Tema “Comportamentul producătorului rațional”

1.Factorii de producție.
2. Întreprinzătorul – caracteristica și funcțiile lui în sistemul relațiilor de
piață.
3. Forme de organizare a afacerilor.
4. Rolul concurenței în activitatea de antreprenoriat

1.Factorii de producție.
Factorii de producţie reprezintă toate elementele necesare pentru fabricarea unui bun sau serviciu
oarecare, care sînt utilizate în procesul de producţie. Întreprinzătorul combină aceşti factori în anumite
proporţii şi doar prin consumul acestora se crează noi bunuri şi servicii.
Factorii de producţie se găsesc în orice activitate economică şi sunt grupaţi în 4 categorii de factori:
1) munca;
2) natura;
3) capitalul;
4) neofactorii.
Munca şi natura sunt denumite factori primari, capitalul - factor derivat, iar neofactorii sunt factori
neoclasici.
Munca este o activitate umană conştientă, un efort fizic şi intelectual, în cadrul căreia sunt puse în
mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele, consumul de energie. Munca este factorul determinant
al oricărei activităţi economice. Prin muncă se combină şi se utilizează ceilalţi factori de producţie.
Natura, în calitate de factor de producţie, constituie totalitatea elementelor naturale pe care omul le
foloseşte pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor (pămîntul, resursele de minerale şi de combustibil,
resursele de apă, pădurile, aerul, clima). Factorul natura participă la procesul de producţie în principal
sub formă de materie primă.
Capitalul, privit ca factor de producţie, constituie ansamblul bunurilor folosite pentru
confecţionarea altor bunuri, destinate vînzării în scopul obţinerii unui profit (utilajele, clădirea,
instalaţiile, bani în numerar, depozite bancare, acţiuni, obligaţiuni etc.).
Neofactorii îmbracă mai multe forme, cum ar fi: noile tehnologii, informaţia, invenţiile, inovaţiile,
formulele matematice, fizice, chimice, normele de consum şi de producere etc.. Aceste elemente au
mai fost denumite şi ca “progres tehnic”. Ca noţiune, progresul tehnic este ansamblul de metode şi
procedee care fac posibilă sporirea eficienţei celorlalţi factori de producţie. Astfel, invenţiile contribuie
la economisirea forţei de muncă, a capitalului şi a materiei prime, precum şi la reducerea timpului de
producţie. Acest factor de producţie poate fi stocat şi păstrat pe discuri şi benzi magnetice, pe hîrtie, pe
filme. Cel mai mare “depozit” de resurse informaţionale a devenit Internetul.

2. Întreprinzătorul – caracteristica și funcțiile lui în sistemul relațiilor de piață.

Activitate economică este prea vastă, deoarece prin ea se subînţelege şi activitatea de consum a
bunurilor. Pe noi, însă, ne interesează numai activitatea de dobândire a bunurilor materiale prin acţiuni
de fabricare a producţiei, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor, numită activitate de
întreprinzător sau afacere.
Activitatea de întreprinzător reprezintă forţa esenţială de dezvoltare a economiei de piaţă, iar
întreprinzătorul este subiectul dominant al acestei activităţi.
Antreprenoriat este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor,
desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele
lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă
de venituri.
Antreprenorii sau întreprinzătorii contribuie la producerea schimbărilor în economie, oferind fiecărui
consumator în parte posibilitatea de a alege dintr-o gamă largă de bunuri şi servicii.
Antreprenorul este persoana care îşi asumă riscul şi responsabilitatea de a crea produse noi şi de a
elabora şi implementa strategii mai eficiente de management.

Antreprenorii sunt persoane cu imaginaţie şi individualitate. Aceste şi multe alte calităţi îi conduc
spre succes, o cale care poate fi foarte diferită. Experienţa internaţională cunoaşte multe şi diverse
exemple. Iată unele dintre ele:

Primele computere aveau un înalt grad de complexitate tehnică, fiind accesibile numai specialiştilor.
Steven Jobs s-a gîndit că, în cazul în care computerele ar fi mai accesibile din punct de vedere al
utilizării şi al preţului, ar fi mai solicitate. A avut dreptate. Cu 1300 de dolari (cea mai mare parte a
sumei provenind din vînzarea Volkswagen-ului său, o vechitură cumpărată la mîna a doua), Jobs a
produs ceea ce el a numit computerul Apple I. Succesul lui Apple I i-a furnizat banii necesari pentru a
finanţa elaborarea unor noi computere personale îmbunătăţite. în 1980, Apple a pus în vînzare acţiuni
în valoare de 1,79 miliarde de dolari.

Şi Bill Gates a înţeles că succesul computerelor personale depinde de disponibilitatea unor programe
simple de operare. în 1975 a creat Corporaţia Microsoft, care este în prezent cea mai mare companie
producătoare de programe computerizate din lume. Fiind proprietarul a 40% de acţiuni ale acestei
companii, Bill Gates a devenit cel mai tânăr miliardar din lume.
Steven Jobs şi Bill Gates sunt nişte exemple perfecte de adevăraţi antreprenori. Ei au observat
posibilităţi noi şi şi-au asumat riscuri, care au asigurat o folosire mai eficientă a resurselor.
Şi alţi antreprenori au jucat un rol important în evoluţia economiei. Ray Kroc, fondatorul companiei
McDonald's, a elaborat o nouă metodă de producere a hamburge-rilor, care garantează o deservire
rapidă şi o calitate înaltă. Henry Ford a perfecţionat producţia automobilelor. În prezent imaginaţia şi
energia antreprenorilor este cu atît mai mult un factor importnant de producţie. Fără capital, fără
finanțare, uneori chiar și fără educație și/sau experiență.

3. Forme de organizare a afacerilor.

Întreprinderea individuală este o firmă deţinută de o singură persoană. Firmele de acest fel sunt, de
regulă, foarte mici, dar cele mai numeroase, întrucît sunt cel mai uşor şi mai puţin costisitor de
organizat. Întreprinderea individuală are statut de persoană fizică.

Avantaje:
1.Profituri. Proprietarii individuali preiau
întregul profit al întreprinderii şi sunt „propriii
lor şefi”, liberi să facă orice schimbări.
2. Impozite. Au restricţii legale minime şi nu
trebuie să plătească impozitele impuse marilor
întreprinderi.
3. Realizare personală. Proprietarii obţin succes
şi recunoaştere prin efort propriu.
Dezavantaje:
1.Răspunderea nelimitată. Toate datoriile şi
problemele companiei revin pro¬prietarului. Dacă
firma dă faliment, proprietarul poate pierde averea
personală: automobile, case, economii.
2. Capitalul limitat. Proprietarul are posibilităţi
reduse de finanţare: valoarea eco¬nomiilor
personale şi capacitatea de a lua credite. Pe de altă
parte, firma poate dispărea odată cu decesul
proprietarului.
3. Potenţialul limitat. Firmele mici au posibilităţi
mai reduse de creştere, deoarece asigurarea unui
management adecvat şi atragerea resurselor umane
şi de capital este mai anevoioasă.
Societatea pe acţiuni este persoană juridică, creată prin asocierea mai multor indivizi sau firme, care
prin cumpărarea de acţiuni asigură mijloacele financiare pentru funcţionarea firmei şi sunt numiţi
acţionari.
Acţionarii sunt proprietarii firmei, însă cotele de venituri şi dreptul la luarea deciziilor sunt
proporţionale cu numărul de acţiuni ce la aparţin. Fiind cu mult mai puţine la număr decît
întreprinderile mici, totuşi societăţile pe acţiuni domină lumea afacerilor prin ponderea resurselor
atrase în circuitul economic.

Avantaje:
Răspunderea limitată. Spre deosebire de alţi
proprietari, acţionarii poartă răspundere în limita
sumei investite în acţiunile firmei şi nu riscă săşi
piardă averea personală.
Simplitatea transferului de proprietate. Prin
cumpărare de acţiuni, orice persoană poate
deveni proprietarul unei cote-părţi din
patrimoniul societăţii pe acţiuni. Vînzarea de
acţiuni presupune transferul simplu al
proprietăţii la alt deţinător.
Durata nelimitată. Activitatea societăţii pe
acţiuni nu este afectată de retragerea sau decesul
vreunui acţionar. Acţiunile revin moştenitorilor.
Dezavantaje:
Costurile înalte. Crearea unei societăţi pe acţiuni
presupune costuri înalte şi proceduri mai
complicate de constituire.
Societăţile pe acţiuni achită un impozit pe profit,
după care mai sunt impozitate şi profiturile
distribuite acţionarilor sub formă de dividende.
Reglementările speciale. Societăţile pe acţiuni de
tip deschis sunt obligate să facă publică informaţia
asupra situaţiei financiare şi a activităţii pentru
potenţialii investitori. Astfel, informaţia poate
ajunge şi la concurenţi. De aceea, unele corporaţii
aleg să rămînă de tip închis

Parteneriatul este o formă de organizare a afacerilor în care firma este deţinută de două sau mai multe
persoane. Şi această formă de organizare prezintă atît avantaje, cît şi dezavantaje.

Avantaje:
1. Fondurile suplimentare. Partenerii contribuie
la suplimentarea fondurilor.
2. Abilităţile. Partenerii pot avea mai multe idei
noi şi talent organizatoric.
3.Organizarea. Ca şi proprietatea individuală,
parteneriatul este destul de uşor de realizat şi nu
este supus unei impozitări speciale
Dezavantaje:
1. Răspunderea nelimitată. Parteneriatele pot
funcţiona atît ca persoane fizice, cît şi ca persoane
juridice. în cazul parteneriatelor-persoane fizice,
fondatorii răspund cu averea proprie de toate
datoriile firmei. Dacă firma dă faliment, creditorii
au dreptul să-şi recupereze banii de la fiecare
partener în parte sau de la toţi împreună.
2. Durata limitată. Atunci cînd un partener moare
sau se retrage din afacere, asocierea ia sfîrşit din
punct de vedere legal. Dacă se doreşte continuarea
afacerilor, trebuie să se încheie un nou acord.
3. Fondurile limitate. Un parteneriat poate atrage
resurse limitate de capital: averea partenerilor,
profitul întreprinderii şi capacitatea de a obţine
credite.
4. Împărţirea responsabilităţilor. Uneori partenerii
pot avea neînţelegeri
Organizaţiile non-profit. După cum sugerează numele, organizaţiile non-profit nu urmăresc obţinerea
unui profit. În general, au obiective educaţionale, sociale, caritabile sau religioase. Deoarece nu obţin
profituri, nu sunt supuse impozitelor pe venit. Organizaţiile contează pe contribuţiile caritabile ale
cercurilor de afaceri şi pe asistenţa voluntarilor.

4. Rolul concurenței în activitatea de antreprenoriat

Concurenţa este o rivalitate, o luptă, o confruntare permanentă dintre agenţii economici pentru
atragerea de partea lor a clienţilor şi obţinerea, pe această cale, a unui profit cît mai mare posibil
Fiind un fenomen complex, concurenţa exercită asupra dezvoltării economice atît o influenţă pozitivă,
cît şi una negativă, efectele pozitive totuşi depăşindu-le cu mult pe cele negative. Cele mai importante
efecte pozitive sunt:
1) Concurenţa oferă tuturor agenţilor economici şanse egale în desfăşurarea activităţii ecnomice şi
obţinerea celui mai mare profit posibil. Ea contribuie la creşterea volumului şi la îmbunătăţirea calităţii
bunurilor produse.
2) Concurenţa stimulează promovarea şi introducerea în producţie a ultimelor realizări ale ştiinţei şi
tehnicii, perfecţionarea în permanenţă a tehnicii şi tehnologiilor folosite, a formelor de organizare a
activităţii economice. Aflaţi în competiţie permanentă, agenţii economici sunt stimulaţi să inoveze,
devin creativi, îşi dezvoltă spiritul de economisire.
3) Favorizează reducerea costului de producţie şi a preţurilor de vînzare.
4) Stimulează inventarea noilor produse şi ridicarea în permanenţă a calităţii acestora.
5) Prin diferenţierea agenţilor economici, concurenţa îi avantajează pe cei mai instruiţi şi abili dintre
ei, pe cei care produc mai bine şi mai ieftin.
Concurenţa poate genera şi unele efecte negative, nedorite, care trebuie cunoscute pentru a fi
contracarate, prevenite şi minimalizate. Principalele efecte negative ale concurenţei sunt:
a) Concurenţa generează conflicte şi ciocniri de interese, care se manifestă deseori prin înlăturarea
fizică a concurenţilor, prin şantaje, omoruri etc.
b) Provoacă risipirea resurselor prin distrugerea bunurilor materiale ale concurenţilor. Adeseori firmele
concurente sunt aruncate în aer, incendiate, distruse, discreditate etc..
c) În unele cazuri, reducerea costurilor se face prin folosirea unor produse dăunătoare sănătăţii, prin
poluarea mediului ambiant, fapt ce-i defavorizează pe consumatori.
În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de concurenţă:perfectă şi imperfectă.
Concurenţa perfectă reprezintă acel model de bază faţă de care se obişnuieşte a se raporta
comportamentul altor structuri de piaţă. Deşi în practică se întîlneşte foarte rar, acest model
concurenţial trebuie studiat deoarece descrie o situaţie ideală care ne ajută să deducem specificul
celorlalte structuri de piaţă
Concurenţa perfectă se defineşte prin cîteva trăsături fundamentale şi anume:
 atomicitatea pieţei sau atomicitatea participanţilor la actul de vînzare-cumpărare –
presupune existenţa unui număr mare de vînzători şi cumpărători pe piţă, astfel încît nici unul din ei, în
mod individual, nu dispune de puterea de a exercita o oarecare influenţă asupra preţului;
  omogenitatea produsului - toate firmele produc un produs asemănător, deci pentru
consumatori este indiferent produsul cărui producator îl aleg;
 transparenţa pieţei (informare perfectă) - cumpărătorii şi vînzătorii sunt în posesia
tuturor informaţiilor relevante referitoare la piaţă, inclusiv cele privind preţul şi calitatea produsului;
 acceptarea preţului - cumpărătorii şi vînzătorii nu sunt capabili să influenţeze
individual preţul la care produsul se poate vinde sau cumpără; acest preţ se formează pe baza
mecanismului pieţei libere şi reprezintă ceva dat din afară pentru toţi protagoniştii pieţei;
 libera intrare pe piaţă – presupune că piaţa este liberă şi oricine poate să intre şi să
iasă de pe ea fără nici un fel de restricţii, fie aceştia cumpărători sau producători;
Piaţa cu concurenţă perfectă e considerată numai în cazul, dacă toate aceste cinci trăsături sunt
prezente în mod simultan.

Concurenţa imperfectă poate apărea pe anumite pieţe din cauza lipsei de informare a cumpărătorilor
şi vînzătorilor despre preţuri şi despre bunurile de pe piaţă.
Formele concurenţei imperfecte sunt:
a) monopol – situaţie în care există un singur vînzător al unui bun economic
b) oligopol – situaţie în care există un număr redus de vînzători au unui bun economic
c) concurenţă monopolistică – situaţie în care există mulţi vînzători de bunuri total diferite
d) monopson – situaţie în care există un singur cumpărător al unui bun economic
e) oligopson – situaţie în care există un număr restrîns de cumpărători ai unui bun economic.