Definiţia şi caracteristicile Corporaţiilor Transnaţionale

Promotorii principali ai ISD în economia mondială sunt CTN. Controlul şi participarea directă la
utilizarea investiţiilor CTN servesc unei utilizări eficiente a lor. CTN au mai mare posibilitate de
încadrare operativă în sistemul de producţie de a repartiza resursele în timp cel mai scurt şi a le
amplasa în activităţile cele mai efective.

În economia mondială contemporană, societăţile transnaţionale au devenit principalii (cei mai

puternici şi mai dinamici) agenţi economici, forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de
bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub această denumire generică. Astăzi, STN
influenţează direct evoluţia economiei mondiale. STN există în toate sectoarele economice –
industrie, agricultură, bănci, asigurări, publicitate, turism etc. Ele s-au afirmat, în primul rând, în
ţările dezvoltate cu economie de piaţă, multe ajungând să aibă o forţă economică mai mare decât
a unui stat-naţiune.

O CTN este o firmă care şi-a extins activitatea economico-financiară dincolo de graniţele ţării de
origine. Ea alcătuieşte un vast ansamblu la scară internaţională, format dintr-o societate
principală – firma mamă şi un număr de filiale, adică de firme dependente faţă societatea
principală, implementate în diferite ţări.

În sensul cel mai cuprinzător, o societate transnaţională este o companie care produce bunuri sau
oferă servicii în mai multe ţări. În sensul cel mai restrâns, se referă la o întreprindere care, prin
investiţii externe directe (IED), deţine şi administrează filiale într-un număr de ţări, în afara bazei
sale interne.

Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este cea dată de John Dunning,
considerat de către mulţi specialişti drept „părintele transnaţionalelor” şi care considera
transnaţionala „o firmă care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează
activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară”. Această definiţie este preluată, de altfel, şi
de organisme ca OCDE sau UNCTAD. Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională drept
acea întreprindere ce deţine şi controlează producţia în afara ţării în care operează, într-o manieră
care îi permite să valorifice oportunităţile globale pe care le oferă piaţa mondială.

Viziunea UNCTAD asupra societăţii transnaţionale este una foarte largă, ea definindu-se ca o
entitate economică formată dintr-o companie mamă şi din filialele ei în străinătate.
Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o întreprindere ce are ca obiect
fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale,
şi anume: este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine, astfel încât să
depindă din punct de vedere financiar de activitatea din străinătate, iar deciziile manageriale se
bazează pe elemente ce ţin de contextul global sau regional în care acţionează.

Deci, corporaţiile transnaţionale sînt alcătuite din întreprinderile principale şi filialele sale
străine: întreprinderea principală este cea care controlează activele ei sau altor întreprinderi într-o
ţară sau mai multe ţări, de obicei deţinând proprietatea asupra unei părţi din capital. O parte din
capital de cel puţin 10% este considerată pragul pentru controlul activelor în acest context.

O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea companie care
combină obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi acţiunea
simultană pe mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care filialele îşi
desfăşoară activitatea.

În literatura sunt întâlniţi o serie de termeni specifici CTN. Astfel:

 O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public company) atunci când acţiunile
sale sunt tranzacţionate bucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor de brokeraj,
cumpărătorii devin acţionari şi aceştia pot fi atât persoane particulare, cât şi alte firme sau
instituţii, ca bănci, companii de asigurări, sau fonduri de pensii. O corporaţie transnaţională
este privată (privat company) atunci când acţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public
(firme ce aparţin unor familii sau grupuri de persoane).
 Compania mamă (parent company) este compania care controlează, deţine autoritatea asupra
filialelor (afilliates), care pot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries or branches) şi
care sunt reunite sub acelaşi „acoperiş”, fie că aceasta (compania mamă) deţine toate sau
doar o parte din acţiunile filialelor.
 O companie multinaţională are acţionari (shareholders sau stockholders) precum şi parteneri
(stakeholders). Aceştia din urmă sunt clienţi, angajaţi, furnizori, distribuitori, agenţii
guvernamentale etc., practic toate categoriile de persoane cu care firma vine în contact în
derularea afacerilor sale.

CTN are caracteristici specifice, fiecare dintre care joacă un rol anumit în înfiinţarea activităţii
investiţionale. Principala caracteristica a unei societati transnationale o constituie caracterul sau
transnational, greu de încadrat în prevederile unei legislatii nationale, sub un regim juridic
uniform.

Printre cele de bază nominalizăm:

 dimensiunea CTN, mărimea activelor de peste hotare şi din ţară,
 vînzările şi personalul;
 dinamica procesului de transnaţionalizare;
 numărul şi specializarea filialelor străine;
 volumul lucrărilor de cercetare-dezvoltare (C-D) efectuate;
 participarea în acorduri transfrontaliere de ajutor reciproc;
 prezenţa resurselor tangibile şi întangibile (materie primă, materiale de componare, forţa de
muncă, tehnologii);
 structura organizatorică;
 mecanismele de planificare, gestionare şi marketingul;
 strategia şi tactica realizării scopurilor;
 interesele în ţările lumii.

Este necesar de a avea în vedere experienţa şi calificarea personalului; posibilităţile

internaţionalizării veniturilor legate de deţinerea proprietăţii; minimizarea taxelor şi impozitelor
cu ajutorul bunurilor transferabile şi transferarea mijloacelor existente din cadrul firmei; nivelul
specializării verticale şi orizontale şi posibilităţile integrării în sistemele de furnizare, de
producere şi de distribuire; diferenţierea producţiei; gradul de concentraţie a producţiei
internaţionale; economia ţărilor evaluată la scară mondială; capacitatea comună de a concura;
eficienţa funcţionării, cota-parte a pieţii supusă controlului în relaţiile de afaceri; rolul cadrelor
de conducere a CTN în structurile internaţionale economice şi financiare şi guvernelor ţărilor
receptoare de ISD.

În noua ordine economica globala se poate constata prezenta unui mare numar de societati
transnationale de dimensiune mica si mijlocie, reprezentând aproape 50% din numarul total de
companii transnationale în USA, Canada, Japonia si aproape 50% în Franta si în marea Britanie.

Multe companii transnationale mici si mijlocii sunt originare din statele în curs de dezvoltare,
interesate sa investeasca în sectorul tertiar. Specialistii contemporani recunosc ca aceste societati
transnationale au calitatea de a fi organizatii centrale, motoare ale cresterii activitatii economice,
forte de antrenare si conducere a tranzactiilor internationale de comert.

Principalele cauze care genereaza cresterea rolului societatilor transnationale sunt: reducerea
interventiei statale în economie, cresterea exporturilor în tarile în care s-au redus taxele de vama
si expansiunea comertului liber.

Societatile transnationale exercita un rol esential în sectoare specifice ale activitatii economice,
precum:
 pe planul dezvoltarii economice a tarii-gazda, prin contributia cu resurse financiare,
tehnologice, de management, prin crearea de locuri de munca, prin retehnologizarea si
modernizarea întreprinderilor, respectiv prin crearea si dezvoltarea unor întreprinderi;
 în introducerea unui management modern în tarile-gazda, prin pregatirea fortei de munca,
prin furnizarea de experienta, prin schimburile între diverse societati internationale si în
cadrul agentiilor, sucursalelor si filialelor acestora;
 în sfera politica, datorita importantei lor pentru productia si exporturile tarii-gazda si al
tarii de origine al societatii–mama;
 la nivel tehnologic, prin investitii straine directe contribuind la cresterea nivelului
tehnologic a tarii-gazda;
 în problemele legate de protectia mediului inconjurator au un rol pozitiv, prin reducerea
emisiunilor poluante,dar si negativ, prin influentarea factorilor politici, în vederea
adoptarii unei legislatii mai putin restrictive fata de investitiile poluante;
 în sectorul serviciilor, în special în cel hotelier, bancar, de calatorii, al industriei de
transport;
 în comertul international, societatile transnationale îsi impun produsele lor pe toate
pietele nationale.

Evoloția Corporaţiilor Transnaţionale

Apariţia cartei corporative în secolul al XVI-lea marchează începutul istoriei corporaţiei.

Carta corporativă reprezenta acordarea de către stat a unui privilegiu pentru un grup
deinvestitori în vederea servirii unui scop public. Astfel, fiecare cartă prestabilea drepturile şi
obligaţiile specifice unei anumite corporaţii, incluzând partea de profit care urma să revină
Coroanei în schimbul acordării privilegiului special, care consta în limitarea răspunderii legale a
unui investitor la cuantumul investiţiei sale. Aceste corporaţii – dintre care cele mai cunoscute
erau Compania Indiilor de Est şi Compania Golfului Hudson – erau utilizate de Anglia pentru a
menţine controlul asupra economiilor coloniale.
În Evul Mediu, statul era implicat, direct sau indirect, în majoritatea activităţilor
economice ce se desfăşurau în afara teritoriului naţional, forma cea mai importantă sub care se
prezentau aceste afaceri reprezentând-o cea a investiţiilor.
Prima corporaţie importantă cu activitate internaţională a fost “Commenda”, care se
formase în urma unui aranjament convenit între mai mulţi participanţi, prin care investitorul
principal – sau un grup de investitori – îşi încredinţa capitalul unuia sau mai multor agenţi, care
desfăşurau activităţi comerciale pe mare şi/sau pe uscat. Cea mai mare parte a acestui tip de
comerţ presupunea transferul de resurse în afara graniţelor naţionale. Parteneriatele comerciale
de tipul Commenda erau constituite pe perioade scurte de timp, la sfârşitul cărora profiturile erau
împărţite conform înţelegerii, iar parteneriatul dizolvat. De la acest tip de comerţ s-au remarcat
totuşi două excepţii, “Liga Hanseatică”, o companie internaţională deţinută şi condusă de către
un grup de comercianţi hanseatici, care îşi avea sediul central la Lubeck (Germania) respectiv,
“Compania Comercianţilor aventurieri”, un puternic consorţiu britanic a cărui activitate s-a
desfăşurat în industria lânii şi a articolelor de îmbrăcăminte.
Caracteristicile specifice acestor corporaţii au constat în abilitatea de a coordona şi
distribui utilizarea capitalului, în experienţa antreprenorială şi de a coordona comercializarea
bunurilor.
În decursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, pe măsura dezvoltării şi perfecţionării
sistemului de comunicaţii externe, activitatea comercială internaţională a intrat într-o nouă etapă,
relaţiile dintre parteneri bazându-se într-o măsură tot mai mare pe reguli şi reglementări.
Principalele obiective urmărite prin investiţiile străine directe constau în susţinerea activităţilor
comerciale ale statului desfăşurate pe teritorii străine, respectiv, promovarea şi dezvoltarea
economică a teritoriilor colonizate.
Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea a dus la dezvoltarea activităţii comerciale
internaţionale, evidenţiindu-se noi motivaţii ale firmelor de a realiza investiţii în exteriorul ţărilor
lor: obţinerea de noi surse de materii prime şi materiale, precum şi protejarea ori extinderea
poziţiei deţinute pe pieţele străine.
Dezvoltarea capitalismului industrial a marcat importanţa tehnologiei în activitatea unei
corporaţii, a capitalului bănesc şi a competenţelor umane. Aceste evoluţii marchează trecerea de
la capitalismul mercantilist la capitalismul industrial.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, progresele tehnologice precum şi cele în
domeniul organizaţional din cadrul întreprinderilor au determinat creşterea producţiei pentru
export. Astfel în anul 1914, 54,6% din investiţiile străine directe efectuate de corporaţiile
nordamericane se înregistrau în domeniul exploatărilor petroliere şi miniere şi în domeniul
agricol2. Dintr-un număr de 3.373 de întreprinderi din Marea Britanie, care operau în întregime
sau în cea mai mare parte în străinătate şi care erau cotate la Bursa din Londra, 1.802 (53,4%) îşi
desfăşurau activitatea în sectorul primar. Într-un studiu asupra firmelor cu investiţii străine
directe ale Europei Continentale, au fost identificate 167 de filiale înfiinţate de 85 de mari
întreprinderi investitoare în străinătate. În Japonia, firmele cu investiţii directe efectuate în
străinătate urmăreau ca scopuri principale în extinderea lor promovarea produselor industriale
japoneze şi obţinerea celor mai avantajoşi furnizori de materii prime şi materiale. Majoritatea
investiţiilor japoneze s-au înregistrat în China (77,5%) constituind un prim pas în direcţia
apariţiei producătorilor multinaţionali.
Sfârşitul secolului al XIX-lea a adus modificări importante în natura şi modul de
organizare ale schimburilor comerciale mondiale, atât sub aspectul conţinutului bunurilor
prelucrate, a calităţii produselor, precum şi a creşterii dimensiunii şi tendinţei spre standardizare
a pieţelor.
Astfel, s-a înregistrat o intensă activitate internaţională în sectorul bancar, dominată de
Marea Britanie. Băncile britanice dispuneau de anumite avantaje în comparaţie cu băncile din
alte ţări, constând, în principal în posibilitatea de a acţiona pe cea mai mare piaţă de capital din
lume – cea a Londrei.
De asemenea, companiile japoneze controlau o parte importantă a activităţii de navigaţie
desfăşurată în zona Oceanului Pacific. În anul 1881, 14 societăţi japoneze înfiinţaseră filiale la
New York, în scopul promovării exporturilor japoneze, dar şi pentru procurarea utilajelor şi
maşinilor
moderne necesare în desfăşurarea producţiei la nivel naţional.
Până la începutul Primului război Mondial, se estimează că cel puţin 14,5 miliarde de
dolari au fost investite în întreprinderi sau filiale constituite în străinătate, ceea ce reprezenta
aproximativ 35% din datoria externă pe termen lung a vremii, considerată la nivel mondial.
Analizele istorico-economice arată că 3/5 din stocul de capital străin înregistrat în anul
1914 la nivel mondial erau investite în ţările în curs de dezvoltare de azi4. Totodată, aproximativ
55% din stocul de investiţii străine directe efectuate în străinătate la nivelul anului 1914 se
înregistrau în sectorul
primar, 15% în cel secundar, 20% în construirea unor căi de acces şi 10% în domeniul bancar, de
asigurări, utilităţi publice şi distribuţie. Cel mai adesea, astfel de investiţii au luat forma filialelor
în străinătate ale întreprinderilor investitoare.
În perioada interbelică, deşi numărul filialelor corporaţiilor internaţionale a continuat să
crească, volumul valoric al capitalului străin investit a atins valorile din perioada antebelică abia
spre sfârşitul anilor ’30. Investiţiile europene s-au îndreptat spre ţări de pe continentul european
şi spre SUA, în timp ce investitorii americani au preferat America Latină, Canada şi ţările
europene cele mai
mari. Taxele vamale au fost majorate, au fost introduse noi metode de control şi restricţionare a
importurilor şi exporturilor. Cu toatea acestea, în ciuda unui mediu economic şi politic mult mai
puţin ospitalier, activitatea internaţională a corporaţiilor internaţionale a continuat să crească în
perioada interbelică, cu precădere în anii ’20. Este perioada în care are loc “un veritabil proces de
maturizare a corporaţiilor internaţionale, caracterizat prin următoarele trăsături definitorii:
maturizarea investiţiilor străine directe şi apariţia corporaţiilor internaţionale integrate, apariţia
unor investitori străini în exploatarea noilor
surse de materii prime şi materiale, crearea de carteluri internaţionale în câteva sectoare foarte
atractive pentru investiţiile străine directe, rolul tot mai important al companiilor japoneze în
comerţul japonezoamerican şi în dezvoltarea Japoniei”.
Cele mai importante trăsături în evoluţia corporaţiei moderne, ale celei de a doua etape
(1970-1985) pot fi considerate următoarele:
 activităţile corporaţiilor transnaţionale aveau drept scop procurarea unor active strategice,
investiţiile din sectorul primar şi terţiar fiind privite ca parte a strategiei
 organizaţionale transnaţionale a acestor companii. Apar şi se dezvoltă acum diverse forme de
comerţ între filiale şi între acestea şi firma-mamă;
 organizarea activităţilor comerciale la nivel internaţional îmbracă noi forme; se
 înmulţesc relaţiile de cooperare, alianţele strategice, iar reţelele de aprovizionare şi deservire
devin părţi componente ale activităţii corporaţiilor;
 multe firme adoptă noi strategii, în timp ce extinderea investiţiilor într-un domeniu sau
sector este însoţită de reducerea activităţii în altul. Formele organizaţionale şi structurile
decizionale sunt modificate frecvent pentru a corespunde schimbărilor produse în mediul
economic internaţional, precum şi progresului tehnic şi tehnologic.
A treia etapă a dezvoltării postbelice a companiilor transnaţionale (1985-prezent) se
caracterizează prin apariţia companiilor cu adevărat globale şi prin creşterea complexităţii
formelor de colaborare şi a relaţiilor dintre corporaţii. Scopul urmărit prin producţia
internaţională nu mai este în primul rând obţinerea de profituri suplimentare ca urmare a
exploatării unor avantaje competitive de piaţă, ci mai ales, exploatarea avantajelor presupuse a
rezulta din participarea la un astfel de tip de producţie. S-a ajuns astfel la reorganizarea pe baze
raţionale a activităţii economice între diferitele filiale sau între filialele şi companiile-mamă. În
acest scop au fost reorganizate activităţile diverselor filiale, astfel încât să corespundă nevoilor
naţionale de substituire a importurilor.
 O altă formă a integrării la nivelul corporaţiei are la bază diferenţele între costurile
specifice diverselor regiuni şi caracteristicile diverselor pieţe; în aceste cazuri, diviziunea muncii
se realizează între diferitele verigi ale lanţului de activităţi ale firmei. Expansiunea unor astfel de
investiţii străine directe a fost favorizată de diminuarea barierelor comerciale dintre ţări şi de
perfecţionarea treptată a sistemului de organizare din cadrul companiilor transnaţionale. Ceea ce
poate fi remarcat în unele cazuri de integrare (Uniunea Europeană) este transferarea de la
societatea-mamă către fiecare filială sau grup de filiale dintr-o regiune a propriului sistem de
organizare.
Strategiile aplicate de corporaţiile ţărilor comunitare membre ale Uniunii Europene au
fost adaptate astfel încât să se profite şi de avantajele oferite de crearea zonei de comerţ liber, dar
să se poată desfăşura cu succes şi economia de scară şi centralizarea producţiei. Alegerea locului
de înfiinţare a filialelor, raţionalizarea producţiei la nivelul grupului transnaţional şi distribuirea
capitalului companiei între filiale au depins de capacităţile de producţie de care dispuneau
firmele, de costurile de producţie şi de cele ale tranzacţiilor, specifice fiecărei zone şi de
variabilele specifice fiecărei ţări (productivitatea muncii, nivelul de pregătire a forţei de muncă,
preferinţele consumatorilor, costurile de transport şi telecomunicaţii, reglementările
guvernamentale şi alte prevederi legale cu privire la investiţiile străine directe ş.a.). Rezultatul
acţiunii acestor factori a fost concretizat într-o distribuţie geografică a filialelor bazată în mod
egal atât pe avantajele comparative rezultând din resursele specifice ale fiecărei localizări în
parte, cât şi pe avantajele absolute oferite de zona respectivă.
Internaţionalizarea firmei, Conceptul de internaţionalizare a firmei urmează să fie
analizat prin prisma următoarelor trei aspecte:
- ca un proces de creştere a implicării firmei în operaţiuni internaţionale, ceea ce
determină o modificare a statutului firmei, fiind o modalitate prin care firma îşi asigură creşterea;
- ca formă a creşterii firmei, internaţionalizarea reprezentând interdependenţa între
creşterea internă şi externă a firmei.
- ca un proces reversibil, ceea ce înseamnă că firma angajată în internaţionalizarea
activităţilor sale poate oricând să-şi reducă sau să renunţe la operaţiunile internaţionale în care a
fost implicată.
Aspectele sus-menţionate reprezintă trăsături generale comune ale conceptului de
internaţionalizare a firmei, neputând conduce în concret la evaluarea gradului de
internaţionalizare a unei firme. Acest lucru se poate realiza însă cu ajutorului mai multor metode,
dintre care cea mai accesibilă o reprezintă măsurarea volumului vânzărilor realizate de firmă în
străinătate comparativ cu totalul vânzărilor sale. Astfel este folo sită, ca indicator al performanţei
la export, ponderea deţinută de exporturi în totalul vânzărilor.
 Având în vedere necesitatea identificării unui cadru mai larg pentru evaluarea gradului de
internaţionalizare a unei firmei, se constată că acest indicator oferă insuficiente informaţii despre
firmă şi despre capacitatea sa de a desfăşura operaţiuni în străinătate. În aceste condiţii, este în
mod evident necesară o altă abordare, internaţionalizarea să fie asociată cu – şi probabil
dependentă de – evoluţiile ce au loc de-a lungul unor dimensiuni specifice ale firmei în cauză, şi
anume: metodele ei de operare pe pieţele externe, oferta de produse tranzacţionate în străinătate,
pieţele externe pe care este prezentă, personalul angajat, resursele financiare şi structura
organizaţională. În literatura de specialitate au existat numeroase încercări de a defini corporaţia
modernă.
Astfel, Alan Shapiro defineşte corporaţia transnaţională ca fiind “o companie angajată în
producerea şi vânzarea de bunuri şi servicii în mai mult de o ţară, fiind formată, în general, dintr-
o firmămamă localizată în ţara de origine şi de la 5 la 6 filiale în străinătate (în ţările gazdă),
având, de obicei, un grad ridicat de interacţiune strategică între componentele sale”.
Istoricul economic Geoffrey Jones oferă o definiţie mai lărgită a unei transnaţionale: “o
firmă ce controlează operaţiuni sau active generatoare de venituri în mai mult de o ţară”.
Pe de altă parte, John H. Dunning prezintă transnaţionala ca pe “o firmă care se angajează
în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult
de o ţară”, această definiţie fiind însuşită de o serie de cercuri academice şi de afaceri
internaţionale, de unele organizaţii internaţionale (OCDE, UNCTAD), ca şi de unele guverne.
O altă abordare a noţiunii de “transnaţională” porneşte de la premisa că multe dintre
formele de implicare internaţională utilizate de firme, nu presupun relaţii de proprietate,
reprezentând diverse modalităţi de colaborare între firme din ţări diferite.
Astfel, transnaţionala este definită ca fiind: o modalitate de coordonare a producţiei de la
un centru strategic de luare a deciziei, atunci când această coordonare are în vedere activităţile
firmei dincolo de graniţele naţionale.
Din analiza numeroaselor definiţii propuse corporaţiilor transnaţionale rezultă însă, o
serie de elemente esenţiale, comune tuturor acestor definiţii:
a) efectuarea de investiţii străine directe în străinătate, ceea ce conferă puterea de control
asupra procesului de luare a deciziei într-o firmă străină;
b) transferul unui pachet complex de factori precum: capital (financiar şi fix), tehnologie,
knowhow, expertiză financiar-contabilă, practici manageriale şi organizaţionale, cunoaştere,
abilităţi profesionale şi antreprenoriale;
c) cerinţa ca activele generatoare de valoare adăugată, achiziţionate printr-un astfel de
proces investiţional să fie amplasate în diferite ţări.
 Pornind de la elementele esenţiale sus-menţionate cât şi de la o analiză comparativă a
companiei transnaţionale raportată la alte tipuri de entităţi angajate în afacerile internaţionale se
pot distinge două trăsături majore ale corporaţiei transnaţionale:
 pe de o parte, faptul că organizează şi controlează activităţi multiple creatoare de valoare şi
generatoare de venituri dincolo de graniţele naţionale;
 pe de altă parte, faptul că transnaţionala internalizează pieţele mondiale pentru produsele
intermediare ce rezultă din aceste activităţi.
În concluzie, transnaţionala trebuie înţeleasă ca “o pluri-entitate ce fiinţează prin textura
relaţiilor de dependenţă reciprocă dintre componentele sale, dar subordonată scopurilor urmărite
la nivelul unităţii sale de coordonare centrală”.
O analiză recentă privind abordarea calitativă a naturii transnaţionalei a fost realizată de
A. Rugman, care a considerat că aceste corporaţii ce funcţionează ca operatori transnaţionali,
rămân bine ancorate în regiunile lor de origine, în special în zonele-pol ale Triadei (America de
Nord, Uniunea Europeană şi Japonia). Rugman a definit transnaţionalitatea corporaţiilor
moderne în cadrul unor coordonate regionale, şi nu globale, identificând ca motor al caracterului
regional al transnaţionalităţii celor mai mari corporaţii din lume – barierele de natură netarifară
pe care polii Triadei le ridică în calea fluxurilor comerciale şi investiţionale, obstacole care au
condus la afirmarea în prim plan a celor trei puternice blocuri comerciale şi investiţionale.
Evoluţia în plan regional a transnaţionalităţii este benefică pentru acelea dintre ele ce îşi
au originea într-unul din cei trei poli triadici. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre
corporaţiile din ţările non-triadice, care se confruntă cu mari probleme în obţinerea accesului pe
pieţele blocurilor triadice.
În abordarea cantitativă a naturii transnaţionalei, Rugman a analizat întreprinderile
multinaţionale transnaţionalizate – multinaţionalele în cazul cărora peste 2/3 din activitate se
realizează în afara ţării de origine. El a utilizat un “indice al transnaţionalităţii”, calculat ca
medie aritmetică simplă între ponderile activităţilor în străinătate în totalul activităţilor unei mari
corporaţii cu privire la trei indicatori: vânzări, active deţinute şi număr de angajaţi. (Tabelul nr. 1
– Primele 30 companii transnaţionale nefinanciare în funcţie de activele deţinute în străinătate la
nivelul anului 2006)

Tabelul nr. 1 Indicele de transnaţionalitate

Primele 30 companii transnaţionale nefinanciare în funcţie de activele deţinute în
străinătate la nivelul anului 2006
(Milioane de dolari şi număr de angajaţi)
Dacă sub aspectul abordării calitative se observă că în proporţie de peste 95% dintre companiile
din tabel aparţin Triadei, excepţie făcând o companie care aparţine unei ţări în curs de dezvoltare
–Hutchison Whampoa (Hong-Kong, China), în schimb, principalele firme cu cel mai ridicat
indice de transnaţionalitate îşi au originea în ţările mici, non triadice (Elveţia), firme care au
nevoie de vânzări masive în străinătate pentru atingerea statutului de transnaţională. Chiar şi
transnaţionalele din tabelul nr. 1 provenind din Uniunea Europeană sunt de fapt firme britanice,
olandeze, franceze, germane şi italiene adică ţări ale căror pieţe interne sunt mici în comparaţie
cu piaţa Uniunii Europene în ansamblu.

Tendințe În Dezvoltarea Internațională

Rolul Companiilor Transnationale (CTN)  în economia mondiala în procesul de

globalizare este în creştere. Producţia internatională continuă să crească deoarece corporaţiile
transnaţionale  îşi extind rolul lor în economia mondială. Astăzi există peste 85 mii de corporaţii
transnaţionale, cu circa 9 mln. de afiliaţi stăini pe întreg globul. Impactul lor economic poate fi
estimat în diverse moduri. In anul 2004, afiliatii străini însumau peste 54,0 milioane de angajaţi,
în comparaţie cu cele 24,0 milioane din 1990; vânzările lor de aproximativ 19000 miliarde USD
au fost de două ori mai mari decât exporturile lumii în 2001, în comparaţie cu zece ani în urmă,
când vânzările şi exporturile au fost aproximativ egale; stocul pentru investiţiile străine directe a
crescut de la 1 700 miliarde USD la 6 600 miliarde USD în aceeaşi perioadă. Afiliaţii străini
reprezintă acum a zecea parte din PIB mondial şi a treia parte din exporturile mondiale.
Diversitatea şi complexitatea fenomenului globalizării reflectă multitudinea factorilor de
integrare a ţărilor europene, procesele de privatizare şi comercializare, care au dat acces la noi
pieţe şi ramuri. Totodată intensificarea concurenţei, creşterea importanţei proceselor de integrare
regională, sporirea volumului tranzacţiilor comerciale au survenit la extinderea activităţii
corporaţiilor transnaţionale.
Aceasta exprimă necesitatea ţărilor de a participa, într-o măsură din ce în ce mai mare şi
mai eficace, la diviziunea internaţională a muncii. Procesul de globalizare necesită o tratare
sistemică a CTN, ţinând cont de teoria generală a organizării şi autogestiunii sistemelor
complexe.
Revistă britanică The Economist ajunge la concluzia că firmele multinaţionale reprezintă
unul dintre cei mai esenţiali factori ai progresului economic contemporan. Ele „răspândesc
bogăţia, munca, tehnologiile avansate şi contribuie la ridicarea standardului de trai şi
îmbunătăţirea mediului de “afaceri”, în acelaşi timp, corporaţiile multinaţionale constituie latura
cea mai vizibilă a globalizării.
Una dintre primele definiţii utilizate pe larg în studiile de specialitate este cea propusă de
R. Vernon, care menţiona, că o corporaţie rnultinaţională reprezintă o firmă mare, deţinătoare de
filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, sub presiunea faptului că au apărut şi firme
mijlocii cu vocaţie internaţională, această cifră a fost redusă la două ţări şi, în cele din urmă,
chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiştilor acceptă că o corporaţie multinaţională
constă dintr-o firmă care şi-a extins producţia şi marketingul dincolo de hotarele unei singure
ţări. Conform opiniei lui I.H.Dunning, ,,producţia internaţională reprezintă o activitate creatoare
de valoare adăugată, aflată sub proprietatea, controlul şi organizarea unei firme (sau unui grup de
firme) dincolo de hotarele sale naţionale”. CA. Michaletcaracterizează corporaţia multinaţională
drept “o întreprindere (sau un grup de întreprinderi) de talie mare, care, pornind de la o bază
naţională, şi-a implantat mai multe filiale în ţări diferite, adoptând o organizare şi o strategie la
scară mondială” .
Definiţia lui CA. Michalet face, de asemenea, referinţă directă la organizarea
corporaţiilor multinaţionale în grup. În conformitate cu propunerea acestuia, prin grup ar trebui
să subînţelegem „ansamblul format din societatea-mamă şi filialele plasate sub controlul său.
Deci, societatea mamă este un centru de decizie financiară (filialele, în general, nu sunt), astel
încât rolul ei esenţial este acela de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în funcţie de
rentabilitatea capitalurilor angajate. De aceeaşi părere este un alt autor, şi anume M.Beaud, care
consideră că structurarea în grupuri constituie modul dominant de segmentare a capitalului în
stadiul actual de dezvoltare a capitalismului.
Savanţii moldoveni: Chistruga B., Gribincea A., Roşca P., Gorobievschi S. a ajuns la
noţiunea: „CTN – sunt întreprinderile, care-şi implementează, desfăşoară şi îşi dezvoltă
activitatea sa în mai multe economii şi direcţii, coordonează şi exercită controlul şi repartizează
operaţiunile mondiale dintre diferite ţări pe baza unei strategii comune, în scopul atingerii
obiectivelor proprii”. 
Pentru ţările în tranziţie, care sunt dintre cele mai sensibile la influenţa factorilor externi,
intergrarea în economia mondială devine o cale fără alternativă, indiferent de orientarea lor
geografică sau politică.
Un loc important în procesul internaţionalizării îl ocupă deschiderea economiilor
naţionale spre tranzacţiile pieţii mondiale, dezvoltarea schimburilor de bunuri şi servicii prin
intermediul CTN, desigur şi a fluxurilor de capital. CTN joacă un rol semnificativ în procesul
internaţionalizării relaţiilor economice mondiale şi adîncirii divizării internaţionale a muncii.
CTN prezintă nu doar companii mari cu sfere de activitate multiramurală şi globală, dar şi
companii mici şi mijlocii, îngust specializate care deţin întreprinderi-fiice peste hotare.
În procesul evoluţiei CTN au fost utilizate diverse forme de structurii organizatorice,
fiecare dintre ele avînd caracter specific al relaţiilor reciproce în procesul de fiinţare şi o strategie
determinată de atingere a scopurilor finale. CTN actuale sunt companiile, care se ocupă cu
producerea internaţională şi care plasează nu mai puţin de zece procente din activele sale în
filiale străine.
După caracterul activităţii CTN diferă de companiile naţionale, care au operaţiuni
comerciale internaţionale. Aceasta se explică prin faptul, că ele transferă peste hotare nu doar
marfă, dar şi însuşi procesul de producţie, plasează capitalul său, unindu-l cu forţa de muncă
externă în ramurile producerii internaţionale. CTN exportă după limitele teritoriilor naţionale
multe segmente a ciclului de producere. Astfel capitalul transnaţional înfăptuieşte un circuit de
talie mondială.
Fenomenul CTN este destul de contradictoriu, pe de o parte, posedînd un potenţial
considerabil financiar şi tehnico-ştiinţific, el poate să conducă la creşterea economică în diferite
ţări sau regiuni ale lumii. Pe de altă parte, menţinînd principiile raţionalităţii, CTN pot provoca
adîncirea ecartului în nivelele dezvoltării economiei nu numai între ţări, dar şi între regiuni,
precum şi în schimbul internaţional de mărfuri servicii, capital şi tehnologii. Creşterea volumelor
de producţie a complexului transnaţional reproductiv influenţează poziţiile ţărilor de origine şi
ţărilor receptoare în sistemul relaţiilor economice internaţionale.
 Analiza Relatiile economice interna internationale (REI) la nivel mondial arată, că
procesele globalizării şi regionalizării influenţează diferit între ele. Pe de o parte, globalizarea
favorizează regionalizarea, deoarece CTN folosesc intens priorităţile liberalizării în limitele
grupurilor integraţioniste. Pe de altă parte, globalizarea împiedică regionalizarea deoarece CTN
participă la dezvoltarea REI, depăşind hotarele unei ţări.
La rîndul său, regionalizarea influenţează pozitiv globalizarea, în măsura în care
stimulează unirea economică a ţărilor în limitele grupurilor internaţionale, lărgeşte posibilităţile
pentru optimizarea activităţii CTN prin integrarea corporativă. În acelaşi timp, regionalizarea
stopează globalizarea, deoarece măreşte izolarea grupurilor internaţionale separate şi concurenţa
între ele. În condiţiile creşterii influenţei reciproce a globalizării şi regionalizării economiilor,
eficacitatea determină prin acţiunea reciprocă specifică integrării corporative şi regionale.
În ultimii ani conştietizând situaţia, că tot mai dominantă în economia mondială devin
CTN şi după opinia mai multor autori demonstrează următoarele avantaje:
■ constituind complexele transnaţionale reproductive ale sale, CTN se conduc nu de
hotarele naţionale, ci de posibilităţile lărgirii concurenţei şi profitabilităţii sale;
■ manevrând cu resursele economiei mondiale, CTN implică în procesul
transnaţionalizării diferite elemente ale economiilor naţionale, schimbând structura ramurală a
economiei multor ţări ale lumii;
■ activitatea CTN favorizează spălarea hotarelor economice şi slăbirea mecanismelor de
reglare a businessului la nivel naţional, care devine din ce în ce mai avantajos;
■ deşi complexele economice naţionale rămîn centre principale de confecţionare a
producţiei în economia mondială, o parte tot mai însemnată a mărfurilor şi serviciilor se produc
cu un efect mai pronunţat în cadrul CTN, numărul cărora creşte dinamic.
Actualmente, CTN le revine mai mult de 20% din PIB mondial. Activele CTN depăşesc
după ritmurile creşterii PIB-ul mandial, a comerţului internaţional şi investiţiilor brute interne de
capital.
O importanţă mai mare pentru dezvoltarea economiei diferitor regiuni ale lumii, inclusiv
a Europei de Vest, o au cele mai mari CTN. Ele controlează cea mai mare parte a operaţiunilor
transfrontaliere a ţărilor sale de origine. Alinierea după mărimea activelor străine în anul 1996,
100 dintre cele mai mari CTN ale lumii posedau active străine totale în sumă de 18 trl.USD
Vânzările străine totale a celor 100 mai mari CTN ale lumii au depăşit 2,1 trl.USD. Personalul
total străin la întreprinderele-fiice a celor 100 mai mari CTN ale lumii a atins 5,9 mln persoane.
Cea mai mare parte din companiile-mame la nivel mondial revin ţărilor dezvoltate, şi
anume: Europei de Vest, unde actualmente sunt concentrate 62,2% din totalul lor în lume, care
dispuneau de filiale străine în cantitate de 14,2%; în ţările în curs de dezvoltare erau concentrate
numai 14,7 % din CTN ale lumii, în schimb ele erau receptoare pentru ţările dezvoltate, deaceea
ele deţineau 49,8 % din filialele străine din lume.(anexa 1).
Cele mai mari CTN desfăşoară o influenţă substanţială asupra economiei ţărilor de
origine şi ţărilor receptoare, favorizînd dezvoltarea producerii, activizarea fluxurilor de capital, a
mărfurilor, serviciilor şi tehnologiilor, mărirea ocupării şi calificării forţei de muncă, de
asemenea şi schimbării condiţiilor de concurenţă în ramuri diferite.
În lista celor 100 mai mari CTN ale lumii, cele dominante sunt din Europa de Vest,
prezentate de 41 din 46. CTN Europei de Vest reveneau 47 % din activele străine, 45 % din
vînzările străine şi 58 % din personalul străin a celor 100 mai mari CTN a lumii, inclusiv CTN
UE-41,4 % şi 51 % corespunzător (anexa 2).
Poziţiile-cheie în ierarhizarea CTN ocupă deasemenea SUA şi Japonia. Analiza structurii
ramurale a celor mai mari 100 CTN a lumii demonstrează, că în valori numerice şi conform
indicatorilor principali ai activităţii economice predomină companiile în industria automobilelor,
electronicii, prelucrarea petrolului, industria chimică şi industria alimentară (anexa 3).
Dacă CTN mari se caracterizează prin tendinţa de a investi în dezvoltarea filialelor
străine deja existente, atunci CTN mici şi mijlociile – în crearea noilor. Se poate remarca, că în
perspectiva posiblităţilor optimale de dezvoltare a operaţiilor transfrontaliere vor poseda
companiile de volum mediu. Cu toate acestea tendinţa e ca CTN să rămână relativ mici, pentru a
fi flexibile şi specializate pe pita mondială, dar în acelaşi timp şi destul de mari, ca să fie
capabile să investească în activităţi inovaţionale.
Analizând dezvoltarea CTN în ultimii zece ani la nivel   mondial, permit de a evidenţia
unele trăsături caracteristice lor şi a determina locul şi rolul acestora în economia mondială, şi
anume:
■ puterea impunătoare a proceselor globalizării şi regionalizării economiilor naţionale tot
mai mult este determinată de CTN, care influenţează REI;
■ activitatea CTN e strîns legată de organizaţia producţiei internaţionale, caracteristica
cea mai importantă a economiei mondiale şi regionale;
■ perfecţionarea producţiei internaţionale dă posibilitate CTN a învinge dimensiunea
limitată a pieţelor naţionale şi a folosi din plin avantajele colaborării sale cu firmele altor state;
■ efectuând operaţiile transfrontaliere, CTN atrage în dezvoltarea sistemului de
producere tot mai multe resurse tangibile şi intangibile;
■ indicatorii statistici de evaluare a producţiei internaţionale pot fi utilizaţi ca indicatori
ai activităţii filialelor străine a CTN.
CTN se dovedesc a fi elemente-cheie în sistemul REI. Posedînd un potenţial considerabil
în formă de capital, tehnologii şi experientă managerială, CTN perficţionează producţia
internaţională a filialelor sale externe şi dezvoltă parteneriatul dintre firme. Ele demonstrează o
influenţă esenţială asupra dependenţii reciproce economice a economiilor naţionale şi
internaţională, contribuind la creşterea economică a ţărilor de origine.
Activitatea investiţională a CTN în UE în perioada de formare a pieţelor comune s-a
desfăşurat sub influenţă a două grupe de factori – globalizării şi regionalizării economiilor. Pe de
o parte, CTN fiind purtătoare a tendinţelor de globalizare în economia mondială, au elaborat
condiţii strategice şi tactici comune îndreptate spre penetrarea diferitor pieţe, inclusiv şi a celor
care se aflau în componenţa UE. Pe de altă parte, CTN, care activau deja în componenţa UE,
unde procesele de integrare au avut dezvoltare mai largă, determinau direcţiile sale de dezvoltare
strategică, ţinând cont de specificul regional.

Corporații Transnaționale În Republica Moldova

La începutul secolului XXI, una dintre tendinţele de bază ale economiei mondiale rămâne a fi
globalizarea. Aderând treptat la un complex economic unic, reglementat de aceleaşi reguli de
joc, economiile naţionale obţin un şir întreg de posibilităţi noi de modernizare şi creştere
economică. Forţa motrice a globalizării sunt investiţiile străine, în primul rând cele directe. În
prezent, fără ISD este foarte greu sau chiar imposibilă depăşirea rapidă a crizelor economice şi a
rămânerii în urmă a ţărilor în dezvoltare. Investiţiile străine directe stimulează dezvoltarea
tuturor sectoarelor economiei, determină sporirea producţiei şi a numărului locurilor de muncă,
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, creşterea productivităţii muncii, majorarea veniturilor şi a
cererii populaţiei, a eficienţei economice şi a nivelului de trai al acesteia.

În fine, ceea ce este foarte important pentru ţările în tranziţie, în special pentru Republica
Moldova, investiţiile străine directe servesc drept sursă de renovare a aparatului de producţie al
ţării pentru amplasarea investiţiilor; drept mijloc eficient pentru sporirea competitivităţii
exportului. Avantajul ISD constă în faptul că acestea nu creează datorii externe. Din contra,
generează sporirea numărului locurilor de muncă, conduc la modernizarea producţiei autohtone,
contribuie la apariţia unor relaţii stabile de colaborare economică a firmelor autohtone cu
partenerii străini.

În opinia noastră, principalele avantaje ale investiţiilor străine directe sunt:

1) sporirea accelerată a exportului şi a accesului la pieţele străine, în special acele cu un nivel
înalt al solvabilităţii şi previziunii. Astfel, întreprinderile cu participarea capitalului străin sunt
mai mult orientate spre export datorită producţiei competitive pe alte pieţe;
2) creşterea rapidă a volumului producţiei, ca rezultat al renovării şi restructurării
întreprinderilor, a aplicării managementului avansat;
3) accelerarea proceselor de modernizare şi finanţare a dezvoltării economice, implementarea
tehnologiilor şi a tehnicii avansate de marketing. Companiile cu capital străin au o capacitate mai
înaltă de atragere a mijloacelor financiare mondiale destinate investiţiilor;
4) soluţionarea semnificativă a problemelor şomajului;
5) creşterea veniturilor populaţiei.

La întreprinderile cu capital străin salariile sunt mai mari decât la întreprinderile autohtone.
Anume datorită avantajelor incontestabile pe care le posedă, în ultimele decenii, „toate ţările
lumii, dar în mod special cele mai puţin dezvoltate s-au văzut nevoite să recurgă la o nouă formă
de concurenţă între ele, şi anume să se întreacă în crearea celor mai favorabile condiţii pentru
atragerea capitalului străin”. Specialiştii în domeniu menţionează faptul că, „începând cu a doua
jumătate a anilor ’90, investiţiile străine directe au crescut la nivel mondial mai rapid decât alţi
indicatori macroeconomici, cum ar fi produsul intern brut, exporturile sau investiţiile interne”. În
ultimele două decenii, a avut loc o adevărată „explozie” a ISD, fluxul anual al acestora
majorându-se de la 59 miliarde USD în 982 până la 645 miliarde în 2004. S-a mărit şi stocul
ISD, în 2004 atingând suma de 9 trl. dolari, sporind cu 10% în comparaţie cu 2003 şi de cca 5 ori
faţă de 1990.

Care este originea ISD? În linii mari, acestea sunt un „produs” al societăţilor transnaţionale
(STN), constituind proprietatea acestora amplasată în alte ţări. Anume STN organizează
producţia internaţională, efectuează procesul de expansiune a capitalului peste hotare. Urmărind
scopul maximizării profitului prin creşterea volumului vânzărilor, STN caută în permanenţă să-şi
extindă piaţa de desfacere atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în dezvoltare. Manevrând cu
aparatul productiv amplasat în diferite ţări, aceste societăţi găsesc cea mai eficientă utilizare a
capitalului.

Creşterea volumului fluxurilor anuale ale ISD se datorează în primul rând sporirii numărului şi a
puterii productive şi financiare a societăţilor transnaţionale. Astfel, în perioada 1999-2004,
numărul total al STN a sporit de la 37 mii până la 70 mii (un spor de 1,7 ori), iar numărul
filialelor amplasate în străinătate – de la 170 mii până la 690 mii (adică un spor de 4 ori).
Volumul global acumulat (stocul) al ISD în mărime de 9 trln. dolari, în 2004, era în temei
proprietatea a 70 mii STN. Acestea administrau atunci peste 2/3 din întregul comerţ mondial şi
mai mult de 80% din investiţiile străine. În medie, fiecare din STN şi-a dislocat activitatea de
producţie în mai mult de 6 ţări. Vânzarea mărfurilor şi a serviciilor de către filialele străine STN
constituia aproape 19 trln. dolari, pe când volumul total al comerţului mondial – doar circa 8
trln.dolari . O atare situaţie confirmă faptul că producţia internaţională, bazată pe migraţiunea
dintre ţări a capitalului, în condiţiile contemporane devine mai importantă pentru promovarea
mărfurilor pe pieţele străine decât comerţul internaţional. Actualmente, mai mult de 1/3 dintre
operaţiunile exportului mondial sunt efectuate prin intermediul livrărilor intercorporative dintre
STN.

Deşi numărul STN este mereu în creştere, rolul principal în economia mondială aparţine unui
număr limitat de firme supraputernice. În 2003, cele mai mari 100 de corporaţii transnaţionale,
ce constituiau circa 0,2% din numărul lor total, administrau peste 8 trln. dolari SUA. În filialele
străine ale acestora erau angajaţi circa 15 mln. persoane (în 1998 – corespunzător 2 trln. dolari
SUA şi 6 mln. persoane). În 2004, aceste 100 de STN de profil nefinanciar au acumulat 12% din
active, 18% – din vânzările filialelor străine şi 14% – din numărul angajaţilor (World Investment
Reports 2005, pag. 15, comp. 1). În prezent, ele pot fi numite conglomerate gigante, activitatea
cărora se extinde asupra tuturor ramurilor economiei contemporane a majorităţii regiunilor lumii.

Datele expuse în tabelul 2 denotă faptul că STN reprezintă factorul de bază al creşterii şi
dezvoltării ţărilor în care ele funcţionează.

Analiza celor mai mari societăţi transnaţionale arată că acestea activează în temei în ţările
dezvoltate, precum SUA, Marea Britanie, Japonia, Franţa, Germania. Poziţia de lider în această
grupă o deţin asemenea corporaţii, ca General Electric (SUA), Vodafone Group Pic (Regatul
Unit), Ford Motor Company (SUA), Toyota Motor Corporation (Japonia), Total (France). În una
dintre cele mai mari STN, Vodafone Group Pic (Regatul Unit), cota activelor în străinătate
constituie 92,8% din volumul total al activelor firmei, volumul vânzărilor în străinătate –
aproximativ 84%, numărul angajaţilor în străinătate – 79% din numărul total al lor.

STN efectuează investiţii într-o anumită ţară doar cu condiţia obţinerii profitului suplimentar de
la internaţionalizarea activităţii sale şi a avantajului monopolului. Dacă în ţara de amplasare a
investiţiilor lipsesc asemenea condiţii, atunci societăţile transnaţionale aleg pentru realizarea
avantajelor lor alte ţări. Cele mai mari STN investesc în producţia utilajului electric şi industria
electronică, telecomunicaţii, industria automobilelor, în industria de extragere şi prelucrare a
petrolului.
 În ultimele decenii a crescut şi ponderea STN din ţările în curs de dezvoltare. În etapa actuală,
acestea contribuie activ la sporirea fluxurilor mondiale ale investiţiilor. Cota lor în fluxul total al
ISD a sporit de la 6%, la mijlocul anilor 1980, până la 11% în a doua jumătate a anilor 1990,
apoi s-a micşorat până la 7-8% în anii 2001-2003. În grupul respectiv de STN în frunte se află
companiile din asemenea ţări în curs de dezvoltare ca Hong-Kong, Malaysia şi Coreea de Sud.

Analiza celor mai mari 100 de STN conform indicatorului transnaţionalizării (IT) arată că
indicatorul mediu al grupului a constituit în ansamblu 55,8%, adică mai mult de jumătate din
volumul activelor sale au fost concentrate în străinătate.

Pe teritoriul Moldovei există deja un număr însemnat de filiale ale STN, amplasate în diferite
sectoare ale economiei. Cele mai mari, conform volumului activelor străine în economia
Republicii Moldovei, sunt: Turchell (telecomunicaţii); France telecom (telecomunicaţii); Lafarge
(ciment); Sudzucker (Germania, zahăr); Knauf (materiale de construcţie); Carling (vinuri);
Steilmann (textile); Lukoil (achiziţionarea şi comercializarea produselor petroliere).

Referindu-ne la activitatea Republicii Moldova în domeniul ISD, efectuată în condiţiile

globalizării, putem menţiona că ţara trebuie mai activ să participe la procesul obiectiv de
globalizare şi să elaborze strategii proprii de participare, armonizând cu succes interesele
naţionale cu cele mondiale. Filialele străine ale STN, care activează cu succes pe teritoriul
Republicii Moldova, contribuie la pătrunderea Moldovei pe piaţa internaţională de capital şi o
implică în procesul de globalizare pe plan mondial. Pentru R.Moldova, care speră în viitorul
apropiat să adere la UE, este necesară racordarea regimurilor investiţionale proprii cu normele
UE. Acest fapt va permite, pe de o parte, asigurarea respectării normelor UE, iar pe de altă parte
– utilizarea la maxim a avantajelor potenţiale ale unor astfel de instrumente ale UE, precum sunt
fondurile dezvoltării regionale.

Surse:
1. http://investitiiinternationale.blogspot.com/2015/03/definitia-si-caracteristicile.html
2. https://ro.scribd.com/doc/111947118/Companii-transnationale
3. https://comerzan.info/2014/03/corporatiile-transnationale-tendinte-in-dezvoltarea-
internationala/
4. Doltu C. Societăţile transnaţionale ca promotori ai investiţiilor străine directe //Economica. –
2006. – Т. 56. – №. 4. – С. 89-93.
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Societatile%20transnationale%20.pdf