Curs Globalizare Si Integrare Europeana

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE
MASTER MANAGEMENTUL PROIECTELOR
CURS
GLOBALIZARE
ȘI INTEGRARE EUROPEANĂ
BUCUREȘTI
2016-2017
1
Cuprins
Unitatea de învăţare 1. Conceptualizarea globalizării 5
1.1. Trăsături ale procesului de globalizare 5
1.1.1. Mai multe definiri şi o notă comună: „globalizarea vine ca o locomotivă” 5
1.1.2. Caracteristici ale procesului de globalizare 6
1.2. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării 8
1.2.1. Thin globalisation, thick globalisation 8
1.2.2. Un fenomen structural sau instituţional? 9
1.2.3. Globalizarea ca suprateritorialitate 9
Unitatea de învăţare 2. Marile interpretări ale globalizării 13
2.1 Discursul sceptic, discursul superoptimist şi discursul moderat 13
2.1.1 Discursul sceptic: „globalizarea este un mit” 14
2.1.2 Superoptimiştii noului proces 16
2.1.3 Moderaţii 18
Unitatea de învăţare 3. Globalizarea şi noua strategie de dezvoltare 21
3.1. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale 21
3.2. Un model de dezvoltare: economia orientată spre export 24
3.3. Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării 25
3.4. China este pe cale să devină uzina lumii. India, laboratorul ei tehnologic 29
3.4.1. China, un Goliat global 29
3.4.2. Atuul cardinal al Chinei: strategia de dezvoltare 29
3.4.3. Trei decenii de creştere neîntreruptă şi impetuoasă 30
3.4.4. De la putere continentală la putere continentalo- maritime 32
3.4.5. China şi India 33
Unitatea de învățare 4. Statul-națiune și suveranitatea 37
4.1. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice? 37
4.2. Definiţii ale suveranităţii 41
4.3. Mai multe niveluri de guvernare pentru o lume integrată. Organizații globale,
macroregiuni, microregiuni 47
Unitatea de învăţare 5. Motorul economic al globalizării 54
5.1. Elemente de bază ale globalizării economice 54
5.1.1. „Mărirea şi decăderea” sistemului Bretton Woods 55
5.1.2. Mâna invizibilă, tehnologia şi viziunea geopolitică 58
2
5.1.3. Actorii globalizării 61
5.2. Probleme pentru globalizarea economică 63
5.2.1. Bătălia pentru liră şi SME 65
5.3. Perspectivele de dezvoltare ale ţărilor sărace 67
Unitatea de învățare 6. Vectori geopolitici ai crizei economice 72
6.1. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră 72
6.1.1. Arhitectura financiară şi noua arhitectură a puterii la nivel global 73
6.1.2. Reconsiderarea unui model de dezvoltare 76
6.1.3. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros” 79
6.2. Reconfigurarea globalizării 82
6.2.1. Întoarcerea spre problemele interne 82
6.2.2. „Puterea şi influenţa se mută către est” 84
Unitatea de învăţare 7. Globalizare şi regionalizare: procese divergente sau complementare?
89
7.1. Regionalismul, contribuţie europeană la teoria modernă a dezvoltării 89
7.1.1. „Regionalism închis” şi „regionalism deschis” 90
7.1.2. Stumbling blocks vs. building blocks 92
7.2. Regiunile – anticamere sau obstacole în calea globalizării? 94
Unitatea de învăţare 8. Europa: lecţia de geopolitică a secolului XX 99
8.1. S-a încheiat un „secol american“, dar un „mileniu european“ 99
8.2. Atuuri şi slăbiciuni europene 101
8.3. Paradoxuri europene 103
8.4. Viitorul Europei depinde de viitorul său demografic 106
Unitatea de învăţare 9. Răspunsul Europei la criză 111
9.1. Criza şi lumea dezvoltată 111
9.2. Contextul schimbă întotdeauna „modelul” 112
9.3. Opțiunile de ordin strategic ale Germaniei 114
9.3.1. Euro: noua marcă europeană 114
9.3.2. Opţiunea pentru industrie 116
9.3.3. Opţiunea pentru reformă şi modernizare 118
9. 4. Examenul european al Germaniei 120
Unitatea de învăţare 10. Cultura globală și culturile locale 125
3
10.1. Transformări aduse de globalizare în plan social 125
10.2. Manifestări ale culturii globale 128
10.3. Cultură omogenă, cultură hibridă, cultură a consumului 130
10.4. Instrumentele de influenţă ale culturii populare 134
4
Master: Managementul Proiectelor
Curs: Globalizare şi integrare europeană
Profesor titular de disciplină: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu
Tutore: Conf. univ. dr. Mălina Ciocea
Unitatea de învăţare 1. Conceptualizarea globalizării

1.1. Trăsături ale procesului de globalizare
1.2. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării
Obiective generale ale cursului

La sfârşitul cursului, vei putea să folosești instrumentele de lucru necesare pentru
studierea sistematică a proceselor specifice globalizării.
Competenţe specifice
După parcurgerea unităţii de învăţare, vei putea:
 să operezi cu teoriile, conceptele şi modelele relevante ale domeniului
globalizării
 să identifici manifestări ale globalizării
 să faci distincţia între metodele şi instrumentele de cercetare a domeniului
globalizării şi generalizările ilicite
1.1 Trăsături ale procesului de globalizare

1.1.1 Mai multe definiri şi o notă comună: „globalizarea vine ca o locomotivă”
Din mulţimea de definiţii ale globalizării, una ni se pare profund relevantă, prin faptul
că pune accentul pe sfera de cuprindere a noţiunii de care ne ocupăm. „Globalizarea implică
în primul rând o întindere a activităţilor sociale, politice şi economice peste graniţe, astfel
încât evenimentele, deciziile şi activităţile dintr-o regiune a lumii să aibă semnificaţii pentru
indivizi şi comunităţi din regiuni îndepărtate ale globului” (David Held, Anthony McGrew,
David Goldblatt, Jonathan Perraton, 2004, p.39). Este foarte importantă o asemenea
dimensiune întrucât ea ne vorbeşte despre extensia fenomenului. Nu putem vorbi despre
globalizare limitându-ne la procese, tendinţe care nu depăşesc limite regionale. Nu putem
vorbi despre globalizare limitându-ne la procese, tendinţe care nu depăşesc limite regionale.
Globalizarea se referă la fenomene cu o rază de cuprindere cel puţin intercontinentală.
5
Transformările pe care le presupune globalizarea generează „fluxuri transcontinentale şi
interregionale şi reţele pentru activităţi, interacţiuni şi pentru exercitarea puterii”
(Transformări globale, p. 68).
Clarificarea termenilor
 Fluxuri: mişcarea fizică, în timp şi spaţiu, a produselor, persoanelor,
simbolurilor şi informaţiilor
 Reţele: regularizarea, stabilizarea şi consolidarea interacţiunilor dintre agenţi
independenţi, concentrări de activităţi sau centre de putere
1.1.2 Caracteristici ale procesului de globalizare
Termeni fundamentali
 Reţele de interdependenţă
 Superputeri
 Transguvernare
 Crize suprapuse
 Acţiune la distanţă
 Comprimare spaţio-temporală
Extensia planetară ar fi una din trăsături. Dispariţia barierelor vamale, comerciale în

general, a permis deschiderea pieţei. La sfârşitul secolului XX s-a conturat un binom extrem
de puternic, producţia şi piaţa. Dacă producţia, prin modernizarea tehnologiei, a devenit
practic nelimitată, piaţa e cea care limitează producţia. Se conturează astfel o relaţie
contradictorie: între o producţie nelimitată şi o piaţă limitată. Apare, firesc, bătălia pentru
pieţe. Globalizarea a apărut pe fondul acestei contradicţii între piaţă şi producţie.
Temă de discuţie
Cine produce mult? Evident, statele dezvoltate şi multinaţionalele, care au devenit astfel
principalii actori ai globalizării. Pentru cucerirea pieţelor trebuiau imaginate strategii de
dezvoltare. Analizaţi avantajele competitive ale economiei româneşti pe piaţa europeană.
6
O altă trăsătură a procesului ar fi circulaţia informaţiei în timp real, care conturează o
conştiinţă a globalizării. O alta, interdependenţa complexă, care e chiar în nucleul procesului
de globalizare.
Anthony Giddens vorbeşte de patru mari schimbări aduse de globalizare: revoluţia
comunicaţională mondială, apariţia unui nou tip de economie, economia fără greutate
(weightless economy). Caracteristica principală a acestei economii: se bazează pe şi este o
economie a ştiinţei, vârful său de lance fiind reprezentat de noile pieţe financiare, puternice,
mobile, de anvergură mondială, întrucât beneficiază de facilităţi tehnologice nesperate acum
60 de ani. Globalizarea mai acoperă şi o altă transformare, cea intervenită imediat după 1989,
anume prăbuşirea Uniunii Sovietice. Evenimentul are o dublă semnificaţie din perspectiva
globalizării: în primul rând, el a marcat prăbuşirea unui sistem, ceea ce a însemnat, implicit,
extinderea sistemului capitalist, practic, la nivelul întregii planete; pe de altă parte, însăşi
prăbuşirea a ilustrat incapacitatea socialismului de stat de a se adapta noii vârste a societăţii
umane, cea postindustrială (cât timp au funcţionat regulile industrialismului, sistemul a dat
rezultate). În sfârşit, Giddens mai vorbeşte şi de transformări care au loc la nivelul vieţii
cotidiene (de pildă, egalitatea tot mai marcată dintre femei şi bărbaţi, tendinţă ce se manifestă
la nivel mondial).
Mai multe informaţii

Weightless economy/knowledge-based economy (in termenii lui Lester Thurrow)
- o economie emancipată de dimensiunea ei clasică, al cărei motor este ideea nouă. Daca
motorul economiei este inovaţia, care sunt condiţiile inovatiei? Prima, evident, e
învăţământul: ţările cu învăţământ competitiv sunt inovative. Apoi, investiţiile în
cercetare (în statele dezvoltate, investiţiile în cercetare sunt cam la 2-3 % din buget, la
care se adaugă fondurile firmelor de cercetare, adesea consistente). Apoi, climatul
favorabil pentru inovaţie. În această privinţă asistăm la o modificare a raportului între stat
şi companii, care au devenit acum centre de inovaţie.
Exerciţiu
Discută impactul evenimentelor care, în viziunea lui T. Friedman (The World is Flat), au
favorizat globalizarea: prăbuşirea Zidului Berlinului; lansarea programului Netscape
pentru public; lansarea work flow software; open-sourcing; outsourcing; offshoring;
7
dezvoltarea lanţurilor de distribuţie (supply-chaining); insourcing; in-forming (accesul
oamenilor la informatie) şi „steroizii”(convergenta acestor fenomene)
1.2. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării

1.2.1. Thin globalisation, thick globalisation
Într-un anume fel, am putea defini istoria societăţii drept drumul lung şi anevoios
pentru constituirea unui „pattern al interacţiunii”. Foarte multă vreme interacţiunea dintre
diferite comunităţi, regiuni, zone nu a existat, sau a fost intermitentă şi limitată. La
întretăierea celor două ere istorice, Imperiul Roman controla un teritoriu cu o rază de o mie de
mile. Modernitatea a accentuat interdependenţa, interconexiunea şi, încet, încet, le-a consacrat
ca moduri de a fi ale societăţii. Mişcările masive de populaţie, micşorarea distanţelor, ca
urmare a creşterii vitezelor de deplasare, explozia mijloacelor de comunicare în masă – ziare,
radio, televiziune – care au reuşit performanţa de a transmite tot mai rapid ceea ce se întâmplă
la „celălalt capăt al pământului”, au prilejuit constatarea că „modernitatea este inerent
globalizatoare” („modernity is inherently globalizing” – Giddens, p. 60). Că trăim într-o
lume „mică”, într-un „sat global”, că tot ceea ce se întâmplă într-o zonă influenţează viaţa şi
activitatea oamenilor dintr-o cu totul altă regiune, aparent fără legătură cu prima, că viaţa
planetei ne apare mai curând un tot decât un amalgam de activităţi, mişcări, evenimente.
 Thin globalisation (interdependenţă intermitentă şi slabă): formă istorică de
globalizare; legături intermitente, slabe între un număr mic de oameni. Ex.: Drumul
Mătăsii
 Thick globalisation (interdependenţă constantă şi puternică): o mulţime de
relaţii, masive şi continui, care se intersectează şi afectează viaţa unui număr mare de
oameni
(Robert Keohane şi Joseph Nye Jr., 2002, p. 77)
8
Întrebări
1. Consideraţi că globalizarea este un proces repetitiv sau unul nou? Aduceţi argumente
în favoarea fiecărei poziţii. Putem vorbi de o etapă nouă, calitativ distinctă în evoluţia
globalizării?
2. Putem spune că actuala fază a globalizării are un caracter unic? Formulaţi argumente
pro şi contra.
1.2.2. Un fenomen structural sau instituţional?

Dacă nu putem vorbi despre globalizare fără suportul ei tehnic (noi infrastructuri
tehnologice care au dus la comprimarea spaţiului şi timpului), tot aşa de adevărat este că
globalizarea mai are nevoie de o altă infrastructură, cea instituţională. Ea nu ia naştere de la
sine; este, deopotrivă, şi un proces construit, orientat, stimulat. Perioadele de puternică
afirmare a globalizării sunt asociate cu o infrastructură instituţională puternică. După cel de-al
Doilea Război Mondial au apărut câteva instituţii-cheie în domeniul globalizării: Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului, toate având
răspunderi de prim ordin în stimularea comerţului mondial, a dezvoltării statelor, a răspândirii
valorilor democratice.
1.2.3. Globalizarea ca suprateritorialitate

Globalizarea este discutată astăzi şi în legătură cu apariţia unui fenomen cu totul
particular al acestei epoci, anume scăderea semnificaţiei pe care a avut-o până acum teritoriul
în configurarea relaţiilor internaţionale, în desfăşurarea activităţii comerciale la nivel
continental sau global. Epoca în care trăim este martora apariţiei unor conexiuni care au foarte
puţină legătură cu teritoriul şi spaţiul definit în termeni geografici. Globalizarea, spune Jan
Aart Scholte, circulă cu diferite înţelesuri: liberalizare, occidentalizare (respectiv,
europenizare, americanizare), internaţionalizare şi universalizare. Fundamental nou este un alt
proces, cel de deteritorializare, de scădere a importanţei teritoriului în dezvoltarea şi evoluţia
anumitor procese, de apariţie şi dezvoltare a unor relaţii şi conexiuni care nu sunt legate
neapărat de teritoriu şi caracteristicile sale. Globalizarea ca suprateritorialitate se referă la o
realitate emergentă care cuprinde „schimburile transfrontaliere fără graniţe” şi care
prefigurează o „relativă deteritorializare a vieţii sociale”.
9
Exerciţiu
Definiţi şi comparaţi procesele de liberalizare, occidentalizare (respectiv, europenizare,
americanizare), internaţionalizare şi universalizare.
Apariţia şi afirmarea suprateritorialităţii cere o reconfigurare a geografiei sociale a

vieţii moderne, regândirea categoriilor tradiţionale ale ştiinţelor sociale pentru a putea înţelege
şi explica condiţia actuală a existenţei noastre.
Comentaţi
„A spune că geografia socială nu mai poate fi înţeleasă în termenii teritorialităţii singure
nu înseamnă a spune că teritorialitatea a devenit irelevantă. Noi locuim o lume pe cale
de globalizare nu una globalizată. Ascensiunea suprateritorialităţii nu oferă nici un semn
că teritorialitatea ar lua sfârşit”. (J.A. Scholte)
Rezumat
O realitate nouă configurată de confluenţa unor procese noi sau calitativ distincte
Considerăm că importante cu adevărat în procesul globalizării de astăzi sunt consecinţele
intersectate pe care le induce întâlnirea dintre fenomene noi, sau fenomene clasice, dar
care cunosc faze calitative, distincte de evoluţie. Deci avem de-a face cu o realitate nouă,
configurată de confluenţa unor procese. Este foarte important să înţelegem caracterul
complex al globalizării, fără de care nu putem să ne reprezentăm cât de cât exact
fenomenul şi evoluţia sa. Astăzi avem reţele de interdependenţă complexe şi intersectate,
astăzi putem vorbi despre o conştiinţă a globalizării, care nu înseamnă neapărat
acceptarea actualului model al globalizării, ci faptul foarte important că ne dăm seama cât
suntem de legaţi unii de alţii, că globul pământesc este un tot, că nu mai putem judeca şi
acţiona pornind de la interesele unui continent sau ale unui grup de ţări.
Astăzi, trăim într-o realitate compusă din aceste noutăţi istorice, într-o realitate
configurată de infrastructura tehnologică şi instituţională modernă; într-un mediu social
radical diferit care a generat o structură mentală diferită, marcată de aceste realităţi noi,
dar şi de contradicţiile şi tensiunile pe care le-a indus globalizarea. Acuitatea problemelor
generate cu deosebire în domeniul social şi ecologic a reprezentat punctul de plecare al
unor interogaţii grave despre evoluţia societăţii moderne, substanţa unor noi poziţii, mai
10
active, uneori mai radicale privind sănătatea Pământului şi consistenţa modelelor actuale
de dezvoltare. În alţi termeni, impactul globalizării a contribuit la ridicarea unor mari
semne de întrebare cu privire la evoluţia acestui proces, ceea ce reprezintă cel mai
concludent semn că semenii noştri realizează că avem de-a face cu un fenomen complex
şi că noi suntem obligaţi să avem o abordare tot aşa de complexă, pentru a înţelege
adecvat fenomenul şi pentru a evalua corect implicaţiile sale.
Din această perspectivă, Giddens respingea raportările stereotipe la procesul globalizării
doar în termeni economici. „Aceasta este o greşeală. Globalizarea este politică,
tehnologică şi culturală, la fel cum este economică” (Giddens, 2000, p. 28). La care noi
am adăuga doar două determinaţii: economică şi socială.
Dacă acestea sunt fundamentele globalizării, atunci trebuie să avem în vedere un
dinamism accentuat al acestui proces, rezultat, pe de o parte, din temeiurile sale tehnice şi
instituţionale, ele însele în plină evoluţie, şi, pe de alta, din conştientizarea
inconvenienţelor sale ecologice şi sociale. Îndrăznim să spunem că acest ultim factor va
căpăta o importanţă din ce în ce mai mare. Impactul masiv al globalizării va stimula, nu
este nici un fel de îndoială, dezbaterea în jurul acestui fenomen, va zămisli o nouă
conştiinţă asupra globalizării, mai gravă, în acord cu gravitatea unor consecinţe pe care
le-a indus. Din punctul nostru de vedere, este indiscutabil că anii care vin vor fi ani
tumultuoşi pentru procesul de care ne ocupăm. Regândirea globalizării ni se pare cel mai
important lucru care se poate face pentru viitorul acestui proces.
Întrebări
1. Ce semnificaţie are termenul de „reţele de interdependenţă complexe”? Precizaţi
legătura dintre aceste reţele şi infrastructura tehnologică a globalizării.
2. Este globalizarea un fenomen structural sau instituţional?
3. Care este deosebirea dintre relaţii inter-naţionale şi relaţii transnaţionale (globale)?
4. Ce sens daţi procesului de deteritorializare sau suprateritorializare? Ascensiunea
suprateritorialităţii înseamnă că teritorialitatea ia sfârşit?
Bibliografie
Paul Dobrescu, Viclenia globalizării. Editura Institutului European, 2010.
Dobrescu, Paul. 2008. Geopolitica. Bucureşti: Comunicare.ro.
11
Ash, Timothy Garton, Facts are Subversive: Political Writing from a Decade Without a Name,
Atlantic Books, London, 2009.
Brzezinski, Zbigniew, A doua şansă. Trei preşedinţi şi criza superputerii americane, Antet,
Bucureşti, 2007.
Brzezinski, Zbigniew, Brent Scowcroft, America and the World. Conversations on the Future
of American Foreign Policy, Basic Books, New York, 2008.
Chevalier, Jean-Marie (ed.), The New Energy Crisis: Climate, Economics and Geopolitics,
Palgrave Macmillan, London, 2009.
Cohen, Saul Bernard, Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers,
Boston, 2003.
Cohen-Tanugi, Laurent, The Shape of the World to Come: Charting the Geopolitics of a New
Century, Columbia University Press, New York, 2008.
Dahrendorf, Ralf, „Cvadratura cercului globalizării“, în Gândirea socială a Bisericii, Ioan I.
Ică jr., Germano Marani (ed.), Deisis, Sibiu, 2002, pp. 443-453.
Duncan, Russell, Joseph Goddard, Contemporary America, Palgrave Macmillan, Basingstoke,
2009.
Friedman, George, The Next 100 Years: A Forecast for the 21-st Century, Doubleday, 2009.
Thomas L. Friedman, The World is Flat. A Brief History of the Globalized World in the
Twenty-first Century, London, Allen Lane, 2005.
Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives, New York,
Routledge, 2000.
David Held, Anthony McGrew (eds.), The Global Transformations Reader: An Introduction
to the Globalization Debate, Cambridge, Polity Press, 2000/2003.
David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale,
Iaşi, Polirom, 2004.
Khanna, Parag, Lumea a doua. Imperii şi influenţă în noua ordine globală, Polirom, Iaşi,
2008.
Mirowski, Philip, Never Let a Serious Crisis Go to Waste: How Neoliberalism Survived the
Financial Meltdown, Verso, 2013.
Scholte, Jan Aart. „What is Global about Globalization”, în Globalization - A Critical
Introduction, Palgrave, Macmillan.
12
Unitatea de învăţare 2. Marile interpretări ale globalizării

2.1 Discursul sceptic, discursul superoptimist şi discursul moderat
2.1.1 Discursul sceptic: „globalizarea este un mit”
2.1.2 Superoptimiştii noului proces
2.1.3 Moderaţii

globalizării
 să identifici elementele esenţiale din discursurile diverselor şcoli de gândire
despre globalizare
2.1. Discursul sceptic, discursul superoptimist şi discursul moderat
Există, cum spuneam şi în primul curs, o adevărată dispută în literatura de specialitate în jurul
întrebării: este globalizarea un fenomen nou sau, dimpotrivă, el poate fi întâlnit sub diferite
forme de-a lungul timpului? Pentru o serie de autori, acum un secol exista tot atât de multă
globalizare ca şi astăzi. Este ceea ce se numeşte curentul pesimiştilor, cel care fie
minimalizează, dacă nu chiar neagă noutatea globalizării, fie insistă asupra consecinţelor sale
negative, în special de ordin social. Ca în oricare proces care generează ample dezbateri,
putem deosebi şi curentul contrar. Sunt autori care vorbesc despre globalizare ca de un
fenomen împlinit, analişti care manifestă un supraoptimism în legătură cu posibilităţile şi
potenţialul noului proces. Sunt superoptimiştii, numiţi şi hiperglobalişti. Potrivit lor,
13
prefacerile din domeniul tehnologiei, comunicaţiilor, economiei, ştiinţei marchează o perioadă
de tranziţie profundă în istoria omenirii. Existenţa acestor abordări complet diferite
favorizează reacţia „de bun simţ”, interpretarea moderată care să reţină de la cele două
abordări elementele importante, achiziţiile raţionale pentru înţelegerea mai cuprinzătoare şi
mai adâncă a globalizării. Poziţia transformativistă apare din această nevoie.
Ca să ne reprezentăm mai limpede fenomenul globalizării contemporane, este foarte
important să cunoaştem şi interpretările mari ale procesului de care ne ocupăm. Privind mai
atent în oglinda analizelor consacrate fenomenului, vom înţelege mai nuanţat esenţa
globalizării, trăsăturile sale distinctive, impactul exercitat asupra vieţii contemporane,
evaluările privind dezvoltarea sa în anii ce vin.
Discursul sceptic: globalizarea nu este un fenomen nou
Discursul hiperoptimist/hiperglobalist: globalizarea este o etapă distinctă
Discursul moderat/transformativist: sinteză între cele două orientări
2.1.1. Discursul sceptic: „globalizarea este un mit”
Pentru autorii care aparţin orientării sceptice, paralelele cu trecutul sunt mai importante decât
diferenţele. Scepticii excelează când este vorba de analiza istorică, furnizând, am putea spune,
un aparat critic foarte important de analiză şi de evaluare a judecăţilor de bază ale globalizării.
Acest demers critic, împreună cu roadele sale – un mănunchi de judecăţi care invită la o
examinare mai adâncă a fenomenului, a condiţiilor sale de afirmare, materialul faptic adunat
pentru întemeierea propriilor poziţii – reprezintă, în opinia noastră, contribuţia de fond a
orientării sceptice la studiul globalizării. Pentru sceptici însuşi conceptul de globalizare este
suspect, generator de înţelegeri greşite. Paul Hirst chiar scrie un articol semnificativ intitulat
„Ce este „global” în procesul de globalizare?” Globalul, spun scepticii, nu poate fi
interpretat desprins de realităţi geografice, de identităţi locale, de procese regionale. Scepticii
consideră că am realiza o conceptualizare mai adecvată folosind termeni precum „inter-
naţionalizare” – ceea ce ar însemna amplificarea relaţiilor dintre economii naţionale şi
comunităţi naţionale –, „regionalizare” sau „triadizare”, adică intensificarea legăturilor între
state învecinate geografic sau care au legături speciale.
14
Principalele aserţiuni ale poziţiei sceptice
1. Economia actuală atât de internaţionalizată nu este fără precedent: este una din
numeroasele conjuncturi sau etape distincte ale economiei internaţionale, începând cu
momentul apariţiei economiei moderne bazate pe dezvoltarea tehnologiei industriale (anii
1860).
2. Companiile transnaţionale autentice sunt relativ rare. Cele mai multe companii sunt
companii naţionale care fac comerţ internaţional.
3. Se observă o concentrare mai mare de investiţii străine directe în rândul economiilor
industriale avansate, în timp ce Lumea a Treia rămâne marginalizată atât în privinţa
investiţiilor, cât şi a comerţului, excepţie făcând o mică minoritate de state recent
industrializate.
4. Majoritatea comerţului, a investiţiilor şi a fluxurilor financiare se concentrează în
triada Europa-Japonia/China-America de Nord. Aceste puteri economice majore, au
capacitatea de a exercita puternice presiuni de guvernare asupra pieţelor financiare şi a
altor tendinţe economice.
Din punct de vedere analitic, Hirst şi Thompson încearcă să introducă puţină ordine într-o
dezbatere accentuat haotică, propunându-ne o distincţie între două noţiuni considerate
esenţiale: economie globalizată şi economie inter-naţională. În fapt, aceste concepte exprimă
cele două sensuri ale noţiunii de globalizare: sensul tare, radical, fixat de către noţiunea de
economie globalizată, şi sensul mai slab care coincide cu ceea ce autorii numesc economie
inter-naţională.
Deosebirea dintre cele două concepte porneşte de la rolul diferit acordat statului în cele două
viziuni. În economia inter-naţională statul îşi menţine prerogative foarte importante şi
conduce procesul de deschidere a economiei naţionale către cea inter-naţională. Se poate
spune că statul este el însuşi un actor al globalizării, îşi asumă acest rol căutând să-i
minimizeze costurile. El va fi preocupat de stimularea comerţului şi investiţiilor străine dar
ele sunt văzute drept modalităţi de intensificare a relaţiilor dintre economii naţionale distincte.
Cu cât actorii internaţionali se înmulţesc, specializarea naţională şi diviziunea internaţională
se impun ca forme de adaptare la o realitate extrem de dinamică. În ultimă instanţă, rolul
statului este de a asimila cerinţele procesului de globalizare, dar acest lucru apare nu ca ceva
impus, ci, dimpotrivă, drept ceva asumat, ca o condiţie de izbândă. Aceasta este principala
15
caracteristică a economiei inter-naţionale: existenţa unui stat activ, activ în gestionarea
problemelor naţionale dar în spiritul şi în sensul proceselor de globalizare.
Economie globalizată: rolul statului este preluat de companiile multinaţionale, care
devin actori economici esenţiali
Economie inter-naţională: statul conduce procesul de deschidere a economiei naţionale
către cea inter-naţională
Comentaţi:
„Opusul unei economii globalizate nu este o economie îndreptată spre interior, ci o piaţă
mondială deschisă, bazată pe naţiuni comerciante, reglementate mai mult sau mai puţin
de politicile publice şi de agenţii supranaţionale” (Hirst, Thompson, 2002, p. 36).
2.1.2. Superoptimiştii noului proces
Ceea ce caracterizează această orientare este în primul rând faptul că anii de afirmare a
globalizării sunt consideraţi ca reprezentând o nouă etapă în evoluţia societăţii umane, o
etapă cu totul distinctă. Meritul teoretic al orientării este analiza impactului social pe care îl
exercită valul de prefaceri seismice din domeniul tehnologic, economic al ultimilor ani.
Analiza hiperglobalistă se focalizează aproape exclusiv pe fenomenul contemporan al
globalizării, întrucât consideră că numai în condiţiile de astăzi putem vorbi despre acest
proces.
Principalele aserţiuni ale poziţiei hiperoptimiste

- Triumful pieţei globale. Factori care facilitează acest proces: dispariţia sau reducerea
severă a barierelor vamale şi diminuarea costurilor de transport.
- Decăderea statului naţional şi ascensiunea statului-regiune. Statul naţional este treptat
înlocuit de o nouă identitate constituită pe baza legăturilor economice intense şi naturale
care se formează în diferite puncte ale globului; aceste noi entităţi economice pot exista
în interiorul aceluiaşi stat naţional dar, cu deosebire, ele sunt plasate la întretăierea dintre
diferite state (parcă punând şi mai mult în evidenţă lipsa de funcţionalitate reală a statului
16
tradiţional). Această nouă identitate poate fi numită stat-regiune.
- O lume fără graniţe. Într-o asemenea lume, guvernele naţionale au un rol limitat, de
„curele de transmisie” pentru capitalul internaţional, de „instituţii intermediare” strivite
între cerinţele locale, regionale şi globale.
Marea dispută despre globalizare: în rezumat
Scepticii Globaliştii
Concepte Internaţionalizare, nu O singură lume, modelată
globalizare de fluxuri extensive,
intensive şi rapide
Mişcări şi reţele care

Regionalizare traversează regiuni şi
continente
Puterea Statul naţiune este cel ce Eroziunea suveranităţii,
conduce autonomiei şi legitimităţii
statului
Interguvernamentalism Declinul statului naţiune
Afirmarea
multilateralismului
Cultura Resurgenţa naţionalismului Apariţia unei culturi

şi identităţii naţionale populare globale
Erodarea identităţilor
politice fixate
Hibridizare
17
Economie Dezvoltarea blocurilor Capitalismul informaţional
regionale global
Triadizare Economie transnaţională
O nouă diviziune globală a

Un nou imperialism muncii
Inegalitate Creşterea inegalităţii Nord- Creşterea inegalităţii în

Sud cadrul statelor şi între state
Erodarea ierarhiilor
Conflicte de interes
ireconciliabile
Ordine internaţională Viaţa internaţională a Guvernanţă globală
statelor multilaterală
Conflictele politice dintre Societate civilă globală

state persistă în mod
inevitabil
Guvernanţă internaţională şi Politică globală

geopolitică
Primatul comunităţii
constituite pe baze etice Orientări cosmopolite
2.1.3. Moderaţii
Moderaţii sau transformativiştii încearcă o sinteză între cele două orientări. Meritul acestei
abordări constă nu atât în sesizarea punctelor slabe ale hiperglobalismului şi scepticismului,
cât mai ales în faptul că încearcă să interpreteze cu moderaţie transformările rapide care
18
reconfigurează viaţa societăţilor moderne. Globalizarea contemporană este văzută ca un
summum al unor procese anterioare, drept rezultatul unei evoluţii în timp. Adepţii acestei
orientări realizează că procesele de globalizare induc o „masivă restructurare” a societăţilor, a
instituţiilor de guvernare, a ordinii mondiale şi insistă asupra acestor aspecte esenţiale.
Transformativiştii sesizează că globalizarea generează „noi pattern-uri de stratificare socială”
în interiorul statelor dar şi între state. Sunt ţări antrenate din ce în ce mai mult în ordinea
mondială indusă de globalizare şi, prin urmare, integrate în această ordine, dar şi state care
cunosc un proces de marginalizare.
Principalele aserţiuni ale poziţiei moderate

Globalizarea reproiectează puterea. Regândirea suveranităţii statului „nu atât ca o
barieră definită teritorial, cât sub forma unei resurse de negociere în contextul unei
politici caracterizate de reţele transnaţionale complexe” (Robert O. Keohane şi Lisa L.
Martin, International Security, Volume 20, Issue 1, 1995). Statul, susţin
transformativiştii, trebuie să se transforme pentru a face faţă unor realităţi complet
schimbate. Statul cunoaşte un proces de adaptare la o lume mult schimbată, în care
principala realitate este constitută din internaţionalizarea problemelor cu care se ocupă.
Întrebări
1. Reţelele transnaţionale slăbesc sau întăresc statul? Argumentaţi fiecare ipoteză.
2. Ce rol acordaţi conştiinţei globalizării în afirmarea procesului globalizării?
Comentaţi:
„Globalizarea, aşa cum am cunoscut-o până în acum, este în anumite privinţe nu numai
nouă, ci şi revoluţionară” (Anthony Giddens, 2000, p. 28)
Bibliografie

Ferguson, Niall, The Great Degeneration: How Institutions Decay and Economies Die, Allen
Lane, an imprint of Penguin Books, 2013.
19
Greenspan, Alan, The Age of Turbulence: Adventures in a New World, Penguin Books,
London, 2007.
Harvey, Robert, Global Disorder: How to Avoid a Fourth World War, Constable & Robinson,
London, 2003.
Kagan, Robert, The Return of History, Atlantic Books, London, 2008.
King, Stephen D., Losing Control: The Emerging Threats to Western Prosperity, Yale
University Press, New Haven, London, 2010.
Ocampo, José Antonio, Jomo K. S. and Rob Vos (eds.), Growth Divergences: Explaining
Differences in Economic Performance, Orient Longman Private Limited, Zed Books Ltd
and Third World Network, published in association with United Nations, 2007.
Sainsbury. David, Progressive Capitalism: How to Achieve Economic Growth, Liberty and
Social Justice, Biteback Publishing, 2013.
David Held, Anthony McGrew, Globalization/Anti-Globalization, Cambridge, Polity Press,
2002/2005. David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări
globale, Iaşi, Polirom, 2004. Andrew Jones, Dictionary of Globalization, Polity Press,
Cambridge, 2006. Tim Hindle, A treia eră a globalizării, Business, Lumea, 2004.
Kenichi Ohmae, „The Rise of the Region State”, în Globalization and the Challenges of a
New Century, A Reader, Bloomington, Indiana University Press, 2000.
Chamsy el-Ojeili, Patrick Hayden, Critical Theories of Globalization, New York, Palgrave
Macmillan, 2006.
Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării, Bucureşti, Editura Trei,
2002.
Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization Is Reshaping Our Lives, New York,
Routledge, 2000.
Tony Schirato, Jen Webb, Understanding Globalization, London, Thousand Oaks, New
Delhi, Sage Publications, 2003/2006. Ernesto Zedillo, (ed.), The Future of Globalization.
Explorations in Light of Recent Turbulence, Routledge, London, 2008.
20
Unitatea de învăţare 3. Globalizarea şi noua strategie de dezvoltare

3.1. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale
3.2. Un model de dezvoltare: economia orientată spre export
3.3. Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării
3.4. China este pe cale să devină uzina lumii. India, laboratorul ei tehnologic

 să dai exemple despre strategiile de dezvoltare ale marilor puteri
 să îţi argumentezi poziţia în legătură cu rolul statului în aplicarea strategiei de
dezvoltare
Cuvinte cheie: strategie de dezvoltare, politică de specializare, piaţă mondială,

specializare naturală, specializare tradiţională, economie orientată spre export, prefaceri
economice structurale, industrii bazate pe cunoaştere
3.1. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale
Ca orice proces nou, globalizarea prezintă şi oportunităţi, şanse pentru cei care ştiu să le
identifice, să le sesizeze mai din vreme, să le valorifice mai inteligent. Din acest punct de
vedere, globalizarea reprezintă o adevărată provocare, iar evoluţia unor ţări în curs de
dezvoltare, mai ales din perimetrul asiatic, ilustrează potenţialul de schimbare al globalizării.
Chiar dacă a debutat ca un proces care a indus o serie de tendinţe negative, globalizarea are un
potenţial de afirmare încă puţin explorat.
21
Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de o atitudine mai activă, mai imaginativă, pentru a face
faţă şi a răspunde inteligent rigorilor şi provocărilor globalizării. Elaborarea unor noi strategii
de dezvoltare, a unor politici de specializare care să le permită prezenţa pe piaţa
internaţională, reprezintă miezul acestui răspuns. Ca să înţelegem mai bine de ce se pune cu o
asemenea acuitate problema unor noi strategii de dezvoltare trebuie să avem în vedere
adevărul dur că piaţa mondială este limitată. Ea devine şi mai aglomerată pe măsură ce se
permanentizează o criză relativă de supraproducţie. Ca să poţi să exişti pe o piaţă din ce în ce
mai concurenţială şi din ce în ce mai globalizată, adică mai deschisă, trebuie să participi la
schimbul de produse, să cumperi dar să şi vinzi, să imporţi dar să şi exporţi pe măsură. Dacă
nu eşti competitiv în anumite domenii, nu poţi vinde, sau vinzi tot mai puţin. Eşti eliminat sau
marginalizat de o concurenţă teribilă, reprezentată de state puternice, de companii
multinaţionale care au, adesea, forţa unui stat de mărime medie. Capacitatea inegală de a
produce conduce la o ocupare inegală a pieţei. „Sâmburele inegalitar” al globalizării aici îşi
are rădăcina. Capacitatea productivă a statelor dezvoltate şi a firmelor multinaţionale,
modernitatea şi competitivitatea produselor lor, marginalizează, dacă nu chiar pulverizează
producţia statelor în curs de dezvoltare. În noile condiţii, spaţiul care revine statelor în curs de
dezvoltare pe această piaţă se diminuează dramatic. De aici trebuie plecat pentru a găsi o
soluţie viabilă inegalităţilor pe care le induce globalizarea. Exportul de produse industriale
vorbeşte cel mai bine de competitivitatea unei economii, de capacitatea de a răspunde
cerinţelor pieţei, de forţa sa de reacţie.
Este, adesea, trecut cu vederea faptul că statele trebuie să-şi dezvolte capacitatea inovativă nu
numai pentru a pătrunde pe diverse pieţe, ci şi pentru a proteja piaţa internă, care, fără
dinamismul şi ingeniozitatea de care vorbeam, ar putea fi ocupată. State şi companii fac din
acest dinamism un adevărat portdrapel pentru a putea ocupa poziţii precumpănitoare şi pentru
a-şi surclasa competitorii. Dacă globalizarea a indus şi accentuat o serie de inegalităţi, aceasta
a avut loc pe fundalul unei activităţi modeste de elaborare naţională, de lansare a unor noi
strategii şi soluţii, în acord cu particularităţile contextului actual. Aşa se face că în spaţiul
vieţii internaţionale au apărut cu predilecţie tendinţele caracteristice globalizării şi foarte palid
contraponderea lor firească: răspunsurile naţionale şi regionale. Este necesar să recunoaştem
pregnanţa şi forţa modelatoare a noului proces, dar este, în acelaşi timp, important să
semnalăm că globalizarea a apărut amplificată în efectele sale datorită absenţei unei
contraponderi legitime şi necesare.
22
Globalizarea nu înlătură, ci presupune răspunsuri naţionale la probleme şi provocări globale.
Noile strategii de dezvoltare constituie parte componentă a acestei soluţii. Aşa cum aceste
răspunsuri nu exclud, ci presupun acţiuni şi soluţii la nivel internaţional, care să atenueze
impactul negativ al globalizării şi să menţină sub control procesele cu mare risc social.
Globalizarea implică o creştere spectaculoasă a activităţii comerciale pe plan internaţional. În
amontele comerţului şi competitivităţii sale se află un proces aparent simplu: specializarea.
Specializarea, spun specialiştii, aduce beneficii tuturor partenerilor: producătorului, care
dobândeşte experienţă în manufacturarea aceluiaşi produs şi devine competitiv;
comerciantului, întrucât are la dispoziţie o ofertă bogată la preţuri scăzute şi cu parametri
calitativi superiori; consumatorului, deoarece poate achiziţiona produse bune şi ieftine. Există
o „specializare naturală” a statelor la export legată de poziţia geografică, de climă, de
particularităţile solului etc. Exportul de măsline este asociat de numele unor ţări (Grecia,
Turcia etc.), cel de banane de al altora (îndeobşte ţările tropicale), cel de cafea de al marilor
producători în acest domeniu (Brazilia, Columbia, ţări arabe etc). Când vorbim de exportul de
petrol şi gaze, automat ne vin în minte statele mari producătoare din Orientul Mijlociu, dar şi
Rusia, Indonezia sau noile state din Asia centrală, vecine cu Marea Caspică. Pe măsură ce
prosperitatea de ansamblu creşte, comerţul cu aceste produse se intensifică.
Noi ne vom concentra pe exporturile de produse şi servicii care rezultă în urma unui proces de
manufacturare sau de valorificare superioară a diferitelor resurse. Cele care pun în lumină
nivelul de organizare a unei naţiuni sau companii, forţa sa de a ocupa diferite pieţe.
Şi aici avem de-a face cu o specializare pe care ne-o propune tradiţia. Cea pe care o confirmă
evoluţia istorică. Avioanele sunt produse preponderent de americani, calculatoarele de
americani şi japonezi, automobilele de primii doi la care se adaugă europenii, aceştia din urmă
deţinând o poziţie cheie în ceea ce priveşte, de pildă, produsele chimice şi cele farmaceutice.
Cu toate acestea, în domeniul de care ne ocupăm dinamica este mai prezentă, schimbările de
locuri în ierarhiile regionale sau mondiale mai frecvente, uneori spectaculoase. Iar impactul
lor mult mai semnificativ.
Specializarea tradiţională în domeniul economic şi tehnic este aproape la fel de dură ca şi cea
naturală. Chiar dacă nu pot fi puse pe acelaşi plan, specializarea naturală având o
implacabilitate de netăgăduit, specializarea propusă de tradiţie are şi ea motivaţii foarte
puternice.
Şansa pe care o are o ţară fără mare tradiţie sau cu o tradiţie industrială modestă este să
descopere o nişă, un domeniu extrem de specializat, o direcţie nouă, unde nimeni nu are
23
tradiţie, sau unde aceasta este mult mai puţin prezentă. Identificarea nişei este o etapă, un
punct de plecare. Ocuparea ei face obiectul unei strategii de sine stătătoare. A unor eforturi
ieşite din comun. Cine asocia în urmă cu 10 ani Finlanda cu domeniul informaticii? Nimeni.
Şi totuşi astăzi ţara nordică este un punct de reper esenţial în domeniul e-learning. Acum
douăzeci de ani, Finlanda a reînnoit toate legile şi reglementările privitoare la învăţământ,
pentru a le pune de acord cu noile posibilităţi pe care le deschide tehnologia informatică
procesului de învăţare. S-a dezvoltat o întreagă structură de cercetare a particularităţilor
procesului educaţional în noua etapă. S-au lansat noi concepte, considerate mai adecvate noii
vârste. Alături de Anglia, Finlanda are cel mai dezvoltat sistem e-learning din Europa.
Finlanda a ocupat o nişă care va aduce în curând şi câştiguri financiare importante. Directe,
prin exportul de soft educaţional, şi indirecte, prin pregătirea temeinică a propriei populaţii.
Problemă
Daţi exemple de specializări naturale şi tradiţionale în diverse ţări europene.
3.2. Un model de dezvoltare: economia orientată spre export
Îndeobşte, globalizarea este prezentată ca un tăvălug pus în mişcare de către cei puternici. Iată
însă că întâlnim fapte care arată că acest „tăvălug” poate fi folosit şi în interes propriu, poate
fi valorificat într-o manieră inteligentă. Dacă metafora cu tăvălugul ar fi adevărată, atunci cum
se face că unele state au avut de pierdut de pe urma globalizării, iar altele au câştigat?
Exemplul cel mai semnificativ pentru această ultimă categorie îl constituie evoluţia unor state
asiatice şi am putea spune a continentului în ansamblu, net superioară altor continente. Sigur
că şi în cadrul acestui super continent putem vorbi de evoluţii diferite. A fost mai întâi Japonia
care s-a înscris spectaculos pe traiectoria dezvoltării. Au urmat cei patru „dragoni”:
Singapore, Coreea de Sud, Taiwan şi Hong Kong. A venit rândul Chinei, al altor ţări asiatice,
cum ar fi Thailanda, Indonezia, pentru ca, apoi, să asistăm la o dezvoltare din ce în ce mai
impresionantă a Indiei.
Ca să avem o imagine şi mai semnificativă asupra dezvoltării net superioare a statelor asiatice,
să comparăm evoluţia Coreei de Sud şi al Ghanei. În 1960, cele două ţări aveau un GNP pe
cap de locuitor egal, de 320 de dolari. Deşi amândouă au avut o economie preponderent
agrară, au îndurat rigorile unui regim colonial şi ambele sunt lipsite de avantajul unor resurse
24
naturale foarte abundente, astăzi Coreea de Sud este de câteva ori mai prosperă decât statul de
pe coasta de vest a Africii.
La fel de semnificativ este şi modul cum se raportează astăzi cele două state la propriile
perspective de dezvoltare. În timp ce Ghana este confruntată cu multe probleme pe care îi va
fi greu să le depăşească, cel puţin pe termen scurt şi mediu, Coreea, aflată în grupul primelor
15 state cele mai dezvoltate ale globului, îşi propune să ajungă una dintre cele mai bogate ţări
ale lumii în acest secol. (Paul Kennedy, p. 324). Astăzi Coreea este unul din cei mai mari
producători de circuite integrate pentru calculatoare, iar companiile Samsung, Daewoo,
Hyundai sunt firme recunoscute peste tot în lume.
Revoluţia tehnologică din zilele noastre oferă noi şanse de dezvoltare, prin deplasarea de
accent de la resurse la creaţie în diferitele sale ipostaze: creaţie tehnologică şi ştiinţifică
propriu-zisă, capacitate de organizare (se uită, adesea, că organizarea este o ipostază esenţială
a creaţiei), elaborarea de strategii adecvate, chiar voinţa de a le finaliza. Ţările asiatice au
izbândit pentru că au sesizat mai din vreme potenţialul acestei revoluţii şi au inaugurat un nou
model de dezvoltare: economia orientată spre export. În felul acesta, ele au tratat noua
revoluţie nu într-un mod eseistic, ci au conceput o strategie pornind de la atu-urile lor
comparative, şi-au autoimpus specializarea iar astăzi sunt exportatori de temut. O perioadă de
timp, aceste state au promovat şi politici protecţioniste pentru a avea răgazul de a pune pe
picioare domeniile în care şi-au propus să se specializeze, de a se pregăti temeinic, înainte de
a păşi pe piaţa mondială. Aşa a procedat, de pildă, Coreea de Sud, care a demarat procesul de
dezvoltare impunând serioase bariere în faţa importurilor şi acceptând deschiderea doar în
momentul când propria dezvoltare era instalată (Bernard Guillochon, p. 65). Instructiv este
faptul că, deşi toate statele asiatice au adoptat o strategie de dezvoltare orientată către export,
întâlnim particularităţi vizibile de la stat la stat.
Temă
Realizaţi o comparaţie între două state asiatice, urmărind: modelul de dezvoltare propus,
evoluţia PIB, structura economiei, raportul între exporturi şi importuri, alianţele regionale
şi economice, pieţe tradiţionale, parteneriate strategice.
3.3. Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării

Statul care a inaugurat noul model de dezvoltare este, fără îndoială, Japonia. Meritul Japoniei
în această privinţă este triplu. În primul rând că această ţară a sesizat, prima, schimbarea de
25
accent de la resurse clasice la creaţie în procesul dezvoltării şi a transpus această schimbare
într-o nouă strategie de dezvoltare. O strategie de mare succes. O strategie care propune o
abordare atât de diferită a dezvoltării, încât ea nici nu a fost sesizată la vreme.
Succesul nipon este cu atât mai relevant cu cât el are loc într-o ţară lipsită aproape complet de
resurse naturale. Nici populaţia nu ar recomanda Japonia drept candidată la un loc fruntaş în
ierarhia statelor lumii. Şi, totuşi, această ţară are unul din cele mai mari PIB-uri pe cap de
locuitor de pe glob, este unul din cei mai mari creditori financiari al lumii şi deţine întâietatea
într-o serie de ramuri ale industriei, cu deosebire în zona informaticii.
Modelul japonez a fost „exportat” în celelalte state asiatice şi a jucat rolul de declanşator al
trezirii întregului continent. În acest proces a fost interesată şi Japonia dar şi celelalte state
asiatice. Japonia, pentru că avea nevoie de parteneri cu un anumit grad de dezvoltare, iar
celelalte state, pentru că vroiau să evolueze într-un mod mai rapid şi aveau un exemplu deja
confirmat. Adevăr ce se cere cu atât mai mult relevat cu cât, în ultima vreme, se vorbeşte
foarte mult despre China – care are într-adevăr şanse să devină un actor mondial de primă
mărime –, dar nu se mai aminteşte nimic sau se menţionează câteva lucruri în treacăt despre
Japonia. „Miracolul japonez“ de ieri a fost înlocuit cu „miracolul chinez“ de astăzi. Faptul că
Japonia întâmpină dificultăţi reale în depăşirea unui anumit tip de blocaj care a făcut ca, în
ultimii ani, creşterea zero să alterneze cu creşteri modeste sau chiar creşteri negative, nu
afectează în nici un fel semnificaţia succesului economic repurtat de Japonia în perioada
postbelică. Aşa cum succesul Chinei de astăzi nu umbreşte în nici un fel contribuţia durabilă a
Japoniei la plămădirea unui nou model de dezvoltare.
În amontele ridicării Asiei se află succesul nipon. Creşterea vizibilă a ponderii economiei
asiatice în economia lumii nu ar fi fost de conceput fără această inovare a modelului
dezvoltării, aşa cum evoluţia spectaculoasă a Asiei de Est şi a unor state din Asia de Sud-Est
nu ar fi fost de conceput fără experienţa atât de instructivă a Japoniei.
Japonia a inaugurat un nou model de dezvoltare, în acord cu noul context tehnologic şi
economic postbelic, pornind de la condiţiile particulare ale acestei ţări. A existat o întârziere
considerabilă în perceperea acestei semnificaţii, pentru că am fost tentaţi să evaluăm şi să
măsurăm lucrurile din perspectiva geopoliticii tradiţionale: teritoriu, populaţie, bogăţii.
Japonia revoluţionează domeniul şi datoria noastră este să relevăm această contribuţie.
Se poate afirma că miracolul japonez a contrazis multe dintre teoriile care încercau să explice
într-un mod clasic puterea unui stat. El a forţat şi lansarea unor noi ecuaţii de determinare a
puterii.
26
O nouă ecuaţie a puterii

Puterea = [Masa critică (Populaţie şi Teritoriu) + Putere economică + Putere militară]
x[Planificare coerentă a strategiei naţionale + Voinţă]
Ray S. Cline (în Conway H. Henderson, 1997, p. 102)
Este puţin probabil ca această formulă să fi putut apărea la începutul se-colului, sau în anii
imediat postbelici, înainte ca experienţa japoneză să se impună şi să forţeze cumva renunţarea
la definirea puterii unui stat în termenii prefiguraţi de mărimea teritoriului, abundenţa
bogăţiilor naturale, capacitatea militară.
Comentaţi
În era comerţului global „puterea nu mai aparţine în mod automat acelor state cu un
teritoriu întins, cu resurse naturale bogate şi poziţionare strategică, ci acelor state care
posedă resurse umane şi instituţii performante, care sunt capabile să iasă pe piaţă cu
preţuri competitive, să culeagă şi să analizeze informaţia relevantă şi să fie la înălţimea
rigorilor comerţului internaţional.“ (Ezra F. Vogel, 1986, p.19).
Experienţa japoneză ne propune un model bazat pe cu totul alte premise, cu altă dispunere a
elementelor, fundamental sprijinită pe alte aserţiuni. În teoria dezvoltării este o răsturnare
copernicană.
Una dintre strategiile cele mai eficiente a fost concentrarea pe un anumit sector, pentru a
creşte performanţele sale economice şi a-l impune pe piaţa mondială. Atâta timp cât nu se
obţinea o cotă semnificativă de competitivitate, accesul produselor străine de acelaşi profil pe
piaţa japoneză era blocat. În felul acesta, firmele nipone aveau răgazul să-şi construiască o
poziţie solidă şi să atace piaţa externă cu succes. A fost o strategie de succes, pentru că a
îndeplinit câteva condiţii: în primul rând, domeniile care au făcut obiectul unei atenţii speciale
au reprezentat, de fapt, priorităţi în sensul cel mai deplin al termenului. Aici s-au investit
fonduri, după ce experienţa internaţională de profil fusese examinată cu mare atenţie, aici s-a
27
concentrat o mare experienţă profesională. Iar un timp, domeniul respectiv a fost protejat de
concurenţa străină. Până când s-a putut pune pe picioare şi şi-a consolidat performanţele.
Când au păşit pe o piaţa internaţională, firmele japoneze erau deja pregătite să-i facă faţă.
Rând pe rând, într-o cadenţă impresionantă, au fost lansate pe această piaţă: industria
siderurgică niponă, apoi cea constructoare de automobile, apoi cea electronică. De menţionat
că fundalul acestui succes economic a fost reprezentat de calitatea forţei de muncă: de
pregătirea ei, de disciplina şi ataşamentul la cauza asumată de companii particulare sau unităţi
de stat. În amontele calităţii forţei de muncă se situează calitatea învăţământului, Japonia fiind
ţara care, după dezastrul celui de-Al Doilea Război Mondial, şi-a fixat ca prioritate
dezvoltarea învăţământului. Înainte deci de a vorbi despre performanţele forţei de muncă
nipone ar trebui să vorbim despre prioritatea pe care a reprezentat-o dezvoltarea
învăţământului. Faptul că s-a început cu acest domeniu de importanţă vitală arată că în
Japonia s-a realizat mai devreme decât în alte locuri rolul creaţiei în noua etapă de dezvoltare
şi, prin urmare, nevoia de a califica oamenii în acord cu exigenţele noului context.
Toate acestea arată că în Japonia a existat de la început o strategie. O strategie elaborată cu
faţa la viitor, o strategie care a sesizat particularităţile noii etape istorice, care a descifrat cu
mare acuitate marile tendinţe ale evoluţiei contemporane. Restul a fost efort încordat.
În 1968, Japonia a declanşat, pe o perioadă de două decenii, un proces de examinare atentă a
celor mai bune instituţii din lume în fiecare sector: guvern, administraţie, afaceri, învăţământ,
armată, artă. După selectarea celor mai bune modele, a început o perioadă de adaptare.
Japonia a utilizat specialişti care să analizeze forţa şi slăbiciunile compa-rabile ale instituţiilor
din fiecare ţară modernă. Nici o altă ţară nu are mai multă experienţă în evaluarea funcţionării
instituţiilor, în crearea sau restructurarea lor printr-o planificare raţională care să vină în
întâmpinarea cerinţelor viitorului. În plus, consideră Ezra F. Vogel, dacă e să explicăm
ascensiunea Japoniei printr-un indicator sintetic, acesta este dorinţa de cunoaştere, strângerea
de informaţii de la oricine, din orice domeniu, pe probleme generale sau punctuale, pentru
strategii pe termen scurt sau lung, chiar dacă în momentul în care se solicită o informaţie nu
se ştie exact dacă sau pentru ce va fi utilă.
Deci Japonia nu a acumulat doar un surplus comercial, performanţe economice, ci şi o
remarcabilă expertiză în cunoaşterea instituţiilor altor ţări şi în capacitatea de adaptare a lor la
particularităţile Japoniei; experienţă dublată de aviditatea de informaţie, care poate face ca
primele două să reapară oricând. Forţa Japoniei nu provine numai din valoarea PIB-ului, ci
din faptul că deţine un stoc de cunoaştere, în acord cu cerinţele lumii de astăzi.
28
Temă
Punctaţi elementele fundamentale ale modelului de dezvoltare japonez.
3.4. China este pe cale să devină uzina lumii. India, laboratorul ei tehnologic
3.4.1. China, un Goliat global
Ridicarea Chinei este poate cea mai impresionantă tendinţă globală a momentului. În ce sens?
Întâlnirea unui stat de mare întindere şi cu cea mai numeroasă populaţie de pe glob cu o
creştere economică de peste 25 de ani, o creştere care a întrunit o medie anuală de 9 procente,
a favorizat ridicarea unui uriaş, a unui nou pol de putere.
Evoluţia constantă a Chinei, opţiunea ei fermă pentru modernizare, a declanşat un proces care
este greu de aproximat în prezent. Nicholas D. Kristof menţiona în această privinţă: „Dacă va
continua, ridicarea Chinei poate să fie cea mai importantă tendinţă din lume în secolul
următor. Peste o sută de ani, când istoricii vor scrie despre acest timp, s-ar putea să ajungă la
concluzia că cea mai semnificativă dezvoltare a fost ridicarea unei economii de piaţă
competitive – şi a unei armate – în cea mai populată ţară a acestei lumi“. Autorul continuă cu
o ironie evidentă, dar care are şi ea înţelesul ei: „Aceasta va fi şi mai probabil dacă mulţi
istorici de frunte care vor trăi peste un secol nu se vor numi Smith, ci mai ales Wu.“ (Nicholas
D. Kristof, „The Rise of China”, în Foreign Affairs, nov.- dec., 1993).
3.4.2. Atuul cardinal al Chinei: strategia de dezvoltare
Studiile de specialitate insistă îndeobşte asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei:
populaţia, mărimea teritoriului, deschiderea la mare. Atuuri care nu pot fi puse în nici un fel la
îndoială. Se menţionează puţin sau nu se menţionează deloc un aspect cardinal, după părerea
noastră, şi anumeviziunea, strategia care ghidează dezvoltarea Chinei, am spune independent
de persoane, de lideri şi de contexte particulare. Considerăm că această strategie este
principala explicaţie a ascensiunii Chinei şi a noii afirmări pe care o cunoaşte această ţară.
Într-adevăr, la sfârşitul acestui secol şi mileniu, China a administrat lumii contemporane o
lecţie de înţelepciune. După o serie de procese dramatice petrecute în cadrul socialismului de
stat – şi în primul rând invadarea Cehoslovaciei, din 1968, care a însemnat refuzul net al
29
primului stat socialist, Uniunea Sovietică, de a se reforma din interior, adică tocmai ceea ce
propunea experienţa cehoslovacă –, China a luat parcă un răgaz de zece ani de meditaţie
adâncă asupra destinului său şi a sistemului politic pentru care optase cu maimulte decenii în
urmă. A ales să reformeze sistemul în latura sa economică, prin eliberarea – este adevărat,
controlată – a iniţiativei particulare. Reforma iniţiată în China este mai profundă decât pare la
prima vedere, întrucât pentru prima dată în istorie relaţiile socialiste funcţionează pe baza
proprietăţii private. De aceea, experienţa chineză întruneşte şi caracteristicile unui experiment
istoric. Vorbind despre factorii care alimentează evoluţia de-a dreptul impresionantă a Chinei,
nu putem să nu relevăm şi un anumit angajament – din partea conducerii ţării, dar şi a
populaţiei – de a restabili locul pe care această ţară l-a avut în istoria omenirii. Noi cunoaştem
mai bine istoria Europei, dar ar trebui să amintim că la 1820 China asigura 28,7% din întreaga
economie a lumii (cum spun unii comentatori, o parte mai mare decât cea deţinută de SUA
astăzi); urma după aceea India, cu 16%, iar pe locul al treilea se situa Franţa, cu 5,4%
(Supacha Panitchpakdi, Mark L. Clifford, 2002).
China a ratat însă întâlnirea cu lumea modernă; s-a închis, s-a întors către sine, iar o perioadă
de 150 de ani, care a debutat o dată cu secolul al XIX-lea, a reprezentat declinul trist al unui
colos. Revoluţia condusă de Mao a avut loc pe fondul acestei rămâneri în urmă din ce în ce
mai vizibile, ea având şi o componentă de eliberare a ţării de sub ocupaţia japoneză.
Renaşterea economică actuală a Chinei a fost marcată de declanşarea, la sfârşitul anului 1978,
a procesului de reformă condus de Deng Xiao Ping. Din 1978 până în 2000, ritmul mediu
anual de creştere economică a Chinei a fost de 9%, ceea ce reprezintă un record ieşit din
comun. Mai ales dacă avem în vedere dimensiunile ţării. Au mai înregistrat asemenea ritmuri
Coreea de Sud şi Taiwanul. Dar aici avem de-a face cu o ţară de dimensiuni continentale, de
20 de ori mai mare decât cele două state menţionate.
3.4.3. Trei decenii de creştere neîntreruptă şi impetuoasă
Strategia de dezvoltare şi modernizare a Chinei impune prin caracterul ei elaborat, exprimat în

măsuri graduale, în priorităţi limpezi, urmărite cu o rară consecvenţă. Ceea ce Japonia a făcut
din raţiuni care ţineau de creşterea competitivităţii la export – concentrarea pe un anumit
domeniu pentru a-l moderniza şi a-i ridica performanţele – China a preluat şi a aplicat la
economia sa internă. Declanşată mai întâi în agricultură, reforma a condus la creşterea
spectaculoasă a producţiilor în acest sector vital. Apoi, iniţiativa privată a fost stimulată în
30
industrie. În aceeaşi perioadă, China a consemnat o creştere considerabilă a consumului intern
şi a pieţei interne. Au avut loc şi prefaceri economice structurale. Creşterea industrială internă
a ţării s-a repercutat pozitiv asupra participării la activitatea comercială internaţională.
O ţară de asemenea proporţii, care cunoaşte, într-o perioadă relativ scurtă, prefaceri masive,
este confruntată şi cu multe probleme sociale, economice, politice. Că ritmurile de dezvoltare
ale Chinei inspiră anumite temeri este de înţeles. Întrebarea care se ridică priveşte o opţiune
simplă: ce ar fi mai riscant, o Chină puternică sau o Chină slabă, traversată de conflicte şi
violenţe? Dacă avem în vedere dimensiunile, populaţia ţării, credem că omenirea, deci
inclusiv SUA, trebuie să se teamă mai mult de o destabilizare a Chinei decât de o evoluţie
care o recomandă drept un viitor centru de putere. Ţările asiatice sunt în primul rând
beneficiare ale acestei creşteri spectaculoase, deoarece ele sunt principalele exportatoare de
componente ansamblate în China şi, apoi, reexportate. Deci, în cazul unui declin, ar suferi mai
toate ţările asiatice. China este extrem de importantă prin mărimea pieţei sale interne. De care
beneficiază în primul rând statele dezvoltate ale lumii.
Am putea spune că piaţa internă chineză reprezintă unul din cele mai importante atuuri ale
Chinei de astăzi. O piaţă care, pe măsura dezvoltării ţării, îşi relevă rolul de adevărată
concentrare a unor interese globale.
Putem face o serie de observaţii şi consideraţii critice la adresa sistemului politic chinez, chiar
la adresa unor concepte de bază, cum ar fi cel al sistemului „economiei socialiste de piaţă“.
Cert este că economia Chinei a progresat continuu, că dezvoltarea şi modernizarea economică
a acestui megastat au scos la iveală un actor politic de primă importanţă al lumii de azi.
Concomitent, a fost abandonată în bună măsură practica de a justifica ideologic deciziile
guvernamentale. Între inovaţiile manageriale foarte importante ale Chinei se numără şi faptul
că legitimitatea guvernării este pusă în relaţie cu performanţa economică. Ceea ce
impresionează în dezvoltarea Chinei este faptul că, pe măsura evoluţiei, perspectivele ţării se
amplifică şi puterea latentă a acestui stat se evidenţiază.
Marea performanţă a Chinei este că a înfăptuit aceste transformări în condiţii de stabilitate
economică şi socială. Ceea ce a atras capitalul străin, preocupat de stabilitate, condiţia
elementară pentru obţinerea profitului. În afara de SUA, nici o altă ţară din lume nu primeşte
atâtea investiţii străine directe precum China. Impresionează faptul că în tot ce a făcut China a
găsit măsura dreaptă a lucrurilor, nu a forţat până când terenul nu era bine pregătit, economic
şi social, nu a urmat reţete, ci şi-a construit strategia pornind de la propriile realităţi.
31
Teme de studiu
Întocmiţi fişe cu date esenţiale despre economia Chinei.
3.4.4. De la putere continentală la putere continentalo- maritimă
Evaluând lucrurile cu un „compas istoric“, China istorică este profund continentală. Apariţia
ei ca stat şi ca imperiu, afirmarea ei ca civilizaţie s-a făcut în întregime pe continent.
Construirea Zidului Chinezesc este un simbol al continentalităţii, o dovadă că, dintotdeauna,
China a considerat că împlinirea vocaţiei sale se face pe continent. De multe ori ea s-a adâncit
în continentalismul său şi a pierdut parţial contactul cu lumea exterioară. Chiar construirea
zidului poate fi interpretată şi ca o tentativă de izolare, de închidere, de îndepărtare de
freamătul lumii. Din istoria Chinei nu lipseşte un anume sinocentrism, un mod de a considera
că, pe de o parte, avem China, pe de altă parte, restul lumii. De câte ori accentul a căzut pe
prima parte a relaţiei, China, cel puţin pe termen mediu, a pierdut. Şi cea mai bună dovadă
este decuplarea de la începutul secolului al XIX-lea, când lumea s-a mişcat rapid, iar teritoriul
chinez, mai ales în partea sa maritimă, a ajuns obiect de dispută pentru puterile occidentale.
Preocuparea Chinei de a valorifica deschiderea sa largă spre mare, poziţiile avantajoase pe
care le reprezentau insulele din apropiere locuite de chinezi, a fost minimă. Ţară care ocupă în
bună măsură frontonul pacific al masei compacte euroasiatice, China a fost sedusă de
mărimea sa continentală şi puţin preocupată de deschiderea spre „continentul marin“
reprezentat de Pacific.
Ceea ce s-a întâmplat în 1978 nu a fost doar o cotitură în strategia economică de dezvoltare a
ţării. O modificare esenţială a survenit în însuşi modul în care au fost concepute destinul şi
vocaţia ţării. A intervenit o fractură în viziunea despre natura continentală a Chinei, o
regândire a raportului dintre dimensiunea continentală şi cea maritimă a ţării. Liderii Chinei
au înţeles că viitoarea bătălie economică se va da pe ocean.
O asemenea mişcare nu era de conceput cu numai trei decenii în urmă. China schimbase,
acum mai bine de 50 de ani, regimul politic, dar nu modificase nimic din evoluţia ei
continentală: totul se situa într-o continuitate frapantă. Chiar dacă schimbarea din 1978 pare
mai puţin spectaculoasă, ea introduce un moment de discontinuitate într-o evoluţie seculară şi
inaugurează un nou curs, în care China se deschide hotărât către mare. Nu abandonează
dimensiunea continentală, ci o reponderează, şi aşează un nou pilon al dezvoltării ţării: pilonul
marin, care de acum devine principal. În ultimii 30 de ani, coasta maritimă a devenit plămânul
32
prin care China a respirat, motorul adevărat al dezvoltării sale actuale. Nu numai că a
consemnat ritmuri mult mai mari de creştere şi numărul cel mai mare de firme mixte, dar
coasta a modelat o altă atitudine, coasta a reprezentat laboratorul economiei de piaţă
chinezeşti.
Coasta, ca întruchipare a noii vocaţii oceanice, s-a dezvoltat atât de mult, încât un autor de
talia lui Cohen anticipează o mare tensiune între China continentală şi cea oceanică, problema
centrală a Chinei de mâine fiind, în această viziune, concilierea celor două Chine, pentru a nu
se ajunge la o divizare care nu i se pare improbabilă autorului american.
O analiză mai atentă a realităţii din ultimele decenii arată că viitorul aparţine ţărilor care pot
realiza sinteza dintre dimensiunea continentală şi cea maritimă într-o formulă competitivă.
Statul care în mod tradiţional a avut o poziţie clasică de stat amfibie a fost, neîndoielnic,
Franţa. Poziţia naturală a Franţei oferă atât argumente într-o direcţie, cât şi în cealaltă. Numai
că Franţa, prin istorie, a aparţinut mai mult puterilor continentale. Poate şi pentru că
strălucirea ei maximă – în timpul lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon – a fost în registru
continental. Chiar dacă, din punctul de vedere al datelor naturale, Franţa poate fi socotită atât
putere maritimă, cât şi continentală, istoriceşte ea rămâne o putere continentală. Prima ţară
care a realizat cu adevărat această sinteză este SUA. Când America bătea la porţile consacrării
internaţionale ca putere de primă mărime, la întretăierea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, a
realizat că fundamentală pentru devenirea sa este dobândirea unui statut maritim de prim rang.
În numai câţiva ani, ea şi-a construit acest statut, ceea ce a ajutat-o în mod fundamental să
devină superputere. În ultima vreme, ţara care face o tentativă de a realiza sinteza despre care
vorbim este China. După opinia noastră, marea tranziţie a Chinei nu este, aşa cum am mai
spus, de la socialism la capitalism, ci de la putere continentală clasică la putere continentalo-
maritimă. Este o tranziţie extrem de dificilă, pentru că puterea maritimă implică un alt tip de
comportament şi alte caracteristici. Întotdeauna, puterile maritime au fost mai deschise, mai
liberale, mai mobile, mai înclinate să folosească „arma“ comerţului, şi nu forţa propriu-zisă.
3.4.5. China şi India
Vorbind despre căile specifice pentru acelerarea propriei dezvoltări, se cuvine să amintim şi
de experienţa indiană, mai puţin cunoscută. India, se pare, a găsit un alt răspuns la aceeaşi
problemă presantă şi complexă, pornind de la datele sale. Ea nu neagă viabilitatea răspunsului
33
chinez, care pune accent pe investiţii străine, dar înţelege că nu l-ar putea urma, sau nu ar
face-o cu acelaşi success.
China are o diasporă mai puternică şi mai bogată. De-a lungul anilor ’90, mai mult de
jumătate din investiţiile străine directe în China au venit de la conaţionalii de peste mări. Până
acum diaspora indiană a asigurat cam zece procente din valul investiţional extern venit în
India. Avantajele comparative ale propriei diaspore sunt altele, şi India a căutat să le
valorifice. Diaspora indiană s-a distins în ceea ce astăzi numim industrii bazate pe cunoaştere.
Circa jumătate din specialiştii care lucrează în Silicon Valley sunt indieni, de pildă. Ei sunt
prezenţi în domeniile înaltei tehnologii, cu deosebire în segmentele de soft. Strategia ţării este
de a atrage cât mai mulţi specialişti indieni plecaţi în străinătate pentru a construi în ţară un fel
de cópii ale uzinelor şi firmelor unde aceştia lucrează. Până acum această strategie a dat
rezultate. India deţine deja giganţi în domeniul softului, cum ar fi Infosys ori Wipro, sau în cel
al industriei farmaceutice şi biotehnologiilor, cum ar fi Ranbaxy ori Laddy’s Lab.
Concomitent, India dispune de o clasă de mijloc de aproximativ 200 de milioane de persoane,
bine instruite. India a căutat să dezvolte cu precădere spiritul antreprenorial al acestei
populaţii, să conceapă un sistem bancar mai mobil, care să-şi îngemăneze interesele cu cele
ale întreprinzătorilor, pentru a ridica firme performante, capabile să facă faţă competiţiei
internaţionale. „Cu ajutorul diasporei, China a câştigat cursa, devenind uzina lumii; cu
ajutorul diasporei, India ar putea să devină laboratorul tehnologic al lumii“ (Foreign Policy,
iul.-aug. 2003).
India este de departe forţa economică dominantă în regiune. Cu excepţia Pakistanului, toate
celelalte ţări din zonă au drept partener comercial India, care ocupă cam trei sferturi din
comerţul lor exterior. Numai că toate la un loc nu totalizează decât câteva procente din
schimburile comerciale ale Indiei. De aceea, principalele legături comerciale ale Indiei nu
sunt în Asia de Sud, ci cu state din afara regiunii: SUA, Germania, Japonia. Totuşi, comerţul
exterior al Indiei este redus. Poziţia geografică – cea mai bună legătură cu exteriorul este
Oceanul Indian şi proximitatea faţă de drumurile comerciale dintre Mediterana şi Pacific – ar
crea condiţii optime în acest sens. Sunt doi factori care ne ajută să înţelegem mai bine
lucrurile. Principala piaţă a Indiei este piaţa internă. Chiar dacă nu luăm în calcul populaţia
foarte săracă, piaţa internă indiană numără câteva sute de milioane de persoane, una dintre
cele mai mari din lume. Producţia indiană a fost absorbită de această piaţă şi, prin forţa
lucrurilor, comerţul exterior a fost mai redus. Este adevărat că nici capacitatea internă de
producţie nu a fost foarte mare sau ceea ce a propus ea spre vânzare nu a fost cerut pe piaţa
34
externă. În momentul în care produsele au întrunit aprecieri externe, situaţia s-a schimbat
radical. Cazul producţiei de soft şi a celei farmaceutice ni se pare semnificativ.
Am prezentat succint aceste date spre a ilustra o posibilă cale de urmat pentru India, o
alternativă potrivită condiţiilor sale şi folosind sprijinul extrem de important al propriei
emigraţii. Şi mai ales pentru a arăta că o ţară precum India caută, experimentează,
configurează noi soluţii care să o conducă la succes şi performanţă. Nu este o strategie
consolidată, ca în cazul Chinei; ea nu a produs nici atâtea rezultate, dar este un experiment de
mare amploare căruia trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită. El ne îndeamnă, când vorbim de
Asia, să nu limităm discuţia şi analiza doar la regiunea Asia-Pacific, pentru că am comite o
nedreptate.
Teme pentru eseu

Trataţi subiectele de mai jos, argumentându-vă răspunsul cu sprijinul unor exemple
relevante:
1. Cum se redefineşte în actuala conjunctură economică rolul guvernului în economie?
Faceţi referire la doctrinele şi principiile care guvernează modelele de dezvoltare propuse
de SUA, respectiv China şi la constrângerile şi slăbiciunile care impun reconsiderarea
implicării statului în definirea şi aplicarea strategiilor economice.
2. Analizaţi dezvoltarea economică impresionantă a Chinei în ultimele decenii din
perspectiva celor trei factori pe care Paul Kennedy îi consideră decisivi în ascensiunea
unei puteri moderne: existenţa unor companii puternice, a unor universităţi de prestigiu şi
a unui proces de creştere demografică.
3. Precizaţi câteva din particularităţile şi constrângerile care guvernează dezvoltarea
economică a Chinei, făcând referire la „cele trei Chine“ şi la redefinirea raportului dintre
dimensiunea continentală şi cea maritimă a ţării.
Bibliografie
Crouch, Colin. Making Capitalism Fit for Society, Polity Press, Cambridge, 2013.
Posner, Richard A., A Failure of Capitalism. The Crisis of ’08 and the Descent into
Depression, Harvard University Press, 2009.
35
Power, Samantha, „Legitimacy and Competence“, in To Lead the World. American Strategy
after the Bush Doctrine, eds. Melvyn P. Leffler and Jeffrey W. Legro, Oxford University
Press, 2008, pp. 133-156.
Rodrik, Dani, „A Practical Approach to Formulating Growth Strategies“, in The Washington
Consensus Reconsidered. Towards a New Global Governance, eds. Narcis Serra and
Joseph E. Stiglitz, Oxford University Press Inc., New York, 2008, pp. 356-366.
Shapiro, Robert, Futurecast 2020: A Global Vision of Tomorrow, Profile Books, London,
2008.
Smith, Adam, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962.
Roberts J. Timmons, Amy Bellone Hite (eds.), The Globalization and Development Reader.
Perspectives on Development and Global Change, Oxford, Blackwell Publishing, 2007.
Bryan S. Turner (ed.), The Blackwell Companion to Social Theory, Oxford, Blackwell
Publishing, 1996/2000. Eric Hobsbawm, Globalisation, Democracy and Terrorism, London,
Little, Brown, 2007.
Paul Kennedy, „Preparing for the 21st Century: Winners and Losers”, în Globalization and
the Challenges of a New Century, A Reader, edited by Patrick O’Meara, Howard Mehlinger
and Matthew Krain, Bloomington, Indiana University Press, 2000.
Ezra F. Vogel, Japan as Number One Revisited, Singapore, Institute of Southeast Asian
Studies, 1986.
Ezra Vogel, Japan as Number One, Lessons for America, Cambridge, Mass., Harvard
University Press, 1979.
Foreign Policy, „Can India Overtake China?”, iul.-aug. 2003. Saul Bernard Cohen,
Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers, Lanham, Boulder, New
York, Oxford, 2003.
Bernard Guillochon, Globalizarea, o singură planetă, proiecte divergente, Bucureşti,
Enciclopedia Rao, 2003.
Conway H. Henderson, International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of the
21st Century, New York, McGraw Hill, 1997.
Nicholas D. Kristof, „The Rise of China”, Foreign Affairs, nov.- dec., 1993.
Foreign Policy, „Can India Overtake China?”, iul.-aug. 2003.
36
Unitatea de învățare 4. Statul-națiune și suveranitatea
4.1. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice?

4.2. Definiţii ale suveranităţii
macroregiuni, microregiuni

La sfârşitul cursului, vei putea să folosești instrumentele de lucru necesare pentru studierea
sistematică a proceselor specifice globalizării.
 să operezi cu teoriile, conceptele şi modelele relevante ale domeniului globalizării
 să identifici și să ilustrezi diverse forme de suveranitate
 să îți argumentezi poziţia în legătură cu rolul statului în lumea contemporană
4.1. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice?
În acest curs ne propunem să prezentăm principalele caracteristici ale globalizării politice.

Amintim că am distins mai multe dimensiuni ale globalizării (politică, economică, culturală
etc.) numai din raţiuni didactice. Deşi este metodologic corect să tratăm separat fiecare dintre
aceste „spaţii”, nu este mai puţin adevărat că ele sunt puternic interconectate. Globalizarea
politică nu este, în consecinţă, un domeniu autonom.
Considerăm că această analiză nu ar fi posibilă dacă am confunda dimensiunea politică
a globalizării cu cea economică. Deşi suprapunerea lor este puternică, iar influenţa reciprocă
greu de supraestimat, cele două dimensiuni diferă prin problemele fundamentale în jurul
cărora se constituie fiecare din ele. În cazul globalizării politice, este vorba de problema
37
viitorului statului-naţiune; în cazul globalizării economice, aşa cum vom arăta în cursurile
următoare, problema fundamentală este cea a echilibrului creşterii şi stabilităţii în cadrul unei
economii cu adevărat globalizate.
Există în acest moment un acord de principiu între cercetători în privinţa dimensiunii
politice a globalizării. Aceasta ar consta în creşterea gradului de interdependenţă a actorilor
din sistemul internaţional (Nye, 2003, Hirst, Thompson, 2002, Micklethwait, Wooldridge,
2000, Jackson, 2003, Mătieş, Năstase, 2002 etc). Această creştere se manifestă atât cantitativ,
prin densitatea sporită a relaţiilor dintre actorii sus-numiţi, cât şi calitativ, prin transformarea
naturii actorilor şi a relaţiilor dintre aceştia. Metafora reţelei (Bache, Flinders, 2004, Nye,
2003) ar putea fi de ajutor pentru vizualizarea acestui tablou relativ complex. Sistemul
internaţional poate fi privit ca o reţea de reguli, norme şi cutume care organizează şi fac
previzibile evoluţiile politicii mondiale (Goldstein, 1999; Rourke, 1999; McLean, 2001). În
nodurile reţelei se găsesc actorii din sistem – în mod tradiţional state-naţiune. Actori notabili
pot fi şi alianţele sau blocurile de state (economice sau militare – de ex. UE, NAFTA, OPEC,
NATO), ONG-urile de anvergură internaţională (de ex. Greenpeace) sau corporaţiile
multinaţionale (de ex. DaimlerChrysler). Nu toate legăturile din această reţea au aceeaşi
greutate sau forţă şi majoritatea nu sunt simetrice, între actori stabilindu-se adesea raporturi de
putere.
Globalizarea (politică) înseamnă pentru mulţi cercetători ai fenomenului nici mai mult
nici mai puţin decât sfârşitul statului-naţiune (Ohmae, 1993, 1995; Bauman, 1998, Martin,
Schuman, Kaplan, 1994 etc.). Nu toţi autorii sunt la fel de radicali în a constata acest deces de
importanţă istorică sau în a estima în cât timp va lua sfârşit „agonia” statului-naţiune.
Statul-naţiune s-a afirmat ca principala instituţie politică pe continentul european, mai
ales după Revoluţia franceză. În urma destrămării imperiilor multinaţionale (Imperiul
Otoman, Imperiul Ţarist, Austro-Ungaria) şi a imperiilor coloniale (în special cel britanic şi
cel francez) după cele două războaie mondiale, statul-naţiune a devenit modelul normativ în
relaţiile internaţionale, monopolizând scena politică mondială.
Trăsăturile statului-națiune
- „un set de sisteme funcţionale, precum o „economie naţională” şi „un stat al bunăstării”;
- o cultură şi o identitate naţionale;
38
- o populaţie naţională corespunzătoare, sau demos, defintă prin identitate comună, un
domeniu de valori împărtăşite, încredere reciprocă şi interacţiune;
- un set de instituţii de guvernare;
- pretenţia la suveranitate internă şi externă.” (Keating, 2001)
Statul-naţiune este legat de modernism şi sunt destui cei care susţin că va apune odată cu
acesta (vezi Smith, 2002 pentru o analiză a acestor poziţii).
Indiferent dacă este aşa sau nu, dorim să avansăm şapte motive care pun statul-naţiune şi
soarta sa în miezul globalizării politice:
1. statul-naţiune este principalul actor din sistemul internaţional; el este de fapt

fundamentul acestui sistem. În măsura în care globalizarea va eroda până la dispariţie
statele-naţiune, ea va cauza în egală măsură dispariţia actualului sistem internaţional.
Este acest lucru dezirabil? Poate fi el controlat? Cum ar putea arăta un sistem
internaţional în care statele-naţiune – sau resturile lor – ar juca cel mult un rol
periferic? În ce sens ar mai fi acel sistem unul internaţional?
2. statul-naţiune este principalul factor de reglementare a statutului populaţiilor şi
teritoriilor; acest fapt este legat de motivul menţionat mai sus. Problemele cetăţeniei,
aplicării anumitor măsuri legislative anumitor indivizi pe un anumit teritoriu
(jurisdicţia, în general), problemele relaţiei dintre legislaţia internă şi cea
internaţională, disputele teritoriale şamd. nu pot fi puse între paranteze. Slăbirea
statului-naţiune va cauza sau nu apariţia unui vacuum de autoritate în aceste privinţe?
Oare importanţa cetăţeniei sau a teritorialităţii se pierde odată cu diminuarea
importanţei statului-naţiune?
3. statul-naţiune rămâne un actor economic redutabil, mai ales prin funcţia sa de arbitru.
Statul previne, în limitele capacităţilor sale de intervenţie (diferite de la stat la stat),
transformarea pieţelor în oligo- sau monopoluri sau chiar colapsul acestora. Statul
conservă instrumente economice fundamentale: capacitatea de a emite şi aplica
legislaţia economică, monopolul monetar, bănci naţionale, autorităţi vamale, fiscale şi
de control, rezerve de stat, în unele cazuri monopolul asupra unor resurse strategice
sau de risc etc. Ce instituţii ar putea exercita astfel de funcţii în lipsa statului, cu ce
legitimitate, după ce fel de proceduri şi cu ce mecanisme de atribuire a
responsabilităţii deciziei? Până la ce punct ar trebui statul să se retragă din economie?
39
Pot pieţele să se autoreglementeze şi să susţină creşterea economică? Are sau nu
economicul nevoie de o viziune politică? Este creşterea un scop în sine?
4. statul-naţiune este principalul furnizor de securitate, atât la nivel local, regional sau
naţional, cât şi la nivel continental sau mondial. În condiţiile în care globalizarea
înseamnă şi o amplificare fără precedent a riscurilor – de la terorism neconvenţional la
dezastre naturale şi de la colapsul unor state la epidemii catastrofale – funcţia de
securitate exercitată de stat este esenţială.
5. statul-naţiune este principala instanţă legislativă şi principalul garant al respectării
legilor; statul-naţiune corespunde cel mai bine în prezent conceptului de Rechtsstaat
(= stat de drept – vezi Hirst, Thompson, 2002 pentru o discuţie a acestui aspect) şi este
o dilemă cum anume ar putea fi el înlocuit în această privintă. Legislaţia internaţională
sau chiar cea comunitară în cazul Uniunii Europene se bazează totuşi pe legitimitatea
parlamentelor naţionale şi, indirect, pe acceptarea faptului că popoarele statelor-
naţiune sunt corpurile politice relevante. Va continua această stare de fapt sau
globalizarea va conduce la consolidarea unor corpuri politice alternative care vor dori
să-şi exprime voinţa prin intermediul unor instrumente diferite de statul-naţiune
tradiţional?
6. statul-naţiune este un actor social vital; prin intermediul funcţiilor sale legislative şi
economice, statul poate interveni pentru combaterea dezechilibrelor sociale produse de
pieţe sau de accidente istorice. Deşi în măsuri sensibil diferite, statele-naţiune practică
în general redistribuirea bunurilor către cei defavorizaţi aplanând astfel tensiunile
sociale. De asemenea, prin politicile sale bugetare, statul-naţiune furnizează de obicei
servicii esenţiale, precum asistenţa şi asigurările medicale şi sociale, educaţia publică
minimă, (re)integrarea grupurilor marginalizate, întreţinerea infrastructurii de interes
public, medierea conflictelor între patronat şi muncitori etc. Este improbabil ca nevoia
de astfel de servicii să dispară în următorii ani, ba chiar, după cum vom vedea, există
voci care solicită o prezenţă mai viguroasă a statului pe plan social. Va mai fi capabil
statul-naţiune să exercite astfel de funcţii? Dacă da, cu ce costuri; dacă nu, cui le poate
delega? Ce efecte ar avea o abandonare a implicării sociale a statului sau a unor
instituţii alternative?
7. statul-naţiune deţine un capital colosal de legitimitate, reprezentativitate şi loialitate;
este greu de spus ce instituţii dispun de o capacitate de mobilizare a unor populaţii de
ordinul zecilor de milioane în afară de statele-naţiune. Încă şi mai important este faptul
40
că statul-naţiune este, după mulţi autori, unica instituţie în care democraţia poate
funcţiona (de ex. Schulze, 2003; Bauman, 1998; Martin, Schumann, 1999).
Teme
1. Precizaţi câteva evoluţii în plan politic care confirmă faptul că asistăm la o „prefacere
tectonică a puterii“ (Fareed Zakaria) şi la o redistribuire a sa la nivel internaţional.
2. Analizaţi redefinirea puterii în dimensiunea sa naţională, pornind de la următorul
comentariu: „Ideea de a recupera suveranitatea de la forţele economice globale,
companii şi grupuri de indivizi cum ar fi teroriştii, este un element potenţial
revoluţionar al viziunii chineze despre lume“ (Mark Leonard)
4.2. Definiţii ale suveranităţii
Suveranitatea nu este o competenţă sau o proprietate oarecare a statelor-naţiune. Deşi istoria

suveranităţii nu se suprapune cu cea a statului-naţiune, suveranitatea fiind un concept mai
vechi, în istoria modernă şi contemporană, suveranitatea este puternic legată de statul-naţiune,
fiind considerată caracteristica fundamentală a acestuia (Keating, 2001; Goldstein, 1999;
Rourke, 1999; Năstase, Mătieş, 2002 etc.). De la Pacea de la Westfalia (1648) şi mai ales de
la Revoluţia franceză (1789) încoace, afirmarea statelor-naţiune şi impunerea lor ca actori
principali ai relaţiilor internaţionale a fost mai ales o afirmare a suveranităţii lor. Statul-
naţiune modern este constituit pe baza pretenţiei de a fi suveran. Sistemul internaţional din
prezent a moştenit acest primat al suveranităţii statului-naţiune şi, tocmai de aceea, dezbaterea
centrală privind evoluţia acestui sistem este, explicit sau nu, o dezbatere privind sensul şi
importanţa suveranităţii statelor.
Definiții fundamentale
Ce este suveranitatea şi ce ne poate spune ea despre globalizarea politică?
„Suveranitatea este pretenţia de a fi autoritatea politică ultimă, nesupusă faţă de vreo altă
putere superioară, în ceea ce priveşte luarea deciziilor politice şi aplicarea lor. În sistemul
internaţional, suveranitatea este pretenţia statului de a se autoguverna pe deplin, iar
41
recunoaşterea mutuală a pretenţiilor la suveranitate este baza societăţii internaţionale.”
(McLean, 2001)
„Suveranitatea, deşi în istorie a avut mai multe sensuri, are un înţeles central: autoritate
supremă în cadrul unui teritoriu. [...] Statul este instituţia politică în care suveranitatea se
materializează. Un ansamblu de state formează un sistem de state suverane.” (Stanford
Encyclopedia of Philosophy)
În mod tradiţional, suveranitatea este considerată absolută, inalienabilă, unică (indivizibilă) şi

continuă. Trei elemente ale definiţiilor de mai sus trebuie avute în vedere:
1. suveranitatea reprezintă pretenţia statului de a fi autoritate politică ultimă şi exclusivă;
2. acest tip de autoritate se exercită în cadrul unui teritoriu delimitat – deci suveranitatea este
strâns legată de teritorialitate;
3. suveranitatea reciproc recunoscută a statelor este fundamentul sistemului internaţional.
Globalizarea politică marchează o reinterpretare a fiecărui element: pretenţia statului-naţiune
de a fi suveran în mod absolut este semnificativ limitată trecându-se către o suveranitate
relativă, distribuită sau împărtăşită; teritorialitatea îşi păstrează importanţa, dar este din ce în
ce mai puţin dependentă de graniţele statale; sistemul internaţional nu se mai sprijină exclusiv
pe suveranitate şi se concentrează şi pe alte principii, precum păstrarea păcii, drepturile
omului sau dezvoltarea durabilă.
În iunie 1945, la San Francisco, 51 de state, prin reprezentanţii lor, semnau Carta Naţiunilor
Unite. Articolul al doilea al Cartei cuprinde principiile care stau la baza ONU şi, implicit, la
baza funcţionării sistemului internaţional. Primul principiu este următorul: „Organizaţia este
bazată pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor săi.” (Carta Naţiunilor Unite)
Rezoluţia ONU 2625 din 1970 defineşte astfel principiul egalităţii suverane:
„- statele sunt egale din punct de vedere juridic;
– fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranităţi;
– fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte state;
– integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inviolabile;
– fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta liber sistemul său politic, social, economic şi
cultural;
42
– fiecare stat are obligaţia de a respecta deplin şi cu bună credinţă angajamentele sale
internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state.” (Năstase, Mătieş, 2002)
Aparent, suveranitatea despre care se vorbeşte în Carta Naţiunilor Unite este absolută
şi exclusivă. Lucrurile nu stau însă aşa. Semnarea Cartei Naţiunilor Unite a reprezentat – fie şi
formal – începutul sfârşitului pentru suveranitatea absolută şi, simultan, debutul globalizării
politice. Deşi Carta Naţiunilor Unite, în articolul al doilea, pune pe primul loc principiul
egalităţii suverane, aceeaşi Cartă conţine prevederi care limitează clar suveranitatea statelor.
Limitarea aceasta este justificată printr-o serie de alte imperative moral-politice, mai ales
menţinerea păcii şi securităţii la scară planetară şi respectarea drepturilor omului.
În mod limpede, prin înfiinţarea ONU, o organizaţie supranaţională prelua de la state o
(mică) parte a competenţelor lor – atât în ceea ce priveşte politica externă, prin controlul strict
al folosirii forţei în relaţiile internaţionale, cât şi în domeniul politicii interne, mai ales prin
stabilirea unor standarde de respectare a drepturilor omului. Este discutabil cum anume au
fost aplicate aceste prevederi în perioada care a trecut de la semnarea Cartei. Importantă este
însă motivaţia care a făcut ca, pentru prima dată în istorie, statele să fie de acord să cedeze sau
să pună în comun o parte din prerogativele lor: anumite probleme – pacea şi securitatea,
drepturile omului – nu mai erau locale sau localizabile; ele erau recunoscute ca probleme de
importanţă globală iar statele acceptau că depind unele de altele pentru a le rezolva. Procesul
de limitare a suveranităţii statelor, început prin adoptarea Cartei în 1945, a continuat în
următorii ani. Este important să privim acest proces sistematic. Credem că putem să distingem
două etape ale sale şi, implicit, două etape ale globalizării politice.
Prima etapă este marcată de cel de-al doilea război mondial, de înfiinţarea ONU şi de
războiul rece. În această perioadă, suveranitatea nu este pusă la îndoială ca fundament al
sistemului internaţional. Ea este totuşi limitată, după cum am văzut, prin Carta Naţiunilor
Unite (1945), precum şi prin alte documente internaţionale, cum ar fi acordul de la Bretton
Woods (1944), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), tratatul ABM (Anti-
Ballistic Missile Treaty - 1972) sau Convenţia împotriva Torturii (1987). Suveranitatea
statelor nu rămâne, aşadar, absolută. Se pun bazele unor instituţii internaţionale, cum ar fi
ONU sau Banca Mondială (care îşi are rădăcinile în Acordul de la Bretton Woods).
A doua etapă a globalizării politice debutează după terminarea războiului rece, la
începutul anilor ’90. Ea este mult mai spectaculoasă şi, de obicei, când se vorbeşte de
globalizare, se face referire numai la această etapă.
43
În etapa secundă a globalizării politice, suveranitatea statului-naţiune este chestionată
deschis. Actorii non-statali din sistemul internaţional devin mai numeroşi şi mai importanţi.
Problemele care sunt catalogate de importanţă globală sunt mai multe şi mai complicate: de la
terorism şi poluare, la dezarmare şi, din nou, drepturile omului. Echilibrul de putere din
timpul războiului rece nu mai există, pe scena globală rămânând o singură superputere, Statele
Unite, tentată din ce în ce mai mult să acţioneze unilateral. Rolul ONU în aceste condiţii pare
să cunoască un declin. În schimb, actorii regionali – alianţe economice şi militare – se afirmă
ca jucători globali de primă ligă, alături de state sau chiar concurându-le.
Dimensiuni ale suveranității

Suveranitatea politico-economică
Problemă: câtă influenţă şi cât control mai deţine statul pe plan intern şi extern? Cât anume
din puterile sale a fost delegat către – sau preluat de instituţiile supranaţionale sau de
administraţiile locale şi regionale?
Strategie de răspuns: Statul îşi conservă monopolul asupra unor instrumente esenţiale, precum
cele legislative, monetare, militare sau de politică externă, prin care poate interveni atunci
când piaţa evoluează într-o direcţie (considerată) periculoasă.
Suveranitatea juridică
În dreptul internaţional, statul este cel mai important subiect de drept având competenţe
teritoriale (putere deplină asupra unui teritoriu), materiale (ordine internă, organizare politică,
economică şi socială), formale (legate de elaboararea şi menţinerea jurisdicţiei) şi personale
(regimul cetăţeniei, protecţia cetăţenilor în străinătate). De asemenea, statele au drept de
autoapărare şi, conform Cartei ONU, beneficiază de egalitate suverană.
Problemă: suveranitatea juridică a fost amendată şi relativizată prin intermediul instituţiilor
internaţionale sau supranaţionale, precum ONU sau Uniunea Europeană, dar şi prin creşterea
importanţei autorităţilor locale şi regionale.
Strategie de răspuns: suveranitatea împărtășită
Comentați:
„Statul nu dispare, ci cunoaşte un proces de dezagregare în părţile sale distincte din punct de
44
vedere funcţional. Aceste părţi, cum ar fi tribunale, agenţii guvernamentale, structuri
executive chiar şi organe legislative creează o reţea cu corespondentele lor din străinătate
alcătuind o încrengătură densă de relaţii care constituie o nouă ordine transguvernamentală.
Problemele internaţionale ale zilelor noastre – terorismul, crima organizată, degradarea
mediului, spălarea banilor, crizele bancare şi fraude cu acţiuni – au creat şi susţin aceste
relaţii” (Anne Marie Slaughter, 2000, p. 113).
Un model al suveranității: Stephen Krasner (2003)
Dimensiuni:
Suveranitatea legală internaţională
Suveranitatea westfaliană
Suveranitatea internă
Suveranitatea interdependenţei
Suveranitatea tradiţională: combinaţie de suveranitate legală internaţională (statele se
recunosc reciproc) şi suveranitate westfaliană (statele nu violează teritoriul şi nu se amestecă
în afacerile interne ale altor state).
Suveranitatea interdependenţei: reformarea sistemului internaţional westfalian bazat pe state-
naţiune suverane
Suveranitatea interdependenţei câştigă în importanţă pentru că statele, aşa cum am afirmat

deja în mod repetat, au dificultăţi în a controla fluxurile de capital, investiţii, persoane, idei,
materiale de mare risc, terorism sau poluare la graniţele lor. Astfel, statele au nevoie de
instrumente transfrontaliere pentru a recăpăta un minim control asupra acestor fluxuri, ceea ce
le face să depindă de alte state. Suveranitatea internaţională, instituţionalizată în sistemul de
recunoaştere reciprocă a celor aproximativ 200 de state din cadru ONU, este (tacit) în dispută
şi va trebui să fie reformată. Motivul principal este că suveranitatea multor state recunoscute
lipseşte de facto şi asta a condus de multe ori la tragedii umanitare sau război civil. Un alt
motiv este că unele state îşi folosesc într-un mod inacceptabil privilegiile suveranităţii
westfaliene.
Globalizarea politică semnifică nu o respingere a suveranităţii în totalitatea ei, ci o
reorganizare selectivă a suveranităţii în care moştenirea westfaliană îşi pierde din importanţă,
iar accentul se deplasează pe suveranitatea interdependenţei. Statele rămân titulare unice ale
45
suveranităţii legale la nivel internaţional şi depun eforturi de a deveni mai eficiente pe plan
intern. Aceste eforturi implică şi delegarea unor competenţe până acum exclusiv statale pe
verticală, către instituţii internaţionale sau autorităţi locale şi regionale, sau pe orizontală,
către actori nonguvernamentali. Statul nu e o agenţie de guvernare printre altele sau un simplu
nivel administrativ, dar el nu mai deţine un monopol în această privinţă.
Suveranitatea, aşa cum am arătat, este tradiţional legată de competenţe exclusive
circumscrise teritorial, de monopolizarea unor instrumente de acţiune politică excepţionale şi
de un rol privilegiat pe scena internaţională. Această concepţie nu mai corespunde realităţii.
Aceasta, metaforic vorbind, este deja una hibridă, cu domenii-nişă, impure sau suprapuse.
Suveranitatea însăşi a dezvoltat sau va dezvolta hibrizi rezistenţi la noul mediu, precum
suveranitatea relativă, semisuveranitatea şi mai ales suveranitatea împărtăşită (aceasta din
urmă e modelul adoptat de UE).
Rezumat
Suveranitatea în schimbare
1. Suveranitatea, tradiţional legată de competenţele exclusive ale statului, se deplasează spre
interdependenţă şi competenţe împărtăşite; politicul urmează economicul adoptând un model
al integrării într-o reţea de reţele;
2. Sistemul internaţional westfalian este în mod clar depăşit; principiul nonintervenţiei devine
secundar şi opţional comparativ cu drepturile omului sau pacea mondială;
3. Conservatorismul juridic pe care era construit monopolul statului asupra afacerilor interne
şi externe este pe cale să devină mai permeabil din cauza presiunilor economice şi sociale la
care este expus;
4. Repoziţionarea statului se manifestă mai ales ca delegare şi punere în comun de competenţe
cu actori supranaţionali şi regionali (dispersie verticală) sau cu actori nonguvernamentali
(dispersie orizontală); monopolul statului ca agenţie de guvernare este în consecinţă spart;
5. Statul este preocupat să ocupe o poziţie strategică faţă de pieţe.
Întrebări și probleme
1.De este important momentul Wesfalia pentru sistemul internaţional modern?
46
2.Cum este legată suveranitatea interdependenţei de globalizare?
3. Este „slăbirea” suveranităţii un proces negativ? Argumentaţi.
4. Care sunt problemele fundamentale ale globalizării politice? Oferiţi argumente în sprijinul
răspunsului.
macroregiuni, microregiuni
Am discutat mai sus despre redistribuirea competenţelor statului-naţiune către alte instanţe –
atât pe verticală, către actori supra- şi infrastatali, cât şi pe orizontală, către actori
nonguvernamentali. Din moment ce aceste instanţe preiau inclusiv o parte din competenţele
incluse tradiţional în suveranitatea statului, aceşti actori aflaţi dincolo şi dincoace de stat sunt
priviţi de unii autori ca alternative la statul-naţiune. De asemenea, cum spuneam şi mai sus,
monopolul statului ca agenţie de guvernare nu mai există. Locul său a fost luat de o pluralitate
de niveluri de guvernare. Punctul de plecare al discuţiei noastre este tocmai tandemul
noţiunilor de guvernare şi agenţie de guvernare.
Definiție
„Definim guvernarea [eng. governance] ca luare de decizii constrângătoare în sfera publică.”

(Marks, Hooghe, 2004)
Cine şi în ce context exercită guvernarea în afara statului? Altfel spus, dacă lăsăm de-o parte
statele, cine are capacitatea de a lua în mod constrângător decizii în sfera publică, care sunt
agenţiile de guvernare alternative?
Conceptul de guvernare la mai multe niveluri (eng. „multi-level governance”) a apărut
la începutul anilor ’90, în contextul dezvoltării studiilor dedicate Uniunii Europene. O
definiţie timpurie a lui Marks caracteriza astfel guvernarea la mai multe niveluri: „…un
sistem de negociere continuă la mai multe niveluri teritoriale între autorităţi dispuse în serie
[eng. „nested governments”].” (Marks citat în Bache, Flinders, 2004). Această definiţie
sugerează multietajarea agenţiilor de guvernare. În cazul Comunităţii Europene, cele trei etaje
aveau un anumit grad de autonomie, dar nu erau, desigur, total independente. Tocmai această
condiţie de autonomie relativă făcea necesară negocierea continuă de care vorbea Marks.
47
Agenţia de guvernare centrală – sau pivot – în acest dialog tripartit era – şi după unii autori
continuă să fie – statul-naţiune.
În prezent, guvernarea la mai multe niveluri nu mai este folosită doar în dezbaterile
privind Uniunea Europeană, mai ales că terminologia a fost între timp dezvoltată şi rafinată.
Gary Marks şi Liesbet Hooghe disting două mari tipuri de guvernare la mai multe niveluri.
(Marks, Hooghe, 2004)
i. Tipul I de guvernare la mai multe niveluri are ca fundament dispersia autorităţii pe un
număr limitat de niveluri. Aceste niveluri sunt, de obicei, cel supranaţional, cel naţional, cel
regional şi cel local. Fiecare nivel este construit pentru sarcini generale. Altfel spus, la fiecare
nivel se poate elabora şi implementa un anumit set de politici. Pentru a realiza această sarcină,
fiecare nivel are de obicei un aparat executiv (comisari, guverne, primari etc.), anumite
instituţii reprezentative (adunări, parlamente, consilii locale etc.) precum şi instituţii
legislative şi judecătoreşti (parlamente, curţi de justiţie, tribunale etc.).
ii.Tipul al II-lea de guvernare la mai multe niveluri este caracterizat de numărul variabil (şi
potenţial foarte mare) de niveluri la care se exercită autoritatea şi orientarea spre sarcini
specifice. Cum fiecare nivel este orientat spre o anumită problemă, sarcină sau obiectiv, între
niveluri nu este necesar să existe vreo corespondenţă de anvergură sau arhitectură
instituţională.
Tipul al II-lea de guvernare pe mai multe niveluri este mult mai flexibil decât primul şi,
evident, este apropiat de conceptul de proiect din management. Avantajul flexibilităţii şi
costurile instituţionale semnificativ mai mici recomandă guvernarea de tipul al II-lea şi, într-
adevăr, ea a câştigat teren, inclusiv la nivel internaţional, pentru că, aplicând un astfel de
model, statele nu trebuie să-şi asume angajamente durabile faţă de alte state sau alţi actori.
Balanţa nu se deplasează masiv spre tipul al II-lea din următorul motiv: guvernarea pe mai
multe niveluri de tipul al II-lea este în general încadrată sau grefată [eng. „embedded”] pe o
structura funcţională deja creată de o guvernare de tipul I. Cu alte cuvinte, de obicei,
guvernarea de tipul al doilea are drept condiţie necesară o guvernare de tipul I.
Tipuri de guvernare pe mai multe niveluri
Tipul I Tipul II
Sarcini generale Sarcini specifice
48
Etaje (relativ) etanşe Etaje permeabile
Număr limitat de niveluri Limită indefinită a numărului de niveluri
Arhitectură de anvergura unui sistem Design flexibil
Există multe organizaţii care joacă rolul de agenţii de guvernare la nivel internaţional sau
suprastatal: ONU, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială (BM), Organizaţia
Mondială a Comerţului (OMC), NATO, G8. În categoria macroregiunilor intră: UE, NAFTA,
ASEAN, CSI, MERCOSUR, Uniunea Africană / Organizaţia Unităţii Africane, APEC etc.
Macroregiune: un ansamblu teritorial destul de vast cuprinzând mai multe state care şi-au
integrat într-o măsură mai mică sau mai mare anumite subsisteme sau competenţe
(economice, juridice, vamale, de securitate, etc).
Microregiune: unitate teritorială de mici dimensiuni, relativ omogenă (economic, social,

cultural, istoric sau etnic), aflată în interiorul graniţelor unui stat şi, uneori, cuprinsă în
organizarea administrativ-teritorială a statului respectiv.
Microregiunile au căpătat importanţă mai ales datorită proiectului unificării europene,

instituţionalizat în Uniunea Europeană. În Comunitatea şi apoi în Uniunea Europeană,
noţiunea de regiune a căpătat importanţă şi realitate instituţională datorită necesităţii reducerii
discrepanţelor de dezvoltare şi standard de viaţă dintre statele membre şi dintre regiunile
statelor membre, discrepanţe care au devenit din ce în ce mai acute pe măsură ce Uniunea s-a
extins spre sud şi spre est (Călin, 2002; Le Galés, 2003; Hayward, Menon, 2003; Keating,
2001 etc.). PIB-ul Luxemburgului depăşea cu 60% media Uniunii cu 15 membri, Grecia,
Portugalia sau Spania atingeau de-abia 80% din medie (Călin, 2002). După extinderea din
2004 asimetria a luat amploare. În general, în context european, o regiune este o comunitate
teritorială care dispune de organe administrative sau reprezentative şi aflată, ierarhic, imediat
sub nivelul autorităţii statului-naţiune (Fórika, Petrea, 2002). Acest sens unitar este însă
înşelător. Ţările din UE au sisteme administrative destul de diferite, ca să nu mai vorbim de
diferenţele de suprafaţă, populaţie, tradiţie politică sau dezvoltare economică. Modelul federal
german, de exemplu, nu se potriveşte cu tradiţia iacobină a statului centralizat francez.
49
Landurile germane (ger. „Bundesländer”), care au propriile organe legislative şi executive şi
chiar competenţe de politică externă (Keating, 2001), şi regiunile rezultate din strategia de
descentralizare a Franţei începută în anii ’80 (Fórika, Petrea, 2002; Călin, 2002; Keating,
2001), dar care nu au prea multe competenţe normative (Fórika, Petrea, 2002), pot fi
comparate cu greu. Guvernele centrale ale statelor-naţiune au dreptul de a defini regiunile din
componenţa statelor lor şi astfel pot limita participarea acestora în cadrul UE. Rolul de pivot
al statului-naţiune se observă şi din conservarea dreptului de a hotărî ce proiecte sunt propuse
pentru finanţare prin Fondul de Dezvoltare Regională (Keating, 2001).
Principiului subsidiarităţii guvernează exercitarea competenţelor la diferite niveluri de
autoritate şi guvernare în UE. Conform acestui principiu „Uniunea intervine numai şi în
măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către
statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local” (Eckstein-Kovacs, 2003).
La nivelul unui stat-naţiune, acest principiu indică delegarea competenţelor către nivelul de
guvernare relevant, un exemplu clar de guvernare la mai multe niveluri. Autorităţile locale
sunt mai aproape de problemele comunităţilor lor, de piaţa şi economia regiunii şi de tradiţiile
şi cultura „locului”, şi, de aceea, deciziile lor tind să fie mai adecvate decât cele luate de la
distanţă de guvernul central (Hirst, Thompson, 2002).
De la Tratatul de Roma Uniunea Europeană a parcurs un traseu de-a lungul căruia
ajuns să acorde o importanţă din ce în ce mai mare regiunilor, văzute ca vehicule performante
ale dezvoltării şi integrării. Regiunile, în sens european, sunt pe cale să devină unele din cele
mai importante agenţii de guvernare din UE. Ele nu sunt neapărat contragreutatea la „Europa
Popoarelor” favorizată de naţionalişti (Keating, 2001), pentru că şi regiunile pot cădea în
capcana naţionalismului, dar, în general, strategia autorităţilor regionale a fost de încurajare a
integrării europene. Un motiv important pentru această opţiune, dincolo de avantajele
economice, a fost că regiunile au găsit în spaţiul european integrat un cadru de exprimare în
care să nu mai fie considerate ramuri minore ale unei culturi de stat dominante (Keating,
2001).
Regionalizarea poate fi așadar definită ca un proces cu dublu sens: unul care merge
dinspre statul-naţiune către organizaţii supra- şi internaţionale (macroregionalizare), şi unul
care de la statul-naţiune „coboară” spre agenţii de guvernare cu baze teritoriale mai restrânse
sau definite diferit (microregionalizare). Ambele procese au o componentă politică
semnificativă în cadrul Uniunii Europene, punând bazele sistemului de guvernare la mai
multe niveluri al acesteia.
50
Macro- cât şi microregionalizarea nu sunt unicele procese de realocare a
competenţelor statului-naţiune în contextul reinterpretării suveranităţii sale. Există actori
globali care influenţează masiv mersul politic şi economic al lumii. FMI, BM şi OMC rămân
organizaţii-angrenaje fundamentale ale motorului economic al globalizării. Influenţa lor
politică, tacită sau colaterală, nu este, de altfel, deloc de neglijat. Descentralizarea statelor-
naţiune este şi o descentrare, manifestarea unui anumit grad de toleranţă (diferit de la caz la
caz) faţă de agenţiile de guvernare laterale – parteneriatele public-privat sau ONG-urile.
Vocaţia lor globală este adesea mult mai credibilă decât a corporațiilor multinaționale.
Bibliografie
Stanger, Allison, One Nation Under Contract: The Outsourcing of American Power and the
Future of Foreign Policy, Yale University Press, 2009.
Wallerstein, Immanuel, Declinul puterii americane: Statele Unite într-o lume haotică,
Incitatus, Bucureşti, 2005.
Zakaria, Fareed, The Post-American World and the Rise of the Rest, Penguin Books, London,
2009.
Ritzer, George (ed.), The Blackwell Companion to Globalization, Blackwell Publishing,
Oxford, 2007.
Bache, Ian; Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford University Press,
2004.
Bauman, Zygmunt – „Globalization. The Human Consequences”, Columbia University Press,
1998.
Călin, Lencuţa – „Descentralizarea administrativă, soluţie viabilă pentru accelerarea
procesului de integrare”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare
europeană”, Polirom, Iaşi, 2002.
Dunning, John (coord.) – „Regions, Globalization, and the Knowledge-Based Economy”,
Oxford University Press, 2002.
Eckstein-Kovacs, Peter – „Ieri şi azi”, în Dilema, nr. 556 „Integrare şi suveranitate”.
Forika, Eva; Petrea, Bogdan – „Suveranitate naţională şi/sau integrare europeană?”, în
Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi,
2002.
51
Gabor, Daniela Veronica; Bălan, Ilinca – „Suveranitate naţională şi integrare europeană: va fi
Uniunea Europeană prototipul noului stat postmodern?”, în Niculescu, Anton (prefaţă) –
„Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002.
Gardels, Nathan (edt.) – „Schimbarea ordinii globale”, Antet, nedatată Goldstein, Joshua –
„International Relations”, ediţia a 3-a, Longman, 1999.
Hayward, Jack; Menon, Anand (edt.) – „Governing Europe”, Oxford University Press, 2003.
Hirst, Paul; Thompson, Grahame – „Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura Trei,
Bucureşti, 2002.
Jessop, Bob – „Multi-level Governance and Multi-level Metagovernance”, în Bache, Ian;
Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford University Press, 2004.
Kaplan, Robert – „The Coming Anarchy”, The Atlantic Monthly, vol. 273. nr. 2, februarie
1994.
Keating, Michael – „Plurinational Democracy”, Oxford University Press, 2001 Kissinger,
Henry – „Diplomaţia”, All, Bucureşti, 2003.
Krasner, Stephen – interviu în cadrul seriei „Conversation with History”, Internet, martie
2003.
Krasner, Stephen – „The Exhaustion of Sovereignty”, Internet, aprilie 2003.
Le Galés, Patrick – „The Changing European State: Pressures from Within”, în Hayward,
Jack; Menon, Anand (edt.) – „Governing Europe”, Oxford University Press, 2003.
Marks, Gary; Hooghe, Liesbet – „Contrasting Visions of Multi-level Governance”, în Bache,
Ian; Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford University Press, 2004.
Năstase, Dorina; Mătieş, Mihai – „Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva
integrării europene”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare
europeană”, Polirom, Iaşi, 2002.
Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi,
2002.
Schulze, Hagen – „Stat şi naţiune în istoria europeană”, Polirom, Iaşi, 2003.
Smith, Anthony – „Naţionalism şi modernism”, Epigraf, Chişinău, 2002.
Teme
1.Definiţi guvernarea la mai multe niveluri (eng. multi-level governance).
52
2. Caracterizaţi tipul I de guvernare (Marks&Hooghe).
3. Caracterizaţi tipul al II-lea de guvernare (Marks&Hooghe).
4. Ce presupune principiului subsidiarităţii?
5. Au vreo importanţă organizaţiile neguvernamentale în accelerarea globalizării?Argumentaţi
53
Unitatea de învăţare 5. Motorul economic al globalizării

5.1. Elemente de bază ale globalizării economice
5.2. Probleme pentru globalizarea economică

globalizării
 să identifici probleme ale globalizării economice
 să exemplifice manifestări ale globalizării economice
5.1. Elemente de bază ale globalizării economice
Obiectivul nostru este de a oferi o perspectivă strategică asupra globalizării economice. În

cazul globalizării economice, problema centrală este atingerea unui echilibru între creştere şi
stabilitate în cadrul unei economii cu adevărat globalizate.
Când şi cum s-a atins sau se atinge masa critică necesară saltului reprezentat de
globalizarea economică? Trebuie să subliniem de la început că pornim de la presupoziţia că
globalizarea este un fenomen relativ recent. În consecinţă, avem în vedere, în general,
orizontul de timp delimitat de cel de-al doilea război mondial. Unii autori folosesc frecvent
analize comparative ale procesului de globalizare din prezent şi ale unor fenomene
considerate similare, cum ar fi creşterea gradului de internaţionalizare a economiei în anii
1900. Nu punem neapărat în discuţie astfel de analize; preferăm o analiză mai restrânsă, axată
pe specificul fenomenelor contemporane.
54
5.1.1. „Mărirea şi decăderea” sistemului Bretton Woods
În centrul globalizării economice se află sistemul financiar mondial. Drept urmare, ne vom
concentra asupra instituţiilor financiare, mai exact asupra FMI şi BM.
În iulie 1944, când cel de-al doilea război mondial încă nu se încheiase, la Bretton
Woods, în New Hampshire, Statele Unite, a fost organizată o Conferinţă Monetară şi
Financiară pentru a se stabili cum anume va fi susţinut din punct de vedere financiar efortul
de reconstrucţie de după război. Participanţii aveau în vedere mai ales refacerea Europei
distruse de război, dar, în sens mai larg, construirea unui sistem financiar care să asigure
stabilitatea economiei mondiale şi să evite crize masive, aşa cum fusese cea din anii ’30
(Stiglitz, 2003; Martin, Schumann, 1999, Hirst, Thompson, 2002 etc.).
Baza teoretică a soluţiilor propuse a fost furnizată de economistul britanic John
Maynard Keynes, unul dintre cei mai importanţi participanţi la conferinţă. Keynes susţinea că
guvernele trebuie să susţină cererea prin instrumente monetare (tiparirea si controlul
circulaţiei banilor) şi fiscale (politici de cheltuieli şi impozitare) (Stiglitz, 2003). Keynes este
uneori creditat – corect sau nu – cu afirmaţii de genul: „Dacă trebuie, plătiţi-i pe oameni să
sape gropi şi apoi să le astupe la loc. Dar, orice ar fi, cheltuiţi.” (Emmott, 2003). Atât de
importantă era considerată menţinerea cererii (putere de cumpărare şi disponibilitate de a
cheltui). Degradarea cererii era identificată drept principala cauză a declinului economic şi, în
consecinţă, sistemul pus la punct la Bretton Woods urma să prevină un astfel de fenomen la
nivel global.
Până la Bretton Woods, au funcţonat mai multe regimuri monetare internaţionale. Paul
Hirst şi Grahame Thompson oferă o clasificare a regimurilor monetare din secolul al XX-lea
(vezi mai jos) conform căreia Bretton Woods a fost precedat de Etalonul Internaţional Aur
(1879 - 1914) şi de Instabilitatea Interbelică (1918 - 1939) (Hirst, Thompson, 2002). Aşa cum
am spus mai sus, mai ales în perioada interbelică, crizele economice nu au putut fi evitate în
cadrul aranjamentelor existente.
Nr. Regimul monetar Perioada

1 Etalonul Internaţional Aur 1879-1914
2 Instabilitatea interbelică 1918-1939
a. Cursuri flotante 1918-1925
55
b. Revenirea la aur 1925-1931
c. Revenirea la fluctuant 1931-1939
3 Etalonul cursului de schimb semi-fix al dolarului 1945-1971
a. Stabilitatea convertibilităţii 1945-1958
b.Sistemul specific Bretton Woods 1958-1971
4 Etalonul cursului fluctuant al dolarului 1971-1984
a. Eşec al acordului 1971-1974
b. Revenirea la fluctuant 1974-1984
5 Sistemul monetar european şi creşterea puterii mărcii germane 1979-1993
6 Acordurile de intervenţie de la Plaza şi Luvru 1985-1993
7 Trecerea la sistemul global fluctuant reactualizat 1993-
a. Largă supraveghere multilaterală 1993-1997
b. Sfârşitul stabilităţii dolarului 1997-
Istoria regimurilor monetare şi ale cursului de schimb (după Hirst şi Thompson, 2002)
La conferinţa din vara lui 1944 s-a încercat remedierea deficienţelor regimurilor precedente,
în condiţiile în care statele aliate împotriva Axei doreau să-şi promoveze propriile interese.
Din punct de vedere instituţional, rezultatul a fost înfiinţarea a doua instituţii care se află şi în
prezent în prim-planul vieţii economice a planetei: Banca Mondială (Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi Fondul Monetar Internaţional. Iniţial, BM (BIRD)
urmărea în principal, aşa cum îi spune şi numele oficial, susţinerea reconstrucţiei zonelor
afectate de război, pe când FMI avea un obiectiv mai vast – asigurarea stabilităţii la scară
globală (Stiglitz, 2003). Dacă am sintetiza, am putea spune că, imediat după 1944 şi până prin
anii ’70, obiectivul central al ambelor instituţii a fost exprimat de formula „stabilitate + acces
la capital” (Goldstein, 1999). Este de subliniat, de asemenea, că la Bretton Woods s-au pus
bazele reglementării comerţului internaţional – iniţiativă concretizată mai târziu în GATT,
respectiv OMC (Micklethwait, Wooldridge, 2000).
Cum anume urmau să-şi îndeplinească obiectivele BM şi FMI? Cum anume urmau ele
să întruchipeze viziunea economică a lui Keynes? În cazul BM, cel puţin în principiu,
lucrurile păreau mai simple. Banca urma să sprijine refacerea economică a statelor distruse de
război, în special cele europene, asigurând astfel creşterea puterii de cumpărare şi a pieţelor
din aceste state. BM ar fi trebuit să se îndrepte, apoi, asupra statelor în curs de dezvoltare din
lumea a treia pentru a le „împinge” economiile în aceeaşi direcţie a creşterii. FMI, în schimb,
56
trebuia să prevină o nouă criză economică mondială menţinând cererea la un nivel relativ
constant. Acest fapt se putea realiza prin exercitarea de presiuni asupra statelor şi prin
acordarea de împrumuturi în caz de urgenţă (Stiglitz, 2003).
În centrul sistemului Bretton Woods se afla un regim monetar bazat pe rate de schimb
fixe pentru monedele din sistem, toate monedele fiind raportate la dolarul american, acesta
fiind la rândul său susţinut de rezerva de aur a SUA (de la celebrul Fort Knox). Un dolar era
cotat la 1/35 dintr-o uncie de aur (1 uncie = 28,3 grame). Astfel, în principiu, masa de dolari
aflată în circulaţie era complet acoperită de cantitatea de aur din tezaurul american. Ratele de
schimb pentru celelalte monede au fost stabilite în cadrul FMI luându-se în considerare
previziunile de creştere ale diferitelor economii naţionale. Nici o monedă nu putea devia de la
ratele de schimb fixate cu mai mult de 1% (Goldstein, 1999). Dacă acest fapt se petrecea,
banca centrală a statului respectiv trebuia să intervină pe piaţă, folosindu-se de rezervele sale
de valută-forte, în special de dolari. Dacă moneda se supraaprecia, puteau fi tipăriţi mai mulţi
bani sau putea fi coborâtă rata dobânzilor, iar dacă exista pericolul inflaţiei, banca putea
retrage o parte din moneda proprie din circuit cumpărând propriii bani cu valută-forte sau
ridicând rata dobânzilor.
Sistemul Bretton Woods a funcţionat până la începutul anilor ’70. El s-a bazat pe
dominaţia clară a economiei americane şi pe rigurozitatea politicilor monetare ale băncilor
centrale, în special ale celei americane (Federal Reserve sau „Fed”). Deja, înspre anii ’70,
aceste condiţii nu mai erau respectate: ţările Europei Occidentale şi Japonia îşi reveniseră
spectaculos şi începuseră să concureze serios supremaţia economică a americanilor. Mai mult,
japonezii şi europenii deţineau mase semnificative de dolari, astfel că America era forţată să
răscumpere cu aur aceşti dolari (numiţi uneori şi eurodolari). Rezerva de aur a SUA a scăzut
sensibil în acest efort. Se punea problema dacă aurul din rezerve mai acoperă masa monetară
de pe piaţă. Apoi, SUA era pusă în situaţia de a cheltui enorm în cadrul efortului de război din
Vietnam şi pentru a menţine echilibrul strategic faţă de Uniunea Sovietică (Goldstein, 1999).
Cursa înarmărilor şi menţinerea umbrelei nucleare deasupra Europei vestice au reprezentat o
presiune constantă asupra economiei americane şi aceasta avea nevoie de oxigenul masei
monetare pentru a face faţă. În 1971, preşedintele Nixon a oferit economiei SUA aerul
necesar cu preţul alienării aliaţilor europeni şi asiatici.
În 1971, Washingtonul a abandonat unilateral sistemul Bretton Woods. Pentru a da un
impuls creşterii economice şi exporturilor americane, dolarul a fost devalorizat în doi paşi. În
1971, cotaţia sa scădea de la 1/35 la 1/38 dintr-o uncie de aur. În 1973, cotaţia a fost redusă la
57
1/42,22 dintr-o uncie de aur. De fapt, semnificaţia acestei „mutări” unilaterale nu este dată
atât de devalorizarea monedei americane, cât de renunţarea la cotarea în aur a dolarului şi, în
consecinţă, la ratele de schimb fixe. Moneda americană era lăsată să fluctueze liber pe piaţă,
iar celelalte monede nu puteau decât să-i urmeze exemplul. Europenii au protestat, dar pentru
Japonia lovitura a fost dublă (Goldstein, 1999): devalorizarea dolarului şi abandonarea ratelor
fixe a fost urmată de recunoaşterea Chinei de către SUA, eveniment care a zdruncinat serios
speranţele hegemonice ale japonezilor în Asia, inclusiv – sau mai ales – pe teren economic.
Evoluţia uimitoare a economiei chineze, începută prin anii ’80, nu poate fi situată corect fără
aprecierea importanţei acestui moment.
Renunţarea la sistemul Bretton Woods a reprezentat un moment cheie pentru
globalizarea economică. Drumul spre dominaţia pieţelor financiare era deschis prin
abandonarea regimului monetar rigid. FMI şi BM se vedeau nevoite să-şi redefinească
rolurile. Practic, ele fuseseră proiectate să susţină arhitectura Bretton Woods şi se aflau în
pericolul de a rămâne fără ocupaţie (Micklethwait, Wooldridge, 2000). Se părea că era
keynesiană apunea.
5.1.2. Mâna invizibilă, tehnologia şi viziunea geopolitică
Momentul Bretton Woods şi mai ales posteritatea sa reprezintă o parte importantă din
„genomul” globalizării economice. Într-atât de importantă, încât se vorbeşte constant de
nevoia unui „nou Bretton Woods” (Micklethwait, Wooldridge, 2000). Această nostalgie va
deveni mai clară în cele ce urmează. Este însă momentul să cartografiem, fie şi sumar, alte
„gene” ale globalizării economice. În această secţiune, ne vom concentra asupra a trei forţe
fundamentale: (i) triumfului liberalismului economic de după abandonarea sistemului Bretton
Woods, (ii) progresul tehnologic şi dezvoltarea infrastructurii, şi (iii) cristalizarea unei viziuni
geopolitice, mai ales după sfârşitul războiului rece.
i. Aparentul laissez-faire
Keynes a propus un model pentru economia mondială în care statele jucau un rol extrem de
important, iar intervenţia lor în cadrul diverselor pieţe era considerată dezirabilă şi necesară.
În anii ’70 şi ’80 acest model a fost atacat şi demontat piesă cu piesă. Aşa cum am văzut,
prevederile acordului de la Bretton Woods nu mai funcţionau din perioada 1971 - 1973.
Paradoxal poate, cadrul instituţional proiectat în 1944 a fost conservat după această perioadă
58
şi s-a trecut la o reorientare a sa. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au rămas
aşadar în picioare, dar misiunile şi instrumentele lor de acţiune au fost reconsiderate.
Pentru marele economist britanic, repoziţionarea instituţiilor respective, realizată cu
entuziasm revoluţionar de economişti (şi politicieni) de orientare liberală, ar fi fost sinonimă
unei deturnări sau unui derapaj cu urmări extrem de grave. Ce se întâmpla de fapt? Tabelul de
mai sus, preluat din Hirst şi Thompson, ne-ar putea ajuta să răspundem. Renunţarea la cotarea
în aur a dolarului în ’71 – ’73 nu a lăsat locul unui haos, ci unui nou regim monetar. În spatele
revenirii la ratele de schimb fluctuante (punctul 4.b din tabel) se ascunde un efort de
redesenare a economiei mondiale.
Pentru a menţine stabilitatea economică după şocul renunţării la sistemul Bretton
Woods, a fost proiectat un nou sistem, bazat pe SDR (eng. „special drawing rights”), o
„monedă” gestionată de FMI, emisă exclusiv pentru rezervele băncilor centrale. SDR nu este
o monedă în sensul obişnuit al termenului, ea nefiind folosită pentru tranzacţii comerciale.
SDR este cotată în funcţie de un „coş” de valute-forte (Goldstein, 1999). Rolul BM şi FMI a
fost afectat de această reorientare. În principiu, misiunile celor două instituţii rămâneau
distincte: Fondul se ocupa de macroeconomie – deficitul bugetar, politica monetară, inflaţie
etc., iar Banca de problemele structurale – investiţii, piaţa forţei de muncă, infrastructură etc.
În realitate, distincţia a fost – şi este – adesea încălcată. Banca a început să acorde aşa-
numitele „împrumuturi de ajustare structurală”, solicitând în prealabil acordul FMI şi
impunând solicitantului condiţiile Fondului. Pe de altă parte, FMI s-a văzut nevoit să apeleze
de multe ori la visteria BM pentru programele sale (Stiglitz, 2003).
De fapt, noua identitate a FMI s-a bazat pe dezvoltarea uneia dintre funcţiile sale
secundare (secundară conform designului Bretton Woods), aceea de creditor ultim la nivel
internaţional, în contextul crizei petrolului din anii ’70 şi a crizei datoriilor din America
Latină. Faptul că Fondul nu putea tipări o monedă propriu-zisă a pus mari probleme în
exercitarea acestui rol (Micklethwait, Wooldridge, 2000). O altă componentă a noii orientări a
BM şi FMI a fost constituită de deplasarea preocupărilor acestor insituţii către ţările în curs de
dezvoltare (deceniile şapte şi opt) în contextul decolonizării şi fragilităţii noilor state din
lumea a treia. După colapsul lagărului comunist, acest interes s-a mutat spre reconstrucţia
Europei Răsăritene (Goldstein, 1999).
Evoluţia sistemului monetar ne poate oferi o indicaţie clară despre noua orientare a
instituţiilor financiare internaţionale şi a factorilor de putere din spatele lor. Aşa cum am
arătat, accesul la fonduri era condiţionat de respectarea anumitor condiţii. În general, acestea
59
erau cele presupuse de principiile economice ale liberalismului radical: stat ultraminimal,
dereglementarea pieţelor, inclusiv a celei de capital, privatizare, deschiderea graniţelor,
eliminarea barierelor tarifare şi a altor politici protecţioniste etc.
Unii autori consideră că situaţia din prezent este similară liberalismului laissez-faire de la
începutul secolului al XX-lea (vezi Dunning, 1999 pentru o discuţie critică a acestui aspect).
Deşi măcar asemănările doctrinare – mai ales încrederea în mecanismul providenţial al
autoreglării pieţelor numit, după Adam Smith, „mână invizibilă” – nu pot fi negate, există
deosebiri fundamentale. Practic, avem de-a face cu un nou tip de capitalism, care
caracterizează globalizarea economică. Economia din prezent, deşi pune la mare preţ libera
iniţiativă şi dereglementarea, se bazează mai degrabă pe reţele de informaţie, cunoaştere,
inovaţie, resurse sau organizare a căror integrare accelerată pune în dificultate aparatul
conceptual existent şi, în general, capacitatea noastră de înţelegere.
ii. Economia bazată pe ştiinţă

Economia se deplasează dinspre producţie spre cunoaştere. Credem că acest fenomen are într-
adevăr o importanţă covârşitoare pentru că el conferă identitate – diferenţă specifică – acestui
stadiu al economiei planetei.
Nu am putea vorbi de atingerea unei mase critice pentru globalizarea economică, dacă
acest proces nu ar fi suţinut tehnologic. Marile transformări economice prin care a trecut
lumea sunt legate organic de revoluţii tehnologice. În centrul economiei din prezent se află
aşa-numitele sectoare care folosesc intensiv cunoaşterea/informaţia [eng. „knowledge-
intensive”]: industria de computere şi soft, comunicaţiile, media, electronica, aplicaţiile
geneticii etc. De asemenea, serviciile au început să ocupe un loc mult mai important decât
producţia propriu-zisă. Avem de-a face cu o economie bazată pe cunoaştere şi nu doar cu
anumite sectoare, pentru că în ciuda asimetriilor dintre diferitele ramuri, importanţa
capitalului intelectual este resimţită sistemic şi nu local.
Al doilea val al globalizării (Lester Thurrow)
Primul val: anii ’50, ’60, ’70. Caracteristici: condus de guverne; diminuarea taxelor (vezi
GATT); liberalizarea comerţului
Al doilea val: „transformare tehnologică de tip seismic”. Actori: corporaţiile
60
iii. Cristalizarea unei viziuni geopolitice
Nici o putere – statală sau nu – nu poate spera să-şi realizeze obiectivele – indiferent care ar fi
acestea – dacă nu este capabilă să acţioneze, fie şi într-o arie limitată, pe teren economic. În
cazul marilor puteri, această acţiune se traduce prin viziuni geopolitice de anvergură
strategică.
Actorii implicaţi în construirea sistemului economic actual încearcă atât să realizeze o
agendă de obiective, cât şi să găsească rezolvări pentru o agendă de probleme. Dacă sistemul
economic în care trăim funcţionează după o anumită ordine şi dacă admitem că natura sa este
într-o oarecare măsură determinată de anumiţi actori geopolitici şi/sau economici de
anvergură globală, atunci este raţional să admitem că sistemul a fost pus la punct şi pentru a
rezolva o serie de probleme. De exemplu, deşi este corect să semnalăm că FMI şi BM susţin
de obicei interesele americane, este de asemenea corect să spunem că ele reprezintă soluţii –
imperfecte, ca toate soluţiile omeneşti – pentru probleme reale, care nu ţin de un interes sau
altul. Cum asigurăm stabilitatea şi creşterea economică? Cum evităm crizele? Cum luptăm
împotriva sărăciei? Care sunt direcţiile în care ar trebui să ne dezvoltăm?
5.1.3. Actorii globalizării
În această secţiune discutăm foarte pe scurt problema „distribuţiei” necesare unei puneri în
scenă de anvergura globalizării economice. Avem în vedere trei tipuri de actori: (i) state, (ii)
companii multinaţionale şi (iii) organizaţii economice internaţionale. Care este raportul dintre
aceste forţe redutabile? Care este rolul economic al statelor? Cât de puternice sunt
multinaţionalele?
Procesul de globalizare al economiei nu poate fi considerat un simplu triumf al pieţei
asupra statului. Forţa corporaţiilor multinaţionale vine din faptul că ele deţin un gen de
monopol al cercetării şi al tehnologiilor de vârf. În felul acesta, ele sunt dorite de către oricine
vrea să progreseze, să se apropie cel puţin de un stadiu de prosperitate. Companiile aduc cu
ele câteva atuuri cardinale: tehnologie, pieţe, furnizând, totodată, reţelele de distribuţie.
Considerăm că datele existente susţin ideea că asistăm la un proces de negociere
continuă între marile forţe din economia mondială – state sau companii – care presupune nu
atât o polarizare a puterii, cât o echilibrare dinamică a diverselor asimetrii în condiţiile unei
interdependenţe accentuate. Statele au nevoie de multinaţionale, şi multinaţionalele, în ciuda
modei teoriilor conspiraţiei, au mare nevoie de state puternice (dar moderate în a-şi folosi
61
puterea), stabile şi previzibile. În plus, trebuie să subliniem de la început că termenii generici
– „stat” sau „corporaţie” – nu trebuie să ne împiedice să observăm că ne referim de fapt la
forţe de anverguri extrem de diferite: există state „de buzunar” şi superputeri, după cum există
(relativ puţine) corporaţii-colos şi (multe) companii mai mici.
Statul şi corporaţia multinaţională pot părea două tabere etanşe angajate într-un
conflict de uzură. Nu poate fi vorba de aşa ceva. Este vorba mai degrabă de negociere, de
schimbare a raportului dintre corporaţii şi stat.
Reluând câteva întrebări din cursul despre globalizarea politică, este statul-naţiune
profund disfuncţional din punct de vedere economic? S-a terminat era dominaţiei sale? Pieţele
şi corporaţiile fac legea? Nu. Multe state rămân nişte giganţi economici.
Rolul statului de actor economic şi agenţie de guvernare nu este epuizat de intervenţia
directă de piaţă sau de elaborare de politici industriale de mare anvergură. Există instrumente
mai subtile, mai eficiente şi mai legitime: politicile monetare, fiscale şi tarifare, orientarea
investiţiilor către sectoare strategice, infrastructură şi cercetare-dezvolare, asigurarea
stabilităţii sociale, a securităţii şi a unei minime echităţi etc. Companiile multinaţionale sunt
într-adevăr puternice, dar nu pot exista în afara unui sistem de reguli care, cel mai adesea,
aparţine statului. Statele au nevoie de forţa economică a corporaţiilor, iar corporaţiile au
nevoie de garanţiile de securitate, stabilitate şi legalitate oferite de state.
Comentaţi
„Corporaţiile care sunt capabile să obţină avantaj competitiv, adesea prin politicile şi
sprijinul geo-militar al statelor lor, devin cei mai puternici jucători” pe piaţa globală
(Thomas, în Ritzer, 2007, p. 85)
Informaţii suplimentare
Faza „postimperialistă” a multinaţionalelor
Tim Hindle vorbeşte de trei faze distincte în afirmarea companiilor multinaţionale la nivel
global. La începutul procesului de care ne ocupăm, companiile erau globale doar printr-o
activitate specifică, desfacerea. Erau anii în care se constituia piaţa globală iar firmele mari au
căutat să valorifice această nouă şansă. Au dezvoltat masiv producţia pentru a putea ocupa
imensa piaţă care se crease. Caracteristica principală a acestei etape consta în faptul că
producţia propriu-zisă şi tot ce ţinea de controlul şi modernizarea acesteia erau localizate în
ţara de origine. Deci avem de-a face cu puternice companii, naţionale prin producţie şi globale
62
prin desfacere. Exemple tipice în această privinţă sunt companiile japoneze din domeniul
automobilelor ale anilor ’70, industria electronică americană şi japoneză.
În cea de-a doua fază intervine ceva cu totul nou: transferul unor semnificative
capacităţi de producţie în alte spaţii geografice. Care este mobilul acestei prefaceri? Costul
redus al forţei de muncă şi posibilitatea de a obţine produse mai ieftine şi, deci, mai
competitive. Noua tendinţă a prilejuit şi o creştere considerabilă a investiţiilor directe. Un flux
masiv de capital s-a îndreptat către ţări care prezentau avantaje economice comparative: o
forţă de muncă bine calificată, politici economice liberale, o anumită stabilitate politică şi
socială.
Mobilitatea accentuată a capitalului şi transferul unor importante capacităţi de
producţie a generat două tipuri de răspunsuri. Guvernele au apreciat investiţiile directe şi chiar
au apelat la măsuri de încurajare a lor, de creştere a atractivităţii statelor pe care le conduceau.
Nu acelaşi lucru s-a întîmplat din partea mişcării antiglobalizare care devine din ce în ce mai
puternică. În prima fază accentul principal în cadrul acestor mişcări cădea pe faptul că
răspândirea unor produse standardizate pe tot globul ducea la o uniformitate supărătoare,
omora diversitatea, suspenda posibilitatea de alegere a cumpărătorului. În a două fază, era cu
deosebire avută în vedere aroganţa marilor companii, care exploatau forţa de muncă ieftină, se
bucurau de privilegii nepermise producătorului autohton, într-un cuvânt, se comportau într-un
mod „imperialist”. Cea de-a treia fază ar marca trecerea la perioada „postimperialistă”, care
implică „o nouă filozofie” şi „un nou set de modele comportamentale”. Care ar fi acestea?
Faza postimperialistă a multinaţionalelor – noi modele comportamentale
1.un proces de dispersie a cartierelor generale: descentralizare a conducerii companiilor
sub două forme: iau naştere cartiere generale regionale, care preiau multe din funcţiile
cartierului general şi se realocă funcţii specifice de conducere în alte zone.
2. o integrare mai pregnantă a managerilor de diverse naţionalităţi
3. antrenarea resurselor de cercetare din afara firmelor
5.2. Probleme pentru globalizarea economică
Globalizarea economică este de multe ori tratată ca un set de fenomene care au în centru
dinamismul extraordinar al pieţelor financiare. Sume imense sunt transferate în timp real între
63
marile centre monetare ale lumii: New York, Tokyo, Londra sau Frankfurt. Cine ar putea
controla şi taxa banii virtuali care circulă cu viteza luminii prin fibre optice? Este destul de
limpede că amploarea pe care au luat-o aceste procese ridică una dintre cele mai serioase – ca
să nu spunem grave – probleme pentru globalizarea economică.
În această secţiunea nu ne propunem realizarea unei liste de opinii pro şi contra
pieţelor de capital. Considerăm că ar fi mai interesant dacă i-am oferi cititorului o critică
suficient de convingătoare, dar, într-un fel, paradoxală. Ea aparţine unui om pe care tocmai
piaţa financiară globală l-a făcut extrem de bogat, aproape la fel de celebru şi destul de
controversat. Este vorba de George Soros.
Soros a criticat în mai multe rânduri capitalismul de tip laissez-faire, mai ales când
acesta este aplicat în mod ideologic pieţelor de capital. În cele ce urmează ne vom referi la
două articole publicate în revista „The Atlantic” în februarie 1997 şi ianuarie 1998. Soros
urmăreşte să ofere o viziune critică asupra capitalismului laissez-faire.
Argumentul său este destul de simplu. Deşi nu pretinde că deţine adevărul suprem,
capitalismul actual are pretenţia de a fi ştiinţific. O pretenţie greu de respins, pentru că aici
este vorba de „cea mai respectată ştiinţă socială”: economia (Soros, 1997). Ce e atunci în
neregulă, dacă economia este o ştiinţă atât de solidă? „Principala fundaţie ştiinţifică a
ideologiei laissez-faire este teoria conform căreia pieţele libere şi competitive aduc oferta şi
cererea la echilibru şi asigură astfel cea mai bună alocare a resurselor. Această concepţie este
larg acceptată ca un adevăr etern şi, într-un sens, este unul. Teoria economică este un sistem
axiomatic: cât timp asumpţiile de bază sunt adevărate, concluziile sunt valide. Dar, când
examinăm asumpţiile îndeaproape, descoperim că ele nu se potrivesc lumii reale. Aşa cum a
fost formulată iniţial, teoria concurenţei perfecte – a echilibrului natural al ofertei şi cererii –
presupune cunoaştere perfectă, produse omogene şi uşor divizibile, precum şi un număr
suficient de mare de concurenţi, astfel încât nici un singur participant să nu poată influenţa
preţul pieţei.” (Soros, 1997) Mai ales în cazul pieţelor de capital, asumpţiile menţionate mai
sus sunt false. Nu poate fi vorba de informaţii perfecte, iar preţurile nu depind univoc de
raportul dintre curbele cererii şi ofertei. Există lanţuri de feedback care leagă de preţuri
preferinţele şi oportunităţile asimetrice ale diferiţilor jucători de pe piaţă. Preţurile formează
preferinţe şi oferă oportunităţi, iar acestea se reflectă la rândul lor în evoluţia preţurilor
(Soros, 1997). Mai mult, efortul jucătorilor de a anticipa starea viitoare a pieţei este extrem de
riscant, pentru că acea stare viitoare este determinată în mare parte tocmai de aşteptările
aceloraşi jucători (Soros, 1998).
64
Dacă cineva anticipează că valoarea unor acţiuni va creşte şi începe să cumpere acele
acţiuni, valoarea acţiunilor respective va creşte într-o oarecare măsură tocmai datorită
acţiunilor acelui cumpărător. Creşterea valorii poate atrage alţi cumpărători. Se ajunge astfel
la un proces speculativ: toţi cumpără mizând pe creşterea continuă a valorii şi, datorită cererii
mari, valoarea acţiunilor creşte fără nici o legătură cu situaţia reală a firmei care emite
acţiunile. Dacă apoi un cumpărător observă situaţia reală şi vrea să profite de ea vânzând
acţiunile acum supraevaluate, ceilalţi vor intra în panică şi vor vinde masiv. Preţul cade brusc;
„balonul” [eng. „bubble”] speculativ explodează.
De ce este relevant un astfel de exemplu? El surprinde o caracteristică esenţială a
pieţelor de capital: instabilitatea. Şi încă o menţiune: pieţele internaţionale tind să fie mult
mai instabile decât cele locale sau naţionale. Soros vorbeste de un model al „avântului şi
căderii” [eng. „boom-bust pattern”]. În timpul perioadei de avânt, capitalul inundă periferiile,
pornind dinspre centru; în perioadele de cădere, încrederea investitorilor este serios
zdruncinată, aşa că aceştia îşi retrag rapid banii de la periferie şi îi plasează în zonele sigure
din centrul sistemului (Soros, 1998). Problema este că acest pattern este instabil la rândul său
şi deci imprevizibil.
Vom vedea în secţiunea următoare cât de costisitor poate fi efortul de a gestiona
colapsul unui „balon” speculativ.
Comentaţi
„Instabilitatea pieţelor financiare poate cauza dislocări economice şi sociale serioase”
(Soros, 1998)
Informaţii suplimentare
5.2.1. Bătălia pentru liră şi SME
În 1979, în condiţiile crizei petrolului de la mijlocul anilor ’70, Comunitatea Europeană
(actuala Uniune) a instituit Sistemul Monetar European (SME). Acest sistem a reprezentat un
important pas în vederea realizării unificării monetare. În centrul său se afla un mecanism al
ratelor de schimb bazat pe ECU [eng. „European Currency Unit”] care funcţiona astfel:
monedele din sistem erau schimbate între ele şi cotate în ECU după rate fixe. Fluctuaţiile era
permise numai în limitele unor intervale foarte stricte: 6% pentru Marea Britanie, Italia şi
Spania, 2,25% pentru restul ţărilor (Constantin, 2002). Statele din SME urmau să controleze
fluctuaţiile monedelor prin politici monetare şi fiscale; băncile centrale jucau cel mai
65
important rol în menţinerea echilibrului. Faţă de monedele din afara SME, monedele
comunitare oscilau în bloc (Goldstein, 1999). SME funcţiona de fapt ca o ţesătură: chiar dacă
era plasată în „apele tulburi” ale pieţei globale, ea urma să ţină laolaltă elementele sale.
SME a funcţionat foarte bine o vreme, atât pentru state, cât şi pentru investitori,
valorificând avantajul stabilităţii. După reunificarea Germaniei însă, lucrurile au început să se
schimbe. Economia germană era puternică, dar trebuia să susţină costurile reconstrucţiei din
Est. În aceste condiţii, banca centrală germană, Bundesbank, cunoscută pentru rigoarea
politicilor sale, şi-a concentrat eforturile asupra contracarării inflaţiei mărind rata dobânzilor,
deci limitând injecţia de monedă (mărci germane) pe piaţă. Celelalte bănci centrale au trebuit
să se adapteze politicilor Germaniei, din cauza prevederilor SME (Martin, Schumann, 1999).
Banca Angliei s-a văzut pusă într-o situaţie extrem de dificilă, pentru că economia engleză
avea nevoie de relaxarea dobânzilor şi de mai mulţi bani pe piaţă pentru a stimula creşterea
economică şi exporturile, chiar cu riscul inflaţiei. Speculanţii au sesizat în această tensiune
şansa unor câştiguri imense.
Stanley Druckenmiller, şeful fondului de investiţii Quantum aflat în proprietatea lui
Soros, a sesizat încă din august 1992 că lira nu-şi va putea menţine rata de schimb faţă de
marca germană (în acel moment rata era 1₤ = 2,95DM). Druckenmiller, ca şi alţi speculanţi, a
început să împrumute masiv lire şi să le vândă pe mărci la băncile britanice. Acestea au
solicitat din ce în ce mai mult mărci de la Banca Angliei pentru a onora cererea. Miza era
următoarea: dacă Banca Angliei va rămâne fără rezerve de mărci, ea nu va putea susţine
cursul lirei şi atunci acesta va trebui lăsat liber. O scădere de câteva procente a valorii lirei ar
fi însemnat profituri fabuloase la returnarea împrumuturilor în lire contractate de
Druckenmiller&Co. Până la 15 septembrie 1992, Bundesbank a oferit asistenţă limitată Băncii
Angliei; ca emitent, Bundesbank avea rezerve nelimitate de mărci, dar folosirea lor ar fi
însemnat explozia inflaţiei în Germania. La 15 septembrie însă, preşedintele Bundesbank a
sugerat că SME ar trebui ajustat. Această declaraţie a fost semnalul decisv pentru speculanţi
care au crescut presiunile vânzând şi mai multe lire. Numai Drukenmiller împrumutase şi
vânduse lire în valoare de circa 10 miliarde de dolari. Pe 16 septembrie, în ciuda faptului că
făcuse uz de ridicarea dobânzilor, Banca Angliei îşi epuizase jumătate din rezervele valutare
şi a hotărât să lase cursul liber. Valorea lirei a scăzut cu circa nouă procente în câteva ore.
Marea Britanie ieşea din SME. (Goldstein, 1999; Martin, Schumann, 1999) Pe 16 septembrie
1992, şeful Băncii Angliei, Norman Lamont, avea faţa cenuşie şi arăta ca un „bursuc hăituit”
66
(Micklethwait, Wooldridge, 2000). Druckenmiller, în schimb, câştigase peste un miliard de
dolari pentru Quantum şi îl transformase pe Soros în inamic public în Anglia.
După „căderea” Angliei, atacurile s-au concentrat asupra altor monede care erau
percepute ca supraevaluate. Banca Franţei, de exemplu, a ajuns să cheltuie în perioada critică
a atacurilor speculative, la 29 iulie 1993, până la 100 de milioane de dolari pe minut pentru a
susţine francul (Martin, Schumann, 1999). SME a fost puternic slăbit – practic abandonat – şi
s-a grăbit procesul care a dus în final la lansarea monedei comune europene.
5.3. Perspectivele de dezvoltare ale ţărilor sărace
Mulţi dintre criticii globalizării economice afirmă că trăim într-o lume care ar fi structurată
după raportul 20/80: 20% dintre oameni beneficiază de 80% din resurse. Această problemă
este cunoscută în literatura de specialitate drept „prăpastia Nord – Sud”. Nu este vorba atât de
coordonate geografice, cât de repere geopolitice. Astfel, din acest punct de vedere, Australia
este un stat nordic, dar Mongolia este unul sudic.
Sudul este afectat de dificultăţile perioadei postcoloniale, de instabilitate, de războaie civile,
de catastrofe ecologice şi sanitare, de creştere demografică necontrolată, de lipsa investiţiilor
sau de epuizarea/degradarea resurselor naturale. În aceste condiţii, sărăcia în care trăieşte
majoritatea populaţiei planetei pare să fi atins un stadiu cronic.
De-a lungul timpului, probleme ca: dominaţia pieţelor de capital în condiţiile
instabilităţii acestora, vulnerabilitatea sistemelor monetare în faţa atacurilor speculative,
prăpastia Nord – Sud şi lipsa de soluţii pentru eradicarea sărăciei, consecinţele social-politice
ale mobilităţii capitalului au fost invocate pentru a susţine această abordare critică. „Seminţele
distrugerii” au fost plantate, crede Stiglitz, în anii ’90. Globalizarea economică a luat-o
înaintea celei politice, iar după sfârşitul Războiului Rece s-a pierdut şansa instaurării unei noi
ordini economice globale, „o ordine mai corectă, bazată pe ideile justiţiei sociale, care ar oferi
ţărilor lumii un teren de joc mai echilibrat” (Stiglitz, 2008, p. 71). Sistemul actual, creaţia
globalizării, este caracterizat de „prezenţa covârşitoare a sărăciei”, „nevoia de asistenţă străină
şi ştergere a datoriilor” ţărilor sărace, necesitatea susţinerii unui comerţ corect, de a depăşi
„limitările liberalizării”, importanţa protejării mediului şi a schimbării „sistemului deficitar de
guvernare globală” (Stiglitz, 2006, pp. 13-19).
Recenta criză pare să confirme multe din temerile exprimate în legătură cu fragilitatea
generală a sistemului economic. Discursul sceptic e abordat de mulţi analişti cu greutate, pe
67
măsură ce rezultatele dezastruoase ale modelului de dezvoltare ultra-liberal devin vizibile.
„Ingredientele lipsă ale globalizării”: diviziunea ineficientă a muncii, nivelul insuficient de
specializare şi lipsa cadrului legal de protejare a dreptului de proprietate împiedică ţările în
dezvoltare să acceadă la resursele transportate de fluxurile globale (Hernando de Soto, 2008,
p. 19). Accentuarea sărăciei şi discrepanţelor dintre Nord şi Sud se datorează, în parte,
schimbării paradigmei de dezvoltare. Înlocuirea ideilor lui Keynes despre acţiunea statului şi
acumularea de capital cu o doctrină care promovează statul minimalist, neo-utilitar, a avut
impact şi asupra raportului între ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare. Criza economică din
anii ’70 a condus la adoptarea de către administraţia Reagan a unor politici economice care au
avut drept consecinţă atragerea de capital de pe piaţa internaţională pentru finanţarea
deficitului în creştere al SUA. Locul comerţului şi producţiei de bunuri a fost astfel luat de
finanţe. Fluxurile globale de capital s-au orientat cu precădere spre această ţară. Dacă în 1950-
1960 SUA erau cea mai mare sursă de lichidităţi şi ISD-uri din lume, în anii ’80-’90 raportul
se inversase, SUA devenind cel mai mare receptor de capital străin. Creşterea investiţiilor în
economia SUA s-a tradus în scăderea lor dramatică în ţările în dezvoltare. Acestea au
beneficiat doar sporadic de investiţii centrate pe anumite nişe sau pe exploatarea resurselor
naturale.
Consensul de la Washington a stabilizat piaţa financiară globală (în care SUA deţineau
poziţia centrală), dar pentru ţările în dezvoltare a însemnat abandonarea teoriilor dezvoltării
care favorizau implicarea statului, obligându-le să „îşi deschidă economiile naţionale
vânturilor reci ale competiţiei crescânde pe piaţa globală“, pentru care nu erau pregătite
(Arrighi, Silver, Brewer, 2007, p. 328). În acest context, inegalităţile puteau doar să se
adâncească. Deşi unele state din Sud se recomandă prin forţa de muncă ieftină, resursele
naturale abundente şi legislaţia permisivă, majoritatea comerţului internaţional se desfăşoară
între statele bogate din Nord. Sudul acumulează datorii şi deficite serioase ale balanţei
comerciale, mai ales că produsele sale au în general valoare adăugată redusă.
Deschiderea ţărilor în dezvoltare către politicile neoliberale ale Consensului de la Washington
a devenit o sursă de instabilitate sistemică.
O altă realitate care pune sub semnul întrebării beneficiile globalizării este însăşi
natura puterii SUA. Atunci când SUA erau la apogeu, ofereau un model de dezvoltare care
orienta resursele sale financiare uriaşe către încurajarea expansiunii economice globale şi
competiţiei între economii, de pe urma cărora beneficiau toate ţările. În anii ’80 şi ’90 însă,
când SUA s-au dezvoltat prin atragerea lichidităţilor de pe piaţă (blocând implicit accesul
68
ţărilor sărace la ele), imaginea acestei ţări drept model de urmat a pălit. Afirmarea ţărilor din
Asia de Est ca economii puternice, creditoare ale SUA, poate fi socotită şi ea ca sursă de
instabilitate, de vreme ce a alimentat setea de consum a Americii şi a încurajat creşterea
deficitului acestei ţări (ibidem, pp. 328-332). În aceste condiţii, „<spaţiul de dezvoltare>
pentru diversificarea şi updatarea politicilor din ţările în dezvoltare se micşorează în spatele
aderării retorice la liberalizarea şi privatizarea universale“ (Wade, 2007, p. 277). Acordurile
încheiate în cadrul Rundei Uruguay (1986-1994) nu au fost de natură să încurajeze aceste ţări.
De pildă, Acordul TRIPS (Agreement on Trade-related Aspects of Intellectual Property
Rights), a mărit distanţa între Nord şi Sud în privinţa accesului la cunoaştere (prin impunerea
creşterii preţurilor publicaţiilor ştiinţifice, de pildă). Alte acorduri, prin înlăturarea
tratamentului preferenţial pentru ţările în dezvoltare, le-a blocat accesul pe piaţă şi nu le-a
permis protejarea industriei serviciilor. Faptul că aceste ţări s-ar fi dezvoltat mai bine dacă nu
s-ar fi supus constrângerilor acestor acorduri este demonstrat de creşterea economică a Chinei
şi Indiei, creştere care precedă liberalizarea comerţului lor. „În paradigma <plus globalizare>
impusă de Nord, calea către dezvoltare este calea liberalizării şi integrării nemediate în
economia mondială, la care se adaugă reforme instituţionale interne care să asigure
viabilitatea integrării profunde“ (ibidem, p. 284), paradigmă căreia ţările în dezvoltare nu i se
pot conforma.
Întrebări şi probleme
1.De ce s-a prăbuşit sistemul Bretton Woods? Care au fost consecinţele acestui
eveniment?
2.Cum aţi caracteriza raportul dintre state şi companiile multinaţionale? Argumentaţi.
3.Prin ce se defineşte economia bazată pe cunoaştere?
4.De este privită piaţa de capital ca un potenţial pericol?
5.Credeţi că statul ar trebui să aibă vreun rol în reglementarea pieţelor de capital?
Justificaţi răspunsul.
Bibliografie
Acharya, Amitav, Asia Rising: Who is Leading?, World Scientific, New Jersey, 2008.
69
Admati, Anat, Hellwig, Martin, The Bankers’ New Clothes. What’s Wrong with Banking and
What to Do about It, Princeton University Press, 2013.
Agtmael, Antoine van, The Emerging Markets Century. How a Breed of World-Class
Companies is Overtaking the World, Simon & Schuster, London, 2008.
Alden, Chris, Daniel Large, Ricardo Soares de Oliveira (eds.), China Returns to Africa. A Rising
Power and a Continent Embrace, Hurst & Company, London, 2008.
Estrin, Judy, Closing the Innovation Gap. Reigniting the Spark of Creativity in a Global
Economy, McGraw Hill, New York, 2009.
Hoogvelt, Ankie, Globalization and the Postcolonial World. The New Political Economy of
Development, Palgrave, London, 2001.
Ritzer, George (ed.), The Blackwell Companion to Globalization, Blackwell Publishing,
Oxford, 2007.
Stubbs, Richard, Underhill, Geoffrey R.D. (eds.), Political Economy and the Changing
Global Order, Oxford University Press, Oxford, 2006.
J. Timmons Roberts and Amy Bellone Hite (eds.), The Globalization and Development
Reader. Perspectives on Development and Global Change, Blackwell Publishing, 2007.
Dunning, John (coord.) – „Governments, Globalization, and International Business”, Oxford
University Press, 1999.
Dunning, John (coord.) – „Regions, Globalization, and the Knowledge-Based Economy”,
Oxford University Press, 2002.
Emmott, Bill – „20:21 Vision. Twentieth-Centuray Lessons for the Twenty-First Century”,
Farrar, Straus and Giroux, New York, 2003.
Goldstein, Joshua – „International Relations”, ediţia a 3-a, Longman, 1999. Hirst, Paul;
Thompson, Grahame – „Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura Trei, Bucureşti, 2002.
Korten, David – „Corporaţiile conduc lumea”, Antet, nedatată.
Martin, Hans-Peter; Schumann, Harald – „Capcana Globalizării”, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
Micklethwait, John; Wooldridge, Adrian – „A Future Perfect”, Crown Business, New York,
2000.
Soros, George – „The Capitalist Threat”, The Atlantic Monthly, februarie 1997.
Soros, George – „Toward a Global Open Society”, The Atlantic Monthly, ianuarie 1998.
Stiglitz, Joseph – „Globalizarea. Speranţe şi deziluzii”, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Joseph E. Stiglitz, Making Globalization Work, Allen Lane, Penguin Books, 2006.
70
Weiss, Linda – „Mitul statului lipsit de putere”, Editura Trei, Bucureşti, 2002.
Zedillo, Ernesto (ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light of Recent
Turbulence, Routledge, London and New York, 2008.
71
Unitatea de învățare 6. Vectori geopolitici ai crizei economice

6.1. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră
6.2. Reconfigurarea globalizării
Cuvinte cheie
criza economică globală, strategii de ieşire din criză, programe de stimulare economică,
model de dezvoltare, reglementare, liberalism, autoritarism

 să recunoști probleme ale globalizării economice
 să identifici strategii de ieșire din criză
6.1. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră
Ne reprezentăm criza sub forma unor mari dificultăţi, stagnări, recesiuni, falimente, prăbuşiri
de curs, închideri de fabrici etc. Într-adevăr, criza economică izbucnită în 2008 şi generalizată
cu repeziciune la nivelul întregului glob – cea mai mare din ultimii 75 de ani – ne apare cu
deosebire sub această formă. Dar ea are şi alte implicaţii. Mai puţin vizibile, dar cu un impact
mult mai mare pe termen mediu şi lung. Nu toate statele sunt afectate în aceeaşi măsură de
criză. Unele dintre acestea vor face faţă cu mai mult succes provocărilor crizei, ceea ce le va
permite să-şi extindă influenţa şi să-şi întărească poziţia. Se ridică problema unor adevărate
strategii de ieşire din criză. Vom asista chiar la o competiţie între strategii, calitatea acestora
72
fiind decisivă nu numai în depăşirea mai rapidă a situaţiei, ci şi în respectul cu care statele
respective vor fi înconjurate la încheierea acestei furtuni economice. Avantajate sunt din nou
statele care vor fi mai puţin afectate de criză, pentru că în cazul unor strategii corecte, ele au
forţa necesară pentru a la materializa.
Devine din ce în ce mai limpede că la sfârşitul crizei peisajul geopolitic al lumii va fi
diferit de cel de acum. Se vor schimba ierarhii şi poziţii, vor avea loc reaşezări în rândul
puterilor economice ale momentului. Mai important este că vor apărea ierarhii de prestigiu
pornind de la felul cum s-a făcut faţă provocărilor acestei perioade, cu ce costuri şi în ce
manieră a fost depăşită criza. Va fi o adevărată perioadă de testare a modelelor de dezvoltare,
a orientărilor politice şi a strategiilor adoptate de fiecare stat sau grupuri de state. În cele ce
urmează, vom insista asupra unora din consecinţele geopolitice ale crizei, pornind de la
premisa că la sfârşitul acestei perioade extrem de dificile lumea va ieşi, din perspectivă
geopolitică, vizibil reconfigurată.
Temă
Faceți o cronologie a crizei izbucnite în 2008. Includeți referiri la actori, evenimente
importante, decizii cruciale, impact asupra economiei.
6.1.1. Arhitectura financiară şi noua arhitectură a puterii la nivel global
Forţa financiară a unei ţări reprezintă măsura cea mai fidelă a puterii sale. În timp de criză,
adevărul acesta apare şi mai pregnant, pentru că orice criza economică implică, în primul
rând, lipsa de lichidităţi. Problema este că actuala criză a găsit rezervele valutare ale lumii
inegal distribuite. Ne obişnuisem ca aceste rezerve să fie localizate în statele dezvoltate.
Fluxurile financiare care circulau libere la nivel global îşi aveau originea în aceste state, cu
deosebire în SUA. Paradoxul este că, acum, tocmai aceste state acuză o lipsă acută de
lichidităţi. Atât de mare, încât fac apel la statele deţinătoare de valută să le sprijine. Distribuţia
actuală, la nivelul globului, a resurselor financiare reprezintă un reper important cu privire la
ierarhia economică a lumii de mâine.
Date esențiale
Avantaje comparative ale Chinei în plan financiar
73
 Băncile chineze nu au investit în „active toxice”
 Sistemul bancar se află sub controlul nemijlocit al statului
 Sistemul bancar nu a participat la operaţiuni speculative
 China dispune de cele mai mari rezerve valutare din lume
 Rata de economisire a populației este foarte mare: 40% din venituri
China întâmpină criza cu şanse de a o depăşi fără costuri atât de mari. „Impactul este limitat şi
controlabil” („China moves to the centre stage”, The Economist, 1-7 noiembrie 2008), preciza
Wen Jiabao, primul ministru al acestei ţări, la summitul Asia Europa din octombrie 2008.
Pornind de la situaţia financiară mai confortabilă, China a lansat un impresionant program de
stimulare economică pentru de a menţine un ritm de dezvoltare a ţării de 8-8.5%, majoritatea
banilor urmând a fi cheltuiţi în infrastructură, în învăţământ şi sănătate. În mod normal,
potrivit estimărilor specialiştilor, dacă economia chineză ar fi lăsată să evolueze „liber”, ea ar
coborî la un ritm de creştere de 6%. Dar acest ritm este considerat de autorităţi insuficient nu
numai pentru că ar prilejui „o aterizare bruscă” (să nu uităm că în 2007, ritmul de creştere a
fost de 12%), ci mai ales pentru că nu ar favoriza absorbţia populaţiei rurale şi ar stimula
creşterea şomajului, a nemulţumirilor sociale.
Ţara confruntată cu cele mai mari probleme financiare este chiar SUA, locul unde a
izbucnit criza. Deficitul acestei ţări în anul financiar 2009 a fost de 1000 miliarde de dolari,
dublul sumei din 2008, la care s-au adăugat 789 miliarde de dolari, valoarea programului de
stimulare economică adoptat de către administraţia Obama. După cum remarca Roger C.
Altman, „Acesta ar fi de departe cel mai mare deficit al unei ţări şi ar reprezenta 7.5% din
PIB-ul SUA, un nivel atins doar în timpul celor două războaie mondiale” („The Great Crash
2008”, Foreign Affairs, January/February, 2009).
Situaţia este cu atât mai dificilă dacă avem în vedere avertismentele privind durata
crizei. Dacă în plan financiar criza implică o lipsă acută de lichidităţi, în plan social şi
psihologic, ea este hrănită de sentimentul acut de nesiguranţă. Crizele hrănesc incertitudinea
şi incertitudinea hrăneşte crizele. Sentimentul acesta exercită în nenumărate feluri o influenţa
negativă. În primul rând, pentru că stimulează atitudini de tipul „să aşteptăm să vedem ce se
mai întâmplă”, ceea ce conduce la o „prăbuşire a cererii”, cu blocajele care îi urmează.
Refacerea presupune o refacere a cererii, în plan economic, care, în amonte, implică o
refacere a încrederii, în plan psihologic şi social. Testul de însănătoşire reprezentându-l
consumul, consumul din partea cetăţenilor şi consumul din partea statului. Stimularea
74
consumului din partea statului înseamnă, în primul rând, cheltuieli sporite în infrastructura
publică. Dacă programele statului de stimulare economică pot compensa lipsa cererii din
partea sectorului privat, atitudinile hotărâte, priorităţile convingătoare pot convinge
consumatorii că nu sunt în preziua unei noi depresiuni, că pot să cumpere, să consume cu o
anumită siguranţă, ceea ce reprezintă adevăratul motor al relansării.
Se fac adesea comparații cu „decada pierdută” a economiei japoneze de la începutul
anilor ’90. Această ţară avea importante rezerve valutare, pe când SUA avea un mare deficit
bugetar. În Japonia, criza a fost declanşată de blocajele economice generate de o dezvoltare
foarte rapidă, pe când în SUA ea a apărut chiar în cadrul sistemului financiar. „Stimulentele
fiscale, deşi indispensabile, nu pot crea o revenire economică de durată într-o ţară cu un
sistem financiar distrus” („The Obama rescue”, The Economist, 14-20 februarie 2009).
Sunt şi alte argumente care îndeamnă la reflecţie mai adâncă în legătură cu actuala
criză. Numărul de împrumuturi neperformante este unul dintre criteriile standard de evaluare a
suferinţei sistemului bancar. Dacă am judeca în lumina acestui criteriu, situaţia nu este
favorabilă Americii. După FMI, împrumuturile neperformante în Suedia au ajuns la 13% din
PIB în punctul maxim al crizei. În Japonia au ajuns la 35% din PIB. O estimare recentă făcută
de Goldman Sachs sugerează că băncile americane au acordat împrumuturi în valoare de 5,7
mii de miliarde de dolari în credite subprime şi proprietăţi comerciale, ceea ce echivalează cu
40% din PIB.
Impactul de ordin geopolitic al actualei distribuţii financiare este considerabil. Forţa
financiară induce un activism politic, tematizează preocupările şi scopurile geopolitice.
Avantajate vor fi tot statele cu mai mari rezerve valutare, care vor încerca să valorifice în
interes propriu situaţia internaţională actuală şi dificultăţile cu care se confruntă multe ţări.
Posibilităţile financiare superioare ale Chinei îi vor permite angajamente care să răspundă
unor scopuri politice şi economice clare. În prima clasă ar intra, de pildă, faptul că China şi
ASEAN au încheiat un acord care va crea cea mai mare zonă de comerţ liber a lumii. Pregătit
şi discutat intens în ultimii ani, acordul are semnificaţii geopolitice clare. China „leagă” în
felul acesta părţi importante ale Asiei de propria dezvoltare, devenind ea însăşi mai puternică
şi mai influentă. Din a doua clasă de obiective – cele economice – am aminti acţiunile menite
să asigure materiile prime de care China are atât de mare nevoie. Acordurile semnate cu ţări
din Africa (Angola, Sudan), cu Iran sau Kazahstan ne vorbesc de o Chină din ce în ce mai
activă în plan internaţional. Preocupată să-şi consolideze influenţa în spaţii cu o poziţie
strategică prin bogăţiile naturale de care dispun.
75
Cum va arăta arhitectura financiară la sfârşitul crizei, este greu de spus. Mai ales că,
aşa cum preciza Kevin Warsh, guvernator al Federal Rserve, este în plină desfăşurare „o re-
estimare fundamentală a valorii fiecărui bun din lume” („The global economic summit, After
the fall”, The Economist, 15 noiembrie 2008). Ceea ce va proiecta o lumină mai fidelă asupra
situaţiei financiare a fiecărei ţări. când în Asia a izbucnit criza financiară, instituţiile
internaţionale de profil au prezentat sistemul financiar american ca un model pentru guvernele
asiatice; „astăzi, Asia, şi mai ales China, poate fi îndreptăţită să le dea americanilor o lecţie.”
(Harold James, 2009).
6.1.2. Reconsiderarea unui model de dezvoltare
Orice criză de profunzime ridică întrebări legitime cu privire la soluţii şi strategii, chiar cu
privire la capacitatea modelului existent de a se adapta şi de a face faţă unei realităţi în rapidă
transformare. Actuala criză ridică semne de întrebare cu privire la modelul dominant care a
orientat dezvoltarea de tip capitalist în ultimele decenii: modelul anglo-saxon. Cel care a
obţinut victoria asupra socialismului. Cel care a promovat victoria dereglementării asupra
reglementării. Cel care a lansat conceptul de globalizare în accepţiunea de liberă circulaţie a
fluxurilor financiare şi a mărfurilor la nivelul mapamondului, de sistare treptată a barierelor şi
restricţiilor din calea comerţului global, de diminuare drastică a rolului statului în desfăşurarea
proceselor economice la nivel planetar. Cel care a ghidat procesul de tranziţie în ţările foste
socialiste şi reconstrucţia capitalistă din această regiune. Într-un cuvânt, cel care părea, la un
moment dat, modelul dezirabil de urmat, adevăratul brand al dezvoltării, asociat cu forţa,
prestigiul şi performanţa SUA.
Interogaţiile referitoare la model sunt alimentate din cel puţin două direcţii. În primul
rând, criza a izbucnit în ţara fanion a acestui model, în SUA, care, împreună cu celelalte state
dezvoltate, vor cunoaşte perioade de stagnare sau de recesiune; ceea ce intensifică întrebările
în legătură cu capacitatea modelului de a stimula dezvoltarea. Concomitent, sunt state care nu
au urmat acest model, care au consemnat ritmuri de creştere impresionante şi care, potrivit
evaluărilor, vor avea costuri mai reduse pe perioada crizei. Faptul că aceste state se dezvoltă
în ritmuri superioare multor ţări dezvoltate, că rezervele valutare acumulate le vor permite să
treacă mai uşor peste actuala criză, tematizează din nou problema modelului de dezvoltare.
Pentru claritatea argumentaţiei, credem că problema modelului se cere discutată la mai
multe paliere. În primul rând, la cel al statelor dezvoltate, cu democraţii funcţionale şi stabile.
76
Suntem cu toţii de acord că orice economie capitalistă este o combinaţie de reglementări şi
liberalism. Cu alte cuvinte, o combinaţie între stat şi libera iniţiativă. Modelul liberalo-
democratic din ultimii 20 de ani a rupt echilibrul presupus de existenţa acestei combinaţii.
Putem spune că el a echivalat reglementarea cu un adevărat inamic. Măsurile de
dereglementare au fost împinse atât de departe, încât s-au instaurat o adevărată supremaţie a
pieţei, o încredere oarbă în piaţă, o asumare excesivă a riscurilor, cu corolarul lor teoretic,
„fundamentalismul de piaţă”. Celălalt element al binomului stat-piaţă, adică statul, a fost
redus, în câmp economic, la o prezenţă preponderent simbolică. Astăzi, vedem cu toţii că
opţiunea pentru o deregularizare fără măsură a condus la o mare criză economică. Declanşată
în SUA şi răspândită cu repeziciune în întreaga lume.
Criza a sancţionat nu atât modelul, cât excesul orientării din ultimii ani. Conştiinţa
publică poate echivala totul cu un semieşec al modelului. Care, la rândul lui, va avea impact
economic considerabil. Roger C. Altman sublinia cu îndreptăţire că „Acest eşec a pus modelul
american al pieţei libere într-un con de umbră” (Roger Altman, 2009). Procesele economice
sunt asociate mai mult decât ne dăm seama cu credibilitatea şi prestigiul unui model, ale unui
stat, industrii, companii. Mai ales când este vorba despre fluxuri financiare şi investiţii directe.
Până acum investiţiile străine directe mergeau cu preponderenţă spre SUA. Pe locul doi, în
mod constant, se situa China. Este interesant de urmărit cum se vor orienta aceste investiţii în
anii următori. Deci imediat după izbucnirea crizei.
Toate măsurile luate în timpul crizei nu numai în SUA, ci în toate statele dezvoltate –
programe masive de stimulare economică, ajutoare financiare acordate unor agenţi economici,
chiar naţionalizări de bănci – arată o revenire clară la măsuri de reglementare a pieţelor
financiare, de intervenţie a statului în viaţa economică. Într-un cuvânt, de reevaluare a
combinaţiei între reglementare şi liberalism de care vorbeam mai înainte. Nu este nici o
îndoială că această criză va inaugura un ciclu de dezvoltare în care statul va avea un rol
crescut iar reglementarea va figura printre priorităţile fiecărei ţări. Cât de mult va trece
accentul de la libera iniţiativă la stat, ce combinaţie concretă ne vor propune anii ce vin, vom
vedea. O schimbare de direcţie va avea cu siguranţă loc.
Comentați
„Suntem martorii unei îndepărtări de <pieţele nereglementate> şi apropieri de înţelepciunea
autorităţilor publice care preferă reglementarea” („The Left’s resignation note”, The
77
Economist, 13-19 decembrie 2008)
Sperăm ca mişcarea îndreptăţită spre reglementare (pentru a limita tendinţa de asumare

excesivă de riscuri) să nu afecteze libera iniţiativă şi să nu alimenteze, la rândul ei, un
fundamentalism de stat. Ar fi acelaşi tip de greşeală, doar că s-ar exercita într-un alt context şi
asupra altui factor al dezvoltării. Pe ansamblu, vom asista la o redistribuţie de roluri şi
priorităţi, dar cel puţin când este vorba despre statele dezvoltate, cu democraţii funcţionale,
toate aceste prefaceri vor avea loc în interiorul tandemului stat-piaţă de care am vorbit.
Lucrurile se cer discutate în termeni diferiţi când este vorba despre statele
„nondemocratice” sau „autoritariste”, cum le numeşte Azar Gat (2007). Cu deosebire de
performanţele economice ale Chinei ale cărei realizări fixează un gen de contrast de
performanţă economică între acest stat şi cele dezvoltate. Când un stat are un parcurs de
creştere economică în condiţii de criză, în timp ce alte state dezvoltate stagnează sau intră în
recesiune, problema modelului este deja prezentă. Rămâne să fie formulată explicit.
Din deceniul al patrulea până în pragul crizei, SUA au reprezentat adevărata
locomotivă a istoriei. Cu puţin timp înainte de criză, a mai apărut o „locomotiva alternativă
pentru dezvoltarea globală” (Das, 2008, p. 69), iar criza accentuează acest rol şi conferă ţării
poziţia de actor internaţional de primă importanţă. Şi nu va fi surprinzător ca în continuare –
date fiind problemele cu care se confruntă SUA – China să rămână o locomotivă din ce în ce
mai importantă.
În câmp teoretic există mulți analiști care insistă pe conexiunea inevitabilă dintre
capitalism, cu baza lui economică reprezentată de proprietatea privată, şi democraţia de tip
liberal: „democraţia liberală reprezenta singura cale către modernizarea susţinută; exista doar
un model de succes, implementat pentru prima oară în vest şi reprezentat de acesta” (D.
Deudney, G. J. Ikenberry, Foreign Affairs, ianuarie/februarie 2009). Nimeni nu pune acest
adevăr la îndoială, cel puţin când este vorba despre state cu un anumit nivel de dezvoltare şi
care cunosc evoluţii ferite de mari discrepanţe sociale, de tensiuni şi tulburări.
În acelaşi timp, în câmp teoretic au apărut poziţii esenţial diferite faţă de ceea ce era
acceptat ca indubitabil şi inevitabil până atunci şi care consideră că există „multiple căi către
modernitatea capitalistă” şi că „autoritarismul este compatibil cu capitalismul” (Azar Gat,
2007). Punctul de pornire al acestei poziţii este ridicarea Chinei şi a Rusiei care ar marca „o
întoarcere a puterilor capitaliste autoritare cu succes economic” şi „poate reprezenta o
alternativă viabilă către modernitate, ceea ce sugerează că nu trebuie să luăm drept inevitabilă
78
victoria definitivă – sau dominaţia viitoare – a democraţiei liberale” (Idem). În interpretarea
lui Azar Gat, există o similitudine între ridicarea Germaniei şi a Japoniei în perioada
interbelică şi afirmarea Chinei şi a Rusiei astăzi. Toate sunt puteri cu o bază capitalistă (deci
cu proprietate particulară şi funcţionând după legile competiţiei) dar cu un regim politic
autoritar. Există două precizări pe care autorul ţine să le evidenţieze. Germania şi Japonia erau
puteri de mărimi medii, China şi Rusia sunt ţări de mărimi continentale a căror ridicare va
avea un impact mai mare. În al doilea rând, în plan economic performanţele Germaniei şi
Japoniei de atunci nu erau cu nimic mai prejos faţăde performanţele democraţiilor clasice.
„Totuşi, nu există nici un motiv să presupunem că regimurile capitaliste totalitare ale
Germaniei naziste şi Japoniei imperiale s-ar fi dovedit inferioare economic democraţiilor,
dacă ar fi supravieţuit … Regimurile capitaliste autoritare sunt cel puţin la fel de pline de
succes – dacă nu chiar mai de succes – în stadiile timpurii de dezvoltare” (Azar Gat, 2007).
Particularitatea momentului este că ne aflăm în criză. Întotdeauna, crizele au alimentat
propensiunea către politici de mână forte, care pot merge până la regimuri autoritariste. Dacă
altădată sistemul democratic de tip capitalist era dominant, în momentul de faţă, există două
puteri economice care întruchipează alt model de dezvoltare decât cel liberalo- democratic, iar
existenţa şi funcţionarea altui model decât cel consacrat istoriceşte poate stimula căutările
alternative.
6.1.3. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros”
Din perspectiva regândirii corelaţiilor fundamentale în cadrul unui model, China prezintă o
experienţă care merită analize suplimentare. O experienţă petrecută în două momente istorice
diferite. După o serie de procese dramatice petrecute în cadrul socialismului de stat – şi în
primul rând invadarea Cehoslovaciei, din 1968, China a ales să reformeze sistemul în
profunzime, pentru că acesta intrase în criză. Să nu uităm că ea însăşi era confruntată cu multe
probleme rezultate din desfăşurarea revoluţiei culturale, dar şi din seceta prelungită pe care o
cunoştea în acei ani. Deci a reformat sub presiune crizei de sistem şi a crizei alimentare din
ţară. Până atunci, dogma socialismului real era reprezentată de unitatea dintre respectivul
sistem şi proprietatea socialistă. Nu era de conceput o altă bază a sistemului decât proprietatea
comună. Comuniştii chinezi au modificat chiar dogma şi au considerat că proprietatea privată
poate reprezenta baza sistemului socialist. Mai mult, au încurajat noua formă de proprietate şi
au stimulat-o. Dezvoltarea care a demarat atunci este legată de această reconsiderare
79
fundamentală. De aceea, în China anului 1978 s-a lansat nu numai o nouă strategie de
dezvoltare, ci s-a inaugurat un adevărat experiment istoric.
De câţiva ani, China se află în faţa unui nou experiment, de o valoare istorică
echivalentă: poate fi construit, de data aceasta, capitalismul cu o suprastructură socialistă, deci
în interiorul unui regim autoritarist? Primul experiment a reuşit, va reuşi şi cel de-al doilea?
Cei mai mulţi autori sunt de acord că, pe termen lung, tensiunea dintre suprastructura
socialistă a ţării şi bazaeconomică de tip capitalist se va rezolva în favoarea celei din urmă.
Chiar dacă acest argument ar pleda pentru o evoluţie a Chinei în matca societăţii capitaliste,
considerăm că plasarea proceselor de dezvoltare a acestei ţări în categorii preexistente, în
concepte ideologice elaborate în alt timp şi în alte contexte istorice, prezintă o slăbiciune de
fond. Pentru că evoluţia Chinei nu încape pe de-a-ntregul nici în conceptul de capitalism, nici
în cel de socialism. China a subsumat totul ideii de dezvoltare. Mai curând am putea vorbi
despre un model al dezvoltării. De altfel, acest lucru a fost exprimat de către Deng încă la
începutul anilor ’90 ai secolului trecut. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros. Nu
contează dacă politicile sunt etichetate drept socialiste sau capitaliste, câtă vreme încurajează
dezvoltarea”. Găsim aici o cugetare adâncă, mai puţin reţinută de către analişti şi, în orice caz,
mai puţin citată. Două lucruri se impun atenţiei celui ce se apleacă asupra experienţei chineze
din ultimele trei decenii. În primul rând, esenţa strategiei de dezvoltare a ţării poartă un nume
precis: pragmatismul. Este un pragmatism rebel la ideologie şi subsumat rezultatului practic.
Toată reforma aplicată în cei 30 de ani în China se supune acestui imperativ: paşi mici şi
prudenţi orientaţi spre rezultate.
Concomitent, identificăm în toată dezvoltarea recentă a Chinei o adversitate faţă de
model. Modelul presupune un tip de închidere. Eliberată de modelul socialist, cu toate
rigidităţile şi unilateralităţile sale, China a refuzat să îmbrăţişeze un alt model. A adoptat o
singură prioritate: dezvoltarea. Analiza societăţii chineze actuale abundă în perspective
ideologice. Ce este în China: socialism sau capitalism? Fireşte, dacă vrem cu adevărat, vom
găsi argumente pentru o variantă sau alta. Dar nu acest lucru este important. China este o
societate care şi-a făcut din dezvoltare şi modernizare scopul suprem. Totul este supus acestui
obiectiv totalizator. Nu numai din trecutul socialist, ci din întreaga sa evoluţie istorică a
reţinut statul şi funcţia sa de ordonare şi organizare a eforturilor de dezvoltare; din evoluţia
modernă a societăţilor dezvoltate a reţinut mecanismele de piaţă. Iar combinaţia lucrează.
În economie, China este liberală, mai liberală decât multe alte ţări asiatice. Ea a permis
multinaţionalelor să vină şi să investească, a deschis comerţul, a stimulat cooperarea. Strategia
80
chineză este întru totul modernă. Nici analiştii occidentali nu au obiecţii în această privinţă.
China a introdus mecanismul economic tipic capitalist: proprietatea privată şi competiţia.
Deci relaţii capitaliste clare. Este adevărat, s-a păstrat statul şi coloratura sa politică. Fireşte că
avem acelaşi tandem stat - piaţă, dar cu un conţinut diferit, decurgând mai ales din rolul cu
care este investit statul. China pornea la un drum dificil şi ar fi fost extrem de riscant să se
renunţe la un instrument de control, mai ales în cazul în care lucrurile derapau. Se iniţia,
totuşi, un proces cu foarte multe necunoscute. Lucrurile nu puteau fi lăsate în nici un fel la
voia întâmplării. Apoi, pleda pentru păstrarea importanţei statului o întreagă evoluţie istorică
foartepregnantă în cazul Chinei, dar pe care o regăsim şi la alte ţări din zonă. Statul, cu
anumite diferenţe, a jucat un rol important în relansarea economică a tuturor ţărilor asiatice.
Mai este ceva, care pledează în favoarea acestei alegeri: mărimea geografică a Chinei şi
imensitatea populaţiei sale. La asemenea dimensiuni fizice şi demografice, statul are o cu totul
altă relevanţă. Important este că această ţară a identificat o combinaţie stat-piaţă care lucrează.
Putem să numim ceea ce se întâmplă în China capitalism de stat, sau „capitalism
birocratic” (Fenby, 2008, p. 675), „capitalism autoritarist” (Azar Gat, 2007) sau cum vom
dori. Putem – şi avem datoria să o facem – să relevăm libertăţile limitate pe care le permite un
regim de coloratură comunistă. Numeroase alte probleme care ţin de dezechilibrele ecologice,
de tensiuni etnice etc. Dar nu pot fi negate salturile impresionante în evoluţia economică a
ţării. Dacă dezvoltarea ţării a fost obiectivul asumat de la început de către conducerea chineză,
atunci şi examinările critice ale parcursului de 30 de ani al Chinei trebuie să păstreze acest
punct de referinţă central.
În orice caz, modelul care rezervă statului rolul de factor esenţial al dezvoltării va avea
un impact asupra societăţilor care îşi propun să evolueze accelerat, care au de recuperat
decalaje economice considerabile. În ţările „lumii a treia”, cum erau denumite până nu de
mult. Care nu au tradiţii democratice. Care prezintă niveluri modeste de dezvoltare. Şi unde
existenţa unui factor ordonator al eforturilor de dezvoltare se resimte cu acuitate. Se vorbeşte
mult în ultimul timp despre influenţa crescândă a Chinei în ţări din Africa. Proces real, pus
îndeobşte în legătură cu nevoia acestei ţări de a procura materii prime şi de a ocupa poziţii
strategice în regiune. Nu poate fi negată în acest proces de apropiere şi o anumită atracţie pe
care o exercită modelul chinez prin reuşitele sale. Dacă nu va fi mult afectată de criză, China
va exercita o influenţă sporită şi prin intermediul modelului pe care îl oferă. Aşa cum SUA au
simbolizat modelul de dezvoltare liberalo- democratic, China va simboliza modelul
81
capitalisto-statal de dezvoltare. Ceea ce îi va conferi o influenţă şi o semnificaţie geopolitică
pe care numai timpul o poate pune cu adevărat în lumină.
6.2. Reconfigurarea globalizării

6.2.1. Întoarcerea spre problemele interne
Mai spectaculoase sunt într-un anume fel prefacerile care au loc în sfera globalizării. Prima
mare schimbare este că statele se vor concentra cu preponderenţă pe problemele lor interne,
cele globale urmând să joace un rol secundar. Se schimbă circuitele economice ale ţărilor şi
lumii în ansamblu. Majoritatea acestor circuite vor fi orientate spre interior. Vom avea de-a
face cu o masivă întoarcere a statelor către problemele lor domestice. Statele fanion dinpunct
de vedere economic vor îmbrăţişa cu prioritate agenda internă. Mai mult decât oricând,
problemele de ordin economic construiesc agenda politică, iar componenta internă a acestor
probleme devine prioritară.
Modelul economiei orientate spre export practicat de ţările asiatice este pe cale de
epuizare, pentru că pieţele de export s-au prăbuşit. Principala piaţă a lumii, cea americană, se
transformă rapid şi nu va mai reprezenta zona de expansiune a exportului asiatic. La rândul
lor, aceste ţări se vor întoarce cu mişcări rapide spre interior, pentru că şansa lor este de a
urma calea alternativă: stimularea consumului intern. Pe care au condiţii reale să-l
augmenteze, întrucât au rezerve financiare considerabile iar nivelul actual al consumului este
redus.
Dintr-un anume punct de vedere, pentru ţările asiatice şi, în special, pentru China,
criza a venit prea devreme. În sensul că dezvoltarea lor economică le-a permis să sporească
vizibil clasa de mijloc din aceste ţări. De pildă, în China ponderea clasei de mijloc în totalul
populaţiei a crescut între 1990 şi 2005 de la 15% la 62%. Tendinţă care urmează să se
reproducă în India în următoarele decenii: de la 5%, cât este în prezent, clasa mijlocie va
ajunge la 20% în 2015 şi la 40% în 2025 („Burgeoning bourgeoisie”, The Economist, 14-20
februarie 2009). Când creşte clasa de mijloc înseamnă că piaţa internă, consumul intern cresc.
Unul din marile merite ale strategiei chineze este că a prilejuit mari prefaceri sociale, între
care urbanizarea a sute de milioane de locuitori. În felulacesta, şi-a creat din vreme o
alternativă la o posibilă prăbuşire a exportului. În orice moment, ea poate apela la această
piaţă internă, mai ales dacă va găsi căi de a-şi convinge cetăţenii să consume mai mult.
82
Orientarea spre propria agendă internă a statelor este confirmată şi de noul circuit
financiar care devine dominant. „E pe cale să se producă o scădere masivă a cheltuielilor, care
este produsul atât al forţelor pieţei cât şi al presiunii politice asupra băncilor ca acestea să
ofere împrumuturi intern şi nu în exterior” („Globalisation under strain, Homeward bound”,
The Economist, 7-13 februarie 2009). Tendinţă confirmată de scăderea dramatică a fluxurilor
de capital private, cele care alimentau dezvoltarea în economiile emergente şi în statele în curs
de dezvoltare, cele care susţineau financiar globalizarea ca proces economic.
Evident, nu vom avea de-a face cu un gen de autarhie generalizată. Vor exista circuite
economice internaţionale, legături comerciale, dar ele vor fi preferenţiale, selective, traducând
interese clare şi nevoi care nu pot fi satisfăcute altfel. Asemenea circuite economice mai bine
conturate desemnează şi interese geopolitice care se dezvoltă.
Între acestea se disting prin importanţă şi substanţă geopolitică circuitele energetice ale
lumii, care îndeplinesc funcţiile unor adevăraţi vectori geopolitici. O relevanţă aparte capătă
în noul context statele deţinătoare de resurse naturale, în special hidrocarburi, şi legăturile
speciale care se creează între acestea şi puterile momentului. Iau naştere adevărate cupluri
energetice: SUA – Orientul Mijlociu, China – Africa, China – Iran sau Rusia – Europa (în
cadrul cărora se disting relaţiile speciale Rusia – Germania). Din orice perspectivă am privi
lucrurile, Rusia îşi developează importanţa geopolitică, înălţată de data aceasta pe o bază
energetică imensă, care i-a permis nu numai să-şi procure importante resurse financiare, ci şi
să devină, din punct de vedere energetic, o adevărată placă turnantă pentru ambele continente:
european şi asiatic.
Cu deosebire în contextul crizei, ies mai pregnant în evidenţă circuitele financiare şi
cuplurile financiare care apar pe acest fundal. Se impune, în acest context, relaţia financiară
specială dintre China şi SUA. Datoria publică americană trebuie finanţată din anumite surse
iar rezerva valutară chineză deţine prima poziţie. Apoi, America nu poate neglija mărimea
pieţei interne chineze şi capacitatea ei de absorbţie a produselor americane. La rândul ei,
China nu poate face în nici un fel abstracţie de tehnologia americană şi de importanţa acesteia
pentru propria dezvoltare. Aşa cum nu se poate lipsi de piaţa internă americană. Chiar dacă se
va limita drastic, această piaţă va continua să fie deschisă multor produse chinezeşti, datorită
preţului şi accesibilităţii lor. Cele două ţări care vor ocupa primele două poziţii în ierarhia
economică a lumii, vor alcătui un cuplu financiar şi comercial cu totul inedit. Se vor afla în
competiţie, dar fiecare va fi interesată de sprijinul celeilalte; întrebarea este cine va câştiga pe
83
termen mediu din această competiţie acerbă, desfăşurată „la vârf” dar pe care scrie cu litere
mari: colaborare.
O altă modificare pe care perioada de criză o aduce la nivel global este creşterea
indiscutabilă a ponderii Asiei în PIB-ul global. Ceea ce atrage după sine creşterea
semnificaţiei sale geopolitice. Confruntată şi ea cu problemele crizei, Asia va rămâne
regiunea cu cea mai rapidă creştere din lume.
În fruntea Asiei se situează, din ce in ce mai detaşat, China, care îşi consolidează rolul
de lider recunoscut al regiunii. Ponderea exportului în PIB-ul chinez este de 36 de procente
(în Japonia este de 16 procente, în India de 14 procente). Numai că exportul chinez este un
export de procesare, care asamblează componente şi subansamble importate din ţările vecine.
Valoarea adăugată în plan intern este de 18 procente. Situaţia aceasta ne arată că multe ţări din
regiune au dobândit o anumită dependenţă economică faţă de China. Pentru ele, China
reprezintă o piaţă de export. Care, în condiţiile prăbuşirii generale a pieţelor de export, capătă
o importanţă vitală. Având în vedere relaţia comercială privilegiată pe cale de a se crea între
SUA şi China, rolul Chinei, ca intermediar între ţări din Asia şi piaţa americană, va creşte. Şi
implicit recunoaşterea, acceptarea ei ca lider real al regiunii. Poate chiar ca un pol al lumii.
În momentul în care problemele interne vor fi soluţionate, este limpede că agenda externă va
intra în actualitate, dar pe baza altei abordări. Este greu să ne imaginăm că va mai fi menţinut
acelaşi înţeles al globalizării, din moment ce criza este asociată cu modul cum a fost conceput
şi cum a funcţionat acest proces. Globalizarea va fi inter-naţionalizare, cu statele ca actori
principali. Fluxurile financiare private, diminuate în timpul crizei, vor exista, dar ghidate de
anumite reglementări. Dacă rolul statului va creşte în plan intern, el se va afirma, cu siguranţă,
şi în plan extern. Competiţia între state şi regiuni va domina viaţa internaţională.
6.2.2. „Puterea şi influenţa se mută către est”
Consecinţa majoră de ordin geopolitic a tuturor proceselor antrenate de criză este nu numai
apariţia unei „lumi nonpolare”, ci declanşarea unui proces de apropiere faţă de est, de Asia,
care devine mai puternică, mai influentă, mai prosperă. Nu se schimbă doar puterile între ele,
nu avem de-a face doar cu o prefacere la vârf, ci este vorba despre setul de valori care conduc
lumea, despre orientarea ei de ansamblu. În orice caz, ridicarea masivă a Chinei, dezvoltarea
din ce în ce mai impetuoasă a Indiei şi reluarea decisă a creşterii de către Rusia (putere prin
excelenţă euroasiatică) prefigurează „o ordine mondială în centrul căreia se află Asia”. Două
84
dintre aceste trei ţări sunt foste state socialiste, iar cea de-a treia, India, are puternice tradiţii
de gândire socialistă. Dacă vom privi cu încredere întâlnirea dintre modelul liberalo-
democratic şi această lume complexă, atunci avem temeiuri să fim optimişti.
Comentați
„Lumea orientată către vest este înlocuită de o lume dominată din ce în ce mai puternic de
est” (John Ikenberry, 2008).
Cele două lumi sunt, din punct de vedere economic, reprezentate de două ţări fanion: SUA şi
China. Pentru următorii ani, dacă nu decenii, aceste puteri vor fi cele mai proeminente şi vor
reprezenta principalele puncte de reper ale vieţii internaţionale. „Acum şi pentru generaţia
următoare, globalizarea va avea un pol estic şi unul vestic, aşa cum Pământul are un Pol Nord
şi un Pol Sud. Polul estic este, fără putinţă de îndoială, China … Poziţia Americii drept polul
vestic al globalizării este şi ea sigură pentru următoarea decadă, cel puţin” (Robert Shapiro, p.
127). Cele două superputeri sunt condamnate să colaboreze, pentru că fiecare are nevoie de
sprijinul celeilalte. Criza va accentua această nevoie. Important este cum se iese din criză şi
dacă într-o perspectivă mai largă, competiţia nu va umbri şi nu va subsuma colaborarea.
Criza actuală va favoriza desprinderea unui grup de state, alcătuit din ţări dezvoltate
care se vor redresa, dar nu vor mai avea imaginea de altădată, şi state care s-au ridicat în
ultima vreme, inclusiv ca urmare a proceselor de globalizare. Problema importantă este că
acest grup nu este omogen nu numai ca nivel de dezvoltare, ci şi ca abordări şi viziuni. Ceea
ce creează obstacole importante pentru o nouă ordine internaţională.
O nouă ordine poate fi creată fie de o superputere dominantă, fie de un grup de state
care împărtăşesc valori comune, principii similare cu privire la evoluţia lumii de astăzi. După
încheierea Războiului Rece, SUA au rămas singura superputere, iar modelul ei a devenit
modelul împărtăşit de cele mai multe state ale lumii. A fost, cum se ştie, o ordine unipolară.
Acum, după izbucnirea crizei, lumea se depărtează vizibil de ordinea unipolară şi caută alt
model de ordine internaţională. Dar cum menţiona Kissinger, „va apărea o ordine
internaţională, dacă va apărea un sistem de priorităţi compatibile” (Idem). Nou este faptul că
ultimele evoluţii vor pune sub semnul întrebării ordinea liberală existentă. O altă
particularitate importantă este că statele care se ridică sunt state mari, adevăraţi coloşi, care au
o altă greutate economică şi politică. Sunt ţări cu trecut istoric impresionant, care vor căuta să-
85
şi impună propriile viziuni şi abordări în problemele internaţionale şi, oricum, vor fi rezervate
faţă de abordări şi prescripţii americane.
Pe de altă parte, o ordine internaţională implică, în primul rând, soluţionarea
problemelor crizei financiare internaţionale. Reconstrucţia sistemului financiar internaţional
reprezintă miezul dur al noii ordini internaţionale, dar această operă este foarte greu de
realizat în momentul de faţă. În literatura de specialitate se vorbeşte despre un nou Bretton
Woods. Reconstrucţia financiară internaţională are nevoie de o ţară puternică şi credibilă care
să fie principalul motor al acestei acţiuni. SUA, chemate să joace un rol foarte important, sunt
absorbite de probleme interne şi sunt „reticente şi probabil incapabile să acţioneze drept
stabilizator al lumii”, în timp ce China, „ţara cu cele mai mari rezerve … nu poate spera să
stabilizeze lumea de una singură” (Harold James, The Making of a Mess, 2009). Pentru a
încorona acest şir de dificultăţi greu de surmontat, să mai subliniem că actuala criză are
origini globale şi nu poate fi soluţionată doar în cadre naţionale.
Cine va câştiga dacă această stare de confuzie se va prelungi? Totul depinde de durata
refacerii şi relansării. Dacă SUA şi Europa se vor reface rapid, atunci este posibil să se ajungă
la un gen de ordine bazată pe reguli clare. Dacă această perioadă se va prelungi, în mod
obiectiv ea va ajuta ţările care s-au dezvoltat în ultima perioadă şi care, în timpul crizei, îşi vor
consolida poziţia. Prin urmare, care ar fi interesul lor major să grăbească instaurarea noii
ordini?
Criza nu a adus lucruri noi, ci a developat rapid procese şi tendinţe deja vizibile.
Reprezentând un test sever pentru cei care acumulaseră suferinţe cronice, ea constituie un gen
de scadenţă forţată. În acelaşi timp, criza favorizează o mişcare tectonică la încheierea căreia
se vor contura noi făgaşe şi noi linii de evoluţie. Orientările geopolitice se instalează greu, dar
se instalează pe termen lung.
1.Cum schimbă criza actuală raportul dintre ţările dezvoltate şi economiile emergente?
2. Care este impactul de ordin geopolitic al actualei crize? Faceţi referiri la evoluţia Chinei pe
scena internaţională.
3. Cum se reconfigurează raportul stat-piaţă în actualul context economic?
86
Teme pentru eseu
1.La patru, cinci ani de la debutul crizei, putem vedea care sunt principalii pierzători şi care
sunt principalii beneficiari ai crizei. Perimetrul predilect în care s-a retras criza este chiar
lumea dezvoltată, prin zonele ei cele mai reprezentative: SUA şi Europa. Pe de altă parte,
Turcia, Mexic, Africa de Sud, Indonezia, Coreea de Sud, China, dar şi Germania, par să fi
transformat criza într-un avantaj.
Analizaţi factorii care au determinat această situaţie, urmărind una sau mai multe din
dimensiunile:
- modelul de dezvoltare propus de una din ţările menţionate mai sus şi viziunea care a
ghidat acest model;
- răspunsul la criză;
- rolul statului în stabilirea şi implementarea strategiei de dezvoltare
2. Asia este în prezent regiunea cu cel mai mare ritm de creştere din lume. Pornind de la
afirmaţia de mai jos, analizaţi implicaţiile economice şi/sau geopolitice ale ridicării
continentului asiatic (puteţi urmări: noile definiţii ale puterii, schimbarea de paradigmă
economică şi de model de dezvoltare, redefinirea rolului statului, redefinirea relaţiilor între
puteri): „Una din cele mai sigure predicţii pentru prima parte a acestui secol este că ridicarea
Chinei, susţinută de cea a Indiei şi a altor câteva state, va face ca, până în 2030, Asia să
asigure mai mult de jumătate din PIB-ul mondial – comparativ cu o cincime în 1950 şi o
pătrime în 1973. Aceasta reprezintă o schimbare dramatică a centrului de gravitaţie al lumii
economice; ea nu-şi mai găseşte corespondent decât în prefacerea generată de Revoluţia
Industrială, care a propulsat ridicarea economică detaşată a Occidentului în urmă cu două
secole” (Edward Tse, The China Strategy: Harnessing the Power of the World’s Fastest
Growing Economy, Basic Books, New York, 2010, p. 5). Argumentaţi-vă răspunsul cu
sprijinul unor exemple relevante.
Bibliografie
Hsu, Robert, China Fireworks. How to Make Dramatic Wealth from the Fastest-Growing
Economy in the World, John Wiley & Sons, New Jersey, 2008.
87
Khanna, Parag, Lumea a doua. Imperii şi influenţă în noua ordine globală, Polirom, Iaşi,
2008.
King, Stephen D., Losing Control: The Emerging Threats to Western Prosperity, Yale
University Press, New Haven, London, 2010.
Mason, Paul, Meltdown: The End of the Age of Greed, Verso, London, New York, 2009.
Naisbitt, John, Doris Naisbitt, China’s Megatrends: The 8 Pillars of a New Society,
HarperCollins, 2010.
Das, Dilip K. (2008): The Chinese Economic Renaissance, Apocalypse or Cornucopia?,
Palgrave Macmillan, London.
Deudney, Daniel and Ikenberry G. John (2009): „The Myth of the Autocratic Revival”,
Foreign Affairs, January/February, 2009.
Gat, Azar (2007): „The Return of Autoritarian Great Powers”, Foreign Affairs, July/August,
2007.
Ikenberry, John (2008): „The Rise of China and the Future of the West, Can the Liberal
System Survive? ”, Foreign Affairs, January/ February 2008.
James, Harold (2009): „The Making of a Mess”, Foreign Affairs, January/February.
Shapiro, Robert (2008): Futurecast 2020, A Global Vision of Tomorrow, Profile Books,
London.
„The Left’s resignation note”, The Economist, December 13th/19th, 2008. „Reflating the
Dragon”, The Economist, November 15th/21th, 2008.
„China moves to centre stage”, The Economist, November 1st/7th, 2008.
„The Global economic summit, After the fall”, The Economist, November 15th, 2008.
„Asian Economies, Troubled tigers”, The Economist, January 31st-6th February, 2009.
„Globalisation under strain, Homeward bound”, The Economist, February 7th-13th, 2009.
„Worse than Japan? ”, The Economist, February 14/20, 2009.
„The Obama rescue”, The Economist, February 14/20, 2009.
„Burgeoning bourgeoisie”, The Economist, February 14th/20, 2009.
„Economics focus”, The Economist, January 31st-6th February, 2009.
88
Unitatea de învăţare 7. Globalizare şi regionalizare: procese divergente sau

complementare?
7.1. Regionalismul, contribuţie europeană la teoria modernă a dezvoltării
7.2. Regiunile – anticamere sau obstacole în calea globalizării?

 să recunoști diverse tipuri de regionalism
 să discuți argumentat despre raportul dintre globalizare și regionalizare
7.1. Regionalismul, contribuţie europeană la teoria modernă a dezvoltării
De îndată ce dorim să căpătăm o înţelegere mai concretă a noţiunii de globalizare, apare

întrebarea centrală: care este raportul dintre globalizare şi regionalizare? Pentru că
globalizarea şi regionalizarea sunt două tendinţe fundamentale pe care nimeni nu le poate
neglija. Iar percepţia comună la evaluează drept tendinţe oarecum divergente. De aceea,
considerăm că acest raport trebuie examinat cu nuanţă şi echilibru. Vrem, nu vrem, regiunile
economice există. Ele sunt îndeobşte constituite pe principii geografice. Ce este până la urmă
globalizarea, o tendinţă situată complet deasupra intereselor zonale, regionale, particulare?
Atunci, de unde îşi trage ea substanţa? Cum poate exista o tendinţă globală (generală, deci)
fără să topească în ea interese, opţiuni comune la nivelul regiunilor şi statelor? Aici avem de-a
face cu o abordare ideologică a globalizării, transformată într-un mit, într-o tendinţă care nu ar
purta în sine interese, opţiuni, valori, etc.
89
Apariţia regiunilor economice reprezintă un fenomen nou. Regiunile includ cele mai
importante ţări din punct de vedere economic ale lumii. Chiar dacă am avea în vedere numai
acest aspect, atunci ne putem da mai uşor seama că a contrapune regionalismul şi globalismul
este paradoxal. Din moment ce marile puteri economice ale momentului fac parte din regiuni
economice şi, în acelaşi timp, sunt printre promotorii globalismului, atunci cum să
contrapunem tendinţe care cuprind cam aceeaşi protagonişti?
Regiunile inaugurează un alt tip de evoluţie, care porneşte de la premisa că nici un stat,
oricât de puternic, nu mai poate face faţă, singur, problemelor dezvoltării contemporane.
Fiecare dintre cele trei mari regiuni economice ale lumii de astăzi dispune de un lider, de o
„locomotivă”: NAFTA de SUA, Asia-Pacific de Japonia, iar Uniunea Europeană de
Germania. Când vorbim de competiţia dintre aceste zone trebuie să luăm în calcul şi
capacitatea „locomotivei” de a asigura puterea de înaintare a regiunii în ansamblu. Prin
urmare, ar merita o analiză comparativă a regiunilor ca atare, dar şi a „locomotivelor” sale, în
care să intre nu numai atuurile ţării - fanion, ci şi relaţiile ţării respective cu ansamblul
regiunii, gradul său de acceptare.
Regiunile sunt economice, dar forma lor de organizare reprezintă expresia unei opţiuni
politice, a unei viziuni privind modul de desfăşurare a cooperării în zonă. Prima caracteristică
a UE este suprastatalitatea: regionalismul promovat pe continentul nostru presupune
integrarea statelor cu afectarea suveranităţii lor, crearea unor organisme cu drept de decizie la
nivel regional. La toate contribuţiile pe care le-a înscris de-a lungul istoriei, Europa a mai
adăugat una, cea a modelului de dezvoltare bazat nu pe potenţialul unei ţări, ci al unei întregi
regiuni geografice. Europa a fost continentul care a construit prima regiune economică a
lumii.
Temă
Caracterizați una din regiunile economice importante ale lumii: NAFTA, ANDEAN,
MERCOSUR, CSI, ASEAN: obiective, organizare, impact economic regional
7.1.1. „Regionalism închis” şi „regionalism deschis”
Tendinţa de regionalizare exprimă, de fapt, procesul de apropiere între state vecine, care
împart aceeaşi regiune geografică. Dacă vom examina îndeaproape acest process, nu este greu
să ne dăm seama că regionalizarea este un gen de poziţionare şi repoziţionare a statelor,
90
pornind de la raţiuni de proximitate geografică, în faţa creşterii competiţiei mondiale. Evident
că fiecare regiune a conceput şi a elaborat un răspuns în acord cu particularităţile sale şi cu
propria viziune despre ceea ce se întâmplă în zonă şi pe plan global.
Cum am mai spus, răspunsul european este cel mai timpuriu şi, după opinia noastră,
cel mai ferm. Putem distinge un sens slab al regionalismului, în care ţările dintr-o zonă convin
să accelereze cooperarea între ele prin diferite mijloace. Europa a îmbrăţişat alt sens al
regionalismului, în care ţările renunţă la anumite prerogative şi consimt să creeze o autoritate
supranaţională cu drepturi bine precizate de decizie. Europa a decis să pună în valoare cât mai
multe dintre atuurile regiunii. De aceea, a optat pentru un model integrat.
Regiunile sunt economice. Ele îşi propun stimularea şi amplificarea cooperării
economice într-o anumită zonă. Numai că modul cum sunt văzute raporturile dintre state, cum
este gândit şi realizat modelul regional exprimă o opţiune politică. Putem, de aceea, spune că
deşi este un fenomen prin excelenţă economic, regionalismul condensează o anumită viziune
politică. În acest sens putem vorbi de regionalismul politic, definit de autorii lucrării
„Transformări globale” drept „un cluster regional de state învecinate care posedă un număr
de atribute comune, care au niveluri de interacţiune semnificativă şi care se bucură de o
cooperare instituţionalizată” (David Held et al., 2004, p. 98). Cum este concepută o
asemenea cooperare, cât de departe merge ea, cât de mult se angajează statele şi sub ce formă
sunt probleme care definesc formula politică a regiunilor dintr-o parte sau alta a globului.
Europa promovează un model supranaţional, cu organisme supranaţionale. Asia-
Pacific, dimpotrivă, conservă în întregime suveranitatea statelor, pornind şi de la experienţele
dureroase petrecute aici în timpul celui de-al doilea război mondial, care au reprezentat un
îndemn la mare prudenţă în adoptarea unor organisme cu prerogative supranaţionale. Este
greu de spus acum care dintre aceste modele sunt mai apte să înfrunte cerinţele lumii de
mâine. Ce putem spune este că Uniunea Europeană se află în plin proces de reconstrucţie
internă.
După cum am arătat mai sus, în perioada ultimelor decenii, instituţionalizarea relaţiilor
regionale s-a extins considerabil. Practic, nu există parte importantă a globului în care să nu
existe o regiune economică.
Pornind de la aceste diferenţe vizibile au apărut formule menite să fixeze
particularităţile principalelor regiuni economice. Este vorba despre „noul regionalism” sau
„regionalismul deschis”, bazat pe cooperare multilaterală şi „regionalismul închis” care are la
bază integrarea politică regională. Primul tip de regionalism ar exprima spiritul anilor ’90,
91
când au apărut cele mai multe din regiuni. O perioadă de puternică afirmare a globalizării, o
etapă marcată vizibil de extinderea cooperării multilaterale, în cadrul regiunilor sau la nivelul
globului. Dacă dorim să fixăm prin noua denumire creşterea şi diversificarea regiunilor într-o
perioadă a globalizării, dacă ne propunem ca în felul acesta să exprimăm, în mod expres,
disponibilitatea spre colaborare, de a preveni orice tendinţă de închidere, de enclavizare,
atunci denumirea poate fi acceptată.
Altminteri formulele de care am amintit pot crea un raport de opoziţie deloc
acceptabil. Este adevărat că regiunea economică europeană a apărut în anii ’50. Este la fel de
adevărat că ea şi-a concentrat eforturile pe „dezvoltarea internă” şi a marcat un succes
considerabil din acest punct de vedere. În acelaşi timp, UE a dezvoltat relaţii economice cu
celelalte zone ale globului. În 1966, UE şi statele din ASEAN au stabilit un dialog în sfere de
interes comun, de la economie la drepturile omului. În acelaşi timp, a semnat acorduri cu
Mercosur şi poartă discuţii cu NAFTA pentru crearea Ariei Atlantice de Liber Schimb. Atunci
ce fel de „regiune închisă” este Uniunea Europeană?
7.1.2. Stumbling blocks vs. building blocks
Care este raportul dintre regionalism şi multilateralism? Ce influenţă are fiecare dintre aceste
tendinţe asupra comerţului mondial, a bunăstării mondiale în general? Tendinţa contemporană
înspre regionalizare a fost interpretată în modalităţi diverse: ca înlocuitor al
multilateralismului pe cale de dispariţie; ca variantă paralelă, care nu exclude, ci completează
abordarea multilaterală; ca factor de accelerare a procesului de globalizare; ca forţă de
contrapondere, necesară pentru a contracara efectele multilateralismului. Sistematizând, în
literatura de specialitate se pot identifica două mari curente care coagulează dezbaterile cu
privire la blocurile economice regionale.
Regionalism închis: are la bază integrarea politică regională
Regionalism deschis: are la bază cooperare multilaterală
Stumbling blocks: blocurile regionale constituie stavile în calea liberalizării fluxurilor
comerciale
Building blocks: blocurile regionale constituie pietre de temelie ale sistemului global integrat
92
Susţinătorii strategiei regionale consideră că blocurile regionale constituie adevărate pietre de
temelie – „building blocks” – pentru edificarea sistemului global integrat, o poartă de acces
către economia globală. Modelul este unul evoluţionist: acorduri de liber schimb - regiuni
economice mari - sistem complet liberalizat. Prestaţia în cadrul regiunilor ar reprezenta, în
această viziune, un fel de antrenament pentru jocul mai complicat şi mai solicitant în cadrul
sistemului global. Contribuţia regiunilor la liberalizarea comerţului mondial ar putea fi
înţeleasă, în această perspectivă, printr-o comparaţie cu jocul de domino: un acord regional
devine atrăgător pentru tot mai mulţi membri, stimulează aderarea până când, în cele din
urmă, printr-o strategie graduală, toate ţările ajung să facă parte din acelaşi sistem global,
integrat. Atractivitatea acordurilor de liber schimb creşte proporţional cu creşterea costurilor
ne-aderării, ale izolării. Teama de a nu fi exclus de pe piaţă, de a nu mai avea nici un cuvânt
de spus în negocierile internaţionale alimentează o reacţie în lanţ, care va conduce la
liberalizarea comerţului mondial în ansamblu.
În plus, tendinţa înspre regionalizare, care, evident, respectă criteriile geografice este
semnificativ contracarată de activitatea firmelor transnaţionale, care urmează logica profitului.
Acestea traversează regiunile, constituind o adevărată forţă care leagă grupările regionale într-
un puternic cadru non-guvernamental. Câteva dovezi susţin ipoteza regionalismului drept
piatră de temelie a liberalizării complete a comerţului: crearea NAFTA a stimulat un adevărat
val de liberalizare în domeniul investiţiilor, runda Uruguay a fost încheiată şi ca urmare a
faptului că unele state membre ale Uniunii Europene au acceptat condiţiile GATT doar în
virtutea faptului că aparţineau acestei entităţi economice.
Criticii regionalismului, ai blocurilor regionale consideră, dimpotrivă, că acordurile de
liber schimb – numite şi „grupări geografice discriminatorii” – fie că sunt de o amploare mai
mare sau mai mică, împiedică liberalizarea schimburilor la nivel global; regiunile ar fi
adevărate „stavile” (în engleză „stumbling blocks”) în calea liberalizării fluxurilor comerciale.
Membrii unor astfel de acorduri de liber schimb nu sunt motivaţi să reducă barierele
comerciale şi vamale cu statele non-membre, îşi concentrează toate eforturile în interiorul
acordului din care fac parte, nu mai sunt interesaţi de consolidarea unui sistem comercial care,
în cele din urmă, să aibă o dimensiune globală.
Adversarii regionalismului cred că menţinerea unui sistem regional consumă din
resursele necesare menţinerii şi consolidării unui sistem global, iar contribuţia strategiei
regionale la creşterea bunăstării generale şi a bunăstării participanţilor este minimă, dacă nu
chiar contraproductivă. Aşadar, motivele care întemeiază crearea zonelor comerciale de liber
93
schimb nu ar fi economice, sau nu pur economice, ci mai cu seamă politice: „sistemele de
schimb regional reprezintă, în mod esenţial, instrumente ale economiei politice; ele sunt în
egală măsură menite să protejeze statele de propriile grupuri de interese şi să protejeze
statele unele în raport cu celelalte” (Ali M. El-Agraa, 1999, p. 154). Într-o astfel de evaluare,
regionalismul va reprezenta noua formă pe care vor lua conflictele geo-economice, cu
consecinţe politice dintre cele mai serioase.
7.2. Regiunile – anticamere sau obstacole în calea globalizării?
Apariţia regiunilor economice pune în termeni noi problema evoluţiei comerţului

internaţional, precum şi cea a raporturilor dintre regiunile economice şi procesul globalizării
contemporane. Stimulează regiunile economice comerţul mondial sau prefigurează un gen de
autarhie economică intraregională? Răspunsul depinde de modul cum sunt concepute şi
funcţionează aceste regiuni, dacă ele sunt deschise comerţului internaţional, dacă încurajează
şi stimulează reguli şi norme care să minimizeze diverse obstacole în calea fluxului de
schimburi la nivel global. A apărut o întreagă literatură în privinţa relaţiei de care vorbim. O
parte a acesteia vede cele două procese, de regionalizare şi de globalizare, ca fiind în esenţa
lor complementare. Cealaltă, dimpotrivă, consideră că procesul de formare a regiunilor
reprezintă o întoarcere la un gen de „medievalism” întârziat, bazat pe existenţa unor „cetăţi
economice”, generatoare de tensiuni şi chiar conflicte, de obstacole greu de tolerat în faţa unui
comerţ liber.
Noi considerăm că această dezbatere nu este ferită de o anumită abordare speculativă,
bazată pe argumente construite în laboratoare academice, fără suficientă ancorare în procese şi
tendinţe sociale reale şi probate. Regionalismul şi globalizarea apar la o primă abordare drept
procese incompatible, ca alimentând traiecte de evoluţie complet diferite. Multe din scrierile
întâlnite pe această temă nu fac decât să „întemeieze” o asemenea abordare, oarecum comună.
Ceea ce propunem este mai întâi să privim atent la harta economică a lumii. Ea este vizibil
marcată de existenţa regiunilor economice care cuprind majoritatea ţărilor dezvoltate,
majoritatea regiunilor lumii. Având de-a face cu un fapt, atunci primul lucru pe care ar trebui
să-l lămurim este cărei necesităţi răspund regiunile, ce probleme rezolvă sau îşi propun să
rezolve, ce preocupări angajează?
Sunt mai multe „nevoi” topite în constituirea unei regiuni. În primul rând, nevoia unor
state puternice, a unor lideri economici zonali de a vorbi în numele unei puteri economice mai
94
mari decât propria putere, de a asigura o anumită stabilitate zonei în care se află; corelativ,
este nevoia statelor mai mici de a „integra”, de a „încadra” puterile zonale respective,
concomitent cu cerinţa propriei dezvoltări şi cu dorinţa de a diminua decalajele care le despart
de statele avansate din regiune; actorii economici propriu-zişi, firmele, au şi ele interesul
major de a avea la dispoziţie o piaţă mai mare, de a participa la o competiţie în care norma
este performanţa, de a exersa pe „un teren mai mic” regulile jocului mare, reprezentat de
globalizare.
Şi statele mai mici şi mai puţin dezvoltate, şi cele mai mari şi mai dezvoltate au nevoie
de a exersa, împreună, la dimensiuni mai mici asprimea competiţiei globale, strategiile care se
pot dovedi de succes, atuurile ţărilor şi, deopotrivă, ale regiunilor respective. Pentru a nu
vorbi de faptul că state şi firme practică, în cadrul regiunii, un comerţ în care barierele dispar,
în care regula este competitivitatea şi performanţa. Iată, pe scurt, motivele care au dus la
crearea regiunilor economice, indiferent de performanţele lor concrete de funcţionare. Dacă
acestea sunt faptele, ar trebui să ne întrebăm în ce măsură intră ele în contradicţie cu cerinţele
globalismului? Înainte de a răspunde la întrebare, să mai insistăm asupra unui aspect.
Este de notorietate că globalizarea a generat o serie de consecinţe sociale negative. Ea
a mondializat sărăcia, a accentuat decalajele existente, a făcut ca bogaţii să devină şi mai
bogaţi iar săracii şi mai săraci. Un proces de o asemenea importanţă cum este globalizarea nu
poate fi discutat independent de impactul social pe care îl generează; în caz contrar, el va fi
din ce în ce mai puţin acceptat, cum dovedesc anumite reacţii în zonele în care se organizează
diferite întâlniri pe această temă, şi, în cele din urmă, nu va putea funcţiona cum se cuvine.
Acceptarea socială este fundamentală pentru orice proces economic. Putem spune că regiunile
economice formează o „şcoală”, o „anticameră”, un gen de „cantonament” pentru globalizare,
atât în latura sa economică, dar mai ales în ceea ce priveşte controlul implicaţiilor sociale.
Pe de altă parte, actorii procesului de globalizare sunt statele cele mai avansate,
firmele cele mai puternice, deja cu o arie de cuprindere multinaţională, adică forţele vital
interesate în ridicarea barierelor din calea comerţului internaţional, în accelerarea efortului de
instituire a normelor multilaterale ale globalizării. Nu există modalitate mai normală de a
stimula acest proces decât pregătindu-i condiţiile de funcţionare. Iar regiunile economice pot
deveni asemenea actori, pot lucra în direcţia accelerării globalizării şi regulilor sale, dar după
o perioadă de pregătire care, în ultimă instanţă, va contribui la diminuarea urmărilor negative
ale globalizării.
95
Revenind la întrebarea anterioară, putem spune că atât globalizarea cât şi
regionalizarea sunt procese complexe de schimbare socială, care implică restructurări,
reconfigurări, prefaceri pe toate planurile, inclusiv pe cele mentale şi de comportament, că, în
practică, ele se intersectează, se sprijină unul pe altul şi îşi facilitează condiţiile de
funcţionare. Chiar dacă pot să apară şi elemente de incompatibilitate, cele două procese sunt
mai strâns corelate decât apar la prima vedere. Prin urmare, important este nu să ne angajăm
în direcţia relevării şi teoretizării incompatibilităţii, ci să „citim” corect regiunile ca fenomen
economic, să le descifrăm linia de evoluţie.
Comentați:
„Dezbaterile astăzi nu se poartă între avocaţii comerţului liber şi cei ai protecţionismului, ci
între cei ai comerţului liber şi ai comerţului strategic.”
(Andrew Gamble, 2003, p. 28)
Pentru reprezentanţii comerţului strategic, scopul central al politicii economice este

îmbunătăţirea competitivităţii internaţionale. Nu este indicată în nici un fel „insularizarea”,
„marginalizarea” faţă de fluxurile competiţiei internaţionale; scopul este de a accepta aceste
rigori, de a participa la comerţul internaţional, dar şi de a te asigura că eşti în măsură să faci
faţă competiţiei, să întruneşti o anumită performanţă, fără de care nu poţi deveni actor
economic semnificativ. Proiectele regionale au avut în vedere ca statele sau regiunile în
ansamblu lor să acţioneze strategic, să protejeze anumite sectoare cheie şi să se asigure că vor
deveni lideri internaţionali în acele domenii. Evident că în acest punct viziunea susţinătorilor
comerţului strategic se află la antipodul celei reprezentate de adepţii comerţului liber, potrivit
cărora specializarea deplină este dictată de piaţă, de avantajul comparativ care se va dezvolta
spontan. Viziunile menţionate mai sus constituie un gen de transpunere în planul comerţului
internaţional a ceea ce se numeşte „terapia de şoc” şi „terapia graduală” în procesul
transformărilor sociale.
Pe linia argumentelor promovate de reprezentanţii comerţului strategic se înscriu şi
concepţiile privind existenţa unor modele distincte de capitalism, care ţin de un „specific
regional”. Modelul dominant anglo-saxon, cu accentuarea comerţului liber şi a regimului de
laisser-faire, contrastează cu cel japonez care combină strategia cu investiţiile pe termen lung,
care preconizează un gen de parteneriat între guvern şi corporaţii. Şi mai important este
faptul, spune Gamble, că fiecare stat promovează politici faţă de anumite sectoare după
96
regulile comerţului strategic (de pildă, domeniul apărării în SUA), în timp ce alte sectoare se
conduc în întregime după regulile comerţului liber.
Din punctul nostru de vedere, este fundamental să subliniem că nu putem vorbi despre
regionalism, ca de un fenomen de care lumea contemporană are nevoie, dacă nu avem în
vedere regiuni şi aranjamente regionale deschise, care lucrează în spiritul competitivităţii şi
performanţei şi se dovedesc adepte ale multilateralismului comerţului internaţional. Este o
distincţie esenţială şi o întrebare care merită să preocupe cercurile de decizie. Spre ce vor
evolua regiunile economice? Spre blocuri închise sau semiînchise, protejate de diverse bariere
vamale sau, dimpotrivă, dezvoltându-se, ele vor deveni factor de stimulare a cooperării, de
încurajare a schimburilor, de liberalizare a comerţului? Până în prezent, fenomene de
închidere regională nu au apărut. Au fost reacţii de protecţie în anumite sectoare şi pe termen
scurt. În ansamblu, regiunile economice au contribuit la stimularea atât a schimburilor interne
cât şi a celor interregionale.
Întrebări
1. Motivaţi dacă regiunile sunt pietre de temelie – „building blocks” sau obstacole –
„stumbling blocks” în calea globalizării.
2. Precizaţi care sunt avantajele adoptării unui model de dezvoltare bazat pe potenţialul unei
întregi regiuni geografice.
Bibliografie
Naughton, Barry, The Chinese Economy: Transition and Grows, The MIT Press, Cambridge,
London, 2007.
Navarro, Peter, The Coming China Wars: Where They Will Be Fought and How They Can Be
Won, Financial Times Press, Upper Saddle River, New Jersey, 2007.
Oshri, Ilan, Julia Kotlarsky, Leslie P. Willcocks, The Handbook of Global Outsourcing and
Offshoring, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2009.
Ozawa, Terutomo, The Rise of Asia, Edward Elgar, Cheltenham, UK, Northampton, MA,
USA, 2009.
97
Rajadhyaksha, Niranjan, The Rise of India. Its Transformation from Poverty to Prosperity,
John Wiley & Sons (Asia), Singapore, 2007.
Ramamurti Ravi, Jitendra V. Singh (eds.), Emerging Multinationals in Emerging Markets,
Cambridge University Press, 2009.
Bisley, Nick, Rethinking Globalization, Palgrave Macmillan, New York, 2007.
Zedillo, Ernesto (ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light of Recent
Turbulence, Routledge, London, 2008.
David Held, Anthony McGrew, David Golblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale,
Iaşi, Polirom, 2004.
Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti, Editura
Diogene, 1994.
Mario Telò (ed.), European Union and New Regionalism. Regional Actors and Global
Governance in a Post-hegemonic Era, Ashgate, Aldershot, 2001.
European Union and New Regionalism, Regional Actors and Global Governance in a Post-
hegemonic Era, Aldershot, Burlington USA, Singapore, Sydney, Ashgate Publishing, 2001.
Jagdish Bhagwati, Pravin Krishna, Arvind Panagaryia (eds.), Alternative Approaches to
Analyzing Preferential Free Trade Agreements, Cambridge, MIT Press, 1999.
Lester Thurrow, Head to Head: The Coming Economic Battle among Japan, Europe and
America, New York, William Morrow, 1992.
Edward N. Luttwak, From Geopolitics to Geo-Economics: Logic of Conflict, Grammar of
Commerce, The National Interest, 1990. Andrew Gamble, „Regional Blocs, World Order and
the New Medievalism”, în Mario Telò (ed.), European Union and New Regionalism, Regional
Actors and Global Governance in a Post–hegemonic Era, Aldershot, Burlington-USA,
Singapore, Sydney, Ashgate Publishing Limited, 2003.
98
Unitatea de învăţare 8. Europa: lecţia de geopolitică a secolului XX

8.1. S-a încheiat un „secol american“, dar un „mileniu european“
8.2. Atuuri şi slăbiciuni europene
8.3. Paradoxuri europene
8.4. Viitorul Europei depinde de viitorul său demografic

La sfârşitul cursului, vei putea să foloseşti instrumentele de lucru necesare pentru
 să explici funcţionarea instituţiilor europene
 să discuţi despre direcţiile posibile de dezvoltare a Uniunii Europene
8.1. S-a încheiat un „secol american“, dar un „mileniu european“
În întreaga perioadă modernă, Europa a fost adevăratul centru al lumii. Ea a fost continentul
care s-a aflat la cârma procesului de dezvoltare, care a lansat principalele curente, a inaugurat
modele, a inventat parlamentarismul, a fost la originea mai tuturor achiziţiilor ştiinţifice
importante ale ultimelor secole. Fiind de acord cu autorii care consideră că secolul douăzeci a
fost „un secol american“, Romano Prodi subliniază: „la fel de adevărat este şi că mileniul în
care trăim [mileniul trecut – n. n.] este «mileniul european» (Romano Prodi, 2001, p. 93).
Secolul trecut a fost, din perspectiva istoriei europene, o perioadă de decădere fără
echivoc. Europa a încetat să mai fie adevăratul centru al lumii. Mai mult, din subiect istoric ea
a devenit obiect de dispută. Chiar dacă în ultimele decenii ale secolului XX Europa şi-a
revenit în bună măsură, nu putem scăpa din vedere că cel de-al Doilea Război Mondial şi, mai
ales, Războiul Rece au reprezentat o confruntare între cele două superputeri ale momentului
99
pentru dominarea Europei. Divizarea Europei a fost exprimată cu fidelitate de divizarea celei
mai puternice ţări a continentului – Germania. Această ţară simboliza sfâşierea Europei. În
partea de vest a ţării staţionau trupe americane, iar în zona estică – trupe sovietice. Pornind de
la această realitate, care avea şi o puternică încărcătură simbolică, Brzezinski considera că
sfârşituldivizării Germaniei reprezintă „cea mai însemnată schimbare geopolitică produsă de
sfârşitul Războiului Rece“ (Zbigniew Brzezinski, 1995, p. 165).
Din punctul nostru de vedere, prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, a unui imperiu
construit cu metodă timp de trei sute de ani, a reprezentat un eveniment cel puţin la fel de
important. Dacă avem în vedere faptul că sfârşitul divizării Germaniei însemna, în acelaşi
timp, şi sfârşitul divizării Europei, dacă, deci, reţinem cu deosebire încărcătura simbolică a
evenimentului, putem fi de acord cu aprecierea autorului american.
Încheierea Războiului Rece este pentru continentul european un eveniment mult mai
semnificativ decât pentru orice altă regiune a lumii. Pentru Europa este vorba despre sfârşitul
unei ere de divizare între partea de est a continentului, aflată până atunci sub dominaţie
sovietică, şi cea de vest, care a evoluat într-un sistem democratic; de aceea, una dintre cele
mai importante mişcări de pe continent în anii de după Războiul Rece a fost recuperarea
geopolitică a teritoriilor care evoluaseră în altă orbită, inaugurarea unui proces de autodefinire
şi autoafirmare, de căutare febrilă a unei noi identităţi. Este relevant acest moment şi pentru că
el ne poate arăta dacă Europa a învăţat ceva din perioada care s-a încheiat, dacă este pregătită
să întâmpine noua vârstă a societăţii moderne cu un model de dezvoltare adecvat.
1. Care este cronologia unificării Europei? Care sunt primele forme de cooperare
europeană de după cel de-al Doilea Război Mondial?
2. Ce structuri instituţionale s-a creat prin Tratatul de la Roma, Tratatul de la Maastricht,
Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa?
3. Precizaţi care sunt instituţiile cu orientare supranaţională ale UE: Comisia Europeană,
Parlamentul European şi Curtea de Justiţie? Dar ale instituţiilor cu orientare
interguvernamentală: Consiliul de Miniştri şi Consiliul European?
100
8.2. Atuuri şi slăbiciuni europene
Cu sau fără voia noastră, atunci când discutăm despre Uniunea Europeană nu putem rezista
tentaţiei de a o plasa în ansamblul puterilor momentului, de a vedea cum se poziţionează
continentul nostru în peisajul global al puterii.
Din perspectiva celor 50 de ani de existenţă a Comunităţii şi, apoi, a Uni-unii
Europene, putem spune că această formă de integrare a favorizat dezvoltarea. Uniunea
Europeană îşi va păstra şi în viitor o pondere considerabilă în ansamblul PIB-ului mondial.
Iată datele pe care le prezintă în această privinţă Romano Prodi. La nivelul anului 1995, SUA
deţineau 20% din PIB-ul mondial, Uniunea Europeană 22% iar Japonia 8%. La nivelul anului
2020, ponderea SUA se va reduce la 11%, cea a Uniunii Europene la 12% iar a Japoniei la
5%. Actorii economici cu cea mai impresionantă devenire ar fi „cei cinci mari“: Rusia, China,
Indonezia, India şi Brazilia, care vor înregistra, împreună, în 2020, circa 21% din PIB-ul
mondial (Romano Prodi, op. cit., pp. 136-137).
În domeniul proiecţiilor de viitor, lucrurile nu sunt atât de sigure cum par să sugereze
unele cifre şi interpretări. Vom insista asupra unei alte abordări, care nu proiectează cea mai
bună perspectivă asupra Europei. Extrapolarea este riscantă, mai ales că este vorba despre o
perioadă îndelungată de timp, pe parcursul căreia pot să apară multe lucruri greu de prevăzut
astăzi, dar premisele de la care se pleacă sunt demne de luare-aminte.
În rândul slăbiciunilor europene se cuvine menţionată şi puterea militară modestă de
care dispune Uniunea, cel puţin comparativ cu puterea sa economică sau cu puterea militară a
partenerului de peste Ocean.
Slăbiciunea fundamentală în această privinţă este capacitatea redusă a Uniunii de a
proiecta puterea, de a fi prezentă acolo unde interesele ei o cer. Atât de marcată a ajuns
această slăbiciune în percepţia politică, încât a devenit obiect de ironie: Europa este văzută
drept un pigmeu militar, cu o capacitate militară care îi poate permite doar să răstoarne un
guvern dintr-o ţară bananieră. Într-adevăr, Europa nu excelează în această privinţă. Iar ceea ce
s-a întâmplat în Iugoslavia, unde UE nu a putut interveni cu forţele sale, deşi era vorba despre
un conflict pe un teritoriu european, a reprezentat un semnal cât se poate de concludent.
O altă problemă esenţială este cea a cheltuielilor militare făcute de Uniunea
Europeană, raportate, evident, la efortul financiar al celorlalte puteri ale momentului. Europa
nu a avut o mişcare de răspuns la acţiunile SUA de mărire a bugetului cheltuielilor militare.
101
Este adevărat că Uniunea Europeană alocă mult mai puţini bani domeniului militar,
aşa cum este adevărat că decalajul care desparte SUA de orice putere importantă a lumii de
astăzi în domeniul militar este enorm şi greu de recuperat în următorii ani. Supremaţia
americană în acest domeniu este de necontestat. Situaţia Uniunii Europene este semnificativă
pentru stadiul de evoluţie în care se află. Cheltuielile militare ale Europei nu sunt atât de mici,
numai că ele se fac, în majoritate, la nivelul statelor componente. Rezultă o mare disipare a
efortului financiar şi o vizibilă lipsă de performanţă. Este un paradox că state precum Franţa
sau Anglia sunt puternice din perspectiva volumului şi performanţelor tehnologice ale
armamentului lor, în timp ce Uniunea Europeană este încă slabă. Cât priveşte cheltuielile
Germaniei în acest domeniu, acestea sunt reduse. Cu o populaţie educată, cu performanţe
tehnice dovedite, cu o economie care este comparabilă cu cea americană, Europa are
capacitatea şi condiţiile de a deveni o putere şi în termeni militari.
O întrebare se ridică automat: este oportun să o facă, sau, mai bine zis, aceasta trebuie
să fie neapărat prioritatea Europei? Trecând peste situaţia particulară pe care o traversează
Uniunea, în care problema politicii externe şi a unei puteri militare comune sunt încă în
discuţie, merită să ne întrebăm dacă Europa trebuie să-şi orienteze resursele în această
direcţie. Crearea forţei de intervenţie rapidă se justifică, pentru că o putere trebuie să fie
credibilă. Iar credibilitatea nu poate fi asigurată fără o capacitate de intervenţie militară
modernă. Sporirea masivă a cheltuielilor militare din partea Uniunii ridică problema centrală a
oportunităţii şi a priorităţilor sale. Lăsăm la o parte faptul că aceasta ar presupune clarificarea
raporturilor din cadrul NATO, unde ţările Uniunii Europene sunt membre, dintre organizaţia
nord-atlantică şi forţa militară care s-ar crea. Ar fi o discuţie prea complicată. Întrebarea
centrală se referă la oportunitatea unei acţiuni de mare amploare, a transformării Uniunii şi
într-o mare putere militară. Noi considerăm că, oricât ar fi de tentantă o asemenea perspectivă,
ea nu se justifică (încă o dată, lăsăm la o parte relaţia cu NATO). Ar consuma prea multe
fonduri într-o direcţie care nu are o importanţă vitală pentru Uniune şi viitorul ei, cel puţin în
momentul de faţă, aşa cum au alte domenii la care ne vom referi. Problema echilibrului dintre
cheltuielile afectate zonei militare şi cele consacrate dezvoltării propriu-zise este
fundamentală pentru vitalitatea unei noi puteri, cum ne avertizează şi Paul Kennedy (Paul
Kennedy, 1987).
Sperăm că Europa a învăţat şi din propriile experienţe, când pe trupul ei au curs râuri
de sânge, dar a învăţat, deopotrivă, şi din experienţele recente, când nu a fost implicată în
102
prim-planul confruntărilor. Europa are priorităţi economice, tehnologice, demografice. Aici ar
trebui concentrat efortul investiţional de ordin strategic al Uniunii.
8.3. Paradoxuri europene
Deşi dezvoltată, deşi puternică, Europa are un aer prea clasic şi, în orice caz, pare că nu se
mai află în prim-planul proceselor moderne de dezvoltare. Europa este o forţă a lumii de
astăzi, dar nu mai este simbolul ei, nu mai deţine poziţia de întâietate pe care a avut-o cândva.
Nu este nici în căderea, nici în puterea noastră să identificăm ceea ce lipseşte Europei
pentru a reveni pe locul de altădată. Ne vom limita să numim câteva din ceea ce Romano
Prodi numeşte „paradoxuri europene“. Cu menţiunea că în ceea ce urmează paradoxul nu este
văzut doar în latura sa de conflict sau tensiune internă, de coexistenţă a unor laturi
contradictorii, ci desemnează prelungirea excesivă a unei stări de lucruri, deşi există condiţii
de depăşire aacesteia; astfel, Europa întârzie costisitor însuşi procesul de construire a
propriilor atuuri, în cele din urmă a propriei puteri.
Primul paradox: Europa continuă să fie locul de unde pleacă spre alte orizonturi minţi
strălucite, spirite de excepţie, şi nu locul unde poposesc aceste minţi, atrase de cultura şi
performanţele europene. Traseele de emigrare a personalităţilor prin excelenţă creative
reprezintă un indiciu foarte sensibil al atractivităţii unei puteri, al prestigiului de care se
bucură, al potenţialului de evoluţie cu care este creditată.
Nu este vorba aici numai despre o problemă de prestigiu şi de imagine. Dezvoltarea şi
menţinerea competitivităţii în domeniul cercetării şi tehnologiei înalte este legată indisolubil
de o anumită concentrare, de atingerea unei „mase critice“ de specialişti de mare performanţă.
Formarea propriilor competenţe este un mijloc în această direcţie; atragerea altora este
importantă nu numai prin sporul de materie cenuşie pe care îl prilejuieşte, ci şi prin imaginea
pozitivă pe care o proiectează asupra ţărilor de destinaţie. Istoria Europei arată că ea a
reprezentat continentul unde veneau, îndeobşte, minţile vremii. Începând cu perioada
postbelică, tendinţa s-a inversat, continentul nostru devenind punct de plecare, şi nu punct de
sosire a minţilor strălucite. Tendinţa s-a confirmat după prăbuşirea comunismului, când
materia cenuşie de excepţie din Europa de Est a migrat în special către Statele Unite şi
Canada, şi nu atât către Europa Occidentală. Mai mult, chiar specialişti de primă mărime din
statele Vestului european emigrează în America.
103
Al doilea paradox: Situaţia despre care am vorbit va fi înţeleasă mai bine dacă vom
trata un alt paradox, cel reprezentat de raportul dintre producţia ştiinţifică proprie şi gradul său
de valorificare, de transformare în tehnologii performante, în activităţi competitive. Se ştie că,
astăzi, producţia ştiinţifică reprezintă secretul fundamental al performanţei şi competitivităţii,
indicatorul care anunţă evoluţia viitoare a unei ţări sau a unui conglomerat economic. Din
punctul de vedere al producţiei ştiinţifice – număr de brevete, publicaţii de profil, reţeaua de
institute de cercetare etc. –, situaţia la nivelul Uniunii Europene este perfect comparabilă cu
cea din SUA şi Japonia. Când este vorba despre investiţiile în cercetare-dezvoltare, strâns
legate de cerinţele de creştere a performanţei economice, decalajul Europei faţă de cele două
state menţionate începe să fie vizibil. Europa creează, dar nu converteşte creaţia în tehnologie
performantă şi în oportunităţi de afaceri. Europa creează, dar nu o face neapărat pe direcţii
prioritare, pe direcţii vitale pentru evoluţia tehnologică şi economică. În domenii de
importanţă cardinală, cum sunt informatica, electronica, biotehnologiile, Europa acuză o
vizibilă rămânere în urmă.
De aceea, cel puţin pe termen scurt şi mediu, ea nici nu poate emite pretenţii la poziţii
de vârf în aceste domenii atât de importante, pentru că rămâ-nerea în urmă se situează la
nivelul cauzelor, al cercetării propriu-zise. Este adevărat că Europa conduce în domenii
industriale clasice, cum ar fi chimia sau industria farmaceutică. Important şi decisiv pentru
competiţia tehnologică actuală este că microelectronica, informatica, biotehnologiile sunt
ramuri care contribuie decisiv la modernizarea şi ridicarea performanţelor celorlalte activităţi
industriale. De aceea, dacă Europa nu va recupera decalajul în aceste domenii de vârf, ea riscă
să-şi piardă competitivitatea în sectoarele clasice. În ultima perioadă, Uniunea Europeană a
lansat programe care urmăresc să prevină fărâmiţarea cercetării, să orienteze eforturile
specialiştilor pe direcţii prioritare la nivel european. Să sperăm că ele vor structura mai bine
cercetarea, direcţionând-o către obiective cu adevărat strategice, care condiţionează în
momentul de faţă performanţa şi modernizarea economică şi socială.
Nu putem să nu consemnăm în acest context şi un alt aspect, esenţial după opinia
noastră. Dacă această rămânere în urmă s-ar manifesta în cadrul unei ţări obişnuite, al unei
regiuni economice de nivel mediu, lucrurile nu ar fi ieşite din comun şi, în orice caz, nu ar
îmbrăca o notă de dramatism. Dar aici este vorba despre o regiune care, din punct de vedere
economic, aleargă umăr la umăr cu celelalte puteri ale momentului. Chiar aspiră la statutul de
primă putere economică a lumii. Putem oare concepe astăzi o superputere fără ca ea să deţină
104
o poziţie de întâietate în industriile fundamentale ale microelectronicii, informaticii sau
biotehnologiilor?
Nu este vorba doar de o insuficientă capacitate de a converti cunoştinţele în tehnologii
şi oportunităţi, ci de ceva mai mult, de atitudinea faţă de inovaţie, faţă de crearea condiţiilor
optime în care inovaţia, în toate sensurile ei – inovaţia tehnologică, inovaţia managerială,
inovaţia socială –, să se dezvolte rapid.
Al treilea paradox: Iată o situaţie pe care o relateză Romano Prodi: „Din cele mai mari
25 de companii americane actuale, 19 nu existau sau erau foarte mici înainte de 1960. Pe
atunci nu existau, ca să dăm doar două exemple celebre, nici Microsoft, nici Intel. În schimb,
din cele mai mari 25 de în-treprinderi europene nici una nu este nouă, toate existând de mai
bine de 30 de ani“ (Romano Prodi, 2001, p. 109).
Europa suferă de o anumită inflexibilitate la schimbarea rapidă care anunţă o direcţie
de mare viitor, de un fel de imobilism în a urma cerinţele pieţei, şi numai după aceea de
capacitatea mai redusă de a converti cunoştinţele în tehnologii şi oportunităţi.
Europa va trebui să iasă din clasicismul său actual, să-şi valorifice perfor-manţele
educaţionale creând un context propice inovaţiei, cea care a consacrat-o ca putere economică
în perioada modernă.
Întâlnim frecvent în literatura de specialitate aprecierea că Europa are două probleme
esenţiale – dezvoltarea insuficientă a economiei şi nivelul ridicat al şomajului. Ambele sunt
legate de atitudinea faţă de inovaţie pe care o solicită tehnologiile moderne.
Paradoxul constă în faptul că Europa întruneşte mai toate condiţiile inovaţiei – producţie
ştiinţifică, învăţământ performant, nivel de instruire a populaţiei ridicat etc., dar suferă în
domeniul inovaţiei propriu-zise. Europa dispune de condiţii de inovaţie, dar nu a creat mediul
inovaţiei: de la concentrarea cercetării la răsplata inovaţiei de excepţie.
Că tinerii Europei pleacă spre alte ţări este o realitate. S-a vorbit mult – şi cu
îndreptăţire – despre decalajul dintre venituri, care ar alimenta migraţia creierelor. El nu poate
explica procesul ca atare. Suntem tentaţi să considerăm că mai important decât diferenţa
dintre venituri este faptul că Europa nu este considerată un veritabil avanpost al cercetării în
domenii esenţiale, cum sunt înaltele tehnologii. Nimeni nu poate nega faptul că talentele de
excepţie sunt atrase şi de câştig, dar atracţia profesională, şansa de a se împlini în acest câmp
se pot dovedi mai importante, şi este trist că astăzi multe minţi de excepţie pleacă de pe
continentul care, odată, a reprezentat leagănul creaţiei, al modelelor, al atitudinii inovative.
Europa parcă nu mai are avântul, nebunia, ca să spunem aşa, a creaţiei. Pare prea împăcată şi
105
mulţumită de sine, aşezată, confortabil, în tipare şi mândră de tradiţia care, într-adevăr, o
onorează.
Europa trebuie să-şi recupereze freamătul novator fără de care nu poate aspira la
statutul de superputere. Într-o epocă a creaţiei, aceasta este cea mai importantă bogăţie.
8.4. Viitorul Europei depinde de viitorul său demografic
Europa a strălucit în istorie în ultimele secole (după o perioadă la fel de strălucită în

Antichitate), nu prin datele naturale ale existenţei sale, pentru că Europa nu este nici întinsă,
nici bogată. A reuşit întotdeauna prin creaţie. Obişnuită cu succesul, Europa nu a mai fost
atentă la ridicarea altor zone, cum ar fi America de Nord şi Rusia, la potenţialul de dezvoltare
de care dispun acestea. Asemenea tendinţe nu puteau fi sesizate de o Europă politică prea
încrezătoare în sine şi prea obişnuită să considere că reprezintă centrul lumii.
Conflictele dintre puterile europene au reprezentat, într-adevăr, cauzele imediate ale
celor două conflagraţii mondiale, dar, dacă ar fi să ne referim la cauzele de fundal, atunci nu
încape nici o îndoială că eurocentrismul a reprezentat un asemenea factor. O supralicitare a
rolului şi forţei Europei.
Nu am fi insistat asupra acestui lucru dacă nu am întâlni şi astăzi puseuri de
supraevaluare a Europei, cuplate cu subevaluarea altor zone, dacă nu am descoperi şi acum o
atitudine de superioritate şi de tratare oarecum superficială asfidărilor cu care se confruntă
continentul nostru. Dintre acestea ne vom opri la una singură – sfidarea demografică – căreia
literatura de specialitate îi oferă o importanţă comună.
Considerăm că viitorul Europei depinde de viitorul său demografic, de populaţia şi de
calitatea sa. Tocmai în acest domeniu vital s-a instalat suferinţa principală a Europei.
Conştientizarea ei nu poate întârzia, pentru că îndreptarea ei este extrem de anevoioasă.
Amânarea poate fi chiar fatală.
Ca să ne dăm seama de importanţa temei, să înfăţişăm câteva evoluţii. La 1900, dintr-o
mie de persoane, 580 erau asiatici, 250 europeni, 92 americani (care locuiau pe ambele
continente americane) şi 68 africani. Un secol mai târziu, proporţiile sunt următoarele: 609
asiatici, 119 europeni, 135 americani şi 132 africani (François Géré, 2002, p. 89). Nu numai
că ponderea populaţiei tuturor continentelor a crescut, iar cea europeană a scăzut, şi a scăzut
la mai mult de jumătate; dar în momentul de faţă populaţia europeană este cea mai redusă
106
comparativ cu populaţiile altor continente. Acesta nu este un fapt secundar. Mai ales că el se
cuplează cu alte tendinţe, extrem de dureroase.
În primul rând, procesul de îmbătrânire a populaţiei. Iată evaluarea făcută în această
privinţă de The Economist („Half a Billion Americans?“, The Economist, 24 aug. 2002).
Astăzi, vârsta medie a americanilor este de 35,5, iar cea a europenilor de 37,7 ani. În 2050,
vârsta medie a americanilor va fi de 36,2, iar a europenilor de 52,7 ani. Aceeaşi problemă a
îmbătrânirii populaţiei, privită altfel. În 1990, 14,5% din populaţia Europei Occidentale avea
peste 65 de ani. În cazul altor state, cifrele erau cu totul diferite: 12,3% în cazul SUA, 11,9%
pentru Japonia şi chiar 4,8% în cazul statelor din centrul, sudul şi sud-estul Asiei, 3,6% pentru
nordul şi vestul Africii şi 4,6% pentru America Latină. În 2020, circa o treime din populaţia
Europei Occidentale va avea peste 60 de ani (Göran Theborn, „Europe – Superpower or a
Scandinavia of the World?“, în Mario Teló (ed.), 2001, p. 229). Ceea ce înseamnă o mare
povară financiară şi, în acelaşi timp, diminuarea considerabilă a forţei de propulsie economică
pe care o asigură îndeobşte populaţia tânără. Cea mai mare suferinţă a Europei este că în
multe din ţările sale nu se mai asigură nici măcar înlocuirea naturală a populaţiei existente.
Părţi întregi din Europa se sting încet…
Problema populaţiei este la fel de complexă ca şi cea a dezvoltării. Iar Europa nu poate
aspira la un loc de vârf în ierarhia lumii dacă nu va găsi o soluţie la problema demografică,
element-cheie pentru dezvoltarea sa. Europa nu poate trăi din tradiţie. În orice domeniu, dar
cu atât mai mult în cel demografic.
Poate şi ca un gen de scuză, de refugiu psihologic, este invocată adesea pregătirea
populaţiei europene. Asemenea probleme apar mult mai frecvent atunci când este vorba de
analize comparative cu SUA. În acest context, se aminteşte despre calitatea procesului
educaţional american, care nu ar întruni standarde de performanţă deosebite, care nu ar fi
chiar competitiv. Se acuză cu deosebire calitatea modestă a pregătirii medii în SUA. Există în
această privinţă abordări mai nuanţate şi mai apropiate de adevăr. De pildă, Lester Thurrow
consideră că americanii au cele mai performante universităţi, nemţii cele mai bune licee şi
şcoli profesionale, iar japonezii cel mai bun învăţământ gimnazial. Dacă ar fi să privim
învăţământul din perspectiva gradului de pregătire a populaţiei, atunci putem formula unele
judecăţi de valoare. Nimeni nu pune la îndoială că nivelul de calificare şi de cultură generală
al populaţiei europene este mai înalt. Ceea ce proiectează o anumită lumină asupra
învăţământului european.
107
O analiză mai nuanţată a calificării populaţiei ne arată şi alte lucruri, extrem de
importante. Dacă am avea în vedere prima treime a populaţiei, atunci, potrivit aprecierii lui
Thurrow, societatea americană are o populaţie mai calificată. Dacă luăm în calcul următoarele
două treimi, atunci populaţia europeană deţine o calificare mai înaltă. Este aici o diferenţă şi
în ceea ce priveşte viziunea asupra dezvoltării. Americanii preţuiesc mai mult talentul ieşit din
comun, persoana care propulsează un domeniu, omul performant cu adevărat. Ei au înţeles că
salturile în diferite domenii se asociază cu creaţia minţilor de excepţie. Poate şi de aceea au
universităţile cele mai performante. Europenii pun accent pe nivelul general de cunoştinţe şi
pregătire.
Unificarea Europei, instituirea monedei unice, reconstrucţia europeană sunt probleme
foarte importante, dar sunt palide – mai ales în perspectiva termenului mediu şi lung – faţă de
tema centrală, cea a populaţiei. Tot ceea ce a făcut până acum Europa a făcut cu populaţia sa.
Izbânda nu poate fi niciodată desprinsă de oameni, de capacitatea şi organizarea lor, de
motivaţia şi angajamentul lor. După unificare, principala problemă de ordin geopolitic a
Europei este cea demografică. Greutatea internaţională a unui stat sau a unei regiuni începe de
la o anumită pondere a populaţiei. Calificarea, organizarea, inventivitatea se adaugă
numărului, nu se substituie. Dacă Europa nu opune presiunii demografice externe o forţă de
contrabalans internă, mai devreme sau mai târziu, oricâte măsuri de precauţie şi-ar lua, va fi
obiect de expansiune demografică. Împotriva căreia nu va putea lupta cu nici un sistem de
securitate, oricât de performant. Ci doar cu propria populaţie, cu numărul acesteia. Ceea ce
înseamnă cu rata ei de creştere.
Teme pentru eseu

1. Realizaţi o analiză comparativă a atuurilor şi a slăbiciunilor Europei comparativ cu alţi
doi importanţi alergători în cursa economică globală : SUA şi Japonia. Integraţi în analiza
dumneavostră şi aprecierea lui Romano Prodi privind prezenţa din ce în ce mai
impunătoare a celor „cinci mari”, China, Rusia, Brazilia, India şi Indonezia.
2. Consideraţi că direcţia federală este benefică pentru Uniunea Europeană? În acest
moment, mai poate UE să aleagă între direcţia federală şi cea confederală?
3. Discutaţi problematica prezenţei islamice în Europa, pornind de la următorul
comentariu: „ … lumea islamică este posibil să modeleze Europa în secolul XXI mai
mult decât o vor modela SUA, Rusia sau chiar UE“ (Timothy Savage)
108
Bibliografie
Griffith-Jones, Stephany, José Antonio Ocampo, Joseph E. Stiglitz (eds.), Time for a Visible
Hand. Lessons from the 2008 World Financial Crisis, Oxford University Press, 2010.
Heathcoat-Amory, David, Confessions of a Eurosceptic, Pen&Sword Politics, 2012.
Mair, Peter, Ruling the Void. The Hollowing of Western Democracy, Verso, London, New
York, 2013.
Prestowitz, Clyde, American Unilateralism and the Failure of Good Intentions, Basic Books,
New York, 2003.
Roach, Stephen, The Next Asia: Opportunities and Challenges for a New Globalization, John
Wiley & Sons, New Jersey, 2009.
Savage, Timothy M., „Europe and Islam: Crescent Waxing, Cultures Clashing“, in Global
Powers in the 21st Century, eds. Alexander Lennon and Amanda Kozlowski, A
Washington Quarterly Reader, 2008, pp. 298-327.
Chamie, Joseph, „Decoding Demography“, Foreign Affairs, May/June 2010.
Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Iaşi, Polirom, 2001.
Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti, Diogene,
1995.
Robert Kagan, Of Paradise and Power. America and Europe in the New World Order,
London, Atlantic Books, 2003.
Paul Kennedy, The Rise and the Fall of the Great Powers. Economic Change and Military
Conflict from 1500 to 2000, Random House, New York, 1987.
François Géré, Pourquoi les guerres? Un siècle de géopolitique, Paris, Courier international,
Larousse, 2002.
Susan Stern, Elisabeth Seligmann (eds), Desperately Seeking Europe, London, Archetype
Publications, 2003.
John McCormick, Understanding the European Union. A Concise Introduction, Palgrave,
Houndmills, Basinstoke, Hampshire, New York, 2002.
Conway H. Henderson, International Relations. Conflict and Cooperation at the Turn of the
21st Century, Boston, McGraw-Hill, 1999.
109
Mario Telò (ed.), European Union and New Regionalism, Regional Actors and Global
Governance in a Post-Hegemonic Era, Ashgate, Aldershot, Burlington USA, Singapore,
Sydney, 2001.
Lester Thurrow, Head to Head : The Coming Economic Battle among Japan, Europe and
America, New York, William Morrow, 1992.
110
Unitatea de învăţare 9. Răspunsul Europei la criză

9.1. Criza şi lumea dezvoltată
9.2. Contextul schimbă întotdeauna „modelul”
9.3. Opțiunile de ordin strategic ale Germaniei
9.4. Examenul european al Germaniei

La sfârşitul cursului, vei putea să foloseşti instrumentele de lucru necesare pentru
 să discuţi despre direcţiile posibile de dezvoltare a Uniunii Europene
 să analizezi răspunsul Uniunii Europene la criză
 să analizezi modelul de dezvoltare european comparativ cu modelele de
dezvoltare propuse de SUA şi de China
9.1. Criza şi lumea dezvoltată
După patru, cinci ani de criză ne putem întreba: cine sunt principalii beneficiari ai
acestei perioade dificile şi cine sunt principalii pierzători? Beneficiarii sunt, simplu, ţările care
au consemnat ritmuri înalte de dezvoltare (ţările BRIC, de pildă). Turcia, Mexic, Africa de
Sud, Indonezia, Coreea de sud, Polonia se adaugă statelor care au ştiut să transforme criza
într-un avantaj.
Creşterea este una, transformarea creşterii într-un adevărat model al dezvoltării este cu
totul altceva. Când experienţa unei ţări se sublimează în ceea ce putem numi model, adică
ceva ce poate inspira şi pe alţii, ceva ce poate ghida eforturile de dezvoltare şi pe alte
meridiane, ceva ce se constituie într-un set de învăţăminte, care pot dăinui, independent de
111
evoluţia pe care o cunosc chiar statele respective, atunci putem vorbi despre beneficiare
depline ale crizei, despre state pe care criza le aşază pe un piedestal economic şi, deopotrivă,
pe unul de prestigiu. Dacă reţinem această ipostază specială, atunci putem spune că există
două mari beneficiare ale crizei: China şi Germania.
Ce uneşte aceste două ţări? Ritmurile de dezvoltare care le-au consacrat ar putea fi
răspunsul cel mai direct. Şi care au făcut din prima uzina lumii şi din a doua uzina Europei.
Aşa cum am putea preciza că ele sunt unite şi de orientarea fundamentală către export, cele
două ţări ocupând locul unu şi, respectiv, locul doi în volumul exportului mondial. Dar mai
presus de toate, ele s-au impus pentru că au fost ghidate de o viziune privind propria
dezvoltare. În spatele evoluţiei acestor ţări detectăm tot timpul un calcul, un efort de adaptare,
o evaluare realizată cu faţa la viitor. Criza nu a făcut decât să recunoască veridicitatea acestor
orientări şi să le consacre.
Tot aşa, ar trebui să ne întrebăm şi cine sunt principalii pierzători. Şi aici nu putem să
nu menţionăm SUA. La începutul crizei, fostul ministru de finanţe al Germaniei, Peer
Steinbruck, a considerat că noua criză financiară este „o problemă americană”, un produs al
„lăcomiei americane” şi al unor reglementări inadecvate – noi am adăuga şi al unor sincope
chiar în strategia americană de dezvoltare - care vor costa SUA „statutul de superputere”
(Quinlan, 2011, 9). Aşa cum nu putem să nu menţionăm Europa, care nu mai are strălucirea
de altădată şi este confruntată cu o criză de leadership, mult mai periculoasă decât o criză
economică. Judecând după ultimele evoluţii, am putea spune chiar că Europa este perimetrul
predilect în care s-a retras criza. Într-un cuvânt, după patru, cinci ani de criză, principalul
pierzător este lumea dezvoltată prin zonele ei cele mai reprezentative: SUA şi Europa.
Paradoxul este că, iată, chiar dacă Uniunea Europeană este cuprinsă de criză, tot din
acest perimetru se ridică şi una din marile beneficiare ale acestor ani dificili, Germania. Cum
am putea explica acest lucru?
9.2. Contextul schimbă întotdeauna „modelul”
Într-un articol recent, Gideon Rachman atrăgea atenţia că, în fapt, capitala reală a Uniunii este
Berlinul (Rachman, 2012). Pregătirea deciziilor mari ale Europei are loc, din ce în ce mai
mult, la Berlin. Adoptarea lor efectivă se face în diferite instituţii europene, dar substanţa
economică şi juridică vine din capitala Germaniei. Mai toate deciziile importante la nivelul
Europei au avut, mai întâi, acordul Berlinului.
112
Fireşte, principalele instituţii ale Uniunii – Comisia şi Consiliul – rămân în continuare
la Bruxelles. Dar deciziile cheie se iau, sau măcar se modelează la Berlin. Cum menţionează
şi Rachman, „acest shift de putere de la Bruxelles la Berlin a fost accelerat de către criză”.
Accelerat şi nu creat. Prin urmare, dacă dorim să ne reprezentăm ascensiunea Germaniei,
trebuie să identificăm cât mai multe din cauzele acestui shift de putere care se petrece pe
teritoriu european.
În cazul Germaniei, nu avem de-a face doar cu o putere mai mare, ci cu una care a
trecut cu bine examenul crizei. Evoluţia Germaniei a fost confirmată de către criză. Astfel,
Germania beneficiază, astăzi, nu doar de putere, ci şi de prestigiu. Fapt esenţial pentru noul
statut al Germaniei de lider european.
Germania se află pe poziţia pe care se află deoarece a evitat stângăciile şi
unilateralităţile celorlalţi sau pentru că a avut un model propriu? În realitate, Germania a avut
o strategie. Elementul de noutate este că această strategie nu a fost construită dintr-o dată şi în
mod deliberat, ci s-a născut treptat. Strategia sa a fost mai curând un rezultat, o descoperire
de parcurs decât un punct de plecare.
Când vorbim despre modelele de dezvoltare consacrate de către criză, trebuie mai întâi
să ne depărtăm de modelul american. Un model hrănit de inovaţie tehnologică, bazat pe mari
salturi ale productivităţii prilejuite tocmai de mari salturi tehnologice. Acesta a fost domeniul
de excelenţă al Americii cu care a impresionat şi a transformat lumea - inovaţia. America a
fost regina inovaţiei. Germania, se poate spune, a mers pe pilot automat, a făcut ceea ce ştia să
facă mai bine: maşini. Astfel, ea şi-a valorificat atu-urile tradiţionale. A devenit o putere
semnificativă, dar fără strălucirea Americii, fără a fi purtătoarea unei inovaţii care să
transforme Germania şi lumea. Adevărat, dar contextul schimbă întotdeauna modelul.
De trei sute de ani, tehnologia a stimulat productivitatea şi, implicit, creşterea
volumului producţiei, prin intermediul celor trei mari revoluţii tehnologice. Astăzi, ne aflăm
într-o situaţie cu totul particulară: avem multe inovaţii dar nu avem deschideri care să creeze
un nou orizont de înaintare (Wolf, 2012). Productivitatea nu mai beneficiază de principala sa
rădăcină. Aşa se explică faptul că, în zilele noastre, ea consemnează o perioadă de regresie,
care nu are cum să nu influenţeze negativ evoluţia economică de ansamblu.
În al doilea rând, scăderea productivităţii în prima economie a lumii favorizează
schimbarea la vârf a ierarhiei economice a lumii. O altă consecinţă: reponderarea rolului pe
care îl joacă stimulentul economic. Stimulentul economic şi deschiderea tehnologică formau
un gen de cuplu al succesului. Poate suplini stimulentul economic lipsa avansului tehnologic?
113
Dacă inovaţia se rarefiază, atunci se ridică întrebarea: care ar putea fi forţa de
propulsie a ridicării unor noi puteri? Instrumentele clasice, munca, încordarea, identificarea
unor nişe sau chiar a unor ramuri unde poţi fi cu adevărat performant. Iată cum evoluţia
actuală proiectează o nouă lumină asupra abordărilor clasice, asupra elementelor de
permanenţă, asupra unor piloni care nu pot lipsi din ecuaţia creşterii economice, în orice timp
ar avea ea loc. Iată cum o perioadă dificilă pentru inovaţie – şi deci pentru productivitate –
modifică ecuaţia dezvoltării şi scoate în prim plan elementele clasice ale acestei dezvoltări, de
la muncă la disciplină şi management. Adică tocmai atuu-urile clasice ale Germaniei. Şi dacă
vreţi ale Chinei. Şi tematizează vechea interogaţie lansată de către mercantilişti: important nu
este cine deţine bogăţia, ci cine anume poate produce bogăţie.
Producerea bogăţiei înseamnă identificarea izvorului prosperităţii şi valorificarea lui
prin muncă. William Petty, teoretician englez al mercantilismului, orientare care reprezintă
prima mare interpretare a economiei de piaţă şi a politicilor ce se cer adoptate în acest context,
preciza: „munca este tatăl, iar pământul este mama bogăţiei”. Când producerea bogăţiei
devine un ţel al comunităţilor care trăiesc pe un teritoriu, politica la nivel naţional reprezintă
un adevărat corolar al acestui efort.
9.3. Opțiunile de ordin strategic ale Germaniei
Există trei mari opţiuni de ordin strategic ale Germaniei care ne îndreptăţesc să afirmăm că
eforturile de dezvoltare a acestei ţări au fost ghidate de o strategie care o particularizează în
plan european.
9.3. 1. Euro: noua marcă europeană
Majoritatea autorilor care se ocupă de criza euro identifică drept principala cauză a situaţiei
de astăzi faptul că moneda unică a fost introdusă preponderent din raţiuni politice. “Cu cât am
citit mai mult, cu atât am realizat că moneda unică europeană nu are deloc de-a face cu
economia… Adevărul … este că a fost în principal un proiect politic”, precizează David
Heathcoat – Amory (2012, p. 76).
Că raţiunile politice ale introducerii euro au cântărit extrem de mult, nu este nici o
îndoială. Acest gest cu adevărat istoric este explicabil dacă avem în vedere miza ieşită din
comun a acelor ani. Introducerea euro reprezenta o măsură care se înscria în logica de evoluţie
114
a Uniunii, mai mult, care avea menirea de a accelera evoluţia în direcţia unei Federaţii
europene. De aceea, cum avea să precizeze Helmut Kohl, introducerea euro a fost o problemă
de „pace şi război”; deci o problemă crucială a momentului, una din acele probleme care
definesc viitorul unor ţări, a unor regiuni.
Deci avem de-a face cu două ipostaze diferite ale politicului. În momentul introducerii
euro a operat dimensiunea strategică a politicului. Se proiecta o noua lume şi, în acest context,
decizia politică era îndreptăţită să devanseze etape de evoluţie, să creeze instrumente pentru a
favoriza o dezvoltare dezirabilă.
În criticile pe care le iniţiază euroscepticii de astăzi, există un element de adevăr:
pentru a da roade, moneda unică (ceea ce înseamnă o măsură unică, standarde identice -
valoare, rate de schimb etc) trebuie să beneficieze de o realitate economică omogenă.
Altminteri, apare riscul enorm ca moneda unică, aplicându-se unor ţări cu performanţe
economice diferite să accentueze disparităţile existente, mai mult să creeze altele noi. Ceea ce
se întâmplă în Grecia ilustrează cum nu se poate mai grăitor acest adevăr. Decalajele dintre
această ţară şi Germania, de pildă, au crescut. Semnifică aceasta faptul că moneda unică nu
trebuia introdusă? După opinia noastră, nu. Problema este că o dată introdusă moneda unică,
politica europeană trebuia să aibă în centrul ei programele de coeziune, pentru a preveni
mărirea decalajelor şi a asigura, într-o anumită perspectivă, realizarea apropierii dintre
nivelurile de dezvoltare a statelor membre.
Îndoielile şi semnele noastre de întrebare se referă tocmai la perioada de după. În
primul rând, bugetul Uniunii nu a fost conceput într-o asemenea lumină. Aşa cum nu a fost
conceput nici în lumina realizării obiectivului mai mare, de fapt obiectivul de frontispiciu,
acela de a se transforma Uniunea într-o federaţie – „Statele Unite ale Europei”. SUA alocă
bugetului federal 24% din PIB, UE, doar 1%. Cu un procent din GDP-ul UE, pur şi simplu nu
se pot atinge obiectivele de coeziune. În plus, apare legitimă întrebarea: mai aspiră UE să
devină o organizare de factură federală? Dacă avem în vedere mărimea bugetului, atunci
răspunsul nu poate fi decât nu.
Ni s-a părut semnificativă remarca lui David Marsh, potrivit căreia „Euro a fost
instituit ca să încătușeze Germania” (Marsh, 2011, 277). Să nu uităm că ne aflam la începutul
anilor 1990, după reunificarea Germaniei, proces care anunţa deja apariţia primei puteri
economice detaşate a Uniunii. Franţa şi Europa în ansamblu erau preocupate de evoluţia
Germaniei şi de posibila dominare a Europei de către noua putere pe cale de a se naşte.
115
Cum putea proceda Germania, care era prima putere economică a Europei şi atunci, în
momentul înfiinţării euro? Prima măsură de precauţie a fost reglementarea funcţionării noii
monede. Reglementare care a fost în întregime germană: fără bail out, neamestecul factorului
politic etc. O condiţie specială, cu valoare preponderent simbolică, a fost şi fixarea sediului
Băncii Centrale Europene la Frankfurt. Deci moneda era europeană, dar principalele condiţii
de funcţionare erau germane (Moravcsik, 2012).
Întrebarea care apare este următoarea. Regula de funcţionare asigură o influenţă
importantă, dar preponderent de ordin formal. Moneda este expresia financiară a puterii
economice a unei ţări (comunităţi). În cadrul unei organizaţii de tip federal, influenţa reală în
spaţiul financiar este dată, în cele din urmă, de către ponderea pe care o deţine cineva în
ansamblul puterii economice a Uniunii. Prin urmare, pentru a spori această influenţă, regula
formală trebuia dublată de creşterea puterii economice propriu zise. Eforturile impresionante
făcute de către Germania pentru propria dezvoltare şi modernizare pot fi citite şi din această
perspectivă. Cei peste 20 de ani care au trecut de la reunificare pot fi numiţi drept o perioadă
de efort maxim atât în direcţia creşterii puterii economice, cât şi a competitivităţii. Germania
este astăzi principala beneficiară a Uniunii şi a existenţei monedei unice. Da, Germania a
sacrificat propria monedă care simboliza succesul reconstrucţiei germane postbelice, dar
pentru că s-a dezvoltat mai repede şi mai solid, pentru că a înţeles mai bine că este puternic
financiar cine are economie puternică, ea a reuşit să transforme euro într-un nou tip de marcă.
Astăzi putem numi euro noua marcă europeană.
Deci ceea ce părea că reprezintă un dezavantaj, anume introducerea monedei unice a
fost transformat într-un mare avantaj. Este o mare performanţă să te dezvolţi într-un context
european mult mai minat de suspiciuune precum cel din secolul al XIX-lea, într-un sistem
proiectat pentru a te încadra, pentru a te conţine şi să reuşeşti ca, în cele din urmă, sistemul să
depindă de tine. Va trebui să recunoaştem că este o performanţă cu nimic mai prejos decât cea
realizată de Bismark în secolul al XIX-lea.
9.3.2. Opţiunea pentru industrie
Germania nu a excelat în ritmuri înalte de creştere, deşi ritmurile ei au fost mai întotdeauna
superioare mediei europene. Secretul devenirii şi transformării sale în prima putere economică
a Uniunii rezidă şi în opţiunea sa pentru industrie, pentru activitatea de producţie. Steven
Rattner sublinia: „Germania a îmbrăţişat producția iar mult din succesul ei economic se
116
datorează acestei opţiuni” (Rattner, 2011). Ceea ce înseamnă recunoaşterea deschisă dacă nu
a unui model, cel puţin a unor orientări economice confirmate de evoluţia lumii
contemporane.
Astăzi, opţiunea pentru producție îşi dovedeşte valenţele de ordin strategic. Industria
este un element care ne vorbeşte în mod esenţial despre filozofia de dezvoltare a unei ţări, ne
spune în termeni mai precişi cum îşi percepe comunitatea respectivă atu-urile, pe ce
instrumente intenţionează să mizeze într-o perioadă sau alta. De pildă, Australia nu deţine un
sector manufacturier foarte dezvoltat, pentru că exportul de materii prime îi oferă mijloace de
plată pentru importul produselor manufacturiere produse în alte ţări. Japonia, în schimb,
lipsită de materii prime, a făcut din dezvoltarea sectorului manufacturier o prioritate
indiscutabilă.
Opţiunea pentru industrie nu este legată univoc de nivelul de dezvoltare a unei ţări.
Este adevărat că ponderea acestui sector în ansamblul GDP scade pe măsură ce o ţară este mai
dezvoltată; această tendinţă este însă ponderată substanţial de viziunea ţării respective, de
locul pe care îl acordă domeniului industrial în propria evoluţie. Aşa se face că avem de-a face
cu diferenţe sensibile între ţările dezvoltate, pornind de la ponderea sectorului manufacturier
în cadrul GDP. Există un grup de ţări dezvoltate, cum ar fi Anglia, Franţa, SUA unde această
pondere este foarte modestă. Aşa cum alte ţări – tot dezvoltate – cum ar fi Japonia, Coreea de
sud sau Germania unde aceeaşi pondere este mult mai ridicată.
Ultimii ani au reliefat chiar o schimbare de perspectivă în ceea ce priveşte importanţa
sectorului manufacturier. Dacă până nu de mult domeniul manufacturier era privit, în mod
preponderent, ca o cale de modernizare a ţărilor în curs de dezvoltare, prin urmare asociat cu
o anumită vârstă în evoluţia societăţii moderne, cu vârsta industrială, ceea ce însemna că
detaşarea de acest domeniu esenţial era implicit un semn de modernitate, ultimii ani
marchează o schimbare de fond. Nu este întâmplător că ţările care au menţinut şi au stimulat
sectorul manufacturier au astăzi un export mult mai bogat şi, în general, o competitivitate
ridicată. Domeniul manufacturier influenţează direct indicatori vitali pentru orice economie,
de la productivitate la inovaţie şi cercetare. De aceea, anii care vin vor marca o adevărată
schmbare de perspectivă, iar ţările care deja au menţinut acest domeniu, l-au încurajat, l-au
stimulat se prezintă deja cu un avantaj cert în competiţia economică din lumea de azi. Printre
ele se numără şi Germania.
În evoluţia Germaniei din ultimii ani impresionează creşterea exportului. Problema
aceasta a exportului, ca notă dominantă a filozofiei de dezvoltare a unei ţări, este mult mai
117
complicată decât apare la prima vedere. Pentru că exportul topeşte foarte multe din elementele
de organizare şi de performanţă internă. Dacă astăzi Germania este al doilea exportator al
lumii (după China), iar exporturile sale au contribuit în proporţie de două treimi la dezvoltarea
ţării din ultima decadă, aceasta se datorează eforturilor de modernizare internă, de creştere a
competitivităţii, de identificare a unor ramuri unde Germania a putut să performeze, dar se
datorează în primul rând opţiunii fundamentale pentru industrie. Multe ţări consideră că
motorul adevărat al creşterii este consumul şi, prin urmare, încurajează în diferite feluri
această direcţie. Dezvoltarea, spune evoluţia de astăzi a Germaniei, poate fi stimulată şi în alt
fel, nu numai prin consum, ci stimulând capacitatea de producţie a ţării, capacitatea ei de a
produce bogăţie. Datorită exporturilor masive şi competitive, Produsul Intern Brut pe cap de
locuitor al Germaniei a crescut într-un ritm superior oricărei ţări dezvoltate (Rattner, 2011).
Opţiunea pentru sectorul manufacturier corelată cu eforturile pentru creşterea
competitivităţii aigură un avantaj strategic pentru Germania şi în relaţia sa comercială cu
Uniunea şi ne vorbesc despre probleme economice structurale ale Uniunii.
O problemă ar merita discutată în acest context: opţiunea pentru manufacturing este
întâlnită şi în spaţiul asiatic (argument folosit pentru a sugera o apropiere dintre Germania şi
ţările din respectivul continent, cu deosebire China (de pildă, în literatura de specialitate, se
vorbeşte despre Germania ca despre o „a doua Chină”). Fără a exclude asemenea influenţe şi
apropieri, considerăm că opţiunea respectivă nu este rodul unui proces de imitaţie, ci
rezultatul „citirii” atente a prezentului, configurării realiste a modelului de dezvoltare valabil
pe termen mediu şi lung.
Este limpede că strategia germană a reprezentat şi un tip de protest implicit sau, dacă
vreţi, o opţiune diferită faţă de propensiunea necritică faţă de promovarea serviciilor şi, mai
ales, faţă de transformarea lor într-o prioritate absolută a societăţii contemporane. Cum ea a
reprezentat şi un gen de răspuns polemic faţă de tendinţa delocalizării industriei, practicată pe
scară largă de către America. Este vorba şi despre conotaţia simbolică a acestor opţiuni:
Germania are acum toate datele să se constituie într-un model. Este ţara ale cărei opţiuni au
fost confirmate de evoluţia istorică. Pe cine să urmeze Uniunea, obiectiv vorbind?
9.3.3. Opţiunea pentru reformă şi modernizare
Puţină lume ştie că în 2003 fostul cancelar german Gerhard Schroeder a lansat un document
fundamental pentru devenirea Germaniei de astăzi: „Agenda 2010”.
118
Pentru a înţelege mai bine semnificaţia Agendei 2010 trebuie să luăm în considerare
contextul precis în care a fost lansat. Ne aflam la câţiva ani după introducerea monedei unice,
interval în care Germania a consemnat o dezvoltare economică foarte modestă. Ea se adăuga
celor 13 ani petrecuţi de la reunificarea germană, ani şi ei foarte dificili pentru Germania care
înregistrase niveluri mari ale şomajului și ale contului curent. La un moment dat, Germania
fusese denumită chiar „bolnavul Europei”. Într-un asemenea moment, Schroeder regândeşte
nu doar capacitatea productivă, ci întreg sistemul de cheltuieli publice ale Germaniei,
configurând un profil economic şi social suplu, competitiv, care a şi permis acestei ţări
refacerea rapidă după prăbuşirea din 2009. Era strict nevoie de o perioadă de austeritate
pentru a creşte competitivitatea produselor germane şi a câştiga un avantaj net al exporturilor
în raport cu ceilalalţi parteneri europeni. Procedând astfel, Germania urma nu numai să-şi
amplifice forţa exportului său, ci chiar dominaţia economică asupra.
O altă latură a calculului făcut de fostul cancelar este ascensiunea „forţelor pieţei”, de
fapt a pieţelor financiare, care deţin o putere mult mai mare decât statele şi care promovează
criterii pur economice fără a reţine şi pe cele sociale, cu care statele naţionale operau şi de
care erau obligate, în anumite limite, să ţină cont. Dacă dorim să conservăm capacitatea
noastră de a menţine în viaţă sistemul de bunăstare socială, spune Schroeder, atunci trebuie
să-l modernizăm rapid. Cum? Devenind mai competitivi. Dacă nu, nu vom mai putea face
mare lucru nici în plan social, nici chiar în cel economic.
Agenda 2010 a stat la baza consolidării unei orientări clasice a Germaniei către
industrie, despre care am vorbit mai sus. Pentru că îşi propune să salveze latura socială a
activităţii economice, el acordă o atenție prioritară performanţei economice. Faptul că
Germania a considerat că aceste două laturi sunt inseparabile i-a permis şi să adopte o poziţie
mai flexibilă în anii crizei.
Ni s-au părut expresive cifrele pe care le publică revista The Economist cu privire la
evoluţia unor indicatori economici importanţi în cele două cele mai puternice ţări ale Europei:
Germania şi Franţa. Expresive, pentru că ele arată la ce performanţe poate conduce o reformă
făcută la timp. Franţa a ezitat şi a amânat reforme profunde în domeniul pieţei muncii,
reforme care au fost făcute în Olanda, Norvegia şi Suedia în anii 1990 iar în Germania în anii
2000. Urmarea cea mai directă a acestei situaţii este că în 1999, când moneda unică a luat
fiinţă, costul forţei de muncă franceze era sub cel al Germaniei, iar Franţa avea un surplus de
cont curent. Astăzi, cum subliniază şi revista citată, costurile forţei de muncă franceze sunt
mult peste cele germane iar ţara este confruntată cu un deficit de cont curent aflat în creştere.
119
Un alt domeniu îl reprezintă mărimea cheltuielilor publice. Din nou, apare un decalaj între
evoluţia Franţei şi cea a Germaniei. Cu 15 ani în urmă cheltuielile publice, ca pondere în
GDP, erau egale în cele două ţări şi mult mai mari decât cele din Suedia. Astăzi, cheltuielile
publice franceze se ridică la 57% din GDP, cu zece procente mai mult decât cele germane.
Franţa are 90 de funcţionari publici la mia de locuitori, comparativ cu 50 în Germania (The
Economist, The Time-Bomb at the Heart of Europe, 17 nov. 2012).
O altă idee a programului despre care am vorbit, de o actualitate frapantă, a fost că
reformele structurale să fie însoţite şi de creştere economică. Altminteri, ele nu vor fi
împărtăşite de către populaţie şi, mai devreme sau mai târziu, vor fi respinse de populaţie.
Astăzi, când se cere, pe bună dreptate, ţărilor confruntate cu dificultăţi să iniţieze reforme
structural, va trebui să se ia în consideraţie şi această lecţie. Altminteri, fie viaţa ne va sili să
recunoaştem acest adevăr fundamental, fie reforma şi chiar ideea de reformă vor eşua.
9. 4. Examenul european al Germaniei
Viitorul consacră răspunsurile care îl presimt din vreme, care vin în întâmpinarea lui, care îl
descifrează mai de timpuriu şi mai temeinic. Fiecare ţară are o strategie de dezvoltare. Fiecare
ţară vrea să se dezvolte. Fiecare ţară vrea să fie în plutonul fruntaş al lumii. Reuşesc nu doar
cele cu tradiţie; reuşesc cele care văd mai departe, dar care nu se avântă nici prea mult pe
marea atât de tentantă a modelor momentului. Din acest punct de vedere, Germania şi China
au avut politici surprinzător de similare.
Germania este la graniţa despărţitoare dintre ceea ce am putea numi putere europeană
şi putere globală. Iar zonele de graniţă sunt purtătoare de riscuri suplimentare. Mai ales că
Germania, după anumiţi indicatori (volumul şi competitivitatea exportului, de pildă), ar fi
îndreptăţită să se numere printre puterile globale. În momentul de faţă, Germania este într-o
poziţie privilegiată. Nu are datorii, este pe un făgaş confirmat de istorie. În realitate, Germania
iese atât de mult în evidenţă şi pentru că celelalte puteri europene sunt confruntate cu
dificultăţi.
O modalitate de a judeca puterea reală a Germaniei de astăzi ar fi şi comparaţia cu
puterea aceleiaşi ţări de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trebuie spus cât se poate de răspicat
că Germania anilor 2012 nu este Germania anilor 1880. Atunci, Germania avea cele mai
puternice universităţi din lume, avea printre cele mai puternice companii din lume şi, mai ales,
avea creştere demografică. Astăzi, Germania continuă să aibe printre cele mai puternice
120
companii din lume dar este departe de a deţine cele mai puternice universităţi. La 1870,
precizează Octavian Mehedinţi, Franţa putea pune 100 de francezi în faţa a 101 germani, iar
în perioada interbelică la fiecare 100 de francezi reveneau 168 de germani. În numai o
jumătate de secol, Germania câştigă o preponderenţă demografică evidentă nu doar în faţa
Franţei, ci şi a celorlalte puteri europene. Astăzi Germania are cel mai mare număr de oameni
în vârstă din toată Europa, situaţie care se va agrava în condiţiile în care rata de creştere
demografică (1.8 număr de copii, în medie, pe fiecare familie) se va menţine la un nivel
considerabil sub cel al reproducerii naturale a populaţiei (2.1 copii pe familie).
Gerard Errera sugerează că Germania, conştientă de puterile sale, se va orienta către
„lumea mai largă” (Errera, 2012). Germania va privi mai des şi mai intens către lumea largă.
Pentru că are export competitiv, pentru că are potenţial economic şi tehnologic să privească
spre alte orizonturi. Dar ar fi o eroare strategică să considere că va putea fi egala acestor
puteri. Cum tot eroare ar fi şi continuarea orientării spre interior a Germaniei din ultimii ani.
Principalul beneficiar al Uniunii Europene este Germania. Având economia cea mai
competitivă a continentului, Germania culege şi cele mai multe avantaje de pe urma existenţei
Uniunii. O cifră este semnificativă. Martin Feldstein remarca pe bună dreptate că surplusul
comercial al Germaniei pe relaţia cu UE – de 200 miliarde euro – înseamnă un deficit
comercial de aceeaşi mărime pentru celelalte ţări (Feldstein, 2012).
Deci nu putem spune că Germania sprijină Uniunea dintr-un motiv filantropic. Ci
dintr-un calcul care stă la baza oricărei politici realiste. Europa este prima piaţă de desfacere a
Germaniei. Cu Europa în spate, greutatea specifică a Germaniei va creşte. De sine stătător,
Germania va rămâne o putere medie.
Examenul adevărat pe care trebuie să-l susţină Germania este cel în faţa Europei. Aici
vom vedea ce vrea cu adevărat Germania, aici se va developa totul. Germania va deveni lider
în măsura în care va construi un model acceptat şi la nivel european. Acesta este examenul pe
care îl va susţine în următoarea perioadă Germania.
Teme pentru eseu
Analizaţi evoluţia Uniunii Europene în actuala criză financiară, pornind de la următorul

citat: “Cu cât am citit mai mult, cu atât am realizat că moneda unică europeană nu are
deloc de-a face cu economia. Adevărul curat, câteodată admis pe continent dar
121
întotdeauna negat acasă (n.n. în Anglia) este că a fost vorba în mod covârşitor despre un
proiect politic. Viziunea despre Europa unită a prevalat în faţa faptelor iar logica
economică nu avea relevanţă decât dacă servea acest scop” (David Heathcoat-Amory,
Confession of a Eurosceptic Pen&Sword, Politics, South Yorkshire, 2012, pp. 75-76).
Puteţi urmări una sau mai multe din direcţiile de mai jos:
- raţiunile politice şi strategice ale introducerii euro;
- impactul introducerii euro asupra unor ţări cu performanţe economice diferite;
- impactul evoluţiei euro asupra construcţiei federale a Uniunii.
Bibliografie

Dobrescu, Paul, Ciocea, Mălina, Germany: Europe’s China, Romanian Journal of European
Affairs, vol. 13, no. 2, June 2013.
Cole, Jonathan R., The Great American University: Its Rise to Preeminence, Its Indispensable
National Role, Why It Must Be Protected, Public Affairs, 2010.
Curtis, Gerald, Ryosei Kokubun, Wang Jisi (eds.), Getting the Triangle Straight: Managing
China-Japan-U.S. Relations, Japan Center for International Exchange, New York, 2010.
Beck, Ulrich, German Europe, Polity Press, Cambridge, 2013.
Buettner, Thies, Ochel, Wolfgang (eds.), The Continuing Evolution of Europe, MIT Press,
Cambridge, MA, London, 2012.
Ferguson, Niall, The Ascent of Money. A Financial History of the World, Penguin, London,
2008.
Fishman, Ted C., China Inc.: The Relentless Rise of the Next Great Superpower, Simon &
Schuster, London, 2006.
Griffith-Jones, Stephany, José Antonio Ocampo, Joseph E. Stiglitz (eds.), Time for a Visible
Hand. Lessons from the 2008 World Financial Crisis, Oxford University Press, 2010.
Marquina, Antonio (ed.), Energy Security: Visions from Asia and Europe, Palgrave
Macmillan, London, 2008.
Meredith, Robyn, The Elephant and the Dragon. The Rise of India and China and What It
Means for All of US, W.W. Norton Company, New York, 2008.
122
Bordignon, Massimo, Buettner, Thiess and Friedrick van der Ploeg. Europe at a Crossroad. In
Buettner, Thiess, and Wolfgang Ochel. The continuing evolution of Europe. MIT Press (MA),
2011.
Errera, Gerard. France Is Running Out of Time to Restrain Germany. Financial Times.
Wednesday, November 2, 2012.
Feldstein, Martin. The Failure of the Euro. Foreign Affairs. January/February, 2012.
Gordon Robert. Is Economic Growth Over? Faltering Innovation Confronts the Six
Headwinds. NBER Working Paper No. 18315, la www.nbr.org.
Habermas, Jurgen. The Crisis of the European Union: A Response. Polity, 2012.
Heathcoat – Amory, David. Confession of a Eurosceptic Pen&Sword. Politics. South
Yorkshire. 2012.
Kennedy, Paul. The Rise and Fall of the Great Powers. Economic and Military Conflict from
1500 to 2000. Random House, New York. 1987.
Marsh, David. The Euro: the Battle for the New Global Currency. Yale University Press,
2011.
Macartney, Huw, The Debt Crisis and European Democratic Legitimacy, Palgrave Pilot,
2013.
McCormick, John. European Union Politics. Palgrave MacMillan. 2011.
Moravcsik, Andrew. Europe after Crisis, How to Sustain a Common Currency. Foreign
Affairs. May/June, 2012.
Rachman, Gideon. Welcome to Berlin, the New Capital of Europe. Financial Times, Tuesday,
October 23, 2012.
Rattner, Steve. The Secrets of Germany’s Success, What Europe’s Manufacturing
Powerhouse Can Teach America. Foreign Affairs. July/August 2011.
Quinlan, Joseph P. The Last Economic Superpower: The Retreat of Globalization, the End of
American Dominance, and what We Can Do about it. McGraw-Hill, 2011.
Stephens, Philip. Merkel Has Decided to Pay Up for the Euro. Financial Times. Friday
November 16, 2012.
Verhofstadt, Guy. Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea. Bucureşti.
Comunicare.ro.
Wolf, Martin. Is the age of unlimited growth over? Financial Times, Wednesday, October 3,
2012.
*** French Competitiveness, Shock Treatment. The Economist. November 3rd 2012.
123
*** The Time-Bomb at the Heart of Europe, Why France Could Become the Biggest Danger
to Europe’s Single Currency. The Economist. November 17th 2012.
*** Autumn renewal? Having Survived a Difficult Month, the Euro Zone is Grappling with
its Taboos. The Economist. September 15th 2012.
*** A special relationship. Financial Times. August 29, 2012.
*** McKinsey Global Institute. Manufacturing the Future: The Next Era of Global Growth
and Innovation.
124
Unitatea de învăţare 10. Cultura globală și culturile locale

10.1. Transformări aduse de globalizare în plan social
10.2. Manifestări ale culturii globale
10.3. Cultură omogenă, cultură hibridă, cultură a consumului
10.4. Instrumentele de influenţă ale culturii populare

 să identifici manifestări ale globalizării culturale
10.1. Transformări aduse de globalizare în plan social
Tema globalizării culturale ar putea fi considerată periferică într-un curs proiectat pentru
masteratul de managementul proiectelor. Deşi nu vom aloca acestei teme un spaţiu foarte larg,
considerăm că dimensiunea culturală a globalizării se plasează în acelaşi ordin de importanţă
ca şi aspectele politice sau economice ale globalizării. Argumentele noastre pentru decizia de
a acorda importanţă globalizării culturale sunt vizibile la nivelul structurii acestui curs.
Limba, identitatea, stilul de viaţă nu sunt abstracţiuni, ci elemente fundamentale ale existenţei
noastre private, dar şi publice. Unde şi cum trăim, cine, în ce scop şi cu ce mijloace ne
influenţează, care sunt vehiculele schimbării în lumea de azi, la ce fel de valori aderăm – toate
acestea sunt întrebări inevitabile pentru cineva care încearcă să se ghideze în mod conştient şi
responsabil în labirintul cotidian.
125
Problema centrală pe care o punem în acest curs este cea a existenţei unei culturi
globale. Vom propune teme de gândire precum: ce semnificaţie ar putea avea o astfel de
cultură, unde şi în ce condiţii apare, în ce sens ar putea fi ea globală, în ce măsură este o
cultură concurentă pentru culturile tradiţionale – locale, naţionale sau macroregionale etc.
Globalizarea, ca orice epocă istorică distinctă, are nevoie de o ideologie. Începând ca
transformare radicală a relaţiilor economice, globalizarea are pretenţia de a modela toate
planurile existenţei unei comunităţi. Integrarea diverselor societăţi într-o comunitate globală
emancipată de modelul valoric unic ar asigura, în viziunea hiperglobaliştilor, acordul în
privinţa deciziilor din celelalte planuri. O comunitate globală ar guverna starea de globalizare,
pentru că i-ar construi, susţine, dezvolta ideologia.
Care sunt schimbările pe care cultura globală le aduce în structura puterii simbolice a
comunităţilor? Care sunt instrumentele prin care se promovează cultura globală? Ce tensiuni
creează în comunitățile locale? Și cum răspund acestea?
Puţine argumente pot susţine existenţa unei culturi globale ca realitate definitivă, deşi
termenul „cultură globală” invocă, în mare, aceleaşi reprezentări clişeistice, dar cu destulă
forţă de sugestie: bunurile culturale circulă pe pieţe foarte diverse, cu minimă adaptare la
specificul local; consumatorii de cultură pot însă recunoaşte sursa unor manifestări culturale şi
descifrează corect semnificaţiile lor (de pildă, new-yorkezii pot plasa defilarea cu dragoni în
cinstea Anului Nou pe străzile din oraşul lor în geografia culturală chineză); indivizilor li se
oferă bunuri culturale hibride, concepute la intersecţia între culturi (moda promovează, de
exemplu, combinaţii de tăieturi şi texturi tradiţionale în haine care nu sunt purtate de membrii
culturilor locale de origine, ci de o elită cosmopolită). Denunţarea inconsistenţei conceptului
de către analişti sau discuţiile contradictorii despre cauzele apariţiei acestei realităţi (de natură
politică – existenţa unei superputeri, de natură tehnologică – apariţia noilor media, de natură
istorică – capitalismul sau o fază a modernităţii) nu împiedică formarea unei reprezentări
comune în rândul comunităţilor: termenul de cultură globală poate fi incoerent, inconsistent
sistemic, simplificator, dar impactul manifestărilor culturii globale asupra comunităţilor e de
necontestat.
Apariţia de infrastructuri globale; creşterea intensităţii, volumului şi velocităţii
schimburilor culturale; răspândirea culturii populare occidentale şi a culturii de consum;
importanţa crescândă a corporaţiilor multinaţionale ca actori pe piaţa produselor culturale; „o
schimbare a geografiei interacţiunii culturale globale” (Held et al., 2004, p. 387) sunt
elemente care trebuie avute în vedere în orice analiză a culturii globale. Prin intermediul
126
fluxurilor globale nu se transmit doar informaţii, ci şi elementele culturii populare, cu
influenţă puternică asupra comunităţilor. „Problema modernă a desfacerii unităţii culturii şi
societăţii a devenit problema pluralităţii culturii (culturilor)” (Connor, 1996/2000, p. 376).
Statele şi instituţiile culturale ca producători de cultură sunt înlocuite de industriile media.
„Corporaţiile, susţin hiperglobaliştii, au înlocuit statele şi teocraţiile drept producători şi
distribuitori centrali ai globalizării culturale” (Held şi McGrew, 2002/2005, p. 36). Modelele
comunicării globale au, prin acţiunea acestor factori, o structură diferită: a) există noi actori
pe piaţa informaţiilor – firmele transnaţionale de comunicaţii; b) noile tehnologii au impact în
plan social; c) fluxul de informaţii este asimetric; d) accesul la reţelele globale de comunicaţii
este asimetric. Cele mai multe din efectele acestor transformări pot fi cuantificate – de
exemplu, se pot întocmi statistici privind numărul de producţii străine difuzate în media,
numărul companiilor media deţinute de multinaţionale etc.
Toate aceste schimbări nu redau întreaga imagine a globalizării culturale dacă nu i se
adaugă o dimensiune integratoare, o anumită viziune asupra lumii şi umanităţii. Orice
statistică rămâne literă moartă dacă interpretarea ei nu surprinde şi un element extrem de greu
de cuantificat şi obiectivat: gradul de acceptare a acestor schimbări de către comunităţi şi
indivizi.
Dacă pentru prima parte a demonstraţiei, cea statistică, există o literatură bogată,
pentru partea a doua cele mai multe analize dau doar exemple anecdotice despre fenomene
izolate sau spectaculoase. Analizele mai laborioase plasează aceste schimbări în cadrul mai
larg al evoluţiei societăţii, determinate de factori complecşi, convergenţi. De pildă, Castells
propune în „Societatea în reţea” (1999) o versiune a culturii drept putere, cu mijloace de
ripostă împotriva presiunilor globalizării. Parte din această putere e dată de construcţia
instituţională ridicată de-a lungul timpului în jurul culturii – sistemul educaţional, media,
sistemul legislativ. Pentru Giddens modernitatea implică reflexivitate, ruptură de tradiţional,
schimbări în structura relaţiilor sociale: „Modernitatea este inerent globalizatoare” (Giddens,
1990/2005, p. 63).
O direcţie complementară de analiză urmăreşte conturarea unei conştiinţe cosmopolite
– caracterizată prin afinitate cu o cultură trans-naţională în creştere şi încredere în agenţiile de
guvernare internaţionale, şi încurajată de ritmul rapid al urbanizării şi accesul la educaţie.
Urmând interpretarea dată de Giddens modernităţii în „Consecinţele modernităţii”, Tomlinson
o înţelege ca instituţionalizare a practicilor culturale. Nu modul de gândire vestic se
răspândeşte prin globalizare, ci instituţiile culturale moderne: „[...] Identitatea nu este de fapt
127
doar un ataşament fragil comunitar-psihic, ci o dimensiune considerabilă a vieţii sociale
instituţionalizate în modernitate” (Tomlinson, 2000/2003, p. 270). În loc să fie copleşită de
forţele globalizării, identitatea e sporit relevantă.
Re-aşezările din planul social sunt anunţate şi de Zygmunt Bauman. Depăşirea
complexului teritorial pare să echivaleze cu obţinerea puterii în lumea globală. Cum
semnificaţia şi valoarea se produc extrateritorial, cei cantonaţi în spaţiul local nu mai participă
la crearea şi transmiterea lor. Globalizarea aduce, atunci, o sincopă în ordinea stabilită
anterior, iar noile sale procese sunt segregarea spaţială progresivă, separarea şi excluderea:
„Globalizarea este un alt nume pentru <noua dezordine mondială> a lui Jowitt” (Bauman, p.
59) – o lume dezorganizată, fără centru, nedefinită.
Propunerea lui Thompson de a privi globalizarea ca pe un proces care e modelat şi
modelează puterile economică, politică, coercitivă şi simbolică oferă dimensiunea integratoare
de care e nevoie în analiza fenomenului. „Dacă refacem drumul procesului globalizării,
vedem că aceste forme variate de putere cele de mai sus se suprapun în forme complexe,
uneori întărindu-se una pe alta, alteori intrând în conflict, creând o interacţiune în permanentă
schimbare între formele puterii” (Thompson, 2000/2003, p. 246). Transformările în plan
social pot fi interpretate atunci drept schimbări în structura puterii simbolice.
10.2. Manifestări ale culturii globale
Impregnarea ideologică a formelor culturii globale este consistentă. Globalizarea şi efectele ei

în plan cultural sunt adesea asimilate imperialismului, teză hrănită de evidenţa existenţei unei
puteri mondiale, dar şi de amintirea formelor istorice de dominare a culturilor mai puţin
puternice de către imperii. Deşi fenomenul occidentalizării, de pildă, nu mai e legat de spaţiul
geografic al ţărilor vestice, ci de centre de iradiere culturală, el are în continuare pretenţii
civilizatoare, caracterizând astfel implicit culturile locale drept slabe, necivilizate. Cultura
globală ar fi corupătoare, agresivă, cu reală putere de dizlocare a ideologiilor locale.
Mijloacele non-coercitive (este promovată drept „putere soft”) ar trebui să o invalideze ca
instrument al imperialismului, dar aceste mijloace nu sunt inocente, de vreme ce promovează
o ideologie, susțin analiștii din tabăra sceptică.
Este cultura globală o cultură a elitelor? În clasificarea clasică a lui Berger, la nivelul elitelor
cultura globală emergentă ia forma „culturii Davos” (dezvoltare a conceptului propus de
Huntington) şi a „culturii clubului facultăţii”. Cele două sunt similare prin actorii care le
128
promovează – în primul caz, liderii politici şi economici, în al doilea, intelectuali occidentali,
şi prin mijloacele alese pentru implementarea ideologiei – promovarea de produse. Impactul
asupra culturii locale şi tipurile de produse sunt însă diferite. „Cultura Davos” se foloseşte de
fluxurile globale care transportă produse economice şi tehnologie pentru a promova o
ideologie politică şi economică, care ajunge să reglementeze şi domeniul cultural, privit ca o
piaţă pe care circulă bunurile culturale produse de mari corporaţii. „Cultura clubului
facultăţii” promovează idei care şi-au atins maturitatea în vest (dovedită de consecinţele lor în
plan social) – ideologii ca feminismul, drepturile omului, ecumenismul, multiculturalismul
(Berger, 2002, p. 4).
În linia tezei imperialismului („Este o provocare să privim cele două culturi ale elitelor în
lumina vechii teorii neo-marxiste a dependenţei“ – ibidem, p. 5), şi aceste culturi au centre de
iradiere (preponderent vestice) şi periferii, aplică strategii de dominare, iar impactul lor poate
fi cuantificat sistemic, la nivelul stilurilor de viaţă şi al politicilor sociale. O linie viguroasă de
analiză derivă din teza culturii drept dominare (mai precis, a culturii cu intenţii civilizatoare),
dar îşi dezvoltă propriile paradigme şi salvează, în final, cultura globală, prin recunoaşterea
generozităţii intenţiilor acesteia, faţă de cele propuse de cultura-dominaţie (civilizarea
spaţiilor în numele unui ideal vestic e înlocuită de înlesnirea modernizării lor cu ritmuri
diferite, pe baze proprii, organice). În aceeaşi demonstraţie „umanistă“, Europei i se
recunoaşte rolul de centru al modernizării, deşi paradigma planetară a înlocuit-o pe cea
eurocentrică. Dar dacă prima paradigmă investea Europa cu „caracteristici interne
excepţionale care îi permiteau să depăşească toate celelalte culturi, prin raţionalitatea sa“
(Dussel, 1998/2004, p. 3), cea de-a doua nu mai priveşte Europa drept „sistem independent
auto-referenţial“ (ibidem, p. 4), ci ca parte a unui sistem, mai precis drept conştiinţă reflexivă
a acestuia. Prin urmare, un rol profund civilizator, dar nu ca „justificarea ideologică a
expansiunii economice a Europei“ (Mignolo, 1998/2004, p. 33), ci ca proces cu dublu sens,
dinspre Europa și dinspre celelalte spații culturale.
Şi fenomenul globalizărilor alternative ca răspuns la cultura gobală emergentă este puternic
ideologizat. Acest proces de estificare, cum l-a numit Colin Campbell, cuprinzând mişcări
culturale globale cu centrul de iradiere în spaţiul geografic al Asiei, în genere, proclamă
validitatea culturilor non-vestice şi are consecinţe dramatice asupra societăţilor (de pildă,
revigorarea principiilor religioase islamice în Turcia sub influenţa emigranţilor din Asia
Centrală contestă principiile politice ale statului laic). Subglobalizarea propusă de procesul de
europenizare aduce mutaţii şi în planul ideologiilor: „Pe măsură ce ţările sunt absorbite în
129
<proiectul european>, procesul pare să includă şi o „Euro-secularizare“ distinctă“ (Berger, p.
14), care interpretează capitalismul în notă proprie.
Distopia monoculturii capitaliste globale

• emancipare de orice alt criteriu în afara succesului economic (coborârea culturii în
bunuri de consum; valori spirituale versus bunuri care urmăresc legile pieţei)
• Sursa de autoritate: ideologia neoliberală
• Instituţii care o promovează: reglementări ale pieţei
Distopia occidentalizării lumii
• emancipare de spaţiul cultural propriu în favoarea unui spaţiu global (intrarea în
ordinea şi în logica gândirii occidentale)
• sursa de autoritate: puterea soft americană (cultura pop – cultura fast-food)
Cultura deteritorializată
• emanciparea de spaţiu – orice spaţiu (experienţa non-locurilor, a „locurilor textuale”,
„experienţa determinărilor îndepărtate” (noile centre de putere – Bruxelles)
• sursa de autoritate: fluxurile globale de informaţii, bunuri, servicii
Cultura omogenă
• emanciparea de comunitate, în favoarea unei non-comunităţi globale
• sursa de autoritate: industria media
Cultura hibridă
• emanciparea de valoare cu amprentă istorică (în favoarea valorilor universale)
• sursa de autoritate: principiul unităţii în diversitate
10.3. Cultură omogenă, cultură hibridă, cultură a consumului
Mai toate analizele dedicate culturii globale, indiferent de problema atinsă: industriile
culturale, imperialismul cultural, ciocnirea civilizaţiilor, identitatea, naţionalismul, subliniază
fie dimensiunea omogenizării, fie pe cea a hibridizării sau a polarizării (el-Ojeili şi Hayden,
2006, p. 176). Distopia monoculturii capitaliste globale şi distopia occidentalizării lumii,
cultura omogenă şi cultura hibridă, cultura deteritorializată (în termenii lui Tomlinson),
„Cultura Davos” şi cultura „clubului facultăţii” (propunerile lui Peter Berger), McWorld (a lui
130
Benjamin Barber), McDonaldizarea (a lui George Ritzer) sunt procese de globalizare culturală
care evoluează simultan şi interacţionează complex, au originea în Occident şi se folosesc de
acelaşi vehicul lingvistic – limba engleză, dar mai ales se hrănesc dintr-o ideologie comună.
În general, arată Douglas Goodman, studiile despre globalizarea culturală folosesc
perspectiva culturii diferenţiale (în termenii lui J. Friedman din „Cultural Identity and Global
Process”; ceea ce Wallerstein şi Neverdeen Pieterse numesc cultura unu, ceea ce romanticii
înţelegeau drept specific cultural al unei comunităţi): entităţi culturale distincte se întâlnesc şi
fie creează un spaţiu de semnificaţie comun (conceptul de cultură hibridă acoperă această
accepţiune), fie dau un răspuns local la extinderea unor fluxuri culturale globale (interpretare
vizibilă în propunerea termenului „glocalizare” de către Roland Robertson). Intensitatea
răspunsului influenţează desemnarea globalizării culturale drept oportunitate sau ameninţare,
în linia studiilor despre imperialismul cultural. Tocmai această accepţiune a termenului
„cultură” poate fi invalidată în analiza sa din perspectiva studiilor despre globalizare
(„globalul” presupus de termenul cultură globală anulează „localul” şi desemnează o
comunitate globală în devenire; existenţa unei culturi globale ar putea fi susţinută în măsura în
care ar putea fi identificat un comportament global).
Varietatea de relaţii sociale în acest nou context istoric ar putea fi analizată consistent
doar printr-o abordare mai aproape de concepţia antropologică asupra culturii (dar diferită de
aceasta prin sublinierea importanţei pe care o au conflictele pentru stabilirea unei identităţi
colective): „o analiză a culturii globale nu presupune identificarea omogenităţii, valorilor
împărtăşite sau a integrării sociale, ci mai degrabă face necesară identificarea unui set de
practici care constituie un câmp cultural în care se produc conflicte şi apare contestare”
(Goodman, 2007, p. 335). Din această perspectivă întrebarea dacă emergenta cultură globală
este o cultură a consumului poate fi reformulată astfel: „este consumul un set de practici care
construiesc un sistem de înţeles?” (ibidem).
În analiza culturii globale drept cultură de consum „spectrul” economiei globalizate
ameninţă să paralizeze argumentaţia. Cultura globală este Cenuşăreasa analizelor dedicate
globalizării, cel mai adesea exilată în capitole despre impactul globalizării asupra culturii –
care delimitează clar cele două domenii, dacă nu plasează primul termen în ascendenţa
celuilalt. Tentaţia de a descrie sau măsura impactul globalizării asupra culturii prin referire la
circulaţia bunurilor de consum şi influenţa lor asupra practicilor culturale este mare, şi multe
analize se opresc aici. De pildă, critica asupra mass media internaţionale care transportă
valorile capitalismului (vezi cartea lui E. S. Herman şi R. W. McChesney, „The Global
131
Media”) insistă pe forţa ce se concentrează în corporaţii transnaţionale ca Time Warner,
Disney, News Corporation, Viacom, Bertelsmann. Lumea este dominată de structurile
capitalismului, în special cel american, iar produsele media care invadează piaţa, aceleaşi în
toată lumea, sunt semnele uniformizării.
Analiza cantitativă este unul din neajunsurile acestei linii tradiţionale de interpretare a
fenomenului culturii globale drept cultură a capitalismului. Ea nu reuşeşte să arate în ce
măsură prezenţa acestor bunuri afectează straturile adânci de semnificaţie din cultura „gazdă”.
De pildă, dacă într-un regim totalitar, cu graniţe închise, un tânăr poartă jeans, înseamnă
aceasta că el şi aderă la valorile capitalismului? Chiar dacă a ales aceste haine pentru că le
consideră un simbol al lumii libere, semnifică aceasta că astfel îşi va alimenta aspiraţia către
libertate? „Această tendinţă [...] stabileşte o legătură [...] între cerinţele funcţionale ale unui
sistem capitalist în expansiune – nevoia oamenilor de a acţiona ca buni consumatori, de a fi
«introduşi» în sistem – şi reprezentările ideologice ale textelor culturale de tipul emisiunilor
sau reclamelor de televiziune” (Tomlinson, 2002, p. 121). Abordarea de acest tip ignoră faptul
că şi cultura-gazdă reacţionează, că fluxurile culturale se transmit în dublu sens şi că
semnificaţiile purtate de bunurile culturale pot suferi reinterpretări.
La fel, orientarea care vede cultura globală drept occidentalizare, uniformizare,
standardizare (vezi analiza lui Serge Latouche din „The Westernization of the World”),
promovând recunoaşterea drepturilor omului şi raţionalismului drept valori culturale într-o
lume definită prin mimetism, insistă mai mult pe ameninţare (care vine din partea existenţei
moderne înseşi, în care valorile occidentale s-au replicat), şi nu pe răspunsul comunităţii.
Amintind distincţia făcută de Bauman între „universalitatea” modernităţii occidentale, vizibilă
în proiectele sale de emancipare, şi „globalitatea” sa (pătrunderea, în forme superficiale, a
culturii uniforme în culturile locale), Tomlinson se întreabă în ce măsură pierderea avantajului
socio-cultural al Occidentului (tocmai prin extinderea valorilor şi bunurilor sale) înseamnă şi
pierderea autorităţii sale socio-culturale (ibidem, pp. 133-136). În ce măsură ameninţarea
resimţită de societăţile atacate e văzută ca pornind de la Occidentul cu pretenţii civilizatoare
sau de la o realitate globală care doar a împrumutat formele de manifestare ale culturii
occidentale, acum nesigure pe propria putere culturală?
Demonstraţia trebuie atunci să recupereze o dimensiune ignorată: impactul pe care
promovarea diverselor forme ale culturii globale îl are asupra construcţiei valorilor unei
comunităţi. Care sunt implicaţiile culturale ale circulaţiei şi consumului bunurilor culturale
produse de brandurile vestice? Dar ale rezistenţei la răspândirea ideologiilor „globale” ca
132
drepturile omului sau ecologismul? Dacă privim cultura drept contextul mai larg care dă
semnificaţie oricărei acţiuni, chiar economice, analiza impactului globalizării va face referire
la semnificaţiile şi interpretările culturale care însoţesc acţiunea. Conceptualizarea raportului
ar trebui să pornească dinspre local spre global, să descopere cum „acţiuni culturale locale pot
avea consecinţe globalizatoare” (Tomlinson, 2007, p. 354). Influenţele globale ale acţiunilor
de consum, impregnate cultural, sunt dramatice: ele determină exploatarea de resurse,
politicile sociale şi de promovare a produselor, cu efect nu doar în plan economic, ci şi
comunitar.
Pe fundalul oricărei descrieri a culturii globale se află ideea culturii omogene şi ideea
culturii hibride. Dacă admitem desfacerea legăturii între cultură şi loc, de pildă, şi acceptăm
conceptul culturii deteritorializate, atunci trebuie să fim de acord şi cu ideea că apar forme
culturale hibride, sub presiunea simbolurilor culturale „călătoare”. La fel, refuzul de a
recunoaşte realitatea unei culturi globale omogene e o acceptare a amestecului culturilor,
desemnat prin termenul „hibridizare” (diferenţa între aceste două propuneri e de altfel una de
intensitate, nu de semnificaţie).
„Creşterea relaţiilor <suprateritoriale> dintre oameni” (Scholte, 2000/2003, p. 85), „o
schimbare în natura spaţiului social” (Scholte, 2000, p. 59), aducând modificări în chiar
construcţia identităţii, se reflectă într-o cultură deteritorializată. Noile tehnologii media aduc
lumea mai aproape, multiplică punctele de vedere şi atitudinile posibile în faţa realităţii şi ne
obligă la un alt ritm existenţial. Deteritorializarea semnifică, în plan cultural, o ruptură (nu
doar de spaţiu, dar chiar şi de obişnuinţele noastre mentale), întreruperea legăturii între
practicile culturale şi geografie şi invalidarea definiţiei culturii drept luare în stăpânire a
spaţiului. Pentru Tomlinson, deteritorializarea nu ar distruge culturile locale, nici nu le-ar face
uniforme, ci le-ar obliga să îşi activeze strategiile de apărare în faţa valorilor contrare aduse
de fluxurile globalizării şi de re-activare a semnificaţiilor pentru membrii propriei culturi, în
vederea re-legitimării lor. E o dimensiune adăugată culturii locale, şi nu o sărăcire a sa. De
pildă, „experienţa determinărilor îndepărtate”, venite de dincolo de graniţa naţională, din noi
centre de putere (Bruxelles, pentru UE), sau telemediatizarea culturii (o experienţă a distanţei,
fără deplasare în spaţiu), se adaugă experienţelor culturale tradiţionale.
Globalizarea e adesea asociată cu omogenizarea. Idealul uniformizării culturii într-o
formă standardizată, uşor recognoscibilă şi vandabilă, ar fi promovat de companii
transnaţionale; lumea e în pericol să se „McDonaldizeze”, să se „Coca-colonizeze”. Sub
presiunea fluxurilor globale identităţile locale s-ar prăbuşi, lăsând drum deschis unei identităţi
133
globale în plină dezvoltare. Alte analize îngăduie culturilor locale să răspundă provocărilor
globalizării, dând naştere la o „cooperare” culturală care, în formele sale avansate,
echivalează cu o nouă cultură, integratoare, adunând elemente din culturi disparate – o cultură
globală creolă, după cum o denumeşte Jan Nederveen Pieterse. Hibridizarea culturii e un
proces activ, în care elemente ale culturilor diverse sunt combinate creativ (fără ca aceasta să
ducă în final la crearea unei culturi valide, complexe, independente şi organice). Stabilirea
„gradului” în care o cultură s-a hibridizat presupune şi ea întoarcerea la tema largă a relaţiilor
de putere şi, de aici, la cea a hegemoniei culturale (Tomlinson, 2002, p. 207).
Interpretarea tandemului omogenitate-eterogenitate drept sumă a contrariilor nu e
productivă. În globalizare eterogenitatea şi omogenizarea sunt feţe ale culturii. Valoarea
diversităţii devine semnificativă atunci când este măsurată pe scara omogenităţii, atunci când i
se oferă un indice al rezistenţei sau adaptabilităţii la acest context. Eterogenitatea culturilor
ţine de globalizare în măsura în care culturile (diverse) funcţionează în contextul standardizat
oferit de globalizare. De pildă, glocalizarea priveşte variaţia unor produse globale, dar o
variaţie standardizată ca urmare a influenţei locale, care e previzibilă. Fluxurile globale (care
creează un model recognoscibil al mişcării şi receptării bunurilor culturale) duc la apariţia de
hibrizi culturali care ilustrează grade diferite ale raportului omogenitate-eterogenitate.
Cultura de consum perpetuează această dualitate. Pe de o parte, logica pieţei forţează
promovarea de produse şi servicii care răspund nevoilor locale. Această variaţie se produce
însă în cadrul limitat şi previzibil creat de principiile funcţionării pieţei.
Acest binom (conţinut divers, formă omogenă) a reuşit chiar educarea publicului, care
acum doreşte alte experienţe culturale decât cele ale propriei culturi, care recunoaşte diferenţa
şi o califică drept valoare. Diferenţa nu e doar o calitate a bunurilor culturale, ci o marfă în
sine, vandabilă şi profitabilă, indiferent de produsul care o încorporează.
10.4. Instrumentele de influenţă ale culturii populare
Am arătat până acum care sunt formele pe care le poate lua cultura globală şi care sunt
ideologiile care le hrănesc. Care este efectul acestor influenţe culturale asupra culturilor
comunităţilor? Şi sunt practicile culturale asociate culturii globale suficient de puternice
pentru a crea acel nou sistem de semnificaţii de care vorbea Goodman?
Nici una din propunerile pentru manifestarea culturii globale nu are suficientă coerenţă
pentru a putea căpăta preeminenţă asupra unei culturi locale. Idealul unei culturi globale este
134
insuficient articulat şi nu depăşeşte starea de utopie. Comunitatea globală e un proiect mai des
anunţat decât realizat. O comunitate globală propune un model care intră în contrast doar cu
modelul culturii naţionale/locale, care are deja create mecanisme şi de legitimare, şi de
răspuns la provocările istoriei. Modelul valoric local este susţinut de o comunitate, de
amintirea unei istorii comune, de o arhitectură coerentă. Cultura globală nu are nici unul din
aceste atribute. În plus, ea invalidează alte coordonate care dau consistenţă unui model
cultural: propune absolutizarea planului economic în defavoarea altor planuri (prin reducerea
valorilor spirituale la bunuri de consum care se supun legilor pieţei), a unui spaţiu global în
defavoarea spaţiului fizic de manifestare a culturii naţionale, a non-comunităţii globale în
defavoarea celei locale, a valorilor universale în defavoarea celor însoţite de amprentă
istorică. Spre deosebire de cultura naţională, cultura globală nu poate pretinde ataşament de la
o comunitate care nu se regăseşte (decât parţial) în programul acesteia.
În comparaţia dintre cultura globală şi cultura naţională, prima este esenţial
dezavantajată. O cultură globală trebuie şi ea imaginată şi construită într-un proiect. Fără
trecut sau istorie, nefiind legată de un spaţiu anume, cultura globală „este lipsită de context,
un adevărat melanj de componente disparate aduse de oriunde şi de niciunde, purtate de carele
moderne ale sistemelor de telecomunicaţii globale” (Smith, 2000/2003, p. 279). Construirea
naţiunilor a presupus un program politic de creare a tradiţiilor şi simbolurilor naţionale, sună
teza constructivistă. Dincolo de formarea instituţiilor, programul urmărea şi crearea de
ataşament afectiv, care să confirme identitatea şi să facă din omogenitatea etnică un ideal
acceptat. Urmărind acelaşi proces de construcţie, cultura globală ar putea avea o evoluţie
istorică înfloritoare? Una din problemele culturii globale e că trebuie să găsească simboluri
care să transceandă diferenţele între naţiuni diferite. Fiind indiferentă la coordonatele timp şi
spaţiu, cultura globală nu implică ataşament şi nu şi-ar putea construi o identitate istorică
pentru care nu are fundament. Conturarea unei identităţi pe alte baze decât memoria şi istoria
comune e un proiect fără succes. Identitatea naţională e capabilă să dea naştere unei culturi
omogene şi întemeiate istoric într-un fel în care modernitatea, creatoarea unei culturi
„construite”, anistorice şi atemporale, nu poate.
Cu toate evidentele slăbiciuni (în primul rând de natură sistemică), cultura globală are
capacitatea de a influenţa dramatic sistemul valoric al unei comunităţi. Această putere vine
din cel puţin trei surse:
1. Fiecare din propunerile pentru o cultură globală vine cu propriile surse de autoritate şi cu
un set de instituţii care să le promoveze ideile. Cultura capitalistă globală e susţinută de
135
ideologia neoliberală şi de instituţiile care reglementează piaţa, cultura occidentală de
avantajul vădit în planul puterii militare, politice, economice a SUA, cultura omogenă de
industria media pervazivă, cultura hibridă de principiul aproape dogmatic, prin exacerbare, al
unităţii în diversitate (uşor de promovat prin revendicarea sa de la principiul drepturilor
omului), cultura deteritorializată de înseşi fluxurile globale de informaţii, bunuri, servicii care
sunt crescând indiferente la spaţiu.
2. Cultura globală, spre deosebire de cultura naţională, nu cere o loialitate absolută a
participanţilor la cultură. Individul se poate dedubla, poate exista, cultural, şi în cadrul culturii
tradiţionale, şi în acela al culturii globale. De pildă, cei care aderă la valorile
neoliberalismului/capitalismului (cu excepţia poate a multora din spaţiul occidental, unde
doctrina liberalismului economic e integrată istoric şi organic în modelul cultural) îşi împart
frecvent loialitatea între două modele, unul care oferă soluţii cu precădere în plan economic,
şi cel care ordonează viaţa privată.
Cultura globală pretinde că oferă libertate individului şi exercită fascinaţie. Care ar fi
explicaţia pentru atracţia pe care publicul o are faţă de cultura de consum, de pildă? Cultura
populară (care promovează consumul) e profund democrată atât în privinţa formelor culturale
pe care le propune, cât şi în privinţa publicului pe care şi-l selectează. Individul nu se simte
discriminat prin lipsa de educaţie în normele culturii înalte şi descoperă că poate fi parte a
unei comunităţi de egali. Nici mediile prin care cultura populară se auto-promovează nu
exclud un anumit segment al publicului. Acesta este supus formelor culturii populare pe
stradă (de la panouri de afişaj stradal la îmbrăcămintea trecătorilor), prin media etc. Cultura
populară e ubicuă (nu întâmplător muzeele româneşti se promovează de la un timp prin
acţiuni ţintite către publicul larg, împrumutate din „tactica” culturii populare: „noaptea
muzeelor” semnalizează publicului deschiderea experienţei culturale tuturor potenţialilor
consumatori, cultura „coboară în stradă”.
În al doilea rând, cultura populară îşi fidelizează publicul pentru că îi oferă satisfacţii
culturale imediate. Una din cauze este înţelegerea rapidă de către public a mesajelor (în
genere, cu conţinut ideatic facil) culturii populare. O alta, forma simplificată a acestor mesaje.
Alta, chiar ubicuitatea mesajelor, amintită mai sus. În fine, tipul de reacţie cerut publicului
(identificare rapidă a produsului cultural – recunoaşterea valorii din spatele produsului –
acceptare a acestei valori), şi efectul său: consumul bunului cultural.
În al treilea rând, asocierea culturii globale cu modernizarea (vizibilă la nivelul
maselor, de pildă, prin atitudinile avangardiste, cool, ale vedetelor preferate sau prin asocierea
136
unor acţiuni obişnuite, cumpărarea unor produse oarecare, cu o afirmare a statutului social,
dacă mediul de performare este un mall la sfârşit de săptămână) transformă consumul
produselor acestei culturi – chiar în forma sa edulcorată, de cultură populară – într-un
imperativ.
Cu atât mai mult se manifestă această presiune a acceptării dacă valorile culturii de
consum sunt percepute ca opuse celor unui regim opresiv. Într-un studiu dedicat modificărilor
patternurilor de consum cultural din China, Yunxiang Yan arată cum reciprocitatea relaţiei
consumerism – cultură populară (consumerismul este ideologia care hrăneşte cultura
populară, cultura populară încurajează consumul) induce schimbări în paradigma ideologică
marxistă tradiţională, până la o înlocui. Publicul aderă la valori hedoniste – vizibile în muzică,
filme etc., care încurajează consumul acelor produse culturale care le încorporează (mutaţia
dinspre achiziţia de produse electronice – un DVD player, de pildă – ca prim efect al
pătrunderii consumerismului, spre investiţia în activităţi de relaxare – urmărirea unui film
într-un IMAX, de exemplu, ilustrativă pentru apariţia unui pattern mai complex al
consumului. Pentru realitatea românească am putea construi un exemplu similar: de la o primă
formă de comunicare culturală derizoriu subversivă – vizionarea de casete video piratate spre
sfârşitul anilor ’80, la aderarea entuziastă a publicului tânăr la diverse propuneri de comunităţi
(culturale) virtuale globale ca Facebook sau MySpace). Spaţiul social creat de cultura
populară devine dezirabil prin eliberarea sa de sub controlul statului. Asocierea globalizării cu
modernizarea („Discursul chinez asupra globalizării se prezintă drept continuare a măreţului
construct narativ al proiectului modernizării, prin contrast cu majoritatea discuţiilor vestice
care tratează globalizarea drept un fenomen postindustrial, postmodern“ – Yan, 2002, p. 36)
legitimează interferenţa fluxurilor globale în modelele economice şi sociale şi rezolvă
paradoxul implicării statului într-un proces care, cel puţin la nivel cultural, relativizează
controlul acestuia.
3. Cultura globală este mimetică. Expuse la culturi naţionale diverse şi la rudimente de cultură
globală, comunităţile au, adesea, o reacţie de sincronizare. Cultura globală mimează, de fapt,
valori ale unor spaţii culturale diverse, cărora le adaugă o mare doză de generalitate, pentru a
le face mai uşor asimilabile de către comunităţi. Ea nu propune exclusiv valori occidentale, ci
valori cu pretenţii de universalitate, şi care prin această trăsătură par acceptabile comunităţilor
altfel foarte diferite. Această capacitate de disimulare explică în parte succesul culturii pop, de
pildă, în faţa unor culturi „clasice“.
137
Aparent, din pricina structurii instabile, cultura hibridă nu ar avea forţa de atac a unui
model cu o arhitectură mai consistentă. Dar realitatea demonstrează că modelul este prezent şi
îşi foloseşte slăbiciunile în propriul avantaj. Instabilitatea îi asigură versatilitate – şi în aceasta
stă forţa sa. O cultură „tradiţională” a unei comunităţi riscă să interpreteze trăsături ale
modelului hibrid drept trăsături proprii şi să le permită chiar accesul în nucleul dur al
modelului său. Valorile culturii hibride ar juca atunci rolul unui cal troian care ar dărâma
arhitectura modelului comunităţii. Prinse în vârtejul integrării în comunitatea globală,
culturile naţionale tind să echivaleze repetat valorile proprii cu valorile modelului hibrid.
Acesta propune valori foarte generale şi vagi, care s-ar potrivi oricărei comunităţi, pentru că
ele sunt, până la urmă, valorile fundamentale care coordonează existenţa oamenilor –
dragostea, libertatea etc. Modelul comunităţii, înglobând aceste valori universal valabile în
nucleul său dur, şi-ar pierde însă specificitatea. Or riscul presupus de dominaţia culturii
hibride tocmai aceste este, de a şterge manifestarea istorică a valorii, lăsând doar conceptul
abstract, care poate susţine un model valoric universal, dar nu unul comunitar.
Ilustraţi cu exemple cele trei tipuri de răspuns ale comunităților locale la asaltul culturii
globale (Berger, 2002, 10): 1. localizare („cultura globală este acceptată, dar cu modificări
locale semnificative“); 2. „revitalizarea formelor culturale indigene“; 3. hibridizare
Deşi forţa de atracţie a culturii globale este de necontestat, poate ea să creeze un

sistem de semnificaţii? Cultura pop, de pildă, are puterea de a convinge fără coerciţie, dar
influenţa sa se resimte doar limitat la nivelul comunităţilor naţionale iar produsele sale
culturale nu sunt creatoare de sistem.
Modelul valoric prefigurat de procesul globalizării culturale e fie o construcţie hibridă,
nearticulată şi cu legături slabe în interior între valori din cele mai diverse, fie un model
valoric al unei comunităţi puternice. Oricare din cele două modele poate schimba structura
modelului valoric al unei comunităţi locale.
Realitatea lumii contemporane poate să îngăduie afirmaţia că modelul culturii pop, de
origine americană, se conturează ca un model uniformizator al culturii globale. Susţinut de
reala dominaţie a SUA în alte domenii, modelul cultural american ar putea deveni modelul cel
mai pregnant, cu vizibilitatea şi influenţa cea mai mare, în următorii ani. Dacă globalizarea
138
este americanizare, atunci SUA au datoria de a dezvolta o ideologie care să dea consistenţă
puterii soft cu care îşi exercită rolul de superputere.
Cultura pop are cu siguranţă resurse pentru aceasta. Ea se foloseşte de contextul istoric
al globalizării (dacă nu este chiar un produs al acestui proces) pentru a-şi lărgi cadrul de
manifestare. Fără mijlocul de transport reprezentat de fluxurile de informaţii dezvoltate prin
tehnologiile noi, cultura pop ar fi rămas probabil o manifestare culturală într-un spaţiu
geografic restrâns. Modelul culturii pop americane are un avantaj competitiv deosebit de
important: modul său de acţiune e validat de istorie. Puterile lumii şi-au impus de-a lungul
timpului modelele culturale proprii asupra unor naţiuni mai slabe politic.
Cultura pop nu doar înţelege posibilităţile oferite de context, ci se adaptează cerinţelor
acestuia. Într-un fel, e o cultură de tip fast-food – fără idei sau idealuri înalte. Coborârea (dacă
nu chiar în derizoriu, măcar în obişnuit) a ideilor corespunde cu mişcarea de relativizare a
valorilor proprii, care caracterizează din ce în ce mai frecvent comunităţile naţionale. Dar
departe de a fi creator de sistem, modelul culturii pop nu e decât o copie palidă, în notă
minoră, a culturii americane mult mai valoroase, o manifestare istorică trecătoare şi infidelă a
unui model bine articulat – un model a cărui invalidare va veni nu doar din inconsistenţa sa
structurală, ci şi din refuzul comunităţii americane de a-l promova drept produsul său cultural
„de export”. În plus, modelul american îşi datorează dominaţia unei conjucturi istorice – prin
urmare, e supus legii creşterii şi descreşterii puterilor. Mai mult, asocierea sa cu sursa, cultura
americană, poate provoca un răspuns în forţă în unele spaţii culturale care asimilează influenţa
SUA cu imperialismul.
Tensiunile pe care manifestările culturii globale le provoacă în cadrul comunităţii nu
se restrâng însă doar la relaţia între elite şi mase. Sub presiunea culturii de consum, de pildă,
individul se desface de comunitate şi se manifestă drept producător autonom de cultură.
Reconstrucţia identităţii e, poate, cea mai semnificativă influenţă pe care o exercită cultura de
consum asupra culturii locale. Ea are pretenţia de a transforma multe din elementele de
identitate ale unei culturi în bunuri de consum, care pot fi puse pe piaţă, vândute,
transformate, să corespundă cerinţelor pieţei. Aceasta înseamnă că, odată ce valoarea pe piaţă
a bunurilor culturale dispare, ele pot fi sacrificate. Mai mult, comunităţile sunt forţate (în parte
prin ubicuitatea sistemelor de comunicaţii) să funcţioneze într-un cadru social reglementat de
aceste valori, într-un nou „Imperiu” – după propunerea lui Hardt şi Negri, care, în cartea lor
din 2000, „sugerează că sfera civică în care are loc producerea şi negocierea înţelesurilor (şi,
139
în consecinţă, a subiectivităţilor) este acum aproape în întregime o sferă civică globală”
(Schirato şi Webb, 2003/2006, p. 137), guvernată de industriile media.
Globalizarea obligă comunităţile la o identitate culturală, pentru că distribuie, pe lângă
bunuri şi informaţie, şi modernitate, şi instituţiile acesteia (vezi analiza lui Tomlinson, 2003).
Identitatea e cea care organizează practicile culturale pe un anume tipar şi le oferă
recunoaştere. În acelaşi timp globalizarea cere şi individului să îşi creeze o identitate culturală
care poate fi alta decât cea a comunităţii. Cum diferenţa este ridicată la rangul de valoare, şi
individul poate alege să se manifeste altfel decât îi dictează tradiţia culturală proprie.
Împăcarea între comunitate şi individ ar veni din acceptarea alterităţii în numele
universalismului uman. Cosmopolitismul, ca reflectare a umanismului, poate deveni, pentru
Tomlinson, o soluţie de mediere culturală: „După cum e posibil să deţii un repertoriu de
identităţi, fără a fi contradictoriu, tot astfel poţi deţine drepturi care sunt ... transferabile în
contexte diferite” (Tomlinson, 2007, p. 365). Forma de identitate modernă reprezentată de
cosmopolitism ar îngloba această tensiune între individ şi comunitate, la fel cum
multiculturalismul înglobează tensiunea între comunităţi culturale diverse.
Cultura populară investeşte individul cu puterea de a crea valoare şi de a-şi alege un
set de valori care să îl caracterizeze. Pentru că presupune o relativizare a importanţei valorilor
tradiţionale ale comunităţilor, cultura populară se pretinde eliberatoare: „toate sectoarele
culturii globale emergente subliniază independenţa individului faţă de tradiţie şi colectivitate“
(Berger, p. 9). Individul devine consumator global nu doar din cauza deschiderii pieţei
naţionale la fluxurile economice globale sau din cauza interconexiunilor dintre pieţe.
Individul poate face alegeri economice pentru că mediul democratic îi conferă libertate, în
sensul investirii alegerilor sale cu semnificaţii, care sunt relevante nu doar în plan individual,
ci şi comunitar. Efectul pe care cultura de consum (mai precis, ideologia acesteia) îl are
asupra individului (şi asupra atitudinilor faţă de individ) e mai puţin o problemă cuantificabilă
economic, şi mai mult una sociologică.
Individul îşi poate construi propria paradigmă culturală hibridă, care adună valori din
culturi diverse ce rezonează cu principiile sale, valori mai mult sau mai puţin armonizate între
ele, dar care influenţează categoric comportamentul cultural al individului. Faptul că acesta
intră în contact cu valori ale unor spaţii culturale uneori îndepărtate (geografic, dar şi mental)
nu echivalează cu asimilarea corectă a acestora. Analiştii ar putea exprima îngrijorări cu
privire la reprezentativitatea valorilor (locul ocupat de acestea în arhitectura modelului valoric
al culturii de origine), la veridicitatea lor (sunt ele produse legitime ale culturii de orgine?), la
140
corectitudinea identificării lor drept valori ale unui anumit spaţiu cultural (pentru un american,
de pildă, e festivalul Mardi Gras reprezentativ pentru Europa sau doar pentru New Orleans?).
Dar nici reprezentativitatea, nici veridicitatea, nici corectitudinea nu ar trebui să intereseze
aici. Individul nu este supus în realitate unui test cultural care ar trebui să îl califice sau
descalifice drept consumator competent de cultură populară. Aceasta vine cu un set de valori
deja digerate, simplificate, etichetate, şi cu o grilă proprie de interpretare, care ataşează
valorilor şi semnificaţia lor. Individul acceptă convenţia acestei grile, în virtutea faptului că
această formă de cultură nu aduce obligaţia unui ataşament definitiv şi nu are pretenţia de a
forma un nou sistem cultural pentru individ, care nu s-ar mai regăsi în cultura proprie. Nu,
cultura populară e, bine spus, o cultură de consum, aproape o cultură „instant“, care poate
suferi uşor mutaţii şi adăugiri, în funcţie de capacitatea valorilor care o compun de a crea
bunuri culturale care se supun legilor pieţei.
La nivel conceptual însă, presupusa libertate a individului se dovedeşte a fi destul de
limitată. Dacă ideologia cel mai frecvent invocată de analiştii culturii de consum este cea a
drepturilor omului, în egală măsură re-valorizarea individului se face prin prisma unei
antropologii noi – indivizii sunt „autonomi, raţionali, plini de resurse şi acaparatori“ (Hunter
şi Yates, 2002, p. 339), „agenţi pragmatici … care se conduc după voinţa proprie“ (ibidem, p.
340). Idiomul pieţei (ibidem, p. 339) se adaugă astfel „limbajului drepturilor şi nevoilor
individuale“ (ibidem, p. 338) şi „idiomului înrădăcinat în multiculturalism“ (ibidem, p. 341) –
acesta din urmă ca încercare de protejare a sensibilităţilor locale diferite privind rolul
individului în sistem (ideologia multiculturalismului ar fi atunci un postulat care ar bloca
potenţialele răspunsuri locale dure, prin invalidarea lor drept răsturnare a premisei: câtă vreme
promotorii culturii globale acceptă ca ideologie supraordonată multiculturalismul, accentuarea
specificului local nu ar fi necesară, pentru că toate culturile sunt acceptate şi valorizate a
priori). Cum elitele culturii globale cred că răspund nevoilor universale ale indivizilor-
consumatori, acţiunea lor devine legitimă şi necesară pentru că se hrăneşte dintr-o idee mare
şi generoasă. „Promotorii globalizării păstrează un sentiment de inocenţă morală privind
lumea pe care o construiesc“ (ibidem, p. 355). Oricare din activităţile de consum cultural cade
sub incidenţa acestei legi; de la organizaţii care luptă împotriva instituţiilor financiare
internaţionale sau care promovează politica „verde“ până la organizaţii pentru drepturile
omului (femeilor, refugiaţilor, copiilor etc.), organizaţii religioase sau chiar producători de
divertisment sau de băuturi răcoritoare, promotorii culturii cosmopolite îşi imaginează lumea
141
ordonată după propriile valori etice universaliste – ceea ce transformă cosmopolitismul lor
într-o formă parohială (ibidem, p. 356), izolată şi strîmtă.
1.Comentaţi afirmaţia: „dacă Hitler ar fi învins, iar Statele Unite ar fi fost reduse la o
confederaţie de stătuleţe la fel de puternice şi de stabile ca acelea din America Centrală, nu
s-ar putea oare formula ipoteza că întregul glob ar vorbi astăzi cu aceeaşi uşurinţă germană,
iar în duty-free shop-ul (sau Zollfreier Waren) de pe aeroportul din Hong Kong publicitatea
la tranzistoarele japoneze ar fi făcută în limba germană?” (Eco, 2002).
2.Este engleza o lingua franca globală? Argumentaţi.
3.Comentaţi afirmaţia: „Planeta se fărâmiţează rapid ŞI, în acelaşi timp, fără tragere de
inimă, se unifică.” (Barber). Aţi folosi această afirmaţie drept motto pentru globalizare?
Justificaţi răspunsul.
Bibliografie
Barber, Benjamin – “Jihad Vs. McWorld”, The Atlantic Monthly, vol. 269, nr. 3, martie 1992.
Bauman, Zygmunt. Globalizarea şi efectele ei sociale. Antet, f.a.
Berger, Peter L. (2002). The Cultural Dynamics of Globalization. În Peter L. Berger şi
Samuel P. Huntington (eds.). Many Globalizations. Cultural Diversity in the
Contemporary World. Oxford: Oxford University Press.
Berger, Peter L. şi Huntington, Samuel P. (eds.). (2002). Many Globalizations. Cultural
Diversity in the Contemporary World. Oxford: Oxford University Press.
Castells, Manuel. (1999). L’ère de l’information. Le pouvoir de l’identité (tome II). Paris:
Éditions Fayard.
Crystal, David, English as a Global Language, Cambridge University Press, Cambridge,
1997.
Ciocea, Mălina, Securitatea culturală. Dilema identităţii în lumea globală. Editura Tritonic,
2009.
Connor, Steven. [1996](2000). Cultural Sociology and Cultural Sciences. În Bryan S. Turner
(ed.). The Blackwell Companion to Social Theory. Oxford: Blackwell Publishing.
142
Davison Hunter, James şi Yates, Joshua. (2002). In the Vanguard of Globalization. The World
of American Globalizers. În Peter L. Berger şi Samuel P. Huntington (eds.). Many
Globalizations. Cultural Diversity in the Contemporary World. Oxford: Oxford
University Press.
Dussel, Enrique. [1998](2004). Beyond Eurocentrism: The World-System and the Limits of
Modernity. În Fredric Jameson şi Masao Miyoshi (eds.). The Cultures of
Globalization. Durham and London: Duke University Press.
Eco, U., „În căutarea limbii perfecte”, Polirom, Iaşi, 2002.
Friedman, Thomas L. (2005). The World is Flat. A Brief History of the Globalized World in
the Twenty-first Century. London: Allen Lane.
Giddens, Anthony. [1990](2005). The Consequences of Modernity. Cambridge: Polity Press.
Goodman, Douglas J. (2007). Globalization and Consumer Culture. În George Ritzer (ed.).
The Blackwell Companion to Globalization. Malden: Blackwell Publishing.
Held, David şi McGrew, Anthony (eds.). [2000](2003). The Global Transformations Reader:
An Introduction to the Globalization Debate. Cambridge: Polity Press.
Held, David şi McGrew, Anthony. [2002](2005). Globalization/Anti-Globalization.
Cambridge: Polity Press.
Held, David, McGrew, Anthony, Goldblatt, David, Perraton, Jonathan. (2004). Transformări
globale. Politică, economie şi cultură. Iaşi: Editura Polirom.
Jameson, Fredric şi Miyoshi, Masao (eds.). [1998](2004). The Cultures of Globalization.
Durham and London: Duke University Press.
Kovács, János Mátyás. (2002). Rival Temptations and Passive Resistance. Cultural
Globalization in Hungary. În Peter L. Berger şi Samuel P. Huntington (eds.). Many
Globalizations. Cultural Diversity in the Contemporary World. Oxford: Oxford
University Press.
Mignolo, Walter D. [1998](2004). Globalization, Civilization Processes, and the Relocation
of Languages and Cultures. În Fredric Jameson şi Masao Miyoshi (eds.). The Cultures
of Globalization. Durham and London: Duke University Press.
el-Ojeili, Chamsy şi Hayden, Patrick. (2006). Critical Theories of Globalization. New York:
Palgrave Macmillan.
Ritzer, George (ed.). (2007). The Blackwell Companion to Globalization. Malden: Blackwell
Publishing.
143
Schirato, Tony şi Webb, Jen. [2003](2006). Understanding Globalization. London, Thousand
Oaks, New Delhi: Sage Publications.
Scholte, Jan Aart. (2000). Globalization. A Critical Introduction. London: Palgrave
Macmillan.
Scholte, Jan Aart. [2000](2003). What is Global about Globalization. În David Held şi
Anthony McGrew (eds.). The Global Transformations Reader: An Introduction to the
Globalization Debate. Cambridge: Polity Press.
Smith, Anthony D. [2000](2003). Towards a Global Culture? În David Held şi Anthony
McGrew (eds.). The Global Transformations Reader: An Introduction to the
Thompson, John B. [2000](2003). The Globalization of Communication. În David Held şi
Tomlinson, John. [2000](2003). Globalization and Cultural Identity. În David Held şi
Tomlinson, John. (2002). Globalizare şi cultură. Timişoara: Amarcord.
Tomlinson, John. (2007). Cultural Globalization. În George Ritzer (ed.). The Blackwell
Companion to Globalization. Malden: Blackwell Publishing.
Turner, Bryan S. (ed.). [1996](2000). The Blackwell Companion to Social Theory. Oxford:
Blackwell Publishing.
Yan, Yunxiang. (2002). Managed Globalization. State Power and Cultural Transition in
China. În Peter L. Berger şi Samuel P. Huntington (eds.). Many Globalizations.
Cultural Diversity in the Contemporary World. Oxford: Oxford University Press.
144

Curs Globalizare Si Integrare Europeana

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Globalizare Si Integrare Europeana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

MASTER MANAGEMENTUL PROIECTELOR

Unitatea de învăţare 1. Conceptualizarea globalizării

Obiective generale ale cursului

1.1 Trăsături ale procesului de globalizare

1.1.2 Caracteristici ale procesului de globalizare

Extensia planetară ar fi una din trăsături. Dispariţia barierelor vamale, comerciale în

Mai multe informaţii

1.2. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării

1.2.2. Un fenomen structural sau instituţional?

1.2.3. Globalizarea ca suprateritorialitate

Apariţia şi afirmarea suprateritorialităţii cere o reconfigurare a geografiei sociale a

Unitatea de învăţare 2. Marile interpretări ale globalizării

Obiective generale ale cursului

2.1. Discursul sceptic, discursul superoptimist şi discursul moderat

2.1.1. Discursul sceptic: „globalizarea este un mit”

2.1.2. Superoptimiştii noului proces

Principalele aserţiuni ale poziţiei hiperoptimiste

Marea dispută despre globalizare: în rezumat

Mişcări şi reţele care

Interguvernamentalism Declinul statului naţiune

Cultura Resurgenţa naţionalismului Apariţia unei culturi

Triadizare Economie transnaţională

O nouă diviziune globală a

Inegalitate Creşterea inegalităţii Nord- Creşterea inegalităţii în

Conflictele politice dintre Societate civilă globală

Guvernanţă internaţională şi Politică globală

Principalele aserţiuni ale poziţiei moderate

Paul Dobrescu, Viclenia globalizării. Editura Institutului European, 2010.

Unitatea de învăţare 3. Globalizarea şi noua strategie de dezvoltare

Obiective generale ale cursului

Cuvinte cheie: strategie de dezvoltare, politică de specializare, piaţă mondială,

3.1. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale

3.2. Un model de dezvoltare: economia orientată spre export

3.3. Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării

O nouă ecuaţie a puterii

Ray S. Cline (în Conway H. Henderson, 1997, p. 102)

3.4.1. China, un Goliat global

3.4.2. Atuul cardinal al Chinei: strategia de dezvoltare

3.4.3. Trei decenii de creştere neîntreruptă şi impetuoasă

Strategia de dezvoltare şi modernizare a Chinei impune prin caracterul ei elaborat, exprimat în

3.4.4. De la putere continentală la putere continentalo- maritimă

3.4.5. China şi India

Teme pentru eseu

Unitatea de învățare 4. Statul-națiune și suveranitatea

4.1. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice?

Obiective generale ale cursului

4.1. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice?

În acest curs ne propunem să prezentăm principalele caracteristici ale globalizării politice.

1. statul-naţiune este principalul actor din sistemul internaţional; el este de fapt

4.2. Definiţii ale suveranităţii

Suveranitatea nu este o competenţă sau o proprietate oarecare a statelor-naţiune. Deşi istoria

Ce este suveranitatea şi ce ne poate spune ea despre globalizarea politică?

În mod tradiţional, suveranitatea este considerată absolută, inalienabilă, unică (indivizibilă) şi

Dimensiuni ale suveranității

Un model al suveranității: Stephen Krasner (2003)

Suveranitatea interdependenţei câştigă în importanţă pentru că statele, aşa cum am afirmat

1.De este important momentul Wesfalia pentru sistemul internaţional modern?

„Definim guvernarea [eng. governance] ca luare de decizii constrângătoare în sfera publică.”

Tipuri de guvernare pe mai multe niveluri

Microregiune: unitate teritorială de mici dimensiuni, relativ omogenă (economic, social,

Microregiunile au căpătat importanţă mai ales datorită proiectului unificării europene,

1.Definiţi guvernarea la mai multe niveluri (eng. multi-level governance).

Unitatea de învăţare 5. Motorul economic al globalizării