TUDOR VIANU- POETUL

Îl cunoaştem pe Tudor Vianu ca profesor, estetician, filozof, istoric literar, care oferea auditorilor
la conferinţe, la cursuri sau la discursurile literare mai intime un imens bagaj de cunoştinţe din
toate domeniile. După Călinescu era profesorul care fermeca auditoriul cu vocea lui caldă,
melodioasă, plină de inflexiuni. Om cu studii de specialitate la Tubingen şi Wurtenberg,
abordează teme de estetică, de cultură universală, de literatură română şi străină, de istorie şi
filozofie. L-am numi pe Tudor Vianu în galeria marilor personalirăţi româneşti precum Eliade,
Haşdeu, Iorga, care au dat culturii noastre adevărate filoane de aur în materie culturală,
îmbogăţind istoria noastră culturală şi literară, prin cercetările şi judecăţile sale de valoare .
Înainte de a trece la poezie, aş vrea să arăt contribuţia lui Tudor Vianu în aria culturii naţionale
şi universale.În anul 1931 apare volumul Arta și frumosul. Din problemele constituției și relației
lor. În anul 1932 publică volumul Arta actorului în Editura revistei Vremea. În 1933 publică în
volum un mic studiu care va deveni unul de referință în bibliografia studiilor despre Hegel,
intitulat Influența lui Hegel în cultura română. Anul 1934 este deosebit de fast pentru cariera sa
academică, îi apar două volume, primul volum din Estetica sa, în care sunt incluse capitolele
Problemele preliminare ale esteticii,Valoarea estetică și atitudinea estetică și Opera de artă, iar
în 1936 va apărea volumul al doilea, care includea alte două părți, Structura și creația artistică și
Receptarea operei de artă. În 1934 publică și Istoria esteticii de la Kant până astăzi la Institutul
de arte grafice Bucovina. În 1937 își adună articolele de estetică publicate până atunci în
antologia Filosofie și poezie, cu precizarea că, în ediția a doua din 1943, studiile vor fi complet
diferite deși titlul se păstrează același. În 1941 tipărește Arta prozatorilor români, poate cea mai
cunoscută și mai comentată dintre cărțile sale, un exemplu de analiză stilistică în care este
anticipată acribia formalismului sau a structuralismului. În 1942 publică la Editura Cugetarea
volumul Introducere în teoria valorilor, întemeiată pe observația conștiinței.
După reforma învățământului din 1947 este scos de la catedra sa de Estetică și preia cursul de
istorie a literaturii universale, devenind un precursor al comparatismului literar de la Facultatea
de Litere a Universității din București. Între 1946 și 1947 a fost ambasador al României la
Belgrad și a fost criticat pentru unele concesii pe care le-ar fi făcut noului regim. Anul 1952 îl
surprinde în afara Facultății, devine simplu cercetător la Institutul de Lingvistică, lucrând la
Dicționarul limbii române moderne și la Dicționarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu.
Sufletul său avea însă şi o coardă care suna poetic: un delir solemn filtrat prin inegalabila sa
formaţie care-l salva întotdeauna pe profesor de academismul lecţiilor de amfiteatru. Cine
deschide orice carte a lui Tudor Vianu, întânleşte în permanenţă atitudinea unui poet liric lucid
care caută drumul dintre poezie şi adevăr. El pune accent pe zonele luminoase ale sufletului, pe
stările majore de vis cert, fără lavele subconştientului. Neoclasicul Tudor Vianu îl gusta şi pe
Rilke, dar nu-l dispreţuia nici pe Homer, apreciindu-i simbolul epopeilor, încălzindu-se la focul
poemelor gigantice.
Tematic poetul scrie poeme cu notaţii şi simboluri filozofice, cu imagini exotice de călătorie, cu
autohtone note de peisaj românesc, cu elemente de de autobiografie poetică etc. În versurile lui
apar luminozităţi din poezia lui Goethe sau tonalităţi nedefinite din poezia lui Arghezi.

În poezia „Lumea nouă”, publicată în revista tinereţii lui Perpessicius, „Letopiseţi”, se poate
descifra atmosfera şi idealurile unor oameni ce terminaseră războiul. Aceşti oameni credeau
într-o lume nouă, detestând atmosfera literaturii patriarhale, de foileton, răspândită în toate
revistele vremii. Lumea nouă a lui Tudor Vianu trebuia să cuprindă adevărul, fiind un vitalist
realist. Poezia este scrisă când autorul avea 21 de ani:
„În odaia doctorului Faust: Stau în odaia mea/ afară plouă/ şi răsfoiesc tăcut, tăcute cărţi/ şi
stampe vechi şi-ngălbenite hărţi…/ dar cine mi-a şoptit de-o lume nouă?”
Cărţile sunt un decor obişnuit al poeziei sale, alături de ele poetul se întreabă:”Se poate lucruri
nouă să răsară/ când totul este vechi şi putrezit/ Stau în odaia mea şi răsfoiesc la nesfârşit/ şi
plouă greu, şi plouă trist afară…” Întrebarea din acest poem, aproape macedonskian, aparţine
tinereţii ca o umbră a lecturilor germane de la Tubingen, dar şi ca o pledoarie pentru viaţă. În
acestă „odaie a doctorului Faust” se strecoară o rază de soare, schimbând rostul vieţii. Toate
„plăcerile savante” sunt abandonate pentru viaţa care-l invită pe poet să trăiască: „Oh! Oglinda
soarelui din mări! / Dealul care cântă în lumină/ Cu pădurea neagră, de metal,/ Parfumate efluvii
de sulfină/ Şi zefirul meridional…”
Părăsind „odaia doctorului Faust” poetul călătoreşte pe mare, colindă „ape şi munţi”, vizitează
Florenţa, îl evocă pe Hercule şi Ulise. In peregrinările lui lirice găsim o preocupare intimă şi
calmă de intelectual. G. Călinescu îl considera un „vitalist corect”.
În „Imagini italiene”, deşi notează stări intime personale, îşi leagă sentimentele de oamenii cu
care călătoreşte; versul lui are ceva din cuminţenia poeziei clasice, dar şi din eleganţa
romantismului permanent al călătoriilor: „Nu-i pată nu e nicio tremurare/ Când lunecăm
încremeniţi pe ape/ Ca două faruri luminând pe mare/ Lucind târzii, stingându-se
aproape.” Florenţa e în poemul cu acelaşi nume o minune evocată ca în literatura de epocă:
„Ştiu zările că nu-i pe lume/ Cetate dulce, după nume,/ Mai dârză decât e Florenţa/ Iat-o/ Cum
se clădeşte dinspre San Miniato, /rostogolind sub ceruri blocuri sure/ Cu vuiet de armuri şi de
pădure…”
Tematica autohtonă a poeziei sale apare în poemul „În vie” unde peisajul liric e patriarhal, cu
accente bucolice, oficiind o vegetaţie panteistă: „Mă las în timpul nopţii să dorm culcat pe fân /
Şi să presimt cum vraja lactee-ncet mă ninge:/ Mă voi hrăni cu ierburi, cu fructe şi parfum/ Şi voi
simţi cum pacea înaintând mă-nvinge.”
Înainte de toate , Tudor Vianu este un citadin romantic, privind oraşul de pe fereastră: „De la
fereastra cea mai înălţată/ Priveam oraşul cum se risipea/ Şi nu simţeam în suflet nici-o pată/
Era o zi înaltă şi bogată.!
Evocând personaje mitologice, el dă viaţă unei lumi antice într-un peisaj rustic romantic: Ulise e
simbolul poeziei eterne, Hercule este marele erou care a schimbat lumea. Viaţa se scurege
alături de fauni, alături de Aliunde, sub cerul lui Olimp. Poetului îi sunt familiare personajele
mitologice şi peisajele heraldice, în care joacă în valuri delfini şi sirene. Uneori asistă la
banchetele lui Zeus unde „ stă sufletul bolnav de bogăţii/ Când joacă-n fulgere tipsii/ Şi când din
japsuri şi agate/ Te-neacă negre apele bogate.!
Tudor Vianu este poet şi atunci când traduce din poezia universală: Michelangelo,
Shakespeare, Wordsworth, Victor Hugo, Heine, Goethe etc.
Fără a fi un mare poet, Tudor Vianu , omul de cultură, îşi încearcă pana şi în poezie şi de multe
ori reuşeşte să ne surprindă cu versul lui clasic. La început simbolist, apoi un romantic solemn,
aplicând un tratament romantic imaginilor, Tudor Vianu pune în poezie cultura imensă pe care o
posedă, fiind calificat ca un „terorizat” sentimental.