Tema 1.

Elemente introductive privind antreprenoriatul

1. Antreprenoriat: concept, forme şi tipologii
2. Întreprinderile mici şi mijlocii – componente de bază ale antreprenoriatului
3.Individul ca întreprinzător
4.Calități și competențe ale întreprinzătorului de succes.
1. Antreprenoriat: concept, forme şi tipologii
Fiind un concept multidisciplinar, studierea antreprenoriatului contemporan necesită
cunoaşterea diversităţii teoriilor referitoare la acesta. Dreptul roman cunoştea noţiunea de
„antreprenor”, desemnînd o activitate, îndeosebi comercială. Antreprenor era considerat arendaşul,
precum şi persoana care gestiona construcţia proprie.
În Evul Mediu noţiunea de „antreprenor”avea mai multe sensuri, indicând:
- persoanele care se ocupau cu comerţul exterior;
- organizatorii de parade, spectacole;
- responsabilii de obiecte industriale,şantiere.
Aceştia nu îşi asumau nici un risc, ci doar conduceau toate activităţile, utilizând resursele financiare,
materiale şi comerciale care li se alocau.
Noţiunea „antreprenoriat de risc” cunoaşteo dezvoltare aparte în sec. al XVIIlea, atunci când
antreprenor era numită persoana care a încheiat cu statul un contract de îndeplinire a anumitor lucrări
sau de desfacere a anumitor produse
În literatura economică noţiunea de„antreprenor” a apărut pentru prima dată în Dicţionarul Universal
de Comerţ, editat la Paris în anul 1723, desemnînd „persoana care îşi asumă obligaţii în vederea
gestionării construcţiei unui obiect”.
Ca termen ştiinţific, ca subiect de discuţie şi analiză, noţiunea de „antreprenor”datează încă din sec.
al XVIII-lea, când economistul francez Richard Cantillon a asociat asumarea de riscuri în economie
cu antreprenoriatul, formulând primele teorii cu privire la antreprenoriat.
Activitatea de antreprenoriat este o activitate independentă, desfăşurată pe propriul
risc şi orientată spre obţinerea profitului ca urmare a utilizării bunurilor, vinderii
mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării serviciilor de către persoanele înregistrate
în această calitate, în modul stabilit de lege.
Activitate de antreprenoriat pot desfăşura atât persoanele juridice, cât şi cetăţenii (persoanele
fizice).Potrivit legislaţiei republicii Moldova, „antreprenoriatul este activitatea de fabricare
a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile
acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub
răspunderea lor patrimonială în scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri” .
Cele mai des întâlnite forme de activităţi de antreprenoriat sunt: genurile de activităţi
licenţiate şi companiile comerciale. Principala diferenţă între cele două forme este cǎ un comerciant
(persoană fizică) face afaceri pe cont propriu şi are nevoie de autorizaţie comercială, în timp ce o
companie (persoană juridică) face afaceri în contul companiei, adică pentru toţi patronii săi. În acest
caz, va fi nevoie de autorizaţia comercială a fondatorilor şi de un contract legal încheiat între aceştia.
Practicarea unui gen de activitate în urma obţinerii unei autorizaţii comerciale
este cea mai simplă modalitate de a începe o afacere. Autorizaţia comercială conferă
dreptul de a desfăşura o activitate într-un anumit domeniu. Pentru obţinerea acesteia
este necesară respectarea unor cerinţe specifice fiecărui tip de activitate comercială:
a) Comerţ liber: nu este necesară o calificare specială, autorizaţia fiind eliberată la prezentarea
cazierului judiciar (de exemplu: activităţi de desfacere a produselor sau diverse activităţi de
intermediere).

b) Activităţi meşteşugăreşti: pentru obţinerea autorizaţiei este nevoie de pregătire

profesională sau experienţă în domeniile aferente ocupaţiilor respective (de
exemplu: tâmplăria, fierăria, zidăria, tinichigeria, serviciile cosmetice).
c) Activităţi reglementate: pe lângă calificările adecvate, pentru obţinerea autorizaţiei
există cerinţe suplimentare definite în diverse regulamente (de exemplu: contabilitatea, montajul,
repararea şi controlul aparatelor electrice, producţia chimică, optică, serviciile de masaj, consilierea
psihologică etc.). Aceste tipuri de activităţi se numesc înregistrate.
d) Concesionǎri: pentru acestea sunt definite cerinţe (inclusiv calificări) prin legi şi regulamente. În
plus, pe lângă înregistrare, solicitarea necesită aprobare din partea unei autorităţi administrative de
stat (de exemplu: pentru schimbul valutar – Banca Naţionalǎ). În cazul în care aprobarea este
acordată, solicitantul primeşte, pe lângă licenţa comercială, aşa-numita concesionare. În calitate
de exemple enumerăm: producerea, repararea, vânzarea şi utilizarea de arme,serviciile de
comunicaţii, serviciile de taximetrie etc.
În cazul în care costurile de începere a afacerii sunt mari, câteva persoane se pot asocia şi înfiinţa o
societate comercialǎ. În republica Moldova societăţile comerciale sunt reglementate prin Legea
despre antreprenoriat şi întreprinderi. Legea stabileşte agenţii economici care au dreptul, în numele
lor (firmelor lor), să desfăşoare activitate de antreprenoriat în republica Moldova şi determină
principiile juridice,organizatorice şi economice ale acestei activităţi. În conformitate cu prevederile
acestei legi, societăţile comerciale se pot constitui în una dintre următoarele forme: societate în
nume colectiv; societate în comandită; societate pe acţiuni; societate curăspundere limitată.
Cea mai frecvent întâlnitǎ formǎ de societate comercialǎ este societatea cu răspundere
limitatǎ (SRL). Fiecare partener este obligat sǎ facă o depunere de capital de bazǎ, din care vor putea
fi plătite datoriile sau alte angajamente financiare în cazul lichidării societăţii. Acesta este motivul
pentru care răspunderea este limitatǎ: societatea este răspunzătoare numai în limita capitalului de
bazǎ. Partenerii încheie un contract de parteneriat, în care se prevede, printre altele, suma investitǎ de
fiecare partener şi modul în care se va face distribuirea profitului comun. o societate cu răspundere
limitatǎ poate fi înfiinţatǎ şi de către o singură persoană.
Tabloul economiei contemporane prezintă o mare diversitate de întreprinderi şistructuri ale acestora,
cu dimensiuni, roluri şi caracteristici mult diversificate. Este deosebit de importantă cunoaşterea
diferitelor tipuri de întreprinderi, ale căror particularităţi reclamă abordări diferenţiate din anumite
puncte de vedere.
Există mai multe criterii de clasificare a întreprinderilor:
1. În funcţie de forma de proprietate deosebim:
- întreprinderi de stat;
- întreprinderi private;
- întreprinderi cu proprietate mixtă.
Trăsătura definitorie a întreprinderii de stat este faptul că întregul său patrimoniu aparţine statului pe
al cărui teritoriu se află.
Întreprinderile private se caracterizează prin faptul că patrimoniul lor se află în proprietatea uneia
sau a mai multor persoane. Este un tip de întreprindere foarte veche, avându-şi rădăcinile în
sclavagism.
Trăsăturile economice esenţiale ale întreprinderilor private:
- iniţiativa constituirii şi funcţionării lor aparţine în totalitate întreprinzătorului;
- existenţa unui capital iniţial minim este obligatorie;

- independenţa deplină în ceea ce priveşte direcţionarea activităţilor întreprinderii;

- asumarea integrală a riscurilor economice şi sociale legate de operaţiile firmeietc.
În funcţie de numărul posesorilor de capital, întreprinderile private pot fi individuale şi de grup.
Întreprinderea individuală aparţine unei singure persoane. Această formă este caracteristică în
special întreprinderilor de dimensiuni mici şi mijlocii.
Întreprinderea de grup prezintă drept caracteristică posesiunea asupra patrimoniului
său de către cel puţin două persoane, şi poate fi:
a) întreprindere familială, al cărei patrimoniu se află în proprietatea membrilor unei familii. De
regulă, aceste întreprinderi sunt mici, membrii familiei posedând integral competenţele privind
conducerea tuturor activităţilor. Cel mai adesea membrii familiei nu sunt numai proprietarii
întreprinderii, ci şi lucrători efectivi în cadrul acesteia;
b) întreprinderea asociativă este înfiinţată prin dorinţa şi participarea în condiţii egale a mai multor
persoane, ce desfăşurau anterior activităţi similare în calitate de mici producători. Specific este
dreptul de proprietate asupra patrimoniului al mai multor persoane, care prin actul de constituire
devin, sub anumite forme, coparticipanţi la conducerea întreprinderii. Fiecare membru are dreptul, pe
lângă salariu, la o parte din venitul final corespunzător cotei-părţi din
capital, potrivit unor proceduri stabilite la înfiinţarea întreprinderii;
Întreprinderea cu proprietate mixtă, al cărei patrimoniu aparţine parţial statului, parţial persoanelor
fizice sau juridice private.
2. După natura activităţii se evidenţiază:
- întreprinderi agricole;
- întreprinderi industriale;
- întreprinderi de servicii (bănci, asigurări, transport);
- întreprinderi de distribuţie al căror rol este de a pune la dispoziţia clienţilor
diferite bunuri de consum.
3. În funcţie de obiectul muncii, întreprinderile se împart în extractive şi prelucrătoare.
Cele extractive se ocupă cu extracţia obiectelor muncii din natură (carbonifere,
petrolifere etc.), iar cele prelucrătoare – cu transformarea materiilor prime în produse finite.
4. În raport cu destinaţia economică şi caracterul producţiei finite distingem:
- întreprinderi producătoare de mijloace de producţie (grupa A);
- întreprinderi producătoare de bunuri de consum (grupa B).
5. În funcţie de continuitatea procesului tehnologic există:
- întreprinderi cu procese tehnologice continue;
- întreprinderi cu procese tehnologice discontinue.
6. După timpul de lucru în cadrul anului calendaristic deosebim:
- întreprinderi ce funcţionează anul împrejur;
- întreprinderi sezoniere.
7. În raport cu nivelul de specializare se poate vorbi de:
- întreprinderi specializate;
- întreprinderi universale;
- întreprinderi mixte.
8. În funcţie de metoda de organizare a producţiei putem evidenţia:
- întreprinderi cu producţia organizată în flux;
- întreprinderi cu producţia organizată pe obiecte;
- întreprinderi cu producţia organizată în unicate.

9. În funcţie de forma organizatorico-juridică a întreprinderii deosebim:

- întreprindere individuală;
- societate în nume colectiv;
- societate în comandită;
- societate pe acţiuni;
- societate cu răspundere limitată;
- cooperativă de producţie;
- cooperativă de întreprinzător;
- întreprindere de arendă;
- întreprindere de stat şi întreprindere municipală.
10. Dupǎ mǎrime (estimatǎ dupǎ numǎrul de personal, cifra de afaceri, capitalul
social) se poate vorbi de:
- microîntreprinderi;
- întreprinderi mici;
- întreprinderi mijlocii;
- întreprinderi mari.

2. Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) – componente de bază

ale antreprenoriatului
Micile afaceri contribuie în bună măsură la realizarea unor obiective fundamentale
ale oricărei economii naţionale.
IMM-urile joacă un rol însemnat în economie din următoarele motive:
- supleţea structurilor le conferă o capacitate ridicată de adaptare la fluctuaţiile mediului economic;
- întreprinderile mici şi mijlocii se pot integra relativ uşor într-o reţea industrială regională, ceea ce
contribuie,pe de o parte, la dezvoltare economică a regiunii respective,iar pe de altă parte, la
reducerea şomajului şi la creşterea nivelului de trai, pentru că oferă locuri de muncă;
- dimensiunea lor redusă permite evitarea birocraţiei excesive şi a dezumanizării;
- IMM-urile formează, la nivel individual, un ansamblu mult mai uşor de controlat/ condus.
Pentru a fi considerată mică/mijlocie, o afacere trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
În aprecierea mărimii unei întreprinderi se au în vedere criterii cantitative şicalitative:
- cantitative: volumul vânzărilor, numărul salariaţilor, profitul;
- calitative: atingerea unui anumit nivel al productivităţii muncii, a unui anumit grad de integrare în
mediul economic etc.
În Republica Moldova, la fel ca şi în Uniunea Europeană, criteriul de bază îl constituie numărul
angajaţilor. Astfel, Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii defineşte
micul business ca pe o activitate antreprenorială.
Se consideră întreprindere micro agentul economic ce corespunde următoarelor criterii:
număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel mult 9 persoane, sumă anuală a veniturilor din vânzări
de cel mult 3 milioane de lei şi valoare totală anuală de bilanţ a activelor ce nu depăşeşte 3 milioane
de lei.
Este considerat întreprindere mică agentul economic ce respectă următoarele criterii:
număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel mult 49 de persoane, sumă anuală a veniturilor din
vânzări de cel mult 25 milioane de lei şi valoare totală anuală de bilanţ a activelor ce nu depăşeşte 25
milioane de lei.

În cazul întreprinderii mijlocii, criteriile de definire sunt următoarele: număr mediuscriptic anual de
salariaţi de cel mult 249 de persoane, sumă anuală a veniturilordin vânzări de cel mult 50 milioane de
lei şi valoare totală anuală de bilanţ a activelorce nu depăşeşte 50 milioane de lei.
Rolul şi importanta IMM-urilor decurg din următoarele trăsături ale acestora:
- oferă noi locuri de muncă;
- favorizează inovarea;
- oferă personalului posibilitatea de a-şi spori calificarea şi de a putea aspira la posturi în
întreprinderile mari;
- stimulează concurenţa;
- ajută la buna funcţionare a întreprinderilor mari, pentru care prestează diferite servicii sau produc
diferite subansambluri;
- fabrică produse şi prestează servicii în condiţii de eficienţă.
Întreprinderile mari activează înmai multe ramuri industriale, pe mai multe pieţe, oferind un
sortiment variat de produse în cantităţi mari, atunci cele mici şi micro – într-un domeniu concret,
propunând produse în serie mică sau unicate.
Din punct de vedere economic, întreprinderile mici prezintă o serie de avantaje:
- o întreprindere mică poate constitui punctul perfect de pornire în lansarea unui nou produs sau
serviciu;
- Întreprinderile mici pot prezenta avantaje faţă de cele mari atunci când se pune problema
satisfacerii unor nevoi locale. Adesea nevoile locale au anumite particularităţi, care nu ar putea fi
satisfăcute adecvat de o întreprindere mare;
- Mulţi consumatori sunt plictisiţi de produsele realizate în serii mari şi prefer produsele de serie mică
sau unicate, realizate de întreprinderile mici;
- În anumite domenii prestarea unor servicii de calitate presupune o relaţie personală,mai apropiată,
între client şi producător, avantaj oferit în special de întreprinderile
mici;
- Întreprinderile mici sunt mai flexibile şi se acomodează rapid şi eficient la conjunctura
pieţei şi la schimbările în procesul de producţie.
Probleme ce pun în pericol reuşita activităţii, dezavantajele fiind:
1. o singură persoană nu poate să posede toate calificările manageriale necesare pentru coordonarea
întregului ciclu de activitate. De exemplu, patronul sau întreprinzătorul poate fi foarte bine pregătit în
tehnica promoţională a vânzărilor, dar insuficient instruit pentru interacţionarea cu personalul
angajat, pentru ţinerea unei evidenţe riguroase, pentru gestiunea financiară a firmei sale şi pentru
satisfacerea altor obligaţii administrative.
2. Într-o afacere mică sistemul de control tinde să fie informal, direct şi personal.
Dacă firma se extinde, evantaiul responsabilităţilor poate deveni excesiv pentru întreprinzător.
3. Preocuparea proprietarului pentru problemele zilnice presante îl determină deseori să ignore
planificarea activităţii pe un termen mai
4. Proprietarul unei afaceri mici este deseori lipsit de o educaţie managerial adecvată şi de experienţă
în domeniul managementului. Pentru micul întreprinzător este tipică insuficienţa planificării
managementului firmei.

3. Individul ca întreprinzător
Antreprenorul este persoana care îşi asumă riscul de antreprenoriat şi caută mijloace pentru organizarea
întreprinderii. El trebuie să cunoască modul de efectuare a activităţii de antreprenoriat, mediul de afaceri,
problemele cu care se poate ciocni în activitatea sa şi posibilităţile de soluţionare. Pentru a lua decizii
corecte, antreprenorul trebuie să estimeze la justa valoare conjunctura pieţei şi poziţia sa efectivă.
întreprinzătorul este persoana care iniţiază şi derulează un set de activităţi caracterizate prin risc şi
inovare în scopul de a obţine satisfacţii materiale şi personale.
Antreprenorul este considerat un promotor al ideilor noi, începând cu proiectarea unor mărfuri şi
terminând cu crearea de structuri organizatorice.
Termenul de întreprinzător provine de la „entrepreneur ", din franceză, desemnând o persoană ce iniţiază
o acţiune, o activitate pe cont propriu. Pot fi formulate următoarele definiţii:
1: întreprinzătorul este persoana care identifică oportunitatea unei afaceri, îşi asumă
responsabilitatea iniţierii acesteia şi obţine resursele necesare pentru începerea
activităţii.
2: întreprinzătorul este persoana care îşi asumă riscurile conducerii unei afaceri.
3: întreprinzătorul este cel care gestionează resursele necesare funcţionării unei afaceri bazate pe
inovaţie.
4:întreprinzătorul este o persoană fizică autorizată sau o persoană juridică care, în mod individual sau în
asociere cu alte persoane fizice autorizate sau cu persoane juridice, organizează o societate comercială în
vederea desfăşurării unor acte de comerţ în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale,
respectiv prestarea de servicii şi vânzarea acestora pe piaţă, în condiţii de concurenţă. întreprinzătorii
activează în toate domeniile - educaţie, medicină, cercetare, inginerie etc. -dar cei mai mulţi se manifestă
în sfera economică, în literatura de specialitate prevalează două concepţii:
Potrivit primei concepţii, întreprinzătorul este persoana care îndeplineşte sarcina identificării şi obţinerii
resurselor necesare înfiinţării unei afaceri şi în acelaşi timp îşi asumă riscul utilizării resurselor alocate.
A doua concepţie, este iniţiatorul unei afaceri care se concentrează pe inovaţie, elaborând produse şi
servicii noi şi creând o nouă piaţă şi un nou client.

4. Calităţi şi competenţe ale întreprinzătorului de succes

Cercetătorii evidenţiază anumite caracteristici ale antreprenorilor, o atenţie deosebită meritând trăsăturile
de caracter precum independenţa, încrederea şi perseverenţa. Independenţa este extrem de râvnită de
întreprinzători, fiind, poate, cea mai de preţ trăsătură de caracter a acestora. întreprinzătorii sunt de cele
mai multe ori siguri pe ei şi încrezători în viitorul afacerii create, iar perseverenţa acestora vine din
convingerea că succesul nu va apărea imediat, că trebuie să depună eforturi îndelungate pentru a ajunge
la scopurile propuse şi chiar să „lupte" cu timpul. în funcţie de caracteristicile şi trăsăturile dominante,
întreprinzătorii sunt clasificaţi de către diferite şcoli de gândire în mai multe moduri.
După condiţiile de înfiinţare a firmei, A. Smith (economist, om politic şi filozof scoţian) deosebeşte două
tipuri de întreprinzători:

1. întreprinzătorul artizan - de regulă mai tânăr, care îşi creează afacerea fară a avea o experienţă
suficientă, mai ales în materie de gestiune, posedă în special competenţe tehnice şi se lansează în
activităţi slab inovative;
2. întreprinzătorul speculativ-oportunist - mai în vârstă decât primul şi mai experimentat îndeosebi în
materie de gestiune, el îşi iniţiază şi dezvoltă afacerea pe baza unei inovaţii, folosind atât capitalul
propriu, cât şi un solid sprijin extern.
Mai pot fi evidenţiate următoarele două tipuri de întreprinzători: întreprinzătorul clasic, centrat pe
obţinerea de profit, constituie categoria de întreprinzător cea mai reprezentativă, iar din punctul de
vedere al rezultatelor activităţii sale, prezintă maximum de performanţă.
întreprinzătorul tehnic posedă, în general, cel puţin o diplomă universitară, de obicei de inginer. El este
tânăr (circa 35-40 ani), înarmat cu o puternică dorinţă de a reuşi, iar talentul lui antreprenorial este
adesea moştenit. întreprinzătorul „tehnic"
este strâns legat de inovaţie (comercializarea unor produse noi, tehnologii avansate, schimbări
organizaţionale sau manageriale).
Alte caracteristici ale antreprenorilor sunt următoarele: Determinare şi perseverenţă- să depăşească
toate obstacolele,îl ajută să facă faţă oricăror greutăţi.
Dorinţa de a câştiga- cum îşi pot mări şansele de câştig şi acţionează în consecinţă. Rezolvarea
problemelor persistente- nu sunt intimidaţi de situaţiile dificile. Iniţiativă şi responsabilitate- ei caută şi
preiau iniţiativa, nu evită situaţiile în care sunt personal răspunzători pentru succesul sau eşecul întregii
operaţiuni.
Orientare spre oportunităţi- este concentrarea pe oportunitate mai mult decât pe resurse,
structură sau strategie, ei acţionează în mod calculat, încearcă să obţină cât mai multe şanse de
câştig, dar evită să-şi asume riscuri inutile.
Toleranţă pentru eşec- consideră eşecul ca fiind o experienţă din
care pot învăţa.
încredere în sine şi optimism-n determină să le depăşească şi îi face pe ceilalţi să-şi menţină
optimismul.
Clarviziune. Antreprenorii ştiu unde vor să ajungă. Ei au o viziune clară despre ceea ce vor să fie firma
lor.
Creativitate şi spirit de inovaţie- a fost privită timp îndelungat ca ceva genetic, cu care te naşti şi pe
care nu o poţi dobândi.
Independenţa-impreună. cu dorinţa de a schimba ceva, face din antreprenori nişte persoane
independente, care acţionează după concepţiile proprii.
Lucru în echipă- Dorinţa de independenţă şi autonomie nu îl împiedică pe antreprenor să lucreze
în echipă. De fapt, în timp ce antreprenorul se ocupă de viitorulfirmei, personalul realizează
activităţile curente, la fel de necesare.
Abilităţi manageriale- Acestea nu sunt indispensabile, însă un antreprenor de succes are nevoie şi de
acest tip de cunoştinţe.

Tema 2. Identificarea ideilor de afaceri și evaluarea oportunităților

1. Lansarea unei afaceri: motivații și condiții.
2. Identificarea ideilor de afaceri.
3. Tehnici de stimulare a creativității.
4. Evauarea ideii de afaceri.
5. Evitarea erorilor comune.
1. Lansarea unei afaceri motive şi condiţii
Afacerea reprezintă o activitate antreprenorială sau orice inițiativă a unui antreprenor concretizată
într-o relație contractuală și avînd o finalitate economico-financiara bine precizată, corespunzatoare
unui anumit scop. Primul pas într-o afacere este dorinţa şi tendinţa de a o iniţia.
Stabilirea motivelor de iniţiere a unei afaceri este o condiţie primordială pentru un start bun. În
baza studiilor realizate de savanţii în domeniu au fost evidenţiate cele mai răspîndite motive ce stau
lansării unei afaceri, care sunt enumerate în figura de ma jos
BLOCAJ
• Lipsa unor venituri regulate
• Neînţelegeri/nemulţumiri în sînul familiei
• Lipsa de capital
 • Neîncrederea în forţele proprii

IDEEA
ACTIUNE

FACTORI DE MOTIVARE
• Independenţă, autorealizare
• Dezvoltare personală
• Independenţă financiară
• Posibilitatea de a lua decizii în mod independent
FACTORI DE IMPUNERE
• Lipsa unui serviciu/
• Insatisfacţia pentru funcţia ocupată
• Neînţelegeri cu conducătorul
• Lipsa unor alternative
Figura 1. Factorii ce influenţează asupra
deciziei de a iniţia propria afacere.
Factorii de impunere sunt foarte duri şi ei impun luarea unei decizii îndrăzneţe. Dar, în acelaşi
timp, forţarea condiţionată de şomaj deseori conduce la decizii de afaceri nechibzuite, fără
perspective.
O afacere prosperă este influenţată şi motivată şi de alte cauze, cauze pozitive, care indică o
probabilitate înaltă de succes: independenţă, autorealizare, dezvoltare personală, independenţă
financiară prin posibilitatea de a lua decizii în mod independent, de a-ţi fi propriul şef.
Ambele grupe de factori de influenţă pot fi blocaţi de anumite condiţii subiective: lipsa
veniturilor regulate, neînţelegeri/nemulţumiri în sânul familiei, lipsa de capital şi neîncrederea în
forţele proprii şi în capacitatea de a gestiona o afacere. Acestea generează îndoieli şi nesiguranţă,
sporind teama de risc şi incertitudine.
Un om bine motivat este activ, caută permanent noi căi de soluţionare a propriilor necesităţi.
Pentru a transforma ideea într-o afacere cu şanse reale de succes, antreprenorul trebuie să aibă
calităţile personale şi abilităţile profesionale necesare pentru desfăşurarea tipului concret de
afacere. El trebuie să identifice consumatorii şi să înţeleagă legile pieţei.
La fel, el trebuie să-şi cunoască concurenţii, să ştie cum să atragă clienţii, satisfăcându-le
necesităţile mai bine decît concurenţii. Antreprenorul trebuie să stabilească metodele optime de
vînzare a produsului sau a serviciului. În sfârşit, el trebuie să se asigure că are resurse suficiente,
finanţare sigură.

Viitorul antreprenor urmează:

I. Să ia decizia de a intra în afaceri.

II. Să aleagă genul de activitate, produsul sau serviciul.
III. Să stabilească modalitatea de organizare a afacerii.
Decizia de iniţiere a afacerii este deseori riscantă şi dificilă. Pentru realizarea acestei etape este
necesară dorinţa fermă de a intra în afaceri. Mulţi oameni sunt tentaţi de acest gînd – posibilitatea
iniţierii unei afaceri proprii. Însă una dintre primele întrebări ce apar este cum poate fi iniţiată o
afacere, care sunt condiţiile ce trebuie respectate. Deci, înainte de toate, este necesar a şti de la ce
începem şi în ce consecutivitate.
1. Primul pas presupune determinarea obiectivelor afacerii. Pentru aceasta trebuie găsite
răspunsuri la următoarele întrebări:
- Ce vreau să obţin?
- Ce rezultate vreau să ating?
- Cu ce fel de afacere vreau să mă ocup sau cu ce produs/serviciu voi ieşi pe piaţă?
- Care va fi cererea?
- Ce venit (profit) poate fi obţinut?
2. Al doilea pas, presupune formularea răspunsurilor la întrebările:
- Care sunt posibilităţile proprii, efortul necesar pentru a începe o afacere?
- Ce resurse sunt necesare pentru producerea acestui tip de marfă?
- Ce eforturi vor trebui depuse sau ce acţiuni vor trebui întreprinse la început?
- Corespund oare ele posibilităţilor de piaţă (cererii)?
3. Al treilea pas. Este necesar a analiza propria experienţă, cunoştinţele, calificarea,calităţile
personale. Totodată, vor fi stabilite părţile slabe şi forte.
Alegerea produsului sau a serviciului înseamnă:
- Analiza propriei calificări, experienţe, a calităţilor personale, a tendinţelor actuale în businessul de
ramură după criteriul compatibilităţii lor.
- Dispunerea de cele necesare pentru a începe afacerea dorită.
- Înţelegerea corectă a părţilor forte şi slabe ale businessului dat.
Determinarea modalităţii de organizare a afacerii.
Există trei modalităţi de a intra într-o afacere:
- Crearea unei întreprinderi noi.
- Cumpărarea unei întreprinderi.
- Cumpărarea unei francize
2. Identificarea ideilor de afaceri
«Lipsa banului nu e un obstacol. Lipsa unei idei, DA»
Ken Hakuta
Orice afacere începe de la o ideee şi reprezintă un proces de transformare a acestei idei intr-un
produs sau serviciu, care este întrebat şi cumpărat. Ideea în sine este inutilă, dacă nu va fi pusă în
practică. Evident, identificarea şi dezvoltarea unei idei de afacere depinde de mediul de afaceri, de
resursele materiale, tehnologice, umane şi financiare disponibile, ba chiar şi de noroc, adică de
faptul dacă la momentul potrivit aţi fost în locul potrivit.
Cu toate acestea, la identificarea unei idei viabile de afacere punctul critic de pornire este– viitorul
antreprenor. În baza părţilor tari şi slabe trebuie să decida în care domenii va căuta ideile, care vor
fi dimensiunea şi limitele afacerii.
Orice idee de afacere potrivită poate să se bazeze pe:
• Unul sau mai multe produse fabricate – producere (cumpăraţi materia primă şi alte resurse
necesare şi le transformaţi în produse, bunuri materiale).
• Unul sau mai multe produse pentru distribuire – comerţ (cumpăraţi produsul sau produsele gata
fabricate de la un depozit, de la un vanzător cu ridicata, sau de la un producător şi le vindeţi,
adăugand o anumită marfă).
• Unul sau mai multe servicii pe care le prestaţi.
• O combinaţie alcătuită din cele trei posibilităţi expuse mai sus.
Cînd vă gîndiţi la ceea ce aţi putea produce şi vinde, trebuie neapărat să ţineţi cont de următoarele:
• Ideea nu trebuie să fi e neapărat originală sau nouă.
• Aceasta ar putea să vă fi e de ajutor, dintr-un anumit punct de vedere, dar poate să fie de
asemenea şi o barieră.
• Este mult mai greu să vinzi un produs sau un serviciu despre care nu s-a ştiut mai înainte.
• Pentru a vinde acest produs sau serviciu, este posibil ca, pentru început, să fi- ţi nevoit să educaţi
piaţa şi să stabiliţi o reţea de distribuţie.
• De asemenea, nu este bine să încercaţi să propuneţi ceva identic cu produsele altor companii. În
acest caz, cumpărătorul va trebui să aleagă, pornind de la diferenţa de preţ şi de la imaginea de
pe piaţă a producătorului.
• Produsul sau serviciul ideal pe care puteţi să-l alegeţi este acel care se deosebeşte de al altor
producători printr-o trăsătură sau beneficiu pe care produsele acestora nu le posedă.
Pentru a găsi idei potrivite vă propunem să apelaţi la următoarele metode:
• Căutaţi idei cu prietenii sau colegii..
• Întrebaţi pe alţii ce idei au.
• Folosiţi o idee pentru a inspira o altă idee.
• Citiţi publicaţii de specialitate ce ţin de domeniul afacerilor.
• Consultaţi cataloagele companiilor (locale, naţionale, străine).
• Fiţi atent la ştirile şi emisiunile radio şi TV.
• Participaţi la diferite întruniri, seminare, cursuri, expoziţii ce ţin de domeniul afacerilor.

3.Tehnici de stimulare a creativității.

Creativitatea este o formă specifică a gîndirii, care permite elaborarea ideilor noi şi neobişnuite.
Acest mod de gîndire permite unui antreprenor începător sau cu experienţă să vadă oportunităţi
pentru a iniţia sau a extinde afacerea, să analizeze din mai multe puncte de vedere situaţiile
neordinare, să adopte decizii riscante, să activeze cu succes.
Procesul creativ are loc în cinci etape, fiecare dintre ele avînd anumite particularităţi.
Cîteva sfaturi pentru a optimiza procesul de creaţie:
Etapa de explorare. Aceasta este prima etapă, care debutează odată cu apariţia ideii. Ea reprezintă
începutul căutărilor active. Pentru un rezultat mai productiv, este necesar a identifica noi surse de
informare. Se va analiza ce s-a făcut în domeniul respectiv, chiar pot fi descoperite noi aspecte ale
lucrurilor cunoscute. Pentru orice activitate deja întreprinsă se pot găsi noi căi de realizare, care să
corespundă situaţiei.
Etapa de incubare. - presupune luarea unei pauze pentru prelucrarea informaţiei acumulate.
Există o legitate psihologică, potrivit căreia problemele nerezolvate pînă la capăt se întipăresc în
minte şi soluţia poate apărea mai târziu, parcă de la sine. De aceea informaţia acumulată va fi lăsată
să se „coacă” (să se sedimenteze).
Etapa de generare, meditare. Prima regulă la această etapă: se vor aduna cît mai multe variante de
realizare a ideii. Se va imagina cum ar face-o alţii. Se va ţine cont de cazuri similare în care au fost
implicaţi prieteni, cunoscuţi, persoane cu renume şi se va încerca adaptarea la condiţiile concrete.
Etapa decizională. Înainte de luarea deciziei finale se vor identifica aspectele pozitive,
se vor selecta cele mai reuşite, mai adecvate, mai realizabile idei. Se vor stabili avantajele şi
dezavantajele în fiecare caz aparte şi abia apoi se va lua decizia finală.
Etapa de acţiune. Este cea mai responsabilă etapă, momentul cînd se văd rezultatele
căutărilor de pînă acum. Implementarea ideii selectate se va face în conformitate cu decizia luată,
în baza planului decizional, care va conţine mijloace, termene şi modalităţile de realizare a ideii. Se
va lucra asupra realizării ideii.
Procesul de identificare a oportunităţilor şi de generare a ideilor de afaceri optime este un pas
foarte important pentru cei care vor să iniţieze o afacere. Sunt recomandate următoarele metode de
identificare a unei idei optime de afaceri:
- Creaţi-vă un fişier sau cumpăraţi-vă un carnet pentru notarea ideilor.
- Acumulaţi cît mai multe informaţii despre antreprenoriat, în special despre micul business.
- Evaluaţi şi îmbunătăţiţi abilităţile creative.
- Aplicaţi tehnici de verificare în generarea ideilor noi şi riscante.
- Luaţi în considerare aspectele personale şi financiare, identificaţi sursele de finanţare.
Crearea şi exploatarea unei baze de date presupun selectarea, clasificarea şi depozitarea informaţiei
la tema dată pentru prelucrarea şi implementarea ei ulterioară.
Pentru aceasta este nevoie de o agendă specială, dar mai bine – de un fişier electronic. La început
se vor acumula diverse idei de afaceri şi descrierea lor, iar apoi – idei despre optimizarea şi
dezvoltarea businessului. Acest fişier se va completa. Deseori ideile interesante scapă, deoarece se
înregistrează la întîmplare.
Unele idei pot părea neinteresante, dar analiza lor poate releva necesitatea şi importanţa lor
practică.
Unele oportunităţi pot fi identificate în discuţiile cu proprietarii sau managerii afacerilor. Pentru
aceasta se vor analiza întreprinderile mari amplasate în localitate şi în împrejurările ei. Se vor căuta
posibilităţi de colaborare în vederea fabricării produselor sau prestării serviciilor
pe care ar fi mai ieftin să le subcontracteze de la o companie mai mică decît să le producă singuri.
Deci, există multe surse de generare a ideilor de afaceri. Ele pot proveni din:
- afacerile deja existente; francize; inovaţii; patente;licenţe; instituţii de cercetare;
- contracte industriale şi comerciale; expoziţii industriale şi comerciale;ziare şi reviste ale
expoziţiilor; reţele de business şi contacte; televiziune şi radio.
Cîteva sfaturi pentru generarea ideilor de afaceri şi îmbunătăţirea creativităţii:
- Mergeţi de la general la particular, acceptînd mai întîi ideea, principiul, iar apoi clarificînd detaliile.
- Vizitaţi afacerile existente, discutaţi cu antreprenori de succes, în special despre începutul afacerii
lor, adresaţi-le diverse întrebări, chiar dacă nu veţi obţine răspunsuri imediate.
- Citiţi regulat presa de specialitate şi navigaţi pe Internet.
- Căutaţi nişe de piaţă, nu vă limitaţi la o variantă, cercetaţi activ piaţa.
- Discutaţi cu persoanele cunoscute din domeniul de afaceri care vă interesează.
- Mergeţi la tîrguri şi expoziţii pentru a observa cererea şi oferta.
- Informaţi-vă despre domeniul dat: produse, inovaţii, tehnologii etc.
- Nu repetaţi afacerile existente fără o abordare proprie a domeniului.
- Lucraţi creativ pentru a adapta ideile proprii la mediul obiectiv.
- Studiaţi punctele forte şi slabe ale potenţialilor concurenţi.
- Căutaţi zone noncompetitive, comparaţi cele planificate cu condiţiile reale.
- Urmăriţi actele normative ce ţin de antreprenoriat şi mediul de afaceri.
4.Evauarea ideii de afaceri.
Evaluarea este necesară pentru orice fel de activitate, cu atît mai mult în business.
Orice afacere nu poate fi materializată dacă nu a fost identificat principalul element al afacerii –
piața, adică clientul, care doreşte şi este gata să cumpere produsele şi/sau serviciile propuse.
Identificarea pieței reprezintă primul şi cel mai important pas în evaluarea unei idei de afaceri.
În literatura de specialitate, acest pas se numeşte „Cercetare de Piaţă” şi reprezintă un domeniu al
activităţii de Marketing. Fără o cercetare de piaţă serioasă puteţi să începeţi o afacere pentru care
nu există cerere suficientă pe piaţă şi, ca rezultat, afacerea să eşueze, iar Dvs. să pierdeţi
investiţiile. Cercetarea de piaţă poate fi foarte practică dacă este efectuată aşa cum trebuie, „ca la
carte”.
Evident, o cercetare de piaţă trebuie începută prin a vă documenta, a vă informa despre situaţia
generală din ramura sau domeniul în care doriţi să lansaţi propria afacere. Folosiţi orice sursă
disponibilă de informaţii şi date: ziare, reviste şi alte publicaţii ce pot conţine informaţii utile
radioul şi televiziunea, etc.
Ar fi binevenit să găsiţi posibilităţi de a vizita unele afaceri din domeniul respectiv; să urmăriţi ce
şi cum acestea operează, care sunt furnizorii de încredere să culegeţi cat mai multe date despre
ele. Anume la această etapă intervine, caracterul practic al unei cercetări de piaţă, or aceasta
depinde, în mare măsură, de creativitatea şi inventivitatea dumneavoastră. De exemplu, aţi putea:
• Să număraţi cîţi oameni trec pe langă localul în care doriţi să deschideţi un magazin, să zicem,
de mărfuri casnice.
• Să observaţi cîte maşini şi de ce marcă sunt parcate in faţa sediului concurenţilor
• Să număraţi, de exemplu, cutiile şi alte ambalaje goale,scoase la uşa din spate a unui restaurant,
pentru a avea o impresie despre volumul afacerii.
• Să contorizaţi numărul de camioane ce intră şi iese pe poarta concurentului.
• Să bateţi la fiecare uşă a caselor din cartier sau din localitatea respectivă şi să afl aţi dacă există
cerere pentru produsele/serviciile pe care doriţi să le oferiţi şi la ce preţ le-ar cumpăra.
• Să urmăriţi unde şi cît de des îşi publică anunţurile publicitare concurenţii.
Pe lîngă cele enumerate mai sus, este recomandabil să folosiţi şi un chestionar pentru a culege
diferite date şi informaţii. Intrebările din chestionar trebuie foarte bine chibzuite, gandindu-vă, în
primul rînd, la cei care urmează să răspundă. Este absolut necesar ca, înainte de a-l aplica,
chestionarul să fie testat. Rugaţi caţiva prieteni, cunoscuţi să răspundă la întrebările din chestionar
şi veţi observa imediat dacă acesta este practic şi vă va fi de folos sau trebuie modificat.
După ce aţi adunat suficiente date şi informaţii, urmează etapa de procesare şi analiză a acestora.
E posibil ca la această etapă să aveţi nevoie de anumite cunoştinţe speciale, cum ar fi
metode statistice de procesare a datelor. Dacă nu le posedaţi, nu ezitaţi să vă adresaţi după ajutor
la cei care le cunosc – profesori de statistică, matematică sau fi zică, prieteni care au absolvit
facultăţi, unde au invăţat aceste metode şi le cunosc.
Concluziile principale, pe care trebuie să le faceţi în baza cercetării de piaţă, trebuie să fie
următoarele:
• Veţi avea suficienţi cumpărători pentru produsele/serviciile pe care le veţi oferi?
• La ce preţ mediu veţi putea să le vindeţi?
• Cît de uşor şi la ce preţ veţi putea să procuraţi material primă necesară?
• Ce perspective reale există pentru a dezvolta afacerea? Cine sunt concurenții?

5.Evitarea erorilor comune.

Iată primele şi cele mai frecvente 20 de greşeli ale începătorilor:
1. Cercetarea neadecvată şi incorectă a pieţei: Nu faceţi presupuneri cu privire la ceea ce şi-ar
dori clientul fără a-l întreba mai întâi pe el!
2. Evaluarea greşită a concurenţilor: Evitaţi confruntarea directă cu businessul deja existent!
3. Lipsa de inovaţie: Nu vă limitaţi la un singur gen de afaceri!
4. Lipsa de consecvenţă şi focusare: Stabiliţi exact ce trebuie să faceţi şi ce nu.Urmaţi pas cu pas
angajamentele asumate!
5. Presupuneri simpliste: Evitaţi sindromul „ceaiului chinezesc” (este bun la orice oră şi
oriunde). Alegeţi corect segmentul de piaţă!
6. Proiecte ireale: Înainte de a planifica cheltuielile, trebuie să evaluaţi potenţialii clienţi şi
termenele de realizare a primelor vînzări. Stabiliţi termene cît se poate de reale!
7. Stabilirea inadecvată a preţurilor: Stabiliţi preţuri rezonabile. Aflaţi reacţia pieţei. Preţurile
mici nu înseamnă automat vînzări mari, ele presupun că trebuie să aveţi mai multe vînzări.
8. Capital iniţial insuficient: După toate probabilităţile, lansarea afacerii vă va costa şi va dura
mai mult decît era planificat în buget. Includeţi în buget cheltuieli pentru situaţii neprevăzute.
9. Prea multe cheltuieli de regie: Păstraţi capitalul. Nu confundaţi necesităţile cu dorinţele.
10. Lipsa de atenţie faţă de fluxul de numerar: Elaboraţi cu atenţie şi minuţiozitate
 prognoza pentru fluxul de numerar. Analizaţi prognoza zilnic şi actualizaţi-o regulat.
11. Delegarea funcţiei de vânzări unui angajat: Nimeni nu cunoaşte sau nu poate să înţeleagă
mai bine afacerea decît voi înşivă. Începeţi cu ceea ce ştiţi mai bine şi ce vă place mai mult să
faceţi.
12. Necunoaşterea clienţilor sau jocul de-a ascunselea cu clienţii: Folosiţi cercul vostru de
cunoştinţe. Acordaţi atenţia cuvenită clienţilor care fac parte din segmentul vostru de piaţă.
13. Elaborarea unui program de marketing nepotrivit, care nu corespunde produsului sau
serviciului în cauză. Studiaţi cu mare atenţie piaţa.
14. Contarea doar pe vreo doi-trei clienţi: Lărgiţi cercul de clienţi. Când luaţi o decizie de
investiţie majoră, nu contaţi pe venitul obţinut de la unul sau doi clienţi.
15. Divizarea proprietăţii în mod egal: Identificaţi factorii compensatoriiai afacerii. Selectaţi cu
atenţie directorul executiv şi trataţi-l cu respect.
16. Tratarea incorectă a angajaţilor: Încercaţi să înţelegeţi ce îi motivează pe oameni,
comunicaţi eficient cu angajaţii
17. Ignorarea lucrurilor evidente: Monitorizaţi cu atenţie indicatorii-cheie, pentru a reduce
pagubele: dezamăgirea şi riscul sporit.
18. Tendinţa de a acţiona de unul singur: Angajaţi personalul potrivit şi învăţaţi să delegaţi
responsabilităţile. Angajaţi un expert în business sau un consultant.
19. Contractele încheiate în formă orală: Înţelegerile orale pot fi mai uşor încălcate decât cele
scrise.
20. Lipsa de angajament pentru autoeducaţie: rezervaţi-vă timp pentru autoeducaţie.
Citiţi lunar cel puţin o carte de specialitate sau frecventaţi un curs.
Cauze ce conduc la eşecul companiilor deja create. Iniţierea reuşită a unei afaceri nu
garantează succesul ei ulterior. Majoritatea afacerilor trec prin mari greutăţi anume în primii 2-3
ani de la înfiinţare. În această perioadă, majoritatea greşelilor decurg din cunoştinţele insuficiente
şi lipsa de experienţă a tânărului antreprenor.

Tema3. Modalitati de lansare in afaceri

1. Deschiderea unei afaceri proprii:avantaje si limite, etapele procesului de deschidere a afacerii
de la zero, stabilirea denumirii afacerii.
2. Cumpararea unei afaceri existente: avantaje si limite, etapele procesului de cumparare.
3. Cumpararea unei franchise: franchisingul-oportunitate de lansare in afaceri, tiputile de
franchising, evaluarea sitemului de franchising.

1. Deschiderea unei afaceri proprii: avantaje si limite, etapele procesului de deschidere

a afacerii de la zero, stabilirea denumirii afacerii.
Există trei variante de începere a activităţii de antreprenoriat: deschiderea unei afaceri de la zero,
procurarea unei francize sau cumpărarea unei afaceri existente.
Deschiderea afacerii de la zero este deseori cea mai preferabilă metodă de lansare, în acelaşi
timp, această modalitate este cea mai riscantă, deoarece totul începede la zero. Astfel, opţiunea
pentru deschiderea unei întreprinderi mici trebuie să se bazeze pe o evaluare minuţioasă a
avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă modalitatea dată.
Printre avantajele deschiderii unei întreprinderi putem menţiona:
-Implementarea nelimitată a ideilor proprii.
-Satisfacţia de a crea o întreprindere de la zero – reuşind, întreprinzătorul este satisfăcut şi mîndru
de rezultatul efortului depus.
-Evitarea transmiterii unei reputaţii îndoielnice a fostului proprietar.
-Deschizând o afacere, nu se moştenesc problemele afacerii precedente, totul începe de la
zero. Deja în care parte va înclina balanţa depinde de întreprinzător.
-Posibilitatea de a selecta, a motiva şi a dezvolta independent personalul – întreprinzătorul se ocupă
independent de personal, selectând angajaţi pe care îi consideră potriviţi pentru afacere.
-Posibilitatea de a crea afacerea pornind de la viziunea proprie.
-Alegerea amplasamentului afacerii.
Dezavantajele deschiderii unei întreprinderi sunt:
- Costul ridicat pentru lansarea în afaceri, procurarea echipamentului etc.
- Cheltuielile de timp mari pentru lansarea afacerii. Întreprinzătorul are nevoie de timp nu numai
pentru îndeplinirea formalităţilor legale, dar şi pentru stabilirea relaţiilor cu partenerii de afaceri,
angajarea personalului, procurarea echipamentului necesar, pregătirea spaţiilor etc. Ca urmare,
perioada de timp de la luarea deciziei de lansare în afaceri şi începerea nemijlocită a activităţii
poate fi destul de lungă.
- Alegerea unei afaceri mai puţin potrivite. Evaluarea arăta că ideea de afaceri are perspectivă, însă
realitatea a demonstrat contrariul, produsul sau serviciul propus neavând cererea estimată.
- Saturaţia pieţei sau existenţa unei concurenţe puternice, care face dificilă afirmarea nou-venitului.
Niciun concurent nu va întîmpina nou-venitul cu braţele deschise. Pentru a reuşi, afacerea nou-
creată trebuie să fie mai bună, să propună produse şi servicii mai calitative.
- Riscul legat de realizarea unei idei noi.
- Eforturile personale mari pentru lansarea afacerii.
Dacă totuşi întreprinzătorul decide să deschidă afacerea de la zero, pentru începerea activităţii
este necesară legalizarea întreprinderii.
Etapele procesului de deschidere a afacerii de la zero.
După luarea deciziei privind deschiderea unei afaceri noi şi identificarea ideii de afaceri, urmează
alegerea formei organizatorico-juridice de desfăşurare a activităţiişi înregistrarea întreprinderii.
Înregistrarea unei afaceri se realizează la Camera Înregistrării de Stat şi la oficiile ei teritoriale.

În scopul simplificării procedurilor de iniţiere a afacerii, la Camera Înregistrării de Stat a fost

creat „ghişeul unic”, care îi permite întreprinzătorului, pe lîngă perfectarea documentelor de
înregistrare, verificarea denumirii şi confecţionarea ştampilei, să se pună în evidenţa electronică a
Casei Naţionale de Asigurări Sociale şi a Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină, să obţină
codurile statistice şi cel fiscal. Procesul de înregistrare se finalizează cu primirea certificatului de
înregistrare, a actelor de constituire şi a ştampilei. Simpla înregistrare a afacerii şi obţinerea
certificatului de înregistrare nu permit întreprinzătorului să înceapă activitatea, deoarece există o
serie de proceduri obligatorii a fi parcurse, printre care:
Punerea în evidenţa fiscală. Deşi Camera inregistrării de Stat prezintă organului fiscal, o dată la 3
zile, informaţia privind atribuirea numărului de identificare de stat, întreprinzătorul trebuie să se
pună personal în evidenţa Inspectoratului Fiscal de Stat teritorial pe a cărui rază întreprinderea îşi
are sediul. Numărul de identitate indicat în certificatul de înregistrare reprezintă şi codul fiscal al
întreprinderii. Inspectoratul Fiscal de Stat teritorial deschide pentru fiecare întreprindere un Dosar
personal, care conţine copiile actelor de constituire şi a certificatului înregistrării de stat; date
despre fondatorul, conducătorul şi contabilul-şef (numele, prenumele, data, anul naşterii, adresa şi
informaţia de contact, datele documentului ce atestă identitatea), precum şi alte acte necesare
organului fiscal. În cazul în care îşi schimbă sediul din raza de activitate a inspectoratului F.S
teritorial unde se află în evidenţă, contribuabilul este obligat să depună cererea de transmitere a
dosarului la Inspectoratul Fiscal de Stat teritorial de la noul sediu.
Înregistrarea în calitate de plătitor al contribuţiilor de asigurări sociale de stat obligatorii se
efectuează la oficiul teritorial al Casei Naţionale de Asigurări Sociale.
Înregistrarea în calitate de plătitor al primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală se
realizează la agenţia teritorială a Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină.
Deschiderea contului bancar. Indiferent de forma organizatorico-juridică, toate întreprinderile sunt
obligate să păstreze mijloacele băneşti la bancă, prin deschiderea contului bancar. Întreprinzătorul
poate deschide mai multe conturi, atît în lei moldoveneşti, cît şi în valută străină, în orice bancă din
ţară. Deşi, deseori, criteriul de bază în alegerea băncii unde va fi deschis contul bancar este
apropierea acesteia de oficiul întreprinderii, nu întotdeauna aceasta este variant
optimă. Înainte de a lua decizia respectivă, antreprenorul ar trebui să adune şi să analizeze
următoarele informaţii: serviciile prestate de bancă, tarifele practicate pentru deservire, rapiditatea
transferurilor, credibilitatea băncii, reputaţia băncii în comunitate. Numai după vizitarea oficiilor
mai multor bănci, după discuţii cu personalul, cu clienţii acestora poate fi luată o decizie referitoare
la contul bancar.
Pentru deschiderea unui cont curent este necesară prezentarea următoarelor Documente :
- cererea de deschidere a contului, semnată de conducătorul şi de contabilul-şef al întreprinderii;
- fişa cu specimenele de semnături şi amprenta ştampilei legalizată notarial(2 exemplare);
- certificatul de atribuire a codului fiscal, emis de Inspectoratul Fiscal de Stat(originalul şi copia);
- extrasul din Registrul de stat al persoanelor juridice sau din Registrul de stat al întreprinzătorilor
individuali (în cazul întreprinderii individuale), eliberat de Camera Înregistrării de Stat (originalul
sau copia legalizată notarial);
- certificatul de înregistrare a întreprinderii, eliberat de Camera Înregistrării de Stat, sau alte
documente care confirmă înregistrarea de stat conform legislaţiei în vigoare (originalul şi copia);
- documentele de constituire (statutul, contractul de constituire etc.) (originalele şi copiile);
- copia actului de identitate al persoanei care prezintă documentele pentru deschiderea contului;
- actul sau copia actului, legalizată notarial, care atestă împuternicirile persoanei de a deschide
contul (în cazul deschiderii contului de către persoana împuternicită); etc.

Obţinerea licenţei. Conform legislaţiei Republicii Moldova, practicarea a circa 50 de genuri de

activitate se realizează numai în baza licenţei. De aceea, la etapa lansării în afacere, intreprinzătorul
trebuie să studieze Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător,
pentru a stabili dacă activitatea pe care doreşte s-o desfăşoare necesită sau nu obţinerea licenţei, şi
să întreprindă acţiunile necesare pentru obţinerea acesteia.
Licenţa pentru practicarea unui anumit gen de activitate reprezintă un act administrativ care atestă
capacitatea şi dreptul titularului de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de activitate
indicat în aceasta, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere.
Autoritatea publică centrală abilitată cu elaborarea, aplicarea şi monitorizarea politicii de stat în
domeniul licenţierii este Camera de Licenţiere. Camera de Licenţiere eliberează licenţă pentru circa
39 de domenii de activitate, printre care: activitatea de audit; fabricarea, păstrarea şi
comercializarea angro a berii; transportul auto de călători în folos public; proiectarea plantaţiilor
pomicole, bacifere şi viticole; producerea şi/sau comercializarea seminţelor, materialului de
înmulţire şi săditor; construcţiile de clădiri şi/sau construcţiile inginereşti; acordarea asistenţei
medi- cale; activitatea farmaceutică veterinară şi/sau asistenţa veterinară; activitatea de turism etc.
Pentru celelalte genuri de activitate, licenţa se eliberează de instituţiile specializate, de ex.de către:
- Banca Naţională a Moldovei – activitatea instituţiilor bancare şi a unităţilor de schimb valutar;
- Comisia Naţională a Pieţei Financiare – activitatea în domeniul asigurărilor (reasigurărilor);
activitatea birourilor istoriilor de credit, a asociaţiilor de economii şi împrumut etc.;
- Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică – importul şi comercializarea cu ridicata
şi/sau cu amănuntul a benzinei, motorinei şi/sau a gazului lichefiat la staţiile de alimentare;
producerea, transportul, distribuţia şi furnizarea energiei electrice etc.;
- Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia
Informaţiei – prestarea serviciilor de telefonie fixă şi/sau mobilă; transmisiuni de date; furnizarea
serviciului de acces la Internet; servicii de programe audiovizuale etc.;
- Consiliul Coordonator al Audiovizualului – activitatea studiourilor TV (eter şi satelit), a costurilor
de radio, a distribuitorilor de servicii de emisie prin cablu.
Termenul de valabilitate a licenţei şi mărimea taxei pentru obţinerea licenţei sunt stipulate în
Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător şi prin legile care
reglementează activitatea licenţiată respectiva.
Pentru obţinerea licenţei, conducătorul întreprinderii sau persoana împuternicită de acesta
depune la autoritatea de licenţiere declaraţia de eliberare a licenţei, la care anexează copia
certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii şi alte documente suplimentare, în conformitate
cu prevederile actelor legislative ce reglementează activitatea licenţiată pentru care se solicită
licenţa. În cel mult 5 zile lucrătoare de la data înregistrării declaraţiei, autoritatea competentă
adoptă o decizie privind eliberarea licenţei sau respingerea declaraţiei, comunicând
solicitantului decizia adoptată. În cazul unui răspuns nefavorabil, întreprinzătorul poate depune o
nouă declaraţie după înlăturarea cauzelor care au servit drept temei pentru respingerea declaraţiei
precedente. Licenţa se perfectează în termen de 3 zile lucrătoare de la data prezentării
documentului ce confirmă achitarea taxei de eliberare a licenţei.
Obţinerea autorizaţiilor. Pentru desfăşurarea activităţii este necesară şi obţinerea unor autorizaţii,
aşa ca:
- Autorizaţia de funcţionare a unităţilor comerciale şi de prestare a serviciilor
sociale, care este eliberată de Primărie şi legalizează amplasamentul afacerii. Pentru autorizaţia
respectivă întreprinzătorul achită taxa trimestrial, până în ultima zi a lunii imediat următoare după
trimestrul gestionar. Fiind o taxă locală, mărimea ei este stabilită de administraţia publică locală, iar
valoarea maximă este reglementată în titlul VII al Codului fiscal – Taxele locale.

- Autorizaţia sanitară de funcţionare, care este eliberată de Centrul de Medicină Preventivă şi

confirmă faptul că activitatea desfăşurată de deţinătorul acesteia corespunde integral prevederilor
cerinţelor sanitaro-epidemiologice în vigoare. Pentru eliberarea autorizaţiei respective nu se
percepe taxă, însă se achită plata pentru testele de laborator.
- Autorizaţia de prevenire şi stingere a incendiilor la exploatarea construcţiilor,
obiectivelor, care este eliberată de Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale, cu avizul
de la serviciul pompieri referitor la respectarea cerinţelor antiincendiare.
- Autorizaţia de construire, în cazul construcţiei etc.
Pe lîngă formalităţile sus-menţionate, întreprinzătorului îi revine sarcina să întreprindă
o serie de activităţi legate de organizarea nemijlocită a afacerii:
- alegerea amplasamentului afacerii (încăperile pot fi construite, procurate sau închiriate);
- pregătirea spaţiilor, procurarea sau închirierea echipamentului şi instalarea acestuia;
- stabilirea relaţiilor cu furnizorii;
- recrutarea şi selectarea personalului;
- promovarea afacerii.
Numai după parcurgerea acestor etape întreprinzătorul îşi poate începe activitatea.
Stabilirea denumirii afacerii
La etapa lansării în afaceri, o decizie importantă pe care o ia întreprinzătorul este alegerea
denumirii afacerii, care reprezintă numele de firmă şi permite deosebirea unei afaceri de altele.
Alegerea denumirii reprezintă un proces migălos şi complicat, dar care are o semnificaţie aparte,
deoarece denumirea poate juca un rol important în promovarea afacerii. Astfel, o denumire reuşită
poate trezi interesul potenţialului client, pe cînd una mai puţin reuşită poate să-l lase indiferent, cu
toate că afacerea respectivă oferă, eventual, produse sau servicii de o calitate mai înaltă. În procesul
determinării denumirii afacerii întreprinzătorul trebuie să ţină cont atât de aspectele comerciale, cât
şi de cele juridice, printre care:
- afacerea nu poate să folosească o denumire care coincide sau, după cum constată organul
înregistrării de stat, se aseamănă cu denumirea altei afaceri care este deja înregistrată;
- dacă mai multe persoane au prezentat pentru înregistrarea de stat firme ce coincid sau se
aseamănă, dreptul de înregistrare sub această firmă îl are persoana care a depus prima cererea la
organul înregistrării de stat;
- pentru folosirea în denumirea firmei a numelui unei personalităţi istorice sau a altei personalităţi
cunoscute, este necesară autorizaţia Guvernului sau acordul rudelor personalităţii în cauză;
- în cazul utilizării în denumire a numelor proprii care nu coincid cu numele participanţilor la
constituirea organizaţiei, este necesară aprobarea persoanei respective sau a moştenitorilor ei cu
privire la folosirea numelui;
- pentru întreprinderea individuală, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită,
denumirea va conţine numele de familie al cel puţin unui posesor al întreprinderii individuale sau al
comanditarului;
- denumirea trebuie să includă forma juridică de organizare în limba de stat;
- denumirea de firmă sau o parte din aceasta poate fi utilizată în calitate de semn sau de emblemă
comercială, cu condiţia înregistrării la AGEPI a acesteia conform Legii privind protecţia mărcilor.
Este important ca numele să corespundă şi următoarelor cerinţe:
- să prezinte o idee unică şi originală; să fie sugestivă şi să trezească la potenţialii clienţi asocieri
pozitive referitoare la domeniul de activitate, avantajele oferite sau locul amplasării afacerii;
- să fie concisă şi laconică; să fie estetică şi să trezească emoţii pozitive;să fie uşor de pronunţat,
scris şi memorat. Nu se recomandă ca denumirea să conţină abrevierea primelor litere care
reprezintă numai consoane, ce sunt dificil de pronunţat şi nu au o bună percepţie auditivă.

2.Cumpărarea unei afaceri existente: avantaje si limite, etapele

procesului de cumparare.
Cumpărarea unei afaceri existente reprezintă a doua modalitate de lansare în afaceri. Ca şi în cazul
deschiderii unei afaceri de la zero, înainte de a lua decizia privind cumpărarea acesteia este
necesară o analiză detaliată a avantajelor şi dezavantajelor pe care le va obţine noul proprietar.
Avantajele cumpărării unei afaceri
- Durata de lansare este relativ mai mică, deoarece o întreprindere existentă dispune de utilajele
necesare, de personal calificat, de relaţii stabilite cu furnizorii şi clienţii.
- Obţinerea unor venituri imediate, deoarece nu se începe de la zero.
- Existenţa unei amplasări favorabile, care în cazul începerii afacerii de la zero ar fi dificil de
obţinut.
- Folosirea experienţei şi a relaţiilor vînzătorului, deoarece întreprinderea are un nume cunoscut pe
piaţă, are stabilite relaţii cu furnizorii de materii prime şi materiale.
- Existenţa personalului calificat, astfel nu va fi nevoie de a recruta şi selecta personalul.
- Reducerea riscului, deoarece, în comparaţie cu întreprinderile nou-create, aceasta are o piaţă de
desfacere şi experienţă în domeniul respectiv.
Dezavantajele cumpărării unei afaceri
- Posibilitatea procurării unei întreprinderi neprofitabile.
- Existenţa unui personal necalificat, pentru a cărui instruire sunt necesare cheltuieli atât financiare,
cât şi de timp.
- Nedorinţa personalul calificat de a lucra pentru noul proprietar.
- Moştenirea unei reputaţii îndoielnice. Chiar dacă are loc schimbarea proprietarului, este nevoie de
o perioadă de timp pentru a schimba opinia clienţilor,furnizorilor etc. despre întreprindere.
- Existenţa unor fonduri fixe necorespunzătoare, de exemplu echipamentul uzat moral şi fizic,
spaţii care necesită mari cheltuieli pentru reparaţie şi întreţinere.
- Amplasamentul nefavorabil.
- Dificultăţi în efectuarea schimbărilor, ca urmare a costurilor ridicate pentru acestea şi/sau a
rezistenţei din partea personalului etc.
Etapele procesului de cumpărare a afacerii
Dacă întreprinzătorul decide că achiziţionarea unei afaceri este varianta optimă pentru el, acesta
purcede la stabilirea criteriilor după care va fi căutată afacerea dorită, de exemplu, domeniul de
activitate, locul amplasării, mărimea, costul afacerii,termenul de răscumpărare etc. După stabilirea
criteriilor începe nemijlocit procesul de căutare a unei afaceri care corespunde acestora şi care
este scoasă la vânzare.
Ca surse de informaţii pot servi întreprinzătorii care cunosc afacerile puse în vînzare, anunţurile
din presa periodic şi Internet, de la televiziune şi radio precum şi companiile imobiliare care
prestează servicii de comercializare a imobilului comercial.
Însuşi întreprinzătorul poate deveni o sursă de informaţie, prin plasarea anunţului publicitar despre
procurarea unei afaceri. Este important de reţinut că afacerile prospere rar au nevoie de publicitate,
contrar celor cu probleme, care au o promovare largă.
Dacă oferta l-a interesat pe întreprinzător, acesta trebuie să afle motivul vînzării
întreprinderii şi să efectueze diagnoza acesteia.
Cunoaşterea motivului real al vînzării îl va ajuta să facă o alegere corectă, împiedicându-l să
investească bani şi timp într-o afacere nerentabilă, cu o reputaţie îndoielnică sau cu multe
probleme.

Motivele vînzării unei afaceri sunt diverse, atât de ordin personal, ca oboseala proprietarului,
dorinţa acestuia de a-şi schimba domeniul de activitate sau plecare în altă localitate, cât şi legate
nemijlocit de afacere, ca obţinerea unor profituri reduse, dificultăţi financiare, lipsa clienţilor etc.
Cunoaşterea motivelor reale care l-au determinat pe întreprinzător să-şi scoată la vânzare afacerea
ajută la luarea unei decizii corecte. Totuşi este puţin probabil ca, fiind întrebat direct privind
motivul vinderii afacerii, întreprinzătorul să răspundă că „afacerea merge prost,concurenţa
în domeniu este foarte puternică,iar amplasamentul este nefavorabil”.
Pentru a determina motivul real sunt binevenite vizitele la întreprindere, discuţiile cu angajaţii,
clienţii, localnicii,concurenţii, precum şi specialiştii din domeniu, astfel cumpărătorul având
posibilitatea să stabilească ce prezintă de facto întreprinderea şi să-şi formeze o opinie
proprie referitor la motivul vânzării.
Una dintre cele mai dificile etape ale procesului de cumpărare a întreprinderii este evaluarea
complexă a acesteia. Deoarece nu întotdeauna întreprinzătorul dispune de cunoştinţe suficiente
pentru evaluarea afacerii, este recomandat ca acesta să apeleze la serviciile evaluatorilor, ale
contabililor-auditori şi ale juriştilor. Specialiştii recomandă ca evaluarea afacerii să înceapă cu
diagnosticarea afacerii
Diagnoza comercială include următoarele aspecte esenţiale:
- tendinţele de dezvoltare a pieţei – piaţa este în creştere, descreştere sau staţionează;
- mărimea pieţei şi cota pe piaţă a afacerii ce se vinde;
- clienţii şi structura clientelei – cine sunt, care sunt veniturile şi preferinţele lor,ce factori
influenţează decizia lor de cumpărare;
- furnizorii – numărul şi structura acestora, dependenţa faţă de anumiţi furnizori;
- concurenţii – cine sunt, unde sunt amplasaţi, care sunt punctele forte şi cele slabe ale
concurenţilor în comparaţie cu întreprinderea evaluată;
- amplasamentul – unde este amplasată întreprinderea, care sunt avantajele şi dezavantajele
amplasării date;
- produsul şi preţul;
- acţiunile publicitare, bugetul promoţional şi imaginea întreprinderii pe piaţă.
Diagnoza tehnică se referă la analiza:
- echipamentului existent, pentru a evalua starea de funcţionare şi gradul de uzură, a determina
peste cât timp va fi necesară modernizarea sau înlocuirea acestuia şi care vor fi cheltuielile
suportate;
- clădirilor (oficii, secţii de producţie, depozite) şi terenurilor, a corespunderii situaţiei reale cu
documentaţia tehnică;
- tehnologiei aplicate şi a modului de organizare a procesului de producţie;
- calităţii producţiei şi a nivelului inovaţiilor.
Diagnoza resurselor umane şi a managementului:
- numărul, structura şi calificarea personalului;
Diagnoza financiară:
- cheltuielile suportate de întreprindere şi veniturile obţinute de aceasta;
- situaţia fluxurilor de numerar;
- rentabilitatea;
- lichiditatea financiară; - capacitatea de plată.
Evaluarea corectă şi reală se bazează pe studierea situaţiei la întreprindere, precum şi pe analiza
documentaţiei existente, inclusiv a informaţiei despre istoria întreprinderii, procesul de producţie,
echipamentul existent, bilanţul contabil, raportul privind rezultatele financiare şi raportul privind
fluxul mijloacelor băneşti etc.

Următorul pas în procesul de cumpărare a afacerii este determinarea valorii întreprinderii şi

stabilirea preţului afacerii.
De regulă, preţul se stabileşte în procesul negocierilor dintre vânzător şi cumpărător,astfel încât
suma să fie acceptată de amândoi. În urma negocierilor se concretizează toate condiţiile de
vânzare-cumpărare, care ar asigura o tranzacţie fără probleme majore. De exemplu, sunt cazuri
când afacerea a fost cumpărată, însă noul proprietar nu s-a interesat de faptul cui aparţine terenul pe
care este amplasată afacerea,ca urmare cheltuielile neprevăzute cresc, deoarece trebuie să plătească
arenda pentru pământ sau să cumpere suplimentarpământul.
Dacă procesul de negociere s-a finalizat cu succes, atunci are loc încheierea contractului de
vânzare-cumpărare a întreprinderii, care este autentificat notarial şi se înregistrează la Camera
Înregistrării de Stat. Din momentul semnării actului de predare, cumpărătorul intră în drepturi
depline asupra afacerii, devenind noul ei proprietar.
Metodele de evaluare a afacerii
Evaluarea este un proces costisitor,de aceea se recomandă ca întreprinzătorul să se adreseze unei
companii de audit care, analizând minuţios rapoartele financiare, îl va ajuta să determine corect
valoarea întreprinderii.
Valoarea întreprinderii este, de fapt, o anticipare a speranţei de câştig din
vânzarea ei imediată sau din cumpărarea ei pentru exploatarea viitoare3.
În practica şi teoria economică nu există o metodă unic acceptată pentru evaluarea întreprinderii.
Cel mai frecvent se utilizează următoarele metode de evaluare:
- bazate pe comparaţie;
- patrimoniale;
- a veniturilor viitoare;
- mixte.
3. Cumpărarea unei francize
Franchisingul – oportunitate de lansare a afacerii
O altă modalitate de lansare în afaceri este franchisingul. Prin franchising se înţeleg relaţiile
contractuale dintre vânzător (franchiser) şi cumpărător (franchisee)privind acordarea drepturilor de
operare a afacerii şi obţinerea asistenţei din partea vânzătorului în schimbul unei plăţi.
Conform Asociaţiei Internaţionale de Franchising (IFA), franchisingul poate fi practicat în peste 70
de domenii de activitate, cele mai populare fiind: alimentaţia(fast-food), comerţul cu amănuntul,
industria alimentară, business-servicii, saloane de frumuseţe, servicii hoteliere, cluburi fitness,
centre de instruire, agenţii de turism etc.
Poziţia de lider în dezvoltarea franchisingului o deţin Statele Unite ale Americii,unde au apărut
primele francize. Potrivit datelor , în 2005 în SUA active au 909253 de franchisee, care au generat
peste 880,9 miliarde de dolari în economie
În republica Moldova, apariţia franchisingului a fost condiţionată de adoptarea în 1997 a Legii cu
privire la franchising. În prezent pe piaţa moldovenească activează aşa francize ca: Mango, Celio,
Mexx, olsen, Sele, McDonald`s,Fornetti, Buon Giorno, 1C etc.
Cea mai mare extindere o au francizele din domeniul comerţului, în special al confecţiilor, precum
şi companiile din domeniul serviciilor,cum ar fi fast-food-urile. Apariţia marilor centre comerciale,
mai ales în mun.Chişinău, a devenit de asemenea un stimulent în dezvoltarea franchisingului. Dacă
până nu demult întreprinderile moldoveneşti erau cele care cumpărau francize, în ultimii ani au
apărut şi primii franchiseri locali. reuşind să-şi creeze un nume şi să
ocupe poziţia de lider pe piaţa locală, astfel de companii ca Alina Electronic, Andi`sPizza sau
Neuron Grup au început să vândă francize altor afaceri.

Tipurile de franchising
În literatura de specialitate se disting mai multe clasificări ale tipurilor de franchising,în funcţie de:
- obiectul oferit în franchising;
- profilul participanţilor;
- nivelul de intermediere.
Astfel, în funcţie de obiectul oferit în franchising, deosebim:
Franchisingul numelui: franchiserul oferă franchiseeului dreptul de a se folosi de marca sa de
comerţ.Acest tip de franchising presupune existenţa unei mărci cunoscute, care îi va garanta
franchisee-ului succesul pe piaţa de desfacere. În cazul dat franchisee-ul are dreptul de a folosi
numele franchiserului, prelucrând sau modificând produsul, cu condiţia că va respecta strict
procedurile de lucru şi de marketing ale acestuia.
Franchisingul comercial sau franchisingul distribuţiei produselor: franchiserul
oferă franchisee-ului dreptul de a comercializa produsele sale pe un teritoriu limitat.
Franchisingul corporativ sau franchisingul afacerii: franchiserul oferă franchiseeului un pachet
complet al afacerii care este deja cunoscută pe piaţă. Prima franchiză corporativă a fost lansată de
compania McDonald’s. Compania oferă atât know-how-ul necesar, ce cuprinde totalitatea
cunoştinţelor nepatentate, care se bazează pe experienţa şi probele efectuate de franchiser –
instruirea completă a personalului, amenajarea restaurantului, ajutorul în angajarea personalului,
oferirea consultanţei permanente, cât şi standardele de calitate.
În funcţie de profilul participanţilor, există mai multe tipuri de franchising
Tipul franchiser-producător şi franchisee-producător este des aplicat în industria băuturilor
răcoritoare şi alcoolice.
Compania Coca-Cola furnizează franchisee-ului, firmă de îmbuteliere,concentratul, acesta,
adăugând unele ingrediente, îl îmbuteliază şi comercializează băutura răcoritoare sub numele de
Coca-Cola în reţeaua locală de comerţ.
După nivelul de intermediere există franchisingul direct şi master franchising.
Franchisingul direct presupune încheierea unui contract direct cu fiecare franchisee locală,
asigurându-se astfel o legătură strânsă între franchiser şi franchisee.
Master franchising constă în oferirea de către franchiser unei francize locale a dreptului de
subfranchiser în regiunea dată. Astfel, subfranchiserul local încheie contracte de franchisee locale,
având responsabilitatea verificării respectării acestora. Sistemul dat este avantajos atât pentru
franchiser, cât şi pentru subfranchiserul local,deoarece primul, minimizându-şi riscurile, are
posibilitatea să-şi extindă afacereaşi să obţină venituri din realizarea francizei, iar subfranchiserul
local beneficiază de drepturi exclusive pentru dezvoltarea afacerii pe un teritoriu şi obţine venit din
taxele achitate de franchisee-urile locale.
Evaluarea sistemului de franchising
Înainte de a lua decizia privind procurarea unei francize, este necesară o analiză a avantajelor şi
dezavantajelor pe care le oferă forma dată de relaţii contractuale,pentru evitarea situaţiilor dificile
care ar putea apărea în urma încheierii acestora.
La început întreprinzătorul decide dacă pentru el, ca entitate, este potrivită franciza,dacă este gata
să renunţe la independenţa sa în afacere, este dispus să respecte întocmai prevederile contactului, să
împartă veniturile obţinute cu proprietarul francizei.
În cazul în care răspunsurile la aceste întrebări sunt pozitive, urmează a doua etapă – determinarea
domeniului în care doreşte să se lanseze şi evaluarea afacerii franchiserului.
Evaluarea francizei este aseamănătoare cu evaluarea oricărei alte afaceri, la care se adaugă
următoarele:

- Durata de activate a franchiseruluipe piaţă. o franciză bună are nevoie de timp pentru a „se
coace”.
Majoritatea franchiserilor de succes sunt afaceri care au testat iniţial tehnologia
de sine stătător, apoi, înlăturând neajunsurile, au propus altora această tehnologie, contra cost.
Din topul celor10 cei mai eficienţi franchiseri, numai o companie a avut o experienţă mai
mică de 1 an de la începerea afacerii. În ce priveşte compania McDonald`s, primul restaurant a fost
deschis în 1940 în orăşelul San Berdardio, California, însă numai în 1955 ray Kroc, procurând de la
fraţii McDonald`s dreptul de a vinde franchize, începe să dezvolte reţeaua de restaurante.
Avantajele pentru franchiser:
– Posibilitatea relativ rapidă de a-şi extinde propria afacere. Franchiserul cucereşte noi pieţe fără
mari investiţii, resursele rămase la dispoziţie fiind alocate pentru cercetare-dezvoltare, producere,
promovare etc.
– Obţinerea veniturilor suplimentare din taxele de franchising. Indiferent de tipul de franchising,
franchisee trebuie să plătească:
• Taxa iniţială unică, ce reprezintă o sumă fixă achitată pentru dreptul de a practica afacerea sub
marca franchiserului pe un anumit teritoriu, precum şi o recompensă a cheltuielilor efectuate de
franchiser, inclusiv pentru instruirea personalului şi consultaţii
• Royalty este o taxă periodică pe drepturile de marcă, ce reprezintă recompense pentru dreptul de
a obţine o franciză.
. Royalty (revedenţe) – sume stabilite în contract sub formă de rate fixe, achitate la intervale
concrete de timp.
– Reducerea cheltuielilor legate de distribuirea şi marketingul produselor, deoarece acestea sunt
parţial acoperite de către franchisee prin taxa pentru publicitate.
– Conducere mai eficientă şi mai profitabilă a afacerii, deoarece experienţa a demonstrat că nici
cel mai bun angajat nu va fi la fel de interesat de succesul afacerii ca proprietarul acesteia.
Avantajele pentru franchisee:
– Franchisee-ul are o şansă mai mare de succes, numărul falimentelor în cazul
franchisingului este mai mic decât în cazul iniţierii unei afaceri proprii, datorită sprijinului acordat
de partenerul mai experimentat, micşorându-se astfel posibilitatea apariţiei unor erori.
– Asistenţă managerială şi de marketing. Franchiserul acordă sprijin la instruirea personalului,
consultanţă permanentă etc.
– Produse şi servicii de calitate standard – franchisee-ul primeşte afacerea la„pachet”, unde este
prezentat în detalii procesul tehnologic, receptura etc. Astfel, nu există cheltuieli de timp şi de bani
pentru elaborarea produselor etc.
– Cheltuieli reduse pentru promovarea produselor şi a serviciilor, deoarece franchiserul oferă un
nume cunoscut deja, o marcă de prestigiu, iar franchiseeul beneficiază de rezultatele campaniilor de
promovare la nivel naţional desfăşurate de franchiser.
Dezavantajele pentru franchiser:
– Acordarea unui sprijin tehnic şi, uneori, chiar financiar către franchisee pe toată perioada
contractului de franchising.
– Dificultăţi în efectuarea controlului, deoarece franchisee este o întreprindere independentă din
punct de vedere juridic, iar controlul este cu mult mai redus în comparaţie cu al unei filiale. De
asemenea, franchisee-urile sunt amplasate în diferite localităţi, ca urmare controlul este mai dificil
de realizat, iar costurile acestuia – sporite.
– Afectarea prestigiului franchiserului, în cazul în care franchisee-ul falimentează
sau se confruntă cu situaţii dificile, acestea afectează negativ numele şi
prestigiul franchiserului.

– Dificultăţi în păstrarea confidenţialităţii informaţiei. Cu toate că în contract

este prevăzută clauza privind nedivulgarea informaţiei comerciale, despre tehnologia
folosită, metodele de instruire etc., există cazuri când informaţiile obţinute de la franchiser sunt
utilizate chiar în detrimentul acestuia.
Dezavantajele pentru franchisee:
– Firma nu-i aparţine niciodată cu adevărat. Cu toate că franchisee-ul este oîntreprindere
independentă, ea trebuie să respecte cu stricteţe cerinţele impuse de franchiser, antreprenorul
neavând posibilitatea de a conduce firma aşa cum doreşte s-o facă.
– Costul ridicat al francizei şi contribuţia la profit. Franchisee-ul suportă cheltuielile
pentru lansarea afacerii (procurarea sau închirierea spaţiilor, amenajarea acestora, formarea stocului
iniţial etc.),
– Respectarea riguroasă a tuturor operaţiilor standardizate. Franchisee-ul este
obligat să activeze conform standardelor impuse de franchiser, care dispune de
dreptul de a verifica regulat respectarea lor.
– Linia limitată de produse – contractul prevede vânzarea unor produse sau
prestarea unor servicii aprobate de franchiser.
– Aria geografică limitată. În cazul unui magazin cu amănuntul sau al unei afaceri
prestatoare de servicii, în contractul de franchising este specificată adresa la care va fi localizată
afacerea, iar în cazul unui distribuitor cu ridicata sau al unui producător – teritoriul pe care are
dreptul să opereze.
– Politica preţurilor şi a reclamei este dictată de franchiser şi franchisee-ul nu
poate efectua modificări fără acceptul acestuia.
Contractul de franchising
Relaţiile de franchising sunt reglementate în contractul de franchising, a cărui încheiere este
obligatorie. Deseori acest contract este numit contract de concesiune.
De cele mai dese ori contractele de franchising sunt încheiate pentru o perioadă de la 3 până la 15
ani, excepţie constituind companiile Subway şi McDonald`s, care practică încheierea contractelor
pentru o perioadă de 20 de ani.
Conform legislaţiei republicii Moldova, contractele de franchising sunt înregistrate la Agenţia de
Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI), iar informaţia privind înregistrarea acestora se
publică în Buletinul oficial de Proprietate Industrială
Datorită varietăţii mari de tipuri de franchising, ca urmare a diversităţii domeniilor de aplicare şi
de drepturi acordate, nu există un contract universal de franchising. Franchiserii, de obicei,
elaborează propriile contracte-tip pe care le propun pentru semnare franchisee-urilor.
 Tema 4.Aspecte legae ale initierii afacerii:
1. Alegerea statutului juridic al afacerii: Intreprinderea Individuala (II), Societatea cu Raspundere
Limitata(SRL), Societatea pe actiuni (SA), Societate in nume colectiv (SNC), Societate in
comandita (SC), Cooperativa de productie (CP), Cooperativa de intreprinzatori (CI).
2. Protectia proprietatii intelectuale: Brevetul de inventie, Marca, Modelul de utilitate, Modelul sau
desenul insdustrial, Dreptul de utor, Secretul Comercial.
​
4.1Alegerea statutului juridic al afacerii: Intreprinderea Individuala (II), Societatea cu
Raspundere Limitata(SRL), Societatea pe actiuni (SA), Societate in nume colectiv (SNC),
Societate in comandita (SC), Cooperativa de productie (CP), Cooperativa de intreprinzatori
Întreprinzatorul trebuie sa cunoască aspectele juridice ale afacerii. Din cauza faptului că în
legislaţie intervin frecvent modificări, este binevenit ca, înainte de a lua o decizie referitoare la
aspectele date, să fie studiată ultima variantă a actului legislativ şi/sau să fie consultat un jurist.
Una dintre primele decizii pe care trebuie să le ia întreprinzătorul în momentul lansării în afaceri
este cea referitoare la alegerea formei organizatorico juridice a acesteia. Deoarece nu există o
formă juridică bună şi alta rea, pentru a lua o decizie corectă se va ţine cont de domeniul de
activitate ales, de resursele disponibile, precum şi de aşteptările întreprinzătorului de la afacere. La
fel, întreprinzătorul trebuie să analizeze şi următorii factori:
- Este pregătit să-şi asume responsabilitatea pentru desfăşurarea afacerii de unul singur sau doreşte
să o împartă cu altă persoană?
- Dispune de cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru a gestiona afacerea de unul singur?
- Este capabil să lucreze în echipă sau preferă să se bazeze numai pe propriile puteri?
- În ce domeniu doreşte să se lanseze?
- Dispune de resurse financiare suficiente pentru a se lansa în afacerea respectivă?
- Ce venit planifică să obţină şi este gata să-l împartă cu cineva?
- Cum va fi ţinută evidenţa contabilă? etc.
În funcţie de răspunsuri, întreprinzătorul va alege statutul juridic care se potriveşte cel mai bine
aşteptărilor şi posibilităţilor sale.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, activitatea de antreprenoriat poate fi desfăşurată în calitate
de persoană fizică – întreprinzător individual sau în calitate de persoană juridică. Cel mai des
întâlnite forme organizatorico-juridice sunt: întreprinderea individuală, societatea cu răspundere
limitată, societatea pe acţiuni şi cooperativele.
4.1.1. Întreprinderea individuală
Una dintre cele mai accesibile forme organizatorico-juridice de desfăşurare a activităţii de
antreprenoriat este întreprinderea individuală (ÎI). Aceasta se explică prin faptul că întreprinderea
individuală poate fi întemeiată de o singură persoană sau de membrii unei familii, cheltuielile b
suportate de întreprinzător pentru înregistrarea întreprinderii sunt reduse, iar modalitatea de
înregistrare este simplă.Pentru înregistrarea de stat a întreprinderii individuale, la Camera
Înregistrării de Stat se depun următoarele acte:
- cererea de înregistrare, conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat
- buletinul de identitate al fondatorului sau al reprezentantului acestuia, împuternicit prin procură
autentificată;
- documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.
În regim obişnuit, decizia de înregistrare a întreprinderii se adoptă în termen de 3 zile lucrătoare de
la data depunerii documentelor. În caz de urgenţă, înregistrarea poate fi realizată în 24 sau în 4 ore,
taxa de înregistrare majorându-se de 2 sau de 4 ori respectiv, în zi de odihnă sau de sărbătoare – de
2 ori.

Denumirea întreprinderii individuale trebuie să conţină numele proprietarului, de exemplu, dacă

întreprinderea individuală este fondată de Dan-Constantin Vârlan,atunci denumirea întreprinderii va
fi Î.I. „Vârlan Dan-Constantin”. În cazul în care aceasta coincide cu denumirea une întreprinderi
individuale deja înregistrate, se practică indicarea domeniului de activitate.
Alegerea formei organizatorico-juridice de întreprindere individuală este recomandată în cazul în
care veniturile aşteptate de întreprinzător sunt relativ reduse, la fel fiind şi gradul de risc. În
agricultură activitatea individuală de întreprinzător se desfăşoară sub formă de gospodărie
ţărănească (de fermieri).
Gospodăria ţărănească (GŢ) reprezintă o întreprindere individuală, bazată pe proprietatea privată
asupra terenurilor agricole şi asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii
(membri ai gospodăriei ţărăneşti), având ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor
primară, comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole.
Caracteristicile de bază ale gospodăriei ţărăneşti:
- are statut juridic de persoană fizică;
- suprafaţa terenurilor şi mărimea altor bunuri, inclusiv arendate, ale gospodăriei ţărăneşti trebuie
să asigure utilizarea preponderentă în cadrul acesteia (mai mult de 50 la sută anual) a muncii
personale a membrilor ei;
- denumirea completă a gospodăriei ţărăneşti conţine cuvintele „Gospodărie Ţărănească”, numele
fondatorului (conducătorului) şi sediul gospodăriei;
- înregistrarea gospodăriei de fermieri este efectuată la primăria localităţii în care se află lotul de
pământ;
- membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia cu
întreg patrimoniul lor.
4.1.2. Societatea cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată (SRL) este o societate comercială cu personalitate juridică, al
cărei capital social este divizat în părţi sociale conform actului de constituire şi ale cărei obligaţii
sunt garantate cu patrimoniul societăţii. Societatea poate fi fondată de una sau de mai multe
persoane, numărul maxim de asociaţi constituind 50 de persoane. Capitalul social minim necesar
pentru înregistrarea societăţii cu răspundere limitată este de 5400 lei. Pentru înregistrarea de stat a
societăţii cu răspundere limitată, la Camera Înregistrării de Stat se depun următoarele acte:
- cererea de înregistrare, conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat
- buletinele de identitate ale fondatorilor sau reprezentantului acestora, împuternicit prin procură
autentificată în modul stabilit de lege, precum şi ale administratorului persoanei juridice;
- hotărârea de constituire şi contractul de constituire sau statutul, în două exemplare. Fondatorii
încheie un contract de constituire, care conţine prevederi referitoare la denumirea societăţii,
obiectul de activitate, cuantumul capitalului social, modul de constituire şi de funcţionare a
organelor de conducere, temeiul şi modul de reorganizare şi lichidare a societăţii etc. În cazul
în care societatea cu răspundere limitată este fondată de o singură persoană, contractul de
constituire este substituit cu statutul societăţii, conţinând aceleaşi informaţii;
- documentul ce confirmă depunerea de către fondatori a aportului în capitalul social al persoanei
juridice.
La momentul înregistrării societăţii se deschide un cont bancar provizoriu la care se depune cel
puţin 40 la sută din capitalul social, fapt confirmat prin documentele bancare respective, celelalte
60% fiind trecute pe contul societăţii nu mai târziu de 6 luni de la data înregistrării ei. Asociatul
unic varsă integral aportul până la data înregistrări societăţii;
- documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.

În regim obişnuit, înregistrarea societăţii cu răspundere limitată, precum şi a altor întreprinderi –

persoane juridice se realizează în termen de 5 zile lucrătoare de la data depunerii documentelor. În
caz de urgenţă, înregistrarea poate fi realizată în 24 sau în 4 ore, taxa de înregistrare majorându-se
în acest caz de 2 sau de 4 ori respectiv, în zi de odihnă sau de sărbătoare – de 2 ori.
Pe lângă capitalul social, societatea cu răspundere limitată este obligată să formeze un capital de
rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Capitalul de rezervă al societăţii poate fi
folosit doar pentru acoperirea pierderilor sau pentru majorarea capitalului social şi se formează prin
vărsăminte anuale din beneficiul societăţii, în proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, până la
atingerea mărimii stabilite în actul de constituire.
Asociat – orice persoană care posedă o cotă-parte în capitalul social al unei societăţi.
Organul suprem de conducere al societăţii cu răspundere limitată este adunarea generală a
asociaţilor. Societatea cu răspundere limitată poate crea şi un consiliu al societăţii, format din cel
puţin 3 persoane, dacă aceasta este prevăzut în statut sau în contractul de constituire.
Pentru efectuarea controlului asupra modului de gestionare a societăţii şi acţiunilor
administratorului, adunarea generală a asociaţilor poate desemna unul sau mai mulţi cenzori dintre
asociaţi sau dintre terţi. Dacă numărul asociaţilor depăşeşte 15, numirea cenzorului est obligatorie.
Numărul de cenzori se stabileşte prin actul de constituire al societăţii. Cenzorul este desemnat pentru
o perioadă de 3 ani şi poate fi oricând revocat.
Principalele avantaje oferite de societatea cu răspundere limitată sunt:
- modalitatea relativ simplă de constituire – formalităţile pentru întemeiere sunt puţine, iar
cheltuielile – relativ reduse;
- statutul legal bine definit – în anul 2007 a fost aprobată Legea RepubliciiMoldova privind
societăţile cu răspundere limitată, care stabileşte modul de constituire, funcţionare, reorganizare şi
de lichidare a societăţii cu răspundere limitată;
- riscurile financiare mai mici;
- conducerea relativ simplă;
- inexistenţa obligaţiei de a face publice rapoartele financiare, acestea prezentându-se doar la FISC
- răspunderea limitată a asociaţilor – asociaţii nu răspund pentru obligaţiile societăţii, suportând
riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii în limitele cotei lor în capitalul social.
Dezavantajele societăţii cu răspundere limitată constau în:
- obligaţia constituirii capitalului social, spre deosebire de întreprinderea individuală;
- posibilitatea apariţiei unor neînţelegeri între asociaţi, ce pot conduce la lichidarea societăţii.
4.1.3. Societatea pe acţiuni
Societatea pe acţiuni (SA) este o societate comercială al cărei capital social este divizat în acţiuni
şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii. Numărul acţionarilor societăţii pe
acţiuni nu este limitat, iar capitalul social minim necesar pentru înregistrarea acesteiaconstituie 20
mii lei. Societatea pe acţiuni poate fi înfiinţată de o singură persoană (fondator) numai în cazul în
care aceasta nu este unicul fondator al altei societăţi cu un singur acţionar.
Pentru înfiinţarea societăţii pe acţiuni sunt necesare încheierea contractului de societate,
organizarea adunării constitutive şi aprobarea statutului, subscrierea fondatorilor la acţiunile plasate
(în cazul constituirii societăţii de către un singur fondator, toate acţiunile vor fi achiziţionate de
acesta), deschiderea contului bancar provizoriu pentru păstrarea mijloacelor băneşti obţinute de la
vânzarea acţiunilor, înregistrarea de stat a societăţii pe acţiuni, înregistrarea acţiunilor plasate la
Comisia Naţională a Pieţei Financiare, transferul mijloacelor băneşti pe contul de decontare al
societăţii pe acţiuni etc.
Ca şi în cazul societăţii cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni este obligată să dispună de un
capital de rezervă de cel puţin 10% din mărimea capitalului social.

Anual, până ce capitalul de rezervă nu va atinge mărimea stabilită de actul de constituire, nu mai
puţin de 5% din beneficiul net se transferă pe contul respectiv. Aceste mijloace pot fi folosite doar
pentru acoperirea pierderilor societăţii pe acţiuni şi/sau pentru majorarea capitalului social al
acesteia.
Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sunt următoarele: adunarea generală
a acţionarilor, consiliul societăţii, comitetul de conducere sau de directori şi comisia de cenzori.
Organul suprem de conducere al societăţii este adunarea generală a acţionarilor, care se
convoacă obligatoriu cel puţin o dată pe an pentru adoptarea unor decizii importante privind
activitatea societăţii pe acţiuni, de exemplu: aprobarea statutului societăţii, luarea deciziei privind
modificarea capitalului social, aprobarea regulamentului consiliului de conducere, alegerea
membrilor consiliului societăţii, aprobarea raportului comisiei de cenzori, examinarea dărilor de
seamă financiare anuale, aprobarea normativelor privind repartizarea profitului, reorganizarea şi
lichidarea societăţii.
Consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor şi exercită conducerea generală şi controlul
asupra activităţii societăţii în perioada dintre adunările generale.
Consiliul societăţii pe acţiuni este subordonat adunării generale a acţionarilor şi prezintă acesteia
un raport anual cu privire la activitatea sa şi a societăţii în general.
Comitetul de conducere este organul executiv al societăţii pe acţiuni, care asigură îndeplinirea
hotărârilor adunării generale a acţionarilor, a deciziilor consiliului societăţii şi este subordonat lor.
Organul executiv poate fi colegial (comitetul de conducere) sau unipersonal (directorul general). În
cazul existenţei concomitente la societatea pe acţiuni a ambelor organe executive menţionate,
directorul general îndeplineşte funcţia de conducător al comitetului de conducere.
Comisia de cenzori exercită controlul asupra activităţii financiar-economice a societăţii.
Comisia de cenzori se subordonează numai adunării generale a acţionarilor şi se alege (n societăţii,
cât şi alte persoane, condiţia impusă referindu-se la numărul lor impar.
O caracteristică definitorie a societăţilor pe acţiuni este faptul că acestea au dreptul de a emite
valori imobiliare: acţiuni şi obligaţiuni.
Acţiunea atestă dreptul proprietarului acesteia (acţionarul) de a participa la conducerea
societăţii, de a primi dividende, precum şi o parte din bunurile societăţii, în cazul lichidării acesteia.
Obligaţiunea este un titlu financiar de împrumut care atestă dreptul deţinătorului de obligaţiuni de
a primi de la emitent valoarea ei nominală şi dobânda aferentă în mărimea şi în termenele stabilite
prin decizia de emitere a obligaţiunilor.
Avantajele de bază ale societăţii pe acţiuni sunt:
- durata de viaţă mai mare în comparaţie cu alte forme organizatorico-juridice,
datorită transmiterii libere a proprietăţii prin tranzacţiile de vânzare-cumpărare a acţiunilor;
- posibilitatea de atragere a resurselor financiare suplimentare prin emitere de obligaţiuni;
- răspunderea proprietarului în limita valorii acţiunilor care îi aparţin.
Dezavantajele societăţii pe acţiuni sunt determinate de:
- formalităţile multiple pentru înfiinţare,
- cheltuielile mai mari pentru înregistrare
- plafonul legal al capitalului social mai ridicat – minim 20000 lei, spre deosebire de societatea cu
răspundere limitată – minim 5400 lei;
- obligativitatea de a dezvălui public informaţia,
- capitalul social are o valoare de cel puţin 500000 lei şi numărul de acţionari este mai mare de 50,
- valorile mobiliare ale societăţii se cotează pe piaţa bursieră;.

4.1.4. Societatea în nume colectiv

Societatea în nume colectiv (SNC) reprezintă o societate comercială creată prin încheierea unui
contract între persoane fizice sau între persoane fizice şi juridice în scopul desfăşurării în comun a
activităţii de antreprenoriat. Numărul asociaţilor societăţii în nume colectiv nu poate fi mai mic de
2 şi mai mare de 20 (persoane fizice sau juridice). Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să
includă sintagma în limba de stat „societate în nume colectiv” sau abrevierea „SNC”, urmată de
numele sau denumireaasociaţilor. Denumirea societăţii trebuie să conţină numele sau denumirea
tuturor asociaţilor, ori numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba
de stat „şi compania” sau abrevierea „şi Co”. poartă răspundere pentru obligaţiile acesteiaatât prin
cotele de participare, cât şi prin toată averea lor personală în mod solidar, adică colectiv şi fiecare
asociat în parte. În cazul reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate
cu răspundere limitată sau în cooperativă, asociaţii continuă, pentru un termen de 3 ani, să răspundă
solidar şi nelimitat pentru obligaţiile asumate până la reorganizare.
Avantajele alegerii formei de organizare societate în nume colectiv sunt:
- formalităţile puţine pentru constituirea societăţii;
- cheltuielile reduse pentru înregistrare;
- lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social.
În acelaşi timp, forma dată nu este recomandată începătorilor, deoarece este necesară încrederea
deplină între parteneri, ca urmare a faptului că fiecare partener este responsabil pentru datoriile
societăţii, chiar dacă acestea sunt cauzate de alt partener.
4.1.5. Societatea în comandită
Societatea în comandită (SC) se constituie în urma încheierii unui contract de asociere a două
sau mai multe persoane fizice şi juridice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de
antreprenoriat sub aceeaşi firmă. Societatea în comandită are în componenţa sa cel puţin un
comanditat şi un comanditar. Comanditaţii, sau asociaţii cu cota deplină de participare, poartă
răspundere nelimitată şi solidară pentru obligaţiile societăţii. Asociaţii numiţi comanditari
sunt membrii-finanţatori ai societăţii în comandită, care răspund pentru obligaţiile asociaţiei numai
în limita cotei de participare, neavând dreptul să participe la conducerea şi administrarea societăţii
şi să conteste hotărârile comanditaţilor în ce priveşte dirijarea activităţii societăţii.
În momentul înregistrării societăţii în comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60%
din participaţiunea la care s-a obligat, urmând ca diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul
de constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificatul de participare eliberat de societate.
Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, denumirea societăţii în comandită trebuie
să includă sintagma în limba de stat „societate în comandită” sau abrevierea „SC”, urmată de
numele sau denumirea asociaţilor.
Dacă nu sunt incluse numele sau denumirea tuturor asociaţilor, denumirea societăţii trebuie să
cuprindă numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba de stat „şi
compania” sau abrevierea „şi Co”. În Republica Moldova, numărul întreprinzătorilor care aleg
statutul juridic respectiv este redus, cauzele fiind următoarele: comanditatul răspunde nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile societăţii, iar comanditarul, cu toate că alocă resurse financiare, nu poate
participa la conducerea şi administrarea societăţii.
4.1.6. Cooperativa de producţie
Cooperativa de producţie este o întreprindere fondată de 5 sau de mai multe persoane fizice care
au atins vârsta de 16 ani, asociate benevol în calitate de membri în scopul desfăşurării în comun a
activităţii de producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a
membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia.

Cooperativa de producţie este persoană juridică şi activează în baza statutului.

Procedurile de înregistrare de stat a acesteia sunt similare celor pentru societăţile comerciale, actele
necesare fiind prezentate la Camera Înregistrării de Stat. Ca şi în cazul societăţii cu răspundere
limitată şi societăţii pe acţiuni, pe lângă capitalul social (a cărui mărime minimă nu este specificată
în lege) cooperativa de producţie este obligată să formeze şi un capital de rezervă. Mărimea minimă
a acestuia este stabilită în statut şi constituie cel puţin 10% din capitalul social al cooperativei.
Capitalul de rezervă se formează prin defalcări anuale din profitul net al cooperativei şi este
destinat acoperirii pierderilor de bilanţ ale acesteia. Prin defalcări anuale din profitul net al
cooperativei se constituie şi fondul de dezvoltare, având drept scop dezvoltarea activităţii de
producţie a cooperativei. Mărimea acestui fond este stabilită
de cooperatori la adunarea generală. Organul suprem de conducere al cooperativei de producţie este
adunarea generală a membrilor, care alege consiliul de administrare, preşedintele cooperativei şi
comisia de revizie a cooperativei sau revizorul.
Avantajele de bază ale cooperativei sunt:
- administrarea pe principii democratice a activităţii;
- lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social al cooperativei;
- contribuţia economică şi ajutorul reciproc al membrilorcooperativei
- răspunderea cooperatorilor pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor pe care
le deţin în patrimoniul cooperativei (cu excepţia cazului în care valoarea cotei este insuficientă,
cooperatorii purtând răspundere suplimentară cu averea personală).
Dezavantajele cooperativei constau în:
- pot apărea discuţii interminabile şi fără rezultat datorate modului democratic de luare a deciziilor;
- pot apărea neînţelegeri între cooperatori referitor la contribuţia fiecăruia şi distribuirea veniturilor,
care pot conduce la lichidarea cooperativei.
4.1.7. Cooperativa de întreprinzători
Cooperativa de întreprinzători (CÎ) este o organizaţie comercială care poate fi fondată de 5 sau de
mai multe persoane fizice şi/sau juridice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de
întreprinzător.
Scopul cooperativei de întreprinzător este de a contribui la obţinerea profitului de către membrii
săi. În funcţie de genul de activitate se disting cooperative de prelucrare, cooperative de prestări
servicii, inclusiv agricole şi de consultanţă, cooperative de economii şi împrumut etc.
Printre trăsăturile specifice care deosebesc cooperativa de întreprinzători de cea de producţie
enumerăm:
- actele de constituire ale cooperativei sunt contractul de constituire şi statutul;
- cooperativa este obligată să livreze (presteze) cel puţin 50 la sută din volumul total al producţiei
(serviciilor) proprii membrilor săi şi/sau să procure (să beneficieze) de la membrii săi cel puţin 50
la sută din volumul total al producţiei procurate (serviciilor primite) de către cooperativă;
- pe lângă membrii cooperativei, care deţin cote ordinare şi au drept de vot, există şi umeşte) pe un
termen de la 2 la 5 ani. Membri ai comisiei de cenzori pot fi atât acţionarii membri-asociaţi ai
cooperativei, care deţin doar cote preferenţiale, care le oferă dreptul exclusiv la dividende şi dreptul
preferenţial la patrimoniul liber de datorii în cazul lichidării cooperativei, fără a acorda deţinătorilor
acestora dreptul de vot.
Cooperativa, ca formă organizatorico-juridică a activităţii de antreprenoriat, este preferată de
persoanele care dispun de anumite calificări pentru a desfăşura activitatea în comun.

4.2 Protectia proprietatii intelectuale: Brevetul de inventie, Marca, Modelul de utilitate,

Modelul sau desenul insdustrial, Dreptul de utor, Secretul Comercial.
4.2. Protecţia proprietăţii intelectuale
Pentru a reuşi pe piaţă, întreprinderea trebuie să introducă inovaţii,să lanseze noi produse şi
modele industriale, să aplice noi tehnologii sau să le îmbunătăţească pe cele existente, creînd noi
mărci comerciale acestea constituie un bun al întreprinderii, care a necesitat investiţii şi este
important şi necesar ca drepturile de proprietate intelectuală (DPI) ale întreprinzătorilor să fie
protejate.
Drepturile de proprietate intelectuală se referă la:
- obiectele de proprietate industrială, care cuprind invenţii, modele de utilitate,soiuri de plante, ,
denumiri de origine ale produselor, mărci de produse şi mărci de servicii, desene şi modele
industriale.Aceste drepturi pot fi protejate numai după înregistrarea de stat la AGEPI;
- obiectele dreptului de autor. Dreptul de autor se extinde asupra operelor literare,artistice,
ştiinţifice etc., inclusive programe pentru calculator,baze de date, website-uri, şi apare odată cu
crearea operei;
- secretul comercial etc.
Întreprinzătorul care deţine informaţii referitoare la procesele de producţie sau alte aspecte ale
activităţii confidenţiale pe care nu doreşte să le dezvăluie publicului larg, care are o marcă
comercială sau care lansează produse noi trebuie să aplice eficient sistemul proprietăţii
intelectuale. Conform datelor AGEPI, numărul obiectelor proprietăţii intelectuale
înregistrate şi protejate este în creştere.
4.2.1. Brevetul de invenţie.
Brevetul de invenţie reprezintă titlurile de protecţie ce conferă titularului, inventatorului sau
întreprinzătorului dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei.
Protejarea invenţiilor se realizează prin brevete de invenţii. Conform legislaţiei din Republica
Moldova, brevetul de invenţii se eliberează de AGEPI, pentru un produs şi/sau un procedeu. De
exemplu „instalaţie pentru acumularea şi epurarea biogazului” sau „filtru pentru purificarea apei”
se referă la invenţia unui produs, iar propunerea unui nou „procedeu de epurare a biogazului” – se
referă la procedeu.
Breveta trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
- să fie nouă, necuprinsă în stadiul tehnicii, necunoscută la momentul înregistrării
- să fie aplicabilă industrial, adică să poată fi utilizată practic;
- să implice o activitate inventivă – se presupune că, pentru un specialist din domeniu, invenţia nu
rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnic;
- să nu reprezinte descoperiri, teorii ştiinţifice şi metode matematice; creaţii estetice; planuri,
principii şi metode de executare a activităţilor intelectuale, în materie de jocuri sau programe de
calculator; prezentări de informaţii.
Procedura de eliberare a brevetului de invenţii începe cu depunerea cererii de
brevet la AGEPI şi include mai multe etape. Dacă se constată că cererea de brevet şi invenţia care
satisfac cerinţele legale, AGEPI ia hotărârea de acordare a brevetului, care este publicată în BOPI.
În termen de 6 luni de la data publicării hotărârii privind acordarea brevetului, orice persoană se
poate opune, prin depunerea unei cereri la AGEPI, opoziţia (contestarea) fiind examinată în termen
de 3 luni. În cazul în care aceasta este respinsă, AGEPI eliberează brevetul, cu condiţia plăţii
taxelor stabilite, şi publică în BOPI(Buletinul Oficial de Proprietate Industrială) menţiunea
privind eliberarea brevetului. Brevetele eliberate se înscriu în Registrul naţional de brevete de
invenţii. De regulă, durata de la momentul depunerii cererii până la primirea brevetului este de cel
puţin 18 luni.

Drepturile titularului brevetului de invenţii sunt protejate pe teritoriul Republicii Moldova pe

parcursul a 20 de ani, începând cu data de depunere a cererii de brevet, şi timp de 6 ani în cazul
invenţiilor de scurtă durată.
Deşi procesul de brevetare a invenţiei necesită anumite cheltuieli de timp şi bani, întreprinzătorul
trebuie să fie conştient de faptul că invenţia poate fi protejată numai dacă este înregistrată. Dreptul
la brevet poate fi transmis total sau parţial prin:
- cesiune – titularul brevetului (cedent) transmite (vinde) către o persoană sau o întreprindere
(cesionar) dreptul de proprietate asupra invenţiei protejate de brevet;
- licenţă – titularul brevetului transmite drepturile de exploatare a invenţiei, rezervându-şi dreptul
de proprietate asupra acesteia. În cazul în care licenţa se acordă unei singure persoane, aceasta este
exclusivă. Licenţele acordate mai multor întreprinderi sunt neexclusive sau parţial exclusive;
- succesiune legală sau testament..
4.2.2. Marca
Marca înregistrată protejează modul de identificare a unui producător sau a altei surse de
reputaţie. Marca este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la deosebirea
produselor şi/sau serviciilor unui comerciant de cele ale altora.
Marca poate fi constituită din cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii
de culori, elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma produsului sau a ambalajului
acestuia, precum şi orice combinaţii ale acestor semne, culoare sau combinaţie de culori, inclusiv în
alb-negru. Marca înregistrată în alb-negru poate fi folosită în orice culoare
sau combinaţie de culori. Marca poate fi:
- individuală – aparţine unei singure persoane fizice sau juridice;
- colectivă – este destinată pentru a deosebi produsele fabricate şi comercializate ori serviciile
prestate de membrii unei uniuni sau asociaţii economice de cele aparţinând altor persoane fizice sau
juridice;
- de conformitate (de certificare) – este aplicată sau emisă pe baza regulilor unui sistem de
certificare, indicând cu un grad suficient de încredere că produsul, procesul sau serviciul în cauză
este conform cu un standard sau cu un alt act normativ specific;
- notorie – este aplicată produselor sau serviciilor în cadrul unui segment relevant de public,
inclusiv ca urmare a promovării ei în R.M, la data depunerii cererii de înregistrare sau la data
invocată în cerere.
Procedura de înregistrare a mărcii începe cu depunerea cererii de înregistrare. După ce a fost
examinată respectarea condiţiilor de depunere a cererii de înregistrare, aceasta se publică în BOPI.
În termen de 3 luni de la data publicării, orice persoană interesată poate face o opoziţie la intenţia
de a înregistra marca. În urma examinării opoziţiei, precum şi a îndeplinirii condiţiilor de protecţie
a mărcii, se adoptă decizia privind înregistrarea mărcii. Datele privind înregistrarea mărcii se
înscriu în Registrul naţional al mărcilor şi se publică în BOPI, iar titularului i se eliberează
certificatul de înregistrare a mărcii. Spre deosebire de brevetul de invenţii, marca se înregistrează
pentru o perioadă nelimitată, iniţial pe un termen de 10 ani, începând cu data de depozit
Beneficiile înregistrării mărcii.
- obţinerea dreptului exclusiv asupra mărcii şi utilizării acesteia pe un anumit teritoriu;
- interdicţia pentru alte persoane de a utiliza marca, fără consimţământul titularului;
- obţinerea de venituri suplimentare prin comercializarea mărcii .
- interzicerea importului produselor sub această marcă;
- posibilitatea ulterioară de înregistrare internaţională a mărcii;etc.
Drepturile asupra mărcii pot fi transmise integral sau parţial prin cesiune, licenţă sau succesiune.

4.2.3. Modelul de utilitate

Model de utilitate – o formă nouă dată unui produs cunoscut, prin care acesta dobândeşte o
calitate tehnică nouă
În calitate de model de utilitate poate fi înregistrată o executare constructivă a mijloacelor de
producere şi a obiectelor de consum sau a părţilor integrante ale acestora.
Ca şi în cazul brevetului, modelul de utilitate este înregistrat la AGEPI dacă prezintă o soluţie nouă
şi aplicabilă industrial, iar titularul modelului de utilitate beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi
titularul brevetului.
În acelaşi timp, există o serie de deosebiri între brevetul de invenţii şi modelul de utilitate:
- cerinţele de înregistrare nu sunt atât de stricte în comparaţie cu cele înaintate pentru obţinerea
- perioada de protecţie este mai redusă. Certificatul de înregistrare se acordă pentru o perioadă de 5
ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar la AGEPI. Valabilitatea certificatului
poate fi prelungită, la cererea titularului, pentru o perioadă de încă 5 ani;
- procedura de înregistrare este mai simplă;
- cheltuielile pentru înregistrare sunt mai mici.
În practică, modelele de utilitate sunt folosite în cazul unor invenţii mai puţin complicate din punct
de vedere tehnic sau în cazul unor invenţii cu o durată comercială mai redusă.

4.2.4. Modelul sau desenul industrial

Prin desen sau model industrial se înţelege aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a
lui, rezultat, în special, din caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale
materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în sine.
În Republica Moldova sunt protejate prin lege:
- desenele sau modelele industriale înregistrate pe baza cererii de înregistrare depuse la AGEPI.
Perioada maximă de protecţie este de 25 de ani (iniţial 5 ani,începând cu data de depozit, apoi
poate fi reînnoită pentru mai multe perioade de câte 5 ani);
- desenele sau modelele industriale neînregistrate, pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data la
care au fost făcute publice pentru prima oară în Republica Moldova, fără depunerea cererii de
înregistrare.
Deosebirea dintre desen şi model industrial constă în numărul de dimensiuni,astfel cele
bidimensionale (desene de etichete, afişe, ţesături etc.) sunt considerate
desene, iar cele tridimensionale (cutii, mobilier, încălţăminte, jucării, articole de menaj
etc.) – modele industriale.
Pentru a beneficia de protecţie, desenele sau modelele industriale trebuie:
- să fie noi, adică niciun desen sau model industrial identic să nu fi fost publicat, utilizat,
comercializat sau dezvăluit public;
- să poarte un caracter individual, adică impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului
avizat să fie diferită de impresia produsă de orice alt desen sau model industrial făcut public.
Desen sau model industrial – o formă nouă dată unui produs industrial în scopul individualizării
estetice.
4.2.5. Dreptul de autor
Dreptul de autor reprezintă o formă de protecţie a operelor de creaţie intelectuală în domeniul
literaturii, artei şi ştiinţei. Autorul operei (lucrării) beneficiază de protecţie patrimonială şi morală
odată cu crearea acesteia, indiferent de faptul dacă lucrarea este sau nu publicată.
Legea Republicii Moldova privind dreptul de autor şi drepturile conexe prevede că sunt protejate
atât operele prezentate în formă scrisă, cât şi cele orale, audio sau video-imprimate, imaginile,
sculpturile, machetele, construcţiile, etc.

Constituie obiecte ale dreptului de autor:

- operele literare şi publicistice (cărţi, broşuri, articole, programe pentru computer etc.);
- operele dramatice şi muzical-dramatice, scenariile, proiectele de scenarii, libretele, sinopsisul
filmului;
- operele ştiinţifice scrise sau orale, cum ar fi comunicările, studiile, cursurile universitare,
manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
- compoziţiile muzicale cu sau fără text;
- operele coregrafice şi pantomimele;
- operele audiovizuale (filme, formate de emisiuni etc.);
- operele de pictură, sculptură, grafică şi alte opere de artă plastică;
- operele de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă (schiţe, planşe, machete
şi lucrări grafice ce formează proiecte de arhitectură etc.);
- operele de artă aplicată;
- operele fotografice şi operele obţinute printr-un procedeu analogic fotografiei;
- hărţile, planurile, schiţele şi operele plastice referitoare la geografie, topografie, arhitectură şi alte
ştiinţe;
- traducerile, adaptările şi orice alte prelucrări ale operelor literare, de artă, ştiinţifice,
aranjamentele
operelor muzicale, precum şi enciclopediile, antologiile, culegerile, bazele de date etc.
- alte opere (planuri de afaceri, documente de audit, propuneri de eficientizare etc.).
Nu constituie obiecte ale dreptului de autor:
- documentele oficiale (legile, hotărârile judecătoreşti, alte documente), precum şi traducerea lor
oficială;
- simbolurile şi semnele statului;
- expresiile folclorice;
- noutăţile zilei şi faptele cu caracter de simplă informaţie.
Deşi dreptul de autor apare odată cu crearea operei, înregistrarea acestuia la AGEPI oferă autorului
o serie de beneficii, printre care:
- posibilitatea valorificării comerciale a operei;
- în caz de litigiu, recunoaşterea înregistrării de către instanţa judecătorească
- posibilitatea informării publicului despre drepturile sale, prin imprimarea pe fiecare exemplar al
operei a simbolului ocrotirii dreptului de autor: ©, a numelui (denumirii) titularului drepturilor
exclusive de autor şi a anului primei publicări a operei;
- protejarea drepturilor de autor atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât şi pe plan internaţional.
În ceea ce priveşte termenul de valabilitate, dreptul de autor se conferă pe întreaga perioadă a vieţii
autorului plus 70 de ani după deces, în cazul operei audiovizuale
– pe 50 de ani, iar al operei de artă decorativă şi aplicată – timp de 25 de ani de la data
apariţiei legale a operelor sau de la data creării, dacă nu a fost publicată.
Autorul operei poate să transmită drepturile patrimoniale în baza contractului de autor privind
transmiterea drepturilor de autor exclusive (licenţă exclusivă) sau
Dacă în contractul de autor nu este indicat termenul lui de valabilitate, se consideră
că acesta a fost încheiat pe un termen de 3 ani de la data încheierii – pentru contractele de
valorificare a operelor fără modificări şi pe un termen de 5 ani – pentru contractele de valorificare a
operelor prelucrate sau traduse.

4.2.6. Secretul comercial

Deoarece brevetele, mărcile, desenele şi modelele industriale etc. pot fi protejate numai după
înregistrare la AGEPI, pentru aceasta fiind necesare resurse de timp şi financiare, multe afaceri
nou-create, pentru protecţia proprietăţii intelectuale, folosesc secretul comercial.
Prin secret comercial se înţeleg informaţiile care ţin de producţie, tehnologie, administrare,
activitatea financiară şi de altă natură a agentului economic, a căror divulgare poate să aducă
atingere intereselor lui.
Conform Legii cu privire la secretul comercial, pentru ca informaţia să constituie
secret comercial, aceasta trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
- să aibă o valoare comercială reală sau potenţială pentru întreprinzător;
- să fie secretă, să nu fie cunoscută şi accesibilă publicului larg;
- să nu fie protejate de dreptul de autor şi de brevet.
Obiecte ale secretului comercial (know-how) pot fi informaţiile despre diferite aspecte şi domenii
ale activităţii economice de producţie, de administrare, tehnico-ştiinţifice, financiare a agentului
economic, a căror protecţie este condiţionată de interesele concurenţei şi de posibila periclitare a
securităţii economice a agentului economic.
Fiecare întreprinzător stabileşte independent ce informaţie va constitui secret comercial pentru
afacerea sa. De exemplu, rezultatele unei cercetări de marketing sau baza de date a clienţilor pot
constitui un secret comercial, întreprinderea nedorind să le facă publice. Pentru ca informaţia să fie
considerată secret comercial şi să poată fi ulterior protejată prin lege, la întreprindere va fi elaborat
şi aprobat Regulamentul privind asigurarea păstrării secretului comercial, care stabileşte modul de
atribuire a informaţiilor, lucrărilor şi articolelor la categoria „secret comercial”, procedura de
admitere a persoanelor la informaţia secretă, responsabilitatea
pentru divulgarea secretului comercial etc.
Avantajele protecţiei proprietăţii intelectuale prin aplicarea secretului comercial:
- soluţia tehnică poate fi protejată dincolo de limita de 20 de ani pe care o conferă
protecţia prin brevet de invenţie;
- soluţia tehnică nu este divulgată în procesul înregistrării;
- nu sunt necesare cheltuieli pentru înregistrare, care în cazul brevetului de invenţie pot depăşi 600
de euro;
- are o acţiune imediată.
Aplicarea acestui tip de protecţie are şi o serie de limite:
- este imposibilă protecţia secretului comercial dacă acesta a fost divulgat, întreprinzătorul
având posibilitatea să-şi recupereze prejudiciul doar parţial;
- soluţia tehnică poate fi dedusă şi de alte persoane, acestea înregistrând-o în calitate de brevet;
- dacă secretul comercial a fost divulgat, va fi imposibilă interzicerea accesului la informaţia dată.
Conform Codului muncii al R.M, după încetarea contractului de muncă, persoanele care au
deţinut funcţii de răspundere nu audreptul timp de 1 an să divulge datele sau informaţiile care le-au
devenit cunoscute în virtutea postului pe care îl deţineau, pentru celelalte poziţii fiind
stipulat termenul de 3 luni.
Tema 5. Planificarea afacerii
1. Planul de afaceri
2. Importanţa planificării afacerii
3. Procesul de planificare a afacerii şi conţinutul planului de afaceri

1.Planul de afaceri
Orice afacere, înainte de a exista real, apare mai întâi în mintea viitorului antreprenor.
Ea parcurge, încă din faza de concepere, următoarele etape: mai întâi apare ideea de afaceri, apoi se
conturează o viziune pentru realizarea ei – strategia, iar ulterior, pentru aplicarea strategiei, este
necesară elaborarea unui plan de afaceri.
Planul de afaceri este, figurat vorbind, o hartă şi un compas pentru afacere. El permite stabilirea
obiectivelor, priorităţilor şi furnizează o imagine asupra circuitului banilor în numerar.
Un plan de afaceri ajută o afacere să privească înainte, să aloce resurse, să se concentreze asupra
punctelor-cheie şi să fie pregătită pentru a soluţiona problem şi a folosi oportunităţi. Din păcate,
mulţi antreprenori înţeleg planul de afacere doar ca pe o necesitate pentru a începe o afacere nouă
sau pentru a efectua împrumuturi.
Planul de afaceri este vital pentru conducerea unei afaceri, chiar dacă aceasta nu are nevoie de noi
împrumuturi sau investiţii. Afacerile au nevoie de planuri pentru a se dezvolta dinamic şi în
concordanţă cu priorităţile stabilite.
Planul de afaceri se bazează pe următoarele trei elemente:
- omul de afaceri – persoana care îşi asumă conştient anumite riscuri în dorinţa de a obţine profit;
- ideea de afaceri – activităţile desfăşurate de către omul de afaceri, care consumă resurse, dar care
generează profit;
- mediul de afaceri – mediul în care omul de afaceri îşi desfăşoară activităţile sale.
Astfel, planul de afaceri reprezintă un document care oferă afacerii o imagine general asupra
activităţii sale. El are o aplicabilitate vastă, în continuare fiind descries funcţiile sale principale.
a. Este un instrument de management şi planificare
b. Este un instrument de monitorizare şi de evaluare a afacerii
c. Este un instrument de comunicare externa
d. Este un instrument de prezentare/promovare
Planul de afaceri este un document care:
- descrie toate aspectele afacerii;
- analizează toate problemele posibile;
- determină soluţiile alternative în scopul obţinerii de profit.
Planul de afaceri este un document analitic în care:
- sunt clar definite obiectivele companiei;
- este determinată strategia de realizare a acestora;
- este dezvăluit modul în care vor fi folosite resursele existente pentru atingerea scopurilor.
Un plan de început reprezintă o declaraţie asupra misiunii afacerii, a căilor către succes,
conţinând o analiză de piaţă simplă şi un studiu preliminar al preţurilor şi al cheltuielilor. Acest tip
de plan este bun pentru a decide asupra oportunităţii de adeschide afacerea, însă nu este suficient
pentru a conduce o afacere.

2. Importanţa planificării afacerii

Foarte mulţi antreprenori consideră că planurile de afaceri servesc pentru a deschide o afacere, a
lua un împrumut sau a atrage investitori. Dar acesta este doar unul dintre scopurile documentului în
cauză. Planul de afaceri are şi sarcina de a prognoza evoluţia firmei, de a stabili necesităţile pentru
alocarea resurselor, de a accentua punctele-cheie şi de a oferi soluţii atât pentru probleme,
cât şi pentru oportunităţi.
În primul rând, este nevoie de a stabili scopul planului, de exemplu:
- a defini noua afacere;
- a defini şi a stabili obiectivele şi programele pentru atingerea acestor obiective;
- a analiza afacerea şi a stabili modalităţile de intervenţie în caz de necesitate;
- a argumenta luarea unui împrumut;
- a defini relaţiile dintre parteneri;
- a stabili valoarea afacerii pentru vânzare sau în alte scopuri legale;
- a evalua o linie de produse noi, o campanie de promovare etc.
Planul de afaceri se utilizează pentru stabilirea obiectivelor concrete, a responsabilităţilor şi a
termenelor pentru dirijarea businessului.
Un bun plan de afaceri:
- ia în considerare toate aspectele importante ale businessului;
- stabileşte sarcini concrete pentru angajaţi şi departamente, precum şi termenele finale de
implementare;
- este practic, incluzând câteva căi de implementare pentru fiecare strategie;
- este bine structurat, având o serie de puncte de reper, care servesc drept măsură a inovaţiei.
Dacă compania depăşeşte sau nu atinge aceste puncte de reper, atunci ea va trebui să ajusteze
obiectivele sau să modifice strategiile pentru a răspunde realităţilor pieţei.
Planificarea nu permite echipei manageriale să evite luarea deciziilor. Totuşi poate ajuta prin
identificarea clară a problemelor şi a soluţiilor posibile. Planificarea nu trebuie privită ca un
răspuns rigid la toate problemele firmei. Condiţiile interne şi externe se vor schimba, impunând
modificări ale direcţiei de acţiune. Pentru corelarea acestor factori, planul de afa-ceri va fi revizuit
periodic. Planificarea pune în evidenţă calităţile oamenilor care o efectuează şi o aplică.
Variaţiile pozitive şi negative pot afecta planul de afaceri. Dacă, de exemplu,vânzările depăşesc
prognoza pentru o perioadă dată, va trebui să fie revăzuţi aşafactori critici cum sunt capacităţile de
producţie, necesităţile de personal, cheltuielile pentru arendă, canalele de distribuţie şi dinamica
mijloacelor băneşti sau, dacă apare un nou produs sau serviciu pe piaţă, va trebui să fie colectată
informaţia efectivă despre pieţe şi concurenţă, care, de asemenea, va fi valoroasă pentru
modificarea planului de afaceri.
Planul de afaceri este prima şi, poate, cea mai bună oportunitate a managementului de a atrage
interesul investitorului potenţial. El descrie produsul sau serviciul şi defineşte piaţa în termeni
cantitativi şi calitativi, permiţând investitorilor să înţeleagă capacitatea managementului de a dirija
compania.Planul de afaceri este important din mai multe motive. El determină managementul să
analizeze:
- ideea afacerii;
- obiectivele;
- echipa managerială;
- produsul;
- strategia de marketing;
- concurenţii;
- resursele şi facilităţile;
- nevoile de capital pe termen lung şi scurt.

3. Procesul de planificare a afacerii şi conţinutul planului de afaceri

Pregătirea planului de afaceri este o cale organizată şi logică de a prezenta toate aspectele
importante ale businessului.
Planificarea afacerii este un proces repetitiv de identificare, colectare, analiză şi interpretare a
informaţiilor legate de activitatea unei firme în scopul definirii misiunii,obiectivelor, strategiilor şi
planurilor de acţiune ale acesteia pentru o perioadă determinată.
Dat fiind faptul că este un document de perspectivă, se recomandă ca planul de afaceri:
- să fie întocmit pentru o perioadă de 3 – 5 ani;
- să fie revăzut periodic, pentru a reflecta situaţia curentă, ideile noi şi planurile
pentru viitor.
Consecutivitatea logică a activităţilor legate de planul de afaceri este următoarea:
PLAN – ACŢIUNE – EVALUARE – PLAN
Aceasta presupune planificarea activităţilor; evaluarea, după o anumită perioadă, a rezultatelor
obţinute; compararea lor cu cele propuse, analizând eventualele nereuşite şi cauzele lor;
identificarea căilor de soluţionare a problemelor şi adaptarea planului la noile condiţii.
Punctul principal al procesului de planificare a afacerii este analiza elementelor externe şi interne
în situaţia actuală, elaborarea obiectivelor, strategiei şi tendinţelor pentru perioada viitoare.
Acest proces impune:
- colectarea informaţiei -cât mai multe lucruri despre activitatea pe care se pregăteşte să o
înceapă, despre condiţiile în care aceasta se va desfăşura. El trebuie să determine cu claritate ce
doreştesă facă, pentru cine, unde se află clienţii, ce doresc ei, cine sunt concurenţii în acest
domeniu şi dacă este capabil să satisfacă cerinţele clienţilor potenţiali.
- determinarea maturităţii companiei-constă într-o analiză aprofundată a situaţiei
curente şi a perspectivelor industriei, companiei, produselor şi dezvoltării strategiei.
- stabilirea tipului planului de afaceri- pentru dezvoltarea proprie (operaţională);
pentru a efectua un împrumut; pentru un investitor extern.
- determinarea structurii planului de afaceri-analiza externă a situaţiei actuale şi a tendinţelor de
viitor;resursele interne ale întreprinderii , descrierea şi analiza situaţiei prezente; strategiile pentru
viitor; prognozele financiare.
- distribuirea responsabilităţilor-presupune implicarea şi încrederea managerilor şi specialiştilor
în procesul de planificare a afacerilor.
Planul de afaceri trebuie să conţină rezultate şi mijloace de îmbunătăţire a activităţii companiei.
Structura planului de afaceri, de obicei, include:
a. Analiza externă a situaţiei actuale şi a tendinţelor de viitor:
- Zona afacerilor – descrierea situaţiei actuale;
- Analiza portofoliului (schema produs-piaţă pentru situaţia actuală);
- Analiza cererii şi nevoilor consumatorilor şi cum le satisface întreprinderea;
- Tendinţele pieţei;
- Analiza concurenţilor;
- Alte analize ale mediului.
b. Resursele interne ale întreprinderii – descrierea şi analiza situaţiei prezente:
- resursele şi utilităţile;
- resursele pentru cercetare-dezvoltare;
- Furnizorii;
- resursele de marketing şi politica mixului de marketing;
- resursele umane şi organizarea;
- resursele de capital şi sistemele financiar-contabile şi de management.

c. Formularea strategiei de viitor:

- Strategia de diferenţiere sau strategia costurilor;
- Strategia de dezvoltare şi creştere;
- Strategia de creştere a vânzărilor;
- Strategia de dezvoltare a pieţei;
- Strategia de dezvoltare a produsului;
- Strategia de diferenţiere etc.
În baza studiilor menţionate mai sus şi a strategiilor elaborate se va efectua analiza SWoT, care va
reflecta: Punctele forte şi slabe ale resurselor interne:
- Punctele forte pentru a fi utilizate în viitor;
- Punctele slabe pentru a fi înlăturate în viitor: ce poate fi schimbat sau îmbunătăţit în fiecare
resursă.
Oportunităţi şi ameninţări ale pieţei (din exterior):
- Prioritatea pieţelor potenţiale şi a segmentelor de consumatori în atingerea obiectivelor;
- Prioritatea produselor potenţiale în atingerea obiectivelor;
- Prioritatea politicilor mixului de marketing viitoare în atingerea obiectivelor.
De asemenea, vor fi elaborate planuri de acţiuni pentru perioada următoare:
- Prioritatea eforturilor pentru fiecare resursă/funcţie;
- Activităţi principale;
- Puncte de reper.
d. Prognozele financiare vor reflecta:
- Analiza rapoartelor financiare pe anul trecut;
- Bugetul bilanţului contabil, rezultatele financiare şi mijloacele băneşti pentru anii următori.
Pentru ca planificarea să aibă relevanţă şi, în acelaşi timp, să se păstreze în limitele realismului, în
economiile instabile perioada rezonabilă de planificare se consider între 1 şi 3 ani, deoarece într-un
mediu de afaceri nesigur nu se poate anticipa nimic pe termen lung.
La elaborarea unui plan de afaceri antreprenorul trebuie să pornească de la „UNDE SE AFLĂ
ACUM” şi să stabilească „UNDE DOREŞTE SĂ AJUNGĂ PESTE – SĂ SPUNEM – 3 ANI”,
pentru ca apoi să construiască un plan de realizare.
La întocmirea planului de afaceri este important să se ţină cont de următoarele:
- Planul de afaceri nu are o structură strict determinată;
- În funcţie de situaţie şi scopurile concrete, pot fi introduse sau omise unele capitole;
- La planul de afaceri se anexează formulare cu calcule concrete, care confirmă realitatea lui.
Pentru a putea determina obiectivele de viitor, trebuie, mai întâi de toate, ca antreprenorul
să evalueze obiectiv situaţia actuală, prin efectuarea unei analize de diagnostic al întreprinderii.
Analiza-diagnostic reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici şi instrumente care asigură tratarea
informaţiilor interne şi externe în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situaţia
unui agent economic, la nivelul şi calitatea performanţelor sale, la gradul de risc într-un mediu
concurenţial extrem de dinamic. Una dintre cele mai simple structuri ale unui plan de afaceri
cuprinde următoarele:
- Foaia de titlu
- Cuprinsul
- Sumarul executiv
- Capitolul I. Afacerea
- Capitolul II. Prognozele financiare
- Anexe
Fiecare dintre cele două capitole poate fi structurat în mai multe subcapitole.

Tema 5. Resursele umane la întreprindere

1. Importanta personalului pentru initierea si dezvoltarea unei afaceri
2. Procesul de conducere a personalului in cadrul firmei

1.Importanta personalului pentru initierea si dezvoltarea unei afaceri

Organizaţiile manageriale sau firmele sunt definite drept un grup de indivizi, reuniţi în baza
unui scop comun şi a dorinţei de realizare a acestuia. Calitatea personalului firmei se concretizează
în nivelul de instruire, atitudini, sisteme de valori, credinţe, comportamente etc. Personalul este
singura resursă din cadrul unei firme care are capacitatea de a-şi mări valoarea odată cu trecerea
timpului, spre deosebire de toate celelalte resurse, care se uzează dacă nu fizic, atunci moral. Însă
pentru aceasta sunt necesare eforturi substanţiale, sistematice şi susţinute din partea
întreprinzătorilor în vederea instruirii (perfecţionării) şi dezvoltării personalului firmei.În Codul
muncii al republicii Moldova, salariatul unei firme este definit drept persoana fizică care prestează
o muncă conform unei anumite specialităţi, calificări sau într-o anumită funcţie, în schimbul unui
salariu, pe baza contractului individual de muncă. În cadrul raporturilor de muncă dintr-o firmă
mică, întreprinzătorul are rol de angajator, adică persoană juridică sau fizică care angajează salariaţi
pe bază de contract individual de muncă, încheiat în conformitate cu prevederile legale.
Categoriile de personal. În cadrul unei firme mici pot fi evidenţiate următoarele categorii de
personal:
1. Muncitori. În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în activitatea firmei, muncitorii se împart în:
- muncitori direct producători (direct productivi);
- muncitori indirect producători (auxiliari).
2. Personal operativ. Este caracteristic domeniilor transporturi, telecomunicaţii şi comerţ: ofiţeri de
bord, piloţi (de navigaţie fluvială, maritimă, aeriană), factori poştali, telefonişti etc.
3. Personal cu funcţii de execuţie:
- personal cu pregătire liceală sau postliceală pentru:
a) activităţi administrative (dactilografe, secretare, funcţionari etc.);
b) activităţi de specialitate (tehnicieni, contabili etc.);
- personal cu studii superioare (ingineri, economişti, chimişti etc.);
- personal cu funcţii de întreţinere, pază şi asigurare antiincendiară.
4. Personal cu funcţii de conducere:
- personal cu funcţii de conducere a compartimentelor funcţionale – de producţie, cercetare,
proiectare etc, şefi de birouri sau servicii, şefi de secţii, şefi de laborator etc.;
- personal cu funcţii în conducerea firmei: director general, director adjunct, director
economic, inginer-şef etc.
Teoria managerială evidenţiază cinci funcţii principale ale unei firme, şi anume:
financiar-contabilă, de marketing, operaţională (de producere), de cercetare-dezvoltare şi de
personal, care este una dintre cele mai importante.Gestionarea personalului în cadrul unei firme
este atribuţia secţiei/departamentului de personal al firmei/specialistului de personal. În linii mari,
responsabilităţile departamentului de personal al unei firme se suprapun activităţilor de conducere a
personalului, formînd în totalitatea lor procesul managementului resurselor umane modern.
Pentru realizarea eficientă a activităţilor de personal în cadrul firmei este necesară şi cooperarea pe
orizontală – conlucrarea specialiştilor de personal cu specialiştii din celelalte compartimente
funcţionale în vederea soluţionării diferitelor probleme de conducere şi gestionare eficientă a
personalului. Colaborarea respectivă este vital necesară, în special cu specialiştii funcţionali din
cadrul serviciilor economice şi tehnologice.

Regula principală de organizare a activităţilor de personal în cadrul firmei constă

în asigurarea unei legături inverse permanente (feedback) între specialiştii de personal
şi managerii inferiori (supervizorii), în scopul identificării operative şi corecte a necesităţilor
viitoare de personal pentru subdiviziunile firmei. Managerii inferiori/supervizorii (maiştrii,
brigadierii, şefii secţiilor etc.), exercitînd conducerea nemijlocită a grupurilor primare de muncă în
firmă, cunosc cel mai bine fiecare lucrător (angajat) aflat în subordonarea lor, în special în ceea ce
priveşte potenţialul de muncă şi dezvoltare, gradul de implicare în activitatea prestată în cadrul
firmei, sistemul de valori, nevoile dominante, planurile de viitor etc.

2. Procesul de conducere a personalului in cadrul firmei

Conducerea personalului în cadrul unei firme se realizează prin intermediul derulării procesului
managerial. Teoria şi practica managerială propun întreprinzătorilor algoritmul ştiinţific de
derulare a procesului de conducere a personalului în cadrul unei firme, care constă dintr-o totalitate
de activităţi de conducere a personalului, şi anume: planificarea personalului firmei; analiza
posturilor de muncă,recrutarea şi selecţia personalului; orientarea profesională şi adaptarea
personalului; instruirea personalului firmei; evaluarea performanţelor salariaţilor; stabilire
recompenselor şi a sistemului de salarizare; dezvoltarea personalului şi pregătirea
managerilor; managementul carierei.
Calitatea procesului de conducere a personalului firmei depinde în mod direct de calitatea
fiecărei activităţi de personal în parte, ţinând cont de implicaţiile ulterioare ale acestora. Pentru o
afacere mică, cele mai semnificative activităţi de personal sunt:
✓ planificarea personalului,
✓ recrutarea personalulu
✓ selectarea personalului,
✓ instruirea personalulu
✓ dezvoltarea personalului.
Planul de personal constituie unul dintre planurile funcţionale ale firmei. În procesul elaborării
seturilor funcţionale de planuri ale unei firme se impune o coordonare judicioasă între acestea.
Planificarea personalului este procesul de analiză şi de identificare a nevoilor şi disponibilităţilor
de personal ale unei firme. Scopul planificării personalului este asigurarea existenţei personalului
necesar pe tipuri de calificări adecvate şi la momentul oportun. Planificarea personalului reprezintă,
în felul acesta, procesul prin care firmele anticipează necesităţile viitoare de personal şi elaborează
programe pentru asigurarea numărului şi categoriilor necesare de angajaţi.
Recrutarea personalului este procesul de asigurare a unui număr suficient de mare de candidaţi
calificaţi din care să fie posibilă selectarea celor care corespund cel mai bine cerinţelor pentru
ocuparea posturilor vacante în firmă.
În linii mari, cu cât numărul candidaţilor este mai mare, cu atât se consideră că procesul de
recrutare este mai reuşit. Însă nu contează doar latura cantitativă, ci şi cea calitativă iar în ceea ce
priveşte evaluarea procesului de recrutare a personalului, există două categorii de indicatori:
- indicatori cantitativi de evaluare – numărul candidaţilor recrutaţi pentru un post vacant;
- indicatori calitativi de evaluare – gradul de corespundere a calificărilor candidaţilor cu
cerinţele postului.
Etapele şi conţinutul procesului de selectare a personalului depind de mărimea şi profilul firmei,
de natura funcţiei vacante, de numărul persoanelor participante la selectare. Procesul de selectare
poate avea o durată mai mare sau mai mică, iar fazele acestuia pot fi diferite în ceea ce priveşte
conţinutul şi succesiunea lor.
 Selectarea personalului cuprinde următoarele etape: recepţia candidaţilor; interviul iniţial de
selecţie; completarea formularelor de cerere; testele şi interviul aprofundat de selecţie;
investigaţiile de fond; examinarea fizică/medicală; angajarea.
Instruirea este un proces de învăţare prin care angajaţii însuşesc deprinderi şi cunoştinţe noi, care
îi ajută la îndeplinirea sarcinilor de muncă specifice postului pe care îl deţin în prezent
Instruirea personalului are atât implicaţii actuale, cât şi viitoare pentru succesul firmei. O problemă
importantă este repregătirea personalului, ale cărui cunoştinţe şi îndemânări au devenit învechite
sau depăşite.
Principalele componente ale procesului de instruire a personalului sunt: formarea şi
perfecţionarea profesională. Prin formare se urmăreşte dezvoltarea unor capacităţi noi, în timp ce
perfecţionarea vizează îmbunătăţirea capacităţilor existente. Eficienţa acestor două procese depinde
de preocuparea pentru aplicarea celor studiate. În cazul în care aplicarea eşuează, cele două procese
nu au nici o valoare.
Instruirea eficientă este o investiţie în personalul firmei, cu efecte atât imediate, cât şi pe termen
lung. o bună pregătire profesională îi ajută pe angajaţi să facă faţă cu succes dificultăţilor
organizaţionale, sociale şi schimbărilor tehnologice.
Instruirea personalului într-o organizaţie este necesară:
- la încadrarea în serviciu;
- la transferarea într-un nou post sau încredinţarea unor sarcini noi;
- la stabilirea, în urma controlului, că angajatul nu deţine cunoştinţele şi deprinderile
necesare pentru postul dat.
Dezvoltarea personalului urmăreşte sporirea capacităţilor profesionale ale angajaţilor pentru a
asigura continua lor creştere şi avansare în cadrul firmei. În felul acesta, se face distincţie clară
între procesele de instruire (training) şi dezvoltare (development) a personalului. Dezvoltarea
personalului are un sens mai larg decât instruirea personalului şi include obţinerea de către individ
a cunoştinţelor şi deprinderilor necesare atât pentru funcţia actuală, cât şi pentru cea viitoare.
Pentru dezvoltarea eficientă a personalului sunt necesare câteva condiţii:
- sprijinul din partea managementului superior/întreprinzătorului, care trebuie să înţeleagă
(conştientizeze) semnificaţia dezvoltării personalului, să susţină şi să organizeze această dezvoltare
- existenţa unei interdependenţe directe între dezvoltarea personalului şi calitatea cu care sunt
realizate alte activităţi de personal, cum ar fi selecţia, plasarea, recompensarea, promovarea
În practica antreprenorială se utilizează două tipuri de metode de dezvoltare a personalului:
1. Metode de dezvoltare a personalului legate direct de funcţie:
- meditaţia – instruirea zilnică făcută angajatului de către superiorul său imediat;
- rotaţia pe posturi
- asistenţa pe post – încadrarea într-o poziţie de consultant imediat subordonat unui manager;
- asocierea la un comitet – repartizarea unui angajat cu perspective pe lângă un comitet sau
comisie, ceea ce poate contribui la o extindere semnificativă a experienţei.
2. Metode de dezvoltare legate indirect de funcţie:
- cursurile în sala de clasă – organizate atât în cadrul firmelor, cât şi la instituţii/centre
- simularea la calculator – diferite jocuri, programe de studiu, business games;
- testarea psihologică – un set de teste folosite pentru a determina potenţialul de dezvoltare
- metoda de pregătire a relaţiilor interumane – o metodă complexă de dezvoltare a personalului, şi
anume: pregătirea în domeniul psihologiei şi încadrarea concomitentă a salariatului respectiv în
diferite echipe de lucru pentru a-şi dezvolta aceste cunoştinţe şi abilităţi;
- studii de caz; jocuri de rol (role playing).

Tema 7. Sursele de finantare la crearea intreprinderii

1. Tipuri de finantare
2. Surse de finantare
3. Tipuri de credite
4. Tipuri de garantii
1.Tipuri de finanțare
 În perioada iniţială de lansare a afacerii, în special la etapa căutării şi acumulării capitalului
necesar, capacitatea întreprinzătorului de a găsi cele mai reuşite scheme de finanţare, sporind
avantajele fiecărui tip de finanţare şi diminuând efectele negative ale acestora, are o importanţă
majoră.
Principalele tipuri de finanţare a afacerii proprii sunt următoarele:
✓ capitalul personal;
✓ participările în capital;
✓ creditul vânzătorului;
✓ ajutoarele sau subvenţiile acordate fondatorilor de întreprinderi
✓ împrumuturile de onoare (fără garanţie);
✓ împrumuturile (creditele) pe termen mediu şi lung;
✓ creditul fiscal.
Capitalul personal poate avea drept origine economiile personale ale antreprenorului şi, dacă
este cazul, ale asociaţilor săi. Aportul personal este indispensabil pentru:
- a demonstra implicarea personală şi interesul propriu pentru proiect;
- a câştiga încrederea altor finanţatori.
De obicei valoarea capitalului personal investit în afacere variază între 20 şi 50% din costul
total al proiectului. Băncile, de cele mai multe ori, nu oferă decât o finanţare parţială a
proiectului – cel mult 80%, şi aceasta în cazul unor activităţi de interes deosebit. Antreprenorul
şi banca stabilesc prin negociere participarea părţilor la finanţarea proiectelor, totuşi băncile
preferă o implicare a antreprenorului în finanţare la nivel de 20-50%.
Participările în capital. În cazul necesităţii imediate de capital, îndeosebi în numerar, pentru
lansarea rapidă a afacerii, poate fi examinată posibilitatea participării în capital a persoanelor
particulare, în primul rând a celor din imediata apropiere a antreprenorului – rude,
părinţi sau prieteni. În unele ţări persoanele care au efectuat o astfel de subscriere a
capitalului personal la creşterea capitalului în numerar pot beneficia de reduceri substanţiale
la impozitele pe venit. Totuşi, în cazurile atragerii capitalurilor particulare,
este important să se evite împrumuturile „din mână în mână”. La perfectarea contractului
se vor indica numele şi datele de identificare ale părţilor, suma contractată,
etapele şi termenele rambursării şi, în caz de necesitate, dobânda aplicată.
Creditul vânzătorului În funcţie de caz şi, în special, de încrederea stabilită între părţi, dar şi de
situaţia patrimonială a vânzătorului, care în unele cazuri poate extinde în timp plata pentru
bunurile vândute, este posibilă negocierea unei eventuale eşalonări pe mai mulţi ani
(luni) a plăţilor pentru totalitatea fondurilor cumpărate sau a unei părţi a acestora.
Acest tip de finanţare este mai des întâlnit sub formă de credit marfar. Pentru obţinerea
altor fonduri (de exemplu, imobile, utilaje etc.), contextul poate fi mai dificil,
deoarece riscurile vânzătorului în acest caz sunt mai mari – uneori vânzătorul poat
Ajutoarele sau subvenţiile sunt acordate de stat sau de colectivităţile locale interesate în
susţinerea şi dezvoltarea întreprinderilor după anumite criterii prestabilite sunt, de obicei, forme
de cofinanţare a proiectelor.

Ele pot fi acordate în calitate de:

- credite rambursabile;
- credite parţial rambursabile;
- granturi.
Domeniile de finanţare avute în vedere pot fi foarte diverse, acoperind cea mai mare parte a
activităţilor economice şi sociale:
- agricultură, cultură, educaţie, dezvoltarea economică regională, infrastructură, IT,
- resurse umane şi crearea locurilor de muncă în anumite localităţi, sănătate,
- servicii sociale, societate civilă, turism, protecţia mediului,tineret, cercetare şi inovare, etc.
Împrumuturi de onoare (fără garanţie)
Acest tip de împrumuturi oferă posibilitatea de a completa aportul personal în capitalul afacerii.
Unele organisme extrabancare, constituite de cele mai multe ori sub formă de asociaţii, fundaţii
etc., acordă împrumuturi de onoare, fără a solicita garanţii. Împrumuturile sunt deseori acordate
în condiţii avantajoase – cu dobândă mică sau nulă. Anumite organisme de acest tip ajută
antreprenorii selecţionaţi după anumite criterii prestabilite (de exemplu, laureaţii concursului),
acordându-le granturi, donaţii sau burse special.
Împrumuturi (credite) pe termen mediu şi lung Codul civil al republicii Moldova de-
fineşte caracteristicile atât ale contractelor de împrumut, cât şi ale celor de credit:
„Prin contractul de împrumut, o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi
(împrumutatul) bani sau alte bunuri fungibile, iar acesta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă
sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost date”
„În baza contractului de împrumut, părţile pot prevedea şi plata unei dobânzi.
„Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia
unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi
să plătească dobânda şi alte sume aferente prevăzute de contract”
Creditul fiscal reprezintă o formă de scutire temporară de plata în buget a impozitului
pe venit.
2. Surse de finanțare
Printre potenţialele surse de finanţare a afacerii pot fi enumerate următoarele:
- capitalul propriu şi capitalul împrumutat de la familie şi prieteni;
- creditul bancar; emiterea de acţiuni şi obligaţiuni; programele speciale de finanţare;
- fondurile de capital de risc;leasingul; creditele de la furnizori şi clienţi;
- creditele pe efecte de comerţ (factoringul şi scontarea).
Capitalul propriu şi capitalul împrumutat de la familie şi prieteni.
Această sursă de finanţare reprezintă cel mai frecvent punct de plecare în cazul afacerilor mici
şi noi. Instituţiile financiare sunt mai puţin deschise – în special în perioadele de instabilitate
economică – firmelor aflate la început decât celor cu o „istorie” bine conturată.
Capitalul propriu oferă avantajul unei siguranţe mai mari – nu va fi retras în cazul
înrăutăţirii situaţiei financiare, cum se poate întâmpla în cazul unui credit bancar, nu este
necesară expunerea detaliată a planului de afaceri în faţa unor parteneri externi şi nici aprobarea
acestora pentru luarea deciziilor importante. Prin urmare, această sursă de finanţare asigură,
siguranţă şi independenţă.
Dezavantajele finanţării din surse proprii sunt şi ele importante:
- capitalul propriu este, în general, destul de limitat şi poate periclita dezvoltarea afacerii;
- în caz de nereusită, pierderea va fi suportată în întregime de întreprinzător
Creditul bancar reprezintă o sursă principală de finanţare, în special pentru firmele mici şi
mijlocii.

Avantajele creditului bancar sunt următoarele:

- obţinerea de fonduri suplimentare;
- stabilirea unor relaţii de încredere cu instituţiile financiare şi accesul mai uşor la alte servicii
furnizate de bănci;
- lansarea de semnale pozitive pentru alţi potenţiali investitori, care să ofere susţinere
financiară;
- necesitatea de a convinge banca de potenţialul pozitiv al afacerii sau simpla completare a unei
cereri de creditare poate „impune” întreprinzătorul să-şi analizeze în mod obiectiv afacerea, să
obţină o imagine clară a situaţiei sale financiare şi o caracteristică a punctelor slabe şi a celor
forte, a oportunităţilor şi ameninţărilor ce caracterizează situaţia firmei, să reevalueze ideea
proiectului, strategiile de implementare etc.
Printre dezavantajele creditului bancar se numără:
- atitudinea reţinută a băncilor în ceea ce priveşte finanţarea noilor firme, banca având nevoie
de siguranţa că va primi înapoi banii acordaţi drept credit, în timp ce firmele nou-înfiinţate nu
oferă această garanţie din diferite motive (nu au istoric, nu au experienţă, nu sunt stabile);
- riscul de a pierde garanţiile depuse pentru obţinerea creditului sau chiar riscul de faliment în
cazul nerestituirii creditului;
- implicarea unui factor extern în managementul firmei, apariţia unor restricţii;
- expunerea proiectului la riscuri noi – de exemplu riscul ratei dobânzii;
- riscul întreruperii creditării în cazul unor evenimente nefavorabile pentru firmă.
Emiterea de acţiuni şi obligaţiuni-reprezintă o sursă importantă de finanţare pentru firmele
mari, însă este mai puţin accesibilă firmelor aflate la început de activitate.
Programe speciale de finanţare . Dintre sursele de finanţare a afacerii prin programe speciale
se pot evidenţia următoarele: bugetul statului , bugetele locale, fondurile structurale (prin
finanţări nerambursabile); fondurile de garantare (garanţii bancare);etc.
 3. Tipurile de Credite
În cazul deciziei antreprenorului de a contracta un credit, el trebuie să cunoască principalel
tipuri de credite, caracterizate în continuare conform clasificărilor curente:
1.După statutul instituţional al debitorului, există credite (împrumuturi) acordate:
- pesoanelor fizice – atât pentru consum, cât şi pentru desfăşurarea activităţilor economice
legale;
- persoanelor juridice – pentru desfăşurarea activităţii economice legale;
2.Conform duratei (termenului) de acordare, există credite:
- pe termen scurt – mai puţin sau egal cu 1 an;
- pe termen mediu – mai mult de 1 an şi mai puţin sau egal cu 5 ani;
- pe termen lung – mai mult de 5 ani;
3.Conform destinaţiei creditului (indicate în contractul de împrumut), există:
- credite investiţionale – pentru procurarea echipamentului, imobilelor etc.
- credite ipotecare – pentru procurarea de imobile (apartamente, case de locuit),
- credite de consum – pentru procurarea bunurilor sau serviciilor în folosinţa personală .
4.În funcţie de valuta în care sunt acordate, există credite:
- în lei moldoveneşti;
- în valută străină – destinate în exclusivitate pentru executarea operaţiilor de import;
5.În funcţie de modul de acordare, creditele pot fi:
- în numerar – suma în lei este eliberată debitorului prin casa creditorului;
- fără numerar – suma în lei sau în valută este transferată în contul curent al debitorului