
nivel mondial. În Anexa III sunt prezentate valorile înregistrate de aceşti doi indici în perioada
1991-2005.
UNCTAD a încercat să combine cei doi indici, realizând astfel o tipologie a statelor lumii.
Aceşti indicatori nu iau în calcul şi investiţiile de portofoliu care uneori sunt semnificative.
Clasificarea ţărilor în funcţie atât de indicele de performanţă al atragerii de investiţii străine directe,
cât şi de indicele de potenţialului de atragere de investiţii străine directe conduce la următoarele:130
 ţări cu performanţe ridicate în ceea ce priveşte investiţiile străine directe şi cu potenţial
ridicat („înaintaşii” sau „front-runners”). Din această categorie fac parte 40 de state printre care şi
ţările dezvoltate din Europa (Franţa, Suedia, Elveţia, Belgia), ţări asiatice (Hong-Kong, Singapore),
ţări din America Latină (Brazilia, Chile);
 ţări cu performanţe ridicate în ceea ce priveşte investiţiile externe directe şi cu potenţial
scăzut (economii peste potenţial sau „above-potential”). Din această categorie fac parte în mare
majoritate, ţările sărace, fără o bază industrială solidă şi fără factori structurali stimulativi, dar care
au avut succes în atragerea de investiţii străine directe;
 ţări cu performanţe scăzute în ceea ce priveşte investiţiile străine directe şi cu potenţial
ridicat („economii sub potenţial” sau „below-potential”), din categoria cărora fac parte, în general,
ţările dezvoltate sau relativ industrializate, care nu au înregistrat intrări semnificative de fluxuri de
investiţii externe directe, conform potenţialului lor economic, datorită politicilor investiţionale
nefavorabile sau tradiţionale (Italia, Japonia, Coreea, Taiwan) sau datorită politicilor investiţionale
nefavorabile, a factorilor sociali sau a competitivităţii slabe. În această categorie au fost incluse în
ultima vreme şi SUA şi ţările dezvoltate abundente în capital, precum şi Arabia Saudită;
 ţări cu performanţe scăzute în ceea ce priveşte investiţiile străine directe şi cu potenţial
scăzut („economii sub-performante” sau „under-performers”). În această categorie sunt incluse
ţările sărace care, din motive economice sau de altă natură nu beneficiază de avantajele producţiei
internaţionale ca factor de creştere economică (Algeria, Camerun, Kenya, Pakistan).
Pentru „front-runners” care doresc să rămână receptori importanţi de investiţii externe
directe, problema este una de păstrare a competitivităţii pentru atragerea investiţiilor externe directe.
Economiile mai puţin performante vor trebui să-şi îmbunătăţească aspectele legate de mediul
investiţional, iar ţările care oscilează între acestea din urmă şi economiile peste medie vor trebui să
se străduiască să-şi construiască rapid un potenţial competitiv care să atragă investitorii.
În concluzie, fluxurile internaţionale de capital constituie un alt pilon important al
globalizării, ce permite identificarea performanţelor economiilor naţionale sa a celor regionale. De

130
World Investments Report 2005: Transnational Corporation and International of R&D, UNCTAD New York
Geneva, 2005

64
asemenea, prin intermediul acestor fluxuri statele lumii sunt interconectate în permanenţă, ceea ce
pune în evidenţă un avantaj important al globalizării.

2.4. Organizaţiile economice şi instituţiile financiare internaţionale

Principalele instituţii internaţionale răspunzătoare pentru procesul globalizării, care, în

acelaşi timp, constituie piloni esenţiali ai acestui amplu proces, sunt Fondul Monetar Internaţional
(FMI), Banca Mondială (BM) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Bineînţeles că şi alte
instituţii internaţionale joacă un rol important în cadrul sistemului economic internaţional, cum ar fi
Programul ONU, UNCTAD, BERD, BEI etc.
Rezultatul esenţial al Conferinţei Monetare şi Financiare a ONU, din anul 1944, desfăşurată
la Bretton Woods, a fost înfiinţarea celor două organisme financiare internaţionale FMI şi
BIRD/BM (Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare). Scopul principal al BM era de
susţine reconstrucţia şi, ulterior, dezvoltarea economico-socială după cel de-al doilea război
mondial, în timp ce FMI a fost înfiinţată cu scopul de a „asigura stabilitatea economică la scară
globală” şi pentru „prevenirea unei alte crize mondiale”131 după cea din anii ’30.
Situaţia economică mondială actuală ne demonstrează că FMI nu a reuşit să asigure
stabilitatea şi nu a putut să prevină o nouă criză care, iată, se manifestă cu o deosebită intensitate
după 78 de ani. Şi ceea ce este mai dur, este faptul că această criză a pornit tocmai din SUA,
superputerea globală actuală, ţară care deţine dreptul de veto în luarea deciziilor din cadrul FMI.
Dacă la începutul funcţionării sale FMI recunoştea că pieţele nu funcţionează întotdeauna
cum trebuie, iar scopul instituţiei era de a interveni cu surse de finanţare şi cu impunerea unor
restricţii în vederea redresării economiei (de exemplu, reducerea cheltuielilor bugetare, reducerea
dobânzilor în vederea stimulării investiţiilor etc.), în prezent instituţia este un susţinător înfocat al
supremaţiei pieţei. Analizând schimbarea de mentalitate şi atitudine faţă de piaţă a FMI, Stiglitz
afirmă „Keynes s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce s-a întâmplat cu copilul lui (FMI)”132.
Banca Mondială a fost înfiinţată, ca şi FMI, cu scopul de a susţine ţările afectate de război
prin acordarea de împrumuturi destinate recostrucţiei şi dezvoltării. Ca şi în cazul FMI, odată cu
trecerea timpului a avut loc schimbarea sau transformarea cu privire la scopul iniţial. Astfel, s-a
considerat că problema principală a decalajului dintre economiile dezvoltate şi cele în curs de
dezvoltare, dar mai ales faţă de cele sărace, este statul, iar soluţia pentru redresare este manifestarea
liberă a pieţei.

131
Stiglitz, J., Globalizarea: speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 40
132
Idem, p. 42

65
 Iată, aşadar, că sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI au adus modificări
importante în funcţionarea celor două instituţii financiare internaţionale. Este interesant că această
nouă tendinţă în funcţionarea instituţiilor coincide cu momentul declanşării celei de a doua ere a
globalizării. Punerea în relaţie directă a liberalizării pieţei cu noul trend de funcţionare a FMI şi
BM, precum şi evoluţia fără precedent a sistemului de comunicaţii prin intermediul tehnologiilor
informatice (IT), creşterea semnificativă a rolului investiţiilor străine directe (ISD) şi a corporaţiilor
transnaţionale (CMN) în economia mondială, ne întăresc convingerea conform căreia acestea
reprezintă principalii piloni ai globalizării.
Atât FMI, cât şi BM acordă asistenţă ţărilor aflate în situaţie dificilă, astfel încât acestea să
poată identifica modalităţile prin care tranziţia să genereze dezvoltarea economică. Decizia finală de
susţinere şi acordare de surse de finanţare aparţine „Grupului celor şapte” state industrializate:
SUA, Germania, Marea Britanie, Japonia, Italia, Franţa şi Canada, cărora li s-a alăturat şi a opta
putere – Rusia. Acum, ne punem inevitabil întrebarea dacă, într-adevăr deciziile luate au fost cele
mai corecte, având în vedere crizele care s-au succedat după înfiinţarea acestor instituţii – care între
timp şi-au reorientat scopul iniţial, şi mai ales criza actuală.
O altă organizaţie economică internaţională care joacă un rol semnificativ în procesul
globalizării este Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care are ca scop principal guvernarea
relaţiile economice internaţionale. OMC a fost înfiinţată în anul 1995, fiind continuatoarea GATT
(Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), iar obiectivul principal al instituţiei este acela de a
reduce tarifele vamale. Deosebirea esenţială dintre OMC şi cele două instituţii financiare
internaţionale, FMI şi BM, este faptul că OMC asigură cadrul de desfăşurare a negocierilor
comerciale şi respectarea acordurilor încheiate între participanţii la relaţiile comerciale
internaţionale, pe când FMI şi BM stabilesc regulile ce stau la baza acestor relaţii, precum şi
regulile pe care trebuie să le respecte statele în situaţia în care au nevoie de surse de finanţare.
Aşadar, FMI, BM şi OMC alături de cele mai puternice ţări industrializate (G8) au creat un
sistem comercial globalizat, fundamentat pe reguli ce ar fi trebuit să susţină statele aflate în curs de
dezvoltare, precum şi pe cele sărace, însă interesele corporatiste şi financiare au folosit aceste reguli
într-un alt scop. Drept urmare, fenomenul globalizării este din ce în ce mai criticat şi, în acelaşi
timp, este considerat ca fiind principala cauză a crizelor ce s-au succedat începând din anii ’90 (de
exemplu, criza financiară globală din perioada 1997-1998; criza din America Latină din perioada
2001-2002, deprecierea semnificativă a dolarului începând cu anul 2003 şi culminând cu actuala
criză economică şi financiară).

66
 2.5. Inovaţia tehnologică şi dominaţia ideologiei neoliberale

Un pilon esenţial al globalizării este inovaţia tehnologică, care cuprinde mai ales tehnologia
informatică şi comunicaţiile. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilităţii şi comunicării,
încât “revoluţia tehnologică” implică şi „o revoluţie socială” şi o avansare evidentă de la
capitalismul industrial către o realitate post-industrială a relaţiilor economice, ceea ce Alvin Toffler
denumeşte „Al treilea val”.133
Evoluţiile înregistrate în planul dezvoltării tehnologice, în sfera informaticii şi a
telecomunicaţiilor din ultimul timp au contribuit, printr-o adevărată „revoluţie a informaţiilor” pe
care au declanşat-o, într-o măsură covârşitoare, la globalizarea vieţii economice internaţionale. Prin
însăşi natura lor, noile tehnologii din sfera comunicaţiilor au o dimensiune globală, deoarece ele nu
recunosc şi nu respectă graniţele naţionale. Creşterea fără precedent a vitezei şi diversificarea
mijloacelor de transmitere a informaţiilor, precum şi sporirea fiabilităţii acestora sub impactul
noilor tehnologii conduc necontenit la sporirea “vizibilităţii transfrontaliere” a evenimentelor
naţionale. Ele permit ca un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei
ţări. Evenimentele şi problemele, plăcute sau mai puţin plăcute, nu mai pot fi păstrate doar în
interiorul graniţelor unei ţări sau regiuni; dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente
globale, subiecte globale şi probleme globale. De exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobâl a
devenit o problemă globală, aşa cum resursele energetice constituie o preocupare globală, sau cum
deteriorarea mediului înconjurător a devenit un subiect global. Evenimentele mai recente legate de
războiul din Irak, care a izbucnit în anul 1991, au constituit un alt indiciu plin de semnificaţii pentru
relevanţa noilor tehnologii din sfera informaticii şi telecomunicaţiilor pentru procesul de globalizare
a vieţii internaţionale, sub aspectul potenţialului, vizibilităţii, flexibilităţii şi mobilităţii sporite pe
care le prefigurează aceste tehnologii.
Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii şi a
telecomunicaţiilor, dispune de două caracteristici esenţiale:134
a) convergenţa serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu şi, respectiv, toate serviciile
pot fi furnizate prin acelaşi mijloc de înmagazinare şi transmisie;
b) conectabilitate şi interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli – fie persoane
reale, fie dispozitive - pot prelucra şi utiliza resursele prin intermediul reţelelor. Practic, toate
informaţiile sunt transmise pe căi de înaltă definiţie şi standardizare, alcătuind ceea ce, în literatura
de specialitate, au fost desemnate drept “primele autostrăzi electronice ale lumii”.

133
Toffler A., Al Treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 20
134
Bari I., Globalizare şi probleme globale, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 22

67
 Fenomenul creşterii explozive a telecomunicaţiilor şi al globalizării reţelelor de
telecomunicaţii s-a impus tot mai mult, iar analiştii vieţii economice internaţionale actuale le
studiază şi le exploatează frecvent, atât în virtutea efectelor de mare anvergură pe care le antrenează
asupra celor mai diverse sfere ale vieţii economice contemporane, şi care se conturează deja cu
deosebită pregnanţă putând fi oarecum uşor comensurate, cât şi în virtutea implicaţiilor pe termen
lung, a căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, fiind poate cel mult
intuită.
Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii '80 în sfera tehnologiilor
informatice şi a telecomunicaţiilor, precum şi reorientarea fără precedent petrecută în configuraţia
pieţelor internaţionale, alături de globalizarea afacerilor sub incidenţa activităţilor marilor corporaţii
transnaţionale, au determinat modificări radicale în configuraţia telecomunicaţiilor. Aplicarea noilor
tehnologii în acest domeniu, tehnica de calcul, reţelele de cabluri din fire optice etc., au contribuit în
mod substanţial la creşterea vitezei şi fiabilităţii telecomunicaţiilor, concomitent cu expansiunea
globală a reţelelor.
Un alt pilon al globalizării, îl reprezintă dominaţia (hegemonia) ideologiei neoliberale, care
este în strânsă relaţie cu triumful ideologiei economiei de piaţă, al societăţii de consum. Este un
curent ideologic global în care democraţia este considerată echivalentul economiei de piaţă, iar
împreună formează dominaţia. Bineînţeles că a existat şi există încă o intensă interacţiune între
globalizarea tehnologică şi cea ideologică. Această interacţiune a dus la globalizarea prin economie
şi a economiei înseşi. Realitatea globalizării poate fi înţeleasă ca fiind o concentrare a celor două
motoare: „noua tehnologie” şi „hegemonia valorilor neoliberale”.135
Se afirmă că hegemonia neoliberalismului a devenit mai pregnantă şi a căpătat o dimensiune
superioară după sfârşitul războiului rece. Modelul pieţei libere şi al democraţiei a devenit şi mai
convingător datorită căderii comunismului. Căderea Zidului Berlinului a reprezentat pentru mulţi
dintre contemporani ultima victorie mult aşteptată a liderilor occidentali. Totuşi, popularitatea
thatcherismului şi reaganomiei începuseră mai înainte, odată cu economizarea vieţii, adâncirea
materialismului, iar problemele statelor „social-democratice” occidentale se manifestau deja în anii
'70. Văzut din această perspectivă, colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui
proces “de victorie neoliberală” care se afla deja în desfăşurare. Ideologia neoliberală permit
forţelor conducătoare să liberalizeze pieţele, să descentralizeze economiile şi să privatizeze
companiile de stat. Apoi, inovaţiile tehnologice, mai ales informatizarea şi telecomunicaţiile, au
permis factorilor economiei să profite din plin de posibilităţile deschise de pieţele libere. Tot
tehnologia informatică a permis mişcările de capital spre toate colţurile lumii într-un timp foarte
scurt. IT împreună cu procesul de miniaturizare şi revoluţionare a transporturilor au permis
135
Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politică, economie, cultură, Ed. Polirom,
Iaşi, 2004, p. 105

68
producerea unor părţi componente ale unui produs în diferite continente, pentru ca apoi să fie
asamblate şi distribuite pe pieţele din toată lumea. Producţia, vânzarea şi cumpărarea au început să
fie din ce în ce mai puţin legate de factorul geografic. Acordarea de credite, de împrumuturi,
precum şi speculaţiile financiare au devenit activităţi mondiale acceptate. Acest lucru s-a întâmplat
pentru că ideologia neoliberală a convins politicienii să înlăture „barierele de piaţă”, dar şi pentru că
tehnologia avansată a permis circulaţia bunurilor, banilor, simbolurilor şi oamenilor dincolo de
frontiere repede şi ieftin.136
În opinia promotorilor neoliberalismului binefacerile sistemului susţinut de ei vor rămâne
definitive, deoarece în cadrul statelor democratice securitatea internă şi externă va fi garantată, iar
piaţa naţională şi cea globală va fi organizată. 137 Cu toate acestea, din cauza globalizării,
democraţiile din statele naţionale teritoriale au început să se destrame.
În prezent, este acceptată tot mai mult ideea că nu economia a fost cea care a determinat
dezvoltarea procesului de globalizare, ci tehnologia şi ideologia conform căreia o colectivitate se
poate lansa în acţiuni de natură internaţională sau, mai curând, care promovează ideea creaţiei unei
lumi fără limite, caracterizată tot mai puţin de ideea definirii teritoriilor, promovând o nouă
“geografie a puterii”. Acest proces pare să fi căpătat un caracter de sine stătător, ca forţă
incontrolabilă. În termeni sociologici această situaţie se poate defini prin teorema lui Thomas:
„Dacă oamenii definesc o anumită situaţie ca fiind reală, atunci această situaţie devine reală prin
consecinţele acestei definiţii”.138 Astfel, acceptarea ideologiei neoliberale a determinat acţiuni care
validează această acceptare în măsura în care lumea a dobândit regulile de existenţă ale acestei
ideologii.
Chiar dacă dominaţia neoliberalismului poate fi considerată forţa cea mai importantă a
dezvoltării globalizării, nu se poate afirma că toate consecinţele globalizării au fost dorite sau chiar
anticipate de către protagoniştii acestei ideologii. Neoliberalismul preia binecuvântările sistemului:
într-un sistem fondat pe statele democrate este asigurată o securitate clară atât la intern, cât şi la
extern, piaţa va fi organizată atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, şi aşa mai departe.
Trebuie precizat însă şi faptul că, având la bază ideea de state democratice care se bazează pe
diferenţierea naţiunilor, există şi factori care influenţează mişcarea inversă a procesului.139
În concluzie, apreciem că neoliberalismul poate fi considerat unul din factorii cei mai
importanţi ai globalizării, dar nu exhaustiv, deoarece nu toate consecinţele globalizării au la bază
raţiuni de ordin neoliberal.

136
Friedman M., The Political Economy of International Monetary Arrangement, Payot, Paris, 1967, p.25
137
Hayek F., Counter-Revolution of Science, Macmillan, England, 1952, p. 75
138
Galbraith J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.56
139
Galbraith J.K., Op. cit, p. 61

69
 Aceşti doi piloni ai globalizării, inovaţia tehnologică (IT) şi dominaţia ideologiei
neoliberale, au dus la formularea unui nou concept, cel de „noua economie”. În noua economie
tranzacţiile sunt digitale, permit realizarea şi desfăşurarea relaţiilor virtuale, precum şi apariţia unor
medii noi de afaceri care nu erau posibile înainte. Creşterea în noua economie este determinată de
mai mulţi factori, în plus faţă de economia tradiţională. Factorii fizici ca munca, rezervele de
capital, resursele naturale etc. au fost de primă importanţă în perioada economiei tradiţionale. Cu
toate că aceşti factori sunt încă importanţi, în noua economie, factorii noi, ca de exemplu,
informaţia, inovaţia şi tehnologia, au un rol esenţial.
Noua economie presupune extinderea utilizării informaţiei digitale şi a internetului ca mediu
de lucru într-o arie largă de servicii şi activităţi, ca de exemplu programe informatice, informaţii on-
line, tranzacţii comerciale, servicii financiare şi bancare. Dată fiind natura noii economii, s-a
încercat definirea ei printr-o serie de sintagme, cum ar fi:140
 „economia digitală”, pentru că vizează bunuri şi servicii a căror producţie, dezvoltare şi
vânzare depind, în mod esenţial, de tehnologii digitale;
 „economia informaţiei”, pentru că include toate bunurile şi serviciile legate de
tehnologiile informaţionale, cum ar fi: cercetare, servicii bancare, servicii financiare;
 „economia virtuală”, pentru că mediul în care se desfăşoară tranzacţiile nu este un mediu
fizic, ci virtual;
 „economia internetului”, pentru că mediul de lucru este internetul;
 „e-commerce” şi „e-conomy”.
În abordarea noii economii Robert Kling şi Roberta Lang 141 propun o tipologie distinctă, în
încercarea de a introduce o sistematizare în cercetarea acesteia. Astfel, ei sugerează folosirea
termenului de “economie a informaţiei” pentru sfera bunurilor şi serviciilor informaţionale (de la
cercetare şi învăţământ până la publicitate şi divertisment). Totodată, ei recomandă conceptul de
“economie digitală” în cazul acelor bunuri şi servicii unde cercetarea-dezvoltarea-producţia-
vânzarea sunt dependente în mod vital de tehnologia digitală. În ceea ce priveşte termenul de nouă
economie, autorii consideră oportună folosirea acestuia în cazul unei interacţiuni între „economia
informaţiei” şi „economia digitală”, pentru a evidenţia consecinţele rezultate, cum ar fi creşterea
economică durabilă, inflaţia scăzută şi un nivel scăzut al şomajului.
Sintetizând opinia celor doi autori, Robert Kling şi Roberta Lang, putem afirma că noua
economie este un concept larg care descrie o economie în care, atât produsul final, cât şi stările
intermediare ale acestuia constau în informaţie şi în care tehnologiile digitale moderne oferă accesul
la scară mondială la toate informaţiile disponibile la un moment dat. Aceste noi tehnologii au rolul
140
Chirovici E.O., Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 69
141
Kling R., Roberta Lang, I.T. and Organizational Change in Digital Economics. A Sociotechnical Approach, MIT
Press, Cambridge, Massachusetts, 2000, p. 32

70
de a potenţa eficienţa în practicile de afaceri convenţionale, tradiţionale şi de a facilita apariţia unor
noi procese şi produse.
Evoluţia noii economii nu ar trebui limitată la sectorul de informaţie; ea reprezintă un proces
cu largi consecinţe chiar şi în “vechea economie”, cea tradiţională. Noua economie nu implică în
mod necesar rate de creştere în întreaga economie, care să depăşească performanţele ultimilor ani.
Există îndoieli în legătură cu sustenabilitatea unei creşteri economice ridicate, iar în acest sens,
R.Gordon şi E.Gundlach142 adoptă o poziţie critică în legătură cu potenţialul de sporire a
productivităţii al „noii economii” ţinând seama de eşecul şi chiar prăbuşirea câtorva firme
cunoscute din cadrul noii economi, în anul 2000, de încetinirea creşterii economice în Statele Unite
ale Americii, în anul 2001, iar exemplele pot continua.
În concluzie, se impune o evaluare mai realistă a schimbărilor induse de noua economie în
măsura în care se are în vedere o reflectare corectă a derulării şi implicaţiilor noilor procese
economice.

142
Gordon R., Does the New Economy Measure Up to the General Invention of the Past?; Gundlach E., Interpreting
Productivity Growth in the New Economy, Harcourt Brace College Publishers, New York, 2002

71
CAPITOLUL 3 – GLOBALIZAREA ŞI FLUXURILE INTERNAŢIONALE DE
CAPITAL ŞI DE ISD ÎN ROMÂNIA

3.1. Fluxurile internaţionale de capital în contextul globalizării

Până după cel de-al II-lea război mondial relaţiile financiare între ţări aveau un caracter
preponderent bilateral, neputându-se vorbi, în acea perioadă, de un sistem financiar internaţional.
Odată cu înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale (Bretton Woods, 1945) s-
a adus în discuţie de către ţările participante şi necesitatea adoptării unor reglementări comune în
domeniul relaţiilor financiar-valutare internaţionale. Practic, din acel moment, prin adoptarea
primelor reglementări comune, s-a creat sistemul financiar internaţional. Se poate spune că sistemul
financiar internaţional reprezintă un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza
unor reglementări instituţionalizate cu rolul de a organiza şi coordona comportamentul ţărilor
membre în domeniul fluxurilor financiare şi monetare internaţionale care sunt generate în derularea
operaţiunilor comerciale sau necomerciale internaţionale.
Sistemul financiar internaţional poate fi privit şi ca un ansamblu de pieţe, instituţii şi fluxuri
financiare cu rolul de a asigura deplasarea în timp şi spaţiu a resurselor de capital de la cei care le
deţin (creditori, investitori) către cei care au nevoie de acestea. Principiile iniţiale care au stat la
baza sistemului financiar internaţional au fost:143
 era considerat un sistem deschis tuturor statelor lumii care recunoşteau şi acceptau
drepturile şi obligaţiile înscrise în statutul FMI, deci, calitatea de participant la acest sistem era
legată de calitatea de membru FMI;
 etalonul care stătea la baza acestui sistem era aurul, adică preţul în dolari a acestuia;
 fiecare stat membru al acestui sistem era obligat să asigure o stabilitate a monedelor
aflate în circulaţie, fapt care presupunea definirea parităţii monedei naţionale în raport cu o cantitate
determinată de aur sau faţă de dolar, urmând ca în timp, evoluţia cursului de schimb între moneda
ţării respective şi etalonul ales să se încadreze într-o bandă de variaţie cu marjă mică;
 sistemul a demarat cu o convertibilitate deplină a dolarului, celelalte monede putând fi
schimbate numai prin intermediul dolarului (crossing rate). De altfel, încă de la crearea sistemului
financiar internaţional realizarea acestuia ca obiectiv a avut în prim plan interesul şi poziţia
dominantă a Statelor Unite ale Americii care şi-a asumat un rol central în configurarea şi
dezvoltarea acestuia.

143
Bădulescu D., Bădulescu A., Aspecte ale globalizării financiare, în Analele Universităţii Timişoara, 2005, p. 114

72
  statele participante aveau obligaţia de a-şi crea o rezervă internaţională corespunzătoare
cu nevoile de valută de pe piaţa internă, astfel încât să fie asigurată stabilitatea sistemului. În plus,
ele trebuiau să urmărească în permanenţă obţinerea unei balanţa echilibrate care să reducă presiunea
asupra cursului de schimb care ar fi condus la destabilizarea sistemului.
Deşi a rezistat în această formă mai bine de douăzeci de ani, sistemul financiar internaţional
s-a confruntat cu crize profunde în preajma anilor ’70, crize care au fost generate atât de principiile
care guvernau funcţionarea sistemului, cât şi de faptul că acesta nu mai răspundea la modificările
structurale din economia mondială. Faptul că sistemul era legat de dolar şi că fiecare ţară căuta să-şi
consolideze activele de rezervă, a condus la acumulări mai mari de dolari la nivelul băncilor
centrale, în special cele europene, pe fondul unei politici monetare relaxate promovate de SUA,
care, de multe ori a preferat finanţarea deficitelor interne sau externe prin emisiune de monedă, fapt
care a diminuat treptat încrederea participanţilor la sistem în moneda americană. Aceste bănci au
preferat schimbarea în timp a dolarilor contra unor active de rezervă mai sigure (aur). Astfel, SUA
s-a confruntat, într-o perioadă relativ scurtă de timp, cu o scădere dramatică a rezervelor sale de aur.
În plus, monedele europene au devenit din ce în ce mai puternice, ameninţând poziţia dolarului.
Criza aurului care a destabilizat piaţa financiară internaţională şi a dus la apariţia unor pieţe paralele
puternic dereglementate (piaţa eurovalutelor) a constituit un alt factor destabilizator al sistemului
creat la Bretton Woods.
Ca urmare, începând cu anul 1971 statele participante la sistemul financiar internaţional au
renunţat la fixitatea cursului de schimb, instituind după această perioadă devalorizarea monedelor
naţionale. În aceste condiţii, foarte multe ţări s-au confruntat cu puternice dezechilibre în balanţa de
plăţi fapt ce a condus la o reconsiderare a opţiunii pentru cursul liber. După căderea acestui sistem,
unele ţări au încercat diferite aranjamente la nivel regional (Europa, Africa), sau au dezvoltat o serie
de regimuri valutare hibride care combinau caracteristicile cursului fix cu cele ale cursului liber.
Aceste aranjamente monetare la nivel local sau regional coexistă în sistemul financiar internaţional
care a suferit o serie de modificări şi reformări:144
 a fost eliminat aurul şi dolarul din poziţia de etalon al sistemului ;
 au fost introduse drepturile speciale de tragere (DTS) ca etalon al sistemului;
 fiecare ţară avea libertatea de a-şi alege regimul monetar/valutar propriu;
 s-a introdus posibilitatea adoptării unei convertibilităţi depline sau parţiale în raport cu
celelalte valute.
Abandonarea sistemului de la Bretton Woods a provocat o altă ruptură care ţine de natura
însăşi a monedei: aceasta a devenit o simplă marfă, şi-a schimbat statutul, devenind un activ
oarecare schimbat pe pieţe. Acest fapt a condus la un val seismic al inovaţiilor financiare, dar şi la
144
Dumitrescu S., Bal A., Economie Mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 126

73
grave dezechilibre, surse de noi incertitudini: şocurile petroliere din perioadele 1973-1974 şi 1979-
1980, şocul dolarului, dezechilibrele comerciale care au urmat acestor şocuri, îndatorarea ţărilor
dezvoltate, datoria lor publică crescând cu 9% pe an în perioada 1980-1982, criza datoriei externe în
multe ţări din Lumea a Treia. Datorită acestor dezechilibre, variabilele financiare – rata dobânzii,
cursul de schimb, cursul valorilor mobiliare – au înregistrat fluctuaţii importante.145
Două categorii de inovaţii au favorizat procesul de globalizare financiară : inovaţii în
domeniul tehnologic, mai ales în domeniul telecomunicaţiilor şi informaticii şi inovaţii financiare.
Computerizarea şi telecomunicaţiile au contopit pieţele financiare ale lumii într-un singur sistem
mondial în care o persoană individuală aflată la un terminal poate fi tot timpul la curent cu
fluctuaţiile de preţuri pe pieţele majore şi poate executa schimburi aproape instantaneu în oricare
dintre ele sau chiar în toate. Inovaţiile majore ale perioadei sunt produsele derivate: contractele
futures, opţiunile şi contractele de swap. Ele permit acoperirea împotriva riscurilor de dobândă şi a
riscului valutar, dar sunt utilizate şi pentru speculaţii şi arbitraj. Sunt trei actori principali care
efectuează tranzacţii cu produse derivate:146
 utilizatorii finali (marile întreprinderi, case de pensii, fonduri de investiţii, companii de
asigurări) care vor să se protejeze împotriva riscurilor ratei dobânzii şi de schimb;
 intermediarii (băncile mari) al căror scop este să găsească contrapartidă pentru clienţii
menţionaţi anterior şi să încaseze comisioane;
 speculatorii (cei mai cunoscuţi fiind gestionarii aşa numitelor “hedge-funds”) care îşi
asumă conştient riscuri pentru a încasa plusvalori.
Funcţia esenţială a produselor derivate este permiterea transferului riscului între părţi. Alte
inovaţii financiare importante sunt valorile mobiliare utilizate pe piaţa internaţională de capital:
euroobligaţiunile (eurobonds), euroacţiunile (euroquities), certificatele de depozit emise de bănci
(ADR – American Depositary Receipt, EDR- Europen Depositary Receipt, GDR – Global
Depositary Receipt). Sfera financiară s-a extins astfel dincolo de frontiere, în afara statelor.
Dilatarea sferei financiare se explică uşor: dacă o invenţie productivă cere construirea de uzine şi
recrutare de personal, un plasament financiar la celălalt capăt al lumii se realizează într-o secundă,
graţie reţelelor informatice.
Integrarea financiară mondială şi mobilitatea internaţională a capitalurilor au modificat
profund natura relaţiilor existente între diferite economii. Altădată, transmiterea internaţională a
conjuncturilor economice se realiza prin fluxurile de schimburi de bunuri şi servicii. Astăzi,
variabilele financiare sunt cele care joacă rolul determinant în transmiterea conjuncturilor, acestea
devenind din ce în ce mai interdependent.

145
Bari I., Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 17
146
Idem, p. 19

74
 Globalizarea financiară presupune un risc sistematic crescut, prin acesta înţelegând un risc
de instabilitate globală care rezultă din disfuncţionalităţi în sistemul financiar – bancar, când
interacţiunea comportamentelor individuale nu determină ajustări corectoare, ci generează
dezechilibre. Pe fondul tuturor consecinţelor globalizării financiare, a riscurilor pe care aceasta la
presupune, se constată o gravă slăbiciune a noului sistem financiar internaţional. Crizele sunt din ce
în ce mai frecvente şi variate, în special datorită sistemului speculativ instaurat la sfârşitul anilor
’70, cu doi principali factori: dimensiunile atinse în sfera financiară într-un timp record, care au
determinat ca aceasta să devină practic incontrolabilă şi tendinţa ei de a genera acţiuni speculative,
provocând crizele. Astfel, de la criza datoriei Lumii a Treia din anul 1982, la cea din Rusia, toate
pieţele – acţiuni, obligaţiuni, derivate, imobiliară – au suferit cel puţin o zdruncinare. Criza valutară
care a făcut să explodeze sistemul monetar internaţional în 1992 şi 1993 a demonstrat că autorităţile
monetare ale ţărilor nu pot face prea multe pentru a-şi apăra monedele în faţa speculaţiilor.147
Criza asiatică din anul 1997 reprezintă unul din exemplele cele mai elocvente pentru
efectele distructive ce însoţesc globalizarea pieţelor financiare. Declanşată în iulie 1997 în
Thailanda, criza a atins rapid Coreea, Indonezia, Malaezia, Filipine şi celelalte ţări asiatice, inclusiv
Japonia. Această criză a fost calificată de analişti drept „cea mai gravă criză din anii ’30 până în
prezent” şi a constituit primul seism major al erei mondializării, surprinzând prin amploarea şi
rapiditatea cu care s-a propagat. Dezastrul a fost atât de mare, încât nici intervenţia FMI în
Thailanda, Coreea şi Indonezia nu a fost suficientă pentru a stopa criza. Cel puţin două certitudini
par să nu fi supravieţuit în 1997: Asia în calitate de campioană de necontestat a creşterii economice
şi atotputernicia pieţelor financiare, presupuse ca alimentând economia mondială.148
În prezent economia globală este din nou în pragul uneia din cele mei mari provocări: criza
economică şi financiară. Şi asta pentru că cea mai mare economie mondială, a SUA, se află în
pragul sau, potrivit unor analişti, chiar în mijlocul unei recesiuni extrem de puternice. După ce a
debutat în anul 2007 cu criza din sectorul imobiliar, economia americană se loveşte de noi
obstacole: falimentul celei de-a V-a bănci de investiţii, ca mărime, Bear Stearns, care a adâncit criza
creditelor, deficitul comercial, scăderea bursei, retragerea investitorilor.
Se poate concluziona că, deşi implicarea organismelor financiare internaţionale în procesul
de transformare şi restructurare a sistemului economic mondial este amplă, dezvoltarea durabilă a
economiei mondiale nu poate fi concepută fără un sistem financiar capabil să orienteze eficient şi
rapid fluxurile de capital. Dacă nu se vor lua măsurile adecvate de reformare instituţională putem
asista la escaladarea unor crize cu efecte devastatoare chiar şi pentru cele mai puternice economii.

147
Martin, H.P., Schumann, H., Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Ed. Economică, Bucureşti,
1999, p. 126
148
Stiglitz, J., Mecanismele globalizării, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 25

75
 3.2. Corporaţiile transnaţionale – motorul globalizării

O caracteristică a economiei mondiale actuale şi, fără îndoială, actorii principali în cadrul
mediului de afaceri internaţionale sunt corporaţiile sau societăţile transnaţionale. Departe de a fi un
fenomen nou, apariţia de-a lungul timpului a societăţilor transnaţionale a însemnat tot atâtea repere
istorice demne de luat în considerare.
Istoria internaţionalizării afacerilor este lungă şi interesantă. Diverşi autori afirmă că
activitatea comercială datează încă din timpul primelor civilizaţii, dar abia Evul Mediu, în Europa, a
marcat iniţierea operaţiilor comerciale între state, executate de instituţii ce aveau o natură privată
corporativă, dar susţinute şi încurajate şi de stat. Comerţul şi băncile italiene au ocupat o poziţie
cheie în procesul de internaţionalizare a afacerilor la începuturile Renaşterii, apreciindu-se că spre
sfârşitul secolului al XIV-lea existau aproximativ 150 de bănci italiene deja operaţionale
multinaţional.149
Patronajul statal s-a intensificat, o dată cu apariţia marilor companii comerciale coloniale, în
secolele XVII şi XVIII: Companiile Olandeză şi Indiile de Est Britanică, Compania Muscovy,
Africa Regală şi Compania Hudson Bay. Dar cel mai apreciat precursor al companiilor
transnaţionale din zilele noastre este dezvoltarea industriei internaţionale odată cu revoluţia
industrială. Cu toate că nu există date concrete, este general cunoscut faptul că multinaţionalele
industriale au apărut în economia mondială după jumătatea secolului XIX. Se pare că în 1867 o
firmă americană, “Singer”, care producea maşini de cusut şi-a construit o filială în Scoţia la
Glasgow, fiind astfel prima firmă din lume care a devenit transnaţională. Activitatea comercială a
crescut masiv în anii ’20, o dată cu maturizarea companiilor cu adevărat diversificate şi integrate,
încetinind însă în perioada de recesiune a anilor ’30 şi de distrugeri de război în perioada 1940-
1944, începând o expansiune fluctuantă după anul 1950. Iată cum arătau fluxurile de investiţii
directe externe (IDE) în anul 1914, precum şi care erau valorile exporturilor industriale în 1913,
pentru un număr de cinci ţări.

Tabelul nr. 3.1 – Fluxul de ISD şi evoluţia exportului în anii 1913 şi 1914
IDE-1914 (dolari SUA) Exporturi industriale-1913
Marea Britanie 8.172.000 1.928.000
SUA 2.652.000 896.000
Germania 2.600.000 1.824.000
Franţa 1.750.000 813.000
Olanda 925.000 Nu există date
Sursa: Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internaţională şi posibilităţi de
guvernare, Editura TREI, Bucureşti, 2002, p. 41

149
Hirst P., Thompson G., Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare,
Ed. TREI, Bucureşti, 2002, pp. 39-42

76
 Aşa după cum rezultă şi din tabelul de mai sus, în funcţie de fluxul de investiţii străine
directe, în preajma primului război mondial, Marea Britanie avea cea mai puternică economie la
nivel global şi se afla la distanţă de principalii ei urmăritori, SUA şi Germania. Marea Britanie şi
Germania au fost principalele state exportatoare de produse industriale înainte de izbucnirea
primului război mondial, fiind aproape de două ori mai mari decât SUA şi Franţa, valoarea
exporturilor industriale fiind mult mai mică decât cea a investiţiilor externe directe.
Societatea transnaţională este un fenomen economic în plină dinamică, reprezentând
adevărate imperii care se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale echivalente cu PNB-ul
multor naţiuni. Teoriile privind societăţile transnaţionale nu sunt nici pe departe unitare şi urmează
caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În sensul cel mai cuprinzător, o societate
transnaţională este o companie care produce bunuri sau oferă servicii în mai multe ţări. În sensul cel
mai restrâns, se referă la o întreprindere care, prin investiţii externe directe, deţine şi administrează
filiale în mai multe ţări şi deţin o firmă mamă în ţara de origine.
În literatura românească şi cea internaţională există numeroase abordări ale problematicii
societăţilor transnaţionale. După cum observă Anda Mazilu 150 expresia „întreprindere
multinaţională” este utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fără ca între aceasta şi cea de
„corporaţie transnaţională” să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte diferenţe decât acelea de
ordin lingvistic. Sterian Dumitrescu151 defineşte societatea transnaţională ca alcătuind un vast
ansamblu la scară mondoeconomică, format dintr-o societate principală şi un număr de filiale
importante în diferite ţări (nu se oferă un criteriu al gradului de importanţă al filialelor). Mult mai
nuanţată este atitudinea lui D. Papp care descrie corporaţia multinaţională ca pe o „corporaţie care
acţionează într-o multitudine de medii”. El identifică trei stadii de dezvoltare ale acesteia:152
 în primul stadiu corporaţia multinaţională creează strategii de afaceri separate pentru
fiecare ţară unde operează, putând fi denumită „corporaţie multilocală”;
 în al doilea stadiu corporaţia se străduieşte să domine o piaţă globală, concentrându-şi
majoritatea eforturilor asupra ţării de origine, putând fi denumită şi „corporaţie globală”;
 în cea de a treia etapă de dezvoltare, corporaţia beneficiază de resurse, management,
producţie şi alte capacităţi globale care îi conferă statutul de „corporaţie transnaţională”.
Putem remarca faptul că, o astfel de viziune se suprapune destul de bine peste teoria clasică
a internaţionalizării firmei, teorie în care se succedau tot trei etape: mai întâi exportul direct pe o
anumită piaţă naţională, apoi apelul la intermediari locali aflaţi într-o anumită relaţie de cooperare
cu firma-mamă, pentru ca în cele din urmă corporaţia să stabilească o relaţie de proprietate între ea
şi reprezentanta sa pe piaţa respectivă (filiala). Această relaţie de proprietate este esenţială în
150
Mazilu A., Transnaţionalele şi competitivitatea, Ed. Economică, Bucureşti, 1990, p. 52
151
Dumitrescu S., Marin G., Puiu O., Economie mondială, Ed. Independenţa Economică, 2003, p. 111
152
Papp D., Contemporary International Relations, Mac Millan, 1991, p. 272

77
definirea corporaţiei multinaţionale şi se justifică prin atributul corporaţiei de emitent de investiţii
străine directe.
Este cert că, în prezent, corporaţiile transnaţionale constituie principalul motor al procesului
de globalizare a vieţii economice. Societăţile transnaţionale sunt privite ca entităţi a căror activitate
se realizează prin intermediul filialelor amplasate în diferite ţări şi regiuni ale lumii. Acestea au
generat mecanisme economice noi, au transformat stări de fapt genrând globalizarea activităţilor de
producţie, schimb şi consum. „Ele au generat apariţia tendinţelor de globalizare a concurenţei şi de
internaţionalizare a diverselor interese economice.” 153 Adevărata dimensiune a complexităţii
universului economic în care trăim astăzi se poate percepe mai bine în măsura în care înţelegem că
societatea transnaţională este un adevărat agent al globalizării. Astfel, pe măsură ce spaţiile
economice locale şi naţionale se deschid economiei globale, este tot mai evident că aceste firme
devin entităţile coordonatoare ale relaţiilor economice internaţionale.
La începutul secolului XXI corporaţiile transnaţionale constituie una dintre marile forţe care
acţionează în domeniul economic, financiar, ştiinţific şi tehnologic, având un cuvânt greu de spus şi
în politica mondială. Companiile de acest tip au ajuns să aibă o asemenea extindere încât şi-au
pierdut, într-un anumit sens, cadrul naţional. Pentru aceste firme concurenţa nu se mai duce în plan
naţional, ci în plan internaţional, cu companii străine de acelaşi profil, pentru ocuparea unor
segmente cât mai mari din piaţa globală. Pentru a realiza care este forţa acestor corporaţii în
economia mondială actuală vom apela la rapoarte recente privind activitatea acestora. Conform
raportului UNCTAD (United Nation Conference on Trade and Development) – Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare - „World Investment Report 2007”, iată care erau în
anul 2005 cele mai importante corporaţii transnaţionale nonfinanciare din lume, ordonate după
volumul activelor străine (Tabelul nr. 3.2.), sau după umărul de ţări gazdă (Tabelul nr. 3.3.):

153
Pop C., Popescu C., Tranzacţii economice şi financiare, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2000, p. 4

78
 Tabelul nr. 3.2. – Topul primelor 20 corporaţii transnaţionale ordonate după volumul activelor
străine în anul 2005
Vânzări
Active
(milioane
(milioane USD)
Nr. Denumire Tara de USD)
Industria
crt. corporatie origine In afara
Străine Total tarii de Total
origine
Echipament
electric şi
1 General Electric SUA electronic 412.692 673.342 59.815 149.702
Vodafone Group Marea
2 PLC Britanie Telecomunicaţii 196.396 220.499 39.497 52.428
3 General Motors SUA Autovehicule 175.254 476.078 65.288 192.604
Petrol-
British Petroleum Marea exploatare
4 Company PLC Britanie prelucrare 161.174 206.914 200.293 253.621
Marea
Royal Dutch/Shell Britanie
5 Group Olanda Petroliera 151.324 219.516 184.047 306.731
6 ExxonMobil SUA Petroliera 143.860 208.335 248.402 358.955
Toyota Motor
7 Corporation Japonia Autovehicule 131.676 244.391 117.721 186.177
8 Ford Motor SUA Autovehicule 119.131 269.476 80.325 177.089
9 Total Franţa Petroliera 108.098 125.717 132.960 132.960
Electricite de Electricitate,gaz
10 France Franţa apă 91.478 202.431 26.060 63.578
11 France Telecom Franţa Telecomunicaţii 87.186 129.514 25.634 61.071
12 Volkswagen Germania Autovehicule 82.579 157.621 85.896 118.646
Electricitate,gaz
13 RWE Group Germania apă 82.569 128.060 23.390 52.081
14 Chevron Corp SUA Petroliera 81.225 125.833 99.970 193.641
Electricitate,gaz
15 E.ON Germania apă 80.941 149.900 29.148 83.177
Electricitate,gaz
16 Suez Franţa apă 78.400 95.085 39.565 51.670
Deutsche
17 Telekom AG Germania Telecomunicaţii 78.378 151.461 31.659 74.230
Electricitate,gaz
18 Siemens AG Germania apă 66.854 103.754 64.447 96.002
Honda Motor
19 Company Limited Japan Autovehicule 66.682 89.923 69.791 87.686
Hutchison Hong
20 Whampoa Kong,China Diverse 61.607 77.018 24.721 31.101
Sursa: UNCTAD – World Investments Report 2007: Transnational Corporation,Extractive Industries and Development
–Annex Table A.I.13, p. 229

79
 Tabelul nr. 3.3. - Topul primelor 20 corporaţii transnaţionale ordonate după numărul
ţărilor gazdă în anul 2005
Nr. Denumire Tara de Număr de
crt. corporatie origine ţări gazdă
1 Deutsche Post AG Germania 103
Royal Dutch/Shell
2 Group Marea Britanie/Olanda 96
3 Nestle SA Elveţia 94
4 Siemens AG Germania 85
5 BASF AG Germania 84
6 Bayer AG Germania 76
7 Procter & Gamble SUA 72
8 IBM SUA 66
9 Philips Electronics Olanda 62
10 Total Franţa 62
British Petroleum
11 Company PLC Marea Britanie 62
12 WPP Group PLC Marea Britanie 59
13 Abbott Laboratories SUA 57
14 Nokia Finlanda 56
15 Altria Group SUA 56
17 Novartis Elveţia 55
18 General Electric SUA 55
Mitsul & Company
19 Limited Japonia 55
20 Mitsubishi Corporation Japonia 55
Sursa: UNCTAD – World Investments Report 2007:Transnational Corporation,Extractive
Industries and Development –Annex Table A.I.16, p. 236

Se observă că cele mai mari şi mai multe corporaţii transnaţionale provin din ţările Triadei:
Statele Unite ale Americii, Japonia, şi Uniunea Europeană. Performanţele acestor economii,
infrastructura modernă, avansul tehnologic şi spiritul antreprenorial susţinut de o economie de piaţă
ce a permis dezvoltarea şi punerea în practică a ideilor novatoare, au făcut din aceste ţări mediul cel
mai prielnic pentru apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului corporatist.
Extinderea firmelor dincolo de graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea acestora
într-un mediu ce aparţine atât ţărilor dezvoltate, cât şi celor în curs de dezvoltare. Indiferent dacă
ţările gazdă sunt dezvoltate sau în dezvoltare, efectele pozitive pe care le au intrările de capital pe
pieţele acestora sunt următoarele:154
 creşterea numărului locurilor de muncă;
 creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne, mai ales dacă ţara gazdă are o
poziţie strategică şi poate constitui o bază pentru exportul în regiune;
 transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă prin modernizarea producţiei, transfer
de tehnologie, crearea de noi ramuri industriale;

154
Olah G., Economie Mondială, Ed. Universitatea din Oradea, 2002, p. 188

80
  creşterea veniturilor ca urmare a creşterii salariilor plătite angajaţilor, dar şi a creşterii
veniturilor încasate de către stat, din impozite;
 noi practici de management, instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a
forţei de muncă;
 creşterea concurenţei cu efect asupra reducerii costurilor, introducerea produselor noi,
creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare.
Efectele pozitive ale pătrunderii firmelor în străinătate, din perspectiva ţărilor gazdă, sunt
evidenţiate de politicile de susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe promovate de acestea,
în special din partea ţărilor în dezvoltare. În cazul ţărilor în tranziţie, de exemplu, volumul
investiţiilor străine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economice
respective.
În ceea ce priveşte România, cea mai mare societate transnaţională autonomă a fost S.C.
PETROM S.A. Aceasta a fost cea mai importantă companie petrolieră autohtonă, cu activităţi de
explorare, producţie, rafinare, petrochimie şi marketing. Compania deţine rezerve estimate de circa
1 miliard barili echivalent petrol, o capacitate anuală de rafinare de 8 milioane de tone şi peste 600
de benzinării în România. Compania dispune, de asemenea, de o reţea internaţională de 211
benzinării, localizate în Republica Moldova, Bulgaria şi Serbia. Compania Petrom a reprezentat
principalul operator de pe piaţa petrolieră românească şi îşi previzionase, pentru anul 2010, poziţia
de lider în producţia de petrol şi gaze din Europa de Sud-Est. Preluată în anul 2004 de grupul
austriac OMV, firma românească îşi păstrează identitatea şi face planuri de achiziţie şi dezvoltare
după modelul unei societăţi transnaţionale. Acţionarul majoritar OMV mizează pe sporirea
veniturilor şi a deveni cea mai puternică companie integrată de talie medie în industria de petrol şi
gaze. „Petrom va contribui la jumătate din performanţa grupului. Dorim să producem minimum
jumătate din petrolul pe care-l rafinăm, să devenim cei mai puternici în regiunea Dunării” 155 a
declarat Wolfgang Ruttenstorfer, preşedintele OMV, la momentul preluării.

3.3. Fluxurile internaţionale de capital – forţa motrice a globalizării economiei mondiale

Structura fluxurilor de capital la nivel mondial este în continuă schimbare. Liberalizarea şi

globalizarea au stimulat dezvoltarea unor relaţii financiare strânse între toate ţările lumii, în special
între cele dezvoltate şi cele aflate pe trepte inferioare de evoluţie. Fluxurile internaţionale de capital
pot fi definite ca fluxuri transfrontaliere de active şi credite, atât pe termen lung, cât şi pe termen
scurt. Fluxurile brute de capital reprezintă totalul fluxurilor care ies dintr-o economie sau, alternativ,
care intră în aceasta, iar fluxurile nete de capital măsoară diferenţa dintre fluxurile brute care ies şi
155
Cotidianul Wall-Street, Articolul „Petrom cea mai mare transnaţională românească”, 13.10.2005

81
cele care intră într-o economie. Fluxurile nete de capital indică dacă o economie acumulează
drepturi în raport cu restul economiilor din lume sau invers. Fluxurile internaţionale de capital pot fi
diferenţiate astfel:156
1. investiţii străine directe – proprietatea asupra întreprinderilor din străinătate sau investiţia
în acestea, investitorul jucând un rol managerial direct;
2. împrumuturi bancare internaţionale – împrumuturi acordate unor actori externi, în
monedă naţională sau în valută;
3. obligaţiuni internaţionale – instrumente de credit emise de/pentru creditori/debitori din
străinătate, care includ promisiunea de a plăti o sumă specificată de bani, la o dată determinată,
precum şi o dobândă periodică la intervale stabilite; din acest motiv, obligaţiunile sunt titluri de
valoare tranzacţionabile denominate în unităţi standard;
4. investiţii de portofoliu – investiţii în acţiuni corporatiste sau obligaţiuni pe termen lung
deţinute doar pentru profit, investitorul neavând nici un rol managerial;
5. acţiuni internaţionale – acţiuni ale unei companii emise pentru străini;
6. instrumente financiare “noi” – derivate, contracte cu opţiune, swaps;
7. asistenţă pentru dezvoltare – fluxuri oficiale de asistenţă, de la guvern la guvern;
8. fluxuri monetare internaţionale – cumpărarea şi vânzarea de valute străine.
Investiţiile străine directe şi investiţiile de portofoliu reprezintă componentele fluxurilor de
capital cu cel mai mare impact asupra economiei.
Investiţiile străine directe au devenit o sursă importantă de capital pentru ţările emergente.
Din momentul în care barierele existente în faţa liberei circulaţii a capitalului au fost ridicate şi de
pe aceste pieţe, investiţiile străine de portofoliu au fost văzute, la rândul lor, ca o sursă
complementară de capital. Participând la formarea capitalului firmelor locale, cele două forme de
investiţii contribuie la întărirea sectorului privat şi la dezvoltarea economică a ţărilor-gazdă.
Cele două componente ale fluxurilor internaţionale de capital tind să evolueze diferit în timp
şi spaţiu, pe de o parte, în funcţie de raţiunile care stau la baza fiecărei categorii de decizii de
investiţii şi, pe de altă parte, de caracteristicile ţărilor cărora li se adresează. Concomitent, ţările se
află într-o adevărată competiţie în cursa pentru atragerea investiţiilor străine, în special cele
emergente, datorită efectelor favorabile pe care acestea le propagă în economiile lor. Reglementările
guvernamentale par a fi, mai mult ca niciodată, deschise pentru crearea celor mai bune condiţii de
găzduire a investiţiilor străine, aliniindu-se la tendinţele regionale şi mondiale în vederea menţinerii
lor pe o durată de timp cât mai mare. În acelaşi timp, investiţiile alternative de capital câştigă tot
mai mult teren în preferinţele investitorilor, privaţi sau instituţionali, însă fluxurile generate de

156
Bari I., Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 43

82
aceste forme de investire sunt cu mult inferioare capitalului antrenat prin formele tradiţionale ale
investiţiilor.157
O caracteristică actuală a economiei mondiale, fără îndoială, unul dintre actorii importanţi în
cadrul mediului de afaceri internaţional, corporaţiile transnaţionale s-au dovedit a fi, în ultimele
decenii, principalul purtător al capitalului peste graniţă, al formării şi modificării diferitelor tipuri de
fluxuri de capital. Principala modalitate de expansiune a corporaţiilor transnaţionale, în diverse
domenii de activitate, a fost şi a rămas investiţia străină de capital. De aceea, conceptul de flux
investiţional este asociat automat prezenţei şi activităţii acestor firme.158
În general, prin investiţie se înţelege orice utilizare a unui activ în calitate de capital, deci
pentru obţinerea de profit. Cum activele sunt reale sau financiare, investiţiile, la rândul lor, pot fi
reale (în proprietăţi, bunuri, echipament etc.) sau financiare (în titluri de valoare de tipul acţiunilor,
obligaţiunilor sau în plasamente bancare). Prin urmare investiţia reprezintă cumpărarea de
proprietăţi, acţiuni, obligaţiuni sau depunere de bani în instituţii financiare în scopul asigurării unui
venit (dobândă, dividend etc.) şi a unei creşteri de capital.159
Investiţia străină „este actul achiziţiei de active străine în afara ţării de origine”. Modalităţile
concrete prin care o entitate poate realiza o investiţie cu componentă internaţională sunt:160
- construirea “pe loc gol” a unei societăţi comerciale sau deschiderea unei filiale a acesteia
într-o altă ţară – investiţie greenfield;
- achiziţionarea unei firme străine sau fuziunea cu o astfel de firmă – investiţie brownfield;
- crearea unei societăţi mixte;
- cumpărarea de acţiuni de pe piaţa financiară străină sau emise de o altă firmă din altă ţară;
- achiziţionarea de obligaţiuni de pe piaţa străină sau emise de o altă firmă străină;
- acordarea unui credit financiar unei firme din altă ţară;
- încheierea de contracte internaţionale de leasing sau franchising cu componentă
investiţională.
În economia reală se pune problema identificării şi delimitării celor două tipuri de investiţii
internaţionale, investiţii străine directe şi investiţii de portofoliu. Un exemplu ar fi achiziţionarea de
acţiuni de pe piaţa financiară internaţională. Deoarece pachetul de control al acţiunilor nu reprezintă
un anumit procent fix în totalul acţiunilor, ci variază de la caz la caz, în mod corespunzător
investiţia poate fi încadrată în unul sau altul din cele două tipuri. De exemplu, în SUA, în categoria
investiţiilor străine directe se cuprind toate tranzacţiile care transferă dreptul de proprietate de la o
entitate la alta a cel puţin 10% ori mai mult din acţiunile emise de către firmă. 161 În Franţa procentul
157
Anghel, I.E., Investiţii străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p. 40
158
Pop C., Postelnicu C., Tranzacţii economice şi financiare, Ed. Presa Univesitatea Clujeană, Cluj Napoca, 2000, p. 6
159
Anghel I.E., Investiţii străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p. 45
160
Marin G., Economia mondială. Trecut-prezent-viitor, Ed. Independenţa Economică, Bucureşti, 1996, p. 43
161
Melvin M., International Money &Finance, Pearson International Edition, USA, 2004, p. 122

83
este de 20%, iar în Germania de 25%.162 În principiu, investiţiile de portofoliu se deosebesc de
investiţiile directe prin gradul de control managerial pe care investitorul străin îl exercită asupra
unei societăţi. Investitorii de capital de portofoliu furnizează, de obicei, capital financiar, prin
achiziţionarea de acţiuni ale unei firme fără nici o implicare în managementul acesteia.
Aceste diferenţe subliniază contrastul major dintre motivaţiile efectuării celor două categorii
de investiţii. Atunci când recurg la investiţii directe, corporaţiile transnaţionale sunt interesate să se
asigure că produsele finale vor fi obţinute în condiţii de eficienţă maximă şi la preţul cel mai scăzut.
De aceea, deciziile lor sunt influenţate mai mult de efectele pe termen lung ale investiţiilor asupra
competitivităţii corporaţiei, privite în ansamblu şi de randamentul capitalului investit şi al
tehnologiei furnizate. În ultimă instanţă exercitarea controlului este cea care deosebeşte cele două
tipuri de investiţii străine. O investiţie de portofoliu se poate transforma într-o investiţie directă, în
condiţiile în care participaţia minoritară se transformă într-una majoritară.163
Conform Raportului UNCTAD din anul 2003, investiţia care implică o legătură pe termen
lung reflectă interesul şi controlul de durată a unei unităţi rezidente într-o economie asupra unei
unităţi economice rezindentă într-o altă economie. Fluxurile investiţionale ataşate investiţiilor
străine directe se compun din:164
 capital vărsat pentru cumpărare de acţiuni la o firmă din străinătate;
 profiturile reinvestite (proporţional cu participarea la capital social) obţinute din
activitatea în străinătate;
 împrumuturile în cadrul firmei (în principal credite acordate filialelor din străinătate de
către societatea – mamă).
Pe lângă aceste surse, filialele corporaţiilor transnaţionale mai pot fi finanţate prin fonduri
obţinute fie de pe piaţa internă de capital a ţării gazdă, fie prin apel direct la finanţare externă, alta
decât finanţarea intra-firmă. Deci, fluxurile de investiţii directe “reprezintă doar o parte din fluxurile
investiţionale ataşate filialelor în străinătate ale corporaţiilor transnaţionale”.165
În cazul investiţiilor străine directe interesul investitorului şi, în consecinţă, implicarea
acestuia, se manifestă pe termen lung, ceea ce exclude posibilitatea desfăşurării unor activităţi
speculative posibile în situaţia investiţiilor de portofoliu. Spre deosebire de investiţiile de portofoliu
care reprezintă externalizarea unor active financiare (acţiuni şi obligaţiuni), investiţiile străine
directe generează un flux investiţional internalizat care include atât active de capital (tangibile), cât
şi active intangibile (cunoştinţe manageriale, de marketing, know-how). 166

162
Anghel I.E., Investiţii Străine Directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p. 53
163
Anghel, I.E., Op. cit., p. 57
164
World Investments Report, UNCTAD, 2003
165
Voinea L. – Corporaţiile Ttransnaţionale şi Capitalismul Global, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 11
166
UNCTAD, World Investments Report 2002, p. 290

84
 Evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe formate în funcţie de obiectivele stabilite
reflectă expansiunea activităţii societăţilor transnaţionale. Conform unui studiu realizat de
UNCTAD, domeniile care atrag cele mai multe investiţii străine directe sunt turismul, agricultura,
industria farmaceutică şi chimică, telecomunicaţiile.
Creşterea fluxurilor globale de investiţii străine directe şi a producţiei internaţionale au
reflectat o performanţă economică puternică în multe ţări ale lumii şi a fost parţial determinată de
creşterea profiturilor corporatiste din întreaga lume şi de preţurile mai ridicate ale acţiunilor care au
ridicat valoarea fuziunilor şi achiziţiilor. Fuziunile şi achiziţiile au continuat să fie factorul principal
pentru o mare parte a fluxurilor de investiţii străine directe, dar investiţiile de tip „greenfield” au
crescut în special în ţările în curs de dezvoltare şi în economiile de tranziţie.
Procesul de preaderare a transformat gradual mediul de afaceri având un impact semnificativ
asupra investiţiilor străine directe. Prin urmare, potrivit Indicelui de Performanţă în Atragerea
Investiţiilor Străine Directe utilizat de UNCTAD, România a urcat de pe locul 101 din anii 1990-
1992 pe locul 7 în 2004-2006. Aderarea la Uniunea Europeană la şi procesul de integrare au facilitat
realizarea reformelor şi au susţinut convergenţa economiei româneşti, fapt care a avut un impact
pozitiv asupra competitivităţii din ţara noastră şi a îmbunătăţit climatul pentru toate tipurile de
investiţii, inclusiv investiţii străine directe.

3.4. Globalizarea în România – conexarea la noile evoluţii pe plan european şi mondial

România traversează în această perioadă o etapă importantă din istoria sa modernă. Pe de o

parte, aderarea la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană a necesitat adaptarea la exigenţele pe care
le presupune noul statul de ţară membră, iar pe de altă parte trebuie să-şi protejeze piaţa internă de
efectele nocive ale contactului cu piaţa liberă europeană. Mai mult, ţara noastră va trebui să
găsească soluţii viabile pentru ca economia naţională să facă faţă cu succes unui alt proces
internaţional, mult mai profund, globalizarea.
Căderea comunismului în decembrie 1989 a reprezentat primul pas spre întoarcerea
româniei către matca europeană, la început prin deschiderea graniţelor şi restabilirea acelor
conexiuni cu statele europene care au făcut posibil transferul de know-how occidental. Ulterior,
raporturile bilaterale cu ţările din Europa au intrat pe traiectoria impusă odată cu lansarea oficială a
procesului de negociere a României cu UE. Instituţionalizarea şi sistematizarea acestor relaţii, după
preluarea de către ţara noastră a statutului de ţară candidată, a imprimat un anumit ritm şi exigenţe
noi procesului de reformă economică, socială şi administrativă, monitorizat după rigorile tehnice
ale Bruxelles-ului.

85
 Demontarea bruscă, după decembrie 1989, a sistemului de comandă s-a soldat, într-o primă
etapă, cu adâncirea efectelor perturbatoare ale dezechilibrelor structurale, exacerbate de insuficienta
pregătire a clasei politice, a managerilor şi, în general, a populaţiei pentru a acţiona în condiţiile
democraţiei şi mecanismelor de piaţă. Circumstanţele neprielnice în care a debutat, în România,
procesul tranziţiei şi modul de gestionare a reformei, explică, într-o mare măsură,
disfuncţionalităţile evidente ce le-au însoţit (întârzieri înregistrate în promovarea mecanismelor de
piaţă, creşterea ratei inflaţiei, scăderea PIB-ului, un semnificativ deficit bugetar şi de cont curent).167
Inflaţia a constituit unul din principalele puncte critice ale României în raport cu ţările aflate
în tranziţie avansată, cea mai mare rată înregistrată având valoarea record de 154,8% în anul 1997.
Explicaţia constă în faptul că, pe fondul slabei structurări a economiei, eforturile de
macrostabilizare nu s-au corelat cu rezultate semnificative în economia reală.
Deşi rata inflaţiei a înregistrat o scădere importantă în perioada 1998-2003, totuşi ea s-a
menţinut la un nivel foarte ridicat în comparaţie cu celelalte ţări candidate la UE. Drept urmare,
măsurile de politică monetară au avut ca scop principal limitarea creşterii preţurilor în vederea
stopării inflaţiei. Primele măsuri de politică monetară au fost luate de către BNR încă din anul 1991
când, în urma primului acord cu FMI, banca centrală a urmat cu stricteţe, timp de nouă luni,
programul monetar convenit, care avea obiectivul de a limita creşterea preţurilor.168
Inexistenţa practică a unor măsuri de politică economică sincronizate şi care să urmărească
stoparea inflaţiei, a antrenat, de fapt, decuplarea mecanismelor monetare de comportamentul
economiei în ansamblul ei. Restricţia monetară a fost ocolită prin accelerarea dramatică a vitezei de
rotaţie a banilor şi prin mecanismul arieratelor, ambele furnizând oxigenul necesar creşterii
explozive a preţurilor de-a lungul întregului an 1991.169 După eşecul din toamna anului 1991,
politica monetară s-a orientat în direcţia fixării unor obiective mai puţin ambiţioase şi acceptării
unor compromisuri în stabilirea obiectivelor, pentru ca acestea să poată fi îndeplinite. Consecinţa a
fost amplitudinea mare a variaţiei ratei inflaţiei care a pus în lumină caracterul ezitant al politicilor
macroeconomice. Compromisurile acceptate de BNR au erodat treptat credibilitatea acesteia şi au
condus la menţinerea unei rate a inflaţiei semnificativ mai ridicate decât cea din ţările Europei
Centrale şi de Est. Totuşi, banca centrală română a introdus treptat mecanisme de conducere a
politicii monetare şi proceduri de lucru care au semnalat orientarea pragmatic reformistă a acesteia.
Eficacitatea politicii monetare a fost afectată de o serie de factori, cei mai importanţi fiind:170
 liberalizarea preţurilor – faptul că în România, liberalizarea preţurilor s-a produs de-a
lungul a peste opt ani, a prelungit perioada în care s-a manifestat conflictul dintre stabilizare şi
167
Anghelache C., România 2001. După 11 ani se tranziţie, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.19
168
Rapoarte anuale al BNR, 2003
169
Drăgulin I., Rădulescu E., Politica monetară:provocări şi perspective, în Tranziţia economică, în România. Trecut,
prezent şi viitor, Ed. Imprimeria, Bucureşti, 1999, p. 599.
170
Idem, p. 61

86
liberalizare; în plus, prelungirea liberalizării preţurilor a antrenat, prin ea însăşi, anticipaţii
inflaţioniste care au afectat eficienţa eforturilor dezinflaţioniste;
 restructurarea la nivel microeconomic – ritmul lent al restructurării la nivel
microeconomic a condus la un efect de selecţie adversă. Înăsprirea politicii monetare a avut un efect
asimetric asupra comportamentului întreprinderilor. Întreprinderile mari, în special cele din
proprietatea statului, au beneficiat de credite preferenţiale, în timp ce întreprinderile mai mici au
suferit un efect de evicţiune pe piaţa creditului, alocarea resurselor fiind orientată spre domeniile
cele mai puţin eficiente din economie;
 funcţionarea sistemului financiar – băncile vechi, cu capital de stat, au fost afectate de
calitatea portofoliului moştenit, unele dintre ele devenind prizoniere ale propriilor debitori. În plus,
ele au fost afectate şi de rolul cvasifiscal impus de autorităţi prin politica de creditare preferenţială.
Băncile noi au avut de suferit datorită unei culturi instituţionale insuficient consolidate, iar calitatea
portofoliului s-a deteriorat datorită performanţei slabe a economiei în general, dar şi din cauza
guvernanţei corporatiste deficitare. Mai mult, tentativele repetate de macrostabilizare s-au
repercutat în primul rând asupra calităţii portofoliului de credite din sistemul bancar.
Se poate concluziona că politica monetară în perioada 1990-1999 a acţionat într-un mediu
ostil, iar performanţele care se puteau obţine în perioada controlului inflaţiei nu aveau cum, în mod
obiectiv, să fie spectaculoase. Aceasta cu atât mai mult cu cât a existat o necorelare aproape
permanentă dintre politica monetară şi celelalte politici macroeconomice.171
În contextul globalizării financiare, România a fost nevoită să găsească o strategie pentru
orientarea clară a eforturilor materiale, umane şi financiare în direcţia reformării din temelii a
economiei, să găsească direcţia de acţiune şi scopul fundamental care trebuia realizat. Această
strategie a presupus străbaterea de către economia românească a drumului sinuos către economia de
piaţă. În acest context, ţara noastră a trebuit să-şi creeze un model propriu de economie de piaţă care
să fie eficient pe termen mediu şi lung, cu o strategie de dezvoltare care să cuprindă obiective
economice, sociale, de protecţie a mediului pe termen lung în conformitate cu principiile
conceptului de dezvoltare durabilă. Ca urmare a faptului că a plecat în procesul tranziţiei cu un
handicap major oferit de vechiul regim, responsabilii români s-au confruntat cu o serie de probleme
moştenite şi care au trebuit să-şi găsească o cale de soluţionare: dificultatea realocării resurselor
datorită industrializării făcute fără reformă de piaţă, necesitatea modernizării economiei, favorizând
economisirea şi investiţiile, lipsa consecvenţei şi a pragmatismului în acţiunile economice, atitudine
incorectă faţă de capitalul străin.172
Cu toate că ţara noastră a avut o evoluţia economică sinuoasă, de genul avânt şi prăbuşire,
cu mari fluctuaţii ale producţiei şi cu inflaţie ridicată şi persistentă, putem spune că a făcut paşi
171
Ioviţu M., Tranziţia la economia de piaţă, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 55
172
Negucioiu A., Tranziţia raţională, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 16

87
importanţi către economia de piaţă, deşi acest obiectiv părea, cu ceva timp în urmă, imposibil de
atins. Procesul de reformă în perioada de după 1990 a fost influenţat, într-o mare măsură, de
scenariul tehnic al negocierilor de aderare la UE şi de stricteţea adoptării aquis-ului comunitar, deşi
statele care aderă la UE nu sunt obligate să urmeze un curs rigid al integrării, preluând şi adoptând
necondiţionat, la nivel naţional, un aquis inflexibil. Nu există o paradigmă unică a reformei,
experienţele diferă în fiecare stat membru. 173
Experienţa ţărilor foste comuniste din Europa Centrală şi de Est demonstrează, cu prisosinţă,
faptul că liberalizarea tot mai accentuată a schimburilor comerciale şi a serviciilor, inclusiv a celor
bancare, măsură promovată mai ales de corporaţiile transnaţionale, a permis, acolo unde s-a
manifestat cu putere, o redresare rapidă a fostelor economii planificate şi o creştere substanţială a
nivelului de trai. Şi-au găsit traseul acele ţări care au permis intrarea rapidă a fluxurilor de capital
străin (de exemplu, Ungaria, Polonia, Cehia) şi au stagnat statele pe piaţa cărora societăţile
transnaţionale au întârziat să vină sau „au fost ţinute la respect” de guverne aflate la cheremul unor
grupuri autohtone de interese, care nu dispuneau nici de capitalul şi nici de managementul necesar
gestionării tranziţiei.174
România a fost mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât pregătiră să-i facă faţă în
mod lucid. Ea nu mai este „ţara cu petrol şi grâu” de la începutul secolului XX, ci este un stat aflat
în plină reformare pentru crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile,
normele, mecanismele şi politicile UE. Integrarea ţării noastre în structurile politice, economice şi
strategice europene şi euro-atlantice reprezintă o consecinţă a globalizării. Acest fapt trebuie privit
şi ca asumarea unei anumite identităţi de la care România a fost decuplată, în mod artificial, timp de
cinci decenii. Pe fondul instaurării normelor şi instituţiilor statului de drept, al activării şi
organizării societăţii civile, al creării cadrului normativ al noilor mecanisme (liberalizarea
preţurilor, piaţa bancară şi bursieră, piaţa financiară, monetară, a asigurărilor) a apărut un
semnificativ sector de operatori competitivi atât pe plan intern, cât şi în mediul de afaceri extern,
fapt care dovedeşte progresul înregistrat de România în direcţia formării sistemului funcţional al
economiei de piaţă şi de conexare la noile evoluţii ce se derulează atât pe plan european, cât şi
mondial.175
Procesul de globalizare s-a manifestat, în România, prin transformarea esenţială a
economiei, fapt care oferă şanse reale unei dezvoltări durabile în viitor: deschiderea sistemului
socio-economic către restul lumii pentru declanşarea procesului de conectare a ţării noastre la noile

173
Dăianu D., Globalizare: între elogii şi respingere, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 25
174
Chirovici E. O., Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Ed. Polirom Iaşi, 2001, p. 15
175
Anghelache C., România 2001. După 11 ani de tranziţie, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 24

88
evoluţii care se derulează pe plan european şi mondial. Ţara noastră a realizat, în ultimii ani, paşi
importanţi în direcţia alinierii la economia globalizată:176
 integrarea în NATO în martie 2004;
 aderarea la UE la 1 ianuarie 2007;
 liberalizarea deplină a contului de capital în septembrie 2006, tranzacţiile pe piaţa
valutară ajungând la aproape un miliard de euro;
 creşterea gradului de deschidere a economiei către pieţele externe;
 schimbări structurale profunde în sectoarele industriale;
 dezvoltarea tehnologiei informaţiei, a elementelor antreprenoriale, financiare şi
instituţionale.
Ca urmare a acestor transformări, riscurile la adresa stabilităţii financiare a economiei
româneşti nu au fost eliminate, ci şi-au schimbat natura. Cea mai importantă consecinţă a
globalizării asupra României o reprezintă influxul de capital străin. Ţara noastră are nevoie de
capital investiţional străin pentru dezvoltare, nefiind capabilă să şi-l procure doar din surse interne.
Fiind un stat cu oportunităţi economice multiple (de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi
metalurgică) România prezintă atractivitate pentru capitalul străin, cu condiţia să-i asigure acestuia
un climat intern favorabil (legislativ, fiscal). Totodată, mişcarea rapidă a fluxurilor de capital pe
care o presupune globalizarea – în care companiile îşi pierd clasica identitate naţională, este
avantajoasă pentru ţara noastră în condiţiile unei forţe de muncă înalt calificate şi mai ieftine.177
Globalizarea, în condiţiile în care acest fenomen este însoţit, mai mult decât oricare altul, de
o filozofie a învingătorului, iar în lumea de astăzi există foarte puţină milă pentru cei învinşi,
presupune şi o serie de riscuri, cum ar fi riscuri economice, de securitate, sociale, etniceetc.. O
economie deschisă absoarbe mai rapid şi este afectată profund de şocurile externe, iar structurile de
securitate internă sunt expuse fenomenelor de crimă organizată. Cu toate acestea, ţara noastră nu se
poate apăra de valul globalizării, închizându-se în sine, ci trebuie să se ghideze după deviza
Clubului de la Roma: „gândeşte global şi acţionează local”. Este important ca România să-şi
deschidă treptat economia faţă de structurile continentale şi internaţionale, dar în acelaşi timp să-şi
dezvolte instituţiile pentru a fi pregătită să facă faţă unor crize.
În concluzie, procesul de globalizare economică, mai ales prin circulaţia liberă a
capitalurilor şi prin modificări rapide ale avantajelor comparative, a creat noi provocări pentru ţara
noastră. În contextul globalizării, problemele legate de stabilitatea macroeconomică sunt mult mai
numeroase, fiind generate de creşterea deschiderii economiei româneşti, de liberalizarea financiară
şi de sporirea complexităţii pieţelor şi a produselor financiare. Stabilitatea financiară a devenit o
176
Gurgu E., Globalizarea activităţii economice. Relaţii şi tendinţe, Teză de Doctorat, Academia de Studii Economice,
2007, p. 37
177
Anghelache, C., Op. cit., p. 38

89
componentă extrem de importantă a stabilităţii macroeconomice, întrucât fluxurile de capital
exploatează vulnerabilităţile sistemului financiar pentru a sancţiona, cu promptitudine, erorile sau
inconsistenţele din politica românească.

3.5. Sistemul bancar românesc şi provocările integrării în UE

În perioada 1990-1999, România a trecut prin crize bancare puternice generate de falimentul
băncilor autohtone, în principal a celor de stat, dar şi a celor private. Numeroasele transformări care
au avut loc, începând de la privatizările băncilor comerciale şi încheind cu liberalizarea contului de
capital, au supus sistemul bancar românesc unui proces de consolidare şi de creştere a
performanţelor acestuia. În ciuda tuturor vicisitudinilor, România este acum una din ţările cu cea
mai mare dominaţie a băncilor străine din sistemul bancar, 88% din active aparţin băncilor
multinaţionale, iar după privatizarea CEC BANK activele bancare controlate de străini vor depăşi
92%.178
Simpla existenţă a unor bănci străine nu asigură de la sine stabilitatea sistemului, respectiv
capacitatea sistemului financiar de a aloca eficient resursele economice, de a gestiona riscurile
financiare şi de a face faţă şocurilor sistemice pe bază durabilă. Rolul fundamental în asigurarea
stabilităţii bancare revine BNR. Acest rol al băncii centrale româneşti este justificat, în primul rând,
prin poziţia acesteia de unic furnizor de lichiditate primară în vederea finanţării plăţilor şi ca
decident în organizarea şi funcţionarea sistemului de plăţi. O bancă centrală este interesată, în cel
mai înalt grad, de buna funcţionare a sistemului bancar pentru asigurarea eficacităţii mecanismului
de transmisie a impulsurilor monetare. În ultimii ani, importanţa stabilităţii financiare a crescut
semnificativ, atât la nivelul autorităţii monetare, cât şi la cel al instituţiilor financiare internaţionale,
reflectând, pe de o parte, expansiunea şi liberalizarea sistemelor financiare, iar pe de altă parte,
incidenţa unor crize financiare sau şocuri exogene, cu consecinţe naţionale şi internaţionale
negative deosebit de mari (de exemplu, crizele financiare din Asia de Est şi criza financiară din vara
anului 2007 din SUA).
Una din direcţiile prioritare de acţiune pentru BNR priveşte armonizarea cu cadrul legal,
instituţional şi de supraveghere al UE, spaţiu caracterizat prin larga liberalizare a circulaţiei
mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi, mai puţin, a forţei de muncă. Aplicarea cu succes a
reglementărilor europene depinde de existenţa unor condiţii prealabile stabilite de Comitetul de la
Basel şi care au o mare relevanţă în cazul României: politici macroeconomice sănătoase şi durabile,

178
Bădulescu D. L., Globalizarea şi impactul acesteia asupra sistemului bancar, Teză de Doctorat, Universitatea din
Oradea, Facultatea de Ştiinţe Economice, Oradea, 2007, p. 38

90
infrastructură publică dezvoltată, disciplina de piaţă eficace, proceduri corespunzătoare pentru
dezvoltarea eficientă a problemelor băncilor, mecanisme de protecţie sistemică.179
Băncile străine au mai multă libertate de mişcare în afara graniţelor ţării, iar o serie de
măsuri luate de BNR se pot dovedi ineficiente. Un exemplu în acest sens îl furnizează restricţiile
impuse de banca centrală a României asupra creditelor în valută, care reprezintă, în prezent, unul
dintre riscurile cele mai mari din sistemul bancar. În urma acestor restricţii, marile bănci aparţinând
unor grupuri externe au continuat să acorde credite în valută, externalizând o parte a acestora prin
înregistrarea lor în bilanţurile băncilor - mamă sau ale altor bănci “surori” din grup, estimându-se
că, astfel, au fost mutate peste graniţă credite de aproximativ 3 miliarde de euro. Rezultatul a fost
reflectat, din punct de vedere statistic, în mărirea datoriei private externe, numai cea pe termen scurt
crescând cu 40% în trei luni (martie - iunie 2006).180
Structura actuală de organizare a sistemul bancar românesc se prezintă ca un segment
consolidat şi stabil, ca urmare a unui proces îndelungat de restructurare şi a unui grad de privatizare
avansat. După anul 1990, sistemul bancar a fost supus unor măsuri de schimbare radicală, prin
aşezarea sa pe două trepte organizatorice: BNR şi băncile comerciale. Prin transferarea activităţilor
comerciale către Banca Comercială Română, BNR şi-a reluat responsabilităţile de bancă centrală:
politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, de autorizare şi supraveghere prudenţială bancară în
cadrul politicii generale a statului. Pe baza acestor atribuţii, BNR are un rol major în susţinerea
politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a băncilor comerciale şi participarea la
promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă. Astfel, începând cu anul 1990,
sistemul bancar românesc a fost supus unui amplu proces de transformare:181
 un număr mare de bănci au apărut şi au dispărut, ca parte a procesului de selecţie în
cursul căruia multe din instituţiile de credit înfiinţate nu au putut face faţă cerinţelor
ulterioare; astfel, în perioada 1999 – 2003, un număr de 9 bănci părăsesc sistemul: Banca
Albina, Banca Columna, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Română de
Scont, Credit Bank, Banca Turco – Română;
 fostele bănci cu capital de stat au fost transformate în bănci comerciale;
 începe procesul de înfiinţare a unor bănci cu capital privat;
 sucursalele băncilor străine se integrează în activitatea bancară internă;
 de la 4 bănci comerciale existente în anul 1989, numărul acestora a crescut rapid,
atingând cifra de 45 în anul 1998, după care se stabilizează la 38 în anul 2006.

179
Isărescu M., România, drumul către euro, Prezentare la Conferinţa organizată de Colegiul Academic al Universităţii
“Babeş Bolyai”, 2004 (actualizare 2007), p. 9
180
Ziarul Financiar, 1 septembrie 2006
181
Dănilă N., Integrarea României în UE. Provocări şi soluţii, Supliment al Revistei de Economie teoretică şi aplicată,
Simpozion AGER 2007, p. 257

91
 BNR a iniţiat un program de restructurare a sistemului bancar menit să limiteze riscul de
sistem, care a avut efecte benefice: rolul de intermediar al băncilor se exercită acum în bune
condiţii, iar siguranţa deponenţilor în sistemul bancar se consolidează. În domeniul reglementărilor
s-au făcut progrese remarcabile, prin aplicarea unui sistem de rating bancar evoluat, prin creşterea
exigenţelor în sancţionarea băncilor, stabilirea unor criterii mai severe privind acţionarii şi
administratorii din bănci, prin instituirea de norme juridice referitoare la ciclul de inspecţie la sediul
băncilor. Un rol foarte importantă în direcţia organizării sistemului bancar pe principiile economiei
de piaţă, a favorizării dezvoltării băncilor cu capital privat şi a intrării libere pe piaţa bancară
românească a instituţiilor financiare străine, l-a avut şi cadrul legislativ adoptat în România imediat
după 1989.
Cel mai relevant fenomen manifestat în sistemul bancar românesc este pătrunderea masivă a
capitalului străin. Cele mai importante patru bănci româneşti au fost adjudecate de capitalul străin
reprezentat de bănci internaţionale de prestigiu:182
 BRD a fost preluată, în decembrie 1998, de banca franceză Societé Generale;
 Bancpost a fost privatizată în primul trimestru al anului 1999, când General Electric
Capital Corporation şi Banco Portugues do Investimento au achiziţionat 45% din
acţiunile băncii. Banca EFG Eurobank Ergasis din Grecia a cumpărat acţiuni în mai multe
etape de la cei doi investitori, ajungând în final să deţină o majoritate de 62,74% din
capitalul băncii;
 Banca Agricolă a fost preluată de un consorţiu format din Raiffeisen Zentralbank
Oesterreich AG din Austria şi Fondul Româno – American de Investiţii, achiziţionând
peste 98 % din acţiuni;
 BCR a fost adjudecată de banca austriacă Erste Bank care deţine pachetul majoritar de
acţiuni ale băncii. Privatizarea a fost finalizată la 21 octombrie 2006.
Privatizarea BCR a fost ultima tranzacţie importantă nu numai în România, ci şi în Europa
Centrală şi de Est, competiţia pentru preluarea acesteia fiind deosebit de acerbă. Astfel, la
privatizarea BCR a fost admisă participarea a nouă bănci: Fortis Millenium-BCP (Portugalia),
Banca Naţională a Greciei, Banca Intesa (Italia), Deutsche Bank AG (Germania), Erste Bank AG
(Austria), Dexia (Belgia), KBC (Belgia), BNP Paribas (Franţa). Noul acţionariat al celei mai mari
bănci comerciale din România este format din: Erste Bank AG (61,88%), societăţi de investiţii
financiare (30,12%) şi salariaţi (8%).183
Soluţia unui investitor strategic străin are multe avantaje pentru privatizarea bancară:
injecţie suplimentară semnificativă de capital, reducerea costurilor bugetare ale recapitalizării
182
Săptămâna Financiară, noiembrie 2006
183
Dănilă N., Integrarea României în UE. Provocări şi soluţii, Supliment al Revistei de Economie teoretică şi aplicată,
Simpozion AGER 2007, p. 261

92
băncilor şi transferul de expertiză tehnică şi managerială. Pătrunderea efectivă a băncilor străine
reliefează caracterul global al activităţii bancare din România. Această pătrundere reprezintă nu
numai intrarea, ci şi creşterea (fie organică sau prin preluări, achiziţii sau fuziuni, fie în forma
subsidiarelor sau a sucursalelor) prezenţei şi implicării băncilor multinaţionale în ţara noastră.
Intrarea acestora s-a realizat pe fondul liberalizării economice şi politice de după 1989 şi în
contextul mai general al expansiunii băncilor străine în Europa Centrală şi de Est. Principalele
motive ale pătrunderii băncilor străine pe piaţa românească au fost:184
 căutarea de noi oportunităţi de afaceri;
 strategia generală de expansiune;
 furnizarea de servicii bancare clienţilor străini existenţi.
Printre activităţile preferate ale băncilor străine se remarcă finanţarea corporatistă a
comerţului internaţional, operaţiunile valutare, activităţi de natura managementului activelor,
tranzacţii cu derivate şi consiliere. Dimensiunile pieţei şi ritmul de dezvoltare, oportunităţile de
expansiune şi câştigurile mari sunt doar câteva din atracţiile exercitate de piaţa românească de
profil.
Băncile străine joacă un rol important în asigurarea performanţelor sistemului bancar
românesc, acestea fiind caracterizate printr-un dinamism ridicat comparativ cu băncile autohtone,
reflectat în implicarea mai mare în creditare. Acest fapt se datorează atât accesului la sursele
financiare mai ieftine provenind de la băncile-mamă sau de la alte bănci din grup, cât şi unei mari
apetenţe pentru asumarea de riscuri, dacă acestea sunt perfect acoperite. Reputaţia bună de care se
bucură băncile multinaţionale exercită o semnificativă atracţie asupra clienţilor, precum şi calitatea
produselor şi a serviciilor oferite şi cu dobânzile competitive practicate, au permis expansiunea
acestora în termeni de cotă de piaţă şi la profitabilitatea lor ridicată.
La succesele sistemului bancar românesc au contribuit numeroşi factori ce s-au manifestat
pe fondul unei creşteri economice susţinute. Printre factorii care au avut un rol important în acest
sene, putem aminti:
 aplicarea unui management performant care a permis perceperea eficientă a riscului;
 îmbunătăţirea capacităţii de capitalizare;
 adaptarea reglementărilor băncii centrale în concordanţă cu exigenţele UE;
 prezenţa de piaţa românească a băncilor multinaţionale a facilitat influxul de know-how.
Un indicator important care creează o imagine asupra nivelului de dezvoltare a activităţii
bancare este gradul de intermediere. În acest sens, ţara noastră prezenta în anul 2008 un grad mai
redus de intermediere financiară, mai ales în comparaţie cu ţările din Europa Centrală şi de Est. O

184
Iordan M., Iordache F., Chilian M., Sistemul bancar românesc în perioada 1990-2003: restructurare în contextul
integrării europene, Institutul de Prognoză Economică, Bucureşti, 2005, p. 51

93
situaţie mai bună se semnala în Cehia, Ungaria şi Slovenia, dar nici o ţară nu se apropie de
rezultatele ţărilor din Uniunea Monetară sau UE-25 (Tabelul nr. 3.4).

Tabelul nr. 3.4. - Intermedierea financiară

% în PIB 2008 Active Credite Credite retail Credite corporative
România 44,1 20,8 7,3 1,8
Cehia 106,6 41,6 14,6 9,9
Slovacia 95,4 38,7 12,5 8,2
Polonia 62,5 31,9 15,1 5,4
Ungaria 84,9 51,8 17,1 10,3
Slovenia 109,8 61,7 15,7 5,0
Uniunea Monetară 265,5 123,5 52,4 38,5
UE - 25 280,0 125,9 60,6 43,2
Sursa: BCE, 2008

În România, fenomenele care au avut efecte contrare asupra gradului de intermediere

financiară au fost, pe de o parte, efortul făcut de BNR pentru ţintirea inflaţiei care solicită o
temporizare a creditului, iar pe de altă parte, nevoia de finanţare, care necesită extinderea creditului,
cu efecte directe asupra intermedierii financiare. Sperăm că în viitor ţara noastră îşi va asigura o
pondere satisfăcătoare în PIB şi apropiată de alte ţări, atât la active, cât şi la credite.

3.6. Liberalizarea fluxurilor de capital – calea spre adoptarea monedei unice europene

Considerăm că decizia integrării României în structurile Uniunii Europene este singura

corectă şi utilă dezvoltării pe termen lung a ţării noastre. Aderarea la UE reprezintă un catalizator al
progresului şi un instrument pentru ca România să “ardă etapele” şi să elimine decalajele care o
despart de nivelul UE, atât în plan economic, cât şi al instituţiilor şi performanţei în ansamblul
societăţii. Aceasta va antrena, cu siguranţă, un efort de lungă durată şi va presupune, întâi de toate,
abandonarea unor mentaliţăţi anacronice pentru o societate a competiţiei, performanţei şi
bunăstării.185
Liberalizarea fluxurilor de capital a sprijinit procesul de convergenţă desfăşurat în ţările din
Europa Centrală şi de Est în conformitate cu teoria economică, dar a şi accentuat vulnerabilitatea
acestora faţă de şocurile financiare externe şi modificarea percepţiei investitorilor, mai ales în
contextual actual caracterizat prin trezirea pieţelor financiare globale dintr-un episod de exuberanţă
prelungită. Totuşi, resuscitarea interesului investitorilor faţă de fundamentele macroeconomice are
beneficii pe termen lung, deoarece ar trebui să genereze stimulentele necesare pentru promovarea

185
Isărescu M., România, drumul către euro, Prezentare la Conferinţa Organizată de Colegiul Academic al Universităţii
“Babeş Bolyai”, 2004, p. 3

94
disciplinei la nivelul politicilor macroeconomice, permiţând acestora să rezolve dezechilibrele
existente.
Integrarea economică completă a ţării noastre presupune parcurgerea unor etape privind
transformarea structurilor economice şi socio-politice, astfel încât, spaţiul integrat să dobândească
standardele actuale ale UE. Una din precondiţiile adoptării monedei unice şi intrării în zona Euro a
constituit-o liberalizarea fluxurilor de capital. Liberalizarea mişcării capitalurilor reprezintă un
factor determinant pentru restricţiile care există în legătură cu circulaţia capitalurilor între România
şi celelalte ţări membre ale Uniunii, înlesnind celelalte libertăţi: libera circulaţie a mărfurilor, a
persoanelor şi a serviciilor. Aceasta nu favorizează progresul prin alocarea optimă a capitalurilor şi
nu permite crearea unui spaţiu financiar de dimensiuni internaţionale, contribuind la realizarea
obiectivelor economice şi monetare ale UE. Totodată, libera circulaţie a capitalurilor deschide calea
unei concurenţe directe între fiscalitatea statelor membre. Baza juridică a liberalizării fluxurilor de
capital este dată de art. 56-60 din Tratatul de la Roma al Comunităţii Economice Europene care
operează o distincţie între “plăţile curente” şi “circulaţia capitalurilor”, inspirându-se din acordurile
de la Bretton Woods care au dus la crearea FMI în 1944.
Calendarul urmat de către România în acest demers evidenţiază efortul autorităţilor române
de a liberaliza fluxurile de capital, proces ce a demarat în anul 1991 cu adoptarea Legii investiţiilor
străine, a căpătat amploare o dată cu începerea negocierilor de aderare şi a cuprins următoarele
momente:186
 1998 – liberalizarea operaţiunilor de cont curent (acest prim pas a fost realizat odată cu
asumarea de către România a obligaţiilor prevăzute în Art. VIII din Statutul FMI privind
convertibilitatea operaţiunilor de cont curent);
 1999 – liberalizarea intrărilor de capital străin pe termen mediu şi lung;
 2001 – 2002 – liberalizarea fluxurilor de capital cu impact scăzut asupra balanţei de plăti:
investiţii directe în valori imobiliare realizate de către rezidenţi în străinătate, admiterea
titlurilor de valoare naţională la cotare pe pieţele externe, ipoteci ale străinilor pentru
rezidenţi, mişcări ale capitalului personal, credite pe termen mediu şi lung pentru
tranzacţii comerciale sau servicii oferite de către rezidenţi non-rezidenţilor;
 2003 – 2004 – liberalizarea mişcărilor de capital formate din transferuri privind
contractele de asigurări şi alte fluxuri de capital cu impact semnificativ asupra sectorului
real: transferuri de capital pentru execuţia contractelor de asigurări, tranzacţii în valute ale
rezidenţilor, împrumuturi cu termen de scadenţă mai mic de un an oferite rezidenţilor de
către străini, împrumuturi financiare şi credite oferite de către rezidenţi persoanelor

186
Georgescu F., Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc, BNR, 2006,
p. 11

95
 străine, ipoteci ale rezidenţilor pentru străini, admiterea cotării titlurilor de valoare străine
pe pieţele de capital româneşti.
 2005 – 2006 – liberalizarea fluxurilor de capital cu un impact deosebit asupra balanţei de
plăţi, care presupune: operaţiuni în depozite de cont curent denominate în monedă
naţională deschise de către non rezidenţi în instituţiile financiare naţionale, operaţiunile
cu obligaţiuni şi alte instrumente de pe piaţa deschisă, operaţiuni în conturi curente şi la
termen efectuate de către rezidenţi în străinătate;
 2006 – convertibilitatea deplină a monedei naţionale.
Principiile generale care au stat la baza liberalizării fluxurilor de capital în România au
fost:187
1. Întâietatea acordată liberalizării intrărilor de capital, dată fiind nevoia de finanţare externă
acută a economiei româneşti în perioada de tranziţie, deoarece avantajele care decurg din aplicarea
acestui principiu sunt în primul rând legate de reducerea costului finanţării investiţiilor şi, prin
aceasta, a atragerii investitorilor străini spre sectoarele prioritare ale economiei româneşti. Acest
fapt facilitează pătrunderea de noi tehnologii cu impact direct asupra creşterii productivităţii
factorilor de producţie, cu preponderenţă a muncii. Nu în ultimul rând, se poate menţiona impactul
benefic al intrărilor de investiţii străine directe asupra mediului de afaceri şi, implicit, asupra
veniturilor colectate la bugetul de stat.
2. Fluxurile pe termen mediu şi lung înaintea celor pe termen scurt, principiu ce se explică
prin aceea că fluxurile pe termen scurt pot fi aducătoare de capitaluri speculative, mai ales atunci
când privesc accesul non rezidenţilor la conturile de depozite, în condiţiile în care există
posibilitatea obţinerii unui câştig din diferenţa dintre ratele dobânzilor practicate.
3. Investiţiile directe înaintea celor de portofoliu, deoarece piaţa de capital românească este
una în formare, capacitatea acesteia de a gestiona titlurile de valoare provenind din investiţiile de
portofoliu este redusă. În acelaşi timp, intrările masive de capital, dar mai ales retragerile masive, ar
putea perturba activitatea bursieră şi prin aceasta ar afecta puternic economia reală.
Dincolo de aspectele pozitive generate de liberalizarea fluxurilor de capital, se pot menţiona
şi o serie de efecte negative cum ar fi : majorarea excesivă a volumului de credite sau aprecierea
monedei naţionale cu impact asupra schimburilor comerciale şi, implicit, asupra balanţei de plăţi
externe. În România, liberalizarea fluxurilor de capital şi adoptarea strategiei de ţintire a inflaţiei au
fost realizate cu o relativă întârziere faţă de alte ţări din Europa Centrală şi de Est. Amânarea
liberalizării a fost justificată de mai multe motive:188

187
Georgescu F., Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc, BNR, 2006,
p. 13
188
Isărescu M., România, drumul către euro, Prezentare la Conferinţa organizată de Colegiul Academic al Universităţii
“Babeş Bolyai”, p. 6

96
  abordarea graduală în ceea ce priveşte reformele structurale şi programele de
macrostabilizare prin anii ’90 s-a reflectat în creşterea inflaţiei şi a ratelor dobânzii în
comparaţie cu alte ţări din zonă şi cu statele membre UE;
 s-a impus liberalizarea până în momentul în care, în urma retructurării sistemului bancar,
sectorul financiar devenea suficient de solid pentru a face faţă fluxurilor de capital cu
potenţial sporit de reversibilitate;
 necesitatea ca banca centrală să atingă un nivel satisfăcător de acoperire a importurilor cu
rezervele naţionale, acest obiectiv fiind îndeplinit în anul 2005.
Din punctul de vedere al teoriei economice, necesitatea liberalizării contului de capital se
bazează pe faptul că libera circulaţie a capitalului promovează o alocare eficientă a economiilor,
precum şi o mai bună diversificare a riscurilor financiare. Deschiderea contului de capital poate face
procesul de creştere economică mult mai alert, în special printr-o mai bună alocare a capitalurilor.
Astfel, necesitatea creării unui mediu propice investitorilor străini conduce la creşterea disciplinei
de piaţă şi induce o îmbunătăţire a comportamentului agenţilor economici interni, o disciplinare a
forţei de muncă şi a oficialilor guvernamentali. Un alt avantaj al liberalizării financiare determină o
creştere a flexibilităţii gospodăriilor şi a companiilor în acomodarea la şocurile ce pot apare asupra
veniturilor şi rezultatelor producţiei. Creşterea acomodării la şocuri este rezultatul lărgirii accesului
la pieţele de credit şi capital. Totodată, deschiderea contului de capital determină o dezvoltare
accelerată a sistemului financiar naţional datorită amplificării competiţiei din sectorul bancar, fapt
care generează scăderea costurilor operaţionale ale intermediarilor financiari.189
Experienţa mondială pune în evidenţă faptul că existenţa unui anumit control asupra
mobilităţii capitalului implică un cost mai mare al capitalului împrumutat de firme de pe piaţa
internă. Această creştere a costului creditului se datorează faptului că restricţiile impuse asupra
contului de capital nu permit egalizarea rentabilităţii de pe piaţa internă cu cea de pe piaţa
internaţională. În acelaşi timp, existenţa unor restricţii asupra ieşirilor de capital poate împiedica
repatrierea profitului sau a dividendelor în cazul companiilor transnaţionale, ceea ce descurajează
investitorii.
Motivul liberalizării graduale a fluxurilor de capital în România a fost acela că renunţarea
bruscă la mecanismele de frânare a mişcărilor de capital poate produce unele dereglări ale spaţiului
economico-financiar. Astfel, experienţa unor ţări în curs de dezvoltare a pus în evidenţă faptul că,
liberalizarea contului de capital amplifică volatilitatea fenomenelor macroeconomice, aceasta
putând genera crize valutare sau bancare. Astfel de fenomene au apărut în Asia de Sud-Est (1997),
Rusia (1999), Turcia (2000), Argentina (2001).190 La generarea acestor crize a contribuit şi
189
Isărescu M., Idem, p. 11
190
Isărescu M., Probleme ale politicii monetare într-o ţară emergentă. Cazul României, Discurs de recepţie ţinut cu
ocazia primirii titlului de membru al Academiei Regale de Ştiinţe Economice şi Financiare a Spaniei, 2008, p. 44

97
comportamentul investirorilor străini care nu este întotdeauna raţional şi previzibil, el generând
uneori fenomene de propagare şi contagiune pe piaţa internaţională de capital. În multe situaţii,
liberalizarea contului de capital în ţările aflate în curs de dezvoltare a generat situaţii de criză, în
special datorită existenţei unor sisteme financiare fragile şi insuficient reglementate.

3.7. Investiţii şi investitori străini pe piaţa bursieră din România

Piaţa de capital joacă un rol major în asigurarea transferului de capital între diverşi posesori
ai acestuia (firme, domenii de activitate, economii naţionale) pe criterii de eficienţă economică.
Tranzacţiile de pe piaţa bursieră asigură permanentizarea acestor fluxuri de capital între cei
interesaţi să vândă şi cei interesaţi să cumpere titluri de valoare. Exceptând situaţiile în care acest
transfer se realizează din considerente speculative, un rol deosebit de important revine pieţei
bursiere atunci când serveşte la achiziţii de firme de către investitorii strategici, la consolidarea
acţionariatului firmelor în cauză, la concentrarea puterii economice. Din această perspectivă, se
poate spune că cel mai sensibil barometru al modificării economiei speculative sau de substanţă este
reprezentat de piaţa bursieră.
O caracteristică importantă a lansării bursei în România a reprezentat-o „înclinaţia
instituţională” sau ceea ce se poate numi contradicţia instituţie-piaţă. Aceasta a fost completată cu
„iluzia tehnologică” – orientarea spre dotarea cu echipamente de ultimă generaţie. 191 Ideea creării
întregului edificiu instituţional, înainte ca piaţa organizată să fie deschisă, a dus la prelungirea peste
aşteptări a momentului lansării bursei, fapt care a făcut ca, pentru o perioadă lungă de timp,
funcţiile acesteia să fie preluate de mecanisme sui - generis, apărute în mod mai mult sau mai puţin
spontan. Modul în care piaţa bursieră românească a asigurat transferul fluxurilor de capital, atât pe
coordonate externe, cât şi interne, a fost tributar premiselor economice şi de structură a capitalului
pe care le-a găsit la înfiinţarea sa, la mijlocul anilor ’90. În momentul reînfiinţării pieţei bursiere,
capitalul românesc se afla în mijlocul unui transfer de proprietate privată, proces care folosea două
metode de privatizare: prin vânzare şi cu titlu gratuit. Piaţa bursieră românească a fost structurată
încă de la început în două componente distincte:192
 Bursa de Valori Bucureşti (BVB) înfiinţată în anul 1995 în baza deciziei CNVM, la
solicitarea a 24 de societăţi de servicii de investiţii financiare (societăţi de valori mobiliare la acea
vreme), fondatoare ale Asociaţiei Bursei;

191
Stanciu C. V., Managementul de portofoliu pe piaţa internaţională de capital, Teză de Doctorat, Universitatea din
Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice, 2004, p. 180
192
Prelipcean G., Modelarea deciziilor pe pieţele financiar – valutare în contextul globalizării, Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002

98
  Bursa Electronică Românească (RASDAQ) lansată pe 26 octombrie 1996, ca rezultat al
necesităţii unui cadru instituţional şi tehnic pentru tranzacţionarea tuturor acţiunilor distribuite în
cadrul Programului de Privatizare în Masă. Proiectul RASDAQ este rezultatul direct al colaborării
româno-americane legiferate prin semnarea de către guvernele României şi SUA, în 1994, a unui
Memorandum.
Cele două structuri au fuzionat într-o singură piaţă în anul 2006, prin absorbirea RASDAQ
de către BVB care, în prezent, are statutul de societate pe acţiuni. Evoluţia celor două pieţe a fost
asemănătoare, fiind influenţată în mod vizibil de transformările economice şi politice din România
acelei perioade. După un start excelent, cu un maxim al valorilor tranzacţionate (350 miliarde lei în
luna iulie 1997, din care 80% au reprezentat plasamente ale fondurilor de investiţii străine), a urmat
un declin de proporţii, atât ca valoare, cât şi ca durată. Evoluţia descendentă a pieţei bursiere a avut
numeroase cauze, cele mai importante fiind: „supraîncălzirea” pieţei (în anul 1997) pe fondul unor
achiziţii masive de acţiuni ce aveau la bază fonduri speculative, declinul indicatorilor
macroeconomici, neimplicarea reală a pieţei de capital în procesul de privatizare, neîncrederea
instituţiilor financiare ale statului în piaţa bursieră românească, politica monetară impusă de BNR şi
de Ministerul Finanţelor care a anulat orice şansă de funcţionare a pieţelor financiare româneşti
(prin bonificarea celor mai mari dobânzi la cele mai sigure instrumente financiare – titlurile de
valoare emise de stat).193
Sfârşitul anului 2000 poate fi considerat ca piatra de hotar ce a marcat inversarea trendului
evoluţiei pieţei bursiere, deşi progresul înregistrat în perioada 2000-2001 a fost modest. În acest
interval de timp, bursa românească s-a caracterizat prin adâncirea subcapitalizării, absenţa de la
listare a societăţilor mai mari din sectoarele importante ale economiei (Petrom, Romtelecom), cu
impact asupra lichidităţii şi a capitalizării pieţei, prin slaba participare a investitorilor instituţionali
(fonduri de investiţii, societăţi de investiţii financiare, fonduri de pensii, societăţi de asigurare etc.).
Legiferarea noului cadru legislativ pe parcursul anului 2002 a avut rolul de a consacra piaţa bursieră
ca alternativă viabilă pentru plasarea fondurilor investitorilor şi, odată cu aceasta, de a genera
speranţa că piaţa de capital românească va fi capabilă să-şi joace rolul său fundamental în economie
– facilitarea întâlnirii cererii şi ofertei de capital pe termen mediu şi lung. În acest context, anul
2002 a însemnat un an de maxime pentru piaţa bursieră, atât la nivelul valorilor tranzacţionate şi a
indicilor bursieri, cât şi la nivelul percepţiei publicului larg faţă de fenomenul bursier.194
În perioada 2003-2006 piaţa bursieră de capital a cunoscut o creştere semnificativă,
înregistrând record după record, începând astfel să se contureze un scenariu respectat cu destul de
mare fidelitate, în fiecare an: creşteri accelerate în primele luni ale anului, corecţii spectaculoase în
primăvară, o perioadă de relaxare urmată de noi creşteri cu maxime istorice în ultima parte a anului.
193
Prelipcean, G., Op. cit., p. 257
194
Anghelache, G., Piaţa de capital, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 28

99
Sporirea interesului investitorilor pentru piaţa bursieră a fost stimulată de perfecţionarea, în spiritul
normelor europene, a cadrului legislativ specific, prin adoptarea Legii pieţei de capital, de
dezvoltarea transparenţei pieţei, de introducerea la cotare a noi acţiuni.195
Dobândirea calităţii de membru NATO şi perspectiva aderării la UE au determinat
îmbunătăţirea imaginii mediului investiţional românesc şi a condus la sporirea atractivităţii acestuia
pentru investitorii străini.
Deşi valorile tranzacţionate şi capitalizarea bursieră sunt sensibil mai mari decât cele din
anii precedenţi, ele continuă să se menţină la nivele scăzute comparativ cu alte pieţe de capital din
UE. Din perspectiva unei abordări generale, se poate afirma că pieţele emergente din Europa
Centrală şi de Est au fost caracterizate, în linii generale, de elemente similare, comune unor pieţe în
formare. O analiză punctuală relevă faptul că o serie de particularităţi diferenţiază semnificativ
evoluţia acestora comparativ cu piaţa bursieră din România, din perspectiva contextului general
aferent pieţelor bursiere (specific naţional, ritm de derulare a reformelor economice etc.).
Principalele elemente care au făcut ca ţări ca Ungaria, Polonia sau Cehia să fie la un nivel net mai
avansat decât al ţării noastre, în ceea ce priveşte dezvoltarea pieţei bursiere, pot fi considerate
următoarele: avantaje de ordin economic (performanţe economice superioare, un anumit nivel de
deschidere a economiei respective), avantaje de timp (redeschiderea acestor burse a fost anterioară
redeschiderii BVB), un ritm susţinut de privatizare ce a asigurat premisele unei economii de piaţă
eficiente şi a unei pieţe bursiere funcţionale, aderarea mai timpurie la UE. Structura companiilor
listate la BVB este nereprezentativă la scara economiei româneşti, preferinţele investitorilor
îndreptându-se către sectorul financiar-bancar.
O mare parte a tranzacţiilor importante din ultimii ani de la BVB au fost atribuite fondurilor
străine de investiţii. Stabilitatea climatului economic al României de după anul 2004, randamentele
ridicate oferite de acţiunile româneşti, subevaluarea acestora comparativ cu emitenţii din domenii
similare listaţi la alte burse, precum şi potenţialul ridicat de creştere, au determinat fondurile străine
de investiţii să-şi consolideze poziţiile în ţara noastră. Prezenţa unui investitor financiar în
acţionariatul unei companii contribuie în mod semnificativ la creşterea încrederii jucătorilor de pe
piaţa bursieră în acţiunile respective. Aceasta se explică prin faptul că, un fond de investiţii, mai
ales unul străin, „intră” într-o companie în urma unor analize detaliate privind potenţialul
respectivei entităţi. Chiar şi la lichidarea poziţiei se produc mişcări importante pentru compania
respectivă, atât din punctul de vedere al cursului, cât şi al volumelor de tranzacţionare. În situaţia în
care pachetul de acţiuni este vândut treptat, prin tranzacţii repetate prin intermediul bursei, creşte
lichiditatea titlurilor tranzacţionate.

195
Anghelache, G., Piaţa de capital, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 28

100
 Începând cu anul 2003, o serie de fonduri străine de investiţii şi-au făcut simţită prezenţa pe
piaţa bursei româneşti: Danske Fund (Finlanda) deţine acţiuni în valoare de 21,9 milioane de euro la
SIF Moldova, SIF Transilvania şi SIF Oltenia, Gustavus Capital Asset Management (Suedia) are
participaţii la companii importante precum Petrom, Rompetrol Well Fund, Banca Transilvania SIF-
uri, Hyposwiss Fund (Elveţia) a achiziţionat acţiuni la SIF-uri, Impact, Romcarbon, Trigon Capital
(Estonia) a investit 15,5% din valoarea fondului pe piaţa bursieră din România.196
Strategia adoptată de un fond de investiţii este pe termen lung, timp în care investitorul
doreşte creşterea valorii companiei pentru a vinde cu profit maxim la lichidarea poziţiei. De regulă,
strategia prevede o perioadă limitată a investiţiei, de cinci ani, care se poate prelungi. În acest timp
investitorul derulează o serie de programe pentru creşterea valorii companiei, în vederea ieşirii din
afacere, obţinând, astfel, câştiguri importante. Totodată, aceste fonduri atrag şi marii miliardari ai
lumii, ele având o tentă discretă, un risc mic şi o rată a profitului de până la 40%.
Un motiv de atragere a investiţiilor străine de portofoliu ar putea fi anunţata conectare a
BVB la piaţa de capital europeană prin intermediul procesului de „passporting”. Aceasta implică
aprobarea de către autoritatea de supraveghere a pieţei din ţara de origine a emitentului, a unui
prospect care să fie acceptat de autoritatea altui stat membru al Spaţiului Economic European (UE,
Islanda, Lichtenstein şi Norvegia), ca suport al unei oferte publice sau pentru admiterea la
tranzacţionare a titlurilor pe o piaţă reglementată. Practic, prin această măsură, bursa autohtonă va fi
conectată la fluxurile europene de capital, iar investitorii străini vor putea cumpăra şi vinde pe piaţa
românească de capital.197

196
Săptămâna Financiară, 3 mai 2005
197
Daily Business, 7 ianuarie 2008

101
 3.8. Investiţii străine directe în România în contextul globalizării

Investiţiile străine directe reprezintă, neîndoielnic, un factor de creştere economică. Ele au o

contribuţie importantă la realizarea reformelor în economie, la construirea şi consolidarea
sistemului economiei de piaţă, la înfăptuirea unei pieţe libere şi a unui mediu intern favorabil
creşterii economice. Departe de a fi resursa principală a dezvoltării, care se bazează, în primul rând,
pe efortul intern, acestea au efect multiplicator, impactul lor propagându-se în economie şi în
societate.198
Deschiderea economică a statelor din Europa Centrală şi de Est de la începutul deceniului
nouă, le-a inclus, ca o puternică piaţă potenţială, în rândul locaţiilor investiţionale avute în vedere
de comunitatea internaţională de afaceri, de corporaţiile transnaţionale. Interesul pe care îl
prezentau aceste ţări pentru investitorii străini ţineau, în principal, de masele de consumatori cărora
li se puteau adresa, dar şi de costurile reduse ale unor factori de producţie, în special al forţei de
munca, fapt care putea asigura o competitivitate prin preţ a produselor şi serviciilor. La baza
deciziei investitorilor de a se orienta spre această zonă a globului au stat o serie de motivaţii de
ordin economic, cele mai semnificative fiind: accesul la piaţă, la resurse şi strategii expansioniste
urmărite de diverse firme.199 La rândul lor, statele din regiune au perceput investiţiile străine directe
ca pe o posibilă resursă de capital, tehnologie, know-how şi acces la pieţe.
Potenţialul României, pe perioada 1990-2002, de atragere a investitorilor străini, nu s-a
situat la cote înalte, rezultatele în materie de investiţii străine directe fiind inferioare celor din ţările
vecine, iar politicile aplicate nu au fost în măsură să încurajeze firmele să investească în ţara
noastră. De altfel, şi riscul de ţară, evaluat de agenţiile internaţionale de rating, a constituit, încă de
la început, un obstacol major pentru investiţiile străine pe termen lung. Alături de performanţele
slabe ale economiei româneşti s-au adăugat instabilitatea politică şi manifestările mai puţin
democratice care au însoţit tranziţia în anii ’90. Spre deosebire de celelalte ţări din Europa Centrală
şi de Est, în România nu s-a investit nimic în perioada anilor ’90.
Principalele cauze care au ţinut la distanţă investitorii străini în perioada 2001-2004 au fost
absenţa economiei de piaţă, existenţa unui mediu de afaceri instabil şi lipsit de transparenţă,
acordarea haotică de stimulente fiscale pe care mulţi investitori, în special persoane fizice, le-au
utilizat pentru crearea de firme fantomă, lipsa oportunităţilor de afaceri din cauza întârzierilor în
procesul de privatizare. În plus, existau suficiente atracţii investiţionale în Ungaria, Polonia şi
Cehia, unde reformele s-au finalizat cu succes şi procesul de tranziţie la economia de piaţă s-a
încheiat rapid. Instabilitatea legislativă şi instituţională din perioada tranziţiei, schimbările continue
198
Negriţoiu M., Rolul investiţiilor străine directe în strategia naţională de dezvoltare economică, Ed. ASE, Bucureşti,
1999, p.222
199
Denuţa I., Relaţii economice internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.119

102
şi impredictibile ale fiscalităţii în sens negativ, dar şi rezistenţa subterană la schimbarea structurilor
statului şi mentalităţile învechite ale angajaţilor societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat,
coroborate cu absenţa unei reale oferte de privatizare, i-au determinat pe investitori, în prima parte a
anilor ’90, să se orienteze, cu precădere, spre investiţii de tip greenfield în domeniile intens
consumatoare de forţă de muncă (Metro Cash&Carry SRL, Shell Romania SRL, Lukoil Romania
SRL) sau către crearea de societăţi mixte cu parteneri locali (Daewoo Automobile S.A. Craiova,
Renault Automobile S.A. Piteşti).200
Insuficienta capacitate autohtonă, precum şi globalizarea economică au făcut din investiţiile
externe directe sursa cea mai accesibilă şi mai indicată de finanţare, de accelerare a procesului de
privatizare şi un mijloc de susţinere a creşterii economice. Evaluările realizate de instituţii
specializate româneşti şi străine au apreciat că volumul minim de investiţii străine directe necesare
pentru asigurarea fluenţei în procesul de reformă în România trebuia să se situeze, pe parcursul
deceniului trecut, în medie la 1,2-1,5 milioane $/an, însă, intrările au fost cu mult mai mici, media
anuală fiind de aproximativ 735 milioane $/an, cu aproape 39% mai puţin decât minimul necesar.
Stocul de investiţii străine directe a ajuns în 2002 la 8,72 miliarde dolari, nivel aflat departe de
situaţia ţărilor vecine: Polonia - 48,4 miliarde dolari, Ungaria - 25 miliarde dolari, Cehia - 35,7
miliarde dolari.201
Decizia politică luată de UE în anul 1999, privind deschiderea negocierilor de aderare a
României la spaţiul european şi demararea efectivă a acestora în februarie 2000, au constituit un
semnal pentru investitorii străini că şi în ţara noastră este posibilă normalizarea vieţii sociale şi
economice şi obţinerea unei stabilităţi economice care să determine crearea unui climat favorabil
pentru investiţii. România a primit statutul de economie de piaţă funcţională din partea UE abia la
raportul de ţară din octombrie 2004, la un an după Bulgaria şi la opt ani după plutonul fruntaş al
ţărilor din Europa Centrală şi de Est (Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia). Astfel, începând
cu anul 2004, intrările de investiţii străine au crescut vertiginos, atât pe seama înfiinţării de noi
societăţi comerciale cu participare străină, a sporirii capitalurilor sociale la firmele deja înfiinţate,
cât şi prin privatizare, cu participare străină, a unor importante sectoare de activitate.
În anul 2004, România, a atras un număr de 171 de investiţii străine directe de tip greenfield,
din care 20 de proiecte au fost fie în faza de implementare, fie în funcţiune, cu valoare totală de
959,76 milioane euro. Domeniile cele mai importante care au atras aceste investiţii au fost: industria
de componente auto, comerţul şi industria electronică. Creşterea semnificativă a investiţiilor străine
directe se explică prin înregistrarea, în decembrie 2004, a privatizării SNP PETROM SA, prin
majorarea de capital efectuată de investitorii străini la Renaul Automobile Dacia SA (automobile),
Ispat Sidex SA (metalurgie) şi Michelin (anvelope), prin investiţiile de tip greenfield făcute în
200
Bonciu F., Investiţii Străine directe, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 29
201
Postelnicu Ghe., Postelnicu C., Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 49

103
industria prelucrătoawre a lemnului, a sticlei, farmaceutică şi prin investiţiile de tip brownfield
(Achor – spaţii comerciale, Roti Auto SA – anvelope).202
În anul 2005 ţara noastră a fost liderul regional la atragerea de investiţii străine directe de tip
greenfield, depăşind Cehia (cu 127 proiecte atrase), Polonia (cu 234 proiecte atrase), Ungaria (cu
173 proiecte atrase) şi Bulgaria (cu 130 proiecte atrase). Numărul de proiecte atrase în 2005 a fost
de 235, cu 37% mai mare decât în anul 2004 şi dublu faţă de anul 2003. Datorită acestor rezultate,
ţara noastră a urcat în topul mondial al statelor cu cele mai mari performanţe în atragerea de
investiţii străine directe, de pe locul 31 pe locul 24. Dacă anul 2004 a fost anul marilor privatizări
(Petrom, BCR), anul 2005 a fost anul investiţiilor greenfield. Principalele privatizări în anul 2005
au fost în domeniul distribuţiei de gaz şi al energiei , câştigători fiind Gaz de France şi Ruhrgas şi,
respectiv, CEZ şi E.ON. În ceea ce priveşte domeniul fuziuni şi achiziţii, au fost vândute 43 de
companii locale, acestea fiind achiziţionate de investitori strategici străini. Ponderea investiţiilor
greenfield în total investiţii străine atrase a fost de 42,25% în anul 2005 şi 48,5% în anul 2006. În
anul 2005, conform specialiştilor UNCTAD, România a atras jumătate din investiţiile făcute în
europa de Sud-Est. În opinia acestora, ţara noastră a evoluat peste potenţial în atragerea investiţiilor
străine directe: potenţialul este clasat pe poziţia 78 din 141 de state, în timp ce atragerea efectivă de
investiţii a adus România pe locul 24. La polul opus, companiile româneşti sunt printre cei mai slabi
investitori externi, ţara noastră ocupând, în anul 2005, poziţia 109 din 114 state, în urma unor ţări
precum Burkina Faso, Guatemala sau Ecuador. Astfel, investiţiile companiilor locale în străinătate
valorau, la sfârşitul anului 2005, puţin sub 200 milioane euro.203
Valoarea investiţiilor de tip geenfield realizate în capacităţile de producţie dezvoltate din
România a ajuns la aproximativ 2,3 miliarde euro. Potrivit estimărilor SFin, parcurile industriale au
absorbit 1,17 miliarde euro (50%), în timp ce investiţiile dezvoltate pe terenuri, puse la dispoziţie de
diverse autorităţi locale, au atras 1,13 miliarde euro.204
Se poate concluziona că România şi-a mărit considerabil capacitatea de atragere a
investiţiilor străine, având în vedere faptul că, pe perioada 1998-2000, ţara noastră a avut un indice
al performanţei în atragerea investiţiilor străine directe de 1,0 ceea ce înseamnă că a receptat
volumul de investiţii de care a avut nevoie. În ceea ce priveşte indicele de potenţial, specialiştii
UNCTAD i-au atribuit coeficientul de 0,248, ceva mai mic decât al Gabonului sau al Coastei de
Fildeş, România clasându-se astfel, pe ultimul loc în Europa Centrală şi de Est, în ierarhia pe care o
Evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe în anii 2005 şi 2006 a fost influenţat de
evenimentele care au avut loc pe plan politic şi economic, la nivel intern şi internaţional, dar şi de
încrederea partenerilor străini în strategia de dezvoltare a României. Îmbunătăţirea mediului de

202
ARIS, Raport de activitate pe anul 2004
203
Ziarul Financiar, 18 octombrie 2006
204
Săptamâna Financiară, 15 februarie 2008

104
afaceri, efectele introducerii cotei unice de impozitare, au contribuit la atragerea unui volum mare
de investiţii străine.
Astfel în anul 2006, în competiţia acerbă de atragerea de investitori străini în regiunea
Europa Centrală şi de Est, România a deţinut locul II după Polonia. Valoarea record din acest an a
ajuns la suma de 2,2 miliarde euro, reprezentând preluarea de către Erste Bank a 36,8% din
acţiunile BCR.
Din punctul de vedere al orientării investiţiilor străine spre ramurile economiei, acestea s-au
localizat cu precădere în industria prelucrătoare. Această ramură a fost urmată de comerţ,
intermedieri financiare şi asigurări, poştă şi telecomunicaţii. O pondere redusă faţă de potenţial o au
ramurile: industria textilă, a confecţiilor şi a pielăriei, hoteluri şi restaurante, transporturi.
Referitor la repartizarea pe regiuni de dezvoltare a investiţiilor străine directe, se observă o
orientare cu precădere spre regiunea Bucureşti – Ilfov, alte regiuni beneficiare de fluxurile de
capital străin fiind regiunea Sud-Est, Centru, Sud-Vest. Regiunea Nord-Est înregistrează o valoare
scăzută a investiţiilor străine, fiind neatractivă din punct de vedere investiţional. Majoritatea
aporturilor la capital operate în anul 2006 au fost orientate tot către regiunea Bucureşti-Ilfov, însă au
existat şi alte zone care au atras investiţii consistente.
Cea mai mare concentrare a fluxurilor de investiţii rămâne în Muntenia, unde s-au dezvoltat
cele mai importante proiecte greenfield. Parcul Industrial Ploieşti este cea mai căutată locaţie de
către investitorii care construiesc obiectivele industriale „de la zero”, întrucât acolo s-au investit 370
milioane euro. Companii ca Yazaki, Johnson Controls şi Calsonic Kensei au investit in industria de
componente auto. Un alt punct important este localizat lângă Bucureşti, la Parcul Industrial
Bolintin, unde deja s-au investit 100 miloane euro de către companii precum Rynart sau Prologis.
Investiţiile de tip greenfield au ajuns în Muntenia la 1.066 milioane euro, în timp ce Transilvania a
ajuns la un volum investiţional de 547 milioane euro. Cele mai importante proiecte greenfield au
fost dezvoltate în Muntenia (Pirelli, Calsonic Kensei), unde au fost realizate de la zero capacităţi de
producţie în valoare de 477 milioane euro. În Muntenia se aşteaptă investiţia francezilor de la
Renault de la Titu, unde se vor aloca 450 milioane de euro pentru un nou centru tehnologic al
grupului.
Moldova şi Dobrogea sunt zonele cu cele mai mici investiţii greenfield în capacităţi de
producţie, practic acestea neexistând pe agenda investiţională. Cu doar cinci parcuri industriale
(Botoşani, Piatra Neamţ, Galaţi, Mangalia, Năvodari) şi cu investiţii de numai 125 milioane de
euro, cele două regiuni, sunt de departe, cele mai puţin atractive din punctul de vedere al
investitorilor străini prezenţi în România. Banatul este bine reprezentat pe harta investiţiilor
greenfield, cu un volum investiţional atras de aproximativ 300,6 milioane euro, cele mai mari
investiţii fiind localizate la Timişoara şi Arad, unde Continental şi Delphi au ridicat noi fabrici

105
pentru care au cheltuit 240 milioane euro şi, respectiv, 50 milioane euro. S-a constatat că investitorii
străini încep să-şi facă apariţia şi în alte zone decât cele considerate până acum tradiţionale pe harta
invesiţională a României. Există deja semnale că următoarele centre în care se va investi vor fi Iaşi
sau Ploieşti. Motivele pentru care aceştia migrează de la vest către est sunt forţa de muncă bine
calificată şi mult mai ieftină, costurile specifice unei realocări simţitor mai mici decât cele dintr-o
locaţie de notorietate.205
Începând cu 27 ianuarie 2003, cetăţenii care solicită viză de lungă şedere pentru desfăşurarea
unei activităţi economice (cu excepţia cetăţenilor UE, AELS, ţările semnatare ale tratatului de
aderare la UE, SUA, Canada, Japonia) trebuie să se adreseze ARIS (Agenţia Română pentru
Investiţii Străine), în vederea obţinerii vizei şi acordării avizului tehnic pentru proiectele de
investiţii. ARIS desfăşoară o activitate susţinută de promovare a oportunităţilor de afaceri în scopul
atragerii de capital străin în România.
Investiţii străine directe sunt cele care plasează ţara noastră pe harta lumii, reprezentând un
barometru pentru sănătatea naţiunii. Prin puterea exemplului investitorii pot determina şi alţi
antreprenori să aleagă România ca destinaţie a capitalului pe care îl deţin. România se află printre
primele ţări din regiune ca receptor de investiţii străine directe, fiind asaltată de companii
transnaţionale de prestigiu la nivel mondial. Astfel, ţara noastră este bifată pe harta internaţională a
locaţiilor de succes, atractive pentru plasarea investiţiilor. Ultimii ani au dovedit nu numai că
România există ca ţară din punctul de vedere al destinaţiilor de afaceri, dar şi că ocupă o poziţie mai
mult decât onorabilă, în faţa marilor jucători mondiali care acordă astăzi, ţării noastre, poate cel mai
valoros rating de ţară: respectul.206
Economiile moderne aflate sub presiunea globalizării pieţelor au adus, pentru actorii de pe
piaţă, posibilitatea constituirii unor portofolii de active financiare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de
tezaur, instrumente derivate, alte titluri de valoare) diversificate atât din punct de vedere structural,
sectorial, al mărimii şi dimensiunii companiilor unde au fost efectuate investiţiile, cât şi din punct
de vedere geografic. Această diversificare a avut suportul unei dezvoltări considerabile a
instrumentarului tehnic al tranzacţiilor şi al tehnologiei informaţionale, într-o convergenţă deplină
cu dezvoltarea pieţelor monetare ale ţărilor cuprinse în portofoliu. În condiţiile internaţionalizării
afacerilor şi creditelor bancare, băncile, privite din perspectiva afacerii, sunt supuse unor riscuri
internaţionale sporite, iar atunci când sunt implicate în procese de achiziţii şi fuziuni cu alte entităţi,
riscurile financiare au o tendinţă de agregare. Totodată, sub incidenţa unor fenomene economice,
politice, sociale şi financiare de mare anvergură, problematica riscului de credit este marcată de noi
tendinţe.207

205
Săptămâna Financiară, 15 februarie 2007
206
ARIS, Raport pe anul 2006
207
Expert Grup nr. 29/23 ianuarie 2007

106
 Triumful capitalismului este mai vizibil în creşterea numărului şi a dimensiunilor
companiilor tranzacţionate la bursele internaţionale, managerii fiind preocupaţi atât de piaţa pe care
sunt cotate acţiunile propriilor firme, cât şi de pieţele pe care se tranzacţionează produsele acestor
firme. Semnalele care vin de la pieţele financiare au prioritate faţă de cele provenite de la pieţele
produselor, managerii fiind gata să renunţe la anumite sectoare sau să vândă întreaga companie dacă
acest lucru va spori valoarea deţinută de acţionari. Ei vor acţiona mai degrabă în direcţia
maximizării profiturilor, decât în direcţia dezvoltării segmentului de piaţă. În aceste condiţii, apare
dominanţa capitalului financiar în raport cu producţia efectivă de bunuri şi servicii.208

208
Soros G., Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, Ed. Polirom Iaşi, 1999, p. 12

107
 BIBLIOGRAFIE

1. Addis Ababa, Globalisation, the 21st Century Version of Colonialism, The Daily Monitor,
Februarie, 2001
2. Amartya Sen, Development as freedom, New York, Random House, 1999
3. Andreff, W., Profits et structures du capitalisme mondial, Paris, 1992
4. Anghel, Ion, Investiţiile străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002
5. Asssaf Rain, Efraim Sadka, Fireign Direct Investment. Analysis of Aggregate Flows,
Princeton University Press, New Jersey, 2007
6. Ayoub, Antoin, Qu’ est-ce que la mondialisation? în: ”Liaison, Energie-Francophonie:
Mondialisation et energie”, No. 50, trimestrul 1, 2001
7. Bari, Ioan, Globalizarea şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001
8. Bari, Ion, Economia mondială, Ed. Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997
9. Barnet, Ricgard; Cavanagh, John, Global Dreams, Imperial Corporations and New World
Order, New York, Simon and Schuster, 1994
10. Baumand, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 1998
11. Beaud, M., Dostaler, G., Gândirea economică de după Keynes, Ed. Eurosong & Book,
Bucureşti, 2000
12. Bhagwati, Jadish, In Defense of Globalization, Oxford University Press, Inc., New York,
2004
13. Bonciu, Florin, Investiţiile străine directe, Ed. Luminalex, Bucureşti, 2003
14. Braudel, Fernand, Timpul lumii, vol. I şi II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989
15. Cămăşoiu, U., Investiţiile şi factorul timp, Ed. Politică, Bucureşti, 1981
16. Chirovici, Eugen Ovidiu, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi,
2001
17. Cistelecal, Liviu, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Ed. Economică, Bucureşti,
2002
18. Cordellier, Serge (coord.), Mondializarea dincolo de mituri, Ed. Trei, Bucureşti, 2001
19. Dăianu, Daniel; Vrânceanu, Radu, Frontiere etice ale capitalismului, Ed. Polirom, Iaşi,
2006
20. Denuţă, Ioan, Relaţii economice internaţionale, Editura Economică Bucureşti, 1999
21. Didier, M., Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti 1994
22. Dornbusch, R.,. Fischer, S., Macroeconomia, Ed. SEDONA, Bucureşti, 1997
23. Dumitrescu, Stelian; Bal Ana, Economie mondială, ediţia a II-a, Ed. Economică, Bucureşti,

108
 2002
24. Dunning J. H., Explaining international production, Unwin Hyman, London, 1988
25. Dunning, J. H., Globalization and the New Geography of Foreign Direct Investment, The
Political Economy of Globalization, edited by Ngaire Woods, MacMillan Press, 2000
26. Dunning, J., Institutional Reform, FDI and European Transition Economies, University
Reading UK, University Rutgers, USA, 2007
27. Dunning, J.L., The eclectic paradigm of international production: a restatement and some
possible extensions, Business Studies, 19, 1988
28. Friedman, Thomas, Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Ed. Polirom, Iaşi,
2007
29. Friedman, Thomas, Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Economică,
Bucureşti, 2000
30. Fukuyama, Francis, America la răscruce. Democraţia, puterea şi moştenirea
neoconservatoare, Ed. Antet, Bucureşti, 2006
31. Fukuyama, Francis, Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXI, Ed. Antet,
Bucureşti, 2004
32. Fukuyama, Francis, The End of History and Last Man, Free Press, New York, 1992
33. Galbraith, J.K., Challenges of the New Millenium (Sfidările noului mileniu), în ”Finance &
Development”, decembrie, 1999
34. Galbraith, J.K., The Good Society. The Human Agenda, New-York, 1996; Traducerea în
română cu titlul: Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului. Ed. Eurosong & Book,
Bucureşti, 1997
35. Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii globale, Ed. Antet, 2004
36. Georgescu-Roegen, N., “Legea entropiei şi procesul economic” Editura Politică, Bucureşti
1979
37. Germain, R., The International Organization of Credit, Cambridge University Press,
Cmbridge, 1997
38. Gheorghiţă, V., Cociuban, A., Economie mondială, Editura Politeia-SNSPA, Bucureşti,
2002
39. Giddens Anthony, The Consequences of Mondialisation, Cambridge University, 1990
40. Gilpin, Robert, Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed.
Polirom, Iaşi, 2004
41. Guillochon, Bernard, Globalizarea – o singură planetă, proiecte divergente, Enciclopedia
RAO, Bucureşti, 2003
42. Heilbroner, R.L., Filozofii lucrurilor pământeşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005

109
43. Held, David; McGrew, Anthony; Goldblatt, David; Perraton, Jonathan, Transformări
globale. Politică, economie şi cultură, Ed. Polirom, Iaşi, 2004
44. Helpman E., A simple Theory of International Trade with Multinational Corporations,
Journal of Political Economy, 1984
45. Hirst, Paul; Thompson, Grahame, Globalizarea sub semnul întrebării. Economia
internaţională şi posibilităţile de guvernare, Ed. Trei, Bucureşti, 2002
46. Horobeţ, A., Managementul riscului în investiţiile internaţionale, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005
47. James, H., Is Liberalization Reversible? (Este liberalizarea reversibilă?), “Finance and
Development”, December, 1999
48. Jolly, R., Fukuda-Parr, S., Globalization with a Human Face, New-York, 1999
49. Keynes, J.M, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
50. Korten, David, Lumea post-corporatistă. Viaţa după capitalism, Ed. Antet, Bucureşti, 1999
51. Korten, David, When Corporations Rule the World (Corporaţiile conduc lumea). Raport
asupra marii finanţe internaţionale: FMI, Banca Mondială, BERD, PHARE, G7, Editura
Samizdat, 1998
52. Krugman, David, Growing world trade: causes and consequences, in Brookings Papers on
Economic Activity, 1995
53. Lubbers, Ruud, Koorevaar, Jolanda, The Dinamic of Globalization, Tilburg University
Seminar, 26 November 1998
54. Lupan, Mariana, Evoluţia globalizării şi impactul acesteia asupra procesului investiţional
în perioada 1990-2005 în economia românească, Teză de doctorat, ASE Bucureşti, 2009
55. Lupan, Mariana (coord.), Globalizarea: viziuni, contexte, tendinţe, Ed. Economică,
Bucureşti, 2005
56. Lupan M., Romania’s FDI development after EU integration, în vol. Procese de integrare
economică europeană modernă, Ed. ASE Bucureşti, 2008, pe suport CD
57. Lupan M., Some aspects about the small business and EU policy, The Annals of the “Stefan
cel Mare” University Suceava, Fascicle of the Faculty of Economics and Public
Administration, Section 2: management and Business Administration, 2008, ISSN 1582-
6554, pp. 85-92
58. Markusen, J.R., Venables, A.J., The Theory of Endowment, Intra-Industry, and
Multinational Trade, 1996
59. Markusen, J.R., Maskus, K.E., Multinational Firms: Reconciling Theory and Evidence,
1999

110
60. Martin, H.P., H. Schumann, H. – Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999
61. Maziliu, Anda, Investitorii străini şi tratamentul naţional, în „Tribuna Economică”, Nr.
3/2005
62. Mill, J.S., Despre libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005
63. Minami, R., The Economic Development of Japan, Ed. Macmillan, Basingstoke, 1994
64. Moise, Elena, Investiţii străine directe, Ed. Victor, Bucureşti, 2005
65. Moisuc, C., Pistol, L., Gurgu, E., Economie internaţională. Relaţii economice
internaţionale, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001
66. Mulheart, C., Vane, H.R., Economics, Ed. MacMillan Fondation, London, 1999
67. Munteanu, C., Vâlsan, C., Investiţii internaţionale. Introducere în studiul investiţiilor
directe, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995
68. Munteanu, Costea, Horobeţ, Alexandra, Finanţe transnaţionale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003
69. Mureşan, Maria (coord.), Procesul de integrare a României în economia europeană.
Dimensiuni istorice şi contemporane, Ed. ASE Bucureşti, 2008
70. Mureşan, Maria (coord.), Economie, instituţii şi integrare europeană, Ed. ASE Bucureşti,
2007
71. Mureşan, Maria (coord.), Experienţe istorice de integrare economică europeană, Ed. ASE
Bucureşti, 2006
72. Mureşan, Maria (coord.), Economia românească de la tradiţionalism la postmodernism, Ed.
Economică, Bucureşti, 2004
73. Mureşan, Maria, Mureşan, Dumitru, Istoria economiei, Ediţia a II-a, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
74. Naisbitt, J., Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. Colecţia Idei
Contemporane, Editura Politică, 1989
75. Percebois, J., La mondialisation des activites energetiques: quells enjeux? în: “Liaison,
Energie-Francophonie”, nr. 50/2001
76. Popa, Ioan, Tranzacţii internaţionale, Editura Recif, Bucureşti, 1992
77. Popescu, Gheorghe, Evoluţia gândirii economice, Ediţia a II-a, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 2004
78. Popescu, Ion; Bondrea, Aurelian; Constantinescu, Mădălina, Globalizarea: mit şi realitate,
Ed. Economică, 2004
79. Postelnicu, Gheorghe; Postelnicu, Cătălin, Globalizarea economiei, Ed. Economică,
Bucureşti, 2000

111
80. Prelipcean G., Lupan M., Analiza fluxului de investiţii străine directe în România, în
perioada 1990-2004 şi implicaţiile asupra creşterii economice, în vol. Experienţe istorice
de integrare europeană, Editura ASE Bucureşti, 2006
81. Raufer, Xavier, Cele 13 capcane ale haosului mondial, Ed. Corint, Bucureşti, Bucureşti,
2004
82. Ricardo, D., Despre principiile economiei politice şi impunerii, în Opere Alese, vol I,
Editura Academiei Române, 1959
83. Rifkin, Jeremy, Visul European. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră „visul
american”, Ed. Polirom, Iaşi, 2006
84. Robertson, R., Globalization, Sage, London, 1992
85. Roegen, N. G., Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti 1979
86. Rujan, Ovidiu; Pârgaru, Ion, Economie internaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2004
87. Schneider, B., Fluxurile internaţionale de capital şi economia globală, “Curentul”, 14
ianuarie 1999
88. Scholt, Jan Aart, Globalization and social change, Transnational Associations, Bruxelles,
1998
89. Smith, Adam, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1962
90. Soros, George, Criza capitalului global. Societatea deschisă în primejdie, Ed. Polirom, Iaşi,
1999
91. Soros, George, Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
92. Stiglitz, Joseph, Mecanismele globalizării, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
93. Stiglitz, Joseph, Globalizarea. Speranţe şi dezilizii, Ed. Economică, Bucureşti, 2002
94. Suter, K., Sfidarea globalizării, “Curentul”, 12 ianuarie 1999
95. Tobin, J., Financial Globalization, ”Proceedings of the American Philosophical Society”,
No. 2, 1999
96. Tőffler, Alvin, A crea o nouă civilizaţie, Ed. Antet, Bucureşti, 1995
97. Tőffler, Alvin, Al treilea val, Ed. Antet şi Lucman, Bucureşti, 1999
98. Tőffler, Alvin, Eco-spasm. Spasmul economic, Ed. Antet, Bucureşti, 1996
99. Tőffler, Alvin, Power Shift / Puterea în mişcare, Ed. Antet, Bucureşti, 1995
100. Tőffler, Alvin, Război – antirăzboi, Ed. Antet, Bucureşti, 1995
101. Tőffler, Alvin, Şocul viitorului, Ed. Politică, Bucureşti, 1973
102. Tőffler, Alvin; Tőffler, Heidi, Revolutionary Wealth / Avuţia în mişcare, Ed. Antet,
Bucureşti, 2006
103. Ulrich, Beck, Ce este globalizarea?, Ed. Trei, Bucureşti, 2003

112
104. Voinea, Liviu, Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global, Ed. Plirom, Iaşi, 2007
105. Weiss, Linda, Mitul statului lipsit de putere. Guvernarea economiei în era globalizării, Ed.
Trei, Bucureşti, 2002
106. Wilkins, M., Comparative Hosts, în „Business History”, nr. 36, 1994
107. Yusuf, S., The Changing Development Landscape, ”Finance and Development”,
December, 1999
108. *** BERD, Intregration through flows of capital and labour, Transition Report, 2003
109. *** Colecţia Biblioteca Economică, Evoluţia procesului de globalizare, 2004, CIDE,
Bucureşti, 2004
110. *** FMI, Annual Report, 1995
111. *** Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2000-2007
112. *** Le Courrier de lUNESCO – Lautre mondialisation: leveil citozen, septembrie 2000
113. *** OCDE – Development Co-operation, perioada 1960-1996
114. *** ONRC - Societăţi comerciale cu participare străină la capital, Sinteza Decembrie 2004
115. *** PNUD, Human Development Report 1999. Globalization with a Human Face, New-
York, 1999
116. *** Rapoartele anuale ale Băncii Naţionale a României, 2003,2004,2005,2006
117. *** Raportul privind Investiţiile Străine Directe în România, Banca Naţională a României,
2000-2006
118. *** UNCTAD, World Investment Report, 2000, 2001, 2002 2003, 2005, 2006
119. *** UNDP, Cooperation South. Globalization and How It Affects: Culture and
Communication; Trade and Technology; Regional Issues
120. www.unctad.org

113