LUMINIŢA KOHALMI

GLOBALIZAREA – OPORTUNITĂŢI LA LIMITA HAOSULUI

1
2
 LUMINIŢA KOHALMI

GLOBALIZAREA
OPORTUNITĂŢI LA LIMITA
HAOSULUI

3
4
Copyright © 2014, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

KOHALMI, LUMINIŢA
Globalizarea, oportunităţi la limita haosului /
Luminiţa Kohalmi. - Bucureşti : Pro Universitaria, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-647-994-3

316.32

5
 CUPRINS

CAPITOLUL 1
PROVOCĂRI CONCEPTUALE LEGATE DE GLOBALIZARE 10
1.1. CE ESTE GLOBALIZAREA? 10
1.1.1. Definiţia globalizării 10
1.1.2. Școli de gândire și modele de analiză legate de globalizare 13
1.1.3. Cauzele globalizării 15
1.1.4. Dimensiunile globalizării 17
1.1.5. Consecințele globalizării 18
1.1.6. Ce nu este globalizarea 20
1.2. GLOBALIZAREA NEOLIBERALĂ 22
1.2.1. Campionii politicilor de piață liberă 22
1.2.2. SUA, liderul noii ordini mondiale 23
1.2.3. Artificiile globalizării la înmormântarea regimului comunist 26
1.2.4. Țesutul tehnologic al capitalismului 27
1.2.5. Rețele globale 28
1.2.6. Migrația și rețelele 29
1.2.7. Diferențe încurajatoare 31
1.2.8. Turma electronică 32
1.2.9. Reguli proprii 34
1.2.10. Distrugerea creativă 35
1.2.11. Limitele americanizării 36
1.2.12. Un singur șef 37
1.3. TEORII ALE GLOBALIZĂRII 38
1.3.1. Dileme teoretice legate de globalizare 39
1.3.2. Teoria sistemului mondial 40
1.3.3. Teoriile capitalismului global 42
1.3.4. Societatea Rețea 44
1.3.5. Teoriile privind spațiul, locul și globalizarea 46
1.3.6. Teoriile transnaționalității și transnaționalismului 49
1.3.7. Modernitatea, postmodernitatea și globalizarea 52
6
1.3.8. Teoriile culturii globale 54
1.4. O ABORDARE HAOTICISTĂ A GLOBALIZĂRII 57
1.4.1. Nevoia de noi paradigme în explicarea globalizării 57
1.4.2. Introducere în Teoria Haosului 58
1.4.3. Dinamica şi neliniaritatea globalizării 60
1.4.4. Bifurcaţiile traiectoriilor şi atractorii globalizării 62
1.4.5. Parametrii de control ai globalizării 63
1.4.6. Sensibilitatea la condiţiile iniţiale 64
1.4.7. Turbulenţe economice în epoca globalizării 65

CAPITOLUL 2
DOMENIILE MAJORE ALE GLOBALIZĂRII 67
2.1. GLOBALIZAREA ECONOMICĂ 68
2.1.1 Definiţia globalizării economice 68
2.1.2. Factorii determinanţi ai globalizarii economice 69
2.1.3. Forme de manifestare ale globalizării economice 71
2.1.4. Mutaţii în structura sistemului economiei şi comerţului global 75
2.1.5. Avantaje şi dezavantaje ale globalizării economice 77
2.2. GLOBALIZAREA CULTURALĂ 80
2.2.1 Definiţia globalizării culturale 80
2.2.2. Factorii determinanţi ai globalizarii culturale 82
2.2.3. Forme de manifestare ale globalizării culturale 83
2.2.4. Mutaţii în structura sistemului culturii globale 85
2.2.5. Avantaje şi dezavantaje ale globalizării culturale 87
2.2.6. Globalizarea simbolurilor americane 90
2.3. GLOBALIZAREA POLITICĂ 91
2.3.1. Definiţia globalizării politice 91
2.3.2. Factorii determinanţi ai globalizării politice 93
2.3.3. Forme de manifestare ale globalizării politice 95
2.3.4. Mutaţii în structura sistemului politic global 98
2.3.5. Avantaje şi dezavantaje ale globalizării politice 100
2.4. GLOBALIZAREA INFORMAŢIONALĂ 102
7
2.4.1. Definiţia globalizării informaţională 102
2.4.2. Factorii determinanţi ai globalizării informaţionale 105
2.4.3. Forme de manifestare ale globalizării informaţionale 107
2.4.4. Mutaţii în structura sistemului informaţional global 110
2.4.5. Cultura media în epoca informaţională 112

CAPITOLUL 3
CONTROVERSE LEGATE DE GLOBALIZARE 115
3.1. GLOBALIZAREA ȘI INECHITĂȚILE GLOBALE 115
3.1.1. Globalizarea şi piaţa muncii 115
3.1.2. Imigrarea şi globalizarea 116
3.1.3. Sărăcie şi globalizare 117
3.1.4. Dispariţia frontierelor 118
3.1.5. Impactul globalizării asupra educaţiei 119
3.1.6. Criza alimentară şi subdezvoltarea 120
3.1.7. Globalizarea şi actuala criză economică şi financiară 122
3.1.8. Globalizarea şi încălzirea globală 123
3.2. GLOBALIZAREA ŞI TERORISMUL INTERNAŢIONAL 125
3.2.1. Războiul împotriva terorismului 125
3.2.2. Dimensiunile politicilor de securitate şi globalizarea 128
3.2.3. Terorismul şi mişcările anti-globalizare 130
3.2.4. Terorismul şi antiamericanismul 133
3.3. REZISTENŢA LA GLOBALIZARE 135
3.3.1. Scepticismul antiglobalist 135
3.3.2. Critici aduse mondializării 137
3.3.3. Naţionalism, fundamentalism şi globalizare 140
3.3.4. Scopurile structurilor de organizare transnaţionale 142
3.3.5 Noul imperialism 144
3.4. VIITORUL GLOBALIZĂRII 147
3.4.1. Oportunităţi la limita haosului 147
3.4.2. Federaţia Rusă, coordonator al rezistenţei împotriva globalizării 149
3.4.3 Frontul antiamerican 150
8
3.4.4. Familia contestatarilor globalismului 152
3.4.5. Europa Unită 153

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 156

9
 CAPITOLUL 1
PROVOCĂRI CONCEPTUALE LEGATE DE GLOBALIZARE

1.1. CE ESTE GLOBALIZAREA?

1.1.1. Definiţia globalizării

Globalizarea se numără printre cele mai populare sintagme născute la granița
dintre societatea industrială și cea informațională, la limita dintre mecanica
newtoniană și teoria haosului. Datorită atractivității sale, conceptul a generat în
jurul său efervescență academică constând în dezbateri aprinse pe seama unor
evaluări descriptive și explicative, dar și în revigorarea acțiunilor întreprinse la
nivel local sau planetar într-o lume caracterizată de incertitudini și de
complexitate.
Termenul „globalizare” a apărut la sfârşitul anilor’60 şi a fost lansat de un
specialist canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă, profesorul
Marshall McLuhan de la Universitatea din Toronto, şi de specialistul american în
problemele comunismului, Zbigniew Brzezinski de la Universitatea Columbia.
McLuhan este cel care a extrapolat lecţiile războiului din Vietnam şi a lansat
expresia „sat global”. Termenul de globalizare a intrat în dicţionar prima dată în
1961.
Atunci când vorbim despre studiile dedicate globalizării, toată lumea este de acord
că aproape toate abordările pot fi contestate, inclusiv definiția însăși. De aceea
avem de-a face cu o largă paletă de definiții ale acestui proces emblematic pentru
istoria contemporană. FMI, de exemplu, susţine că globalizarea constă în
„creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga lume, prin creşterea
volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de
capital internaţional mult mai liber şi mai rapid”, dar şi într-o „difuziune mai largă
a tehnologiei.” Banca Mondială defineşte globalizarea ca pe „libertatea şi
capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu
rezidenţi ai altor ţări”.
10
Dacă plecăm de la presupoziţia că globalizarea reprezintă o realitate a lumii
contemporane, cu manifestări în toate domeniile activităţii umane (economic,
politic, social, cultural, ştiinţific, tehnologic etc.), e firesc să existe definiţii
subordonate diferitelor arii de interes. Astfel, unul dintre principalii promotori ai
globalizării, George Soros, îi atribuie o definiţie preponderent economică, în
opinia sa globalizarea reprezentând „mişcarea liberă a capitalului însoţită de
dominaţia crescândă a pieţelor financiare globale şi a corporaţiilor multinaţionale
asupra economiilor naţionale”1. La fel de normal este ca Antony Giddens să vină
cu o definiţie conţinând elemente preponderent sociologice. În opinia lui Giddens,
globalizarea reprezintă „intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care
leagă într-o asemenea măsură localităţi îndepărtate, încât evenimente care au loc
pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile
depărtare şi invers”2.
În Dicţionarul de Economie, globalizarea este definită ca fiind „modalitatea sau
sistemul de receptare şi abordare pe termen lung a marilor probleme
contemporane, determinate de interacţiunea multiplelor procese şi fenomene
economice, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice, etc. şi preconizarea
soluționării lor într-o largă perspectivă de către comunitatea internaţională”.
Din perspectiva abordării globaliste în domeniul economico-social, Dinu Marian
propune următoarele definiții3:
a) Definiţia bunului-simţ comun: Globalizarea este procesul prin care
oamenii de oriunde înţeleg să accepte ceea ce-i aseamănă, punând în surdină ceea
ce-i separă.
b) Definiţia pozitivă: Globalizarea este un proces de tranziţie care include
toate formulele de organizare socială ca finalitate atât a tranziţiei postcomuniste,
cât şi a celei postcapitaliste, adică exact ceea ce ar da sens ambelor procese,
tranziţia globală.

1 Soros, G., Despre Globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 15.

2 Giddens, A., Runaway World: How Globalization Is Reshaping Our Lives, Profile Books, London, 1999, p.
10.
3 Dinu Marin, Globalizarea şi aproximările ei, Editura Economică, 2004, p.32

11
c) Definiția convenționalistă: Globalizarea este noua ordine economică şi
politică a lumii, ca sistem multidimensional şi corelativ în care coerenţa este dată
de guvernanţa globală.
d) Definiția deschiderii: Globalizarea este expresia unui sistem al lumii în cel
mai înalt grad de integrare şi deschis permanent integrării.
e) Definiţia principială: Globalizarea este un sistem în care funcţia-obiectiv
vizează întregul cu scopul de a elimina adversitatea, iar concurenţa, de a genera
distrugere creatoare.
f) Definiţia teleologică: Globalizarea este o potenţialitate şi o tendenţialitate
a structurilor coerente ale lumii, ca materializare progresivă a raţionalităţii şi
raţiunii umane universale.
g) Definiția instrumentală: Globalizarea este procesul de ordonare a lumii, ca
îndepărtare de haos, bazându-se pe tehnologie occidentală, finanţe permisive şi
informaţii libere, adică liberalizarea accesului la randament şi modernitate, la
acumularea de bogăţie şi la putere.
h) Definiţia integratoare: Globalizarea este procesul de funcţionalizare a
economiei globale, care, în cadrul societăţii globale, devine aptă să creeze
structuri de decizie globală pentru soluţionarea problemelor globale.
Alţi autori, din rândul cărora face parte și Giorgios I. Mantzaridis, marchează
deosebirea dintre globalizare şi universalitate, apreciind că cele două sintagme
sunt înrudite din punct de vedere formal, dar esenţial opuse. Astfel, „prima
exprimă unirea autoritară şi omogenizarea, iar cea de-a doua exprimă unitatea
spirituală dar, în acelaşi timp, şi diversitatea persoanelor. Globalizarea
îndepărtează particularităţile şi schimbă şi persoanele şi societăţile într-o masă
amorfă, în timp ce universalitatea respectă particularităţile persoanelor şi ale
societăţilor şi cultivă armonia şi împlinirea acestora”4.
Chiar dacă nu există o definiție asupra căreia să se fi ajuns la un consens, cele mai
multe definiţii se raportează însă la idei similare și folosesc termeni care vizează
următoarele caracteristici ale globalizării:

4 Sarcinschi, Al., Globalizarea insecurităţii. Factori şi modalităţi de contracarare, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare „Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Bucureşti, 2006, p. 9.
12
a) creșterea vitezei de desfășurare a proceselor și de circulație a fluxurilor;
b) creșterea integrării și interconectivității.
În acest context, George Ritzer definește rezumativ globalizarea ca pe „un set de
procese accelerate care implică fluxuri ce se stabilesc între un număr tot mai mare
de locuri din lume și care conduc la creșterea integrării și interconectivității dintre
aceste locuri”5.

1.1.2. Școli de gândire și modele de analiză legate de globalizare

Anthony McGrew a identificat patru unde/școli de gândire care au marcat evoluția
înțelegerii globalizării6:
a) Școala teoreticistă a globalizării este generatoarea unei mari varietăți de
studii teoretice pe chestiuni controversate din domeniu, cum ar fi
conceptualizarea/definirea globalizării, identificarea dinamicilor de bază ale
respectivului fenomen, dar și evidențierea consecințelor sistemice și structurale
ale globalizării (de exemplu a impactului asupra instituțiilor și structurilor
sociale).
b) A doua școală de gândire globalistă este cea istoricistă, care scoate la
lumină noutățile legate de explicarea acestui fenomen în comparație cu alte
perioade din istorie. O întrebare la care această școală caută răspuns vizează
începutul globalizării (după căderea URSS, la sfârșitul celui de-al doilea Război
Mondial, acum câteva secole sau acum câteva mii de ani). Pentru cei care cred că
globalizarea este un lucru unic în istorie, aceștia mai au de lămurit și dacă e un
lucru bun sau rău pentru societate.
c) În ceea ce privește valul instituționalist, aici atenția se concentrează pe
instituțiile sociale (economice, politice și culturale), pe impactul divergent sau
convergent pe care globalizarea îl are asupra acestor instituții, pe efectul de
creștere a omogenizării sau de stimulare a heterogenității.

5 George Ritzer, The Blackwell Companion to Globalization, Oxford, Blackwell Publishing, 2007, p.1.
6 Anthony McGrew, The Blackwell Companion to Globalization, Oxford, Blackwell Publishing, 2007, p. 29-
53.
13
d) Ultima, dar nu cea din urmă dintre școlile de gândire globalistă este cea
post – structuralistă (constructivistă). Atenția se îndreaptă către agenții globalizării
și spre modul în care ei construiesc globalizarea ca proces. Discursurile divergente
vizează caracterul hegemonic al globalizării. Se spune că nu avem de-a face cu o
singură globalizare, ci cu mai multe.

În același context, McGrew 7 vorbește și despre patru modele de analiză a

globalizării. Este vorba de:
a) „Globalizarea defensivă”, ca o condiție de existență și funcționare a
societăților care se află în continuă schimbare. Din perspectivă liberală, avem de-a
face cu un proces care nu este nociv, generat de schimbări istorice, a cărui natură
primordială este cea economică, integrând piețele și tehnologia. Liberalii recunosc
că există probleme asociate globalizării, însă susțin că acestea apar pentru a
conduce la o mai bună funcționare a societății. Neoliberalii însă propovăduiesc
piața liberă, deregularizarea, micșorarea statului, scăderea taxelor, comerțul liber
și capitalismul global. În opinia acestora din urmă, globalizarea produce doar
prosperitate, democratizare și pace în lume.
b) Un alt model de analiză este „post-globalizarea”. Adepții acestei abordări
susțin că globalizarea ori nu a existat niciodată, ori a produs resetarea granițelor
statelor – națiuni și a resuscitat naționalismul. În acest model, ideea este aceea că
globalizarea ar fi supra-vândută ca o descriere a realității sociale, ca o explicație a
schimbării sociale și ca o ideologie a progresului social. Înainte de a trăi într-o
lume globală, trăim mai degrabă într-o lume dominată de societăți naționale și de
state. De aceea, tema construcției unei lumi mai bune vizează o folosire mai bună
a puterilor naționale.
c) Al treilea model de analiză este „globalismul critic”. Așa cum sugerează
denumirea, e vorba de critici aduse globalizării din cauza asocierii acestei cu
extinderea și transnaționalizarea puterii. Problemele în dezbatere sunt legate de
distribuția resurselor în lume și de recunoașterea identității. Globalizarea este

7 Ibidem 6.

14
general acceptată ca o realitate socială, dar întrebarea este: cum poate fi realizat
potențialul progresiv, ba chiar revoluționar al acesteia?
d) În fine, un alt cadru de analiză se referă la faptul că globalismul presupune
o viziune cu largă susținere referitoare la faptul că ar trebui să ne focusăm, în
egală măsură, pe global și local, precum și pe combinațiile dintre cele două
perspective aflate în relație dialectică.

1.1.3. Cauzele globalizării

Fenomenele complexe asociate globalizării nu pot fi explicate decât dacă avem în
vedere mai multe cauze. În funcţie de ce accepţiune a globalizării este luată ca
punct de plecare, apar în prim-plan alte cauze şi forţe motrice. În cele ce urmează
vom face referiri la cele mai frecvente cauze recurente, fără să avem pretenția că
lista acestora este închisă8:
a) Internetul. Fără îndoială, inovaţiile de ordin tehnic – şi mai ales cele din
domeniul informaticii şi al comunicaţiilor - au jucat şi mai joacă încă un rol
central. Internetul este, din multe puncte de vedere, emblema globalizării.
Globalizarea pieţelor financiare, transferul unor sume inimaginabile în câteva
secunde în jurul globului nu ar fi posibile fără această tehnologie, după cum nu ar
fi posibilă nici organizarea producţiei integrate la nivel transnaţional ş.a.m.d.
b) Scăderea cheltuielilor de transport. Avântul incredibil pe care l-a cunoscut
comerţul, un alt element definitoriu al globalizării economice, se datorează în
mare măsură scăderii rapide a cheltuielilor de transport, mărfurile putând fi astfel
transportate mult mai rapid. Acest lucru poate fi observat îndeosebi în sectorul
serviciilor. Produsele de tip software sau bazele de date, de exemplu, pot fi
transmise în câteva secunde dintr-un capăt al lumii în celălalt.
c) Sfârşitul Războiului Rece a fost, de asemenea, deseori indicat drept cauză
a globalizării. Dacă în conflictul dintre Est şi Vest lumea era împărţită în două
tabere care întreţineau puţine relaţii între ele, această delimitare – „Cortina de
Fier” – a dispărut în 1989/90. Statele care aparţineau „blocului estic” s-au deschis

8 http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/grundkurs_3.htm

15
către pieţele mondiale. Tot mai multe state se raportează în zilele noastre la
democraţie şi economie de piaţă ca la principii de organizare fundamentale.
d) Internaționalizarea politicilor. Un rol deosebit de important – în special la
nivel de conştiinţă – l-au jucat problemele globale. Problemele globale au nevoie
însă şi de o internaţionalizare a politicilor, stimulând dezvoltarea unei conştiinţe
globale. Organizaţii precum Greenpeace sau Amnesty International, care se dedică
unor teme globale precum mediul ambiant sau drepturile omului sunt jucători
globali, asemeni unor organizaţii economice, financiare sau politice care au o
mare însemnătate. Printre instituţiile globale de renume se numără şi Banca
Mondială (BM), Fondul Mondial Internaţional (FMI), Organizaţia Mondială a
Comerţului (OMC), Grupul Ţărilor Dezvoltate (G7/8), Organizaţia Naţiunilor
Unite (ONU), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).
e) Neoliberalismul. Globalizarea nu este un proces inevitabil, ci mai degrabă
o urmare a politicii de de-reglementare a SUA începută la finele celui
de-al Doilea Război Mondial. Fără liberalizarea comerţului mondial în cadrul
unor decizii luate de SUA sau în organisme internaţionale politice şi economice,
această dezvoltare nu ar fi putut exista cu adevărat.

Dintr-o altă perspectivă, noul principiu ordonator al lumii globalizate nu se mai

focalizează doar pe valori definite ideologic, cum ar fi naţiunea, statul sau clasa
socială, aducând în prim plan alte valori şi alţi actori. În acest context, forțele
motrice ale globalizării sunt intrinsec legate de:
a) Mărirea constantă a numărului de state care au acceptat regulile economiei
de piaţă. Astfel, sunt deja consacrate schimbările care au loc dinspre abordări
etatiste către abordări concurenţiale, specifice pieţelor libere ale decidenţilor în
domeniul politicilor economice din ţările industrializate și din cele de dezvoltare.
b) Transferul, din perspectivă internaţională, al epicentrului activităţilor
economice dinspre ţările dezvoltate către ţările în curs dezvoltare. Această mutaţie
este strâns legată de expansiunea liberalizării economice, care stimulează
eficienţa, inovaţia şi încurajează investiţiile directe şi indirecte.
c) Progresele înregistrate în domeniul tehnologiilor, progrese ce au permis
mutaţii calitative în comunicaţii şi transport. Costurile transportului aerian,
16
telecomunicaţiilor şi calculatoarelor s-au redus substanţial în ultima jumătate de
secol, fapt care a micşorat distanţele dintre locuri şi indivizi, reducând prăpastia
digitală dintre bogaţi şi săraci, precum şi costurile de expediere a bunurilor
comercializate.
d) Deschiderea graniţelor din punct de vedere al transferurilor comerciale,
financiare şi tehnologice. Acest fenomen deschide ferestre de oportunitate pentru
companii şi investiţii, constituind una din pârghiile cele mai importante ale
expansiunii globalismului neoliberal în cele mai discrete locuri ale planetei.

1.1.4. Dimensiunile globalizării

Atunci când vorbim despre dimensiunile globalizării, este important să observăm
că acestea nu pot fi delimitate în mod clar una ce cealaltă. De exemplu,
problemele globale legate de mediu nu pot fi cercetate izolat nici de cele
economice și nici de cele politice. Diferitele dimensiuni formează, împreună cu
„globalizarea”, mulţimi de intersecţie diferite. Este important de văzut ce anume
poate fi subordonat conceptului de globalizare, acesta neepuizându-se în nici un
caz în procesele economice, chiar dacă globalizarea economică poate fi un punct
de start şi o forţă motrice semnificativă. La fel de important este şi faptul că
trebuie să înţelegem că nu totul face parte din procesul de globalizare şi că nu
totul este determinat în mod decisiv de acesta.
Cele mai multe delimitări dimensionale concluzionează asupra următoarelor
elemente distinctive9:
a) Dimensiunea economică. Mass-media clasice şi Internetul ne furnizează zi
de zi studii de caz legate de dimensiunile fenomenului de globalizare, dar
dimensiunea economică are, de cele mai multe ori, un maxim de vizibilitate
(creşterea exponenţială a comerţului şi a investiţiilor directe, globalizarea pieţelor
financiare, producţia integrată la nivel trans-naţional, corporaţiile trans-naţionale,
competiţia la nivel local între state şi regiuni, sfârşitul economiilor naţionale etc.).
b) Dimensiunea de mediu. Unele probleme globale, cum ar fi încălzirea
atmosferei, gaura din stratul de ozon sau tăierea pădurilor tropicale, ilustrează în

9 http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/grundkurs_2.htm

17
modul cel mai elocvent fenomenul globalizării. Rezolvarea problemelor amintite,
de dimensiuni recognoscibile globale, necesită, fără doar şi poate, o abordare
globală. Este adevărat că şi în domeniul mediului există probleme de dimensiuni
regionale şi locale, chiar dacă acestea au un caracter ce depăşeşte uneori
frontierele (un exemplu ar fi poluarea râurilor), însă acestea din urmă vor fi
abordate la scara la care acestea se petrec.
c) Dimensiunea socială. Din această perspectivă, evoluţiile tehnologice, de
exemplu, care permit comunicarea de mase la mare distanţe, sunt generatoare de
comunităţi complementare familiei, vecinătăţii, naţiunii. Cu toate acestea, sferele
tradiţionale de comunicare nu au dispărut.
d) Dimensiunea culturală. Producţiile hollywoodiene pot fi vizionate peste tot
în lume, iar „americanizarea” culturii mondiale este un fapt incontestabil.
Culturile regionale şi locale nu dispar însă din această cauză. Din contră, are loc o
revigorare a specificului cultural local şi naţional, ca şi preocupare legată de
păstrarea caracteristicilor definitorii naţionale şi statale.
e) Dimensiunea politică. Politica se confruntă cu probleme majore.
Globalizarea şi concurenţa la nivel local limitează spaţiul de acţiune al politicilor
naţionale, în situaţia în care multe probleme nu pot fi rezolvate corespunzător
decât la nivel internaţional, respectiv global. Prin urmare trebuie găsite noi forme
şi scene de manifestare politice. În acest sens, integrarea europeană, de exemplu,
este văzută ca un răspuns de succes la provocările globalizării. Politica la nivel
regional şi naţional a suferit şi are în continuare de suferit modificări pe seama
economiei neoliberale care se răspândeşte din ce în ce mai mult la nivel
internaţional, respectiv global. Capitalismul, factor integrant al statului social, este
şi el ameninţat de acest dezechilibru fundamental. Totuşi, nu toate criticile care se
pun pe seama globalizării sunt şi întemeiate. De multe ori, politicienii se folosesc
de globalizare ca de un ţap ispăşitor şi ca de o arma argumentativă cu multiple
întrebuinţări. Acest lucru este evident mai ales dacă ne gândim la unele proiecte
din domeniul politic care nu se intersectează în nici un punct cu globalizarea.

1.1.5. Consecințele globalizării

18
Globalizarea ne afectează pe toţi în mod direct. În acest context, un rol important
îl joacă o evaluare a chibzuită a oportunităţilor şi riscurilor pe care le presupune
globalizare, şi tocmai de aceea trebuie să ne delimităm de tendinţele actuale de
demonizare, sau, dimpotrivă, de preamărire a consecinţelor acestui fenomen. Şi în
cazul efectelor globalizării, dezbaterile publice aduc în prim-plan diverse cuvinte
la modă, care trebuie, la rândul lor, interogate şi analizate. Printre consecințele
consacrate se numără și următoarele10:
a) Statul naţional se erodează. El nu dispare şi nici nu devine inutil, aşa cum
se sugerează în multe comentarii, ci se erodează. Apar astfel unele nivele
suplimentare la care se pot rezolva problemele - atât superioare cât şi inferioare
statului naţional. Graniţele, nu de mult rigide, care delimitau teritoriul unei ţări,
puterea statului şi puterea populaţiei devin astfel mai permeabile. Această
„eroziune” transpare într-un mod deosebit de avansat în Europa. Aici statele au
transferat asupra unei organizaţii supranaţionale noi de la competenţe centrale
până la suveranitatea monetară. Aceste fenomene nu sunt însă noi, ele sunt
cunoscute şi discutate începând din anii ‘70 sub termenul de „interdependenţă”.
Procesele s-au accelerat însă, atingând dimensiuni noi, atât din punct de vedere
calitativ, cât şi cantitativ. Aceasta este de fapt noutatea adusă de globalizare.
b) Și deteriorarea mediului înconjurător exista încă cu mult înainte de a
începe discuţiile despre globalizare, dar aceste probleme s-au acutizat din pricina
globalizării. Pe de altă parte, globalizarea creează premisele pentru a putea
reacţiona cum se cuvine, la nivel mondial, la anumite probleme de mediu de ordin
global.
c) Creşterea capacităţii de concurenţă în cadrul competiţiei globale de la
nivelul local, dar şi scăderea implicită a cheltuielilor presupuse de plata
asigurărilor sociale (scăzând astfel şi cheltuielile salariale suplimentare) sunt
văzute ca o necesitate, în special de către industrie, în timp ce sindicatele
avertizează asupra pericolului provenit din aşa numitul „dumping social”.
d) Cu siguranţă că salariaţii din India câştigă mai puţin decât cei din Europa
şi că, în această privinţă, nu se va schimba mai nimic în viitorul apropiat. Acest

10 http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/grundkurs_4.htm

19
lucru conferă întreprinderilor un potenţial considerabil de ameninţare: acestea ar
putea să ameninţe cu mutarea în „ţările mai ieftine”. Dar nici acest raport aparent
clar nu ţine în faţa unei analize mai detaliate. Deciziile cu privire la alegerea
locaţiei nu sunt luate numai pe baza cheltuielilor salariale. Alţi factori, ca de pildă
nivelul de educaţie sau prezenţa pe diferite pieţe joacă, de asemenea, un rol
important.
Globalizarea nu înseamnă că totul poate fi produs fără probleme în orice locaţie.
Însă globalizarea poate fi instrumentalizată ca argument, respectiv ca element de
susţinere în favoarea părăsirii unei anumite ţări.

1.1.6. Ce nu este globalizarea

Din acest punct de vedere, Dinu Marian11 a identificat trei abordări pe care acesta
le consideră „inadecvate”:
1) În primul rând, ar fi vorba de „modelul interpretativ”, prin care
globalizarea este considerată o problemă de concentrare progresivă a economiilor
naţionale, cu ţinta de a crea o economie mondială coerentă. În opinia lui Dinu
Marian, suportul explicativ este vădit inspirat de trucul mecanicist din tezele
leniniste asupra imperialismului. Adică, în indiscutabil, „cresc interdependenţele
dintre economii, se adânceşte diviziunea internaţională a muncii, se formează o
piaţă mondială pe care concurează, cumva dirijat, economiile naţionale”. În opinia
acestuia, agentul modelului este reprezentat de economia naţională. Ordinea
economică spre care se tinde ţine de controlul naţional al concurenţei
internaţionale. El susţine că statul este puternic dacă are o economie competitivă.
Modelul de dezvoltare se bazează pe export, cu valorificarea avantajelor
competitive ricardiene. Şi totuşi, Marian apreciază că istoria nu poate fi, cum
sugerează acest model interpretativ, o colecţie adiţionabilă de entităţi naţionale
economice. Înţelegerea pentru o unitate economică globală se dovedeşte „o utopie
perfectă”. „Dacă această adevărată monadă va exista, ea nu poate fi expresia
principiului raţionalist că întregul este suma mecanică a părţilor”, mai spune Dinu
Marian. Concluzia acestuia este că „globalizarea nu are cum să fie doar

11 http://store.ectap.ro/articole/438_ro.pdf

20
internaţionalizare, nici măcar o sublimare a internaţionalelor, după cum nu poate
fi nici imperialism, fie el numit americanizare sau, în varianta franceză,
mondializare, victorie a intereselor exclusive ale unui stat. Pe această cale nu
avem cum să depăşim nevrozele istoriei, soluţiile vin să repete la infinit sistemele
de organizare globală bazate pe adversitate, să instituie un mecanism global de
reinventare de noi imperialisme, exclusiv conflictuale. Economia mondială de
această construcţie conţine în sine sâmburele antiglobalizare, ea a generat până
acum reguli şi instituţii blocate de adversitate”.
2) În al doilea rând, Marian susţine că „globalizarea nu se dovedeşte o
tendinţă de natură pur transnaţională impusă de firme sau companii transnaţionale
care au ştiut să valorifice avantajele tehnologice”. Inspiraţia acestui model
interpretativ nu se îndepărtează de originea marxistă a interpretării dezvoltării
forţelor de producţie, mai spune acesta. În fapt, aproape fără excepţie, ceea ce se
scrie acum pe tema economiei mondiale vizează acest model interpretativ, crede
Marian. El apreciază că obsesia teoretică a progresului este motorul acestei viziuni
şi că ţările sunt puternice dacă au firme puternice care să acţioneze aiurea pe
mapamond. În opinia acestuia, „economia naţională se justifică doar ca economie
a companiilor transnaţionale şi ca generatoare de fluxuri comerciale în economia
mondială. Emblema naţională este compania transnaţională. Şansa reuşitei în
dezvoltare este aportul valutar al companiilor transnaţionale. O ţară este puternică
dacă are companii transnaţionale care să importe produs intern din alte ţări şi
regiuni”. Este vorba, din perspectiva lui Dinu Marian, de economia producţiei de
masă superrentabile. Oricum, el mai spune că acest traseu este prefigurarea
faptului că doar rentabilitatea justifică orice efort energetic. „Pe această linie s-au
născut utopiile moderne, în care omul este înlocuit de maşină, economia devine
umană sau masificarea colectivizează gusturile individuale, iar profesiile eşuează
în specializări. Întregul devine un apanaj al elitei, libertatea nu mai pune preţ pe
discernământul fiecărui individ. Principiul suprem este că părţile trebuie să
reconstituie raţional întregul”, a mai scris Dinu Marian. În opinia sa, nici acest
model interpretativ nu justifică înţelegerea globalizării ca efect al creşterii
interdependenţelor pentru că pur şi simplu globalizarea nu este aşa ceva, după

21
cum fenomenele transnaţionale, de tipul sărăciei, bunăoară, nu rezidă în
globalizare. În plus, globalizarea nu s-ar limita doar la libertatea transfrontalieră.
3) În fine, în al treilea rând, Dinu Marian mai spune că globalizarea nu poate
fi excesul unei singure megatendinţe. Expansiunea pieţelor de capital, de
exemplu, chiar autonomizarea pieţelor financiare, nu reprezintă modelul normal al
globalizării, mai crede acesta. „Francezii vorbesc de mondializare ca impunere a
intereselor capitalului american, anglo-americanii vorbesc de globalizare ca
supremaţie a modelului centrat pe speculaţii financiare şi mobilitatea extremă a
capitalului financiar. În aceste viziuni, economiile naţionale devin amplasamente
investiţionale, dereglementarea devine o condiţie, guvernarea de la distanţă, de tip
monetar, este reclamată drept reţeta ideală, cel mai capitalizat este cel mai
puternic şi pentru asta dictează regulile jocului”. Dinu Marian susţine că
„economicizarea începe să fie agresivă, protecţia socială pierde teren, statul
devine minimal, convenţiile suprastatale sunt eminamente economice, sensul
evoluţiei este spre economia de tip „off-shore”. Rezultatul ar consta în triumful
pieţei, dar societatea pierde mereu, extremele riscă să nu mai aibă mediere, jocul
libertăţii şi al discernământului, ca valori structurante, este luat de putere şi
prosperitate, pragmatismul se alătură repede corectitudinii politice şi, amândouă,
împing lucrurile către ingineria socială şi controlul deciziei, democraţia devenind
inutilă lăsând locul dictaturii minorităţilor elitare. Regăsim aici suma de
determinanţi ai crizei economice care a debutat în 2007 ca o simplă „turbulenţă” a
pieţelor financiare12.
1.2. GLOBALIZAREA NEOLIBERALĂ

1.2.1. Campionii politicilor de piață liberă

Globalizarea este un cumul de procese multidimensionale, dar cele mai intense
dezbateri în jurul acestui concept au fost generate de conexiunile sale cu
neoliberalismul, un nou regim politic și economic global care se desfășoară după

12 Alan Greenspan, Era turbulenţelor. Aventuri într-o lume nouă, Editura Publica, Bucureşti, 2008, p.42

22
model american 13 . Neoliberalii sunt campionii politicilor de piață liberă, ai
dereglementării și micșorări de taxe. Aceștia tind să minimalizeze cheltuielile
pentru sănătate, educație, asistență socială și alte cheltuieli sociale, susținând că
micșorarea statului, comerțul liber și capitalismul global reprezintă singura cale de
reducere a sărăciei și de creștere a prosperității. Ei afirmă că neoliberalismul este
principalul motor al globalizării și că progresul acestui proces poate să aibă loc
doar prin implementarea globală deplină a programului lor. Darwinismul social a
reprezentat o parte importantă a culturii politice a SUA pentru mai mult de un
secol, fiind reconstruit pe fondul exploziilor tehnologice și financiare. Neoliberalii
l-au reînviat din nou 14 , combinând aspirațiile lor optimiste privind crearea
excepțională a bogăției, oportunitățile globale și cultura hibridă cu piața liberă, cu
drepturi de proprietate neîngrădite, cu critici privind protecția socială și
redistribuirea. În acest capitol vom explora munca unuia dintre cei mai renumiți
avocați ai globalizării, Thomas L. Friedman, muncă ce conturează și justifică
globalizarea neoliberală.

1.2.2. SUA, liderul noii ordini mondiale

La sfârșitul anilor 1980, liberalizarea Thaetcher – Reagan, noile tehnologii de
informații și comunicare, mișcările libere de bunuri, capital, imagini și oameni în
afara granițelor naționale și reașezările geopolitice au stimulat discursul despre
globalizare. Preluată numaidecât de presa americană, teza lui Francis Fukuyama15
privind „sfârșitul istoriei” anunța triumfal apariția unui regim politico-economic
hegemonic global, produs în SUA, și a unei lumi unipolare rezultată după căderea
blocului sovietic. El argumenta că modelul SUA de democrație liberală este
dominant global. Fukuyama crede că oamenii moderni nu își mai pot imagina o
alternativă practică ce să reprezinte o îmbunătățire fundamentală a prezentei
ordini. Critici de stânga și de extremă dreaptă au polemizat cu această viziune

13 Barber, B.R., Jihad vs. McWorld: How Globalism and Tribalism are Reshaping The World, Ballantine
Books, New York, 1996, p. 126.
14 Phillips, K., Wealth and Democracy: A Political History of the American Rich, Broadwaz Books, New
York, 2002, p. 85.
15 Fukuyama, F., The end of hostory?, National Interest, nr. 16, 1998, p. 3-18.

23
festivistă a neoliberalismului timpuriu, dar au continuat să vorbească, în spectrul
lipsei de opțiuni, despre sfârșitul dreptei și al stângii, despre sfârșitul
alternativelor, criticând noua specie de politicieni orientați către piață. Exponenții
celui de-al treilea val (Clinton, Blair, Schroeder) și-au afirmat îngrijorările legate
de lipsa de opțiuni. Primul Război din Irak, câștigat repede și decisiv de o coaliție
internațională condusă de SUA, coaliție din care a făcut parte și inamicul
americanilor din timpul Războiului Rece, Rusia, a fost descifrat de primul
președinte Bush ca fiind actul de deschidere a „noii ordini mondiale”. Națiunea
care a condus globalizarea a devenit singura superputere în dinamicile geopolitice
de după Războiul Rece.
Președintele Clinton a fost unul dintre cei mai însemnați promotori ai globalizării
neoliberale. Joseph E. Stiglitz16, laureat al Premiului Nobel pentru economie și
fost consilier economic în Administrația Clinton, declara că Clinton a fost ales pe
o agendă „care punea omul pe primul loc”; el dorea să reprezinte „a treia cale”
între politica „New Deal” și politica orientată către economie, promovată de
Reagan, dar în administrația sa regulile erau făcute de neoliberalism. Stiglitz
susține că administraţia Clinton se raporta la piețele financiare ca la niște forțe
reglementatoare care sporesc eficiența economică și prosperitatea cetăţeanului.
Programul intern al Administrației Clinton de dereglementare neoliberală, de
privatizare și securitate a constituit centrul politicii americane de globalizare din
acea perioadă, politică promovată de SUA – forță dominantă în FMI și G8.
Stiglitz spune că ideea de la care s-a plecat au fost aceea că „ce e bun pentru
Goldman Sachs sau pentru Wall Street, este bun pentru America și pentru lume”.
Iar respectiva strategie neoliberală părea să meargă. Economia SUA a crescut
rapid, cu o rată scăzută a șomajului, inflație mică și o creștere substanțială a
veniturilor (în special pentru asistență socială). Susținătorii lui Clinton consideră
că anii 90 au reprezentat „deceniul fabulos”17. Chiar și adepții „noii stângi” au

16 Stiglity, J.E., The Roaring Nineties: A New History of the World’s Most Prosperous Decade, W.W.
Norton, New York, p. 55-87, 2003.
17 Blinder, A. şi Yellen, J., The Fabulous Decade: Macroeconomic Lessons from the 1990s, Century
Foundation Press, p. 74, 2001.
24
recunoscut că evenimentele de vârf ale ultimului deceniu al mileniului trecut sunt
”consolidarea virtuală de necontestat și difuzia universală a neoliberalismului”18.
Înscris în curentul creat de efervescența boomului din anii 1990, suporterul lui
Clinton, Thomas L. Friedman, autorul „Lexus și măslinul” (2000), este un
personaj extrem de influent în susținerea globalizării. Chiar și după 9/11,
Friedman și-a menținut optimismul incandescent în legătură cu acest proces. Alți
scriitori au făcut cercetări paralele asupra globalizării neoliberale 19 , dar nu au
ajuns la reputația lui Friedman în domeniu. Editorialele sale regulate din The New
York Times au adăugat forță viziunii sale. Fukuyama a scris despre prima carte a
lui Friedman că definește „adevăratul caracter al noii ordini mondiale”. Stiglitz a
vorbit despre luciditatea cu care Friedman exprimă procese complexe și le
transformă în teme accesibile publicului larg. Chiar și criticii lui Friedman
recunosc importanța acestuia ca publicist de top în ceea ce privește ideile
neoliberale, citit de președinți, lideri din politică și economie, catalogându-l
adesea drept cel mai important columnist din America de astăzi. Referințele
copioase ale lui Friedman la discuții cu susținători ai globalizării de la vârful
companiilor și politicii fac să fie greu să determinăm cine pe cine a influențat. De
exemplu, acesta a mulțumit pentru informații Administrației Clinton, Secretarilor
Trezoreriei, Robert Rubin și Larry Summers, Președintelui Rezervei Federale,
Alan Greenspan, președintelui Băncii Mondiale, James Wolfeshon, șefului Cisco,
John Chambers, și managerului fondului de hedging, Leon Cooperman. De
asemenea, Friedman mulțumește pentru comentarii făcute pe drafturi de capitole
lui Bill Gates de la Microsoft, Sir John Rose de la Rolls-Royce, Michael Dell de
la Dell, Mark Andreessen de la Netscape. Friedman mulțumește și unor
intelectuali, cum ar fi economistul Paul Romer, teoreticienilor politici Michael
Sandel și Robert Kagen. O mulțime de alți președinți de corporații și globaliști de
top din diverse regiuni ale globului sunt citați în textele lui Friedman. Reportajele
acestuia oferă informații într-o manieră în care acestea construiesc și justifică

18 Anderson, P., Renewals, New left Review, seria 2, p. 5-24, ianuarie/februarie 2000.
19 Micklethwait, J. Şi Wooldridge, A., A Future Perfect: The Challenge and Promise of Globalisation, Crown
Business, New York, p. 52, 2000.
25
regimul neoliberal. Unele analize academice ale globaliștilor care lucrează în
organizații transnaționale sau pentru guvernul GUA converg, în punctele cheie, cu
abordările lui Friedman. Criticii săi satirizează termenii banali pe care îi folosește
și uşurința tonului, dar acesta a articulat poate cea mai cuprinzătoare, ușor de citit
și influentă apărare a globalizării neoliberale. Anderson 20 afirma că Lexus și
măslinul este „cea mai ambițioasă și intransigentă teoretizare a ultra-
capitalismului, ca ordine globală”.
Friedman este un intelectual popular care a reușit să genereze suport pentru
regimul politic neoliberal. Chiar dacă a scos pe piață bestseller-uri, atingând
diverse segmente ale publicului, scrierile sale se adresează în mod special
segmentului profesional din clasa mijlocie. Această pătură cu educație înaltă
merge de la manageri de corporații, antreprenori, finanțiști, publicitari, brokeri,
experți tehnici, până la oficiali guvernamentali, incluzând persoane care ocupă
poziții de influență, aparținând așa-numitei clase a investitorilor. Unii lideri
apreciază că munca lui Friedman este atractivă deoarece aceasta oferă o rațiune
pentru a sprijini educația. Fără îndoială, Friedman a încercat să îşi mobilizeze
cititorii pentru a sprijini globalizarea neoliberală în fața unor munți de critici
despre impactul negativ al acestui fenomen și despre creșterea rezistenței față de
globalizare în afara granițelor SUA.

1.2.3. Artificiile globalizării la înmormântarea regimului comunist

Friedman susține că globalizarea constă în „integrarea inexorabilă a piețelor, a
statelor naționale și a tehnologiilor, într-un grad fără precedent, și anume într-o
modalitate care dă indivizilor, întreprinderilor și statelor naționale posibilitatea de
a ajunge mai departe, mai rapid, mai profund și mai ieftin ca oricând”21. În opinia
acestuia, trecerea de la sistemul Războiului Rece la sistemul globalizat s-a
întâmplat în jurul anului 2000. El susține că noua fază a capitalismului,
„Globalizarea 3.0”, va fi mai importantă decât celelalte două unde timpurii ale
globalizării (300 de ani de expansiune mercantilistă europeană și 200 de ani de

20 Ibidem 18.
21 Friedman, T.L., Lexus și măslinul, Editura Polirom, 2008, pag. 30.

26
dezvoltare modernă a capitalismului. Fredman crede că prăbușirea, în noiembrie
1989, a Zidului Berlinului a fost una din scânteile care au condus la funcționarea
sistemului globalizării. Acesta tratează evenimentul ca pe un pas fundamental care
a deschis drumul către reprezentarea simbolică a schimbării totale. Folosind
metafora „căderea zidurilor” pentru a vorbi despre cauzele și efectele globalizării
3.0, el argumentează că Blocul Sovietic și împărțirea Est-Vest au determinat
extensia globală și consolidarea capitalismului. Monopolul sovietic al puterii în
stat, statele-păpuși, secretomania și interferența în viața privată, asociațiile civice
și fenomenele economice au generat paralizia fixității și a lipsei de libertate.
Friedman crede ca URSS nu doar că controla o parte mare a lumii, dar ajuta și la
cultivarea sensibilităților și mișcărilor anticapitaliste, respectiv la răspândirea unui
climat global favorabil alternativelor statiste. Identificând puterea aproape în
întregime cu statele, partidele și indivizii motivați politic, Friedman crede că
politica este principalul zid împotriva afirmării caracteristicilor și virtuților
sistemului globalizat. El crede că prăbușirea Zidului Berlinului i-a inspirat pe
oamenii de peste tot, care privesc mai departe, să reducă constrângerile pe care
puterea politică le exercită asupra vieții sociale. În democrațiile liberale, acest
lucru înseamnă deregularizare, tăierea programelor sociale și micșorarea
redistribuirii. Abținându-se să anunțe sfârșitul statului, Friedman susține că
sistemul statelor individuale și a statelor naționale constituie o infrastructură
necesară capitalismului, care ajută la coordonarea, întreținerea și apărarea
sistemului globalizat. El crede că intervențiile statului servesc la dezvoltarea
capitalismului dacă nu generează interferențe regulatorii nepotrivite sau costuri
majore în afaceri.

1.2.4. Țesutul tehnologic al capitalismului

Opera îl definește pe Friedman drept „determinist tehnologic”, nu „determinist
istoric”. El susține că, după comunism, nouă cauze (inovații precum IPO de la
Netscape, softwere-ul fluxurilor de muncă, sursele deschise, outsourcing-ul, off-
shor-ingul, lanțul furnizorilor, in-sourcing-ul, in-forming și wireless-ul) au generat
o nouă platformă mondială care a accelerat și intensificat extinderea
capitalismului global. Friedman consideră că politicile neoliberale sunt forțele
27
decisive, chiar dacă nu sunt singurele, care dau naștere celui de-al treilea val al
globalizării. El spune că noile tehnologii de informații și comunicare reprezintă
nucleul procesului. În opinia acestuia, țesutul electronic de conectare este
mecanismul ce permite deschiderea, dereglementarea și privatizarea economiei,
saltul către Globalizarea 3.0. Alți analiști ai globalizării susțin că dereglementarea
și noile tehnologii produc micșorarea lumii, compresia spațio-temporală, generând
mișcări mai rapide și mai extinse de capital, bunuri, mesaje, imagini și oameni22.
Oricum, Friedman susține că Globalizarea 3.0 permite accesul democratic la
mijloacele de comunicare și colaborare; noul „câmp de joc” permite indivizilor
din orice colț al globului să se conecteze și să își folosească creativitatea,
cunoștințele și obiceiurile de muncă pentru a profita de oportunitățile oferite de
capitalism. Friedman consideră că națiunile care se supun regulilor de piață liberă
din sistemul globalizat și care adoptă noi tehnologii poartă o cămașă de forță din
aur care face ca politicile lor să se micșoreze și economiile să crească;
„alternativele politice s-au redus la Pepsi sau Cola”. El susține că lumea plată a
accelerat ultimele dereglementări de la sfârșitul sec. XX, fiind nucleul economiei
bazată pe cunoaștere, cu relații capitaliste internaționale și costuri reduse ale
tranzacțiilor. Acesta pledează pentru o protecție socială minimă și pentru o
protecție modestă a câtorva bunuri publice de mare valoare, care au o valoare
intrinsecă și care securizează încrederea publică ce susține piețele. Friedman crede
că programele „New Deal” și stilul european de social-democrație sunt pe moarte,
că politicile sociale trebuie înlocuite aproape în întregime cu strategii bazate pe
piețe și cu cooperare public-privată. El apreciază că prosperitatea fără precedent și
libertatea de consum ale Globalizării 3.0 sunt extraordinar de benefice pentru
publicul informat şi că nu ne mai permitem să dăm timpul înapoi. În opinia sa,
expansiunea și consolidarea peste tot în lume a globalizării neoliberale sunt
inevitabile.

1.2.5. Rețele globale

22 Harvey, D., The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Cultural Change, Blackwell,
Oxford, p. 185, 1989.
28
Delimitându-se radical de structurile „înghețate” ale sistemului Războiului Rece,
Friedman susține că globalizarea de astăzi este un proces dinamic aflat în
desfășurare. Mulți alți gânditori afirmă că organizațiile complexe s-au restructurat
pentru a corespunde imperativelor globalizării legate de noile medii tehnologice,
economice și de reglementare. În opinia acestora, firmele integrate vertical din
epoca de după război au devenit mai flexibile și mai dispersate. Ei subliniază
faptul că birocrațiile puțin modificate operează cu succes în cele mai multe
sectoare de business și că tot mai multe organizații transformate adesea rețin
elemente cheie din firmele de după război, raționalizându-și riguros și într-un mod
nou structurile de proprietate verticale, ierarhiile manageriale, relațiile de muncă
și controlul tehnic. Spre deosebire de alții, Friedman vorbește de apariția unei ere
post-birocratice în care tehnologiile încurajează colaborarea laterală, mai degrabă
decât să încurajeze controlul ierarhic. El susține că noul sistem înlocuiește
organizațiile rigide, coercitive, verticale, cu rețele flexibile, voluntare, orizontale;
comunicarea și colaborarea laterale înlocuiesc obediența mecanică cerută de linia
de autoritate ierarhică, de jurisdicție și birouri, iar multitudinea de decizii și
inițiative individuale stabilesc un model dinamic neliniar de asociere. Chiar dacă
organizații din Războiul Rece există și astăzi, Friedman susține că modelul
Internetului este ascendent din punct de vedere al logicii organizaționale pentru
sistemul globalizat. Noul sistem flexibil este îmbogățit ca formă de opțiuni
raționale, de răspunsurile individuale la condițiile locale. Într-un flux constant
aleatoriu, jucătorii au posibilitatea să graviteze către locațiile care se potrivesc cel
mai bine abilităților și caracterului lor, generându-se astfel legitimitate și integrare
socială. Noile rețele oferă oportunități inestimabile oamenilor conectați și îi
penalizează sever pe călăreții singuratici. Indivizii talentați și motivați găsesc
locații mai bune și fac afaceri mai bune, în timp ce jucătorii fără cunoștințe și
indisciplinați, care nu se adaptează schimbărilor continue, trebuie să se descurce
singuri, fără ajutor. În opinia lui Friedman, caracterul unic al Globalizării 3.0
derivă din puterea indivizilor de a colabora și de a concura global.

1.2.6. Migrația și rețelele

29
Unul dintre vicepreședinții de la Goldman Sach i-a spus lui Friedman că este
folositor să te gândești la globalizare din perspectiva unui intelectual nomad
deoarece procesul nu are nevoie de un pământ fix. Friedman susține că toți cei
care navighează în procesul de Globalizare 3.0 au nevoie de calități nomade.
Începând de la Nietzche, până la gânditorii postmoderniști, teoreticienii culturii au
prezis apariția subiectului postmodern; individul post-tradițional este descris de
obicei ca un nomad hibrid, cu mai multe dimensiuni, neînrădăcinat într-un spațiu
fix, având competențe ce acoperă mai multe perspective, familiarizat cu
diversitatea și, tocmai de aceea, liber să își creeze propriile valori, identități și
forme culturale. Friedman susține că cel de-al treilea val al globalizării a adus în
joc mai mult de un miliard și jumătate de noi jucători globali; o mare parte dintre
aceștia comunică și colaborează deja instantaneu, flexibil și constant prin noile
tehnologii, prin computere și telecomunicații. El crede că jucătorii trebuie să fie
pregătiți să se mute instantaneu în noi poziții; securitatea locurilor de muncă pe
viață și a contractelor sociale între firme și angajați au luat sfârșit odată cu apariția
Globalizării 3.0. Friedman și susținătorii săi sunt suporteri ai unei legislații
flexibile de muncă, deschisă la angajări și concedieri care să se facă cu viteză
maximă și costuri minime, esențială în competiția mondială deschisă și în
integrarea voluntară. Friedman afirmă că dimensiunile nomade ale fenomenului se
răsfrâng asupra provocărilor și oportunităților care apar în fața indivizilor;
nomazii sunt formați să opereze în incertitudine, în circumstanțe care se schimbă
mereu și, de aceea nu se pune problema angajării pe viață. El susține că acești noi
bravi muncitori îți upgradează constant capacitățile, astfel încât cunoștințele lor să
nu poată fi ușor outsoursate. Înlocuindu-i pe specialiștii inflexibili din epoca
Războiului Rece, acești „versatili” sunt încântați de experiențe noi, de relațiile și
activitățile pe care le presupune un nou job. În opinia lui Friedman, concedierea și
nevoia de mutare într-o nouă poziție care derivă din concediere îi face pe oamenii
talentați să își descopere mai multe dimensiuni și, în final, să aibă mai mult
succes. El l-a citat pe un scriitor asiatic de business care spune că tehno-
capitalismul globalizării și subiectele postmoderne aparțin „Generației Z”. „Este
vorba de bărbați sau femei, studenți sau muncitori. Cu atitudine constructivă,
ambiție și aspirații. Cool, încrezători și atractivi. Căutători de provocări și iubitori
30
de riscuri”. Friedman mai adaugă că sunt eliberați de vinovăția producerii sau
cheltuirii banilor. În opinia sa, Globalizarea 3.0 nu doar că produce tipul de
subiecți care asigură reproducerea sistemului, dar și menajează sensibilitățile
multiculturale, toleranța și chiar spiritualitatea din cyberspațiu. Oprindu-se pe
scurt asupra subiectului deteritorializării, Friedman susține că insulele de tradiții
vor supraviețui, constituind o altă față a sistemului globalizat și furnizând surse
alternative de întreținere a acestuia. Friedman vorbește rar direct despre consum,
dar branduri renumite apar adesea în povestirile sale. De exemplu, Friedman
spunea: „globalizarea poartă adesea urechile lui Mickey Mouse, mănâncă Big
Macs, bea Cola sau Pepsi, folosește un computer IBM care are sistemul de
operare Windows 98, cu un procesor Intel Pentium II și cu o legătură de rețea
creată de Cisco Systems”. Libertatea și plăcerea nelimitată a consumatorilor
reprezintă punctele forte ale cămășii de forță de aur și ale lumii globalizate post-
politice. Nomandismul său postmodern își constituie propriile dinamici
deteritorializate prin consumul global de bunuri. Pe planeta lui Friedman, a
acumula mai mult și a consuma ce ai acumulat este o temă de inspirație în
alegerea unui drum care presupune o competiție frenetică, muncă intensă și multe
incertitudini. „Cultura contează”, afirma Friedman, explicând cum națiunile
absorb cele mai bune idei, practici și bunuri în culturile lor locale. Lumea lui este
atât de ticsită cu mesaje comerciale și cu bunuri încât granițele dintre piețe și
instituții extra-economice au devenit difuze.

1.2.7. Diferențe încurajatoare

Lumea fără ierarhii a lui Friedman conține însă și ierarhii de cunoștințe și de
recompense bazate pe divergențe de caracter (de ex. obiceiuri de muncă,
flexibilitate, ambiție), inteligență și noroc. Oricum, ideea lumii fără ierarhii
implică nașterea unei meritocrații bazate pe oportunitățile ce apar în piața liberă
mondială. Friedman susține că sistemul globalizării generează atât de multă
bogăție încât aproape oricine beneficiază de ea; chiar și inechitățile cresc, astfel
că, dacă coșul de bunuri disponibile pentru consumatori devine mai mare și mai
plin, nu înseamnă că procesul, în ansamblul său, este de sumă nulă. Acest lucru
înseamnă că bogăția creată în sistemul globalizat merge mai întâi la oamenii
31
talentați, și mai apoi se furnizează recompense considerabile către oamenii
disciplinați, moderați și cu cunoștințe medii. Friedman a exemplificat cu venitul
anual al superstarului NBA, jucătorul de baschet Michael Jordan, în valoare de 80
de milioane de dolari, susținând că popularitatea mondială a lui Jordan a crescut
valoarea ligii pe piața globală, și că de succesul acestuia au profitat și alți jucători.
Friedman crede că acest tip de inechitate a beneficiilor reciproce, chiar dacă
adesea implică recompense mai mici, este caracteristică Globalizării 3.0. El
susține că inechitățile extreme și mizeria există în afara lumii fără ierarhii (de ex.
națiuni sărace și chiar lipsite de cunoștințe, sectoare neconectate ale țărilor
bogate), admițând că expansiunea lumii fără ierarhii nu va elimina toate
inechitățile și toată sărăcia. În opinia acestuia, speranța pentru o viață mai bună îi
determină pe oameni să se alăture sistemului globalizării și să beneficieze de
transferul de tehnologii, comerț liber și creștere bazată pe piețe. El susține că nu
există altă alternativă decât aceea să ne întoarcem înapoi la o economie controlată
de tip cubanez, care sărăcește și asuprește pe toată lumea. Friedman crede că țările
controlate, care se bazează pe economiile de petrol, cum ar fi Arabia Saudită și
Venezuela, împart bogăție în mai mare măsură decât alte regimuri statiste, dar la
un cost care include risipă, lipsa libertăților și înapoiere. În opinia acestuia, țările
conectate la Globalizarea 3.0 generează bogăție pentru cetățenii lor săraci, bolnavi
și slabi. Pentru ceilalți, el recomandă pensii „portabile” și planuri de pensii care să
nu descurajeze munca, valabile pentru muncitori și în noile lor joburi. Friedman
descrie competiția intensă internațională ca pe o cursă spre vârf pentru cei mai
mulți participanți; întreprinderile și jucătorii de succes au beneficii semnificative
dincolo de o anumită limită.

1.2.8. Turma electronică

Dincolo de noile posibilități de muncă și consum colaborativ, Friedman și
susținătorii săi cred că Globalizarea 3.0 oferă oportunități fără precedent pentru
deținerea de active financiare și pentru participarea la acționariatul electronic al
democrației. Friedman vorbește despre o democratizare cu patru dimensiuni:
a) Democratizarea tehnologiei, cu referire la răspândirea mijloacelor de
comunicare către un număr tot mai mare de oameni din locuri tot mai greu de

32
atins până acum, precum și evoluțiile tehnologice care au făcut ca aceste
tehnologii să fie accesibile (miniaturizarea, digitalizarea, telecomunicațiile,
computerizarea și compresia tehnologiilor);
b) Democratizarea finanțelor, care presupune sfârșitul monopolului
companiilor de asigurări, a băncilor de investiții și a celor comerciale în favoarea
unor instrumente financiare care furnizează un acces ușor și ieftin la credite și
investiții;
c) Democratizarea informației, formată din instrumente pentru crearea,
stocarea și transmiterea informației (de ex. cablul TV, sateliții de telecomunicații,
DVD player-ele, telefoanele mobile, Internetul, hiperlink-urile, e-mail-ul etc.),
instrumente care sunt aproape universal disponibile, dar mai ieftine, rapide și
eficiente decât înainte;
d) Democratizarea luării deciziilor și deconcentrarea puterii informațiilor,
fenomen care a deschis calea pentru alte platforme fără ierarhii.

Aceste condiții permit, în opinia lui Friedman, unei „turme electronice” dispersate
de investitori să conducă piețele financiare și, în cele din urmă, să determine
politicile și dezvoltarea socio-culturală. De exemplu, acesta susține că cumpărarea
și vânzarea unei monede reprezintă un vot zilnic acordat managementului statului
respectiv, fapt care disciplinează liderii politici și uneori determină chiar
înlocuirea lor. Accentuând importanța dereglementării, a privatizării, a economiei
libere de piață, Friedman susține că voturile „turmei electronice” reprezintă un
garant al faptului că interesul acționarilor determină traiectoriile politicilor în mai
multe domenii instituționale decât înainte. Friedman nu neagă existența
inechităților democrației electronice, pe principiul „un dolar, un vot” (de ex.
extinderea participării și influenței depind de distribuția acționariatului – accesul
unui număr mai mare de investitori determină o voce mai puternică a acestora).
Acesta susține și că speculatorii financiari crează panică, provocând astfel crize
naționale sau regionale. Friedman apreciază că piețele transparente și investitorii,
indiferent de dimensiunile lor, reacționează la aceleași semnale, schimbă între ei
informații și au venituri echivalente, chiar dacă nu egale. Friedman pledează în
favoarea raționalității democrației acționarilor, în sensul în care puterea de a lua
33
decizii a „turmei electronice” funcționează, în medie, în interesul aproape al
oricui, inclusiv în interesul oamenilor care trăiesc încă în lumea ierarhizată și care
nu dețin acțiuni sau voturi. El concluzionează că numărul deținătorilor de acțiuni
crește rapid, pe măsură ce tot mai mulți oameni beneficiază de lumea fără ierarhii
și de reforme neoliberale. Friedman crede că deținătorii de acțiuni electronice
dispersează puterea și transformă lumea într-un sistem parlamentar.

1.2.9. Reguli proprii

Friedman spune că Enron și WorldCom au folosit noile tehnologii de informații și
comunicații pentru a-și fraieri acționarii, angajații și clienții. Leadership-ul acestor
firme a avut avantajul controlului și reglementării mediului care presupus
dezvoltarea extrem de rapidă de noi instrumente financiare, tehnologii de
informații și mijloace de comunicare. Înainte de scandal, Friedman credea că
Enron este un model de companie rapidă. După scandal, a descris Enron ca pe un
prim exemplu de firmă condusă de escroci super inteligenți, care au exploatat
resursele Globalizării 3.0. Oricum, el crede că prădătorii corporatiști de acest gen
pălesc în fața dimensiunilor corupției de sus în jos care caracterizează regimurile
statiste. Mai mult, el susține că autoreglementarea sistemelor le ajută pe acestea să
se plieze pe noile condiții caracteristice lumii globalizate, că transparența
excepțională și mecanismele regulatorii ale piețelor financiare din SUA au ajutat
la identificarea și pedepsirea companiilor care au încălcat legea. Friedman crede,
de asemenea, că sistemul globalizat ajută la autoreglementarea geopolitică în
interiorul granițelor; țări cu francize McDonalds sau lanțuri de distribuție ale lui
Dell au o dorință mai mică să intre în război unele cu altele; legate prin comerț și
investiții străine directe, ele evită conflictele care tulbură interdependența globală
și securitatea economică. El susține că web-urile armonioase de colaborare și
afluența constantă către Globalizarea 3.0 cresc la cel mai înalt nivel întâlnit
vreodată costurile potențiale ale războiului și împiedică declanșarea acestuia.
Friedman crede că oamenii care poartă „cămașă de forță de aur” vor să conserve
sistemul care le aduce bunăstare; obiceiurile lor de muncă și stilul confortabil de
viață reduce toleranța față de schimbări majore și slăbește dorința de a se angrena
în bătălii sângeroase și de a înregistra pagube.
34
1.2.10. Distrugerea creativă
Remarcând o tensiune între capitalism și tradiție, Friedman a făcut referire la
Manifestul Comunist al lui Karl Marx, vorbind despre modul în care globalizarea
a dărâmat Zidul Chinezesc și a pulverizat lumea tradițională. Friedman a
menționat și argumentul folosit de un faimos economist din sec. XX, Joseph
Schumpeter, acela că „distrugerea creativă” sau schimbarea economică
permanentă reprezintă esența capitalismului. El spune că punctele de vedere ale
lui Marx și Schumpeter despre forțele extrem de puternice, creative și productive
ale capitalismului și despre piețele tot mai extinse care crease produse ce se
consumă, crează o nouă cultură care aparține celui de-al treilea val al globalizării.
Referirile repetate ale lui Friedman la „căderea zidurilor” și la „lumea fără
ierarhii” sugerează că barierele către capitalism sunt dărâmate mai rapid și mai
complet decât altă dată. El sugerează că tensiunea dintre capitalism și tradiție este
manageriabilă în lumea fără ierarhii și că această tensiune produce chiar forme
hibride de admirat. În opinia acestuia, includerea bruscă a unor regiuni în care
există ierarhii în capitalismul extrem de dinamic produce resentimente, furie și
rezistență în interiorul culturilor tradiționale. Friedman mai susține și că
aplatizarea favorizează apariția de oportunități pentru indivizii talentați,
superinteligenți, de a înșela, a se opune sau a distruge sistemul globalizării; noile
tehnologii ale globalizării 3.0 sunt importante pentru legitimitatea sistemului și
pentru jucătorii onești. Tocmai de aceea, Friedman nu este surprins de
scandalurile legate de corporații, de mișcările antiglobaliste și de 9/11, fenomene
care au apărut în timpul în care platforma lumii fără ierarhii lua ființă. Friedman
crede că dușmanii politici și culturali ai Globalizării 3.0 sunt mai periculoși decât
cei care încearcă să încalce regulile, motivați de câștiguri economice. Reținând că
mișcarea antiglobalistă exploatează tensiunile dintre capitalism și tradiție, acesta
susține că există un joc reacționar al oamenilor cărora le lipsește disciplina,
curajul, energia, imaginația și cunoștințele de a se adapta la realitățile de după
Războiul Rece. El spune că antiglobaliștii nu vin cu programe de reducere a
sărăciei și de protecție a mediului. Concluzionând că succesul political
contestatarilor în privează pe cei mai săraci oameni de beneficiile globalizării,
35
Friedman susține că aceștia ar avea nevoie de „lobotomie politică” sau pur și
simplu să se maturizeze și să accepte că acea „cămașă de forță de aur” este
singurul drum spre prosperitate și spre pace în lume. El crede că jocurile puternice
antiglobalizare sunt făcute în general de clasa mijlocie din fostele regimuri statiste
care, în timpul reformelor neoliberale, și-a pierdut securitatea și beneficiile pe care
le aveau în pozițiile birocrate ocupate în trecut. Friedman a criticat cu precădere
opoziția radicală, violentă, antimodernă la globalizare. Înainte de 9/11, el a
avertizat asupra amenințării pe care o reprezentau Obama bin Laden și alți anti-
americani furioși, susținând că lumea fără ierarhii îi face pe acești indivizi să fie
mai periculoși, că tehnologiile de telecomunicații sunt mijloace evoluate prin care
ei pot să incite antiamericanismul, prin care îți pot procura informații vitale despre
arme de ucidere în masă, să comunice cu celule teroriste și să coordoneze acte
teroriste. Crezând cu tărie că Globalizarea 3.0 reduce sărăcia, încurajează
diferențierea și lasă loc pentru tradiție, Friedman afirmă că extinderea globalizării
va șterge resentimentele care există încă în părți ale lumii neaplatizate, că oamenii
vor trece de șocul renunțării la tradiții și că vor îmbrățișa globalizarea.

1.2.11. Limitele americanizării

Friedman și-a moderat în timp opinia conform căreia „globalizarea înseamnă
americanizare” după ce fenomene precum căderea burselor, 9/11 sau ascendența
Chinei și a Indiei în economia mondială l-au determinat să schimbe tonul. Cu
toate acestea, el crede în continuare că SUA este societatea care conduce sistemul
globalizat și că Globalizarea 3.0 este o invenție americană. Friedman nu a retras
niciodată afirmația că „nu există un model mai bun astăzi în lume decât SUA” și
că nici măcar un „geoarhitect vizionar” nu și-ar fi putut imagina un regim mai
bun, care să concureze și să câștige în competiția economică globală. În opinia sa,
SUA este locul din lume cu cele mai aplatizate ierarhii; este locul cel mai bine
reglementat, cu cele mai eficiente piețe de capital, cele mai transparente firme, cea
mai puternică protecție a drepturilor de proprietate, cele mai bune legi de taxare,
cea mai creativă cultură antreprenorială, cea mai flexibilă legislație a muncii, cea
mai mare piață de consum, cel mai bun sistem politic și cea mai deschisă
societate. Ei îi vede pe neoliberali ”micșorând, privatizând, intrând în rețele,
36
reinventând, eficientizând, restructurând” pentru a aduce SUA în primul rând între
țările bogate. Friedman avertizează însă că noi competitori, cum ar fi China și
India, ar putea concura SUA la conducerea economiei globale. El crede că
indivizii din aceste țări și din alte țări aflate în dezvoltare, care astăzi urcă pe
platforma lumii aplatizată, sunt extrem de disciplinați și de motivații; mulți dintre
aceștia sunt educați și competitivi ca nivel de cunoștințe, iar aproape toți sunt
conduși de dorința de a scăpa de sărăcie. Friedman compară situația în care se
găsește America cu cea în care SUA ar putea să piardă lidershipul mondial la
baschet datorită dezinteresului jucătorilor din NBA față de progresele
competitorilor, datorită lipsei lor de ambiție și de disciplină. Friedman folosește
acest exemplu pentru a ilustra o situație „aproape de criză”, în care americanii
simt că li se cuvine să fie atât de influenți, complăcându-se în această situație,
luând note mici la capitole precum efort, disciplină și pregătire. El avertizează că
ar putea fi o sămânță de adevăr în afirmația că tinerii americani sunt „grași, tonți,
și că încet risipesc tot ce au” și speră că presiunea generată de competiție îi va
împinge pe tinerii americani să studieze mai mult, să lucreze mai intens și să
renunțe la gândul că li se cuvine orice.

1.2.12. Un singur șef

Friedman susține că SUA conduce lumea din perspectivă geopolitică, dar și
economică, și că singura superputere după căderea comunismului nu este o putere
imperialistă. Înainte de 9/11, Friedman spunea că SUA este Michael Jordan al
geopoliticii, identificând America drept forța care impune un sistem globalizat
benign, hegemonic și drept lider legitim a celei mai mari părți din lume. El crede
că percepția externă asupra SUA s-a schimbat în rău datorită intervenției militare
de după 9/11, dar crede că aceste efecte negative se datorează în mare parte
modului în care Administrația Bush a condus Războiul din Irak. Friedman susține
intervenția din Irak și angajamentul puterii americane de a democratiza regiunea.
El crede, de asemenea, că apărarea de către SUA a sistemului globalizării nu
trebuie să fie diluată de aliați, precum Franța, care refuză să participe la acțiuni
comune întreprinse în acest sens. Concluzia este aceea că stilul lui Clinton, cu
America ce conduce o lume multinațională, este mai eficient decât unilateralismul
37
lui Bush. Friedman susține că soluția pe termen lung la problemele globale este
integrarea părților lumii neaplatizate în Globalizarea 3.0; chiar și dacă această
condiție va fi îndeplinită, susține el, sistemul global va avea în continuare
ledership american.

38
1.3. TEORII ALE GLOBALIZĂRII

1.3.1. Dileme teoretice legate de globalizare

Studiile legate de globalizare au în vedere câteva seturi de fenomene care au atras
atenția cercetătorilor încă din anii 70. Este vorba de:
a) Emergența unei economii globalizate care implică noi sisteme de
producție, financiare și de consum și integrarea economică mondială;
b) Noile modele culturale, practici și fluxuri transnaționale sau globale,
precum și apariția ideii de „cultură globală”;
c) Procesul politic global, acompaniat de apariția de noi instituții
transnaționale și, concomitent, de răspândirea guvernării globale și a structurilor
de autoritate de diverse tipuri;
d) Mișcările de oameni multidirecționale, fără precedent, în lume, implicând
noi modele de migrație, identități și comunități transnaționale;
e) Noi ierarhii sociale, forme de inechitate și relații de dominație în lume și în
sistemul global, ca întreg.
Literatura legată de aceste fenomene a explodat în ultimii ani, însă studiile
întreprinse în acest scop pot fi catalogate pe două direcții de cercetare:
a) Cele care studiază probleme specifice relaționate cu globalizarea;
b) Cele care studiază conceptul de globalizare, teoretizând natura acestui
proces.
Chiar dacă nu s-a căzut de acord asupra semnificației globalizării sau asupra
instrumentelor teoretice care să fie folosite pentru a înțelege mai ușor acest
fenomen, există câteva puncte pe care cei mai mulți cercetători au căzut de acord:
a) Schimbările sociale și transformările din lume se produc dramatic de
repede în ultimele decenii, fapt care are multe implicații asupra vieții sociale și
culturii;
b) Schimbarea socială este legată de creșterea conectivității între oameni și de
creșterea notorietății acestor interconexiuni;
c) Efectele globalizării – economice, sociale, politice, culturale, ideologice
etc. - sunt de necontestat, iar dimensiunile globalizării sunt interrelaționate.

39
Aici înțelegerea ia sfârșit și dezbaterile încep să încălzească atmosfera. În funcție
de abordările teoretice cu care se adresează unui set de presupuneri de bază – ceea
ce noi numim „întrebările domeniului”, teorii care adesea se concurează unele cu
altele, se diferențiază și își arată granițele.
Printre cele mai importante întrebări ale domeniului se numără și următoarele:
a) Când a început globalizarea?
b) Care sunt cauzele globalizării?
c) Globalizarea este un proces sau o condiție?
d) Ce legătură există între globalizare și modernism/postmodernism?
e) Care este relația dintre globalizare și națiunea-stat?
f) Care este relația dintre structura socială și teritorialitatea redefinită de
globalism?
g) Care este relația dintre local și global?

Nu există un singur răspuns la întrebările domeniului, deci nu avem o singură

teorie a globalizării, ci mai multe discursuri teoretice. Acestea tind să fie ancorate
în tradiții și perspective teoretice consacrate (marxism, weberianism,
funcționalism, postmodernism, teorii feministe etc.) și să vină în demonstrație cu
argumente de suport transdisciplinare.
În cele ce urmează, vă propun trecerea în revistă a principalelor teorii ce au marcat
maniera în care oamenii de știință, și nu numai, se raportează astăzi la globalizare.

1.3.2. Teoria sistemului mondial

Părintele acestei teorii este Immanuel Wallerstein, care consideră că globalizarea
nu este un fenomen nou, ci este sinonim cu nașterea și răspândirea capitalismului
în lume, începând din secolul XVI23.
Există voci care susțin că paradigma sistemului mondial este un precursor al
teoriilor legate de globalizare, mai precis că este vorba de o paradigmă distinctă
apărută în sociologie, cu 15 ani înainte ca termenul de globalizare să facă titluri în
media populară și să genereze efervescență academică.

23 Wallerstein, I., The Modern World System, vol. I, Academic Press, p. 32-48, 1974.

40
Teoria sistemului mondial îmbrățișează o idee prezentă și în alte teorii, și anume
că sistemul capitalist e unu expansionist, care s-a împrăștiat peste tot în lume în
ultimii cinci sute de ani. Așa cum a fost elaborată de Wallerstein, teoria se
bazează pe faptul că cea mai potrivită unitate de analiză pentru cercetarea
macrosocială în lumea modernă nu este nici clasa, nici statul/societatea, nici țara,
ci sistemul istoric în ansamblul său, un sistem în care toate aceste categorii sun
localizate.
Capitalismul economic mondial a luat naștere în 1500 în Europa și s-a tot
împrăștiat în următoarele secole, absorbind în proces toate minisistemele și
imperiile mondiale, stabilind rețele de piață și de producție care aduc oameni din
întreaga lume la un loc, într-o singură structură mondială. La sfârșitul sec. al.
XIX-lea, aveam de-a face cu un singur sistem istoric care cuprinsese planeta,
sistemul mondial capitalist, o adevărată „întreprindere globală”.
Sistemul capitalist global este caracterizat de divizarea lumii în trei regiuni mari,
determinate geografic și organizate ierarhic. Prima regiune este miezul, care
reprezintă centrele cele mai puternice și mai dezvoltate ale sistemului. Inițial era
vorba de Europa Vestică, iar mai târziu au fost incluse America de Nord și
Japonia. A doua regiune este periferia, adică acele regiuni care au fost
subordonate miezului prin colonialism sau prin alte mijloace. Din această regiune
fac parte America Latină, Africa, Asia, Orientul Mijlociu și Europa de Est. Ultima
este semi-periferia, care cuprinde regiuni care migrează între celelalte două
regiuni.
Un alt concept important integrat în această teorie este centralitatea sistemului
mondial. Paradigma sistemului mondial nu consideră că națiunea-stat este unitatea
de bază a sistemului global. Conform teoriei lui Wallerstein, datorită unor
constrângeri structurale, tendințelor hegeminice li se opun forțe anti-sistemice.
Unii apreciază că teoria sistemului mondial nu este o teorie a globalizării, ci este o
teorie alternativă despre societatea mondială. Asemenea aprecieri țin de modul în
care înțelegem să definim conceptul contestat al globalizării. Dacă definiția este
cea legată de intensificarea interconexiunilor și interdependențelor la scară
planetară, atunci cu siguranță teoria sistemului mondial este o teorie a globalizării,

41
organizată pe o scară de timp de cinci sute de ani, scară care corespunde apariției
și răspândirii capitalismului în întreaga lume.
Pe de altă parte, nu este o teorie care se autoidentifică drept teorie a globalizării,
nu e o teorie a schimbărilor sociale mondiale de la sfârșitul sec. XX și începutul
sec. XXI și nu e un concept specific literaturii din domeniul globalizării.

1.3.3. Teoriile capitalismului global

Un alt set de teorii, pe care le-am catalogat aici ca aparținând școlii de capitalism
global, au în comun cu teoria sistemului mondial accentul pe procesul pe termen
lung și la scară mare care a culminat cu globalizarea, dar și ideea de centralitate a
structurilor economice globale. În schimb, acest grup de teorii diferă de paradigma
sistemului mondial pe câteva aspecte esențiale.
În particular, aceste teorii văd globalizarea ca pe un nou stadiu în evoluția
sistemului capitalismului mondial (se vorbește despre globalizarea capitalistă), ca
pe ceva distinct, care se deosebește din punct de vedere calitativ de perioadele
precedente. Acestea pun accentul pe noua producție globală și pe sistemul
financiar care se substituie formelor anterioare de capitalism și subliniază apariția
proceselor care nu pot fi încadrate în sistemul națiune-stat/inter-state, procese
descrise în teoria sistemului mondial.
Sklair 24 a elaborat o „teorie a sistemului global”, bazată pe „practici
transnaționale”(TNP) – categorii operaționale pentru analiza fenomenelor
transnaționale. Aceste TNP își au originea în actori non-statali și pe granițele
dintre state. Modelul implica TNP pe trei niveluri: economic, având drept agent
transnațional capitalul; politic, a cărui agent este clasa capitalistă transnațională; și
cel cultural-ideologic, a cărui agent este elita culturală. Fiecare practică poate fi
identificată, în cele din urmă, cu o instituție majoră. Corporația transnațională este
cea mai importantă instituție pentru TNP-ul economic; clasa capitalistă pentru
TNP-ul politic; iar ideologia culturală a consumerismului pentru procesul
transnațional cultural și ideologic. Localizând aceste practici în domeniul
sistemului global transnațional, Sklair explică dinamicile globalizării capitaliste

24 Sklair, L., Transnational Capitalist Class, Blackwell, Oxford, 2000.

42
din afara logicii sistemului statelor-națiuni. Teoria sa constă în ideea că clasa
capitalistă este o nouă clasă ce aduce la un loc câteva grupuri sociale care își văd
interesele proprii în extinderea sistemului global capitalist. Este vorba de directori
ai corporațiilor transnaționale, „birocrați, politicieni și profesioniști globalizați”,
de „elitele consumeriste din media și din sectorul comercial.
Robinson25 a avansat o teorie înrudită cu teoria capitalismului global, implicând
trei platforme: producția transnațională, capitaliștii transnaționali și statul
transnațional. O schimbare epocală a avut loc odată cu tranziția de la economia
mondială la economia globală. În epocile anterioare, fiecare țară își dezvolta
propria economie națională care era legată de alții prin comerț și finanțe într-o
piață integrată internațională. Noul stadiu transnațional al capitalismului implică
globalizarea procesului de producție însuși, lucru care generează integrarea
circuitelor naționale în cele globale de producție și acumulare. Formarea clasei
transnaționale are loc în jurul acestor circuite globalizate. Ca și Sklair, Robinson
analizează apariția clasei capitaliste ca pe o clasă care manageriază circuitele
globale. Fracțiuni orientate transnațional au câștigat în fața fracțiunilor locale și
naționale de capital în anii 1989 si 1990 în cele mai multe țări din lume, punând
mâna pe majoritatea aparatelor statelor, avansând în proiectul lor privind
globalizarea capitalismului. Globalizarea crează noi forme de relații de clasă
transnaționale de-a lungul granițelor și forme noi de clase globale care se
deosebesc de structurile vechi naționale de clasă.
Spre deosebire de Sklair, pentru care structurile statului nu joacă niciun rol în
sistemul global, Robinson teoretizează un aparat de stat transnațional emergent
TNS). Mai multe teorii ale globalizării vorbesc despre apariția unor agenții
supranaționale politice și de planificare ca și Comisia Trilaterală, Forumul
Economic Mondial, Grupul celor șapte/opt, Organizația Mondială a Comerțului,
ca semne a unor structuri transnaționale de guvernare globală. Robinson vrea să
fie deasupra a ceea ce vede a fi o dualitate național-global în aceste abordări.
Statele naționale, componente ale unei structuri TNS mai mari, tind să servească

25 Robinson, W.I., Transnational Conflicts: Central America, Social Change and Globalisation, Verso,
Londra, 2003.
43
interesele globale peste procesele de acumulare națională. Organizațiile
supranaționale sunt pline de funcționari transnaționali care funcționează ca lianți
în globalizarea capitalismului. Natura practicilor statului în sistemul global
emergent constă în exercitarea autorității politice și economice cu ajutorul
aparatului TNS pentru a reproduce relațiile de clasă formate în valorizarea globală
și acumularea de capital.
Studiile înrudite ale lui Hardt și Negri26 iau teza capitalismului global și fac un pas
mai departe, propunând un imperiu al capitalismului global care diferă
fundamental de imperialismul dominației europene și de expansiunea capitalistă
din epocile anterioare. E vorba de un imperiu normalizat și descentralizat, o nouă
ordine universală care nu acceptă granițe și limite geografice, economice și
politice, dar nici în cultură, psihologia și biologia indivizilor. Dacă Sklair și
Robinson au identificat clasa capitalistă drept agent al globalizării capitaliste, la
Hardt și Negri nu există un agent identificabil.
Printre variantele teoriilor de capitalism global se numără și cele aparținând lui
McMichael 27 , Ross și Trachte 28 și Went 29 . Există, de asemenea, o cantitate
considerabilă de studii despre globalizare în domeniul relațiilor internaționale,
cum ar fi cele de la școala care aplică ideile lui Antonio Gramsci în încercarea de
a explica schimbările din structurile mondiale de putere din perspectiva
capitalismului global.

1.3.4. Societatea Rețea

Trilogia lui Manuel Castels, „The Rise of Network Society” (1996, 1997, 1998)
este un model de abordare tehnologică cu privire la globalizare. Teoria acestuia
are în comun cu teoria sistemului mondial și cu paradigma capitalismului global o
analiză a sistemului capitalism și a dinamicilor sale, dar nu în logica dezvoltării

26 Hartd, M. Şi Negri, A., Multitude: War and Democracy in the Age of Empire, Penguin, New York, 2004.
27 McMichel, P., Development and Social Change: A Global Perpective, ediţia a doua, Pine Forge, Thousand
Oak, CA, 2000.
28 Ross, R.J.S. şi Trachte, K.C., Global Capitalism: The New Leviathan, State University of New York Press,
Albany, 1990.
29 Went, R., The Enigma of Globalisation, Routledge, Londra, 2002.

44
capitalismului, ci în logica schimbării tehnologice care determină cauzal o serie de
procese asociate globalizării.
Abordarea lui Castells a fost asociată imaginii în care globalizarea reprezintă
"noua epocă informațională”. În construcția sa, două procese analitice separate
acționează împreună în ultimele decenii pentru apariția societății rețea. Pe de-o
parte este vorba de dezvoltarea noilor tehnologii de informații, în particular a
computerelor și Internetului, reprezentând o nouă paradigmă tehnologică ce
conduce la un nou tip de dezvoltare, pe care Castells l-a numit
„informaționalism”. Pe de altă parte, e vorba de noile unelte ale capitalismului, de
noul sistem de „capitalism informațional”, la care Castells s-a referit ca la „noua
economie”.
Noua economie este:
● Informațională, bazată pe cunoștințe;
● Globală, în sensul în care producția este organizată la scară globală;
● În rețea, în sensul în care productivitatea este generată rețele globale de
interacțiune.

Castells susține că economia globală este „o economie având capacitatea de a

funcționa ca un întreg în timp real sau de a alege momentul, la scară planetară”,
care implică piețe financiare globale, globalizarea comerțului, răspândirea
rețelelor internaționale de producție și globalizarea selectivă a științei și
tehnologiei. O instituție-cheie a acestei noi economii este „întreprinderea în
rețea”, pe care Castells o vede ca pe o avangardă a unei forme mai generale de
organizare socială, societatea în rețea însăși. Acest fapt implică o nouă logică
organizațională bazată pe o structură de rețea în interacțiune cu noi paradigme
tehnologice. Forma în rețea de organizare socială se manifestă în diferite forme în
contexte culturale și instituționale variate.
În viziunea lui Castells, „întreprinderea în rețea produce material cultura
economiei informaționale globale: ea transformă semnalele în bunuri prin
procesarea informațiilor”. Castells merge mai departe și argumentează că
imaginea unei corporații transnaționale gigantice, ca structură centralizată ce
conduce economia globală, este învechită și că „trebuie înlocuită cu rețelele
45
internaționale de firme și subunități de firme, ca formă organizațională de bază a
economiei informale globale”.
În opinia aceluiași autor, există o legătură strânsă între cultură și forțele
productive constând în modul informațional de dezvoltare datorat centralității
ordinii simbolice, semnăturii IT în producție și consum. Abordarea acestuia poate
fi văzută o abordare economică și culturală în același timp a fenomenului de
globalizare. Societatea umană s-a mutat de la ordinea verbală, la cea alfabetică, iar
recent la simbolistica și percepțiile generate de sistemul audio-vizual. În epoca
globalizării, acest fapt permite integrarea modelelor variate de comunicare într-o
rețea interactivă care implică formarea hipertextului și a metalimbajului prin
integrarea într-un singur sistem a modalităților de comunicare umană, fie că e
vorba despre text, sunet sau imagini. Interacțiunea are loc în multe puncte ale
rețelei globale, schimbând fundamental modul de comunicare. Continuând,
„comunicarea schimbă decisiv cultura, deoarece noi nu vedem lucrurile așa cum
ele sunt de fapt, ci așa cum limbajul ni le relevă”. „Noi nu trăim într-un oraș
global, ci în case personalizate, produse global și distribuite local”.
Internetul, în opinia sa, construiește un nou mediu simbolic, global ca acoperire,
care creează o „realitate virtuală”. Printre conceptele fundamentale ale lui Castells
se numără și spațiul fluxurilor și timpul fără sfârșit. Așa cum spațiul fluxurilor
înlocuiește spațiul locurilor, timpul nu contează în noile sisteme de comunicare
atunci când „trecutul, prezentul și viitorul pot fi programate să interacționeze în
același mesaj”. Spațiul fluxurilor și timpul fără sfârșit au devenit „fundamentele
materiale ale unei noi culturi”.
În timp ce structurile normative în teoria sistemului mondial și în cele ale
capitalismului global sunt critice din punct de vedere al conceptualizării
globalizării, Castells vorbește de posibilitățile deschise de societatea globală în
rețea. Cu toate acestea, o temă centrală este diviziunea digitală a lumii în părți și
segmente de populație conectate la noul sistem tehnologic și în segmente
neconectate, marginalizate.

1.3.5. Teoriile privind spațiul, locul și globalizarea

46
Noțiunea de dinamică și de reconfigurare a timpului și a spațiului social este
centrală într-o serie de teorii ale globalizării. Atunci când privim spre tema
generoasă din punct de vedere teoretic a relației dintre structura socială și spațiu,
noțiunea de spațiu definește baza materială a practicilor sociale și relația
schimbătoare generată de globalizare dintre teritorialitate/geografie, instituții și
structuri sociale. Pentru Anthony Giddens 30 , esența conceptuală a globalizări
constă în „distanțarea spațio-temporală”, pe care o definește drept „intensificarea
relațiilor sociale mondiale care leagă localități aflate la depărtare unele de altele
într-un asemenea mod încât întâmplări locale sunt determinate de evenimente care
se întâmplă la mare depărtare și viceversa”. Altfel spus, relațiile sociale sunt
extrase din contextele de interacțiuni locale și sunt restructurate în timp și spațiu.
Într-o variantă distinctă a aceluiași motiv spațio-temporal, David Harvey 31
argumentează că globalizarea reprezintă o nouă explozie a compresiei spațialo-
temporale, determinată de dinamicile dezvoltării capitalismului. Prin compresie
spațio-temporală, Harvey înțelege procesul prin care timpul este reorganizat
într-un asemenea mod încât să reducă constrângerile spațiale și viceversa.
Harvey se apropie de teza capitalismului global, chiar dacă nu face referiri
specifice la noua epocă din istoria lumii capitaliste, precum și de teoria sistemului
global, prin aceea că o determinantă cauzală-cheie în noua explozie a compresiei
spațio-temporale care a început la sfârșitul secolului XX a fost criza ciclică a
capitalismului. În particular, criza economică mondială care a început în anii 1970
a condus la prăbușirea modelului fordist-keynesian și la dezvoltarea de modele de
acumulări flexibile. Mergând pe analiza lui Marx a crizelor de acumulare, Harvey
a arătat cum fiecare criză majoră apărută în dezvoltarea istorică a capitalismului a
fost rezolvată cu noi forme de organizare socială a capitalismului care au fost
posibile datorită noilor tehnologii. Acesta a făcut predicții asupra unor valuri
succesive de compresii spațio-temporale.
Problematica transformării dinamicilor spațiale ale acumulării și ale
aranjamentelor instituționale care au loc a fost luată în considerare de Saskia

30 Giddens, A., The Consequences of Modernity, Polity Press, Cambridge, 1990.

31 Harvez, D., The Condition of Post-Modernity, Blackwell, Oxford, 1990.

47
Sassen 32 , ale cărei contribuții teoretice au generat o nouă imagine asupra
restructurării spațiului și locului sub umbrela globalizării. Cartea lui Sassen din
1991 a avut un impact major asupra mai multor discipline și și-a pus amprenta
asupra studiilor privitoare la globalizare. Studiul lui Sassen se bazează pe „orașul
global” (numit și „oraș lume” sau, uneori „oraș alfa” sau „centru mondial”), adică
pe un oraș în general considerat a fi un important nod în sistemul economic
mondial. Conceptul vine din geografie și studii de urbanism și se bazează pe ideea
că globalizarea poate fi înțeleasă ca fiind creată în mare măsură, facilitată și
adoptată în locuri strategice geografice în funcție de o ierarhie de importanță
deosebită pentru funcționarea sistemului global al finanțelor și comerțului.

Sassen a identificat patru funcțiuni-cheie ale orașului global:

● Sunt locuri de comandă concentrate în organizarea economiei mondiale;
● Sunt locații-cheie pentru finanțe și pentru firme specializate în servicii
pentru producători (servicii corporatiste profesionale care servesc drept intrări
pentru firmele ce acționează global, servicii cum ar fi finanțele, asigurările,
imobiliare, contabilitate, publicitate, design, arhitectură;
● Sunt locuri pentru producție și inovație ale acestor producători de servicii,
dar și pentru amplasarea cartierelor generale ale acestor firme;
● Sunt piețe pentru produsele inovative generate în aceste orașe.
Sassen a arătat cum New York, Londra și Tokyo, ca și chintesență a orașelor
globale, s-au restructurat, transformându-se, din centre manufacturiere, în centre
producătoare de servicii, dar și cum activitățile producătorilor de servicii s-au
conectat în rețea cu alte orașe globale. Este vorba despre o relocare a polilor de
creștere în economia globală. „Reorganizarea spațială și socială a producției,
asociată cu dispersia, a făcut posibil accesul la piața periferică de muncă, departe
sau acasă, fără să predeterminăm acea condiție periferică. Această structură
transnațională a creat noi legături între regiuni geografice diferite și a transformat
rolul jucat de acestea în economia globală.

32 Sassen, S., The Global City: New York, London, Tokyo, Princetown University Press, Princetown, NJ,
1991.
48
Orașele globale au atras atenția asupra unei alte teme importante în teoriile
globalizării, și anume asupra relației dintre local și global. Conceptul lui Roland
Robertson despre glocalizare33 este o ilustrare a faptului că globalul este doar o
manifestare a localului. Prin glocalizare, Robertson înțelege faptul că ideile
referitoare la acasă, local și comunitate s-au extins peste tot în lume în ultimii ani,
astfel că localul s-a globalizat, iar îngrijorările legate de semnificația localului
poate fi privit drept un ingredient al procesului de globalizare. Pentru Appadurai,
localismul este mai degrabă fizic decât o proprietate fenomenologică a vieții
sociale34. Pentru alții, legătura dintre local și global înseamnă a identifica cum
procesele globale au penetrat și restructurat localități într-un mod nou, care leagă
organic realitățile locale de procesele globale.

1.3.6. Teoriile transnaționalității și transnaționalismului

Studiul orașelor globale ne-a oferit o perspectivă asupra modului în care populații
transnaționale și-au reorganizat relațiile spațiale la scară globală. Tema este de
asemenea prezentă, privită dintr-o perspectivă oarecum diferită, în teoriile
transnaționalității și transnaționalismului. Teoria orașelor globale se referă la
apariția de noi comunități și la formarea de noi identități și relații sociale care nu
pot fi definite prin referiri tradiționale la națiuni-state. Studiile care au urmat pun
în lumină o gamă largă de practici sociale, culturale și politice generate de
creșterea conectivității de-a lungul granițelor. Transnaționalismul este folosit în
literatura legată de globalizare ca un concept-umbrelă, înglobând o mare varietate
de procese, practici și dezvoltări care au loc simultan la nivel local și global.
Procesele și practicile transnaționale se definesc ca fiind legăturile și interacțiunile
politice, economice, sociale și culturale, care leagă oameni, comunități și instituții
peste granițele statelor-națiuni.
În raport cu studiile legate de imigrare, transnaționalismul se referă la activitățile
imigranților de a iniția și a susține relații sociale multistratificate care leagă

33 Robertson, R., Glocalisation: Time-space and homogeneity-heterogenity, în M. Featherstone, S. Lash and

Robertsom eds.=, Global Modernity, Sage, Londra, p. 25-44, 1995.
34 Appadurai, A., Disjuncture and difference in the global cultural economy, în M. Featherstone (ed.2),
Global Culture: Nationalism, Globalisation and Modernity, Sage, Thousand, p. 295-310, 1990.
49
societățile de originile lor, ca și cum am avea de-a face cu un câmp unic de
acțiune socială 35 . Inovațiile din transport și comunicații au făcut posibile o
densitate și o intensitate a legăturilor fără precedent între țara de origine și cea de
reședință. Acest fapt a permis unor comunități de imigranți să trăiască simultan în
două sau mai multe locuri sau să își creeze și să trăiască în ”spații transnaționale”.
Drept recunoaștere a acestei noi realități, literatura de specialitate a schimbat
paradigma, trecând de la migrația internațională la cea transnațională, referindu-se
la aceste comunități ca la unele transnaționale.
Levitt 36 , Smith și Guarnizo 37 , Portes Guarnizo şi Landolt 38 au pus în lumină
noutățile legate de caracterul acestor legături transnaționale în epoca globalizării.
Legăturile transnaționale între imigranții din zilele noastre sunt mai intense decât
în alte vremuri din istorie datorită vitezei și prețului accesibil al călătoriilor și
comunicațiilor, iar impactul acestor legături a crescut în contextul global și
național în care se petrec. Cercetătorii care lucrează pe teme legate de
transnaționalism susțin că legăturile, activitățile și spațiile transnaționale sunt în
egală măsură efecte ale globalizării, dar și forțe care ajută la răspândirea, întărirea
și întreținerea globalizării. Imigranții și nonimigranții care creează aceste legături
și spații sunt văzuți nu doar ca niște obiecte ale globalizării, ci și ca niște subiecți
care determină cursul globalizării. Un alt set de întrebări la care aceste teorii
încearcă să răspundă se referă la: măsura și modul în care practicile transnaționale
cresc autonomia și puterea migranților și a nonmigranților angajați în respectivele
practici; măsura în care legăturile sau spațiile transnaționale sunt conectate cu
structurile de putere existente.
Conceptele de transnaționalitate și transnaționalism s-au consacrat și dincolo de
studiile legate de imigrație. Cercetătorii susțin că experiența transnațională trebuie
să fie înțeleasă ca implicând mai multe niveluri și că transnaționalismul trebuie

35 Basch, l., Schiller, N.G. şi Blanc, C.S., Nations Unbound: Transnational Projects, Postcolonial
Predicaments and Deterriorialized Nation – States, Gordon and Breach, 1994.
36 Levitt, P., The Transnational Village, University of California Press, Berkeley, 2001.
37 Smith, M.P. şi Guarzino, L.E. (eds.), Transnationalism from Below, Transaction, NJ, 1998.
38 Portes, A., Guarnizo, L.E: şi Landolt, P., The study of transnationalism: Pitfalls and promise of an
emergent research field, Ethnic and Racial Studies, nr. 22 (2), p. 217-237, 1999.
50
înțeles ca o formă sau o experiență care nu se poate reduce la grupurile de
imigranți39.
Experiența implică, de exemplu, mobilitatea transnațională a sectoarelor mai
afluente, cum ar fi grupurile profesionale sau manageriale. Transnaționalismul
poate fi văzut ca o construcție cu granițe de clasă sau rasiale, dar și ca un proces
de gen. Spațiile sociale ale unor subculturi bazate pe gen, rasă, religie sau etnie.
Ele implică de asemenea și comunități construite de membrii ai asociaților
profesionale și neguvernamentale40. Membrii comunităților culturale care trăiesc
în țări diferite, dar rămân conectați unii cu alții prin gusturile lor culturale pot și ei
să construiască comunități transnaționale. Spațiile sociale transnaționale sunt
construite se construiesc prin punerea în comun accelerată a practicilor
transnaționale aparținând actorilor din întreaga lume. Aceste practici au devenit o
rutină a vieții sociale și inclus interacțiuni și practici tranzitorii sau structurate ce
conectează oameni și instituții din țări diferite.
Transnaționalismul este de asemenea un concept central în teoriile formării
grupurilor etnice în societatea globală. Aceste teorii se focusează pe bazinele
transnaționale de muncitori imigranți, pe noile axe de inechitate bazate pe
cetățenie și non-cetățenie41. Un motiv popular în teoria postcolonială este acela că
globalizarea ar fi o nouă fază în relațiile postcoloniale 42 . Similar, studiile de
transnaționalism au pus accent pe natura de gen a comunităților transnaționale,
schimbând modelele de gen în migrația transnațională și impactul globalizării și a
transnaționalismului asupra familiei. A existat o explozie de cercetări și de
abordări legate de femeie, gen și globalizare. Susținând recunoașterea faptului că
procesele asociate globalizării afectează femeile și bărbații în mod diferit,

39 Roudometof, V., Transnationalism and cosmopolitanism, în Critical Globalisation Studies, Routledge,

New York, p. 65-74, 2005.
40 Kennedy, P. Şi Roudometof, V., Communities across Borders: New Immigrants and Transnational
Cultures, Routledge, Londra, 2002.
41 Espritu, Y.L., Home Bound: Filipino American Lives Across Cultures, Communities and Countries,
University of California Press, Berkeley, 2003.
42 Wai, C.Z., Postcolonial discourse in the age of globalisation, Social Analysis, 46(2), p. 148-158, 2002.

51
cercetările au avut în vedere teme cum ar fi feminizarea sărăciei sau apariția
feminismului transnațional.
Parrenas43 a dezvoltat o teorie a ”diviziunii internaționale a muncii reproductive”.
Femeile din țările sărace sunt relocate între națiunile-state, ca răspuns la cererea
mare de muncă domestică slab plătită în țările bogate. Un flux global de muncitori
domestici care merg dinspre Sud spre Nord a apărut, producând o economie
globală de muncă de îngrijitori și o nouă ordine domestică în care activitățile
reproductive au fost transnaționalizate.

1.3.7. Modernitatea, postmodernitatea și globalizarea

Un alt set de abordări teoretice cu privire la globalizare se referă la proces în
termeni de modernitate și postmodernitate. Unele teorii concluzionează că noi
trăim în prezent într-o lume postmodernă, în timp ce alte teorii susțin că
globalizarea doar s-a radicalizat sau că a încununat proiectul modernității.
Robertson, Giddens și Meyer sunt exponenți ai acestui curent.
Pentru Robertson, unul dintre pionierii globalizării, procesul reprezintă
universalizarea modernității. Acesta a formulat cea mai larg acceptată definiție a
globalizării: „Globalizarea, ca și concept, se referă la compresia lumii, dar și la
intensificarea conștiinței existenței lumii, ca un întreg...” 44. Câmpul global este
constituit din legături culturale, sociale și fenomenologice stabilite între indivizi,
societățile naționale, sistemul internațional al societăților și lucruri omenești, în
general, astfel încât instituțiile modernității devin universale. Teoria lui Robertson
arată preocupări în raport cu dimensiunile subiective, culturale și fenomenologice
ale globalizării, dimensiuni la care vom mai face referiri.
Pentru Giddens 45 , care a avansat o teorie similară, universalizarea modernității
este centrală în raport cu conceptul de globalizare. Acest pocesc implică
universalizarea națiunii-stat ca formă politică, universalizarea sistemului capitalist

43 Parrenas, R.S., Servants of Globalisation: Women, Migration and Domestic Work, Stanford University
Press, Stanford, CA, 2001.
44 Robertson, R., Globalisation: Social Theory and Global Culture, Sage, Thousand Oaks, CA, 1992
45 Giddens, A., The Consequences of Modernity, Polity Press, Cambridge, 1990.

52
de producție de bunuri, supravegherea exercitată de statul modern și centralizarea
controlului mijloacelor de violență printr-o ordine militară industrializată. În acest
punct, Giddens vede globalizarea, definită mai devreme ca o „distanțare spațio-
temporală”, ca fiind la baza națiunii stat ca formă politică universală organizată
de-a lungul celor patru axe: capitalism, industrialism, supraveghere și putere
militară.
Meyer, Boli, Thomas şi Ramirez, 46 duc mai departe analiza instituțională și de
rețea spre globalizare. Aceştia vorbesc de „forme de guvernare mondiale” și de
„societatea mondială” ca fiind distincte de societatea globală. Globalizarea este
văzută ca împrăștiere și ultimă universalizare a valorilor, practicilor și instituțiilor
moderne prin procese izomorfice, care operează la scară globală. Creșterea
rețelelor instituționale supranaționale și a normelor moderne universale ale
organizațiilor conduc la ceea ce se numește „societatea mondială”. Instituțiile de
educație sunt extrem de importante în transmisia izomorfică a culturii și valorilor
care au devenit globale ca și scop.
Pentru Albrow47, tranziția de la societatea modernă către cea postmodernă este
caracteristica definitorie a globalizării. O nouă „epocă globală” a apărut pentru a
lua locul epocii modernității. Albrow susține că globalizarea semnalizează
sfârșitul epocii moderne și apariția unei noi epoci istorice, epoca globală.
Chintesența epocii moderne era națiunea-stat, care era prima sursă de autoritate,
centralizatorul mijloacelor de violență și a identității indivizilor, prin urmare era și
locul acțiunilor sociale. Contradicțiile epocii moderne au rezultat din decentrarea
națiunii-stat. Sub imperiul globalizării, atât actorii individuali, cât și cei
instituționali se relaționează la nivel global, situație în care națiunea-stat a devenit
redundantă. Așa cum națiunea-stat a fost înlocuită de glob, logica epocii moderne
a fost înlocuită cu o nouă logică, în care globul a devenit prima sursă de identitate
și arenă pentru acțiunile sociale.

46 Meyer, J.W., Boli, J., Thomas, G.M. şi Ramirez, F.O., World society and nation-state, American
Sociological Review, 103 (1), p. 144-181, 1997.
47 Albrow, M., The Global Age, Stanford University Press, Stanford, CA, 1997.

53
O parte însemnată din literatura despre modernitate, postmodernitate și
globalizare înglobează idei dintr-o generație mai tânără de teorii ale modernizării
asociate cu sociologia dezvoltării, astfel că globalizarea este prezentată drept
continuarea, la nivel global, a proceselor de modernizare studiate și teoretizate la
nivelul națiunii-stat. Dacă privim cursul istoric al lucrurilor, am putea spune că,
dacă curentul generat de teoria modernizării s-a metamorfozat în teoria
modernității și postmodernității globale, teoriile mai vechi și mai radicale ale
dezvoltării s-au transformat în teoriile sistemului mondial, ale capitalismului
global, ale compresiei spațialo-temporale, al orașului global etc. Nu e mai puțin
adevărat că un alt set de teorii care asociază globalizarea cu modernitatea și
postmodernitatea sunt continuatoare ale teoriilor legate de centralitatea națiunii-
stat și a sistemului de inter-state.

54
1.3.8. Teoriile culturii globale
O seamă de teorii vizează îngrijorări legate de dimensiuni subiective ale
globalizării, concentrându-se asupra formelor și fluxurilor de globalizare
culturală, asupra sistemelor de concepții și ideologii de deasupra economiei și
politicii. Asemenea abordări problematizează diferit existența „culturii globale” și
ca lumea să fie „un singur loc”, fie că vorbim de o realitate, o posibilitate sau o
fantezie. Teoriile din această categorie vorbesc despre creșterea rapidă a mass-
media din care rezultă fluxuri culturale și imagini globale. Teoriile culturale ale
globalizării se concentrează pe teme cum ar fi: globalizarea și religia, națiuni și
etnii, consumarism global, comunicare globală, globalizarea turismului.
Pentru Robertson 48 , apariția conștienței globale sau planetare, însemnând că
fenomenologiile individuale iau ca punct de referință întreaga lume, mai degrabă
decât comunitățile locale sau naționale, este parte a definiției globalizării.
Conștiența globală înseamnă că domeniul de reflexie devine lumea ca întreg.
Teoriile culturale ale globalizării s-au dezvoltat în trei direcții. Teoriile
omogenizării văd o convergență culturală globală și vorbesc despre apariția
muzicii mondiale, a gastronomiei globale, a turismului mondial, modele de
consum uniform și cosmopolitanism. Abordările heterogene se referă la
continuarea diferențelor culturale și subliniază autonomia culturală locală,
rezistența culturală la omogenizare, ciocnirile și polarizarea culturală, respectiv
experiențele subiective distincte legate de globalizare. O a treia direcție este cea a
hibridizării care pune în lumină formele culturale noi, aflate în continuă evoluție,
identitățile produse de variatele procese transnaționale și fuziunea unor procese
culturale distincte. Aceste trei direcții acoperă cu siguranță diferite dimensiuni ale
globalizării culturale, dar reprezintă moduri diferite de interpretare a proceselor.
Ritzer49 a folosit pentru prima oară termenul consacrat astăzi de „McDonaldizare”
pentru a descrie procesele socioculturale prin care principiile restaurantului de fast
food devin tot mai răspândite în SUA, și mai apoi în întreaga societate. Ritzer,
prin abordarea sa omogenizatoare, sugerează că procesul de raționalizare a lui

48 Robertson, R, Globalisation: Social Theory and Global Culture, Sage, Thousand Oaks, CA, 1992.
49 Ritzer, G., The McDonaldisation of Society, Sage, Londra, 1993.

55
Weber se rezumă, la sfârșitul sec. XX, la organizarea restaurantelor McDonalds
pe baza unor linii standardizate, aparent eficiente și predictibile. Este vorba de o
raționalitate instrumentală (cele mai eficiente mijloace pentru a ajunge la un final
dat) care conduce în final la alienare, risipă, valoare nutrițională scăzută și riscuri
de îmbolnăvire etc. Această transformare a organizării sociale se răsfrânge asupra
întregii game de procese culturale și sociale, furnizându-ne „McJobs,
McInformați, McUniversități, McCetățeni etc. Așa cum McDonaldizarea se
răsfrânge asupra instituțiilor societății globale, diversitatea culturală este
subminată de uniformizarea standardelor, fapt care eclipsează creativitatea și
dezumanizează relațiile sociale.
McDonaldizarea lui Ritzer este parte dintr-un curent mai amplu de critici
referitoare la teza omogenizării culturale care vorbește de „coca-colonizare”,
hiperconsumerism și o lume în care uniformitatea culturală vestică este în
creștere. Ritzer și-a extins în timp teza McDonaldizării cu noțiunea de
„globalizare a nimicului” 50 , prin care arată cum instituții culturale pline de
conținut, locuri și practici locale, bogate în conținut indigen – „ceva” – sunt
înlocuite cu forme sociale uniformizate și conduse de corporații, lipsite însă de
substanță diferențiatoare – „nimic”.
O altă temă care apare frecvent în teoriile culturale ale globalizării este
universalismul și particularismul. În timp ce unele abordări susțin că
particularismul a fost nimicit, a dispărut, altele văd în rezistența culturală, în
fundamentalism, o respingere a uniformizării sau a universalismului.
Teza lui Appadurai despre „economia culturală globală” se referă la ceea ce el
consideră că este problema centrală a interacțiunilor globale din zilele noastre, la
tensiunea dintre omogenizarea cultural heterogenizarea culturală. Pentru a ilustra
această tensiune, el a identificat „fluxurile culturale globale” care se mișcă pe
drumurile izomorfice. Aceste fluxuri generează imagini distincte – seturi de
simboluri, semnificații, reprezentări și valori, acestea fiind imagini mentale
globalizate ale lumii sociale, așa cum le percepem din fluxurile de obiecte

50 Ritzer, G., The Globalisation of Nothing, Pine Forge, Thousand Oaks, CA, 2004.

56
culturale. Aceste imagini ilustrează ordinea disjunctivă, adică o ruptură între
economie, cultură și politică în epoca globalizării.

1.4. O ABORDARE HAOTICISTĂ A GLOBALIZĂRII

1.4.1. Nevoia de noi paradigme în explicarea globalizării

Disputele iscate în procesul de studiere a globalizării nu vizează doar definirea
acesteia, ci și alte dimensiuni care nu se limitează exclusiv la elemente de natură
formală. Nu s-a limpezit, de exemplu, care este natura subiectelor ce contează în
materie de globalizare, nici care sunt teoriile de bază sau metodele relevante în
domeniu. În situații de acest gen, în care dezbaterea nu lămurește o paletă de
problematici, ci adaugă noi nuanțe, există două direcţii pe care le putem merge.
Prima modalitate de raportare la situație este comună și savuroasă, putem să ne
bucurăm din plin de hipermarketul studiilor de globalizare, să alegem după bunul
plac de pe rafturi burdușite de perspective, orientări normative, teorii și metode la
reduceri de preț.
Dacă însă diferențele de abordări sunt profunde și nuanțate, constituind semne
evidente ale unei crize epistemologice, soluția constă în impunerea unor noi
metafore, paradigme, care să explice fenomene din ce în ce mai complexe ce se
desfășoară cu viteză crescătoare, într-o lume marcată de incertitudini și de
ambiguități. Ulrich Beck 51 se numără printre cei care au încercat să impună o
paradigmă nouă, cosmopolismul, argumentând că științele sociale (sociologia,
științele politice, relațiile internaționale etc.) sunt blocate în continuare în vechile
modele, acestea luând statul - națiune ca unitate de bază de analiză. În opinia
acestuia, dacă unitatea de analiză este globul, orientările cosmopolite normative
care se deschid, împreună cu perspectivele, teoriile și metodele asociate sunt
capabile să răspundă revoluționar nevoilor explicative legate de globalizare.
Pentru a explica crizele, surprizele, schimbările profunde și rapide asociate
globalizării, cercetători din științele sociale au importat din științele exacte Teoria
Haosului. Dincolo de faptul că nimeni nu contestă nevoia unei abordări

51 Beck, U., The Cosmopolitan Vision, Cambridge, Polity Press, 2006, p. 24.

57
interdisciplinare atunci când vine vorba de o Teorie Generală a Globalizării,
provocările ultimilor ani au fost legate de deschiderea domeniului către
paradigmele asociate Teoriei Haosului, dar și de identificarea unor dinamici
haotice măsurabile, asociate globalizării, care să genereze modele recurente
validate științific. În cele ce urmează, vom vedea ce schimbare de paradigmă
aduce Teoria Haosului în studierea globalizării, dar și în ce școală de gândire
globalistă se încadrează, ce modele de analiză a globalizării folosește și cât de
satisfăcătoare sunt răspunsurile acestei teorii la întrebările domeniului.

1.4.2. Introducere în Teoria Haosului

Familiarizarea neinițiaților cu Teoria Haosului presupune o înțelegere aprofundată
a relațiilor care se stabilesc între părți și întreg, între segmente și sistem, dar și
între stabilitate și acel haos care poate să conducă la o nouă formă de ordine și de
stabilitate. În limbajul de zi cu zi, haosul are înțelesul unei mari încurcături. În
limbaj științific însă, haosul descrie un amestec cuprinzător și sensibil între
stabilitate și instabilitate, care poate să dea sens fenomenelor care pot să apară din
întâmplare.
Descoperirea majoră a Teoriei Haosului constă în identificarea unor clase largi de
sisteme naturale și sociale care expun tranziții de la ordine la haos, aceste tranziții
fiind universale și cantitativ măsurabile. Proprietățile universale ale sistemelor
dinamice neliniare care expun tranziții spre haos sunt: conștiența, complexitatea,
disiparea și emergența.
Inițial, teoria s-a dezvoltat în cadrul conceptual al științelor exacte, ca variațiune a
teoriei sistemelor în anii ’60, pentru ca, mai târziu, să își găsească echivalent în
științele sociale. Este de necontestat astăzi faptul că Teoria Haosului are
contribuții importante la explicarea și rezolvarea problemelor legate de guvernare,
administrație, mediu, globalizare etc. În 1987, Gleick52 ridica Teoria Haosului la
statutul de „nouă știință”, argumentând că trăim într-o lume complexă, marcată de
incertitudini, lucruri care apar din întâmplare și evenimente imprevizibile care pot
să ne încurce planurile și să arunce sistemele în haos, ba chiar să provoace

52 Gleick, J., Chaos: Making a New Science, National Book Foundation, 1987.

58
catastrofe. Acesta apreciază că surprizele, crizele, schimbările neașteptate și
rapide, confuzia și lucrurile scăpate de sub control prevalează în lumea în care
trăim, iar liderii trebuie să fie pregătiți să facă față unor fenomene haotice și să
conducă organizații complexe.
Raportându-se la complexitatea mediului în care trăim, Peter Drucker 53 afirma că
trăim în „epoca discontinuității”, iar Charles Handy54 vorbea despre „epoca lipsei
de motive” și „fără certitudini”. În ultimii ani, tot mai multe cărți referitoare la
globalizare fac referire la schimbări haotice care să surprindă state-națiuni,
guverne, decidenți politici și oameni de business, în egală măsură. Huntington55
vorbește despre „ciocnirea civilizațiilor”, iar Fukuyama56 prezice sfârșitul istoriei
și vorbește de ultimul om, afirmând că, odată cu căderea fostei Uniuni Sovietice,
am asistat la sfârșitul oricărui sistem social care ar putea crede că este în stare să
concureze cu capitalismul.
Teoria haosului studiază comportamentul acelor sisteme în care interacţiunile au o
asemenea amplitudine încât nu pot fi stabilite relaţii de tip cauzal, unde
interacţiunile dau naştere unor comportamente emergente şi în care efecte
individuale nu pot fi izolate. După Kellert57, teoria haosului se referă la „studiul
calitativ al comportamentului instabil şi aperiodic al sistemelor dinamice
neliniare”. Definiţia lui Kellert are în vedere faptul că teoria haosului urmăreşte
identificarea unor modele de comportament pe termen lung, concentrându-se pe
schimbările calitative care se produc în sistemele dinamice neliniare. Griffin 58
aprecia că teoria haosului poate fi aplicată atât într-o manieră obiectivă, ştiinţifică,
reducţionistă şi generalizabilă, cât şi într-o manieră subiectivă, interpretativă şi

53 Drucker, P., The Age of Discontinuity: Guidelines to Our Changing Society, Harper And Row, New York,
1969.
54 Handy, C., Beyond Certainty: The Changing Worlds of Organizations, Harvard Business Review Press,
1998.
55 Huntington , S., The clash of civilizations, Foreign Affairs Journal, 1996.
56 Fukuyama, F., The End of History and the Last Man, Penguin, 1992.
57 Kellert, S., In the Wake of Chaos, University of Chicago Press, Chicago, 1993, p. 83.
58 Griffin, D. Şi Stacey, R., Complexity and the experience of leading organizations, Routledge, NY, 2005, p
22.
59
individualistă. Prin puterea metaforelor pe care le propune, teoria haosului ar
putea ajuta la reconcilierea lipsei de predictibilitate şi de certitudini din sistemele
sociale şi organizaţionale cu cadrul de lucru ştiinţific şi determinist.
Morgan 59 susţine că metaforele sunt „forme structurale de bază ale experienţei
prin care oamenii se angrenează, se organizează şi înţeleg lumea în care trăiesc”.
Teoria haosului explică experienţele complexe cu ajutorului unor metafore,
precum „bifurcarea traiectoriei”, „atractor straniu”, „dependenţa sensibilă de
condiţiile iniţiale”, „limita haosului”, iar aceste sintagme au deja corespondenţe în
ştiinţele exacte, afaceri, management etc. Deoarece „metaforele eliberează
imaginaţia şi ajută la îndreptarea atenţiei către concepţii alternative asupra
realităţii”60, mai mulți autori au dezvoltat modele explicative în ceea ce privește
globalizarea, modele care extind spaţiul tradiţional al soluţiilor operaţionale.
Toate aceste abordări ne indică faptul că problemele conexe globalizării nu mai
pot fi rezolvate sau manageriate cu abordări și metode tradiționale. Este vorba de
noi moduri de gândire, de modele de acțiuni neliniare complexe, care să îi ajute pe
lideri, dar și pe oamenii obișnuiți, să facă față unor situații haotice, în care
matricea de gândire mecanicistă este inadecvată. Gândirea neliniară trebuie să fie
dublată de structuri flexibile.
Cauzele și efectele în sistemele globale sunt inerent neliniare. Intrările și ieșirile
din aceste sisteme pot să nu fie proporționale: intrări care diferă foarte puțin pot
genera ieșiri care nu seamănă unele cu altele. În plus, sistemele și subsistemele
care le compun interacționează pentru a produce bucla de feedback astfel încât să
amplifice sau să stabilizeze efectele rezultate. Feedback-ul șterge demarcația
dintre cauză și efect. Sistemul global este caracterizat de dimensiuni și grade
diferite de complexitate într-o mare de acțiuni interdependente.

1.4.3. Dinamica şi neliniaritatea globalizării

59 Gareth Morgan, Imaginization, Sage, Thousand Oaks, 1993, p. 15.

60 Haridimos Tsoukas, The Missing Link: A Transformational View of Metaphors in Organizational Science,
Academy of Management Review, nr. 16, 1991, p. 24-32.
60
În sistemele liniare, relaţia dintre un parametru de mediu şi comportamentul
sistemului este predictibilă şi poate fi uşor modelată. Pe măsură ce un parametru
de mediu creşte, şi comportamentul sistemului se schimbă liniar. În sistemele
haotice comportamentul poate fi perceput drept impredictibil. Perioade de
inactivitate pot fi urmate de schimbări bruşte, modele de comportament pot să
dispară şi noi modele neaşteptate pot să se arate.
Comportamentul haotic nu presupune pierderea ordinii. Mai degrabă ne este
dificil, sau chiar imposibil să descriem acest tip de ordine în termeni simpli, care
presupun o descriere narativă. Sistemele explorate cu teoria haosului sunt
dinamice. Acestea răspund la mediu şi sunt inerent instabile. Când se ajunge la
stabilitate, aceasta este fragilă şi poate fi compromisă de schimbări de mediu
foarte mici. Sistemele haotice reacţionează la asemenea schimbări şi se mişcă
între un număr anume de stări semistabile.
Orice sistem social este caracterizat de anumite variabile de stare (dimensiuni),
cele relevante din punct de vedere al descrierii complexităţii globalizării fiind cele
economice, politice, culturale, de mediu, informaţionale etc. Evoluţia în timp a
unui sistem depinde de anumiţi parametri de mediu, de la cei legaţi de trebuinţele
elementare (hrană, somn, adăpost, sănătate, securitate individuală etc.) până la cei
legaţi de valorizarea socială (apartenenţă la grup, succes, apreciere socială, statut,
autorealizare, educaţie etc.).
Sistemul dinamic este un sistem a cărui stare se schimbă în timp, în conformitate
cu un set de funcţii-reguli sau ecuaţii. Funcţiile stabilesc modul în care variabilele
sistemului evoluează în timp. Pentru a schimba starea sistemului din afara
acestuia, este nevoie de o intervenţie asupra parametrilor de mediu. Sistemele
complexe sunt sisteme iterative, ceea ce înseamnă că fiecare stare a sistemului
este determinată de starea anterioară. Şi sistemele care presupun dinamici sociale
sunt iterative deoarece, după Newcomb 61 , „atitudinea reflectă forma în care
experienţa anterioară este acumulată, conservată şi organizată la individ, când
acesta abordează o situaţie nouă”.

61 Newcomb, T.M., An approach to the study of communicative acts, Psychological Review, nr. 60, 1953.

61
Dacă intervenim cu acţiuni externe asupra unui sistem social, într-o primă instanţă
nu facem altceva decât să modificăm anumiţi parametri de mediu. În lumea
globalizată în care trăim, este tot mai evident faptul că, de cele mai multe ori,
rezultatele obţinute (legate de schimbările de afecte, opinii, percepţii şi
comportament) nu sunt proporţionale cu intrările din sistem. Acest lucru se
întâmplă deoarece lumea globalizată este un sistem neliniar. Neliniaritatea
presupune o lipsă de proporţionalitate între ieşirile şi intrările din sistem, condiţii
în care raportul dintre ieşiri şi intrări poate creşte rapid sau poate să scadă la o
valoare nesemnificativă. Sistemele neliniare dau adesea dovadă de un
comportament aberant, ilogic. Ele pot să ofere feedback negativ (să producă
stabilitate şi coerenţă) sau feedback pozitiv (să genereze schimbări, instabilitate,
divergenţe sau chiar explozii). Sistemele neliniare sunt sensibile la condiţiile
iniţiale şi înregistrează un număr mare de interacţiuni cu mediul.

1.4.4. Bifurcaţiile traiectoriilor şi atractorii globalizării

Sistemele dinamice neliniare au capacitatea de a trece prin mai multe stări,
traiectoriile lor ajungând în câteva puncte critice unde se bifurcă. Totalitatea
stărilor posibile ale unui astfel de sistem poartă numele de fază spaţială. La
variaţii mici ale parametrilor critici de mediu, sistemele globalizate sunt mono-
stabile, perturbaţiile acţionând static asupra acestora. Dacă parametrul de mediu
creşte mai mult, sistemul se bifurcă. Aceasta înseamnă că, pentru aceeaşi valoare a
paramerului de mediu, există două stări ale sistemului. După Wheatley 62 ,
bifurcaţiile marchează „diferitele direcţii pe care un sistem le poate urma în
evoluţia sa”. Pentru un set de perturbaţii şi condiţii, sistemul se va stabiliza într-o
altă stare. Mergând mai departe, fiecare ramură se bifurcă, iar ramificaţiile
rezultate se bifurcă şi ele, rezultând un număr din ce în ce mai mare de stări
stabile. După mai multe bifurcaţii, sistemul este ajunge în starea de haos.
Sistemele haotice sunt considerate instabile.
Numărul potenţialelor stări stabile ale unui sistem este limitat. Termenul de
„atractor” este folosit cu referire la acea stare stabilă a sistemului ce va fi atinsă în

62 Wheatley, M. J., Leadership and the new science, Berrett-Koehler, 1994.

62
timp. Un atractor este un principiu organizator, o stare la care un sistem va fi
mereu tentat să se întoarcă în evoluţia sa63. Nu contează originea sistemului şi nici
în ce direcţie e perturbat, în cele din urmă sistemul se va stabiliza sau va devia
spre unul dintre atractorii din faza spaţială. Pentru sistemele sociale, atractorii
reprezintă valori şi simboluri. Dacă atractorii sunt credibili, aceştia au puterea de a
legitima o acţiune. Atractorii trebuie să poată rezona cu agenţii sistemului şi cu
reţeaua, în ansamblul ei. Atractorul este o caracteristică fundamentală a unui
sistem dinamic. În cazul sistemelor haotice care nu se stabilizează, „atractorul
straniu” reprezintă mobilul transformării totale a sistemului. Toate sistemele
ordonate vor simţi, mai devreme sau mai târziu, puterea seductivă a atractorului
straniu haotic64.
O mare parte din sistemele neliniare se pot bifurca în mod repetat doar prin
mărirea intensităţii parametrilor de control. Imediat înainte de a ajunge în haos,
sistemul beneficiază de o fereastră de oportunităţi, din cauza multitudinii de stări
disponibile. Regiunea care oferă cel mai mare număr de oportunităţi este aceea
după care urmează regiunea haotică, numită „limita haosului”. Pericolul constă în
aceea că numărul mare de perturbaţii sau schimbările în configuraţia sistemului
pot împinge sistemul într-o regiune haotică.

1.4.5. Parametrii de control ai globalizării

Parametrii de control determină starea unui sistem. În funcţie de cea mai mică
variaţie a lor, structura atractorului sistemului se poate modifica, conducând la un
alt set de stări stabile. Unele sisteme neliniare sunt capabile să se bifurce în mod
repetat începând din regiunea mono-stabilă până în regiunea haotică. Este vorba
de feedback-ul repetat, unde output-ul din ciclul anterior este reintrodus în sistem
ca fiind input în următorul ciclu. Din moment ce valoarea input-ului duce la
bifurcarea sistemului, acest feedback poate fie să mărească numărul de stări, fie să
îl micşoreze (depinde dacă feedback-ul a făcut ca parametrul de control să crească

63 Russell, R.J., Murphy N. and Peacoke A., Chaos and Complexity, Vatican Observatory, 1995.
64 Briggs, J. and Peat, F.D., Tubulent Mirror, Harper and Row, 1989.

63
sau să se micşoreze). Feedback-ul negativ produce stabilitate, iar cel pozitiv
produce schimbări.
Ciclul OODA (observare, orientare, decizie, acţiune), conceput de John Boyd,
surprinde natura iterativă a războiului. Acesta demonstrează că rezultatele
acţiunilor noastre nu sunt doar efectul direct pe care îl avem asupra adversarului,
ci şi al adaptării adversarului la acţiunile noastre, acţiunile lui ulterioare (sau cel
puţin ceea ce vedem noi) urmând să devină o parte din următorul input.
Conform buclei lui Boyd, input-urile din faza observaţiei sunt parametrii de
control pentru război. Adevăraţii parametri de control sunt aceia care determină
dacă există doar una, 16 sau o infinitate de stări valabile. Cu alte cuvinte, este
vorba de acel parametru care poate să ne facă să preferăm o stare sub un set de
condiţii şi altă stare sub un alt set de condiţii.
Dacă ar fi să facem o paralelă între război şi globalizare, în ambele situaţii
adevăratul parametru de control este orientarea, deoarece orientarea este
determinantă în luarea deciziilor cu privire la ce e de făcut. Orientarea constă în
recunoaşterea situaţiei de fapt, fiind input-ul principal care determină direcţia de
evoluţie a oricărui sistem dinamic neliniar.

1.4.6. Sensibilitatea la condiţiile iniţiale

Sistemele dinamice neliniare complexe pot fi deterministice, dar nu neapărat
predictibile. Prin determinism înțelegem că poziţia sistemului, la un moment dat,
este determinată de starea anterioară a sistemului. Conform viziunii mecaniciste,
cunoscând condiţiile iniţiale şi regulile sau ecuaţiile care conduc sistemul, putem
să prezicem starea viitoare a acestuia. Condiţiile iniţiale nu pot fi însă cunoscute
cu precizie infinită, motiv pentru care există întotdeauna o mică eroare în
cunoştinţele pe care le avem despre starea iniţială. În cele mai multe cazuri, se
presupune că lipsa preciziei din condiţiile iniţiale va fi reflectată în lipsa preciziei
din condiţia prezisă mai târziu. Dublând acurateţea măsurătorilor din condiţia
iniţială, se presupune că vom ajunge la dublarea acurateţei din condiţia finală.
Sistemele neliniare nu respectă însă acest comportament. În asemenea sisteme, o
eroare extrem de mică din condiţia iniţială poate arunca în aer prezicerea valorii
finale. Este vorba de ceea ce e cunoscut sub numele de „efectul fluture”, în ideea
64
lui Lorentz că bătăile aripilor unui fluture vor crea în atmosferă schimbări
insesizabile care, conjugate cu altele asemenea, vor putea modifica traseul unui
sistem meteorologic de tip tornadă. Sensibilitatea la condiţiile iniţiale înseamnă
că, dacă există două input-uri aparent identice, traiectoriile determinate de acestea
nu vor fi şi ele identice. Există însă o perioadă de timp în care traiectoriile
reprezentative ale sistemului sunt foarte apropiate una de cealaltă (orizont de
prezicere), în care abilitatea noastră de a prezice este destul de mare. Orizontul de
prezicere poate să se limiteze la secunde, zile sau ani.
Orice plan depinde de abilitatea noastră de a prezice urmări, această abilitate fiind,
la rândul ei, determinată de cunoştinţele pe care le avem despre sensibilitatea
sistemului la condiţiile iniţiale şi despre orizontul de timp în care traiectorii
iniţiale similare se vor despărţi. După patru bifurcări succesive, sistemul ajunge în
regiunea haotică, regiune în care nu sunt posibile predicţii, în care acesta se va
auto-organiza şi va genera noi forme dinamice neaşteptate.

1.4.7. Turbulenţe economice în epoca globalizării

Când criza financiară a lovit Statele Unite în 2008, semințele ei fiind sădite mult
mai devreme, nimeni nu știa să spună cât de mult va dura, și nici dacă va fi sau nu
o recesiune profundă. Alan Greenspan, fost președinte al Rezervei Federale,
susţine că a trebuit să facă față unui număr mare de perturbații și șocuri
economice, pentru care nu exista alt remediu decât să te rogi la Dumnezeu să o
scoți cu bine la capăt. El s-a văzut confruntat cu probleme majore care amenințau
SUA, cum ar fi deficite comerciale în creștere, dificultăți de finanțare a sistemului
de pensii și rolul pe care trebuie să îl joace reglementarea guvernamentală.
Astăzi, lumea este mai interconectată și mai interdependentă decât oricând.
Globalizarea a adus cu sine beneficii incomensurabile, dar și mai multe riscuri și
mai multă incertitudine decât în orice alt moment din trecut, ca urmare a
inovațiilor disruptive și a șocurilor puternice venite pe neașteptate. Scăderea
barierelor puse în calea mișcării de bunuri, servicii și capital a condus indiscutabil
la îmbunătățirea standardelor de viață și a veniturilor oamenilor interconectați. Pe
de altă parte însă, creșterea integrării și complexității a generat riscuri sistemice

65
care trebuie manageriate corespunzător dacă vrem să conservăm câștigurile,
progresele din ultimii zeci de ani.

Goldin şi Mariathasam65 susțin că recenta criză financiară este prima dintre crizele
sistemice ale sec. XXI, și tot el este de părere că această criză sistemică nu va fi
ultima. În opinia acestuia, criza a avut la bază patru eșecuri critice:
1) Nepotrivire între un sistem, care acționa global, și structurile regulatorii,
ancorate încă în instituțiile naționale;
2) Schimbări tehnologice revoluționare determinate de îmbunătățiri
substanțiale referitoare la puterea computerelor care au facilitat apariția de noi
instrumente financiare, neînțelese de generația mai bătrână de supervizori;
3) Managementul și cei care făceau reguli au fost orbiți de cifre sclipitoare;
4) Conflictele de interese erau endemice în sistem, iar asumarea riscurilor era
excesiv răsplătită. Politicieni, directori, membrii bordurilor de conducere a
băncilor au fost seduși de stimulente lucrative și de amestecul de credite ieftine,
bonusuri. Sistemele contabile au răsplătit viziunile pe termen scurt.

Faptul că industria cea mai supervizată, instituționalizată și bogată în date poate să

eșueze atât de dramatic a tras un semnal de alarmă pentru noi toți. De la
vulnerabilitatea sistemelor globale interconectate la „efectul fluture” din teoria
haosului, o mișcare subtilă într-o parte a lumii poate fi amplificată și poate
provoca un deranj major în altă parte – efect valabil și în finanțele globale.
Kotler şi Caslione, prin Modelul Haoticist elaborat de ei, ne avertizează că lumea
a trecut din era unei economii normale, în cea a economiei noii normalităţi. O
economie normală înseamnă cicluri economice previzibile, cu puncte de intrare în
reviriment (boom) posibil de definit, în medie pe perioade de şapte ani, dar şi cu
puncte de intrare în declin (recesiune) pe perioade de 10 luni. Această economie,
bazată pe eforturi atletice considerabile şi pe momente de respiro, previzibile în
cadrul strategiei pe termen lung a oricărui manager, stimulează şi anumite

65 Goldin, I. Şi Mariathasan, M., The Butterfly Defect: How Globalization Creates Systemic Risks, and What
to Do about It, Princeton University Press, 2014.
66
comportamente ale investitorilor. Aceştia acceptă cu mai multă uşurinţă riscurile
unei pieţe în care clientul este foarte stabil, cu atitudine încrezătoare, cu preferinţe
echilibrate.
Economia noii normalităţi este caracteristică perioadelor cu turbulenţe. Acestea se
manifestă la fel ca în lumea naturală, caracteristicile lor fiind agitaţia, apariţia
aleatorie şi lipsa de predictibilitate. Se poate spune că am intrat într-o perioadă
fără cicluri economice, cu boom-uri şi recesiuni imprevizibile, în care investitorii
devin mult mai precauţi, concentrându-se pe afacerile cu adevărat profitabile,
încercând să diminueze riscurile pe o piaţă cu clienţi ale căror atitudini au devenit
mult mai conservatoare, preferând cele mai sigure investiţii.
Nu înseamnă că managerii noii ere ar trebui să nu se mai bazeze pe strategii pe
termen lung şi mediu, ci doar pe cele pe termen scurt. Dimpotrivă, aceste strategii
trebuie regândite, flexibilizate, construite în aşa fel încât să ţină cont de faptul că
este posibilă apariţia anumitor situaţii şi că acestea trebuie tratate într-un mod
anume, după proceduri eficiente şi clare.
Dacă în trecut ciclul de apariție a unei crize era de câțiva ani, acum criza,
turbulența este starea normală a sistemelor, iar stabilitatea reprezintă o excepție.
Efectul fluture exacerbează riscurile sistemice, iar globalizării nu poți să îi
răspunzi, de exemplu, în domeniul financiar decât cu globalizare, nu cu politici
protecționiste, naționaliste, izolaționiste.

67
 CAPITOLUL 2.
DOMENIILE MAJORE ALE GLOBALIZĂRII

2.1. GLOBALIZAREA ECONOMICĂ

2.1.1 Definiţia globalizării economice

Globalizarea este un fenomen obiectiv şi ireversibil, a cărui viteză de desfăşurare
poate surprinde uneori, manifestându-se de la un capăt la altul al globului,
influenţând toate statele lumii şi cvasitotalitatea cetăţenilor acestora. Din
perspectivă strict economică, din punct de vedere al eficienţei şi eficacităţii
procesului, globalizarea economică este, în special în accepţiunea neoliberalilor,
un fenomen raţional, de natură să furnizeze un volum mai mare de bunuri şi
servicii cu resurse tot mai puţine.
Într-un sens larg, procesul de globalizare economică, poate fi definit ca fiind
procesul dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare
a extinderii şi adâncirii legăturilor dintre acestea şi variate sfere ale vieţii
economice, politice, sociale şi culturale.
Abordată din punct de vedere economic şi financiar, globalizarea poate fi definită
drept întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa globală a
bunurilor, serviciilor şi mai ales a capitalurilor.
Nicolae Dobrotă vorbeşte despre „mondoeconomie” ca despre ştiinţa care se
ocupă cu analiza şi studierea -la nivel global- a proceselor, acţiunilor şi
comportamentelor agenţilor economici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
comunităţii internaţionale. Ea studiază „relaţiile economice formate pe baza
diviziunii internaţionale a muncii, legităţile care le guvernează, mecanismele
fundamentale şi instituţiile corespunzătoare acestora”, precum şi „problemele
globale care apar în diferite sfere ale vieţii economice internaţionale, incidenţele
acestora asupra economiilor naţionale şi asupra economiei mondiale”66.
Comisia Europeană defineşte globalizarea economică se defineşte ca fiind un
proces de creştere a interconectării economiilor naţionale, un fenomen prin care

66 Nicolae Dobrotă- coord., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.315.

68
pieţele, finanţele şi producţia din diferite ţări dobândesc un grad ridicat de
interdependenţă datorat dinamicii comerţului de bunuri, servicii şi fluxurilor de
capital şi tehnologie.
Banca Mondială apreciază că în economia mondială au loc două procese paralele:
globalizarea şi descentralizarea: globalizarea consta în transnaţionalizarea până la
supranaţionalizare cu deosebire în domeniile comerţului, finanţelor şi
tehnologiilor de vârf; descentralizarea constă în transmiterea de către guvernul
naţional către comunităţile locale a tot mai multe atribuţii administrative, sociale,
educaţionale, bugetare şi în consecinţă, rolul statului naţional se va limita la
diplomaţie, armată, adoptarea legislaţiei interne.
Din perspectivă istorică, internaţionalizarea activităţii economice cunoaște trei
faze: prima fază - primele trei decenii ale perioadei postbelice, este o perioadă
caracterizată de dezvoltarea schimburilor dintre economiile ţărilor lumii, care îşi
păstrează caracterul naţionale; faza a doua - perioada 70- 90, este o fază marcată
de transnaţionalizare, prin apariţia de fluxuri de investiţii străine; faza a treia –
care începe în anii ‘90, avem de-a face cu globalizarea cu caracteristicile sale
contemporane - economia fără frontiere, globală, cu fluxuri de transfer tehnologic
şi informaţional la scară planetară.

2.1.2. Factorii determinanţi ai globalizarii economice

Dacă ne raportăm la globalizare ca la un proces în salturi care cuprinde toate
laturile vieţii economice, putem spune că acest proces a avut loc pe fondul a două
fenomene. Încadrându-se în logica „societăţii deschise”, lumea, în globalitatea, ei
şi-a multiplicat interdependenţele şi, odată cu ele, instrumentele necesare de
natură teoretică şi ideologică sau metodele de acţiune politică şi organizatorică.
Aceste transformări sunt direct legate, pe de o parte, de prăbuşirea sistemului
comunist, care a condus la extinderea economiei de piaţă şi la adoptarea
principiilor de guvernare democratică, iar, pe de altă parte, de reformele de
sorginte neoliberală materializate in politici publice susţinute şi încurajate de
organisme internaţionale care au pledat – prin aşa-numitul «Consens

69
washingtonian» – pentru deschiderea pieţelor financiare interne, privatizarea
masivă, liberalizarea comerţului67.
În literatura economică s-a avansat ideea că odată cu căderea Zidului Berlinului,
în anul 1989, am intrat în cea de-a doua eră a globalizării, prima eră datând încă
de la mijlocul secolului al 19-lea şi fiind întreruptă de Primul Război Mondial.
Perioada de „pauză” dintre cele două ere ale globalizării a ajuns la final odată cu
încheierea Războiului Rece. Aşadar, anul 1989 reprezintă un nou început al
globalizării, o globalizare conştientă şi ireversibilă prin care relaţiile sociale şi
economice devin lipsite de distanţe şi graniţe. Este anul în care fosta Uniune
Sovietică s-a destrămat, zidul a fost „eliminat”, este primul an al democraţiei din
ţara noastră, dar este şi anul în care SUA îşi „afişează” supremaţia.
Aş începe discuţia legată de factorii economico-comerciali care au influenţat
adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale cu inovaţia tehnologică.
Deplasarea oamenilor şi a mărfurilor este astăzi mult mai rapidă şi mai uşoară, iar
telecomunicaţiile au făcut salturi uriaşe, dacă ar fi să ne referim doar şi doar la
beneficiile Internetului şi ale telefoniei mobile. Globalizarea tehnologică a făcut
primul său pas odată cu dezvoltarea extraordinară a high tech, care reprezintă
ansamblul aplicărilor cunoştinţelor ştiinţifice realizate în ultimii zeci de ani. În
high tech este inclusă tehnologia informaţiei, respectiv a comunicării, adică ICT
(information & communication technology), un fel de „căsătorie” între software,
computer şi telefonul satelitar, făcând posibile transmiterea şi elaborarea în timp
real (sau aproape real) a informaţiilor şi a comenzilor, construirea televiziunii via
satelit şi, mai ales, naşterea reţelei de Internet. ICT a adus, printre altele, noi
moduri de producţie, de schimb şi de relaţii economice, respectiv noi
infrastructuri. Totodată, a adus noi bunuri materiale şi tehnologice care constituie,
ca să zicem aşa, partea vizibilă a unei „noi economii”. Inovaţiile realizate de ICT
constituie motorul principal şi indispensabil a globalizării mondiale, cel puţin din
punctul de vedere al rapidităţii cu care se mişcă.
Un alt factor determinant al globalizării economice este liberalizarea comerţului
cu servicii, în special în domeniul telecomunicaţiilor, asigurărilor şi bancar.

67 http://www.sferapoliticii.ro/sfera/163/art06-Deliu.php

70
Această liberalizare a constituit tendinţa dominantă a anilor ’70 în SUA, fiind
continuată în anii ’80 în Marea Britanie şi ulterior în Uniunea Europeană şi
Japonia. Acest fenomen este complementar cu o altă determinantă a globalizării,
şi anume cu liberalizarea pieţelor de capital ca urmare a eliminării treptate a
obstacolelor impuse circulaţiei devizelor şi a capitalului, ca un pas favorabil în
vederea formării unor pieţe financiare globale. Această mobilitate a capitalului
reduce riscul repatrierii capitalului în special în cazul companiilor transnaţionale
şi înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiţii normale.
Liberalizarea investiţiilor străine directe are, la rândul ei, propriul aport la
generarea şi catalizarea globalizării. Investiţiile străine (directe şi de portofoliu)
reprezintă instrumentul aflat la baza apariţiei corporaţiilor transnaţionale.
Investiţiile străine directe presupun înfiinţarea sau cumpărarea unui activ
generator de venit într-o ţară străină asupra căruia firma investitoare deţine
controlul. Modalităţile concrete de implantare a investiţiilor străine directe sunt
numeroase, de la o participare minoritară, până la deţinerea integrală a capitalului
unei filiale. De regulă, sunt preferate investiţiile care le asigură proprietatea
integrală asupra filialelor. Controlul total al filialelor externe este o garanţie
pentru societatea-mamă că politica sa va fi respectată. De asemenea, controlul
total asupra filialelor asigură păstrarea avansului tehnologic, împiedicând
difuzarea know-how-ului.
Fără a pretinde că există o sinonimie perfectă între globalizare şi neo-liberalism,
în spaţiul economiei globale argumentele neo-liberale împotriva „intervenţiei
proactive a statului” pentru a gestiona funcţionarea pieţei sunt cele care pot
reflecta cel mai bine tendinţele economico-politice ale sfârşitului de secol XX.
Acceptând o astfel de matrice interpretativă a economiei mondiale contemporane,
pe lista factorilor determinanţi ai globalizării trebuie să mai adăugăm
dereglementarea şi privatizarea economiilor de stat.
Astfel, globalizarea şi liberalismul (neoliberalismul) sunt măcar interdependente,
dacă nu în întregime congruente. Însăşi sursa globalizării a fost reprezentată de
procesul de restructurare a capitalismului – atât a statului cât şi a corporaţiilor –
care era menit să depăşească criza de la mijlocul anilor 1970, iar dereglementarea,
liberalizarea şi privatizarea, atât la nivel intern cât şi internaţional au reprezentat
71
baza instituţională care a pavat traiectoria noilor strategii (de afaceri) cu caracter
global68.

2.1.3. Forme de manifestare ale globalizării economice

Gradul de globalizare al unei ţări se măsoară, în primul rând, prin nivelul de
deschidere a economiei acesteia faţă de exterior şi prin ponderea comerţului
exterior în PIB şi mediului investiţional. La baza evaluării nivelului de globalizare
al economiei mondiale se află gradul de internaţionalizare a acesteia. Accentuarea
integrării economice între naţiuni a condus la erodarea diferenţelor dintre
economiile naţionale şi la o scădere a autonomiei guvernelor naţionale, trend ce
nu dă semne că se va opri. Indiferent dacă suntem sau nu adepţii globalizării,
exemplele privind dimensiunile şi efectele sale le putem vedea în fiecare zi:
creşterea volumului operaţiunilor efectuate, cuantumul şi localizarea investiţiilor
directe, relocarea afacerilor, oscilaţiile pieţelor financiare, competiţiile economice
între state şi regiuni. Comerţul, finanţele, transportul, producţia, serviciile,
capitalul sunt astăzi părţi ale unui întreg care nu mai ţine de graniţele fizice ale
statelor sau ale continentelor. Creşterea comerţului internaţional, superioară
creşterii producţiilor naţionale, internaţionalizarea pieţelor financiare, creşterea
influenţei marilor companii asupra administraţiilor, omogenizarea stilurilor de
viaţă sunt câteva dintre caracteristicile globalizării economice.
Globalizarea economică cuprinde o paletă largă de subdomenii ale vieţii socio-
economice, de la globalizarea comercială, la cea financiară şi la cea referitoare la
ascensiunea puterii corporatiste şi la migraţiile globale. Ea se referă la
liberalizarea relaţiilor economice, a investiţiilor şi a serviciilor, la căderea
barierelor vamale şi tarifare, crearea de zone libere şi de pieţe unice, creşterea
spectaculoasă a comerţului internaţional şi a tranzacţiilor financiare
transfrontaliere.
Internaţionalizarea producţiei este considerată inima procesului de globalizare. În
cadrul procesului de internaţionalizare a producţiei, de fapt de globalizare a

68 Carnoy, M., Castells, M., „Globalization, the knowledge society, and the Network State: Poulatzas at the
millenium”,Global Networks, 1(2001), p. 5.
72
procesului de producţie, corporaţiile transnaţionale reprezintă elementul esenţial.
Milioane de filiale, aparţinând câtorva sute de mii de corporaţii formează un
univers care implică atât relaţii pe bază de transferuri de capital cât şi aşa numitele
non-equity relations, respectiv relaţii care nu implică transferuri de capital.
Dimensiunea procesului de globalizare la nivelul producţiei este reflectată de
amploarea procesului de transnaţionalizare a economiei mondiale.
Companiile multinaţionale au dobândit, în acest nou context economic global, un
rol esenţial, fiind principalele promotoare şi susţinătoare ale procesului de
globalizare. A avut loc o creştere rapidă ca număr, extindere a ariei de cuprindere
şi expansiune a corporaţiilor multinaţionale şi a marilor bănci transnaţionale, pe
toate continentele. Corporaţia multinaţională este o întreprindere care produce
bunuri sau oferă servicii pe teritoriul mai multor state şi care, prin intermediul
investiţiilor externe directe de capital, deţine şi administrează filiale într-un număr
mare de ţări, în afara bazei sale interne. Astfel de corporaţii sunt: Coca Cola,
McDonald’s, Orange, L’Oreal, General Motors etc. Întreprinderea multinaţională
înfiinţează, îşi însuşeşte şi administrează o reţea de afaceri intercorelate.
Situate în prima linie a globalizării, corporaţiile multinaţionale joacă un rol
fundamental în internaţionalizarea activităţilor de producţie şi servicii, extinzând
lumea afacerilor de-a lungul regiunilor şi continentelor. Acestea au totodată un rol
determinant în globalizarea comunicaţiilor, a finanţelor, a tehnologiilor (inclusiv
cele militare) şi a culturii (prin intermediul trusturilor de presă). Globalizarea a
devenit astfel un mijloc strategic la care au apelat marile companii şi bănci pentru
a-şi asigura profitabilitatea şi pentru a putea surmonta oscilaţiile superficiale sau
de profunzime petrecute în diferitele economii unde acestea îşi au cantonate
capitalurile. Alături de corporaţiile transnaţionale, în constituirea lanţurilor
globale de producţie şi distribuire regularizate şi contractuale, investitorii mici şi
mijlocii (IMM-urile) au început să devină actori importanţi pe arena economiei
mondiale.69
Globalizarea comerţului, ca parte fundamentală a globalizării economice implică
atât tranzacţiile de bunuri şi servicii între economiile naţionale, cât mai ales

69 David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, pp.324-325.

73
conturarea unei pieţe mondiale pentru bunurile tranzacţionabile şi a unui sistem
regularizat al schimburilor comerciale. Presupune, de asemenea, existenţa unor
niveluri semnificative de comerţ interregional, astfel încât pieţele funcţionează la
un nivel mai curând global, decât intraregional. În noul context global, investitorii
şi producătorii privesc economia mondială ca o singură piaţa şi un singur loc de
producţie, iar statele şi regiunile mai degrabă ca nişte sectoare decât ca un lanţ de
economii naţionale interconectate prin fluxurile de comerţ şi de investiţii. Rolul
statului naţional în economie a scăzut considerabil odată cu apariţia corporaţiilor
transnaționale care fac ca deciziile de investiţii să scape controlul statului. În
realitate, nu întreprinderile sunt în esenţă multinaţionale, ci piaţa pe care o
acoperă, iar producţia pentru o piaţă mondială mai extinsă este cea care a
transformat nenumărate companii naţionale şi locale în corporaţii transnaţionale.
Globalizarea financiară este un subdomeniu esenţial al globalizării economice,
care se referă la intensificarea fluxurilor de capital şi creşterea explozivă a
volumului tranzacţiilor financiare între diferitele state ale lumii ca urmare a
integrării progresive a economiilor naţionale în economia globală. Globalizarea
financiară, constând în integrarea pieţelor financiare într-un sistem global, a fost
influenţată de „cei trei D”: Dereglementare (suprimarea unor bariere juridice),
Decompartimentare şi Descentralizare (adică, mai buna comunicare dintre pieţele
financiare şi diminuarea rolului băncilor ca intermediari în avantajul dezvoltării
burselor şi apariţiei unor noi instrumente financiare, cele de tip future).70
În era contemporană, globalizarea financiară vizează o serie de domenii
interconectate, precum: investiţiile externe directe de capital, sistemul pieţei
eurovalutare, împrumuturile bancare internaţionale, angrenarea burselor naţionale
de valori în sistemul internaţional, instituţionalizarea relaţiilor financiare (Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială).
Nu în ultimul rând, globalizarea economică se manifestă şi prin mutaţii majore
care au intervenit în funcţionarea pieţei mondiale a forţei de muncă, mutaţii legate
în principal de intensificarea presiunilor migraţioniste, de existenţa unui sistem
mondial de protecţie socială puternic fragmentat şi de încercarea de stabilire a

70 Ibidem 69, p.241

74
unor standarde internaţionale ale muncii. Forţa de muncă s-a mişcat de la o ţară la
alta, parţial datorită încercărilor de identificare a unor oportunităţi de lucru.
Cifrele nu sunt extraordinare în momentul de faţă, însa în perioada 1965-1990
proporţia forţei de muncă de origine străină pe ansamblul globului a crescut cu
aproape 70%. Cele mai importante direcţii urmărite de forţa de muncă au fost
între ţările în curs de dezvoltare şi ţările dezvoltate. Există un potenţial destul de
important de deplasare a cunoştinţelor şi tehnicilor de producţie înspre ţările în
curs de dezvoltare, la fel ca şi o creştere a salariilor în aceste ţări.

2.1.4. Mutaţii în structura sistemului economiei şi comerţului global

În prezent, asistăm la mutaţii structurale deosebit de dinamice și de mare
amploare, care remodelează economia şi comerţul mondial. Iar ceea ce
particularizează aceste transformări faţă de alte experienţe similare din secolele
precedente nu este doar ritmul alert în care se desfășoară, ci şi sfera lor largă de
incidenţă, afectând practic întreaga lume71.
Referindu-se la aceste schimbări, Angel Gurría, secretarul general al OCDE,
remarca în 2010 că ritmul schimbărilor a fost atât de rapid în ultimele două
decenii, încât economia mondială de astăzi este aproape de nerecunoscut dacă o
comparăm cu cea existentă cu două decenii în urmă. În miezul acestor schimbări
se află mutarea centrului de greutate economică dinspre Vest spre Est, dinspre
economiile industrializate înspre marile economii în dezvoltare și emergente, în
special China şi India –fenomen conceptualizat de specialiştii OCDE prin
sintagma „avuţia în mişcare”. Această tendinţă este prevăzută a continua în
perspectiva următoarelor decenii, ponderea economiilor în dezvoltare și
emergente în PIB-ul mondial urmând a se apropia de 60% în 2030, potrivit
prognozelor OCDE.
Lumea secolului XX dominată de cei doi piloni, SUA, pe de o parte, şi UE, pe de
altă parte, face astfel tot mai mult loc lumii multipolare care defineşte secolul
nostru, și în cadrul căreia centrele creşterii economice sunt distribuite deopotrivă

71 http://ro.scribd.com/doc/126584138/Mutatii-in-Evolutia-si-in-Structura-Comertului-pe-Plan-International-
doc
75
în ţările dezvoltate şi în ţările în dezvoltare/emergente. Numeroasele studii
prospective elaborate pe plan internaţional în ultimii ani sugerează că schimbările
structurale care au fost puse în mişcare nu vor putea fi inversate în viitorul
previzibil, fiind alimentate de un complex de factori de natură tehnologică,
economică, socială, instituţională şi organizaţională. Mai mult decât atât, mutaţia
în materie de avuţie şi putere economică la nivel global este anticipată a se
accentua şi mai mult în următoarele decenii.
Evoluţia comerţului internaţional nu poate fi, desigur, disociată de mutaţiile
structurale spectaculoase care au avut loc în economia mondială în ultimele două
decenii sub acţiunea unui complex de factori, în rândul cărora se evidenţiază, în
special: progresele rapide din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor
(TIC), care au redus costul comunicaţiilor şi al transporturilor; liberalizarea
comerţului internaţional – în plan multilateral, regional şi naţional –, însoţită de
alte reforme economice, care au condus la reducerea barierelor comerciale în
calea schimburilor comerciale internaţionale; liberalizarea fluxurilor de capital şi
de tehnologie; şi creşterea dramatică a ofertei de forţă de muncă în plan global,
prin intrarea pe piaţa globală a forţei de muncă a unui număr de circa 2 miliarde
persoane ca rezultat al destrămării blocului sovietic şi al deschiderii economiei
Chinei.
Modificările structurale care au marcat schimburile comerciale internaţionale în
deceniile recente au fost propulsate de procesul susţinut de globalizare, şi în
special de integrarea rapidă a ţărilor lumii în economia globală prin intermediul
comerţului, ceea ce s-a tradus prin creşterea mult mai rapidă a comerţului decât a
producţiei pe plan mondial. În prezent, comerţul mondial cu bunuri reprezintă
peste un sfert din PIB-ul mondial, iar dacă sunt luate în calcul şi fluxurile
internaţionale de servicii, ponderea respectivă ajunge la aproape o treime.
Fluxurile globale de capital au sporit şi mai rapid decât comerţul mondial,
reflectând o altă faţetă, la fel de importantă a procesului de globalizare:
expansiunea impresionantă a pieţelor financiare internaţionale. Totodată,
difuziunea rapidă a noilor TIC în întreaga lume a revoluţionat comunicaţiile
internaţionale şi a stimulat expansiunea sistemului producţiei globale gestionat de
corporaţiile transnaţionale (CTN), având ca rezultat creşterea impresionantă a
76
volumului fluxurilor de investiţii străine directe (ISD) orientate către economiile
în dezvoltare. Mai mult decât atât, susţinute de succesele la export şi de creşterea
veniturilor lor, ţările în dezvoltare/emergente au devenit jucători tot mai
importanţi în sistemul financiar internaţional.
Criza financiară şi economică globală, declanşată în toamna anului 2008, a marcat
puternic economia mondială şi a lăsat urme adânci asupra dinamicii schimburilor
comerciale internaţionale. Deşi comerţul internaţional s-a relansat relativ rapid în
2010 după declinul istoric din 2009 – cel mai grav din perioada postbelică –,
procesul de redresare rămâne încă nefinalizat şi inegal, iar tendinţa de deschidere
a ţărilor în faţa comerţului s-a oprit, cel puţin temporar. Criza globală şi relansarea
inegală a comerţului internaţional au accentuat şi mai mult mutaţiile în curs de
desfăşurare în economia mondială, care vizează deplasarea centrului de greutate
economică şi comercială dinspre ţările dezvoltate înspre ţările în
dezvoltare/emergente.

2.1.5. Avantaje şi dezavantaje ale globalizării economice

Dacă în urmă cu circa 50 de ani globalizarea apărea sub o formă a aşa numitei
americanizări, în prezent ea are cu totul alt aspect şi cu totul alt sens. La început,
fenomenul viza, în mod special, investiţii străine în stocuri, în bonduri, în
comerţul internaţional stimulat de reducerea tarifelor vamale. Iniţial America
exporta în principal automobile în Europa, importând în schimb îmbrăcăminte şi
tot felul de produse exotice din diverse ţări. Astăzi comerţul internaţional în care
sunt atrase sute de ţări se referă la o gamă enormă de produse finite de toate
categoriile, tot felul de materii prime şi materiale, schimburi şi tranzacţii
financiare, investiţii în toate domeniile, schimburi de servicii ş.a. Fenomenul
globalizării este marcat de o integrare a economiilor diverselor ţări, care schimbă
întregul eşafod al structurilor calitative ale diferitelor economii naţionale. Sute de
economii închise iniţial, au devenit în timp, parte a unei economii ce se manifestă
prin conexiuni globale, cu multiple avantaje şi dezavantaje.
Indiscutabil, globalizarea universalizează, implicând ideea de unificare a
societăţilor, chiar dacă prin aceasta se ajunge la relativizarea identităţilor naţionale
sau comunitare, cele prin care un popor sau o comunitate anume îşi defineşte
77
existenţa72. Astfel, există pericolul omogenizării, al creării unei culturi globale,
cum este consumismul, care devine măsura tuturor lucrurilor. Pe de altă parte,
globalizarea particularizează, favorizând individualismul şi pluralismul. Aşadar,
repere şi pentru cei care susţin globalizarea, promovând-o şi beneficiind de pe
urma ei, cât şi, pe de altă parte, pentru cei care o critică. La fel de important este şi
faptul că, totuşi, nu totul face parte din procesul de globalizare şi nu totul este
determinat în mod decisiv de aceasta. Globalizarea are limite.
În cazul consecinţelor globalizării, dezbaterile publice aduc în prim-plan diverse
cuvinte la modă, dintre care se detaşează „interdependenţa”, proces care se
accelerează continuu. Unul dintre cele mai importante efecte ale globalizării
rămâne fără îndoială eroziunea statului naţional. Graniţele nu demult fixe, puterea
statului şi a populaţiei devin, sub tăvălugul globalizării, mult mai permeabile.
Această „eroziune“ transpare în mod deosebit de avansat în Europa. Din această
perspectivă, statele au transferat asupra unei organizaţii supranaţionale noi de la
competenţe centrale până la suveranitatea monetară. Tot globalizarea este
considerată „responsabilă” şi pentru ceea ce este denumit „dumping social”: în
timp ce industria beneficiază de pe urma creşterii capacităţii de concurenţă în
cadrul competiţiei globale şi scăderea implicită a cheltuielilor presupuse de plata
asigurărilor sociale (scăzând astfel şi cheltuielile salariale suplimentare),
sindicatele avertizează asupra pericolului scăderii prea abrupte a salariilor, care
permite anumitor ţări să producă mai ieftin, cu preţul prăbuşirii standardelor de
viaţă. De aici o altă „vină” a globalizării – accentuarea clivajului între bogaţi şi
săraci (salariaţii din India câştigă mai puţin decât cei din Europa şi în această
privinţă nu se va schimba mai nimic în viitorul apropiat). Acesta este, de altfel,
unul dintre pilonii majori pe care se sprijină mişcarea criticilor globalizării, care a
reuşit să-şi atragă între timp un număr considerabil de susţinători.
Politicul nu a rămas impasibil la repartizarea neuniformă a câştigurilor, impozitele
neplătite de centrele financiare off-shore, crizele internaţionale ca rezultat al unor
mişcări de capital speculative, concurenţa ruinătoare la nivel local (generată de
ameninţările venite din direcţia companiilor multinaţionale), precum şi celelalte

72 http://www.balcanii.ro/2013/02/cele-doua-fete-ale-globalizarii/

78
consecinţe ale globalizării (efectul de seră, fenomenul migraţiei, criminalitatea
internaţională sau distribuţia armelor de distrugere în masă). Problemele căpătând
un caracter din ce în ce mai global, soluţionarea lor politică tinde să devină şi ea
de ordin „global“. În acest sens, există nenumărate proiecte, care vizează inclusiv
constituirea unui stat global. Şi pentru că acesta rămâne – cel puţin pentru viitorul
apropiat – o utopie, şi pentru că, după părerea multora, nu este nici măcar de dorit,
s-a încercat găsirea unor forme organizaţionale noi, care să adapteze politica la
noua eră a globalizării. În acest scop, a fost inventat conceptul de „global
governance”, mai exact o politică internă la nivel mondial, o politică a noii ordinii
mondiale, pe scurt, politica secolului XXI. Nu este mai puţin adevărat că
globalizarea este de cele mai multe ori ,,ţapul ispăşitor” în dezbaterile politice, în
special atunci când se impune justificarea anumitor nereuşite de ordin intern,
induse de o guvernare defectuoasă, instituţii slabe sau politici economice greşite.
Dacă influenţa globalizării înlocuieşte „dictatura” elitelor naţionale (un aspect
pozitiv) cu cea a finanţelor internaţionale (aspect negativ), democraţia permite
proteste faţă de efectele considerate nefaste ale fenomenului. Aşa au apărut actorii
mişcării antiglobalizare, care susţin că aceasta cauzează sărăcie, favorizează ţările
bogate şi cauzează prejudicii majore mediului înconjurător. Membrii mişcării anti-
globalizare sunt organizaţi în reţele prezente atât la nivel global (Forumul Social
Mondial), cât si regional. În plus, există sindicate, organizaţii ale consumatorilor
sau aparţinând altor categorii sociale („Public Citizens” – SUA), institute („Center
for Economicand Policy Research”) sau organizaţii care lupta împotriva
globalizării („GlobalExchange) şi pentru obţinerea unor drepturi („Marşul
Mondial al Femeilor”), pentru respectarea drepturilor omului („Human Right
Watch”), pentru protecţia mediului („Greenpeace”) şi, nu în ultimul rând, pentru
eliminarea sărăciei („Christian Aid”). Toate cestea sunt susţinute şi de trusturi
media, cum ar fi „AfterNet” sau „Idependent MediaCenter”, iar tabloul general
este completat de organizaţii mici, formate strict pentru nevoi de moment.
Manifestaţiile antiglobalizare se produc în special pe fondul desfăşurării a două
categorii de evenimente: reuniunile anuale ale celor mai importante foruri
financiare internaţionale – Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Mondială – acuzate că netezesc drumul puterii corporaţiilor
79
multinaţionale şi întâlnirile celor mai puternice ţări din lume, considerate marile
beneficiare ale globalizării.
Relevant pentru complexitatea întregului proces este faptul că legătura dintre
membrii mişcării se realizează cu ajutorul internetului, una dintre „pietrele de
temelie” ale globalizării pe care toţi aceşti contestatari o înfierează.
Printre avantajele globalizării economice se numără şi: reducerea costurilor de
producţie datorită economiei de scară; accelerarea tranzacţiilor schimburilor care
se realizează aproape în timpii comunicaţi – fax, internet etc.; creşterea vitezei de
derulare a operaţiunilor comerciale, financiare şi tehnologice; extinderea puternică
a pieţelor şi crearea de noi pieţe independente de anumite surse sau zone
tradiţionale şi, implicit, o creştere a eficienţei întregii activităţi economice la nivel
planetar, ca urmare a mişcării libere a capitalurilor, investiţiilor, tehnologiilor şi
forţei de muncă spre domeniile şi zonele mai profitabile.
Cele mai cunoscute dezavantaje generate de globalizarea neoliberală sunt:
„disiparea” naţiunii şi statului naţional, reducerea locurilor de muncă în ţările în
curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivităţii muncii;
specializarea unor state în activităţi de producţie generatoare de poluare şi care
necesită un consum mare de muncă, materii prime şi energie; adâncirea
decalajelor economice şi a polarizării sociale (în prezent, 258 de persoane
miliardare deţin o bogăţie egală cu cea posedată de 2,5 miliarde de oameni –
aproape ½ din populaţia Terrei); riscul privind dispariţia unor ramuri;
falimentarea unor bănci; destabilizarea vieţii economice, inclusiv a unor state.

2.2. GLOBALIZAREA CULTURALĂ

2.2.1 Definiţia globalizării culturale

Globalizării culturală poate fi definită drept fenomenul de intensificare a
fluxurilor culturale între indivizii din diferite colţuri ale lumii şi de creştere a
mişcărilor de oameni, idei şi modele culturale dincolo de graniţele statului
naţional.
Considerat a fi contemporan cu modernitatea, procesul globalizării implică, mai
întâi, o sistematizare economică, iar mai apoi relaţii internaţionale între state, pe
80
plan politic si, nu în ultimul rând, emergenţa unei culturi sau conştiinţe globale. O
cultură globală ar presupune cel puţin diminuarea importanţei culturilor
particulare şi implicit a identităţii comunitare a diferitelor naţiuni73. Există însă şi
specialişti care declară că problema noastră actuală nu este insuficienţa
schimbului economic, ci distrugerea coeziunii morale a societăţilor care au fost
odinioară legate de obiceiuri religioase, comunitate sau familie. Acestea au fost
realităţi sociale solide despre care teoreticienii liberali au crezut că vor rămâne
intacte orice s-ar întâmpla. Nu ne putem baza pe asta. Este foarte clar că cele mai
de succes societăţi moderne vor fi cele care nu sunt în totalitate moderne, cele care
îmbină stiluri vechi şi noi, în care convieţuiesc tradiţia şi modernitatea, fără ca
vreuna să predomine.
Statul se implică în economia modernă într-o triplă perspectivă economică:
consumator de bunuri şi servicii, proprietar şi întreprinzător; dacă adăugăm şi
perspectiva juridică a reglementării cadrului de evoluţie al economiei şi culturii,
concluzionăm ca rolul statului este încă important în economia, cultura şi
societatea contemporană.
Sistemul mondial dinainte de 1945, avea ca unitate de bază statul-naţiune, iar
ideea de cultură naţională părea sa fie scopul final al umanităţii. Perioada
postbelică este una în care ia naştere imperialismul cultural, orientat către două
blocuri de putere şi în două câmpuri ideologice diferite: cel capitalist, de factură
americană, şi cel sovietic. Între acestea, europenismul se dorea a fi o „a treia
cale”. Ceea ce, cu obstinaţie, încercau să rezolve ambele tipuri de imperialism, era
de fapt problema unei alternative la cultura naţională.
Dacă ar fi să facem o paralelă între Vestul şi Estul european, în privinţa
rezistenţei, mai mult sau mai puţin reuşită, a ideii de cultură naţională în faţa
imperialismului de ambele tipuri, am putea susţine teoria conform căreia culturile
naţionale ale Europei occidentale au rezistat imperialismului american, tocmai
datorită faptului că ideea statului-naţiune e o componentă forte a europenismului.
În Europa „sovietizată” rezistenţa culturilor naţionale suportă cel puţin două
argumente: în perspectivă istorică, rezistenţa la rusificarea forţată impusă de

73 http://ro.scribd.com/doc/75153018/3-GLOBALIZAREA-CULTURALA

81
Moscova a dus la păstrarea credinţelor, memoriei şi valorilor comune şi a
identității, prin resurgenţa naţionalismului ca ideologie comunitară (sub influenţa
comunismelor locale); din perspectivă confesională, ţările de religie ortodoxă,
înglobate sistemului comunist coordonat de Moscova, şi-au menţinut identitatea
naţională în faţa imperialismului sovietic, datorită principiului unităţii în
diversitate specific acestei confesiuni. Conform acestui principiu, celebrarea
liturgică trebuie să se adapteze specificului naţional, în cadrul căruia un loc
privilegiat îl deţine limba.
Putem privi cultura globală din cel puţin trei perspective: ca fiind o cultură
naţională care tinde să se difuzeze agresiv şi să colonizeze culturile locale (este
perspectiva globalizării ca imperialism cultural); ca fiind o cultură de tipul
„melting pot”, care adună şi restructurează, în acelaşi creuzet, elemente culturale
din cele mai diferite ca apartenenţă. Este viziunea culturii globale ca sinteză a
culturilor locale; în fine, ca fiind o cultură transnaţională, aflată în relaţie
biunivocă cu culturile locale.
Nivelul de penetrare a culturii locale de către cultura globală este în funcţie de
tipul de răspuns al culturii recipiente. Avem în vedere cel puţin trei tipuri
principale de reacţie: pasivă - fie cultura străină este primită cu entuziasm (este
cazul anumitor ţări postcomuniste din estul şi centrul Europei), fie avem de-a face
cu o inabilitate de a concura cultura globală; participativă - presupune un proces
de negociere, de traducere şi autohtonizare a elementului şi/sau structurilor
străine, şi implică un control destul de ridicat al culturii ţintă asupra scurgerilor
culturale pe care le asimilează; conflictuală - cultura ţintă posedă resurse
suficiente pentru a rezista, dar şi un set de valori incompatibil cu cultura globală,
care conduce la rejectarea acesteia. În funcţie de cele trei tipuri de răspuns, putem
vorbi despre diverse nivele de penetrare a culturii locale de către cultura globală.

2.2.2. Factorii determinanţi ai globalizării culturale

Plecând de la existenţa relaţiilor economice globale, o cultură globală ar putea
avea ca fundament prezenţa unui sistem interdependent de comunicaţii. Acţionând
ca mediu tehnic, peste care s-ar suprapune alte niveluri, ar atinge, ceea ce Smith
denumeşte nivelul „hibridizării”. Dezvoltarea reţelelor globale de comunicare
82
(mediu tehnic, aşa cum spuneam, al globalizării culturale), dar şi sistemele globale
de producţie şi schimb, specifice procesului de globalizare economică, diminuează
importanţa circumstanţelor locale asupra vieţii unei comunităţi. Comprimarea
spaţio-temporală are o conotaţie geografică mult mai accentuată decât sintagma
folosită de Giddens, fără a-şi pierde, însă, coloratura socio-istorică. Procesul
globalizării impune o presiune temporală asupra spaţialităţii, iar acest lucru se
realizează tot prin intermediul sistemelor globale de comunicare, astfel încât
oameni aparţinând unor ţări diferite ajung să împărtăşească anumite valori şi să
trăiască în comun anumite evenimente. Deşi abordările lor teoretice asupra
globalizării sunt foarte diferite, distanţierea spaţio-temporală a lui Giddens şi
comprimarea spaţio-temporală a lui Harvey au multe elemente comune.
Deşi deţine vocaţie universală, cultura globală este una difuză în spaţiu, după cum
este lipsită de un trecut puternic înrădăcinat. Vorbim, de fapt, despre o construcţie
culturală care nu poate defini nici un tip de identitate. În esenţă, ceea ce am putea
numi astăzi cultură globală, transmisibilă în timp, este acea cultură ce oferă soluţii
tehnice la problemele generate de procesul globalizării.
Un alt factor care contribuie la globalizarea culturală este permeabilitatea
teritorială. Tot mai mult, oamenii sunt liberi să călătorească în toate părţile lumii,
putând astfel să împrumute şi să transmită fapte de cultură. Artiştii, oamenii de
ştiinţă, toţi cei pe care îi numim oameni de cultură, au posibilitatea să ajungă în
diferite părţi ale globului, să ţină conferinţe oriunde în lume, facilitând astfel
schimbul intercultural şi, cu toate că aparţin unei naţiuni specifice, încep să fie
revendicaţi de cultură ca întreg.
Factorul care a contribuit decisiv la extinderea fenomenului de globalizare este
fără îndoială, mass-media. Mijloacele de informare în masă au luat, în ultimul
timp, o amploare pe care nu au mai cunoscut-o înainte. Internetul, televiziunea,
presa asigură accesul la informaţie a tuturor oamenilor, indiferent în ce parte a
globului s-ar afla, şi cu o viteza uimitoare. Începe să se vorbească astăzi tot mai
mult de existenţa unei culturi media, care a intrat în concurenţă cu forma
tradiţională de cultură.

2.2.3. Forme de manifestare ale globalizării culturale

83
Întinderea şi volumul global al schimburilor culturale prin intermediul
telecomunicaţiilor, al emisiilor prin satelit şi al infrastructurilor de transport
contemporane sunt fără precedent istoric. La fel este şi folosirea englezei ca limbă
universală de comunicare. În ultimele decenii, dezvoltarea infrastructurilor şi a
instituţiilor pentru producţia, transmiterea şi receptarea produselor culturale şi a
comunicaţiilor de orice tip, au devenit mai globale şi mai transfrontaliere, cu toate
că un grad mare de disparitate există încă între ţări.
Din punct de vedere al infrastructurilor, se disting trei tipuri: infrastructura
electronică (răspândirea globală a transmisiilor de radio şi televiziune, răspândirea
tehnologiilor pentru producerea şi ascultarea de înregistrări muzicale şi aria
globală de cuprindere a reţelelor de telecomunicaţii), infrastructura lingvistică
(referitoare la bilingvism, multilingvism) şi infrastructura corporatistă (cuprinzând
instituţiile şi corporaţiile care oferă produse culturale). Trebuie menţionat faptul
că aceste corporaţii din industria culturală sunt preponderent occidentale, iar
dintre acestea, majoritatea sunt americane. Acestor trei infrastructuri l-i se adaugă
o a patra, şi anume infrastructura extinsă a călătoriilor internaţionale.
Toate aceste infrastructuri conduc la o creştere a circulaţiei ideilor, artefactelor şi
imaginilor la niveluri globale şi regionale, contribuind în acelaşi timp la o creştere
a densităţii simbolice a vieţii socio-culturale. Mai mult, per total, piaţa globală de
înregistrări muzicale, de programe şi transmisiuni de televiziune, de producţie de
film şi editări de carte asistă astăzi la o afirmare semnificativă a influenţelor şi a
simbolurilor străine. Interacţiunile culturale sunt tot mai complexe, imaginile şi
simbolurile culturale tot mai intens transferate dincolo de graniţe, în timp ce la
nivel global coabitează o varietate extraordinară de moduri de gândire şi
comunicare. Emisiunile radio, publicitatea comercială, exporturile de filme şi
muzică, programele de televiziune, vânzările de cărţi şi reviste, intensificarea
turismului internaţional dovedesc creşterea ratelor de transnaţionalizare a
referinţelor şi a produselor.
David Held asociază forma globalizării socio-culturale actuale cu creionarea unei
viziuni noi asupra lumii în care trăim şi a umanităţii însăşi. Deşi oamenii rămân
legaţi de cultura lor locală sau naţională, izolarea culturală de lume devine în tot
mai mare măsură imposibilă.
84
O altă problemă socio-culturală, care vizează impactul globalizării asupra culturii
naţionale, se referă la hibridizarea culturilor, adică la combinarea şi
întrepătrunderea elementelor, simbolurilor şi valorilor diferitelor culturi,
conducând la crearea unei culturi hibride. Cele mai durabile şi mai evidente sunt
culturile hibride ale imigranţilor; în ciuda încercărilor de asimilare, conştiente sau
inconştiente, ale naţiunilor-gazdă şi ale comunităţilor de imigranţi, rareori acestea
din urmă şi-au abandonat sau pierdut întreaga lor moştenire culturală ori şi-au
păstrat-o intactă în situaţii noi. Fiecare individ asimilează sau preia anumite
elemente culturale, dar le trece iniţial prin sita propriilor valori şi concepte
culturale, astfel că nicicând o comunitate de imigranţi nu poate să fie asimilată
complet, ci doar integrată într-un sistem nou de valori la care aceasta se
autoadaptează. De asemenea, apariţia comunităţilor transnaţionale este
incontestabilă. Acestea se definesc ca acele comunităţi formate din indivizi din
diferite naţiuni, dar care au același scop, aceleaşi preocupări şi valori sau acelaşi
mod de viaţă, ca de exemplu, comunitatea transnaţională a negrilor, cea a
femeilor, cea ecologistă, cea a oamenilor de ştiinţă dintr-un anumit domeniu etc.

2.2.4. Mutaţii în structura sistemului culturii globale

Argumentele în favoarea unei comunităţi globale omogene sunt serios ameninţate
dacă analizăm materialul cercetări care converg către concluzii în conformitate cu
care globalizarea nu anulează localul. Imediat ce ideile sau mărfurile sunt aduse în
alte societăţi, acestea devin indigenizate, sunt traduse în limbajul cultural al
societăţii gazdă. În 1985, Katz şi Liebes demonstrează varietatea răspunsurilor
diverselor grupuri etnice la programul american de televiziune „Dallas”. Autorii
ajung la concluzia că semnificaţia unui program este o negociere între
producătorul story-ului sau mesajului de pe ecran şi cultura din care face parte
spectatorul 74 . Robertson respinge modelele simpliste ale globalizării. Deşi
recunoaşte constrângerile care apar în urma inegalei distribuiri a puterii în

74 Katz, E. & Liebes, T. 1985. “Mutual Aid in Decoding «Dallas»: Preliminary Notes from a Cross Cultural
Study”, in P. Drummond & R. Paterson (Eds.), Television in Transition, London, British Film Institute,
pp.187-98.
85
sistemul internaţional, el accentuează importanţa alegerii în schimbarea culturală.
Societăţile încearcă să-şi menţină propriile identităţi75.
Încă de la început, discuţiile din jurul fenomenului globalizării s-au confruntat cu
un aparent paradox: globalizarea nu conduce fatalmente la o omogenizare
culturală globală, ea fiind însoţită de un alt proces, cu semn contrar, localizarea,
care are de-a face cu accentuarea specificităţii culturilor. Un exemplu pentru
această aparentă contradicţie poate fi întâlnit pe terenul limbajului: în timp ce, pe
de o parte, engleza devine rapid limba întregii comunicări globale, în aproape
toate sferele activităţii umane, în multe ţări are loc o reînviere a limbilor
minoritare, unele dintre ele fiind aproape dispărute. Acest fenomen se întâmplă
chiar şi în Anglia, unde limbi celtice precum Cornish (în Cornwall) şi Welsh (în
Wales) câştigă în popularitate.
Astfel de fenomene măsurabile au condus cercetătorii la formularea unor ipoteze
potrivit cărora cele două procese sunt doar aparent contradictorii: este posibil ca
ele să fie cele două feţe ale aceluiaşi proces, ipoteză care a creat cel puţin două
neologisme: fragmegrare (fragmentare + integrare) şi glocalizare (globalizare +
localizare). Cei doi hibrizi desemnează acelaşi proces dual, cu deosebirea că
„fragmegrare” este un termen formulat de pe poziţiile culturii globale, în timp ce
„glocalizare” ţine de viziunea localului asupra aceluiaşi fenomen pereche.
În timp ce printre caracteristicile culturii globale se numără eclectismul,
universalismul, atemporalitatea (în sensul lipsei de istorie), tehnicismul, cultura
naţională se caracterizează prin particularism, temporalitate şi expresivitate.
Aceste valori, surprind sensul continuităţii unei comunităţi umane, a memoriilor
sale împărtăşite, precum şi a destinului său comun.
Globalizarea implică, totuşi, interdependenţă şi de-teritorializare. La aceste
tendinţe globalizante sunt posibile cel puţin două „răspunsuri” din partea
culturilor naţionale: translarea - reprezintă grupurile etnice ce-şi asumă mai mult
decât o singură identitate, în încercarea de a dezvolta noi forme de expresie în
întregime separate de originile lor; tradiţia - presupune resurgenţa naţionalismului,

75 Robertson , R. 1995. “Globalization: Time – Space and Homogeneity – Heterogeneity”, in M Featherstone,

S. Lash & R. Robertson (Eds.), Global Modernities. London, Sage, pp. 25-44.
86
dar şi a unei forme mai violente a acestuia, fundamentalismul etnic. În esenţă, este
o încercare de a redescoperi originile uitate, proprii istoriei sale.
Prima tendinţă se subîntinde procesului de globalizare culturală, fiind prezentă
mai ales în statele aflate într-un proces de globalizare activă din punct de vedere
economic şi politic. Cea de-a doua tendinţă, pe de altă parte, este una opusă
globalizării culturale, fiind specifică acelor state sau grupuri de state care sunt
integrate într-un proces de globalizare pasivă. Se pare că, într-adevăr, cultura
globală îşi poate găsi resurse de dezvoltare doar în mod artificial, astfel încât
dificultatea centrală în orice proiect de construcţie a identităţii globale şi, aşadar, a
unei culturi globale, este aceea că identitatea colectivă, ca şi imageria sau cultura,
este întotdeauna specifică, din punct de vedere istoric, întrucât se bazează pe
memorii împărtăşite şi pe un sens al continuităţii dintre generaţii.

2.2.5. Avantaje şi dezavantaje ale globalizării culturale

În era globalizării unele ţării caută să-şi întărească identitatea în detrimentul
dizolvării identităţii altor ţări. Fenomenul este cât se poate de normal şi, raţiunile
cât şi urmările sale trebuie căutate ca într-o oglindă, în istorie. impactul
globalizării pe termen lung la nivel cultural, nu este unul distructiv. Culturile
superioare vor continua să existe, se vor impune şi vor renaşte permanent.
Este o realitatea că graniţele se dizolvă şi omul se regăseşte tot mai mult în
identitatea de locuitor al Pământului decât ceea de cetăţean a unei ţări sau alta. Tot
mai mult barierele impuse de limbă şi cele culturale dispar şi oamenii pot să
comunice mai uşor, dezvoltând valori comune, având în acelaşi timp posibilitatea
de exprimare şi afirmare într-un context universal valabil şi larg acceptat.
Temerea că transformarea culturii în marfă va ignora frontierele, contribuind
astfel la instaurarea hegemoniei unei singure puteri, apare în anii’20. De la Luigi
Pirandello la Georges Duhamel, trecând prin José Ortega y Gasset, Lumea Veche
respinge „materialismul” venit de peste ocean. Primul război mondial a permis
Statelor Unite să ocupe pieţele cinematografice lăsate libere de mobilizare în
marile puteri europene. După ce criza din anii ’30 a deplasat centrul economiei
mondiale de la Londra la New York, noţiunea de „americanizare” a fost lansată
pentru a stigmatiza debarcarea produselor culturale care ţeseau o legătură strânsă
87
între reţelele financiare şi „operele spiritului” şi care ameninţau să distrugă
universalitatea căreia Europa şi noţiunea ei despre cultura elevată voiau să-i fie
garanţi”.
În anii ’60, critica americanizării s-a mutat în ţările din lumea a treia care au
refuzat să urmeze calea trasată de „experţii” în modernizare/dezvoltare. Noţiunea
de americanizare a fost înlocuită de cea de imperialism cultural. În anii ’70 „teza
dominaţiei culturale inspiră revendicările mişcării ţărilor nealiniate în favoarea
unei Noi Ordini Mondiale a Informaţiei şi Comunicării. Majoritatea
controverselor se desfăşoară în incinta UNESCO.
Noţiunea „cultură globală” a intrat prin intermediul strategiilor de management şi
marketing şi ghidează căutarea de mesaje cu cât mai mulţi destinatari. A defini
pieţe şi ţinte tot mai vaste în jurul aceloraşi simboluri, iată lozinca ce subîntinde
gigantica mişcare de concentrare şi constituire a reţelelor publicitare şi a
grupurilor de comunicare multi-media, precum şi lansarea canalelor pan-satelitare.
În anii ’80 am putut asista la explozia gândirii planetare şi la apariţia unor noi
abordări critice a legăturii dintre fluxurile de comunicare transnaţionale şi
teritoriile particulare, a raporturilor interculturale în general. Două concepte noi au
apărut în acea perioadă şi anume „comunicarea-lume” şi „hibridarea”.
„Comunicarea-lume” pune accentul pe noile polarizări şi surse de excludere
inerente geo-economiei – modelul cu două viteze – iar „hibridarea” se referă la
problema interacţiunilor de orice fel dintre teritoriile particulare şi fluxurile
globale.
Fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chiraq spunea într-un discurs ţinut la
UNESCO în 2003 că cultura nu trebuie să se încline în faţa comerţului. Ea este
aceea care ne va înarma pentru a răspunde la această provocare a aventurii umane
numită globalizare. Prin ea ne vom putea opune partizanilor şocului civilizaţiilor,
răbufnirilor arhaice, identitare, naţionaliste, religioase, de care lumea ne dă atâtea
dovezi dureroase; ea este aceea care asigură respectul celuilalt şi dialogul între
oameni.
Prin intermediul globalizării culturale, micilor civilizaţii li se dă şansa să participe
la marea cultură şi să se lase influenţate de ea, în tentativa de a-şi îmbogăţi propria
cultură. Mai apoi, globalizarea poate duce la înăbuşirea războiului cultural, dacă
88
putem să-i spunem aşa, provocat de orgoliul marilor naţiuni, care se credeau
superioare din punct de vedere cultural.
Cel mai mare dezavantaj pe care îl implică globalizarea este că ea anihilează
însuşi caracterul identitar al naţiunilor. Ceea ce fusese perceput ca specific,
caracteristic pentru fiecare popor, e pe punctul de a dispărea, iar toate culturile
existente par pregătite să se reunească sub scutul unei culturi unice. Se va
produce, deci, inevitabil, o sincronizare a tuturor culturilor pe toate palierele, într-
o încercare de a elimina toate discrepanţele şi contradicţiile anterior existente.
Mai alarmant pare faptul că noua cultură de masă, aşa cum se întrevede ea, nu mai
are nimic din măreţia vechii culturi. Valorile culturale autentice sunt abandonate
în detrimentul unor non-valori, dar care sunt în concordanţă cu specificul timpului
nostru. Acest lucru e clar numai dacă ne gândim ce extindere s-a dat termenului de
cultură mai nou: se vorbeşte tot mai des de „cultura Coca-Cola”, „cultura
hamburger”, or această alăturare de termeni poate părea cu totul incompatibilă.
Oamenii par să fi uitat că cultura, aşa cum era ea definită în urmă cu câteva
decenii, este cu totul altceva. Ea presupune existenta unor valori spirituale create
de o societate, a unui set de cunoştinţe şi moduri de raportare la existenţă, care
sunt menite să asigure desăvârșirea fiinţei umane.
Omul modern este tentat să împrumute mai degrabă aceste aspecte ce ţin de viaţa
cotidiană imediată, să le ridice la rangul de cultură, chiar daca ele nu au nimic de a
face cu aceasta. De aici, o serie de controverse, o serie de acuze aduse de oamenii
de cultură, mai ales, împotriva culturii americane, care tinde să-şi impună
dominaţia. Ei susţin, şi pe bună dreptate, am putea spune, că este nevoie de un fel
de „filtru” în receptarea culturii, care ar avea rolul să separe valorile de non-valori
şi să protejeze popoarele de acestea din urmă. Uniformizarea culturală să se
producă prin schimbul a ceea ce este mai bun şi mai folositor în fiecare cultură.
Fenomenul de globalizare va mai dura, chiar în condiţiile în care el este privit cu
reticenţă de unele culturi. Exemplul cel mai concret ar fi cel al Orientului, care se
desprinde foarte greu de vechile tradiţii şi refuză încă să se lase invadat de noua
cultură. Tocmai de aceea, gândindu-ne la „coca-colanizarea culturală” ne întrebam
de ce Coca Cola este simbolul globalizării, iar ceaiul negru nu este considerat un

89
exponent? Răspunsul la aceasta întrebare nu face decât să arate direcţia din care
vine globalizarea.

2.2.6. Globalizarea simbolurilor americane

America este o societate complexă, cu o cultură vastă, care s-a dezvoltat de-a
lungul timpului într-un ritm alarmant. Acest lucru s-a datorat faptului că a existat
un mediu favorabil dezvoltării acestor simboluri. O societate dezvoltată din punct
de vedere social, politic, economic şi mai ales cultural, a oferit lumii personalităţi
de renume şi simboluri cunoscute în întreaga lume. Cine nu a auzit de Statuia
Libertăţii, de Casa Albă sau de World Trade Center? De Mc’Donald, Coca – Cola
sau de Bill Gates? Originalitatea americană s-a manifestat de-a lungul timpului
prin descoperirea sau crearea unor simboluri. Lucruri care, la început, păreau
ieşite din comun, inedite, neobişnuite, au devenit astăzi prea comune, creând o
oarecare dependenţă, despre care se pune problema dacă este bună sau rea.
Analizând modul în care aceste simboluri s-au extins şi au acaparat întreaga lume,
nu putem ajunge decât la concluzia că problematica acestora poate fi analizată
prin prisma a doua viziuni total diferite.
O primă viziune este cea a marilor companii americane care au lansat aceste
simboluri şi pentru care extinderea acestora nu înseamnă altceva decât profit şi
publicitate, iar cea de-a doua viziune este cea a militanţilor anti-globalizare, a
căror părere despre globalizare este contrară intereselor americane şi total diferită
faţă de viziunea americană. Militanţii anti-globalizare consideră că globalizarea
nu poate avea decât consecinţe negative asupra ţărilor cu o economie slab
dezvoltată, deoarece rezistenţa acestora în faţa invaziei americane este prea slabă,
ducând la importul masiv de elemente americane.
Marile companii americane, în cursa pentru putere, au reuşit să pătrundă şi să se
impună pe pieţele străine, provocând apariţia unei lumi dependente de miturile
create de minţi mai mult sau mai puţin strălucite, o lume care caută cu disperare să
imite aceste simboluri, dar din încercările lor nu rezultă altceva decât nişte “forme
fără fond”. Idealuri doar la suprafaţă, dar în realitate, goale în esenţă, fără miez şi
fără o bază solidă care să le susţină în încercarea de a învinge mitul american al
perfecţiunii. Pentru că, în viziunea multora, America şi tot ceea ce reprezintă
90
înseamnă perfecţiune, înseamnă „ţara tuturor posibilităţilor”. Dar în realitate e
principala vinovată pentru o lume dependentă de mituri, o lume care nu ar mai fi
la fel fără Hollywood, Mc’Donald sau Coca-Cola. Setea de publicitate şi
originalitatea americană, duse la extrem, au condus la “americanizarea” întregii
lumi. Mc’Donaldizarea şi Coca-Colonizarea au invadat întreaga lume, extinzându-
se ca o epidemie. Dar cum au ajuns aceste lucruri, la început considerate
neobişnuite, să fie atât de comune?
Invazia americană are loc în toată: idei americane, distracţii americane, modele
sociale americane, capital american. Prezenţa importurilor americane poate fi
dovada unei invazii de elemente izolate şi superficiale, care nu reprezintă o
schimbare fundamentală în cultura unei societăţi, dar apariţia de versiuni indigene
reflectă o schimbare fundamentală în acele societăţi. În concluzie, se pune
problema dacă această invazie de simboluri americane în celelalte ţări ale lumii
este un lucru bun, care duce la perfecţionarea societăţii sau nu poate duce decât la
distrugere, la crearea unor clone după modelul american, la pierderea identităţii
naţionale, ducând chiar până la distrugerea ultimelor elemente de originalitate pe
care le mai avem, şi aşa destul de fragile.

2.3. GLOBALIZAREA POLITICĂ

2.3.1. Definiţia globalizării politice

Denumită de către unii autori drept „la grande affaire de notre temps” 76 ,
globalizarea se află astăzi în centrul dezbaterilor de idei din cadrul tuturor
societăţilor lumii. În cadrul științelor politice, în definirea globalizării accentul a
fost pus pe modul în care acţiunea politică şi efectele proceselor politice nu mai
sunt determinate la nivel local, naţional, ci sunt determinate, într-o măsură din ce
în ce mai mare, la nivel global77. După cum susţin Held şi McGrew, globalizarea a
determinat o separare a puterii politice de geografie, o trecere de la politica
exercitată în cadrul unui teritoriu, la politica guvernării globale şi regionale pe

76 http://www.laidi.com/ang/publica.htm
77 Philip G. Cerny, “Globalization and Politics”, Swiss Political Science Review 3(4), p.9.

91
diferite paliere, ceea ce semnifică faptul că unele aspecte decizionale ce ţineau de
atribuţiile statului naţional sunt acum deteritorializate, că au apărut numeroase
instituţii şi organizaţii regionale şi globale, precum şi dreptul regional şi global şi
un sistem multistratificat de guvernare globală78.
Moghadam, de pildă, defineşte globalizarea drept tendinţa tot mai accentuată
înspre multilateralism, cu ONU ocupând un loc central, înspre constituirea unui
„aparat de stat transnaţional” şi înspre proliferarea organizaţiilor non-
guvernamentale naţionale şi internaţionale, a activităţii şi influenţei lor asupra
guvernelor79. Alţii, pe de altă parte, susţin că ceea ce fostul preşedinte american
George Bush a denumit „noua ordine mondială,” instaurată prin globalizare, a
însemnat o erodare tot mai puternică a suveranităţii naţionale, a
multilateralismului, în genere, şi a rolului ONU, în particular, şi o sporire, în
paralel, a rolului instituţiilor financiare globale însărcinate cu reglementarea
sistemului politic, economic şi cultural global, în termenii intereselor occidentale.
Prin intermediul acestor instituţii, continuă argumentul, elitele economice globale
își urmăresc interesele şi negociază structuri de reglementare menite să servească
aceste interese şi să le maximizeze profiturile80.
Indiferent de definiţia adoptată, un lucru este cert: rolul statului, rolul diferiţilor
actori politici regionali şi globali, relaţiile dintre aceştia, posibilităţile de acţiune
politică şi natura politicii sunt reconfigurate prin intermediul globalizării, cu
consecinţe dintre cele mai serioase.
La nivel internaţional, globalizarea generează sau creează condiţiile necesare
pentru manifestarea unor entităţi care erodează rolul tradiţional al statului ca unic
actor internaţional. Aceasta înseamnă că globalizarea este asociată cu un nou
regim al suveranităţii ca urmare a apariţiei unor noi şi puternice forme non-
teritoriale de organizare economică şi politică în domeniul global, asemenea
corporaţiilor multinaţionale, mişcărilor sociale transnaţionale, agenţiilor de

78 Held, David et.al., Transformari globale – Politica, economie si cultura, p.101.

79 Moghadam, V.M. (2005). Globalizing women: Transnational feminist networks. Baltimore, MD: The
Johns Hopkins University Press, p.35.
80 Jorge Nef, „Globalization and the Crisis of Sovereignty, Legitimacy and Democracy”, Latin American
Perspectives, Vol.29, Nr.6, (Noiembrie 2002), pp.59-69.
92
reglementare internaţionale etc. O astfel de realitate – cu cele două componente
prezentate – plasează statul ca interfaţa dintre sistemul global modelat constant de
forţele globalizării (îndeosebi economice) şi sistemul substatal caracterizat în
primul rând prin descentralizarea puterii, descentralizarea deciziei şi implicit
descentralizarea cunoaşterii. Acest model interpretativ oferă o abordare mai
eficientă a condiţiei statului în contextul politicii globale. Spre deosebire de o
abordare clasică fundamentată pe distincţia extrem de rigidă dintre aspectele şi
coordonatele domestice ale statului şi mediul exogen în care acesta acţionează, o
atare schemă de comprehensiune va încerca să integreze şi să analizeze cele două
componente – internă şi externă – într-o manieră funcţională. Prin urmare,
globalizarea trebuie înţeleasă şi ca o serie de modificări în interiorul statului şi nu
doar ca o serie de forţe externe îndreptate împotriva lui81, deoarece istoric, forţele
transnaţionale şi statele s-au dezvoltat şi au evoluat în tandem. Altfel spus,
modelul clepsidrei permite surprinderea interacţiunii dintre substatal şi suprastatal
la nivelul statului ca o „combinaţie de autonomie relativă şi interdependenţă
simbiotică82.
Aşadar, statul contemporan, se pare că se plasează la intersecţia dintre vectorii
globalizării care, pe de o parte îi modifică statutul pe scena internaţională/globală
iar pe de altă parte forţele care îi diluează puterea internă – aceste două aspecte
constituind şi marile provocări contemporane la adresa statului.

2.3.2. Factorii determinanţi ai globalizării politice

Comprimarea spaţio-temporală datorată proliferării noilor tehnologii afectează şi
sfera politică, evenimente şi decizii politice dintr-o anumită parte a lumii, luate de
către actori politici puternici şi influenţi, cum este cazul Statelor Unite ale
Americii, afectând zone din cealaltă parte a globului sau chiar întreaga comunitate
internaţională.

81 Ian Clark, Globalization and International Relations Theory (Oxford:Oxford University Press, 1999), p.
52.
82 Michael Mann, „Has Globalization Ended the Rise and Rise of the Nation-state?”, Review of International
Political Economy,4:3 (1997), p. 477.
93
În contextul problemelor globale care depăşesc raza de acţiune şi capacitatea de
reglementare a statului naţional, a tehnologiilor comunicaţionale ce fac
insignifiante graniţele naţionale, a declinului loialităţii faţă de statul naţional, a
apariţiei unor noi actori ce eclipsează puterea şi autoritatea statului, se poate vorbi,
fără îndoială, despre o criză a statului naţional modern, iar în cele ce urmează vom
încerca să evidenţiem acest lucru prin discutarea unora dintre principalele aspecte
care circumscriu aceasta criză. Se vorbeşte despre faptul că unul dintre efectele
pierderii (transformării) suveranităţii de către statul naţional, sub impactul
globalizării, prin intermediul transformărilor tehnologice, a ideologiei
neoliberalismului şi a economiei globale, este o tot mai sporită lipsă a relevanţei
democraţiei ca mijloc de manifestare a voinţei populare şi a domniei majorităţii în
luarea deciziilor politice83.
Unul dintre efectele cele mai importante se leagă de soarta statului naţional în
contextul globalizării. Ideea conform căreia globalizarea subminează autonomia şi
pârghiile statului naţional apare încă dinainte de primul Război Mondial, în
scrierile unor autori precum Angell,[8] care previziona că, date fiind
interdependenţele economico-financiare dintre naţiuni, un război ar fi irațional şi,
prin aceasta, foarte puţin probabil84. Analiza acestuia s-a dovedit, însă, eronată, la
foarte puţin timp după aceea izbucnind prima conflagraţie mondială.
După anii 1970, când comerţul, investiţiile străine şi fluxurile de capital au
început să cunoască cote impresionante, problema consecinţelor politice ale
acestor fenomene a intrat din nou pe agenda cercetărilor din științele sociale. Mai
multe şcoli de gândire s-au cristalizat în ceea ce priveşte interpretarea
consecinţelor globalizării pe plan politic. Astfel, focalizându-se asupra aspectelor
economice ale globalizării, manifestate prin emergenţa unei pieţe unice globale, a
denaţionalizării economiilor, a sporirii influenţei şi puterii corporaţiilor
transnaţionale, unii consideră ca globalizarea determină o transformare radicală,
mergând până la afirmarea dispariţiei, în cele din urmă, a statului naţional, devenit

83 Jorge Nef, „The crisis of sovereignty, legitimacy and democracy” Latin American Perspectives, 27, vol.29,
No.6, (Nov.2002), p.59.
84 N. Angell, The Great Illusion, New York: GP Putnam’s Sons, 1913, pp.54-55.

94
incapabil să îşi mai exercite autoritatea asupra societăţilor şi economiilor
naţionale, să mai reglementeze fluxurile de capital, de informaţii şi de persoane şi
să îşi îndeplinească sarcinile ce îi reveneau în mod tradiţional, în genere.
Alţii susțin că procesele denumite astăzi prin termenul de globalizare pot fi mai
adecvat descrise prin termenul de internaţionalizare, punctând faptul că economia
contemporană este, de fapt, mai puţin integrată decât economia secolului al XIX-
lea, când fluxurile de capital şi schimburile economice, investiţiile străine directe
şi transferurile de capital au fost la fel de mobile, sau chiar mai ample, şi, prin
urmare, importanţa acesteia nu trebuie supraestimată. Mai mult, în această
interpretare, statul naţional nu numai că nu îşi va pierde autoritatea, în contextul
globalizării, ci va juca un rol central în reglementarea relaţiilor economice inter-
statale.
O cale de mijloc este reprezentată de cei care argumentează că globalizarea nu
duce la dispariţia statului, însă, prin condiţiile economico-politico-sociale noi pe
care le generează, determină o transformare profundă a acestuia, a influenţei şi
modului de acţiune, precum şi a contextului în care acesta operează, creând, în
acelaşi timp, noi imperative privind strategiile de adaptare a acestuia. În pofida
argumentelor scepticilor, care nu văd nici o noutate adusă de procesele
globalizării, este indiscutabil faptul ca s-au produs schimbări semnificative în
cadrul pieţelor de capital globale, în ceea ce priveşte integrarea acestora –
velocitatea şi volumul mişcărilor de capital, noile tehnologii comunicaţionale şi
concentrarea masivă a capitalului, împreună cu sporirea investitorilor
instituţionali, au creat un mediu complet diferit.

2.3.3. Forme de manifestare ale globalizării politice

Globalizarea politică, definită din prisma a trei fenomene: internaţionalizarea
crescândă a luării deciziilor politice, instituţionalizarea politicii globale şi
transnaţionalizarea relaţiilor politico-sociale, presupune, aşadar, adâncirea
proceselor politice globale, astfel că spre deosebire de imperiile antice şi moderne,
acţiunea la distanţă penetrează cu o intensitate mai mare condiţiile sociale şi
lumile cognitive ale anumitor locuri sau comunităţi politice, iar acţiunile şi

95
deciziile politice globale dobândesc consecinţe locale aproape instantaneu şi vice-
versa.
Din perspectiva dimensiunii sale politice, globalizarea presupune adâncirea
treptată şi ireversibilă a interdependenţelor dintre statele-naţiune, acestea
dezvoltând, de la formarea lor şi până în prezent, o serie de relaţii constructive
unele cu celelalte, împărtăşind deseori aceleaşi patternuri de putere politică,
ierarhie şi disparitate. Interconectarea tot mai profundă a statelor naţionale
influențează, în mod necesar, răspândirea unor modele politice de guvernare, cum
este cazul democraţiei liberale. Democraţia liberală reprezintă tipul dominant de
stat-naţiune modern. Numărul lor fiind în continuă creştere. În 1974, cel puţin
68% din totalitatea statelor erau autoritare, însă până la sfârşitul anului 1995,
aproape 75% din totalul statelor au adoptat principii democratice de guvernare,
începând cu stabilirea unor proceduri de alegeri competitive. Astfel, statele pot
ţinti mult mai uşor spre scopuri comune de dezvoltare la nivel global.
Nu trebuie însă omise transformările globale care au loc în contextul actual şi care
presupun modificarea bazei noii ordini mondiale prin reconsiderarea formelor
tradiţionale de stat naţional suveran şi prin reordonarea relaţiilor politice
internaţionale. Statul naţional, deşi rămâne încă principalul actor politic, este
nevoit să împartă arena internaţională cu o serie de organizaţii guvernamentale,
companii transnaţionale sau corporaţii multinaţionale, care îi sustrag câteva
atribute de suveranitate. În acelaşi timp, sunt reconsiderate vechile raporturi
naţional- internaţional, intern- extern, politică teritorială- nonteritorială, local-
regional- global. Problematica suveranităţii statului naţional este un subiect
deosebit de interesant, motiv pentru care este abordat mai în detaliu pe întreg
parcursul acestei analize.
Comparând transformările globale contemporane cu cele din epoca medievală
târzie europeană -când suveranii împărţeau autoritatea atât cu vasalii, cât şi cu
superiorii săi (Papa de la Roma)-, H. Bull vorbeşte despre noul sistem global
multistratificat, multicentric ca despre o ordine neomedievală, un „nou
medievalism”, echivalentul modern al tipului de organizare politică universală
care a existat în acea perioadă istorică. Bull argumentează că, dacă statele
moderne ar ajunge să îşi împartă autoritatea asupra cetăţenilor atât cu autorităţile
96
supranaţionale, cât şi cu cele subnaţionale, astfel încât conceptul de suveranitate
să nu mai fie aplicabil, atunci s-ar putea vorbi despre naşterea unei forme
neomedievale a ordinii politice universale.85
Globalizarea politică încurajează dezvoltarea unei politici globale care se
preocupă astăzi nu doar de problemele geopolitice, de securitate şi apărare, ci şi de
o paletă largă de probleme economice, socio-culturale, religioase, ecologice-
probleme care macină destinul omenirii şi care reclamă acţiuni comune. Politica
globală se defineşte din prisma constituirii unui sistem coerent de relaţii
internaţionale, extinderea relaţiilor politice în spaţiu şi în timp, precum şi
extensiunea puterii şi a activităţii politice dincolo de frontierele statului naţional.
Nu se poate vorbi despre globalizare politică fără a lua în discuţie conceptele de
regim internaţional şi guvernare globală. Regimurile internaţionale sunt forme ale
guvernării globale care marchează instituţionalizarea crescândă a politicii globale;
acestea pot fi centrate în jurul unei organizaţii integrative (regimul securităţii
internaţionale din Europa, în jurul instituţiilor internaţionale NATO, Uniunea
Europeană, Uniunea Europei Occidentale şi Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa ) sau pot lua naştere în urma unor acorduri sau tratate
(regimul internaţional de neproliferarea nucleară).
Conceptul foarte controversat de guvernare globală stârneşte astăzi polemici
aprinse; considerată de unii drept o iluzie a celor mai optimişti globalişti, iar de
alţii drept o realitate în devenire, guvernarea globală se referă la posibilitatea
integrării tuturor statelor într-un sistem politic colectiv, şi nu unic, aşa cum
interpretează cei neavizaţi. Prin guvernare globală se înţelege ansamblul
instituţiilor şi organizaţiilor formale prin care sunt elaborate normele ce
guvernează ordinea mondială (instituţiile statului, cooperarea
interguvernamentală) precum şi organizaţiile şi grupurile de presiune (organizaţii
neguvernamentale, corporaţii multinaţionale, mişcări sociale transnaţionale etc.),
care urmăresc obiective politice importante privind sistemele de reglementare şi
autoritate transnaţionale.

85 Hedley Bull, The Anarchical Society, McMillan, Londra, 1977, pp.254-255, citat în David Held, Anthony
McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, op.cit., p.110
97
Globalismul, în legătură cu conceptul de guvernare globală, se referă la înlocuirea
statelor-naţiune ca şi locaţie predilectă şi exclusivă a comunităţii, loialităţii,
economiei, legilor, culturii şi limbii.86 Discuţiile privind constituirea unui „guvern
mondial”, iniţiate de idealişti, sunt tot mai consistente, însă doar timpul poate
decide dacă vreodată toate statele-naţiune vor fi motivate într-atât încât să renunţe
complet la suveranitatea lor în favoarea unei instituţii supranaţionale unice.
Deocamdată, se poate vorbi doar de o regionalizare, privită de către unii analişti
politici drept treapta premergătoare globalizării (David Held, Anthony McGrew,
Vasile Stănescu), iar de către alţii drept un proces antitetic acesteia (Paul Hirst,
Grahame Thompson, Linda Weiss).
Regionalizarea este privită, din prisma hiperglobaliştilor, drept o etapă importantă
a mişcării social-istorice, care pregăteşte naţiunile pentru adoptarea aquis-ului
global şi deschide poarta de intrare spre o societate globală. Apărute pe fondul
unei tot mai acute nevoi de comunicare şi cooperare multidimensională, în diferite
spaţii geografice, integrările regionale sunt mai uşor de realizat prin consens
politic la nivel zonal, statele implicate având la bază relaţii tradiţionale,
împărtăşirea aceluiaşi trecut istoric, a aceluiaşi prezent şi a aceloraşi năzuinţe şi
aşteptări, născute din necesitatea de conservare şi dezvoltare durabilă, de păstrare
a specificităţii şi identităţii culturale regionale. Uniunea Europeană este un
exemplu tipic de „regionalism politic”.87
2.3.4. Mutaţii în structura sistemului politic global
Cadrul general al desfăşurării relaţiilor internaţionale continuă inevitabil să fie
determinat de tendinţa globalizării. Statele Unite ale Americii deţine funcţia de
principal motor al globalizării. Iniţiativa – factorul determinant şi călăuzitor al
evoluţiei – continuă să se afle, fireşte, în mâinile SUA, rămasă singura
supraputere în urma selecţiilor succesive operate de istorie în secolul precedent.
Terenul principal pe care se hotărăşte în viitorul apropiat înfruntarea dintre soluţia
globalizării democratice şi respingerea acesteia se află, susţin unii analişti, în
Orientul Mijlociu. Conflictul din Irak a antrenat ansamblul Orientului Mijlociu şi

86 http://www.sovereignty.org.uk/features/articles/edit1.html
87 David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Op.cit.,p.98

98
Apropiat, intensificând rezistenţa forţelor fundamentaliste ostile democratizării şi
puterii care o promovează la scară mondială.
Conducerea rezistenţei faţă de expansiunea democraţiei la nivel planetar a fost
asumată categoric şi ostentativ de fostul conducător al Federaţiei Ruse, Vladimir
Putin. În esenţă, acesta condamnă vehement cursul acţiunii globale americane,
care, în opinia sa, depășește limitele naţionale, impuse lumii propriile sale interese
economice şi valori culturale, contribuie prin recursul la forţă, în dispreţul
dreptului internaţional, la răspândirea armelor de distrugere în masă şi determină
refluxul de autoapărare la cei ameninţaţi de hiper-recursul la forţă al
Washingtonului.
O bună parte a observatorilor şi teoreticienilor globalizării contemporane se
concentrează cvasi unanim pe aspectul competiţiei inter-statale sau inter-firme, şi
mai puţin pe conceptul de război economic, considerat exagerat, şi deci inadecvat
actualei conjuncturi. Observând că globalizarea nu are un caracter paşnic, şi că
efectele ei sunt nefaste pentru unele ţări şi regiuni, unii autori consideră că ne
aflăm de fapt în faza unui război economic condus la diferite nivele, de firme şi
ţări în căutarea supremaţiei.
Scoaterea din context a războiului economic pentru a-l singulariza şi a-i analiza
implicaţiile în contextul globalizării, poate părea inadecvată ţinând cont că, de
cele mai multe ori, războaiele pe care le-a cunoscut omenirea au avut constant o
componentă economică. Ultimul război mondial face parte dintr-o lungă serie de
conflicte majore marcate de distrugeri de vieţi omeneşti şi bunuri materiale, în
care interesele economice au jucat un rol central.
Faptul că războaiele economice s-au întreţesut cu acţiunile militare, a lăsat să se
creadă că ele vor dispare în perioadele de pace, dar interesele statelor nu s-au
armonizat automat prin schimburile comerciale pe scară largă propulsate de
globalizare, aşa cum susţine discursul neoliberal centrat pe ideea pieţii
pacificatoare.
Ne putem întreba care va fi rezultatul procesului de globalizare şi dacă este
posibil, în viitor, ca lumea să devină un sistem politic unic, condus de un guvern
mondial. Globalizarea se numără printre cele mai importante schimbări sociale cu
care se confruntă lumea de azi. Multe dintre problemele fundamentale din prezent,
99
cum ar fi cele ecologice sau evitarea unei confruntări militare la scară mondială
sunt, în ceea ce priveşte scopul, de importanţă mondială. În ciuda creşterii
accentuate a interdependenţei economice şi culturale, sistemul mondial este
caracterizat prin inegalităţi şi divizat într-un „mozaic” de state, ale căror
preocupări pot fi comune însă şi divergente.
Nu există o dovadă clară a unui consens politic, în viitorul apropiat, care să
depăşească interesele conflictuale ale statelor. Un guvern mondial poate apărea în
cele din urmă, însă aceasta va fi rezultatul unui proces destul de îndelungat. În
multe sensuri lumea devine mai unită, iar unele surse de conflicte între naţiuni
tind să dispară. Totuşi, diferenţele mari între societăţile puternic dezvoltate şi cele
sărace se pot constitui cu uşurinţă în sursele unor conflicte internaţionale. Astfel,
încă nu există nici o „agenţie” mondială care să poată controla eficient aceste
tensiuni sau să realizeze o redistribuire a prosperităţii şi păcii în lume.
„Societatea mondială” sau „sistemul mondial” nu apare doar pe baza
interdependenţei şi a legăturilor reciproce ale părţilor sale. Susţinătorii teoriei
dependenţei au arătat că interdependenţa este un paravan pentru dominaţie şi
subjugare la scară mondială. Aceasta nu este propusă ca o alternativă, ci pentru a
arăta că, globalizarea poate înainta atât în direcţia libertăţii cât şi în cea a
dominaţiei. Cea din urmă poate fi observată, de exemplu, în relaţiile dintre lumea
centrului metropolitan şi lumea periferiei. Aceasta este o interconexiune la scară
mondială în care predomină mai degrabă raporturile radiale decât cele laterale. La
baza raportului este logica "jocului de sumă nulă": cu cât mai mare este profitul pe
care centrul îl are de pe urma acestor relaţii, cu atât mai mare este pierderea şi
exploatarea periferiei sau semi-periferiei.
Dominarea şi dependenţa extinsă la relaţiile internaţionale şi transnaţionale se
aplică în particular economiilor, politicilor şi culturilor (conceptualizate ca
„imperialism cultural”). Este important că acest mod de expansiune a relaţiilor
mondiale nu este constant, fiind variabil în funcţie de conexiunile existente între
raporturile radiale şi cele laterale.

2.3.5. Avantaje şi dezavantaje ale globalizării politice

100
Globalizarea este o temă de discuţie foarte grea, provocatoare, iar despre acest
fenomen complex nu se pot spune lucruri definitive, datorită multitudinii de
incertitudini existente, atât în sistem cât şi între cercetătorii în domeniu. Cu toate
acestea mi se pare pertinentă o analiză a ceea ce ar putea fi numiţi câştigătorii şi
pierzanții în globalizare. Bineînţeles, articolul nu se doreşte o analiză
atotcuprinzătoare mai ales din cauza spaţiului restrâns şi plec de la premisa că
tocmai natura globalizării face ca încadrarea sa într-un anumit tipar să fie foarte
greu de realizat.
Mulţi politicieni, dar şi oameni obişnuiţi acuză procesul de globalizare ca fiind
vinovat de toate relele care se petrec pe acest pământ. Ei pun accentul cu
preponderenţă pe consecinţele economice negative generate de plecarea bruscă a
capitalurilor la primul semn de slăbiciune înregistrat într-un stat mai puţin
dezvoltat, ajungându-se prin extensie la crearea de inegalităţi sociale şi a
dumping-ului social şi fiscal. Guvernele, pe de altă parte acuză globalizarea de
pierderea suveranităţii naţionale în faţa pieţelor financiare şi a companiilor
multinaţionale (desigur, discuţiile cu privire la acest aspect sunt extrem de
controversate, cu toate acestea, din punctul meu de vedere, nu putem vorbi de o
pierdere de suveranitate în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă de o
reconversie, de o metamorfoză a caracterului şi a atribuţiilor statului în lumea
actuală).
Părerile diferiţilor economişti cu privire la acest proces sunt împărţite şi variază în
funcţie de accentul pe care aceştia hotărăsc să-l acorde unui element sau altuia. De
exemplu, Paul Krugman apără globalizarea atât pe cea comercială, cât şi pe cea
financiară, însă propune introducerea unor controale selective asupra circulaţiei
capitalului la nivel mondial, cu efect în evitarea crizelor. Pe de altă parte, Maurice
Allais, economistul francez câştigător al Premiului Nobel pentru economie în
1988, se opune atât liberalizării comerţului mondial, cât şi celei privind circulaţia
capitalurilor. În general, puţini economişti nu sunt de acord cu globalizarea, însă
majoritatea nu sunt mulţumiţi de lipsa instituţiilor de reglementare, supraveghere
şi control la nivel internaţional sau de modul în care funcţionează cele existente.
Revenind la discuţia cu privire la câştigătorii şi perdanţii în procesul de
globalizare, putem afirma faptul că principalii perdanţi pot fi regăsiţi printre
101
statele care efectiv nu se pot alătura globalizării tot mai accelerate şi care tocmai
din această cauză rămân în urmă. Explicaţia poate fi regăsită la nivelul inexistenţei
sau a existenţei precare de instituţii juridice, economice sau sociale credibile care
să le asigure intrarea pe piaţă dar şi susţinerea necesară. Aceste state pot fi regăsite
în cercul aşa numitelor state slabe, cum le numesc cercetătorii în ştiinţe politice.
De partea cealaltă, ca o imagine în oglindă, principalii câştigători ai procesului de
globalizare sunt statele care au fost deschise de la început, atrăgând şi dezvoltând
comerţul, capitalul financiar şi tehnologia de vârf. Aceste state sunt cele mai
dezvoltate şi mai competitive pe piaţa internaţională. Aşadar, putem recurge la
punctul de vedere potrivit căruia învinşii nu sunt neapărat victimele globalizării, ci
mai curând al lipsei de globalizare. Tocmai de aceea misiunea liderilor din aceste
ţări este aceea de a reduce inegalităţile interne şi de a crea instituţii deschise şi
transparente, pentru atragerea investiţiilor străine şi deschiderea uşii dezvoltării.
Trebuie astfel să se mizeze mai mult pe educaţie şi pe racordarea la principalele
fluxuri comerciale, financiare şi inovaţional-tehnologice.

2.4. GLOBALIZAREA INFORMAŢIONALĂ

2.4.1. Definiţia globalizării informaţională

Sociologul Manuel Castells s-a numărat printre primii şi cei mai influenţi profeţi
ai epocii informaţionale globalizate. În anul 1989, acesta scria că informaţia a
devenit cea mai importantă resursă primară a productivităţii pe tărâmul unui
domeniu care abia se întrezărea, cel al „economiei cunoaşterii”. Servicii precum
cele bancare, transportul aerian sau distribuţia apei şi a energiei depindeau într-o
măsură din ce în ce mai mare de tehnologiile de informaţii. În anii ’90, informaţia
a devenit o resursă indispensabilă pentru societăţile avansate, moderne. Castells a
dedicat o trilogie (1996, 1997, 1998) „societăţii informaţionale”, „societăţii de tip
reţea” sau „epocii informaţionale”, vorbind despre pierderea suveranităţii statelor
şi despre emergenţa unor identităţi şi comunităţi alternative. Această argumentare
putea fi văzută cel puţin ca un semnal de alarmă referitor la ameninţările la adresa
securităţii statelor. Din perspectiva lui Castells, această dezvoltare este, în general,
binevenită. Castells vorbeşte despre impactul noilor tehnologii asupra crimei
102
transnaţionale organizate, însă nu dezvoltă teme cum ar fi impactul hacking-ului,
operaţiile informaţionale sau potenţialul cyberterorismului. O viziune
asemănătoare celei pe care a avut-o Castells este şi cea a lui Hamid Mowlana88,
ultimul preocupându-se şi de impactul dezvoltării tehnologiilor de informaţii
asupra comunicării strategice militare.
În ultimul deceniu al secolului XX, Internetul devenea cel mai vizibil simbol al
societăţii informaţionale. „Internet Society”, una dintre cele mai vechi organizaţii
activiste on-line, definea Internetul drept „o reţea globală de reţele care permite
computerelor de orice fel să comunice direct şi transparent şi să împartă reciproc
servicii, aproape în orice loc din lume” 89 . Fără a avea o autoritate legitimată
oficial pentru a regulariza reţeaua globală, trei organizaţii „tehnice” au
instituţionalizat, de facto, guvernarea acestui sistem. Aceste organizaţii sunt:
„World Wide Web Consortium” (W3C)- fondată de Tim Berners-Lee,
inventatorul web-ului; „Internet Corporation for Asigned Names and Numbers”
(ICANN); nu în ultimul rând, „Internet Engineers Task Force” (ITEF). Cele trei
organizaţii se găsesc în SUA şi operează în consens. Faţă de ICANN, care a
primit de la Departamentul SUA pentru Comerţ o autorizaţie pentru a manageria
numele domeniilor din sistem (DNS), W3C şi ITEF se legitimează prin aceea că
„au fost primii”, angajându-se voluntar în munca pentru dezvoltarea Internetului.
O perioadă îndelungată din istoria omenirii, familiile sau colectivităţile au avut
importantul rol de a media între sursa informaţiilor şi individ. Această filtrare
avea rolul de a menţine coeziunea socială de grup, ocazional în detrimentul
libertăţii de alegere a individului. Internetul a răsturnat situaţia, astfel că indivizii
au în prezent acces, în multe situaţii, la informaţii nefiltrate, unele îndepărtate de
valorile comunităţii locale. Răspândirea Internetului i-a convins şi pe cei sceptici
că revoluţia informaţiilor şi telecomunicaţiilor a generat o „lume conectată”, în
care reţelele globale de computere joacă un rol determinant, respectiv că trăim
într-o „societate informaţională”.

88 Mowlana, H., “Global information and world communication: new frontiers in international relations”
London: Sage, 1997
89 www.isoc.org

103
Există două caracteristici ale societăţii informaţionalizate care ilustrează maniera
în care tehnologia informaţiei a schimbat comunicarea modernă. Prima
caracteristică se referă la efectele psihologice ale poziţionării, în centrul existenţei
umane, a unor maşinării care comunică între ele. Contrar viziunii optimiste legată
de soluţiile tehnice la problemele societăţii, dezvoltarea computerelor, mai mult
decât a oricărei alte maşinării în trecut, a generat şi teamă. Filme precum „Odiseea
Spaţială”, „Terminator” sau „Matrix”, vorbind despre calculatoare malefice care
pun stăpânire pe lume, sunt simptomatice pentru teama profundă despre care
vorbeam. Într-adevăr, atunci când accesăm şi folosim computerele şi reţelele, nu
putem să ştim niciodată sigur ce se întâmplă. Ideea de dependenţă de maşinării
poate fi îngrijorătoare, ştiind că prosperitatea şi siguranţa noastră e încredinţată
computerelor. De aceea dimensiunea psihologică a reţelelor de computere este una
care trebuie avută în vedere.
Cea de a doua caracteristică este aceea că reţelele de informaţii sunt cu mult mai
răspândite decât alte reţele de distribuţie a utilităţilor, cum ar fi reţelele de apă. Cu
alte cuvinte reţeaua de distribuţie a apei nu transportă şi mesaje pentru oameni. În
timp ce apărarea distribuţiei de apă face parte din îndeletnicirile statului, fără ca
statului să îi pese prea mult despre părerea oamenilor faţă de acest lucru, protecţia
infrastructurii de informaţii are un impact enorm. Cea mai faimoasă reţea de
computere, Internetul, are o caracteristică ce o face unică: este, în acelaşi timp, o
infrastructură (reţeaua fizică de computere), dar şi un mediu de comunicare. Pe
acelaşi fir şi prin acelaşi protocol, se transmit informaţii absolut diferite: un email
către un prieten, detalii despre itinerarul unui zbor, jocuri online, statistici despre
consumul de apă al municipalităţii sau numere de cărţi de credit. Cu excepţia
puţinelor informaţii codate, cum ar fi tranzacţiile financiare virtuale, toate
celelalte comunicaţii sunt accesibile tuturor. Toate informaţiile se transmit una
după cealaltă şi nu pot fi deosebite. Din cauza costurilor foarte mari, există relativ
puţine organizaţii care îşi permit să aibă propriile reţele de calculatoare. În
asemenea situaţii există protocoale ce permit accesul în reţea doar userilor
autorizaţi. Faţă de preocuparea legată de controlul mediului de informaţii,

104
Eriksson şi Giacomello90 afirmau, în 2004, că „Internetul a fost conceput pentru a
maximiza simplicitatea comunicării, nu pentru a maximiza securitatea
comunicării”.

2.4.2. Factorii determinanţi ai globalizării informaţionale

Inovaţiile tehnologice din microelectronică, tehnologia informaţiei şi cea a
computerelor (IT), alături de cele din domeniile telefoniei, televiziunii,
transmisiunilor prin cablu şi prin satelit, au revoluţionat natura comunicării
internaţionale.
Asistăm astăzi la o tendinţă nemaiîntâlnită de comprimare a distanţelor prin
intermediul noilor tehnologii, spre exemplu rutele companiilor aeriene oferă
oportunitatea unui transport rapid şi din ce în ce mai sigur, în timp ce Internetul
conectează indivizi din cele mai îndepărtate colţuri ale planetei. Comprimarea
spaţio-temporală este benefică, facilitând cooperarea şi solidaritatea între naţiuni
şi determinându-le totodată să îşi „înglobeze” eforturile în vederea soluţionării
problemelor globale emergente ale societăţii. Analizând cele două ere ale
globalizării, cea din perioada războiului rece şi cea contemporană, Thomas L.
Friedman ajunge la concluzia că, dacă prima eră a globalizării a micşorat lumea
de la mărimea L (large) la mărimea M (medium), perioada actuală a comprimat-o
de la mărimea M la S (small).91
Aşa cum susţinea Friedman în „Lexus şi măslinul”, fenomenul complex al
globalizării are propriile lui tehnologii ale informaţiei: computerizarea,
monitorizarea, digitalizarea, Internetul, telefonia mobilă, filmele optice,
comunicarea prin sateliţi etc. Luând drept exemplu Internetul, acesta reprezintă o
nouă tehnologie care a revoluţionat societatea informaţională şi comunicaţională
contemporană. Internetul reprezintă astăzi vârful democratizării informaţiei;
datorită structurii sale descentralizate, el nu aparţine practic nimănui şi nimeni nu
dispune de puterea de a-l opri. Internetul este o tehnologie care, indiscutabil,

90 Eriksson, J., Giacomello, G. “International Relations Theory and Security in the Digital Age”, prezentare la
International Studies Association Convention, 2004, Montreal.
91 Thomas L. Friedman, The Lexus and the Olive Tree, First Anchor Books Edition, April 2000, New York,
p.10.
105
„globalizează” şi, potenţial vorbind, poate ajunge în orice casă din lume.
Progresele sale uimitoare se datorează colaborării dintre indivizi din diferite
colţuri ale lumii, mulţi dintre aceştia neîntâlnindu-se niciodată, dar totuşi
oferindu-şi ideile unul altuia în mod gratuit.
Reţeaua globală de telecomunicaţii actuală, guvernată de regimul internaţional al
telecomunicaţiilor, cuprinde toate statele lumii, deşi există asimetrii ale accesului
şi şansei de conectare la aceste tehnologii; tocmai de aceea, ea reflectă geografia
puterii şi a privilegiului. De noile tehnologii nu beneficiază doar statele naţionale
şi corporaţiile, care reuşesc să pătrundă mai departe, mai rapid, mai ieftin şi mai
profund orice zonă a lumii, ci şi fiecare individ în parte; informatica şi
comunicaţiile, ca şi componente ale culturii însăşi, pătrund în sferele intime ale
vieţii sociale, unind indivizi din colţuri îndepărtate ale planetei.
Lumea în care trăim este una a comunicaţiilor globalizate, în care informaţiile din
ce în ce mai standardizate şi mai dematerializate circulă direct, cu o viteză şi
intensitate uimitoare, transmiţând la mare distanţă atât efectele pozitive (cum ar fi
difuzarea de norme ale democraţiei şi ale drepturilor şi libertăţilor omului,
facilitarea publicării abuzurilor autorităţilor, scoaterea la lumină a problemelor de
mediu sau a celor legate de conflictele regionale), cât şi pe cele negative (spre
exemplu, resimţirea efectelor unor şocuri pe piaţa financiară) -acest fapt
datorându-se complexităţii, conexiunilor şi complementarităţii crescânde în care
sunt angrenate toate pieţele naţional-statale.
Intensitatea difuzării informaţiilor este, prin urmare, foarte importantă, însă
velocitatea sau rapiditatea răspândirii acestora este esenţială. Astfel, relatarea
rapidă a evenimentelor fericite sau catastrofale poate genera ramificaţii regionale
sau globale aproape imediate. Spre exemplu, datorită existenţei tehnologiilor
telecomunicaţionale, atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele
Unite au fost urmărite la televizor de milioane de oameni din întreaga lume, având
efecte majore, imediate şi directe asupra multor părți ale globului, influenţând
întreaga comunitate internaţională.
Friedman mai spune că, dacă „pe perioada războiului rece unitatea de măsură a
puterii era greutatea, în special cea a rachetelor, în era globalizării aceasta este
viteza, cea a comerţului, a transportului, a comunicaţiilor şi inovaţiilor.[…] Dacă
106
ieri întrebarea care conta era: cât de mare e racheta ta?, mâine, ea va fi: cât de
rapid e modemul tău?” Noile forme de comunicare oferă indivizilor oportunităţi
nebănuite de a transcende limitările geografice şi de a accede la un set de
informaţii şi de experienţe politico-sociale, care să îi transforme complet modul de
gândire şi existenţă. A fi informat e astăzi esenţial.

2.4.3. Forme de manifestare ale globalizării informaţionale

Dezvoltarea impetuoasă a tehnologiei informaţiei a însemnat trecerea într-o nouă
eră, în care cunoaşterea devine un factor de progres vital, iar capacitatea de
integrare a sistemelor socio-umane este un obiectiv major, propriu acestui
moment efervescent şi complex. Apariţia sistemelor digitale de producere şi
transmitere a informaţiei influenţează în mod hotărâtor progresul uman şi
reprezintă viitorul în orice domeniu al vieţii sociale.
Principial, analizând lucrurile, constatăm că revoluţia tehnico-ştiinţifică, începută
in a doua jumătate a secolului trecut s-a transformat în revoluţie informaţională,
fundamentată pe trei mari piloni: globalizare, internaţionalizare şi
transnaţionalizare.
Informaţia înseamnă şi determină putere şi este indisolubil legată de cunoaştere
precum şi de valoarea standardelor şi a sistemelor de referinţă acceptate în lumea
de azi. Accesul dar şi utilizarea informaţiei sunt profund corelate cu emergenţa
reţelelor net, a programelor şi aplicaţiilor specifice la scară globală.
Transnaţionalizarea se manifestă în principal prin promovarea strategiilor de
natură informaţională, dincolo de ceea ce definim graniţe clasice ale statului
naţional, urmărind prioritizarea informaţiei şi dezvoltarea culturii informaţionale
la scară globală.
Internaţionalizarea proceselor tehnologice înseamnă formarea unor scheme de
lucru sau aplicative, raportat la o realitate inovatoare de tip postindustrial,
accesibilă prin intermediul mediilor informatice actuale.
Impactul produs, profund la nivelul socio-global, de înalta tehnologie a avut
consecinţe inevitabile la nivel planetar. Apariţia Internetului, reţea de comunicare
şi transmitere a datelor şi informaţiilor a permis accesul cetăţeanului contemporan
la această tehnologie şi a produs o schimbare de paradigmă în viaţa multor
107
oameni. Marea provocare s-a simţit mai ales în plan social şi economic, în sfera
speculativă, aplicativă.
Economia speculativă este parte integrantă a economiei globale informatizată R.
Bowyer susţine ideea de aplicaţie a Internetului pe pieţe financiare „daytraler-ul ”
este formatorul unei noi mentalităţi şi stil de viaţă, în general speculaţiile nu sunt
fundamentate pe mecanisme reale de piaţă, în schimb, produc efecte din ce în ce
mai periculoase. În aceeaşi ordine de idei s-a dezvoltat conceptul de net-economy
prin care sunt desemnate totalitatea schimburilor comerciale în sistem online, în
spaţiul virtual mondial. Se formează ciberspaţiul de piaţă un construct conceptual
şi aplicativ foarte util, accesibil în ordinea comunicaţional-informaţională
contemporană.
Evoluţia tehnologică din lumea noastră de astăzi prezintă trăsături precum:
complexitate, diversitate, progres care sunt corelate intens în noua simbolistică a
elementului comunicare. Orice barieră spaţio-temporală anterioară, existentă este
considerată vetustă, comunicarea în sistem online modelează şi ordonează,
profund viaţa în acest început de mileniu. În plan social, sensul profund al
dezvoltării interactive, urmează traiectoria diseminării, în spaţiul public, proiectul
universal al utilizatorului interconectat din orice spaţiu geografic, şi din orice
categorie socioumană, devin tot mai mult realitate.
Societatea şi noua economie a cunoaşterii vor configura noi mentalităţi şi pieţe
geoinformaţionale, iar industriile multimedia sunt vectorii dominanţi ai vieţii
sociale.
Procesul revoluţionar aflat în dezvoltare la nivel planetar, concretizat într-un
sistem global de producere şi transmitere a informaţiei, a generat era civilizaţiei
informaţionale, şi este de remarcat un spirit nou fundamental precum şi modalităţi
concrete de rezolvare a problematicilor specifice, din acest început de mileniu
indiferent de tema analizată, socială economică, politică sau culturală, etc.
Asistăm la o neorenaştere, într-un sens generic, şi înţelegem prin acest concept un
proces cultural, similar celui din perioada renaşterii italiene.
Deosebirea fundamentală constă în faptul că perioada renascentistă a avut o durată
corelată la nivel de un secol şi peste, şi s-a desăvârşit într-un areal spaţial limitat la
zona republicilor italiene, în timp ce globalizarea informaţională are o sferă
108
extinsă în planul global. Planul interactivităţii are semnificaţii socioculturale de
ordin exhaustiv, „atacând” practic ordinea socială modernă.
Noile tehnologii computerizate, şi desigur noile media crează o stare de
dependenţă a individului şi construiesc o personalitate a omului contemporan care
se raportează la un sistem de valori standard, globalizator şi uniformizator.
Realitatea noilor media este fundamentată pe simboluri, având un impact
covârşitor asupra diverselor categorii de public, iar formele de interactivitate
unesc spaţiile comunicării interumane. Ciberspaţiul online are ca unitate
reflecţională un grad ridicat de comunicare, de fapt o constantă cu caracter
universal proprie interacţiunilor specifice. A vorbi de simbolistica sistemelor
media pare la prima vedere, cel puţin o provocare, interpretabilă la nivelul
dimensiunilor complexe virtuale, valenţele întâlnite sunt imprevizibile şi greu de
pătruns. Activarea emoţionalului constituie modul cel mai vizibil de susţinere a
programelor virtuale, focalizarea atenţiei individului către accesibil şi relativ
reprezintă un scop în sine, efectele sunt vizibile şi au implicaţii dintre cele mai
complexe.
Studiile şi cercetările privind mediile virtuale sau online cuprind numeroase
analize de profil focalizate pe elemente de media vizuală, fenomenul violenţei
programelor de televiziune, jocurile de calculator agresive, site-uri cu caracter
periculos, etc. atrag o stare deviant anomică pentru publicurile care recepţionează
astfel de emisiuni. Dacă analizăm cazul minorilor, există o serie de cauze
recunoscute de specialişti în domeniu, de natură a atrage afectări negative ale
psihicului şi dezvoltării normale a acestora, mediile vizuale sunt în momentul de
faţă principalul determinant al modelării, din păcate nu în sens pozitiv a tinerilor.
Studiile realizate privind efectele televiziunii asupra tinerilor au arătat pe
parcursul a câteva decenii o relaţie de legătură sau de directă proporţionalitate
între expunerea la programe cu caracter violent, în mod repetat şi dezvoltarea unor
conduite agresive, în plan social. Acum, nu mă axez pe o cercetare asupra
mediului televizual, de aceea consider că este mai potrivit să abordez
problematica mediilor on-line, adică subiectul cercetat în proiectul de faţă.
Violenţa generată de mesajele media, indiferent dacă vorbim de cele televizuale
sau cele virtuale, online afectează prin expunere repetată, individul, generând
109
modificări de natură comportamentală. Modelarea psihică a unui spectator devine
un fapt concret, de netăgăduit, impactul produs prin reluarea şi repetarea unor
programe clişeu este piesa turnantă a unui eşafodaj periculos. Simbolistica
programelor media este elementul de bază, hard al proiectului, iar mesajul
elementul soft. Receptorii, adică publicurile vor alege, dar treptat vor deveni
„sclavii” unei anume standardizări mediatice. În acest fel se va creea o imagine
conturată a reprezentării sociale potrivite în context dat. Este o concluzie
fundamentală în lumea dominată de cibertehnologie, internet, reţele online.

2.4.4. Mutaţii în structura sistemului informaţional global

În civilizaţia globală, noile economii care se bazează pe inovaţii au drept
componentă prioritară dezvoltarea tehnologică care conduce la un nivel înalt de
competitivitate, la dezvoltarea umană şi la libertate din punct de vedere economic.
Progresul tehnologic este esenţial pentru progresul uman. Inovaţiile digitale,
genetice, moleculare deschid noi perspective şi „sparg frontierele” legate de
modul în care oamenii pot utiliza tehnologiile pentru a extinde cunoaşterea,
stimulând libertatea şi dezvoltarea. Noile tehnologii sunt difuzate, atât între
diferite ţări, cât şi în interiorul acestora.
Inovaţiile tehnologice afectează dezvoltarea umană. Dezvoltarea umana şi
progresul tehnologic se susţin, se potenţează şi se propulsează reciproc, în condiţii
de libertate. Astfel, inovaţiile tehnologice pot îmbunătăţi potenţialul şi abilităţile
umane, constituind un mijloc de asigurare a dezvoltării umane. Dezvoltarea
umană este un important mijloc de susţinere a libertăţii economice.
Parafrazându-l pe Marx, informaţia este cel mai de preţ capital. Ultra-
tehnologizarea galopantă a universului în care trăim a generat o mentalitate
defectuoasă, în care mass-media controlată de oligarhi sau companii
multinaţionale şi show-ul mediatic intoxicator au o pondere exponenţial mai
influentă, în comparaţie cu actorii individuali - consideraţi retrograzi - de pe scena
politică. Contextual, informaţia este instrumentul ideal cu care operează entităţile
noii ere a informaţiilor. „În lumea modernă, totul se traduce în informaţii”, spunea
Vladimir Volkoff, iar dependenţa de informaţie a devenit cea mai perfectă armă.

110
Într-o lume a realităţii hobbesiene a violenţei fiecăruia împotriva fiecăruia, în care
fiecare caută să obţină mai mult, cu riscul de a aduce atingere intereselor
celorlalţi, informaţia este o armă mai mult decât eficace, care, utilizată conform
raţiunii şi nereducţionist, poate deveni arma perfectă de care oricine poate
dispune. Tocmai posibilităţile şi perspectivele cvasi-nelimitate ale celui care
posedă informaţia îl transformă pe acesta într-un dependent de informaţie.
Informaţia înseamnă astăzi putere. În decursul veacurilor, puterea a luat chipuri
dintre cele mai variate. Preistoria atribuia reale calităţi de lider, altfel spus,
puterea, celui superior din punct de vedere fizic, deci cu aptitudini fiziologice
ieşite din comun. În epoca medievală, suveranii reprezentau întruchiparea de facto
a autorităţii. Cuvântul regelui era mai presus de lege sau, în cele mai multe cazuri,
legea însăşi. Sute de ani mai târziu, în perioada revoluţiei industriale, capitalul
material a devenit adevărata şi, nu de puţine ori, unica sursă de putere. Banul dicta
poziţia fiecăruia în societate.
În noua eră care se profilează la orizont, era multimedia, fluxul taifunic de
informaţii atribuie o putere aproape nemărginită celui care se află în posesia lor.
John Galbraith scria: „În societatea informaţiei, combustibilul, puterea, sunt
cunoştinţele. Din acest moment, vedem apărând o nouă structură a claselor,
împărţite între cei care posedă informaţia şi cei care trebuie să lucreze pornind de
la neştiinţă. Aceasta nouă clasă îşi datorează puterea nu banilor, ci cunoştinţelor”.
George Grisham este de părere că, în ziua de azi, „cheia puterii este la îndemâna
tuturor”. Dacă idealul de a deveni rege, în timpuri imemoriale, rămânea doar un
simplu şi irealizabil ideal pentru cei care nu aveau statusul potrivit în acest sens,
astăzi, „orice puşti insuportabil îmbrăcat în blugi poate crea o societate care va
schimba lumea”. Informaţia este accesibilă oricui. Importantă este, însă, maniera
de a o folosi. „Cunoştinţele nu sunt decât o putere potenţială, până în momentul în
care cad în mâinile celui care ştie cum să procedeze astfel încât să ia măsuri
eficiente”, mai consideră Grisham, care concluzionează că puterea este conferită
de modul de a acţiona. Cu alte cuvinte, dacă ai putere, ai informaţie, dar viceversa
nu este valabilă în aceeaşi măsură.
A depinde de uzul unei informaţii implică totodată capacitatea de a acţiona pentru
a o obţine sau transmite. Noile tehnologii digitale fac accesul, stocarea şi
111
transmiterea informaţiei din ce în ce mai facile şi mai accesibile. Dispunând de
informaţia digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice şi
sociale, creând imense oportunităţi pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii.
Informaţia devine resursa-cheie pentru economia digitală.
Foarte multe firme consideră Internetul ca fiind deosebit de util în activitatea lor şi
investesc masiv în hardware, software şi mai cu seamă peopleware. În plus,
firmele pe lângă vânzarea pe care o fac prin Internet, utilizează acest sistem pentru
supravegherea clienţilor, oferă informaţii pentru media, oferă documente despre
vânzările efectuate, şi asigură transferuri de fonduri.
Tranzacţionarea electronică a mărfurilor şi serviciilor constituie o extensie a
comerţului actual. Se obţine astfel o eficienţă sporită, în sensul reducerii costurilor
şi în ceea ce priveşte efectul marketingului şi se îmbunătăţeşte relaţia beneficiar-
client. Comerţul electronic facilitează şi cooperarea între firme. Reduce costurile
de marketing şi de livrare, susţine strategia de marketing a firmei şi oferă acces pe
noi pieţe. În viitorul apropiat, comerţul electronic va avea un impact puternic
asupra competitivităţii firmelor. Comerţul electronic nu este restricţionat de
frontierele statelor dar depinde de existenţa sau inexistenţa reţelelor de computere.
Comerţul electronic permite chiar şi celor mai mici furnizori, indiferent de
provenienţa lor geografică, să fie omniprezenţi şi să facă afaceri în întreaga lume.
Comerţul electronic influenţează pozitiv nu numai activitatea întreprinderilor mici
şi mijlocii dar vine şi în sprijinul clienţilor, oferindu-le nenumărate opţiuni.

2.4.5. Cultura media în epoca informaţională

Problemele şi dilemele epocii informaţionale sunt amplificate de postmodernism,
care indică un model ce este departe de a stârni entuziasmul, şi anume cel
american, lumea americană. Globalizarea pare a fi viitorul pentru că viaţa în
comunităţi închise nu mai poate continua. Trebuie, in acelaşi timp, să realizăm că
această mondializare a provocat, pe fundalul seismelor bursiere, numeroase reacţii
(cum ar fi manifestaţiile antiglobaliste). Procesul este obiectiv, ireversibil, şi nu
poate fi stopat, dar, în schimb, are efecte ambivalente.
Este cunoscut faptul că industriile mass-media au în vedere omul „mediu”,
încurajând consumismul care devine globalist, prin amploare, impunând un model
112
unic de unidimensionalizare ca efect. Acest consumism standardizat, o noua
cultură, întreţinută de erupția mass-media, pare că anihilează cultura tradiţională,
substituindu-se acesteia. Putem analiza faptul că economia de piaţă nu înseamnă şi
societate de piaţă, incapabilă să reacţioneze corectiv, blocând unele derapaje
culturale. Iar globalizarea, ca strategie, semnifică, prin democratizarea şi
uniformizarea consumului, şi mediocrizarea culturii. Acest concept, numit cultura
media, este văzut de mulţi cercetări ca fiind un lucru rău. Cultura de masă,
analizată de P. Brantlinger, este un „concept apocaliptic”. Prin industrializarea
producţiei şi generalizarea consumului, produselor media li se atribuie o definiție
negativă şi globalizatoare, încărcată cu un sens periorativ. Specialiştii în domeniu
numesc această cultură media un surogat datorită costurilor de acces în scădere,
prin preluarea elementelor facile ăi vandabile, prin acceptarea unei standardizări şi
prin impunerea unei logici a profitului drept criteriu valoric.
Comunicarea de masă, care a recunoscut supremaţia televizuală, are avantajul
unei largi audienţe, eterogene, dispersată şi, nu în ultimul rând, anonimă. În plus,
circulaţia şi difuzarea sunt caracterizate de viteză, de uniformizarea şi
simplificarea conținutului. Concomitent, new media dezvoltă în ofensivă
dimensiunea interactivă. Putem conştientiza că mass-media nu impresionează atât
din punct de vedere cantitativ, în ciuda acoperirii planetare, ci in special prin
simultaneism, instaurând dictatura instantaneului. Aceasta “era a instantaneităţii”
semnifică sincronizarea lumii la pulsul evenimentelor petrecute la nivel global. În
concluzie, putem aprecia că asistăm continuu la accelerarea timpului mediatic.
Din punct de vedere contextual, se poate observa că discursul mediatic este o
determinantă a omului post-modern. Mediatizarea vieţii publice transformă
realitatea într-un fenomen discursiv. Există voci care susţin că ne îndreptăm spre
o societate în întregime mediatică. Din punct de vedere cultural, televizorul
domină sistemul mediatic, este mediul de referinţă, obligând astfel celelalte
mijloace să descopere strategiile de reajustare. Mai mult decât atât, aplecarea
oamenilor pentru reality-show produce o nesfârşită hibridare, un joc neclar la
frontiera dintre ficţiune şi adevăr. Putem observa că divertismentul a pătruns
masiv în spaţiul media şi că oferta culturală este copleşită în faţa acestei reţete.

113
114
 CAPITOLUL 3
CONTROVERSE LEGATE DE GLOBALIZARE

3.1. GLOBALIZAREA ȘI INECHITĂȚILE GLOBALE

3.1.1. Globalizarea şi piaţa muncii

Mutările de întreprinderi constituie aspectul cel mai vizibil al competiţiei dintre
vechile ţări industrializate şi ţările cu salarii mici. Competitivitatea sporită a ţărilor
cu salarii mici duce la creşterea comerţului cu ţările industrializate bogate, ceea ce
are două efecte primare: consumatorii din ţările bogate pot consuma mărfuri mai
ieftine decât cele pe care aceste ţări le produceau înainte, în timp ce consumatorii
din ţările cu salarii mici au tot mai mult acces la bunuri pe care aceste ţări nu ştiu
încă să le fabrice sau pe care le fabrică, dar la preţuri mult mai mari sau de o
calitate mai proastă decât ţările industrializate bogate.
În ţările industrializate putem vorbi de trei categorii de persoane active:
„competitivii”, care produc bunurile şi serviciile pe care ţările cu salarii mici nu
ştiu încă să le producă; „expuşii”, care sunt în competiţie directă cu persoanele
active din ţările cu salarii mici; şi „protejaţii”, care produc bunuri şi servicii care
prin natura lor nu pot călători.
Un efect mecanic al creşterii schimburilor cu ţările cu salarii mici este, într-o
primă etapă, faptul că numărul de locuri de muncă ale expuşilor care se distruge
este mai mare decât numărul de locuri de muncă ce se creează pentru competitivi,
dar dacă ritmul de creare de locuri de muncă pentru competitivi în ţările
industrializate bogate compensează locurile de muncă desfiinţate ale expuşilor,
atunci nu se vor înregistra creşteri semnificative ale şomajului sau inegalităţilor.
În anii 1970-1980, în ţări cum ar fi Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong,
Singapore, care, prin politici voluntariste şi protecţioniste, au exportat bunuri tot
mai complexe, salariile au crescut şi moneda s-a apreciat; când au produs bunuri
de înaltă tehnologie, costurile salariale au înregistrat apropieri de cele ale ţărilor
cele mai puţin bogate din Europa.

115
În ceea ce priveşte ţările cu salarii mici şi capacitate tehnologică cum ar fi China,
fostele ţări socialiste din Europa de Est, India, Brazilia, Mexic, acestea au
dimensiuni mult mai mari decât primele „noi ţări industrializate” (dragonii
asiatici) iar „structura lor internă este foarte diferită. O industrie modernă sau
rapid modernizabilă coexistă aici cu masele rurale şi numeroşii lucrători din
sectorul informal, care formează o majoritate covârşitoare şi au o productivitate a
muncii foarte scăzută; rezultă un nivel scăzut al venitului mediu pe locuitor şi al
salariilor”.
Se pot aduce, în principal, două argumente privind liberul schimb cu ţările cu
salarii mici: competitivitatea datorată, în mare măsură, subevaluării monedei
acestor ţări, care nu este atât de flagrantă pe cât pare la prima vedere; şi lipsa de
protecţie socială a muncitorilor cu toate că unele ţări au sisteme de îngrijire
gratuită sau subvenţionată, asigurări de şomaj sau accidente, care, la valoarea
relativă a salariului net, sunt echivalente cu cele din ţările bogate, cum ar fi cazul
Chinei, sau practici condamnabile ca munca efectuată de copii sau munca gratuită
a prizonierilor. Uneori se face referire la un al treilea argument: competitivitatea
datorată gradului mai redus de protejare a mediului.

3.1.2. Imigrarea şi globalizarea

Este bine ştiut că globalizarea accentuează mondializarea spaţiilor de deplasare.
Se înregistrează, de asemenea, mondializarea spaţiilor de recrutare a mâinii de
lucru şi diversificarea calitativă a fluxurilor.
Transferurile de competenţă se îndreaptă din Sud către Nord, cuprinzând între
altele „exodul creierelor”, dar şi din Nord către Sud, cu firme multinaţionale care
îşi trimit cadrele de conducere şi tehnicienii în străinătate în funcţie de propria lor
dezvoltare şi de mutări de întreprinderi. Din Nord, muncitori care nu au o
calificare specială se îndreaptă tot către Nord, ca britanicii şi portughezii din
Uniunea Europeană care au emigrat legal în Germania şi care lucrează “la negru”
pe imensul şantier berlinez de după 1989. Din Sud, bărbaţi şi femei fug spre un
Sud mai puţin sărac, ca burkinezii care pleacă în Coasta de Fildeş sau bolivienii în
Argentina, sau chiar spre Est, ca vietnamezii sau srilankezii în Europa de Est şi în

116
Rusia. Se spune că muncitorii necalificaţi ar fi uitaţi de globalizare în sensul că,
pentru imensa lor majoritate, frontierele sunt închise, cel puţin formal.
Închiderea, parţial teoretică, a frontierelor din Nord împiedică serios mobilitatea
populaţiilor străine. Acestea, neputând să mai circule cum o făceau adesea mai
înainte, s-au instalat durabil, chiar definitiv, în ţările de imigrare. Sedentarizarea
acestora a dus la constituirea de minorităţi care doresc să-şi menţină legăturile cu
propria cultură, cu ţara de origine, cu compatrioţii din alte ţări, cu atât mai mult cu
cât în ţara de rezidenţă aceste persoane sunt adesea victime ale marginalizării sau
rasismului.
În acest fel se creează reţele – de solidaritate sau culturale – dar şi comerciale,
financiare, mediatice, chiar politice – deosebit de active. Noile legături
transnaţionale care se nasc conturează spaţii policentrate, se sprijină pe multiple
obligaţii de fidelitate naţională şi sunt adesea mai dinamice şi mai eficace decât
statele şi marile instituţii internaţionale, chiar dacă afişează în general ambiţii mult
mai modeste.
De multe ori telemunca sau mutările de întreprinderi sunt considerate preferabile
venirii imigranţilor care, mai târziu, se vor instala împreună cu familiile lor. De
asemenea, singurii lucrători autorizaţi să emigreze o fac în cadrul unor contracte
temporare strict supravegheate.
Mondializarea creează necesităţi noi pentru câteva miliarde de potenţiali
consumatori, frustraţi de toate dar insolvabili, care trebuie apoi opriţi la porţile
supermagazinului planetar.

3.1.3. Sărăcie şi globalizare

Probabil că îngrijorarea cea mai mare pe care a generat-o globalizarea este legată
de adâncirea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci. Deşi bunăstarea globală a crescut
fără doar şi poate, bogăţiile au ajuns în mai puţine ţări şi în mai puţine mâini.
Capitalul net al primilor 200 dintre cei mai bogaţi oameni de pe glob depăşeşte în
prezent totalul veniturilor a 40% din locuitorii planetei, adică a aproximativ 2,4
miliarde de oameni. Şi, chiar dacă salariile continuă să crească în ţările bogate, în
80 de ţări sărace s-a înregistrat, de fapt, o scăderea venitului mediu în ultimii 10
ani.
117
Modelul unic şi constrângător de dezvoltare al economiei globale este
reproductibil, dar nu generalizabil, fapt din care decurg dezavantajele unei
dezvoltării mimetice. Pe de o parte, „avangardiştii”, pe de altă parte, miliardul de
fiinţe umane aruncate în sărăcie, aşa cum este ea definită de Banca Mondială.
„Noua sărăcie” mondială este structurală şi face parte din sistem. Oraşul, din ce în
ce mai uniformizat şi banalizat, este, prin excelenţă, locul unde se manifestă
modernitatea. Creşterea rapidă a oraşului merge mână în mână cu polarizarea sa
între insule de privilegiaţi şi imense periferii dezmoştenite. Valorile propuse lumii
de către Occident (întreprindere, creştere, profit etc.) nu numai că nu sunt
accesibile marii majorităţi a oamenilor, dar le apar acestora total lipsite de sens.
Fluxurile migratoare mondiale trebuie, la rândul lor, să fie analizate ca o expresie
a slăbirii şi a polarizării generate de mondializare. Piaţa mondială a muncii? Sau
mai curând dezrădăcinare socială şi culturală la nivel planetar?”
Globalizarea poate fi cel mai bine înţeleasă ca un fenomen spaţial, având două
extreme: la un capăt comunităţile locale cu problemele lor specifice, iar la celălalt
societatea globală spre care tindem, dar nu ştim deocamdată dacă se va realiza
vreodată.
Există opinii conform cărora dezrădăcinarea şi migraţia sunt aspecte negative ce le
depăşesc, în multe cazuri, pe cele pozitive ce însoţesc globalizarea. De asemenea,
unele zone sărace au devenit şi mai sărace, iar decalajele între ţări/zone bogate şi
cele sărace s-au adâncit.
Referitor la SUA, specialiştii declară că globalizare a deturnat dezvoltarea
economică în Sud, unde săracii continuă să plătească preţul mare al ajustărilor.
Pentru a creşte exporturile şi a-şi plăti obligaţiile către creditori, țările în curs de
dezvoltare trebuie să taie în bugetele de sănătate, educaţie ţi ajutor al micilor
fermieri. Există nenumărate studii despre impactul social al ajustărilor structurale
si rezultatele sunt depresiv de identice: cei care deţin mai puţin suferă mai mult.

3.1.4. Dispariţia frontierelor

Fiecare organizaţie este definită prin frontiere, care fac ca aceasta să poată fi
deosebită de mediul său. Frontierele creează identitate, întrucât ele determină cine
sau ce aparţine organizaţiei ca entitate şi unde se află punctul de separare de alte
118
entităţi - lucru valabil atât pentru simplele asociaţii, cât şi pentru firme şi mergând
până la nivel de naţiune. Frontierele limitează rezultatele la spaţii sau pieţe şi, prin
aceasta, facilitează alocarea responsabilităţii pentru deciziile ce se iau. Mai mult:
frontierele fac posibil ca diferenţierile ce există să poată fi identificate,
recunoscute şi deosebite unele de altele. Ei bine, trăsătura centrală a globalizării
constă tocmai în faptul că frontierele existente până acum devin neclare şi tot mai
vagi. Desigur, „sistemul frontierelor” ce caracterizează planeta noastră rămâne
încă în vigoare. Cu toate acestea, diferenţa între „înăuntru” şi „afară”, între „noi”
şi „ei”, este redusă de creşterea numărului şi intensităţii interacţiunilor. Faptul că,
astăzi, frontierele se modifică în mod curent sau dispar în totalitate în atât de
multe domenii, cum ar fi cultura, lumea afacerilor, stratificarea socială şi sfera
politicii, este ceea ce explică resorturile dinamicii pe care o cunoaşte globalizarea.
Mobilitatea factorilor de producţie, precum capitalul şi cunoştinţele, şi nu numai
marea mobilitate a bunurilor şi serviciilor, este o consecinţă a erodării frontierelor.
Ca urmare, este promovată eficienţa pieţelor şi, prin aceasta, presiunea
concurenţială. In timp însă ce pieţele de capital sunt cele mai puternic integrate
global, pentru diferitele pieţe ale muncii este valabilă situaţia opusă, cu excepţia
unor grupuri restrânse de manageri, savanţi, artişti, adică globalizarea se
desfăşoară desincronizat.
Pe de altă parte, pieţele pentru bunuri industriale au cel mai ridicat grad de
integrare globală, după cele de capital. Cu toate acestea, de o importanţă deosebită
pentru procesul de globalizare o reprezintă marea mobilitate pe care au dobândit-o
cunoştinţele, sub forma informaţiilor, a tehnologiilor fizice şi conceptelor
manageriale

3.1.5. Impactul globalizării asupra educaţiei

Profesorul Marcelo Suarez Orozco, autor al cărţii „Globalizarea culturii şi a
educaţiei în noul mileniu” distinge patru aspecte majore ale globalizării: creşterea
emigraţiei; puterea şi ubicuitatea noilor tehnologii la scară globală; post-
naţionalizarea producţiei şi distribuţiei de bunuri şi servicii; mişcările de tip „du-te
vino” ale culturilor la nivel mondial, concept care se îndepărtează de modelul
„americanizării” culturale promovat de alţi autori.
119
El deplânge faptul că educaţia pe care o primesc astăzi în şcoli copiii şi tinerii, nu
are în vedere problemele globalizării. Globalizarea este un proces complex care
necesită prelucrarea a enorme cantităţi de informaţii şi date, ceea ce necesită
dezvoltarea de capacităţi multifuncţionale şi capacitatea de a rezolva probleme
rapid.
Instituţiile de învăţământ superior sunt şi ele atinse de fluxurile globalizării, care
declanşează mai multă concurenţă între universităţi, dornice să atragă cât mai
mulţi studenţi de calitate în sălile lor de curs. Concurenţa implică inevitabil o
clasificare a acestor instituţii de învăţământ, care , într-o lume globalizată, pune
alături universităţi de pe tot mapamondul, ordonate după performanţele obţinute
de absolvenţii lor dar şi după multe alte criterii precum infrastructura, finanţarea,
etc.
Desigur avantajată de răspândirea globală a limbii engleze, Anglia îşi propune să
devină un lider al învăţământului superior livrat la scară planetară, prin Internet,
prin înfiinţarea de filiale ale universităţilor sale în diverse țări de pe glob, pentru a
competiţiona SUA.
Printre problemele care pot apărea în urma unei asemenea politici expansioniste,
s-au menţionat: creşterea xenofobiei în cazul respectării culturilor locale şi a
necesităţilor în educaţie ale tării respective, calitatea slabă a filialelor, comparată
cu cea a instituţiei mamă, polarizarea ţărilor lumii datorită concentrării instituţiilor
de învăţământ superior în anumite zone ale lumii.

3.1.6. Criza alimentară şi subdezvoltarea

Lipsa acută de alimente pentru o mare parte a populaţiei globului este cunoscută
drept criza alimentară. Aceasta este o problemă profundă şi de lungă durată, se
întâlneşte într-o economie subdezvoltată, caracterizată printr-o productivitate
scăzută a exploatării agricole, rezultat al unui grad redus de înzestrare tehnică a
muncii în toate sectoarele, a unei eficienţe necorespunzătoare în utilizarea
factorilor de producţie în cadrul relaţiilor economice internaţionale.
Chiar dacă producţia mondială creşte, producţia de alimente pe locuitor în ţările
slab dezvoltate, abia dacă se menţine constantă, la un nivel deja necorespunzător.
După rapoartele ONU pentru alimentaţie şi agricultură, necesarul zilnic de
120
proteine şi calorii nu este asigurat în marea majoritate a regiunilor globului.
Zonele în care se resimt lipsurile cele mai mari cuprind ţările din regiunea
Anzilor, Africa şi Orientul Apropiat, şi ţările dens populate din Asia. În schimb în
America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia, consumul mediu de proteine şi
calorii pe locuitor este cel mai ridicat.
Crizele agricole de subproducţie se propagă asupra mediului urban; cresc
cheltuielile pentru alimente în bugetul familiilor cu venituri medii şi inferioare
mediei, care-şi reduc consumul şi creşterea de produse manufacturate, ca premisă
pentru apariţia sau accentuarea supraproducţiei şi declanşarea de crize în
sectoarele neagricole. Crizele agricole apar în economiile slab dezvoltate şi în cele
cu exploatări agricole fărâmiţate, cu înzestrare tehnică şi metode agrotehnice
rudimentare. Ele pot fi atenuate pentru diversificarea producţiei agricole,
dezvoltarea transporturilor şi comerţului mondial cu produse agricole şi trecerea
şa agricultura intensivă.
În ţările dezvoltate există premisele unor crize agricole de supraproducţie, fiind
atenuate prin cumpărarea de către stat a surplusului şi prin promovarea unor
practici de restrângere compensatorii a suprafeţelor. În prezent există mari
surplusuri de produse agroalimentare în ţările dezvoltate cu o criză alimentară
mondială.
Potrivit unor studii, există o serie de factori, care frânează creşterea producţiei
alimentare pe locuitor: costul mediu al intrării terenurilor în folosinţă arabilă este
mare în unele zone ale lumii (Africa de Sud, ţări ale Asiei de Răsărit, Orientul
Apropiat, Africa de Nord); lipsa unor păşuni permanente în regiunile secetoase ale
globului; pierderea unei suprafeţe tot mai mari din pământul arabil ca urmare a
folosirii lui pentru construcţii industriale, locuinţe, drumuri, depunerea deşeurilor,
precum şi datorită fenomenelor de eroziune care se produc; creşterea mai rapidă a
populaţiei decât populaţia agricolă într-o serie de zone şi state neindustrializate ale
lumii; randamente agricole foarte scăzute într-o serie de ţări slab dezvoltate;
disponibil de apă dulce redus; alocarea unor resurse scăzute producţiei alimentare
în raport cu cele alocate producţiei altor bunuri şi servicii, inclusiv pentru
cheltuielile militare.

121
Depăşirea crizei alimentare mondiale necesită acţiuni naţionale şi internaţionale
convergente care să pornească de la faptul că producerea disponibilului alimentar
necesar consumului populaţiei presupune sporirea producţiei agricole a ţărilor în
curs de dezvoltare prin procedee tehnologice superioare, care trebuie să devină
cea mai înaltă prioritate economică a lumii.
În cadrul acesteia, sunt esenţiale acţiunile naţionale şi internaţionale care măresc
randamentul factorilor de producţie din agricultura ţărilor slab dezvoltate, reduc
pierderile de teren arabil şi introduc în circuitul agricol noi suprafeţe, asigurând o
creştere a producţiei agricole superioare populaţiei.

3.1.7. Globalizarea şi actuala criză economică şi financiară

Criza fără precedent pe care omenirea şi-a oferit-o „cadou” invită la o dezbatere
despre caracterul economiei mondiale şi al instituţiilor care o guvernează.
Globalizarea pune astăzi în faţa managementului economiei mondiale provocări
îmbrăcând forme şi având puteri nemaiîntâlnite, între care aş aminti volatilitatea
financiară. Economia creată şi influenţată de globalizare se caracterizează printr-
un volum imens şi o mare diversitate a fluxurilor internaţionale de capital.
Liberalizarea conturilor de capital, dezvoltarea noilor instrumente financiare, noua
tehnologie digitală au creat piaţa de capital globală integrată. Se estimează că
fluxurile internaţionale de capital se afla faţă de fluxurile comerciale într-o
proporţie de 60-1, poate chiar mai mare. Ţările emergente şi cele mai sărace
parcurg astăzi o perioadă dintre cele mai dificile, cauzată de efectele globalizării.
Iată că revine cu o şi mai mare forţă provocarea permanentă la care a trebuit şi
trebuie să răspundă aceste ţari şi anume găsirea celor mai bune politici şi metode
de atragere şi administrare a fluxurilor de capital şi a finanţărilor spre aceste ţări,
şi nu neapărat modul de stopare a ieşirilor de capital. Este adevărat că
intensificarea interdependenţelor economice a avut ca efect principal creşterea
economică mondială.
Fenomenele şi procesele ce se succed cu repeziciune în aceste zile şi luni ne
amintesc, din nou, de vulnerabilitatea acestor ţări la şocurile externe. Reducerea
investiţiilor directe de capital, scăderea finanţărilor transfrontaliere, presiunea pe
rezerva valutară, creşterea costurilor finanţării, posibila expectaţie inflaţionistă, o
122
mai mare volatilitate a cursului de schimb, scăderea competitivităţii exporturilor,
o posibilă accentuare a inechităţii şi inegalităţii sunt doar câteva elemente aduse
sau pe care le va produce criza, elemente care pot distruge în doar câteva luni
efectele unor ani buni de progres în eradicarea sărăciei. Criza de pe piaţa
financiară globalizată poate accelera şi adânci vulnerabilitatea sistemelor
naţionale de reglementare financiară.
Nu e mai puţin adevărat că actuala criză este şi o consecinţă a unei insuficiente
supravegheri bancare pe unele pieţe, a aplicării unor standarde neadecvate de
capital, a unei creşteri a creditării cu pedala de acceleraţie la podea, creditare
bazată pe cantitate şi nu pe calitate, exersarea unei transparenţe limitate, utilizarea
excesivă a resurselor pe termen scurt.
Sistemul internaţional şi-a arătat şi de această dată slăbiciunea, aceea că nu
dispune de mijloacele efective de prezicere şi prevenire a crizelor financiare
naţionale, care, iată, pot evolua spre o criză sistemică, replicată în mai multe ţări şi
zone geografice. Globalizarea şi actuala criză vor impune o atenţie sporită asupra
fenomenelor din fiecare ţară, care pot avea consecinţe „contagioase”, mai ales
datorită inaplicabilităţii unei „strategii efective de carantină”.
Criza actuală cere în mod obiectiv o nouă ordine economică şi financiară la nivel
mondial 92 . Se pare că mai mult decât în etapele istorice anterioare, sistemul
internaţional şi factorii de decizie naţionali sunt gata să răspundă cu măsuri
hotărâte, considerate adecvate, pentru a limita consecinţele actualei crize.
Consider că elementul cheie, în fiecare ţară, îl constituie un program anticriză care
să producă sau să poată produce efecte vizibile şi efective şi care să conducă cât
mai repede posibil la creşterea încrederii populaţiei. Un program care să nu
stopeze reformele începute şi neterminate sau pe cele neîncepute, mai ales ca în
perioadele de criză există tendinţa, care s-a dovedit păguboasă în cazul altor ţări,
de a se renunţa la planul de reforme necesare pentru aducerea ţării la nivelul cerut
de stadiul actual în care se află omenirea interdependentă.

3.1.8. Globalizarea şi încălzirea globală

92http://www.revistaclipa.com/174/2008/12/actualitatea/globalizarea-si-actuala-crizaeconomica-si-financiara

123
Globalizarea este un proces complex care are loc la nivel mondial şi care
redefineşte structura lumii, şi de asemenea un fenomen care are trei cauze
principale în impactul său asupra mediului: tehnologia, politica şi economia. În
consecinţă, globalizarea din ultimele decenii provoacă degradarea mediului, prin
domenii care până acum le-am acordat o mare importanţă, dar fără o idee despre
efectele pe care le-a provocat. Inevitabil, încălzirea globală este unul dintre
efectele nedorite, care tinde să devină o problemă majoră a umanităţii care este
neglijată sau dată pe un plan secundar în mod voit.
Pământul se încălzeşte din ce în ce mai mult, iar acest lucru se datorează unor
cauze, care în principal omenirea, prin dorinţele şi cerinţele tot mai mari de avea
cât mai mult fără a se gândi la consecinţe, este devină, se defrişează, se poluează
aerul cu diverse noxe, se poluează apa, contribuie la dispariţia unor specii de
animale şi plante, etc.
Alte cauze duc la efecte devastatoare pentru glob, avem efectul de seră, găurile
din stratul de ozon, ploile acide, topirea gheţarilor care va duce la o creştere a
nivelului măriilor, furtuni tot mai devastatoare, secete şi multe altele. Când se
evaluează aceste efecte se realizează că viitorul este incert şi se aşteaptă la ce este
mai rău pentru Pământ. Dacă se încearcă o prezervare a naturii, atunci vom avea
de câştigat în continuare şi natura ne va aduce servicii gratuite care formează
fundaţia invizibilă pe care se bazează societatea şi economia noastră.
Dar se pare că noi tot continuăm să aducem deteriorări sistemului ecologic.
Acestea au ajuns la un punct în care este din ce în ce mai posibil ca ele să
genereze probleme care pot fi mai puţin anticipate. Ecosistemul Terrei îşi arată
limitele, iar efectele economice ale distrugerii şi nimicirii mediului au fost mai
mult locale, epuizarea zonelor piscicole, terenuri agricole abandonate şi păduri în
restrângere. Dar acest lucru se va agrava şi nu va mai fi doar o problemă locală, va
ajunge la una globală, când toţi vor avea de suferit în urma acestor pierderi.
Specialiştii încălzirii globale au configurat deja modificările prin care va trece
planeta în următoarea sută de ani. Aceste modificări vor fi simţite cel mai mult în
zonele urbane foarte aglomerate. Se va simţi o lipsă a resurselor naturale, o
scădere a resurselor de apă, a hranei, sănătatea va fi pusă la grele încercări, vor

124
apărea multe cazuri de boli respiratorii, alergii, boli cardiovasculare şi
gastrointestinale.
Efectele încălzirii globale sunt graduale şi există posibilitatea ca guvernele lumii
să ia măsuri necesare pentru ca populaţia să se adapteze la noile condiţii. Dar
aceste măsuri ţin de strategia, educaţia, ajutor etc., elemente care nici în prezent
nu sunt uşor manevrabile. Iar ceea ce lipseşte vel mai mult în realizarea acestui
lucru este voinţa politică din partea multor state ca de exemplu Statele Unite şi
problema Protocolului de la Kyoto. Atunci când apare problema economică, multe
state se retrag şi nu se gândesc îndeajuns la efectele pe care le produc în lume. Dar
un lucru este totuşi îmbucurător, acela că mulţi economişti si-au dat seama că o
cooperare între economie şi mediu va fi benefică pentru viitorul nostru şi vom
reuşi să lăsăm generaţiilor un Pământ locuibil.

3.2. GLOBALIZAREA ŞI TERORISMUL INTERNAŢIONAL

3.2.1. Războiul împotriva terorismului

Fenomenul 11 septembrie 2001 a condus la focalizarea atenţiei asupra unui
subiect care, deşi nu fusese ignorat nici în trecut, nu se afla pe „agenda principală”
a dezbaterilor politice şi intelectuale: dimensiunea globală a terorismului
contemporan. Pe de o parte, acesta a devenit„inamicul public numărul unu” al
Statelor Unite şi al comunităţii internaţionale, fiind declanşat imediat războiul –
nu lipsit însă de puternice controverse şi scandaluri – împotriva sa. Pe de altă
parte, la fel de repede au apărut numeroase lucrări dedicate dezbaterii
semnificaţiilor şi cauzelor acestuia. În prim plan s-a situat şi se situează, în această
privinţă, mai ales dezbaterea privind relaţia între terorism şi diferitele tipuri de
globalizare.
Efectele negative ale globalizării nu sunt mereu identificate din timp sau nu sunt
conştientizate într-atât încât să nu lase spaţiu şi timp de manifestare forţelor ostile
securităţii la nivel mondial. Aşadar există şi un alt aspect al globalizării, mai puţin
vizibil dar foarte periculos pentru ceea ce înseamnă siguranţa lumii.
Criminalitatea, sub toate formele ei (traficul de armament, de materiale nucleare şi
de droguri, imigraţia ilegală, spălarea banilor), dar şi terorismul constituie o
125
ameninţare globală, atât prin amploarea fenomenelor, cât şi prin varietatea şi, de
ce nu, ingeniozitatea mijloacelor de care dispun şi pe care le utilizează pentru
atingerea propriilor obiective. Crima organizată şi terorismul nu sunt fenomene
noi apărute pe scena lumii. Ceea ce este nou este ritmul lor rapid de propagare,
amploarea reţelelor ce le susţin sau uşurinţa cu care eludează legea.
Globalizarea înseamnă, printre altele, şi existenţa unei reţele extinse şi sofisticate
de comunicaţii. Globalizarea conduce la intensificarea schimbului de informaţii,
iar acestea au ca rezultat integrarea culturilor naţionale, care adeseori se realizează
prin sacrificarea valorilor identitare şi a tradiţiilor. Procesul este adeseori privit în
mod critic şi este interpretat în sensul înlocuirii tradiţiilor seculare cu nişte valori
externe, străine, care nu exprimă decât consumatorism vulgar, sexualitate
strălucitoare şi violenţă. Ca urmare, multe grupuri au făcut apel la reîntoarcerea la
practicile religioase fundamentaliste, precum utilizarea Shariei sau a promovării
învăţămintelor biblice în şcoli. Când încercările lor s-au confruntat cu rezistenţa
maselor, aceste grupuri au recurs la violenţă în atingerea obiectivelor propuse.
Cauzele acţiunilor teroriste nu se reduc doar la ideea de mai sus. În acest context
putem să vorbim şi de sărăcie, de grave discrepanţe sociale care de multe ori îşi
află sursa în asuprire sau exploatare, de orice fel ar fi, de ordinea mondială apărută
la anumite intervale de timp şi care este modelată, în primul rând, din perspectiva
celor ce deţin puterea (economică, politică, militară, tehnologică). Bineînţeles că
aceste cauze nu justifică utilizarea violenţei şi a terorii ca singură şi absolută cale
de înlăturare a discrepanţelor. Dar aceasta constituie o altă problemă, care nu
constituie obiectul analizei noastre. Toate acestea fac ca terorismul să fie definit în
diverse variante, adeseori extrem de diferite.
Dacă o organizaţie este catalogată ca fiind sau nu grup terorist, depinde de
perspectivele de abordare, de percepţia fiecăruia. Ca regulă generală, dacă
observatorul aprobă acţiunile violente ale unui individ, atunci îl consideră ca fiind
un „luptător pentru libertate”; dacă dezaprobă asemenea acţiuni, acelaşi individ
este perceput ca terorist.
În ciuda tuturor dificultăţilor de definire, putem afirma că terorismul constă în
folosirea deliberată şi sistematică a mijloacelor de natură să provoace teroarea în
vederea atingerii celor mai diverse scopuri care în cele din urmă, au o finalitate
126
politică. Terorismul promovează interese, ambiţii şi mesaje fondate pe uzul
intimidării, ameninţării, forţei şi violenţei. Terorismul reprezintă exploatarea
conştientă a terorii, gradul de teamă este generat de însăşi natura crimei
respective, de modul de comitere sau de aparenta absurditate şi inutilitate a ei.
Sfera de acţiune a terorismului nu cunoaşte practic limite, manifestându-se în
aproape toate domeniile vieţii politice şi sociale, vizând, de exemplu, obţinerea
independenţei politice a unui stat, schimbarea sau menţinerea structurii economice
sau sociale dintr-un stat sau chiar dintr-o anumită regiune. Terorismul a devenit
internaţional sau transnaţional prin apariţia unor organizaţii şi grupuri care, prin
metodele folosite şi prin întinderea acţiunilor pe care le întreprind, depăşesc
frontierele statale şi includ indivizi de naţionalităţi diferite. Internaţionalizarea
terorismului este urmată de extinderea zonelor sale de acţiune,
păstrându-se însă metodele de intervenţie: asasinate, răpiri, atentate cu bombă,
atacuri armate, ameninţări, acte care potrivit ordinii legale sunt considerate
criminale. Actele de terorism internaţional sunt pregătite, de cele mai multe ori,
într-un alt teritoriu decât cel unde urmează să fie executate şi să producă efecte.
Dacă până nu demult, terorismul era considerat un fenomen exotic, iar teroriştii
erau catalogaţi sociopaţi sau psihopaţi şi adesea confruntaţi cu asasinii unor
personalităţi politice, din anii ’80 încoace un nou fenomen a atras atenţia –
terorismul susţinut de stat sau terorismul de stat. În forma sa cea mai simplă,
acesta apare atunci când anumite state-naţiuni, din motive proprii, finanţează,
pregătesc şi sprijină grupurile şi mişcările teroriste.
Terorismul a devenit o componentă insidioasă a luptei pentru putere la nivel
global, limitarea sa necesitând un complex de acţiuni, cum ar fi: aplicarea de
sancţiuni diplomatice; aplicarea de sancţiuni economice; sporirea costurilor
interne ale terorismului – susţinerea de către statele democrate, angajate în lupta
de combatere a terorismului, a grupurilor opozante regimului existent în statele
sponsor ale terorismului internaţional; folosirea sau ameninţarea cu folosirea
forţei armate; utilizarea represaliilor militare.
Statele democratice trebuie să adopte în lupta lor antiteroristă o atitudine
defensivă, de apărare a întregului sistem (a cetăţenilor şi a ţărilor lor) de acţiunile
pe care structurile teroriste le-au întreprins deja sau pe care intenţionează să le
127
întreprindă în diferite zone ale lumii. Este o acţiune defensivă, dar prin modul de
exercitare, este ofensivă. Şi de aceea, teritorialitatea în termeni de apărare este
înlocuită de capacitatea de a proiecta puterea la distanţă.
Terorismul este un fapt cert. Va persista cu siguranţă ca fenomen acut şi în viitor,
pentru că motivele nu vor lipsi niciodată. Complexitatea sistemului internaţional,
frustrările unora şi încercările de aplicare a principiului „divide et impera” din
partea altora, vor amplifica stările de tensiune, iar incidentele de mare anvergură
vor deveni mai dese. Terorismul ar putea derapa spre megaterorism (folosirea
mijloacelor de distrugere în masă), iar statele şi organizaţiile internaţionale
guvernamentale vor fi nevoite să aloce cât mai multe resurse pentru combaterea
ameninţărilor globale la adresa securităţii mondiale.

3.2.2. Dimensiunile politicilor de securitate şi globalizarea

Relaţia complexă şi contradictorie dintre globalizare şi terorism global se
conturează ca principal fenomen modelator al cadrului de analiză în era post-
Război Rece. Este o constatare paradoxală aceea că extinderea la scară mondială
şi creşterea magnitudinii actualului fenomen terorist (fundamentalist-islamic) au
fost stimulate de globalizare, iar acum tocmai terorismul s-a transformat în
principala ameninţare la adresa acesteia.
Terorismul global depinde de succesul globalizării. De fapt, el poate fi considerat
drept unul dintre efectele inevitabile generate de globalizare. Una dintre axiomele
globalizării afirmă că acest proces este nu numai inevitabil, ci şi ireversibil. Dacă
este aşa şi dacă, într-adevăr, globalizarea favorizează extinderea terorismului,
atunci terorismul a devenit o fatalitate a timpurilor noastre.
În acest caz, s-ar impune încetarea studierii fenomenului ca obiect al economiei
politice internaţionale, şi a terorismului, ca obiect al politicii externe sau de
securitate naţională, şi integrarea celor două într-o disciplină distinctă.
Realităţile globalizării produc o erodare accentuată a clasei politice în faţa
propriului electorat. Majoritatea cetăţenilor consideră noua situaţie ca fiind creată
de acţiunile propriului guvern prin deschiderea frontierelor, negocierea acordurilor
economice, legislaţie în domeniul imigraţiei etc.

128
S-a ajuns, astfel, la situaţia paradoxală, opusă acestor deziderate, în care cetăţenii
se mobilizează de-a lungul unor noi linii de clivaj, iar în multe state avansate au
apărut noi tabere politice organizate în jurul unor programe privind reîntărirea
controlului frontierelor naţionale. Asemenea curente politice se regăsesc în toată
lumea dezvoltată şi nu este greu de observat că sunt alimentate de temerile pentru
viitorul propriei prosperităţi şi de o anumită distanţare a aşteptărilor de securitate
ale cetăţenilor de cele ale statului în care trăiesc. De asemenea, nu mai poate fi
ignorată nici influenţa acestor curente în viaţa politică.
Dimensiunea politică a securităţii este influenţată de migraţie şi prin aceea că nu
numai conflictele politice determină apariţia unor fluxuri de refugiaţi, ci şi
refugiaţii creează conflicte politice. Pe de o parte, prin recunoaşterea statutului de
refugiat unor persoane, ţara de destinaţie admite faptul că ţara de origine are un
regim politic ce practică persecuţia şi opresiunea, rezultând tensiuni între cei doi
actori. Pe de altă parte, în ţările de destinaţie, refugiaţii pot crea probleme de
securitate prin angajarea în mişcări de opoziţie la adresa guvernelor ţărilor de
origine sau chiar în reţele teroriste transnaţionale.
Este evident că, din această perspectivă, se pot face corelaţii între dimensiunea
militară a securităţii şi migraţia internaţională, tot în termeni de refugiaţi şi
azilanţi. Implicaţiile migraţiei asupra dimensiunii politice pot deveni cu uşurinţă
efecte ale acesteia asupra dimensiunii militare a securităţii, tensiunile dintre ţara
de origine şi cea de destinaţie, precum şi acţiunile reţelelor teroriste putând căpăta
caracteristici militare pregnante.
De asemenea, conflictele armate constituie o cauză majoră a apariţiei fluxurilor de
refugiaţi, în special. În acelaşi timp, poate fi indusă şi migraţia forţată cu scopul
de a slăbi resursele umane ale părţilor implicate în respectivul conflict armat.
Toate dimensiunile securităţii sunt inter-relaţionate şi, de aceea, impactul
migraţiei internaţionale asupra lor, dar şi influenţa acestora asupra fenomenului
menţionat nu se pot analiza separat, ci în corelaţie.
Edificarea unei noi arhitecturi de securitate, la baza căreia se află încrederea şi
cooperarea internaţională, democraţia şi economia performantă, asigurarea şi
respectarea drepturilor omului, concomitent cu promovarea şi afirmarea valorilor
naţionale, nu este un proces utopic, aflat în sfera virtualului, ci se dovedeşte a fi
129
unul perfect viabil şi realizabil, dar care solicită aranjamente şi demersuri politice
specifice, angajarea unor importante resurse economice şi financiare, într-o
perioadă de timp mult mai lungă decât se preconiza iniţial. De aici rezultă că este
nevoie de timp, chiar de foarte mult timp, pentru a se pune în operă şi consolida o
arhitectură de securitate viabilă.
După petrol, al doilea surplus pe care arabii l-au dau lumii a fost populaţia. Acum
patruzeci de ani evoluţia demografică a lumii arabe a surprins Occidentul. Acum
se vorbeşte tot mai mult de o „implozie demografică” a ţărilor islamice. Doar în
ultimii opt ani, în Arabia Saudită rata fertilităţii (numărul mediu de copii născuţi
de o femeie pe parcursul vieţii) a scăzut de la 6,3 la 3,89; în Egipt de la 3,15 la
2,72, iar unele ţări se situează sub media mondială (EAU, Iordania, Qatar). Se
pare că din 2009 sporul natural al SUA va fi mai mare în cifra absolută decât al
ţărilor arabe la un loc (peste patru milioane de americani s-au născut în 2008).
Procesul din ce în ce mai dinamic al schimburilor transfrontaliere de bunuri
(comerţ), investiţii, finanţe, tehnologii, idei, culturi, valori sau oameni, urma să
influenţeze direct sau indirect viitorul statelor de pe această planetă, influenţându-
le atât bogăţia, cât şi securitatea. Doar la un an după această reuniune, omenirea
avea să fie confruntată cu primul război al globalizării, declanşat de SUA
împotriva terorismului global în urma atacurilor asupra New York-ului, World
Trade Center şi Washington, Pentagon. O minoritate nereprezentativă numeric
pentru lumea islamică dar reprezentativă ca agresivitate şi mai ales extrem de
inteligentă în a înţelege puterea tehnologiei, accesibilitatea ce i-a fost oferită de
aceeaşi globalizare şi, nu în ultimul rând, vulnerabilităţile lumii occidentale, aveau
la 11 septembrie 2001 să schimbe America. Schimbând America, teroriştii aveau
să schimbe soarta lumii şi să-l facă pe fiecare dintre noi dependent de viitorul
acestei globalizări. Interdependenţa era la apogeu şi căpăta valoare individuală.

3.2.3. Terorismul şi mişcările anti-globalizare

Mişcarea anti-globalizare este caracterizată, în primul rând, prin diversitate, atât
doctrinară, cât şi tactică şi acţionară. De aceea, este imposibil să vorbim de o
ideologie a acestor mişcări. Ele adoptă o serie întreagă de teme referitoare la
drepturile omului, ecologism, drepturile animalelor etc. Totuşi, ideologia
130
dominantă pentru majoritatea activiştilor anti-globalizare o reprezintă o formă
fluidă a anarhismului. Ei sunt dispuşi să accepte economia politică a marxismului,
susţin organizarea bazată pe comunităţi mici, însă nu exclud grupurile mari,
privesc cu suspiciune orice structură de autoritate, în special statul, însă nu neagă
în totalitate nevoia de putere statală, în anumite grade şi forme. Mişcarea de
identificare a ţintelor, deşi are o serie întreagă de producţii intelectuale originale,
nu se poate defini printr-o ideologie unitară, ceea ce îi leagă fiind mai degrabă
obiectivele comune, sau mai bine spus, „ţintele comune”.
Activismul mişcărilor antiglobalizare este orientat, în principal, împotriva big
business - puterea corporaţiilor multinaţionale, şi, în al doilea rând, împotriva
acordurilor globale asupra creşterii economice. Acuzaţiile privind exploatarea şi
abuzurile asupra drepturilor omului au apărut încă de la jumătatea anilor '90,
atunci când o serie de corporaţii cu un brand puternic, precum Nike, Gap,
Starbucks, au fost acuzate de interzicerea sindicalizării, de condiţii de muncă
exploatatorii şi practici de folosire a muncii copiilor, la scară globală. Printre alte
multinaţionale au fost enumerate McDonalds, Shell Oil şi Monsato. Lista de
acuzaţii cuprinde un spectru larg, mergând de la plata unor salarii foarte mici,
lipsa asigurărilor de sănătate, distrugerea ecosistemelor şi a pădurilor tropicale,
până la folosirea de pesticide, producţia de alimente modificate genetic, violarea
drepturilor animalelor, terminând cu asocierea cu regimuri politice violente şi
represive. Aceste acuzaţii continuă şi în prezent, însă lor li s-au adăugat
demonstraţii împotriva Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Fondului Monetar
Internaţional şi Băncii Mondiale.
Din perspectiva militanţilor antiglobalizare, aceste instituţii netezesc drumul
puterii corporaţiilor multinaţionale, ceea ce face ca, treptat, guvernele statelor să
devină progresiv, în plan internaţional, mai puţin importante decât instituţiile
economice globale şi de eforturile acestora de a direcţiona şi lărgi creşterea
economică. Activiştii sunt însă destul de divizaţi în poziţiile lor. Cea mai mare
parte sprijină restructurarea corporaţiilor în sensul creşterii responsabilităţii şi
transparenţei; un segment mai mic al acestei mişcări, deşi sprijină aceleaşi
obiective, doreşte dispariţia totală a structurilor globale, inclusiv a OMC-ului.

131
O altă direcţie de atac, în afara corporaţiilor multinaţionale şi a instituţiilor
internaţionale de schimb, o reprezintă capitalismul însuşi, considerat a fi
principalul vinovat pentru ignorarea nevoii de bunăstare a indivizilor, pentru
distrugerea diversităţii culturale şi a planetei în goana pentru creştere economică şi
profit. Principala caracteristică a acestor mişcări este diversitatea. Ele reunesc mai
multe generaţii (însă cei mai mulţi militanţi sunt tineri), diferite clase sociale şi
categorii ocupaţionale şi mai multe teme politice. Pentru cele mai multe dintre
grupurile care participă la demonstraţiile antiglobalizare, globalizarea nu este un
scop în sine, ci doar un mijloc în vederea atingerii unui alt scop. Practic,
participarea mai multor grupuri cu interese comune duce la crearea unei organizări
puternice, important factor de auto-identificare pentru membrii diferitelor mişcări
şi de identificare în opinia publică.
Protestatarii reprezintă un spectru larg de cauze şi scopuri – ecologişti, activişti
pentru drepturile animalelor, membri de sindicat, apărători ai drepturilor omului,
anarhişti. Însă, cu excepţia câtorva organizaţii mari, bine cunoscute, numele şi
titulaturile grupurilor implicate nu spun nimic. Sunt doar organizaţii mici, cu un
număr mic de membri, formate strict pentru nevoi de moment, care îşi schimbă
numele frecvent, sau sunt localizate în anumite regiuni; în multe cazuri, membrii
anumitor grupuri sunt simultan suporteri ai mai multor cauze. Mult mai
importante decât organizarea sunt cauzele şi motivaţiile care îi animă pe aceşti
militanţi. În funcţie de acestea, se pot face estimări în ceea ce priveşte tipul de
protest pe care îl vor genera. Dintre cele mai cunoscute organizaţii şi cauze
prezente în demonstraţiile antiglobalizare fac parte: AFL-CIO, care acţionează în
numele intereselor sindicale; People for Ethical Treatment of Animals (PETA) -
unul dintre cele mai importante grupuri de apărare a drepturilor animalelor.
Rainforest Action Network, Earth First! şi Sierra Club sunt printre cele mai bine
cunoscute organizaţii ecologiste, în vreme ce Global Exchange, Direct Action
Network, Nader's Group şi Global Trade Watch militează pentru apărarea
drepturilor omului. Printre grupurile militante care au făcut deseori apel la
violenţă se numără Third Position, Black Bloc, Anarchist News Service, Black
Army Faction şi Anarchist Action Collective, care se revendică de la mişcarea
anarhistă şi care îşi legitimează deseori acţiunile violente prin doctrina de sorginte
132
anarhistă a acţiunii directe şi propagandei prin fapte. În funcţie de evenimentul
care a determinat protestul, la demonstraţiile antiglobalizare participă, în număr
semnificativ, organizaţiile sindicale. Un astfel de exemplu este demonstraţia de la
Seattle, din noiembrie 1999, atunci când agenda Organizaţiei Mondiale a
Comerţului a cuprins numeroase referiri la condiţiile de muncă, unde sindicatele
contribuie masiv nu doar la protestele de stradă, ci şi la organizarea şi finanţarea
lor.
În vreme ce diversitatea a contribuit la modernizarea şi întărirea protestelor şi
demonstraţiilor, noile tehnici şi tehnologii, colective şi individuale, au schimbat
radical înfăţişarea activităţilor protestatare. Cel mai mare impact îl are Internetul,
datorită faptului că permite organizatorilor să aranjeze foarte repede şi uşor
demonstraţiile şi protestele la nivel planetar. Indivizi şi grupuri sunt capabili, prin
intermediul acestui mijloc, să stabilească date, să împărtăşească experienţe, să
accepte responsabilităţi, să asigure logistica necesară, să coordoneze nenumărate
activităţi, imposibil de întreprins la fel de repede şi eficace în trecut.
Demonstraţiile internaţionale pot fi organizate la aceeaşi dată, astfel că o serie
întreagă de proteste au loc concertat, în diverse locuri. Internetul a oferit un nou
suflu filosofiei anarhiste, permiţând comunicarea în lipsa unui centru de comandă
şi coordonarea cu un minimum de resurse şi birocraţie. Organizarea protestelor
propriu-zise se face cu câteva luni înainte, fiecare din micile grupuri participante
asumându-şi o anumită sarcină, de la furnizarea locurilor de cazare pentru
demonstranţi, până la mâncare şi transport. Dintre manierele de protest, cele mai
importante sunt cele întreprinse cu violenţă, în care au loc atacuri asupra
proprietăţii sau asupra reprezentanţilor autorităţilor – poliţie în special, şi tehnica
numită reclaim the streets (după numele organizaţiei care a folosit-o iniţial), care
transformă demonstraţiile în adevărate spectacole ambulante. Mişcările
antiglobalizare reprezintă una dintre cele mai moderne forme de manifestare
politică şi, deşi şansele de instituţionalizare sunt minime (date fiind principiile
mişcării), potenţialul acestor mişcări este, paradoxal, foarte mare, în contextul
unei lumi globale.

3.2.4. Terorismul şi antiamericanismul

133
Aşa-numita „lume a treia” – căreia căderea comunismului i-a răpit doar
numerotarea, dar nu i-a schimbat cu nimic condiţia – rămâne marea problemă
pentru capitalul internaţional. Valul antiamerican şi antiglobalizarea, incluzând
naţionalizări şi chiar proiecte socialiste, din America Latină, nu este privit cu
suficientă luare aminte prin cabinetele marii finanţe mondiale. Din interese
politice pe termen scurt – care, din păcate, par a transcende pe cele pe termen lung
– atenţia se concentrează asupra lumii musulmane şi teroriştilor provenind din
această lume. Părând a fi călare pe situaţia lumii, capitalul internaţional nu se arată
dispus să tragă învăţăminte. Insuccesele în combaterea terorismului dovedesc clar
că împotriva săracilor – năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare – nu
poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii
n-au de fapt ce pierde.
Dar lipsa unui sistem economic performant şi demografia în declin nu sunt, în
sine, uncasus belli între civilizaţii. În schimb, asaltul cultural occidental este.
Coca-Cola, MTV, blue jeans, filmele popcorn, exaltarea libertăţii individului şi
democraţia sunt adevăraţii duşmani. Dacă islamul era reformat din timp sau dacă
exista cadrul istoric care să permită acum o reformă care să poată fi interpretată
altfel decât ca o erezie, integrarea islamului în modernitate era uşor realizabilă.
Dar incapabil să se reformeze, Islamul se vede acum în postura de a fi desacralizat
de asaltul cultural occidental iar societatea islamică se vede fără şanse în faţa
emancipării sociale occidentale. Traian Ungureanu specifica faptul că „disperarea
culturală motivează, de la un cap la altul, violenţa islamică. Islamul va fi ajuns de
cultura de masă, iar cultura de masă nu iartă.” Numai religia poate face acest lucru
pentru că religia transcende societatea, normele internaţionale, sistemele
economice şi culturale. Iar islamiştii justifică islamismul, redefinind valorile
islamului. Lumea islamică, tot mai izolată şi mai săracă, cu perspective de
capitulare în faţa „invaziei” culturale occidentale, ia pietre în mână şi se lansează
în delir religios. Ca toate sistemele totalitare/naţionaliste cunoscute până acum de
istorie, şi islamismul e o reacţie la o presiune externă sau o „reacţie greşită la
iminenţa schimbării” (Traian Ungureanu). Mecanismul nu a fost greu de găsit –
reinterpretarea Coranului: se reinterpretează regulile şi necesitatea aplicării lor cu
stricteţe, se schimbă profeţii, se găsesc noi permise pentru a justifica fapte aflate
134
în afara accepţiunii morale, generale sau islamice. Religia poate să facă din alb
negru şi poate transforma o crimă într-un martiriu. Devin fundamentalişti-
extremişti.
Tot mai multe strategii şi planuri pentru prevenirea şi contracararea acestora
prevăd măsuri de cooperare care transcend graniţele naţionale, în condiţiile în care
statele democratice au ajuns la concluzia că securitatea fiecăruia depinde de
securitatea tuturor celorlalţi, într-o lume interdependentă, care are de protejat şi
apărat o serie de valori, principii şi interese fundamentale, comune.
Astfel, se poate aprecia că, pe măsură ce riscurile şi ameninţările tind să se
globalizeze, pe măsură ce vectorii propagatori ai unor ameninţări (crima
organizată şi reţelele teroriste) se structurează şi îşi uniformizează tehnicile şi
procedeele de acţiune ilegală, devine tot mai pregnant efectul de conştientizare a
necesităţii unor forme de identificare, analiză, prevenire şi acţiune concertată de
contracarare, într-un mediu de securitate flexibil, caracterizat de cooperare,
schimb de informaţii şi interoperabilitate la diverse niveluri instituţionale, efect şi
necesitate a globalizării.

3.3. REZISTENŢA LA GLOBALIZARE

3.3.1. Scepticismul antiglobalist

Globalizarea este interdependenţa crescândă dintre diferite persoane, regiuni şi
ţări din lume, care afectează azi viaţa oamenilor din toate ţările, bogaţi şi săraci,
modificând nu doar sistemele globale, ci şi viaţa cotidiană. Giddens susţine că
globalizarea nu a produs o lume unitară; dimpotrivă, ea a creat unele dintre
principalele diviziuni sociale şi conflicte 93 . Există cel puţin patru accepţiuni
diferite ale aceluiaşi termen:
1. Globalizarea pieţelor se opune viziunii anterioare a unui ciclu al
produsului care consta în a vinde în ţările mai puţin avansate produsele demodate
din ţările cele mai bogate. Termenul se aplică mai ales administrării companiilor
multinaţionale şi vizează exclusiv schimburile internaţionale;

93 Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, 2001.

135
2. O formă de gestiune, total integrată la scară mondială, a marilor firme
multinaţionale;
3. Procesul prin care întreprinderile cele mai internaţionalizate tind să
redefinească în folosul lor regulile jocului, impuse anterior de statele-naţiuni;
4. O nouă configuraţie care marchează o ruptură faţă de precedentele etape
ale economiei internaţionale.

Perioada actuală pare să asiste la apariţia unei economii globalizate, în care

economiile naţionale sunt descompuse, apoi rearticulate în cadrul unui sistem de
tranzacţii şi procese care operează direct la nivel internaţional94, susţine Boyer.
Lindenfeld crede că globalizarea este o întruchipare, un simbol concret sau
abstract care serveşte ca instrument de fixare sau de condensare a unui complex de
înţelesuri într-o singură expresie, având puterea de a simplifica problemele
complicate în minţile celor care le gândesc şi le simt95. Comisia Europeană statua
că globalizarea poate fi definită ca procesul prin care pieţele şi producţia unor ţări
diferite devin interdependente – o interdependenţă din ce în ce mai accentuată
urmând dinamica înregistrată de comerţul de bunuri şi servicii, de fluxul de
capital şi tehnologie. Nu este un fenomen nou, ci continuarea unui proces de
dezvoltare pregătit de foarte mult timp.
Scepticii consideră conceptul de globalizare nesatisfăcător, iar globalizarea un
fenomen care nu se poate interpreta literalmente ca fenomen universal. Importanţa
acordată conceptului de globalizare de către sceptici reiese clar din frecventa
comparaţie cu „occidentalizarea” sau „americanizarea”.
Ca răspuns la afirmaţia că globalizarea este un fenomen de ultimă oră, scepticii
citează frecvent aşa numita „belle epoque” a interdependenţei internaţionale –
perioada 1890 – 1914, iar tendinţa actuală, în opinia lor, nu reflectă altceva decât
un proces de internaţionalizare şi de „regionalizare” sau „triadizare”. În
comparaţie cu „belle epoque”, scepticii apreciază că, actualmente, lumea a
cunoscut o implozie economică, politică şi culturală, imperiile globale au

94 Robert Boyer, Cuvintele şi realităţile, în vol. Mondializarea dincolo de mituri (coordonator: Serge
Cordellier), Ed. Trei, 2001.
95 David Lindenfeld, On Systems and Embodiments as Categories for Intellectual History, 1988.

136
determinat dezvoltarea Statelor-naţiuni, în timp ce majoritatea populaţiei de pe
mapamond a fost exclusă de la beneficiile dezvoltării economice.
Discursul globalizării, consideră scepticii, contribuie la justificarea şi legitimarea
proiectului global neoliberal - crearea unei pieţe globale libere şi consolidarea
capitalismului anglo-american în principalele regiuni economice ale lumii. În
acest sens, ideologia globalizării funcţionează ca un mit necesar pentru a
disciplina politicienii şi guvernele în sensul satisfacerii exigenţelor unei pieţe
globale.
Principalele caracteristici ale globalizării, în opinia anti-globaliştilor (considerate
mituri de către pro-globalişti) sunt următoarele:
1. Globalizarea este o conspiraţie a marilor corporaţii transnaţionale
împotriva ţărilor mici;
2. Globalizarea concentrează puterea asupra pieţei în mâinile celor care
dirijează un număr mic de corporaţii uriaşe;
3. Geniul rău al globalizării este tehnologia informaţiei;
4. Globalizarea înseamnă „companii scăpate de sub controlul legii”;
5. Globalizarea determină scăderea numărului locurilor de muncă;
6. Globalizarea subminează diversitatea culturală;
7. Prin globalizare, scade standardul condiţiilor de muncă, lucrătorii fiind
transformaţi, treptat, într-un fel de sclavi;
8. Globalizarea distruge mediul înconjurător;
9. Globalizarea implică înflorirea corporaţiilor multinaţionale, pe seama
corporaţiilor mai mici şi a consumatorilor;
10. Globalizarea adânceşte prăpastia dintre bogaţi şi săraci96.

3.3.2. Critici aduse mondializării

Există autori pro-globalizare, printre care se numără şi Patten, care susţin că acest
proces ar fi natural, pozitiv şi iminent: „Trebuie să răspundem decis acuzaţiei
conform căreia mondializarea ameninţă valorile noastre şi securitatea noastră. E

96 Richard D. McCormick, 10 Myths About Globalization, 2000; vezi şi Robert J. Holton, Some Myths About
Globalization, 1997.
137
absurd să fii împotriva mondializării; e ca şi cum ai fi împotriva buletinului
meteorologic. Mondializarea nu trebuie să producă fatalmente injustiţie socială şi
nu înseamnă acceptarea modelului social şi economic american. Sunt multe
lucruri de admirat în Statele Unite şi felul cum procedează americanii creează
probabil indici mai ridicaţi de creştere”97. Scepticii susţin însă că globalizarea nu
poate fi considerată ca fiind o necesitate a naturii sau a istoriei. În opinia acestora,
multe dintre forţele implicate în globalizare sunt conduse de interese puternic
motivate, fie ele publice sau private.
Globalizarea şi mondialismul, spun unii autori, nu intră în aşa-zisa logică a
lucrurilor, nu reprezintă un proces inevitabil care trebuie privit cu resemnare, ca şi
cum ar fi o revelaţie divină. Ele sunt numai obiective practice şi premeditate ale
unor organizaţii cu denumiri concrete şi sedii legale, cu sisteme informative,
mediatice şi de influenţare – care vor să-şi realizeze interesele personale sau de
grup. Scopul mondialismului, susţin anti-globaliştii, este crearea unui guvern unic,
a unui sistem unic de organizare politică, instituţională şi socială, a unei scări
unice de valori (bazate peindividualismul-egalitarist) şi chiar a unui stil unic de
viaţă (consumismul). Toate aceste lucruri s-ar întâmpla sub dominaţia absolută a
forţelor politice, economice şi culturale pe care mondialismul le încarnează: elitele
finanţei internaţionale98.
Există şi o teorie conform căreia globalizarea (realitate, proiect, doctrină ce
consacră o concepţie despre noua ordine mondială) se află la capătul evoluţiei
tezelor conservatoare privind sfârşitul ideologiilor, claselor, politicii şi istoriei.
Autorii respectivi se sunt contestaţi atât pentru premisele de la care își construiesc
teoria, cât şi pentru concluziile construite în stil pro-imperialist. În opinia lui
Matterlard, construirea unui răspuns politic la ideologia globalitară presupune
două condiţii: a nu profita de revenirea la medieri şi tranzacţii pentru a discuta
culturalismul, formă de relativism care elimină sau subestimează logicile
inegalitare caracterizând raportul dintre culturi în evoluţia „comunicării – lume” şi

97 Chris Patten, După seism – în săptămânalul „Dilema” nr. 484, 21–27 iunie 2002.
98 Globalizzazione: per conoscerla, per combaterla – studiu disponibil pe Internet; vezi şi The New World
Order Flag – în “TiM Bulletin”, 21 noiembrie 1999.
138
a nu considera neapărat drept un progres revendicările care, în numele rezistenţei
la modelul de westernization şi la depăşirii lui, încearcă să legitimeze încălcarea
celor mai elementare drepturi democratice ale indivizilor şi colectivităţilor99. Tot
pe poziţii teziste se situează şi unii cercetători români ai fenomenului, nereuşind
să iasă din calapodul internaţionalist al teoriilor globalitare: Ca proces organic
atotcuprinzător, mondializarea reprezintă un fenomen în cadrul căruia realităţile
determinante (productive, monetare, financiare, culturale sau cele ţinând de
mediul înconjurător) se dezvoltă organic la scară planetară, influenţând puternic
ansamblul realităţilor sociale, regionale, naţionale şi locale 100 , susţine Turliuc.
Acest aspect al mondializării este strâns legat de evoluţia capitalismului
contemporan şi în mod deosebit de evoluţia din ultimele două decenii ale
secolului trecut.
Consecinţa majoră şi în întregime nouă pe care o aduce stadiul actual al
mondializării nu este aspectul său comunitar (lumea etnică, naţională,
eurocentristă, islamocentristă etc.), specific şi proto-mondializării, ci dimensiunea
sa societală mondială, în care noi nu se mai poate defini prin opoziţie cu alţii.
Acelaşi autor spune că, dacă după cel de-al doilea război mondial
internaţionalizarea şi mondializarea s-au dezvoltat în contextul intervenţiei
crescânde a statului, în ultimele decenii ale secolului trecut, pe fundalul creşterii
influenţei neoliberalismului şi a liberalizării jocului economic, a avut loc
retragerea treptată a statului din deciziile economice. În aceste condiţii, nici
nevoia pentru datele statistice şi recensăminte nu a mai fost la fel de mare. Cu alte
cuvinte, statisticile asupra comerţului exterior şi indicii deschiderii pe piaţa
externă există deoarece sunt istoric legate de stat şi de nevoia controlului şi a
reglării centrale exercitate asupra economiei şi societăţii. De aceea, dubla
constrângere care rezultă (absenţa categoriilor pertinente şi perenitatea
categoriilor vechi, istorice) reprezintă o sursă de interpretare deformată şi
deformatoare a tendinţelor actuale ale mondializării.

99 Armand Mattelard, Noua ideologie globalitară, în vol. Mondializarea dincolo de mituri (coordonator: Serge
Cordellier), Ed. Trei, 2001.
100 C. Turliuc, M. N.Turliuc, Provocările şi efectele mondializării, în vol. Globalism şi dileme identitare,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2002.
139
Aparatul de înregistrare a datelor este în principal unul naţional (chiar şi în cazul
Băncii Mondiale sau a altor organisme internaţionale, care solicită sau comandă
anumite date factorilor naţionali), iar datele statistice sunt, mai ales, indicii
deschiderii. Or, mondializarea ia şi alte forme decât deschiderea spre schimburile
internaţionale şi trebuie adăugat faptul că principalele sale forme nu vizează
dimensiunea acestei deschideri. Din aceste precizări se poate constata schimbarea
locului şi rolului statului, a statului-naţiune, în organizarea societăţii şi a lumii.
Procesul mondializării este distinct şi opus câmpului statal şi naţional.

3.3.3. Naţionalism, fundamentalism şi globalizare

Autorii occidentali fac trimitere la antiteza naţionalism –globalizare, Swank
apreciind că globalizarea are importante efecte secundare în statele afectate de
integrare, de creşterea exponenţială a nivelului circulaţiei libere, transnaţionale, a
mărfurilor, capitalului şi indivizilor. În opinia autorului, în mod concret, toate
acestea au contribuit la succesul electoral al partidelor noii drepte (populiste) din
Europa Occidentală” 101 . Cuvântul cheie este transnaţionalism – un sistem
economic mondial în care statele-naţiuni se întrepătrund economiceşte cu
repeziciune şi devin din ce în ce mai dependente din punct de vedere politic. Dacă
globalismul subminează controlul statelor-naţiuni asupra pieţei, naţionalismul este
bariera ideologică care se opune acestor schimbări 102 , susţine Zeskind.
Globalismul impus incită la particularismul premeditat ca antidot la omogenitate.
Macro–spaţiile privaţiunilor conduc la simţul pierdut al proprietăţii, conceput
pentru micro-spaţiul suveranităţii. Politica dezintegratoare contraatacă economia
integratoare. Transferul de aptitudini spre centre de decizie externe şi
necontrolabile determină înclinarea compensatorie către replicare şi autonomie
internă. Globalizarea trebuie să fie judecată sub cele două aspecte ale sale,
replierea şi redesfăşurarea, contracţia şi dilatarea, deculturalizarea şi
reculturalizarea. Toate acestea au devenit foarte clare pentru europeni la discuţiile

101 Duane Swank, Hans-Georg Betz, Globalization, the Welfare State and Right-Wing Populism in Western
Europe, 2002; vezi şi Phil Marfleet, Nationalism and Internationalism in the New Europe, 2002).
102 Leonard Zeskind, Devin Burghart, The Battle at Three Corners – Is Nationalism a Response to
Globalism?, în “Searchlight”, mai 2001.
140
din cadrul Tratatului de la Maastricht despre integrare. Apariţia regionalismelor
nu neagă globalizarea. Dimpotrivă, ele sunt produsul globalizării. Fiecare nouă
modalitate de dezrădăcinare declanşează un mecanism de împământenire
teritorială, neapărat de natură sfântă. Glia şi sacrul sunt de nedespărţit. În opinia
lui Debray, este ca şi cum un termostat ar regla identificarea colectivă, un
misterios mecanism antropologic care, prin aţâţarea extremismului, ar vindeca
rănile provocate de dislocarea integrităţii culturale a grupurilor umane103.
Fundamentalismul pieţei presupune instaurarea unei singure civilizaţii planetare,
în care tradiţiile şi varietăţile culturale ale trecutului sunt înlocuite de o nouă
comunitate universală bazată pe aşa-zisa raţiune104, susţine Gray. Aserţiunea că
„piaţa comandă” este un nonsens, spun unii autori. Piaţa nu face nimic de genul
ăsta, ci anumiţi oameni, organizaţi în clase (cum sunt conducătorii de corporaţii)
şi instituţii economice (directorii FMI) comandă – în numele pieţei – politici
economice favorabile propriilor interese105, opinează Petras. Capitalismul este în
declin şi, implicit, se găseşte într-o stare de tranziţie socială profundă. Primatul
capitalului asupra muncii şi cel al plus-valorii asupra nevoilor sociale sunt şi ele
puse sub semnul întrebării.
Kennedy susţine că departe de anunţatul sfârşit al istoriei şi de triumful
capitalismului, globalismul este încercarea exponenţilor capitalului global de a
realiza dominaţia pieţei asupra nevoilor sociale, într-o epocă în care nu există alt
mod eficient de control al muncii organizate decât declinul programat,
insecuritatea colectivă şi criza economică106. Potrivit futurologului Alvin Toffler,
„evoluţia este spectaculoasă pentru că anunţă eşecul sistemului statal însuşi, bazat
anterior pe abilitatea elitei conducătoare – sau a clanului aflat la putere, după caz –
de a-şi impune autoritatea în combaterea crimei organizate şi de a controla
formele alternative de violenţă în masă, pe teritoriul său. Aceasta nu înseamnă
sfârşitul statului-naţiune, cum se insinuează, ci doar faptul că statul va deveni

103 Regis Debray, în vol. Schimbarea ordinii globale (coordonator: Nathan Gardels), Ed. Antet, 2002.
104 John Gray, False Dawn: The Delusions of Global Capitalism, 1998.
105 James Petras, The Process of Globalisation. The Role of the State and Multinational Corporations.
106 Paul Kennedy, Coming to Terms with Contemporany Capitalism: Beyond the Idealism of Globalisation
and Capitalist Ascendancy Arguments, 1998.
141
nimic mai mult decât un jucător printre mulţi alţii cu putere relativ comparabilă în
domenii diferite. Pe măsură ce puterea statului se fragmentează, numărul
jucătorilor creşte – ca şi capacitatea lor potenţială de a deţine arme. Pe lângă
controlul formelor de violenţă, statul a avut prin tradiţie şi controlul fiscal asupra
pieţei şi circulaţiei acestora. De asemenea, el controla cunoaşterea – religioasă,
ideologică sau mitologică. Astăzi, un stat poate avea toate sau doar o parte din
aceste atribute, dar au apărut contraforţe care dispun şi ele de aceste atribute şi
care se situează în afara controlului statului. Aceste contraforţe variază de la
pieţele globale valutare şi de obligaţiuni la Internet, CNN sau MTV, de la Biserica
Catolică la secte religioase internaţionale, traficanţi de narcotice, organizaţii civile
precum Greenpeace şi reţele de comunicaţii etnice107”.

3.3.4. Scopurile structurilor de organizare transnaţionale

Din ce în ce mai mulţi oameni au o viziune nuanţată asupra acestui fenomen
mondial numit globalizare. Departe de a avea ceva împotriva cooperării
constructive dintre naţiunile suverane ale lumii, ei resping, mai degrabă, modelul
actual al globalizării. Aşa cum se prezintă în momentul de faţă, globalizarea poate
fi definită, în accepţiunea anti-globaliştilor, ca ideologia care identifică statele-
naţiuni drept principalul inamic. De aceea, se urmăreşte slăbirea, disoluţia şi,
eventual, distrugerea acestora, pentru a fi înlocuite cu structuri de organizare
supranaţionale. Aceste structuri corespund scopurilor politice şi intereselor
economice ale unui grup puţin numeros, dar foarte puternic, care conduce astăzi
procesul de globalizare într-o direcţie anume. E vorba despre interese private care,
pentru prima oară în istoria omenirii, ar putea justifica sintagma de privatizare a
puterii la scară globală sau, (de ce nu?) neoimperialism la nivel planetar.
Obiectivele-cheie ale procesului de globalizare ar fi, în opinia anti-globaliştilor,
următoarele: să ascundă, de ochii opiniei publice, cum funcţionează lumea în
realitate; să ne facă să credem că suntem într-o situaţie dificilă, dar că lucrurile se
vor îmbunătăţi; să ne convingă de faptul că, fie că ne place sau nu, globalizarea nu
poate fi oprită. De fapt, sunt miliarde de măsuri care pot fi luate pentru a

107 Vezi interviul cu Alvin Toffler, în vol. Schimbarea ordinii globale(coordonator: Nathan Gardels), Ed.
Antet, 2002.
142
neutraliza efectele nocive ale globalizării. În principal, ne referim la redresarea
statului-naţiune, astfel ca acesta să-şi exercite funcţiile sale fundamentale:
armonizarea internă a conflictelor sociale; prevederea vectorilor de insecuritate,
dar şi a oportunităţilor de cooperare internă şi externă; dirijarea naţiunii pe o
direcţie politică de natură să asigure apărarea intereselor naţionale108.
Cât despre global village (satul global), această noţiune îi este asociată scriitorului
canadian Marshall McLuhan, care consideră că, îndeosebi ca rezultat al
răspândirii comunicaţiei electronice, lumea a devenit o mică comunitate109. Cultul
satului planetar apare astăzi ca un răspuns politic la frământările teologice şi
ideologice care au afectat Occidentul vreme de mai bine de un secol. Rămâne,
însă, de văzut cum principiul singular al drepturilor omului poate fi implementat
într-o lume care continuă să fie eminamente plurală. «Invocăm drepturile
omului», spune Hardin, «ca să justificăm amestecul în treburile interne ale altei
naţiuni. De aceea, riscăm să ne facem duşmani din rândurile naţiunii respective.
Intenţiile din spatele poveştii cu drepturile omului pot fi nobile, dar perseverarea
invocării unor astfel de drepturi implică mari riscuri». Democraţia globală este
ultimul vis crepuscular al unor inşi hoinari spiritual şi dezrădăcinaţi la modul
fizic. Este o doctrină care maschează cu grijă realităţile etnice şi rasiale din umbra
teologiei universalismului 110 . Buchanan amintea, într-un discurs memorabil, că
oamenii mor pentru cenuşa strămoşilor şi templele zeilor , nu pentru vreo Nouă
Ordine Mondială creată în folosul unor mandarini ai globalismului care poftesc la
bogăţia şi la puterea Americii 111 , aluzie la cinismul unui Strobe Talbott, care
anunţa ritos că „în următoarea sută de ani, ideea de naţiune va fi suprimată. Toate
statele vor recunoaşte o autoritate globală unică. Noţiunea de cetăţean al lumii, la
modă la mijlocul secolului XX, va fi o realitate cât se poate de concretă la sfârşitul
secolului XXI”. Dar, am putea spune noi, „la ce-i foloseşte omului să câştige
lumea întreagă, dacă îşi pierde propria ţară? Zbigniew Brezinski remarca,

108 Adrian Salbuchi, The World’s Mastermind: the True Objectives of Globalization – a View from
Argentina, 2001.
109 Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, 2001.
110 Tomislav Sunic, A Global Village and the Rights of the Peoples.
111 Patrick Buchanan, Refuting the Global Mandarins, 22 august 2000.

143
condescendent, că o conştiinţă globală începe să se manifeste pentru prima oară:
suntem martorii apariţiei unei elite transnaţionale, compusă din profesionişti,
oameni de afaceri, savanţi şi demnitari. Legăturile acestor noi elite depăşesc
graniţele naţionale, viziunea lor nu se bazează pe tradiţia naţională, iar interesele
lor sunt mai degrabă funcţionale decât naţionale.

3.3.5 Noul imperialism

Imperialismul este definit, in abstracto, ca fiind un complex de relaţii politice,
economice şi militare prin care ariile cele mai puţin dezvoltate sunt supuse celor
mai dezvoltate – cel mai potrivit cuvânt pentru un sistem general al relaţiilor
economice inegale la scară mondială. Este vorba de procesul de fondare a unui
imperiu dincolo de frontierele naturale ale naţiunilor, cu scopul de a supune
populaţia din afara acestor frontiere unei dominaţii politice din partea ţării
dominatoare, într-un cuvânt de internaţionalizarea capitalismului. Se relansează o
teorie mai veche a etnocraţiei, atrăgându-se atenţia că orice imperiu cuprinde un
grup etnic dominant (etnocratic) şi etnii supuse sau dominate. În clasa
fenomenelor imperialiste se includ acele relaţii internaţionale caracterizate printr-
o particulară asimetrie – dominaţie şi dependenţă. Imperialismul se referă la acele
relaţii particulare între naţiuni inerent inegale care implică supunere efectivă,
exerciţiul unei influenţe reale asupra comportamentului. Inegalitatea este o
condiţie necesară. Distincţia dintre vechiul şi noul imperialism constă în aceea că
vechiul imperialism promova ca metodă controlul politic al pieţelor şi materiilor
prime de peste mări. Noul imperialism a renunţat la această metodă în favoarea
uneia noi: a liberului schimb112. În acelaşi timp, globalizarea poate fi interpretată
şi ca o formă de neocolonialism. Să nu uităm care sunt caracteristicile de bază ale
unei administraţii coloniale: populaţia teritoriului colonizat nu este reprezentată,
în tot sau în parte, în guvernământul colonial; interesele locuitorilor se supun
voinţei puterii coloniale metropolitane; dominaţia colonială nu ţine cont de
graniţele naţionale.

112 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane, Ed. Eminescu,
1996.
144
Anti-globaliştii sunt de părere că imperialismul postmodernist îmbracă două
forme. Prima este dată de imperialismul voluntar al economiei globale; ne
referim, în speţă, la un consorţiu transnaţional care acţionează prin intermediul
instituţiilor financiare internaţionale (FMI şi Banca Mondială). A doua formă
poate fi denumită imperialismul vecinilor. Instabilitatea existentă în zonele
învecinate reprezintă o ameninţare care nu poate fi ignorată de nici unul dintre
state113. Iată care sunt, în opinia criticilor mondializării, rotiţele mecanismului de
„alienare” folosit de cele două imperii financiare amintite mai sus: când o ţară în
curs de dezvoltare este, pentru un motiv sau altul, adusă în situaţia de a solicita
ajutorul instituţiilor internaţionale şi constrânsă să ceară un ajutor financiar, i se
expediază experţi reprezentând interesele nebuloasei creditoare a cărei preocupare
esenţială este de a face viitoarea cooperare conformă cu dogma ideologică.
Proiectele elaborate, deşi variind ca detalii şi conform unor anumite constrângeri
specifice, oferă o structură generală identică, aceasta fiind condiţia acceptării lor.
Planurile de ajustare structurală care rezultă stabilesc de la bun început un anumit
număr de etape prealabile pentru potenţialul împrumut:
1. liberalizarea preţurilor;
2. devalorizarea monedei naţionale;
3. blocarea, respectiv diminuarea salariilor;
4. reducerea în consecinţă a cheltuielilor publice în vederea reducerii
deficitului extern;
5. privatizarea marilor grupuri publice (bănci, companii de transport, firme
industriale);
6. deschiderea graniţelor pentru concurenţa internaţională;
7. specializarea într-un număr limitate de producţii pentru export.

Aceste exigenţe au pretutindeni efecte similare. Liberalizate, preţurile urcă, făcând

ca bunurile de primă necesitate să devină inaccesibile pentru o mare parte a
populaţiei şi îmbogăţind în acelaşi timp o minoritate. Devalorizarea monedei
naţionale, considerată ca stimulând exporturile, face mai scumpe produsele

113 Robert Cooper, The Liberal Imperialism, 7 aprilie 2002.

145
importate, adesea indispensabile vieţii ţării şi nu are decât o incidenţă neglijabilă
asupra exporturilor, fiindcă proporţia lor în raport cu ansamblul rămâne derizorie.
Blocarea sau diminuarea salariilor accentuează inflaţia rezultată din liberalizarea
preţurilor şi induce sporirea mizeriei şi marginalizarea păturilor sociale deja aduse
într-o stare precară sau fragilizate de incompetenţa sau corupţia unor numeroase
guverne locale.
Consecinţele cele mai dezastruoase – dezvoltarea unei organizări sociale bipolare
– provin din diminuarea bugetelor publice. Clasele avute compensează
slăbiciunile crescânde ale sistemului (educaţie, sănătate, locuinţe) adresându-se
sferei private: şcoli sau spitale bine echipate, proprietăţi somptuoase, magazine de
lux. Majoritatea populaţiei este obligată să se acomodeze cu o ofertă deficitară:
clădiri şcolare dărăpănate şi insalubre, clase suprapopulate, cadre didactice prost
plătite şi lipsite de motivaţie, medicină ineficientă în spitalele ducând lipsă de
toate. Centrul oraşelor se goleşte, în timp ce se înmulţesc adăposturile dărăpănate,
la marginea zonelor aglomerate. Privatizarea marilor grupuri publice lipseşte
statele de mijloacele unei adevărate politici economice. Privatizarea băncilor
răpeşte guvernelor stăpânirea politicii lor monetare şi deci o parte considerabilă a
puterii lor de decizie economică. În Europa se va precipita dizolvarea identităţilor
în ectoplasma americanomorfă. Absorbirea de către sectorul privat a arenei
industriale asigură vasalizarea patronatului şi aservirea guvernelor faţă de
interesele capitalismului internaţional.
Cât despre privatizarea unor mari sectoare de producţie a materiilor prime
(metale, petrol, produse agricole), ea face să cadă părţi întregi din bogăţia
naţională în buzunarul grupurilor străine, printre care predomină grupurile
americane. Suprimarea graniţelor pentru intrarea mărfurilor favorizează năvala
produselor fabricate pe pieţele interne americane, japoneze sau vest-europene.
Măsurile impuse de FMI şi Banca Mondială au favorizat între timp apariţia unei
întregi serii de noi îmbogăţiţi, permiţând scurgerea satisfăcătoare a produselor
importate. Specializarea economiilor autohtone în cadrul diviziunii internaţionale
a muncii are mai multe efecte perverse: spolierea ţărănimii locale în beneficiul
grupurilor monopoliste aflate în mâna multinaţionalelor străine, includerea acestor
producţii specializate într-un sistem internaţional controlat de finanţele din nord,
146
care le face total dependente de decizii externe asupra cărora guvernele naţionale
nu au nici o putere. Suntem forţaţi să constatăm că asistăm la o jefuire a
pământurilor ţărilor căzute sub influenţa FMI şi a Băncii Mondiale, în acelaşi timp
cu un asalt, cu baze ideologice evidente, contra statului ca atare. Este suficient să
observăm complezenţa celor două instituţii internaţionale faţă de grupurile
transnaţionale.

3.4. VIITORUL GLOBALIZĂRII

3.4.1. Oportunităţi la limita haosului

Globalizarea continuă să suscite și astăzi interesul cercetătorilor din științele
sociale, mai mult chiar decât în primele sale zile de existență. Cercetările în
domeniu se concentrează, pe o parte pe studierea problemelor specifice legate de
globalizare, pe de altă parte pe studierea conceptului de globalizare, teoretizând
natura procesului.
Studiile de globalizare au fost construite în jurul câtorva evidențe acționale și
fenomenologice care au atras atenția asupra lor încă înainte de prăbușirea
sistemului comunist. Înainte de toate, globalizarea economică a adus cu sine
schimbări fără precedent, manifestate prin apariția de noi sisteme de producție,
finanțe și consum, respectiv prin integrarea economiilor internaționale. A luat
naștere și globalizarea culturală, ca urmare a apariției de noi modele, practici și
fluxuri culturale transnaționale sau globale.
Politica s-a globalizat și ea, în special prin apariția de noi instituții transnaționale,
răspândirea guvernării globale și structuri de autoritate globale. Nu în ultimul
rând, oamenii și bunurile lor s-au mișcat multidirecțional, într-un volum și ritm
fără precedent, generând, printre altele, noi modele de migrație transnațională.
Simpla înșiruire a acestor evidențe relevă complexitatea demersurilor de
teoretizare a unui fenomen dinamic și neliniar ce se desfășoară într-un mediu
marcat de ambiguitate și volatilitate. Care sunt teoriile dezvoltate pentru a explica
acest fenomen? Sunt teoriile existente pe piață comprehensive și adecvate sau
avem nevoie de o teorie nouă care să minimizeze divergențele de abordări apărute
și să ofere o viziune explicativă integratoare?

147
William Robinson este de părere că, indiferent de abordare, cercetătorii au căzut
de acord pe câteva problematici care sunt asociate globalizării114. Astfel:
a) Schimbările sociale și transformările din lume se produc dramatic de repede, cu
implicații pe mai multe dimensiuni ale vieții sociale.
b) Schimbarea socială este legată de creșterea conectivității dintre oameni și țări,
precum și de creșterea notorietății acestor interconexiuni.
c) Efectele globalizării (economice, sociale, politice, culturale și ideologice) sunt
de necontestat, globalizarea este multidimensională, iar dimensiunile globalizării
sunt interrelaționate.
Luând în considerare o gamă largă de premise ontologice și de principii
epistemologice, au rezultat mai multe discursuri teoretice legate de globalism,
ancorate în tradiții și perspective teoretice, fie că este vorba de marxism,
weberianism, funcționalism, postmodernism sau de feminism, studii culturale și
relații internaționale.
Dacă ar fi să înșiruim teorii relevante ale globalizării, am putea face recurs la
teoria lumii-sistem, la teoriile capitalismului global, la societatea rețea, la teoriile
spațiului și locului globalizării, la teoriile transnaționalității și
transnaționalismului, la relațiile dintre modernitate, postmodernitate și
globalizare, la teoriile culturii globale etc.
În ceea ce privește explicarea globalizării din perspectiva Teoriei Haosului, de
remarcat este faptul că această teorie permite o abordare multidisciplinară a
fenomenului și că surprinde nuanțe ale schimbărilor care nu mai pot fi capturate
cu alte lentile teoretice. Revenind la întrebările domeniului, întrebări la care se
raportează orice teorie aspirantă, Teoria Haosului poate avea o contribuție
esențială la Teoria Generală a Globalizării în primul rând prin teoretizarea mai
sistematică a schimbărilor în natura acțiunilor sociale și a relațiilor de putere în
epoca globalizată.
În contextul nevoii acute de analize ale interconexiunilor la scară largă implicate
în procesul globalizării, Teoria Haosului oferă noi dezvoltări în conceptualizarea

114 William Robinson, The Blackwell Companion to Globalization, Oxford, Blackwell Publishing, 2007, p.
84-102
148
și teoretizarea sistemelor. Științele sociale au un neajuns atunci când vine vorba
de dezvoltarea gândirii specializate despre procese care se întâmplă la scară mare,
în special în sisteme marcate de furtuni postmoderne, acolo unde Teoria Haosului
a făcut progrese remarcabile cu ajutorul matematicilor aplicate. Teoria Haosului
poate face casă bună cu globalizarea în vremuri de criză, de surprize strategice, de
schimbări rapide care apar din neant, adică în situații dominante în zilele noastre
pentru sistemele complexe.
Prin metaforele pe care le oferă, dar și prin uneltele pe care ni le pune la
dispoziție, Teoria Haosului vine cu un aport substanțial la explicarea globalizării.
Teoria Haosului aparține fundamental școlii teoreticiste de gândire în domeniul
globalizării și folosește un model de analiză din gama celor aparținând globalizării
defensive, așa cum au fost acestea definite de liberali. Chiar dacă propunerile
acestei teorii nu pot singure să genereze o Teorie Generală a Globalizării, acestea
ajută la înțelegerea evoluției dinamice neliniare a sistemelor angrenate în procesul
globalizării. Printre contribuțiile majore ale Teoriei Haosului la identificarea
reperelor teoretice majore în domeniul globalizării, amintim explicarea
interacțiunilor complexe ce au loc în cadrul unor procese la scară mare și a
comportamentului neliniar într-un mediu instabil, caracterizat de incertitudine.

3.4.2. Federaţia Rusă, coordonator al rezistenţei împotriva globalizării

Evenimentele petrecute în ultimele luni ale anului trecut şi la începutul anului
curent referitoare la situaţia din Ukraina au adăugat elemente noi şi semnificative
ţesăturii extrem de complexe a situaţiei internaţionale. Cadrul general al
desfăşurării relaţiilor internaţionale continuă inevitabil să fie determinat de
tendinţa globalizării, a cărei acţiune permanentă a pus în evidenţă în ultimele
săptămâni şi zile cei doi factori de decizie principali ai jocului politic mondial:
Statele Unite ale Americii, care păstrează funcţia de principal motor al
globalizării, şi Federaţia Rusă, care a reintrat în forţă pe arena internaţională
asumând declarat rolul de antagonist al globalizării americane şi de coordonator la
scară mondială al rezistenţei antiamericane.
Iniţiativa - factorul determinant şi călăuzitor al evoluţiei - continuă să se afle,
fireşte, în mâinile SUA, ramase singura supraputere în urma selecţiilor succesive
149
operate de istorie în secolul precedent. Datorită imensului lor avans în cursa
ştiinţifică, tehnologică şi economică, SUA s-au situat în fruntea procesului
globalizării şi îi imprimă inevitabil şi astăzi sensul, cu observaţia că în acţiunea
acestui factor de decizie primordial, aflat astăzi în cumpănă, se manifestă în
ultimul timp contradicţii interne ale căror consecinţe sunt încă imprevizibile.
Terenul principal pe care se hotărăşte, în viitorul apropiat, înfruntarea dintre
soluţia globalizării democratice şi respingerea acesteia se afla în Orientul
Mijlociu. Evoluţie lesne previzibilă, conflictul din Irak a antrenat ansamblul
Orientului Mijlociu şi Apropiat, intensificând rezistenţa forţelor fundamentaliste
ostile democratizării şi, inerent, puterii care o promovează la scara mondială.
Conducerea plutonului fundamentalismului islamic a fost preluată în timpul din
urmă de Iran, în a cărui politică se împletesc o ideologie arhaică,
antimodernizatoare şi hotărârea de a dobândi mijloacele de distrugere în masă,
produs al ştiinţei moderne. Atitudinea intransigentă a Iranului dinamizează toate
forţele fundamentalismului musulman - state, precum Siria, sau curente spiritual-
politice - în cadrul a ceea ce pare a fi suprema înfruntare între o ideologie blocată
în stadiu medieval şi civilizația modernă.
La rândul ei, această evoluţie în lumea islamică, şi îndeosebi implicarea masivă a
Iranului şi a Siriei în conflictul din Irak, au accelerat conștientizarea de către
conducerea SUA a faptului că bătălia pentru Irak nu poate fi câștigată decât în
confruntare cu ansamblul forţelor fundamentaliste din Orientul Mijlociu şi
Apropiat. Soluţia parţială concepută iniţial - anume, transformarea Irakului într-o
oază democratică, bază pentru extinderea valorilor democratice în spaţiul
musulman înconjurător - şi-a relevat în aplicare slăbiciunile, întrucât a subestimat
capacitatea fundamentalismului de a genera solidarităţi transfrontaliere. Noua
strategie a SUA, reorganizată în funcţie de această constatare, tinde să consolideze
fragila promisiune democratică din Irak, şi aceea încă departe de a fi stabilizată,
din Afganistan, în cadrul geo-cultural lărgit cuprins între Asia Centrală şi
Mediterana Răsăriteană.

3.4.3 Frontul antiamerican

150
Impasul actual al politicii americane în aceasta confruntare, în desfășurarea căreia
strategia iniţială s-a dovedit inoperantă, iar cea în curs de aplicare are nevoie de
timp şi perseverenţă pentru a-şi dovedi eficacitatea, oferă un excelent teren de
manevră conducerii Rusiei pentru a suscita adversităţi laterale acţiunii americane,
cu scopul de a o abate cat mai mult de la direcţia ei principală, înlăturarea
obstacolului rus, rămas şi astăzi cel mai de seamă impediment în calea
democratizării globale.
Conducerea rezistenţei faţă de expansiunea democraţiei la nivel planetar a fost de
asumată categoric şi ostentativ de conducătorul Federaţiei Ruse, Vladimir Putin,
în cadrul unei reuniunii pe teme de securitate desfășurate la München încă în
2007. În esenţă, liderul rus a condamnat vehement cursul acţiunii globale
americane, care, potrivit declaraţiei sale, depășește limitele naţionale, impune
lumii propriile sale interese economice şi valori culturale, contribuie prin recursul
la forţă, în dispreţul dreptului internaţional, la răspândirea armelor de distrugere în
masă şi determină reflexul de autoapărare la cei ameninţaţi de hiper-recursul la
forță al Washingtonului. Declaraţia lui Vladimir Putin a fost în realitate un apel la
solidaritate antiamericană adresat tuturor celor care se simt amenințați de tendinţa
SUA de a crea o lume unipolară sub propria lor conducere. Mai mult,
conducătorul din Kremlin a sugerat chiar că răspunde la apelurile unor parteneri
externi, nenominalizaţi însă, sufocaţi de abuzul de putere american, la a căror
chemare nu poate rămâne indiferent.
Declaraţia lui Vladimir Putin semnalizează intenţia Kremlinului de a recupera
poziţia pierdută odată cu sfârşitul Războiului Rece, aspiraţie pentru împlinirea
căreia e greu de crezut că Rusia dispune de mijloacele necesare. Desigur,
economia rusă a primit un puternic aflux de resurse pecuniare datorită exportului
masiv de gaze şi petrol la preţuri sensibil sporite faţă de anii anteriori. Va fi oare
suficient acest spor de mijloace valutare pentru a restaura Rusia în poziţia de
supraputere, pierdută la sfârşitul secolului al XX-lea? Trecutul dezminte categoric
această eventualitate. Poziţia de supraputere a fost obţinută şi menţinută până
astăzi de SUA pe temeiul şi în cadrul unui sistem care a garantat cetăţenilor ei
maximum de libertate economică şi politică compatibilă cu legile dictate de
interesul comun al societăţii. Libertate stimulatoare de energie şi iniţiativă
151
generatoare de prosperitate şi progres: pe această bază s-a clădit supraputerea
americană.
Rusia, dimpotrivă, şi-a întemeiat aspiraţia de a deveni supraputere şi a realizat
temporar această poziţie pe negarea valorilor derivate din libertate, constant
respinse de o îndelungată tradiţie autocratică, de control strict al societăţii de către
centrul puterii. Încercarea Uniunii Sovietice de a-şi cuceri prin asalt condiţia de
supraputere prin subordonarea totală a individului faţă de dominaţia nelimitată şi
arbitrară a partidului comunist atotputernic a dat neîndoielnic rezultate pe termen
scurt, în condiţii excepționale, dar s-a încheiat cu un eşec total. Adoptat ca soluţie
permanentă, regimul stării de asediu impus de V.I. Lenin după 1917 conduce
inevitabil la paralizia progresivă a corpului social.
Retranşarea conducerii ruse actuale pe poziţiile statului dominator şi sugrumător
al libertăţii, înăbușirea firavelor speranţe de democratizare de la începutul
perioadei postsovietice, refuzul libertăţii economice şi politice, recursul la
suprimarea fizică a opozanţilor prevestesc un nou eşec, de care, desigur,
conducătorul rus este conştient. Reţine însă atenţia încercarea sa de a coaliza cat
mai multe forţe antiamericane, la scara mondială, pentru a îngrădi astfel progresul
globalizării democraţiei. Dacă forţele proprii nu sunt capabile să conducă la acest
rezultat, rămâne speranţa constituirii, sub stindardul de curând reînălţat al
„misiunii ruse”, a unui larg front antiamerican, programat să înregimenteze toate
forţele care se simt ameninţate de progresul libertăţii pe glob. Întrucât cursa
armamentelor a fost iremediabil pierdută, nu rămâne alta soluţie pentru încercarea
de a echilibra forţele la scara mondială şi de a evita astfel „pericolul”
democratizării decât apelul la diplomaţie şi diversiune, arte în care politica rusă a
fost şi a rămas redutabilă.

3.4.4. Familia contestatarilor globalismului

În avangarda destinatarilor se află, neîndoielnic, falangele terorismului
internaţional alimentate abundent de fundamentalismul islamic. Spre acţiunea
acestui factor care şi-a dovedit larg eficacitatea se îndreaptă cu prioritate
speranţele actuale ale politicii ruse, chiar dacă, folosit astăzi împotriva SUA,
fundamentalismul islamic riscă să devină un bumerang primejdios şi pentru Rusia.
152
Ajutorul acordat de Rusia lui Vladimir Putin fundamentalismului iranian, în taina,
dar şi fățiș, confirmă intensitatea speranţelor investite în rolul acestuia de stavilă
opusă globalizării: mujahedinii lui Allah în slujba urmaşilor şi continuatorilor
actuali ai mondializării comuniste visate de Lenin si Stalin.
Apelul la solidarizarea factorilor ostili globalizării democratice, departe de a se
limita la lumea islamică, tinde evident să cuprindă toate forţele care se situează pe
baricada opusă, cea a rezistenţei faţă de tendinţa dominantă. Linia de demarcaţie
între adepţi şi adversari ai globalizării democratice coincide, în unele cazuri, cu
frontierele tradiţionale ale statelor, dar se află şi în interiorul acestora, separând în
câmpuri de opţiuni opuse diferitele segmente ale societăţii. în fruntea tendinţei
opuse curentului dominant reprezentat de SUA se situează din ce în ce mai
categoric şi declarativ asumat Rusia.
Dar bătălia decisivă se desfășoară nu în spaţiul fundamentalismului islamic, nici
în cel al fundamentalismelor ideologice - religioase sau laice - din diversele zone
ale lumii si nici măcar pe frontul lui Vladimir Putin de solidarizare a tuturor
adversarilor democratizării globale şi, implicit, a relaţiilor internaţionale. Decizia
va veni din Statele Unite ale Americii, unde se manifestă în vremea din urmă
îndoieli cu privire la înţelepciunea şi necesitatea direcţiei de politică economică şi
de politică externă urmată de administraţiile succesive. O firească oboseală a
masei electoratului, explicabilă prin sacrificiile inerente operaţiei şi prin
dificultăţile întâmpinate de acţiunea din Irak, o prea slabă percepţie a intereselor
vitale pe termen lung implicate în politica mondială a extinderii democraţiei, toate
laolaltă, speculate de opoziţia democrată sau republicană, pun sub semnul
îndoielii hotărârea SUA de a persevera în direcţia pe care i-a impus-o istoria
mondiala în secolul al XX-lea. Sigura nu e decât alternativa în faţa căreia se află
omenirea n funcţie de opţiunea SUA între continuarea cursului spre globalizarea
democraţiei sau abandonarea acestei direcţii în folosul forţelor antidemocratice de
diverse tendinţe. America are capacitatea de a impune direcţia democratizării
globale.

3.4.5. Europa Unită

153
După cum se ştia încă înainte de efervescenţa dezbaterilor legate de globalizare,
omenirea este constituită foarte divers şi, în ciuda faptului că legea naturală a
tuturor speciilor este una şi aceeaşi, suntem totuşi incapabili, în multe privinţe, să
ne unim sub o singură formă de guvernământ sau să ne supunem unei singure
reguli de viaţă. Ne confruntăm, acum, la începutul mileniului al treilea, cu
reiterarea unor utopii periculoase, care au mai făcut epocă odinioară, dar nimeni
nu s-a sinchisit să încerce să evite greşelile grave ale trecutului. Ca o reacţie
justificată la pericolele din vremea sa, Nicolae Iorga emitea anumite principii
ideologice valabile şi azi: „Reapare, în forma cea mai crudă, vechea teorie că
statele mici
n-au dreptul la independenţă, că ele cad în spaţii vitale şi se pot mărgini pe hartă,
ca să se ştie în al căruia din statele mari trebuie să cadă. Şi nu numai aceia cari
sunt insultaţi în mândria lor legitimă şi ameninţaţi în dreptul lor de a exista trebuie
să respingă cu indignare această tăgăduire grosolană. Se putea vorbi aşa pe
vremea când un stat era numai o întâmplătoare legătură de teritorii şi de grupe de
omeneşti care se puteau distruge sau preface după plac. Dar, după biruinţa
principiului naţional, statele, cât de mici, sunt naţiuni. Iar naţiunile sunt o formă
organică a umanităţii. Nici o metodă nu le poate nimici, cum ele nu sunt rezultate
din exerciţiul nici unei metode. Ele sunt născute, iar nu făcute. Şi de aceea ele vor
asista, desigur, la meritata pedeapsă a apăsătorilor”. Savantul Jacques Yves
Cousteau făcea, şi el, o aspră critică a tendinţelor contemporane: „Astăzi nu mai
pare nimeni dornic să-şi asume răspunderea pentru viitor. De ce? Oamenii nu
dispun de informaţii obiective. Guvernele acţionează în virtutea unor interese
electorale mărunte. Naţiunile Unite, care ar trebui să se îngrijească de viitor, pot
doar să facă recomandări, nu să şi ia efectiv decizii. Şi, din nefericire,
universităţile – care reflectă moralitatea pieţei – nu produc cetăţeni mai buni
inoculându-le simţul competiţiei feroce axate exclusiv pe succes, avere, bani şi iar
bani. Tinerii sunt împinşi cu capul înainte în capcana socială a imediatului”. Este
unanim recunoscut că Europa datorează excepţionala sa bogăţie spirituală marii
varietăţi a naţiunilor care o compun. Această varietate nu poate exista decât într-o
ordine europeană în care nici o naţiune nu are întâietate – o ordine care trebuie să
fie un echilibru echitabil al suveranităţilor naţionale, sub o suveranitate europeană
154
având minimul de puteri, necesar acestui scop. Indubitabil, Europa Unită trebuie
să se organizeze pe fundamentul identităţii comune a europenilor şi să constituie
un pol de putere care să facă faţă ameninţărilor de orice fel, venite din exterior.
Nu întâmplător, s-a spus că un stat este bine organizat şi puternic atunci când
îmbină scopul său general cu interesul particular al cetăţenilor, unul găsindu-şi
realizarea şi satisfacerea în celălalt. Într-adevăr, statul constituie acordul dintre
voinţa generală, esenţială şi cea subiectivă, acord care este moralitatea. Individul
care trăieşte în acest acord are o viaţă morală. Acest lucru nu trebuie înţeles în
sensul că voinţa subiectivă a individului izolat ar ajunge la împlinire şi satisfacere
în voinţa generală, în sensul că acesta din urmă ar constitui doar un mijloc pentru
prima. Omul nu dobândeşte întreaga sa valoare, întreaga realitate spirituală decât
datorită statului. Numai astfel omul este conştiinţă, numai astfel îşi află el loc în
moralitate, în orânduirea morală şi juridică a statului. Căci adevărul este unitatea
dintre voinţa generală şi cea subiectivă, iar generalul se cuprinde în legile statului.
Apropiată este şi filosofia politică herderiană, care susţine că natura educă familii;
statul cel mai natural este prin urmare tot un singur popor, cu un singur caracter
naţional. Timp de milenii, acesta se păstrează în el şi poate fi format în modul cel
mai natural, dacă prinţul său congener o doreşte; căci un popor este o plantă a
naturii, cât şi o familie, cea dintâi însă cu mai multe ramuri. Ca urmare, nimic nu
pare atât de vădit contrar scopului guvernărilor decât mărimea nefirească a
statelor, amestecul sălbatic al spiţelor umane şi al naţiunilor sub un singur sceptru.
Am ajuns şi la relaţia dintre naţiune şi politică, aceasta din urmă fiind un domeniu
de sine stătător – un domeniu al puterii. Nu se confundă nici cu morala, nici cu
estetica, nici cu economia. Morala distinge între bine şi rău, estetica între frumos
şi urât, economia între util şi inutil. Politica împarte lumea în prieteni şi duşmani.
Aceste noţiuni sunt strâns legate între ele, dar – în acelaşi timp – exprimă cel mai
înalt grad de separare. Esenţa statului este echilibrul intern şi competiţia externă.
Dacă echilibrul intern este tulburat sau chiar rupt, demersul extern este periclitat.
Ei, tocmai acest echilibru a fost distrus cu premeditare. Indiferent dacă e vorba de
proteste de stradă împotriva războiului sau a taxelor, de nestăvilita imigraţie din
lumea a treia către Occident, de cinismul politicienilor ori de accentuarea
insatisfacţiilor într-o societate alienată, hidoasă şi lipsită de suflet, concluzia este
155
una singură: zilele statului modern sunt numărate. Statul acesta a acumulat
dezvoltare şi ştiinţă numai pentru sine şi predică utilitarismul fără a se sinchisi să
caute calea spre fericire; statul acesta a abandonat puterea în mâinile tehnocraţilor;
este, la urma urmei, cel mai nihilist dintre statele posibile şi pentru toate păcatele
sale a fost judecat şi găsit vinovat. Cu toate acestea, globalizarea unipolară nu pare
a avea prea mari şanse de a se putea impune asupra tuturor naţiunilor, statelor,
religiilor, orientărilor politice şi economice diferite care divizează lumea şi îi
determină dezvoltarea armonioasă, deşi neuniformă. Eşecul tuturor iniţiativelor
anterioare de a realiza un sistem dominant multicontinental ne face să fim
convinşi de inutilitatea unui asemenea amestec planetar.

156
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Albrow, M., The Global Age, Stanford University Press, Stanford, CA, 1997.
Anderson, P., Renewals, New left Review, seria 2, ianuarie/februarie 2000.
Appadurai, A., Disjuncture and difference in the global cultural economy, în M.
Featherstone (ed.2), Global Culture: Nationalism, Globalisation and Modernity,
Sage, Thousand, 1990.
Angell, N., The Great Illusion, New York: GP Putnam’s Sons, 1913.
Barber, B.R., Jihad vs. McWorld: How Globalism and Tribalism are Reshaping
The World, Ballantine Books, New York, 1996.
Basch, L., Schiller, N.G. şi Blanc, C.S., Nations Unbound: Transnational
Projects, Postcolonial Predicaments and Deterriorialized Nation – States, Gordon
and Breach, 1994.
Bădescu, I., Dungaciu, D., Baltasiu, R., Istoria sociologiei – teorii contemporane,
Ed. Eminescu, 1996.
Beck, U.,The Cosmopolitan Vision, Cambridge, Polity Press, 2006.
Blinder, A. şi Yellen, J., The Fabulous Decade: Macroeconomic Lessons from the
1990s, Century Foundation Press, 2001.
Boyer, R., Cuvintele şi realităţile, în vol. Mondializarea dincolo de mituri
(coordonator: Serge Cordellier), Ed. Trei, 2001.
Briggs, J. and Peat, F.D., Tubulent Mirror, Harper and Row, 1989.
Bull, H., The Anarchical Society, McMillan, Londra, 1977.
Carnoy, M., Castells, M., Globalization, the knowledge society, and the Network
State: Poulatzas at the millenium,Global Networks, 1, 2001.
Cerny, P.G., Globalization and Politics, Swiss Political Science Review 3(4).
Clark, I., Globalization and International Relations Theory, Oxford, Oxford
University Press, 1999.
Debray, R., în vol. Schimbarea ordinii globale, Ed. Antet, 2002.
Dobrotă, N., - coord., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti,
1999.
Drucker, P., The Age of Discontinuity: Guidelines to Our Changing Society,
Harper And Row, New York, 1969.
157
Espritu, Y.L., Home Bound: Filipino American Lives Across Cultures,
Communities and Countries, University of California Press, Berkeley, 2003.
Friedman, T.L., Lexus și măslinul, Editura Polirom, 2008.
Fukuyama, F., The end of hostory?, National Interest, nr. 16, 1998.
Fukuyama, F., The End of History and the Last Man, Penguin, 1992.
Giddens, A., The Consequences of Modernity, Polity Press, Cambridge, 1990.
Giddens, A., Runaway World: How Globalization Is Reshaping Our Lives, Profile
Books, London, 1999.
Gleick, J., Chaos: Making a New Science, National Book Foundation, 1987.
Goldin, I. Şi Mariathasan, M., The Butterfly Defect: How Globalization Creates
Systemic Risks, and What to Do about It, Princeton University Press, 2014.
Greenspan, A., Era turbulenţelor. Aventuri într-o lume nouă, Editura Publică,
Bucureşti, 2008.
Griffin, D. şi Stacey, R., Complexity and the experience of leading organizations,
Routledge, NY, 2005.
Handy, C., Beyond Certainty: The Changing Worlds of Organizations, Harvard
Business Review Press, 1998.
Hartd, M. şi Negri, A., Multitude: War and Democracy in the Age of Empire,
Penguin, New York, 2004.
Harvez, D., The Condition of Post-Modernity, Blackwell, Oxford, 1990.
Harvey, D., The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of
Cultural Change, Blackwell, Oxford, 1989.
Huntington, S., The clash of civilizations, Foreign Affairs Journal, 1996.
Katz, E. şi Liebes, T., Mutual Aid in Decoding «Dallas»: Preliminary Notes from
a Cross Cultural Study, în P. Drummond & R. Paterson (Eds.), Television in
Transition, London, British Film Institute, 1985.
Kellert, S., In the Wake of Chaos, University of Chicago Press, Chicago, 1993.
Kennedy, P. Şi Roudometof, V., Communities across Borders: New Immigrants
and Transnational Cultures, Routledge, Londra, 2002.
Levitt, P., The Transnational Village, University of California Press, Berkeley,
2001.

158
Lindenfeld, D., On Systems and Embodiments as Categories for Intellectual
History, 1988.
Mann, M., Has Globalization Ended the Rise and Rise of the Nation-state?,
Review of International Political Economy, 4:3, 1997.
Marin, D., Globalizarea şi aproximările ei, Editura Economică, 2004.
Mattelard, A., Noua ideologie globalitară, în vol. Mondializarea dincolo de
mituri, Ed. Trei, 2001.
McGrew, A., The Blackwell Companion to Globalization, Oxford, Blackwell
Publishing, 2007.
McMichel, P., Development and Social Change: A Global Perspective, ediţia a
doua, Pine Forge, Thousand Oak, CA, 2000.
Meyer, J.W., Boli, J., Thomas, G.M. şi Ramirez, F.O., World society and nation-
state, American Sociological Review, 103 (1), 1997.
Micklethwait, J. Şi Wooldridge, A., A Future Perfect: The Challenge and Promise
of Globalisation, Crown Business, New York, 2000.
Moghadam, V.M., Globalizing women: Transnational feminist networks,
Baltimore, MD: The Johns Hopkins University Press, 2005.
Morgan, G., Imaginization, Sage, Thousand Oaks, 1993.
Morgan, G., Imaginization, Sage, Thousand Oaks, 1993.
Mowlana, H., Global information and world communication: new frontiers in
international relations, London, Sage, 1997.
Nef, J., Globalization and the Crisis of Sovereignty, Legitimacy and Democracy,
Latin American Perspectives, Vol.29, Nr.6, 2002.
Newcomb, T.M., An approach to the study of communicative acts, Psychological
Review, nr. 60, 1953.
Parrenas, R.S., Servants of Globalisation: Women, Migration and Domestic Work,
Stanford University Press, Stanford, CA, 2001.
Phillips, K., Wealth and Democracy: A Political History of the American Rich,
Broadwaz Books, New York, 2002.
Portes, A., Guarnizo, L.E: şi Landolt, P., The study of transnationalism: Pitfalls
and promise of an emergent research field, Ethnic and Racial Studies, nr. 22 (2),
1999.
159
Ritzer, G., The McDonaldisation of Society, Sage, Londra, 1993.
Ritzer, G., The Globalisation of Nothing, Pine Forge, Thousand Oaks, CA, 2004.
Ritzer, G., The Blackwell Companion to Globalization, Oxford, Blackwell
Publishing, 2007.
Robertson, R., Globalisation: Social Theory and Global Culture, Sage, Thousand
Oaks, CA, 1992.
Robertson, R., Glocalisation: Time-space and homogeneity-heterogenity, Global
Modernity, Sage, Londra, 1995.
Robinson, W.I., Transnational Conflicts: Central America, Social Change and
Globalisation, Verso, Londra, 2003.
Robinson, W.I., The Blackwell Companion to Globalization, Oxford, Blackwell
Publishing, 2007.
Ross, R.J.S. şi Trachte, K.C., Global Capitalism: The New Leviathan, State
University of New York Press, Albany, 1990.
Roudometof, V., Transnationalism and cosmopolitanism, în Critical Globalisation
Studies, Routledge, New York, 2005.
Russell, R.J., Murphy N. and Peacoke A., Chaos and Complexity,Vatican
Observatory, 1995.
Sarcinschi, A., Globalizarea insecurităţii. Factori şi modalităţi de contracarare,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Centrul de Studii Strategice
de Apărare şi Securitate, Bucureşti, 2006.
Sassen, S., The Global City: New York, London, Tokyo, Princetown University
Press, Princetown, NJ, 1991.
Sklair, L., Transnational Capitalist Class, Blackwell, Oxford, 2000.
Smith, M.P. şi Guarzino, L.E. (eds.), Transnationalism from Below, Transaction,
NJ, 1998.
Soros, G., Despre Globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Stiglity, J.E., The Roaring Nineties: A New History of the World’s Most
Prosperous Decade, W.W. Norton, New York, 2003.
Tsoukas, H., The Missing Link: A Transformational View of Metaphors in
Organizational Science, Academy of Management Review, nr. 16, 1991.

160
Turliuc, C., Turliuc, M. N., Provocările şi efectele mondializării, în vol.
Globalism şi dileme identitare, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2002.
Wai, C.Z., Postcolonial discourse in the age of globalisation, Social Analysis,
46(2), 2002.
Wallerstein, I., The Modern World System, vol. I, Academic Press, 1974.
Went, R., The Enigma of Globalisation, Routledge, Londra, 2002.
Wheatley, M. J., Leadership and the new science, Berrett-Koehler, 1994.
Zeskind, L., Burghart, D., The Battle at Three Corners – Is Nationalism a
Response to Globalism?, în “Searchlight”, 2001.
http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/
http://store.ectap.ro/articole/438_ro.pdf
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/163/art06-Deliu.php
http://www.balcanii.ro/2013/02/cele-doua-fete-ale-globalizarii/
http://www.laidi.com/ang/publica.htm
http://www.sovereignty.org.uk/features/articles/edit1.html
www.isoc.org
http://www.revistaclipa.com/174/2008/12/actualitatea/globalizarea-si-actuala-
crizaeconomica-si-financiara

161