Cap II: ÎNTREPRINDEREA.

DEFINITII SI CARACTERISTICI

1. Definiții

Întreprinderea este cea mai evoluată soluţie socio-tehnică dezvoltată până

în prezent prin care oamenii obţin mijloacele de subzistenţă. Ea este
rezultatul procesului de adâncire a diviziunii muncii şi schimbului pe pieţe,
fiind soluţia alternativă la autoconsum. 

Întreprinderea se defineşte ca o îmbinare de resurse (idei, credibilitate,

bani, management, energie, informatii, bunuri materiale, organizare, marci
de produse etc) prin care oamenii  produc bunuri si servicii ce vor fi
vandute pe piete la un pret suficient ca să asigure remunerarea corectă a
tuturor celor (proprietarii, salariatii, statul, bancile) care contribuie la
funcţionarea ei.
 2. Factori de producție

1. munca productivă (potenţialul de

muncă, creaţie şi inovare al
oamenilor pus la dispoziţia
întreprinderii – fără munca de
conducere, factor dispozitiv);
2. condiţiile tehnice de producţie
(terenuri şi clădiri pentru producţie,
depozitare şi vânzare; maşini,
instalaţii şi unelte; sisteme de
asigurare a utilităţilor – apă,
căldură, gaze, electricitate, aer
condiţionat, comunicaţii; sisteme
A) factori de de transport pentru materiale,
produse şi oameni; instalaţii şi
bază sisteme pentru depozitarea
(elementari)   bunurilor şi informaţiilor; clădiri şi
dotări pentru personal; dotări
Întreprinderea realizează pentru formarea şi perfecţionarea
combinarea factorilor de profesională; dotări pentru
producţie pentru obţinerea asigurarea securităţii oamenilor şi
unui rezultat aşteptat. echipamentelor);
Factorii de producţie sunt: 3. materii prime, materiale, energie,
alte bunuri si informatii (bunuri ce
se transforma sau se vând ca
atare);
4. drepturi reale (creanţe,
concesiuni, patente, licenţe,
brevete, imaginea, vadul comercial)
1. stabilirea obiectivelor;
2. planificare şi programare;
3. organizare;
B) factori 4. coordonare;
dispozitivi 5. decizie;
(decizionali) 6. antrenare;
7. control;
8. evidenţă;
9. reprezentare

3. Caracteristicile întreprinderilor
Întreprinderea este un sistem sociotehnic în care factorului uman îi revine
rolul activ în raport cu celelalte resurse.

Productia de bunuri si servicii mijloceste obtinerea valorii adaugate pentru

proprietarii si salariatii intreprinderii.

(vezi pagina următoare - modelul de functionare a întreprinderii)

Întreprinderea modernă este o construcţie abstractă de interese, obiective,

reguli, drepturi şi obligaţii - fiind tot mai puţin definită prin elementele
tangibile ale proceselor economice.

Fiecare întreprindere are o existenţă limitată în timp. Ea parcurge un ciclu

de viaţă.

4. Principiile funcționarii întreprinderii

Pentru ca o întreprindere să existe ca instituţie trebuie respectate

următoarele principii/conditii  fundamentale:

Lichiditatea  (capacitatea de a acoperi la scadenţă toate

obligaţiile de plată)

Rentabilitatea (capacitatea de a genera venituri care să

depăşească nivelul cheltuielilor ocazionate de funcţionarea
întreprinderii; întreprinderile nerentabile nu mai obţin finanţare
pentru că nici o persoană fizică sau altă întreprindere privată nu
poate pierde pe termen lung);

Creşterea (exprimată prin mărimi cum ar fi: cifra de afaceri,

valoarea adăugată, numărul de salariaţi). Pentru a face faţă
concurenţei întreprinderea trebuie să înregistreze cel puţin o creştere de
nivelul ramurii şi al economiei în ansamblu.
Autodeterminarea - competenţa decizională
nelimitată a proprietarilor

5. Personalitatea juridică

Ca persoană
ea participă în nume propriu la raporturile
juridică  întreprindere
juridice şi răspunde pentru obligaţiile
a este titulară de
asumate
drepturi şi obligaţii;

Întreprinderea
care exprimă voinţele proprietarilor
are voinţă proprie

(capacitat
care îi e de
permite să dobândească dreptu folosinţă)
ri şi să-şi asume obligaţii
şi o capacitate
precum şi să exercite drepturi şi (capacitat
să-şi asume obligaţii săvârşind e de
acte juridice exerciţiu)

Pentru a fi persoană juridică întreprinderea   trebuie să

întrunească elementele constitutive impuse de lege:

      w organizarea de sine-stătătoare

      w   un patrimoniu propriu

      w   un scop determinat.

6. Elemente de identificare

Întreprinderea se identifică prin anumite elemente de

individualizare: ea are un nume (firmă), o
 naţionalitate, un sediu, fiind organizată într-una
din formele juridice permise de lege (persoană fizică
autorizată, asociaţie familială, societate comercială, cooperativă
etc.).

7. Subunitățile întreprinderii

Întreprinderea poate înfiinţa

w filiale
w sucursale
w agenţii
w reprezentanţe
w unităţi operative
w puncte de lucru.

 
Toate acestea se află într-o relaţie de subordonare decizională şi
dependenţă juridică şi patrimonială faţă de întreprindere. Ele sunt
soluţii organizatorice, economice şi juridice adecvate pentru
realizarea   obiectului de activitate al societăţii şi extinderea
teritorială.

Cap III: ÎNFIINŢAREA ÎNTREPRINDERILOR

1. Cine este creatorul?

Crearea de noi întreprinderi este
un fenomen “natural” al oricărei
economii sănătoase în care există  
libertatea iniţiativei economice
(persoanele fizice şi juridice sunt libere
private
să înceapă oricând şi orice afacere sau
să o desfiinţeze; dacă această libertate
este îngrădită economia în cauză are
serioase probleme).

  O întreprindere poate fi înfiinţată de către:

w o persoană fizică sau mai multe persoane fizice

w una sau mai multe persoane juridice (de obicei alte
întreprinderi)
w persoane fizice şi juridice în asociere.

În anumite condiţii întreprinderile pot fi înfiinţate de

către stat prin instituţiile acestuia.

Cele mai multe întreprinderi apar ca urmare a

iniţiativei unei persoane fizice. Rezultă, în general,
întreprinderi mici care satisfac anumite nevoi şi
aspiraţii ale întemeietorului.

2. Care este motivația înființării întreprinderii?

Comportamentul de a înfiinţa o întreprindere se dovedeşte a fi un răspuns

condiţionat la stimulii mediului  social şi economic general. O economie
bazată pe proprietatea privată, libertatea economică şi concurenţă dezvoltă
programe speciale pentru formarea spiritului întreprinzător în rândul
populaţiei şi recompensează comportamentul de implicare în afaceri printr-
un statut superior în ierarhia valorilor şi prin probabilitatea mare de câştig
bănesc.
 Principalele motive ale creatorilor de întreprinderi:

·         Nevoia de succes şi recunoaştere;

·         Aspiraţia spre o poziţie socială de forţă;
·         Afirmarea creativităţii şi spiritului inovator;
·         Aspiraţia spre independenţa economică;
·         Dobândirea libertăţii de decizie şi acţiune;
·         Dorinţa de a obţine venituri mai mari;
·         Nevoia de a valorifica resursele personale de muncă;
·         Nevoia de asumare a răspunderii şi riscului;
·         Aspiraţia de a construi  ceva  durabil şi util;
·         Dorinţa de schimbare;
·         Singura alternativă de supravieţuire;
·         Refuzul de a lucra într-o structură publică sau privată cu o birocraţie
accentuată;
·         Nemulţumirea la actualul loc de muncă.

3. Ce condiții sunt necesare?

Existenţa cererii.   Perspective de câştig. În

Întreprinderea există numai mod normal, fiecare unitate
 
dacă vinde pe piaţă bunuri de produs vândut trebuie
şi servicii. Volumul   să asigure un minim câştig,
vânzărilor depinde de adică să se vândă la un
numărul cumpărătorilor,   preţ care depăşeşte suma
cantitatea cumpărată, cheltuielilor ocazionate de
frecvenţa cumpărărilor şi Calitatea obţinerea lui.
preţul unitar al produselor. deciziilor şi
opţiunilor
strategice din
Asigurarea resurselor de etapa Abilitatea, nivelul de
pornire. Volumul şi de  înfiinţare pregătire, spiritul de
structura acestora trebuie determină şansele întreprinzător, gradul de
să fie potrivite cu obiectul întreprinderii pe implicare şi puterea de muncă ale
de activitate, cu natura şi piaţă. persoanelor care încep o afacere
constituie o conditie importantă.
mărimea obiectivelor
propuse şi suficiente pentru
o perioadă cât mai lungă de
timp.

4. Care sunt cele mai importante decizii?

1 . Stabilirea numelui întreprinderii.Numele trebuie să respecte anumite

restricţii legale şi pe cât posibil să fie unic, să sugereze obiectul de activitate,
să fie uşor de reţinut, sugestiv, plăcut. De multe ori numele întreprinderii este
cel al întemeietorului.

2 . Definirea obiectului de activitate ca ramură, domeniu în care va activa

întreprinderea şi ca produse şi servicii ce vor constitui oferta sa.

3 . Alegerea amplasamentului şi delimitarea ariei de activitate.

4 . Alegerea partenerilor, coproprietarilor managerilor întreprinderii.

5 . Alegerea formei juridice potrivite pentru scopurile întreprinderii şi ale

proprietarilor.

5. Ce modalități și mijloace se pot utiliza?

 
 6. Ce acțiuni și in ce succesiune se realizează?

Procedura de înfiinţare a unei societăţi comerciale cu răspundere limitată,

de exemplu, presupune, conform reglementărilor româneşti, câteva
demersuri. Şi anume:

w verificarea la Registrul Comerţului a acceptabilităţii numelui ales

w întocmirea actului constitutiv al societăţii
w deschiderea unui cont şi depunerea capitalului social subscris la o bancă
w evaluarea bunurilor şi a altor contribuţii nemateriale la capitalul firmei
w autorizarea constituirii societăţii de către judecătorul delegat pe lângă
Oficiul Registrului Comerţului şi înscrierea acesteia în registru
w publicitatea privind înfiinţarea
w eliberarea certificatului de înmatriculare
w înscrierea la organele administraţiei financiare
w atribuirea codului unic de inregistrare
w obţinerea unor licenţe şi autorizaţii pentru desfăşurarea activităţii.
 Cap IV: CLASIFICAREA ÎNTREPRINDERILOR

1. Marea diversitate a întreprinderilor

Tabloul economiei contemporane prezintă o mare diversitate de

întreprinderi şi structuri ale acestora, cu dimensiuni, roluri şi caracteristici
mult diferite; se regăsesc, simultan, în lume:

întreprinderi specifice unor moduri de

producţie precapitaliste şi formule ale
viitorului;

întreprinderi care nu au salariaţi, fiind o

altă formulă organizatorică şi juridică a
locului de munca şi întreprinderi cu sute
de mii de salariaţi;

întreprinderi care nu au sediu

distinct de locuinţa patronului şi
întreprinderi care au sedii cu
multe nivele în marile metropole;

întreprinderi care folosesc

tehnologii primitive şi cele în care
roboţii industriali înlocuiesc în
mare măsură munca oamenilor.
 2. După ce criterii sunt clasificate întreprinderile

1)   După amprenta unui mod de producţie se disting:

·         Întreprinderi de tip precapitalist (exploatări agricole tradiţionale,
activitatea meşteşugarilor independenţi);
·         Întreprinderi de tip capitalist (cazul relevant – societatea pe acţiuni);
·         Întreprinderi de tip paracapitalist (cooperativele).         

2)  După forma de proprietate se
diferenţiază:
·         Întreprinderile aflate în proprietate
privată;
·         Întreprinderile proprietate de stat (sau
publică);
·         Întreprinderile în proprietate de grup
cooperatist;
·         Întreprinderile cu un regim combinat al
proprietăţii.

3) După natura juridică, legislaţia ţărilor cu economie de piaţă

reglementează următoarele:
·         Întreprinderi individuale;
·         Societăţi comerciale:
            - societăţi de persoane (societatea în nume colectiv şi cea cu
răspundere limitată);
            - societăţi de capitaluri (societatea pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni).

3.Caracteristicile unor tipuri de întreprinderi

Întreprinderile aflate în proprietate privată sunt considerate cele mai

dinamice, mobile, adaptate cerinţelor pieţei, inovatoare şi eficiente.
Explicaţia rezidă în cumularea efectelor următorilor factori care determină
atitudinea şi comportamentul proprietarilor:

·  libertate de acţiune şi manifestare

economică;
·  autoritate asupra afacerii şi salariaţilor;
·  prestigiu ridicat;
·  posibilităţi de câştig material,
teoretic  nelimitate;
·  răspunderea (uneori nelimitată) pentru
bunul mers al întreprinderii;
·  riscul de eşec cu consecinţe dramatice
asupra existenţei personale; micii
întreprinzători duc o luptă “pe viaţă şi pe
moarte” pentru afacerea lor.

4. Clasificarea întreprinderilor de comerț

După poziţia întreprinderii (cu un anumit grad de specializare) în sistemul

de distribuţie, natura operaţiunilor şi a clienţilor ca şi bunurile
comercializate, întreprinderile de comerţ se grupează în:

A.  Întreprinderi de comerţ cu B.  Întreprinderi de comerţ cu

amănuntul: ridicata:
          a) comerţ fix, prin magazine;           a) cu bunuri de consum;
          b) comerţ ambulant;                    - cu depozite;
          c) comerţ prin corespondenţă.                    - fără depozite;
          b) cu bunuri de producţie
(comerţ interindustrial).
C.  Întreprinderi integrate (cumulează funcţia cu ridicata şi cea cu
amănuntul)
          - se pot grupa la rândul lor după natura produselor, formele de
vânzare, dimensiune, categoria de clienţi etc.
E.  Întreprinderi care activează pe
D.  Întreprinderi de comerţ exterior: pieţe specializate:
          a) de import;           a) târguri expoziţii şi pieţe
          b) de export;       generale sau tematice (permanente,
          c)  intermediari specializaţi. săptămânale, anuale);
          b) pieţe specializate:
                   - întreprinderi de licitaţii;
                   - burse de mărfuri.
 Cap V: CARACTERISTICILE ŞI ROLUL ÎNTREPRINDERILOR MICI
ŞI MIJLOCII

1. Ce sunt IMM- urile?

Sectorul IMM-urilor joacă un rol extrem de important într-o economie

modernă, dovedindu-se a fi cel mai activ sector al economiei şi totodată un
formidabil focar de competenţe şi idei noi.

Urmărirea evoluţiei sectorului IMM-urilor, stimularea dezvoltării acestuia, au

impus stabilirea criteriilor lor de încadrare. Nu există o definiţie în sens
statistic şi/sau juridic unanim acceptată pentru IMM-uri. Într-un studiu
realizat de P.A.Neck vizând IMM-urile sunt contabilizate peste 50 de
definiţii în sens statistic date acestora, în 75 de ţări.

Criteriile utilizate sunt cantitative şi/sau calitative favorizând proliferarea

unor standarde foarte diferite de la o ţară la alta, de la o ramură la alta, de
la un autor la altul.  Fiecare dintre criterii dezvăluie o latură sau alta a IMM-
urilor, prezentând avantaje (+) şi dezavantaje (-) în caracterizarea
dimensiunii lor (vezi tabelul următor)

Definiţiile IMM-urilor bazate pe criterii cantitative înlesnesc o abordare

relativ unitară a acestor întreprinderi şi slujesc scopului concret de
identificare a celor ce pot face obiectul programelor şi măsurilor speciale de
sprijinire. Utilizarea criteriilor calitative în definirea IMM-urilor porneşte de la
premisa că dimensiunea acestora nu este doar o rezultantă a volumului şi
calităţii combinaţiilor de resurse de care dispun, ci şi a mediului economic
în care îşi desfăşoară activitatea. În acest context însă, comparaţiile inter-
ramuri şi cele între ţări devin practic imposibile.

Nu este posibilă şi nici de dorit aducerea definiţiilor IMM-urilor la acelaşi

numitor, deoarece aceasta ar echivala cu ignorarea trăsăturilor lor
fundamentale - dinamism, mobilitate şi diversitate. În consecinţă, graniţele
sectorului IMM-urilor nu pot fi riguros delimitate decât pentru
perioade scurte şi trecute de timp. Evoluţia acestui sector trebuie
analizată dintr-o perspectivă dinamică, racordată la realităţile mediului
economic şi cu ajutorul unor criterii continuu adaptabile ca număr şi
conţinut.

2. Rolul IMM in economie

Contribuţia vitală a IMM-urilor la (+) individualizarea puternică a

creşterea economică este astăzi o produselor şi serviciilor oferite de
realitate unanim recunoscută. IMM-uri şi de eficienţa activităţii
Relevarea efectelor lor economice şi desfăşurate ceea ce contribuie la
sociale benefice au condus intensificarea caracterului
la considerarea sectorului IMM- concurenţial al pieţei;
urilor ca un domeniu de interes
strategic pentru economie. (+) generarea celui mai mare
număr de noi locuri de
Efectele pozitive generate de muncă; IMM-urile creează un număr
sectorul IMM-urilor, în general, într-o semnificativ mai mare de noi locuri
economie se concretizează în:    de muncă decît cele mari, cu un cost
de capital mai scăzut, acţionând ca
(+) îmbunătăţirea mediului un amortizor al fluctuaţiilor de pe
concurenţial; prin dimensiunile lor piaţa muncii şi constituind cea mai
reduse şi prin numărul mare, IMM- importantă alternativă pentru
urile accentuează caracterul de combaterea şomajului;
atomicitate a pieţei, diminuând astfel
puterea întreprinderilor mari de a o (+) receptivitatea sporită la
influenţa; astfel, capacitatea IMM- nevoile pieţei datorită contactului
urilor de a stimula concurenţa nemijlocit cu aceasta; rezultă astfel o
slăbeşte în general poziţiile de mai bună adaptare a ofertei lor la
monopol ale marilor întreprinderi, cerinţele clienţilor; de altfel, prin
reducând posibilităţile acestora de a flexibilitatea lor specifică, capacitatea
creşte preţurile şi de a fi ineficiente în de inovare, viteza mare de reacţie,
ceea ce priveşte combinarea IMM-urile tind să devină singurele
factorilor de producţie; întreprinderi compatibile cu un mediu
tot mai dinamic şi complex;

3. Dezvoltarea sectorului de IMM uri

În scopul sprijinirii sectorului IMM-urilor din România,  legislaţia

prevede o serie de măsuri concrete orientate pe următoarele direcţii
majore:
 w crearea unui cadru favorabil înfiinţării şi dezvoltării IMM-urilor, prin:
simplificarea procedurilor administrative; favorizarea accesului IMM-
urilor la serviciile publice, la activele neutilizate ale societăţilor
comerciale de stat, la achiziţii publice; intensificarea furnizării gratuite
sau cvasigratuite a unor servicii informare, consultanţă, asistenţă;

w finanţarea de programe de dezvoltare;

w acordarea de facilităţi economico-financiare, fiscale şi bancare;

w coordonarea, monitorizarea şi evaluarea de către guvern a politicilor şi

programelor de dezvoltare a IMM-urilor.

Cap VII: SOCIETĂȚILE COMERICALE

1. Clasificare

Societatea comercială  este acea persoană juridică (instituţionalizată),

creată în temeiul unui contract de societate prin care două sau mai multe  persoane
(fizice sau juridice) convin ca, prin aporturile individuale, să constituie un fond social
comun din a cărui exploatare, prin săvârşirea de acte şi/sau fapte de comerţ, să obţină
un profit pe care să-l împartă (conform învoielii) între ele (Vezi Legea  societăţilor
comerciale)

 Se face precizarea că societaţile civile şi cooperativele nu sunt societăţi

comerciale în sensul Legii amintite (vezi Ordonanţa privind asociaţiile şi
fundaţiile şi Legea cooperaţiei)

Există mai multe criterii de clasificare a societăţilor comerciale, cele

mai uzitate dintre acestea fiind prezentate în Tabelul următor

2. Societatea in nume colectiv

Societatea în nume colectiv se caracterizează prin faptul că obligaţiile

sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor. Din punct de vedere legal nu există restricţii sub
aspectul şi al valorii minime a părţilor de interes în care este divizat
capitalul. Principalele avantaje:
 ¨      simplitatea procesului de
constituire;

¨      capitalului necesar la
înfiinţare nu are prag minim;

¨      flexibilitate în funcţionare;

¨      la baza asocierii se

află  încrederea reciprocă
între fondatori;

¨      eficacitatea ridicată
rezultată din răspunderea
solidară şi nelimitată a
tuturor asociaţilor faţă de
pasivul societăţii;

¨      retragerea asociaţilor este

permisă sub controlul
societăţii asupra cesiunii
părţilor de interes.

Societatea în comandită simplă se caracterizează prin  existenţa a două

tipuri de asociaţi cu drepturi şi obligaţii diferite: comanditaţi şi comanditari.
Elementul activ al societăţilor în comandită îl reprezintă comanditaţii cărora
le revine sarcina gestionării afacerii  şi care desfăşoară activităţi
comerciale;

¨      comanditarii nu au
calitate de
comercianţi, nu pot
fi declaraţi în stare
 de faliment, aportul
lor unic în cadrul
societăţii fiind
capitalul; ei dispun
însă de drept de
control asupra
gestiunii şi primesc
dividende în raport
cu capitalul depus;

¨      aportul
comanditaţilor
poate fi şi în
muncă.

Societatea în comandită simplă prezintă interes îndeosebi pentru

întreprinderile de mici dimensiuni, cu număr redus de asociaţi, dintre care o
parte sunt dispuşi să-şi asume cvasitotalitatea riscurilor, în schimbul unei
cote părţi din beneficii superioare, întinderea răspunderii în cazul celorlalţi
asociaţi fiind limitată la aportul lor de capital. Este o formă modernă de
atragere a unor resurse financiare.

4.

Societatea pe acţiuni este forma tipică de societate de capitaluri

¨      capitalul este împărţit în acţiuni (titluri financiare) nominative sau
la  purtător, cesibile;
¨      obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii fiind
obligaţi doar la vărsarea aportului lor de capital; 
¨      se constituie fie pe baza aportului privat de capital  (societăţi anonime
închise în care nu se recurge la ofertă publică de subscriere sau vânzare
de acţiuni), fie prin subscripţie publică, ce constă în apelarea  la economiile
unor investitori care primesc în schimbul investiţiei lor titluri negociabile -
acţiuni sau obligaţiuni;
¨      autonomia patrimonială se realizează în mod perfect, creditorii având
un singur gaj pentru creanţele lor şi anume patrimoniul societăţii;
¨      administrarea societăţii revine unuia sau mai multor administratori; ca şi
în cazul societăţii în comandită simplă,
¨      capitalul nu poate fi mai mic de 25 milioane lei (de precizat că această
sumă este insuficientă pentru derularea oricărei afaceri la nivelul anului
2004; în ţările UE capitalul social minim cerut de lege pentru SA se
situează în jurul valorii de 25 000 Euro – cca. un miliard de lei) şi numărul
minim de acţionari trebuie să fie de 5.

Societatea pe acţiuni se constituie  în cazul unor întreprinderi ce necesită

capitaluri mari, care nu pot fi obţinute de la un număr restrâns de
persoane, constituirea făcându-se fie pe cale simultană, fie continuată
(cazul subscripţiei publice).

5.

Societatea în comandită pe acţiuni este similară societăţii în comandită

simplă cu deosebirea că în acest caz capitalul nu se împarte în părţi de
interese, ci în acţiuni, particularitate ce o integrează în  categoria
societăţilor de capitaluri. Capitalul societăţii în comandită pe acţiuni nu
poate fi mai mic de  25.000.000 lei, iar numărul de asociaţi trebuie să fie de
minim 5 persoane. Comanditarii finanţează societatea în schimbul
participării la profit.

6.

Concret,   în cazul societăţii cu răspundere limitată  obligaţiile sociale

sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii fiind obligaţi numai la plata
părţilor lor sociale. Corespunzător prevederilor legale, capitalul social nu
poate  fi mai mic de 2.000.000 lei, iar maximul de asociaţi admişi este de
50. Societatea  cu răspundere limitată se caracterizează prin:
 ¨      capitalul este divizat în
părţi sociale care nu
reprezintă titluri
negociabile, deci nu
pot fi vândute sau
cumpărate decât cu
acordul celorlalţi
asociaţi;

¨      este societatea
comercială care poate
fi constituită cu un
singur asociat şi cu un
capital redus;

¨      sistemul decizional
este mai puţin complex
decât la societăţile pe
acţiuni, fiind permisă
consultarea sau votul
asociaţilor prin
corespondenţă;

¨      asociaţii se pot implica

direct în conducerea
curentă în cadrul
organelor statutare;

Acest tip de societate  prezintă o mare atractivitate pentru întreprinderile

mici şi mijlocii    în principal ca urmare a modului său de funcţionare ce
permite o bună protecţie a asociaţilor şi terţilor, precum şi considerarea
intereselor patrimoniale ale asociaţilor conducători.

7.Alegerea tipului de societate

Opţiunea pentru  o anumită formă juridică constituie una din deciziile
importante ale proprietarilor. Alegerea are în vedere considerente ca:
·         mărimea capitalului disponibil
·         opţiunea pentru asumarea răspunderii şi riscului
·         disponibilitatea pentru implicarea în conducerea societăţii
·         opţiunea pentru conducerea unipersonală sau partajarea competenţelor
decizionale
·         formalităţile de înfiinţare, ţinerea contabilităţii şi obligaţiile de raportare
·         complexitatea gestionării
·         credibilitatea şi prestigiul asociate unor forme de societate.

Cap IX: AMPLASAREA ÎNTREPRINDERII

1.

Amplasamentul unei întreprinderi
desemnează locul, zona limitată şi
identificată geografic, în care se
desfăşoară procesele de
valorificare, combinare a
factorilor  de producţie. Atingerea
obiectivelor întreprinderii este
puternic condiţionată de adecvarea
amplasamentului.
 Întreprinderile mici îşi desfăşoară
activitatea pe un singur amplasament
sau în puţine locuri, reunind pe acest
amplasament atât activităţile de
conducere-administrative cât şi pe
cele de execuţie-operative.
Întreprinderile mari au o arie a
activităţii extinsă la plan naţional
şi/sau internaţional, cu numeroase
amplasamente şi cu separarea
zonelor de administrare şi conducere
(sedii - birouri) de cele operative
(uzine, ateliere, spaţii comerciale sau
de servicii etc.).

2. Factorii care determina valoarea unui amplasament

Pentru alegerea ţării în care se O serie de caracteristici sociale şi

amplasează o componentă a politice determină preferinţele pentru
afacerii se ţine seama un amplasament (investiţie). Cel mai
de factori cum ar fi:  frecvent se citează: 

 
> potenţialul > valorificarea > stabilitatea > disciplina industrială
pieţei resurselor ieftine politică
de materii prime > libertatea circulaţiei
> lipsa energie, forţă de > stabilitatea mărfurilor şi a
competitorilor muncă monetară capitalurilor
> reducerea > valorificarea > “pacea > atitudinea
costurilor prin unor condiţii socială” administraţiei   public
atragerea sau favorabile oferite e şi populaţiei fată de
eliminarea investitorilor > legislaţia investitori.
intermediarilor (reduceri de taxe modernă şi
şi impozite, respectarea ei
> existenţa unor subvenţii, comenzi
restricţii guvernamentale, > orientarea
privitoare la programe speciale populaţiei spre
importuri în ţara de dezvoltare a muncă şi
vizată unor zone). economisire

3. Amplasarea sediilor administrative

În cazul alegerii amplasamentului sediului administrativ se ţine seama

de faptul că aici se derulează operaţiuni de relaţii cu clienţii, procesare a
informaţiilor, cercetare-dezvoltare, proiectare etc. În consecinţă, trec pe
prim plan factori cum ar fi:

w prestigiul asociat zonei

w costul terenului sau nivelul chiriei

w accesibilitatea şi vizibilitatea

w existenţa utilităţilor

w posibilităţile de asigurare a confortului

w existenţa locurilor de parcare

w apropierea de bănci, instituţii financiare, instituţii publice

 4. Amplasarea unităților administrative

Factorii  de care se ţine seama în alegerea amplasamentului unei unităţi

de comerţ cu amănuntul (magazin):

> Factori demografici (numarul de locuitori, structura populaţiei, gradul de

ocupare)
> Factori economici (nivelul veniturilor, puterea medie de cumpărare,
potenţialul pieţei, fluxurile de circulaţie)
> Factori psihologici şi psihosociali  (obiceiuri de viaţă, obiceiuri de
consum, mentalităţi)
> Factorii de infrastructură (proiecte urbanistice locale, instituţii care
exercită o atracţie, apropierea de arterele de circulaţie)
> Concurenţa existentă în zonă (numărul competitorilor, mărimea
acestora, dacă vând aceleaşi produse, produse complementare sau de
înlocuire, condiţiile de vânzare si preturile practicate)
> Evaluarea clădirii şi terenului
> Costurile dependente de amplasament (costurile de aprovizionare şi
desfacere, costurile de întreţinere, taxe şi impozite locale)
> Factori perturbatori şi restrictivi (limitarea sau reglementarea orarului
de funcţionare, apropierea unor surse de poluare)

Analizele privind amplasamentul se bazează pe observarea directă,

anchete, calculul unor indicatori statistici, comparaţii, calcule de

probabilităţi, scenarii şi evaluări intuitive.

5.

Vadul comercial este un concept complex  şi o variabilă măsurabilă, în

acelaşi timp. El reflectă potenţialul unui amplasament de a atrage clienţi,
de a genera vânzări importante, de a fi observat, vizitat de clienţi potenţiali
sau consumatori.
  

Calitatea vadului comercial este condiţionată de

caracteristici fizice (urbanism, arhitectură,  circulaţie, oferta
de mărfuri şi servicii, mobilarea şi utilarea spaţiilor de comerţ
şi servicii, amplasamentul în localitate în raport cu alte centre
de interes, integrarea în aglomerări de spaţii de comerţ şi
servicii, în centre comerciale).
 

Vadul comercial este determinat în mare

măsură de comportamentul cumpărătorilor, de variabile psihologice. Un
anume amplasament place, atrage, este simpatic, oferă satisfacţie, în timp
ce altul -cu caracteristici fizice identice, eventual – este ocolit.
 

Vadul comercial al unui amplasament este variabil în timp şi

determinat, într-o anumită măsură, de operatorii de comerţ
şi servicii prezenţi pe acel amplasament.

Cap X : PLANUL DE AFACERI

1.

Planul de afaceri constituie cel mai important document strategic, menit să

direcţioneze activitatea unei firme. Considerat ca o veritabilă "hartă a
succesului", planul de afaceri, deşi nu îl garantează, ajută la anticiparea
riscurilor, monitorizând evoluţia organizaţiei şi fiind principalul reper în
corectarea abaterilor de la obiectivele stabilite. Întocmirea lui, deşi adesea
dificilă, condiţionează semnificativ supravieţuirea  firmei.

 PLANUL DE AFACERI este:

1 Instrument complex şi eficace de conducere;
.
2 Instrument de măsură şi control a viabilităţii şi profitabilităţii unei
. idei de afaceri;
3 Mijloc fundamental de previzionare a afacerii;
.
4 Referinţă esenţială pentru organizarea, coordonarea şi controlul
. proceselor din firmă
5 Instrument eficient de comunicare;
.
6 Important instrument educaţional
.

Caracteristicile unui plan de
afaceri eficient:

ü      CLARITATE
ü      LOGICĂ
ü      CONCIZIE
ü      VERIDICITATE
ü      VIZUALIZARE OPTIMĂ

2.

Cu toate că procesul de elaborare a unui plan de afaceri presupune o serie

de etape indispensabile, nu există totuşi o manieră unică de ordonare şi
formulare a diverselor rubrici. Modul lor de prezentare diferă în funcţie
de  obiectivul urmărit  care poate fi legat de activitatea curentă, de un
proiect de investiţii, intrarea pe o nouă piaţă, dezvoltarea unor activităţi
complementare, etc. şi implicit de ordinea şi prioritatea acordată diverselor
elemente cuprinse în plan. Literatura de specialitate cuprinde o multitudine
de lucrări privind structura unui plan de afaceri eficace. Acestea converg
spre o asemenea structură care să reflecte:

scopul, respectiv,
declararea
principiilor ce stau la
baza desfăşurării
activităţii; 

obiectivele aface
rii reprezintă veritabile jaloane pe drumul spre realizarea scopului firmei;

limitele, respectiv obstacolele ce stau în calea realizării obiectivelor;

obiectivele cantitative, în termeni concreţi (de regulă financiari); pentru

calculul indicatorilor există softuri specializate, unele gratuite (vezi site-ul
canadian http://pegasus.cbsc.org:5000/ sau cel german www.bmwi.de 

opţiunile de afaceri, respectiv căile de realizare a obiectivelor;

consecinţele estimate, aferente fiecărei opţiuni în parte;

analiza riscurilor şi aprecierea impactului asupra consecinţelor

anticipate;

Cap XI : CICLUL DE VIAȚA AL ÎNTREPRINDERII

1.

Întreprinderea cunoaşte ca şi viaţa umană un ciclu format din patru

etape naştere (lansare) dezvoltare, maturitate şi declin - cu
propriile caracteristici şi strategii aplicabile. Stabilirea ciclului de viaţă    al
întreprinderii se bazează pe definirea firmei prin prisma portofoliului de
afaceri deţinut,   firma reprezentând un  sistem constituit în vederea
atingerii  unor obiective prestabilite şi format din una sau mai multe unităţi
de afaceri.
În funcţie de mărimea sa, dar şi de scopurile urmărite pe termen lung, o
firmă se poate axa pe o singură unitate strategică de afaceri, caz în care
ciclul său de viaţă urmează evoluţia ciclică a respectivei afaceri sau poate
conţine mai multe afaceri. În ultima situaţie, analiza  ciclului de viaţă al
firmei este mai complexă şi particularităţile derivă din natura, dominanţa şi
stadiul de viaţă al afacerilor incluse.

2.

Etapa        

  Lansare Dezvoltare Maturitate Declin

Caracteristi
ci
schimbări
Organizare simplă complexă stabilă organizatori
ce
autofinanţare
îndeosebi
posibilă
Resurse prepondere autofinanţare
surse atrase reinvestire a
financiare nt proprii
resurselor
 
credite
rată
Vânzări/ creştere  rapi descrescătoare
reduse reducere
profit dă a creşterii/
stagnare
Flux de
negativ pozitiv pozitiv negativ
numerar
dificil de
Investiţii importante importante a excedentelor
realizat
menţinere/
Cota de
redusă în creştere uşoară se reduce
piaţă
reducere
Concurenţa redusă în creştere puternică accentuată
Sistem de
selectiv în extindere consolidat selectiv
distribuţie
Probleme atragerea asigurarea îmbunătăţirea reorientarea
definitorii clientelei şi  creşterea imaginii strategică
capitalului firmei/produsel
control circulant or
financiar
 strict

3.

1. În etapa lansării: întreprinzătorul poate opta către una dintre următoarele

alternative:
Iniţierea unei noi afaceri,  (este cea mai frecventă modalitate de iniţiere a
afacerilor, ca urmare a independenţei în ce priveşte alegerea naturii afacerii şi
posibilităţii selectării mediului competitiv în limitele dorite).
Cumpărarea unei afaceri existente ( jumătate dintre afacerile aflate
în  cursul negocierii procesului de achiziţionare eşuează şi peste 50% dintre
cele care în final sunt achiziţionate nu corespund aşteptărilor cumpărătorilor.
Aşadar, în contextul în care doar 25% dintre afacerile ce fac obiectul iniţial
al  unei negocieri vânzare-cumpărare se dovedesc a fi  afaceri cu adevărat
profitabile, cumpărarea unei firme poate fi deosebit
de  riscantă) sau achiziţionarea unei francize,
vezi http://www.ccir.ro/actiuni/franciza/franciza.htm

2. În etapele de dezvoltare şi maturitate se poate recurge la:

strategii de integrare
concentrare prin verticală în
diversificare diversificare
dezvoltarea pieţei, amonte/aval
concentrică conglomerată
produsului sau integrare
orizontală
Există numeroase exemple   Diversificarea concentrică pătrunderea
semnificative cu privire la  bazată pe produs se unei firme care
punerea în practică poate realiza în situaţia în exploatează şi
a strategiilor de care o firmă care prelucrează
concentrare, ele vizând în comercializează confecţii produse
general întreprinderi mici şi îşi extinde gama petroliere, în
mijlocii, dar   regăsindu-se produselor prin includerea sectorul
şi în cazul unor mari în sortiment a articolelor finaciar-bancar
concerne, precum IBM şi de marochinărie. În mod
General Motors. Un similar, diversificarea
exemplu reprezentativ în ce concentrică având drept
priveşte adoptarea obiect piaţa poate avea
strategiei de concentrare de
către firmele din ţara
noastră este cazul Societăţii
Naţionale  de Petrol-
PETROM.
loc atunci când o firmă
care comercializează
articole pentru nou-
născuţi decide  să
desfacă şi jucării pentru
acelaşi segment ţintă.

Cap XII: CRIZA ÎNTREPRINDERII

1. Caracterizare criza

În anumite condiţii o întreprindere  poate ajunge la:

w scăderea
desfacerilor

w reducerea
câştigurilor

w pierderi de
durată

w consumare
a capitalului
propriu

w creşterea
datoriilor

w dificultăţi
de plată

w incapacitat
e de plată

Incapacitatea de plată este coşmarul oricărui întreprinzător

 onest.
O asemenea evoluţie descrie criza întreprinderii.
Existenţa unei întreprinderi poate fi marcată de o succesiune
de perioade de creştere şi perioade de criză.

2. Cauzele externe întreprinderii

Subdezvoltarea şi criza economiei naţionale:

w    volum al producţiei insuficient w    inflaţie accentuată; devalorizarea

pentru acoperirea nevoilor interne;
w    valorificarea slabă a resurselor
naţionale;
w    productivitatea scăzută a muncii;
w    piaţa internă subdezvoltată;
w    dependenţa economiei de
capitalul străin şi tehnologia
importată;
w    salarizarea la nivelul subzistenţei
fizice;
w    multiplicarea conflictelor;
monedei naţionale;
w    blocaj financiar;
w    şomaj;
w    capital redus de spirit
antreprenorial;
w    atrofierea speranţei de redresare
şi relansare economică, de “mai
bine” general (cu reacţia “scapă cine
poate” şi “fiecare pentru sine”).

3. Cauze interne

Resurse insuficiente în raport cu obiectivele întreprinderii ca şi dificultatea

de a obţine aceste resurse;
Erorile de conducere a întreprinderii sunt deosebit de costisitoare. În
general, se spune că în afaceri orice greşeală se plăteşte. (O gravă eroare
în conducerea afacerii este  legată de alegerea colaboratorilor
şi salariaţilor. Cele mai mari pierderi în întreprindere le provoacă
incompetenţii, persoanele fără aptitudini, hoţii, trădătorii, mincinoşii,
leneşii);
Conflictele între asociaţi-proprietari;
Conflictele între salariaţi (sindicate) şi manageri/proprietari;
Lipsa conducerii - întreprinderea “scapă de sub control”;
Criza întreprinderii poate fi provocată de managerii ei prin rea intenţie
şi manevre frauduloase.

Grupul American de Consulting pentru “Business Practice” inventariază

următoarele 22 de motive ale eşecului în afaceri:
wdemisia unor persoane aflate în posturi
esenţiale;
winstruire insuficientă a colectivului de
wsupravegherea ineficientă a cheltuielilor
salariaţi;
firmei;
wcunoştinţe nesatisfăcătoare asupra
wincapacitatea susţinerii competiţiei în
produsului vândut;
raport cu concurenţii;
weşuarea încercărilor de prevedere a
wgestiunea nesatisfăcătoare a stocurilor;
evoluţiei pieţei;
wlipsa capitalului circulant;
wpierderea controlului asupra
wstabilirea unor preţuri prea joase;
managementului numerarului;
wcomportare neplăcută faţă de clienţi;
wdezvoltarea neînsoţită de o finanţare
wrelaţii proaste cu furnizorii;
corespunzătoare;
wincapacitatea conducerii de a lua decizii
wignorarea unor informaţii asupra situaţiei
şi de a le aplica;
financiare a firmei;
wîmbolnăvirea unei persoane-cheie din
winexactităţi în contabilitate;
organigrama firmei;
wacordarea de credit excesiv clienţilor;
wpoliţa de asigurare insuficientă;
wproasta administrare a sistemului de
wrelaţii personale proaste între lucrători;
încasări;
wcontractarea de împrumuturi prea mari sau
apelarea exagerată la credite.
3. Cum poate iesi din criza

Asanarea întreprinderii se poate realiza cu aport suplimentar de capital din

partea proprietarilor sau prin reducerea capitalului la nivelul celui efectiv
(pierderile fiind suportate de proprietari). Ea presupune diagnoza
întreprinderii urmată de adoptarea unor măsuri pentru eliminarea pierderilor
şi asigurarea viabilităţii firmei:

reorganizarea şi raţionalizarea proceselor;

revizuirea ofertei, sortimentului, tehnologiilor;

reducerea costurilor, inclusiv a celor de personal;

închiderea unor capacităţi şi vânzarea unor active;

 schimbarea conducerii;

atragerea unor resurse financiare, eventual prin asociere sau

schimbarea proprietarului;

instituirea unor proceduri de supraveghere strictă.

5.Legislația aplicabila comercianților in dificultate

Tratamentul juridic aplicat comercianţilor în dificultate în

România este precizat prin Legea nr. 64/1995, modificată în 1997, “Legea
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului”. Legea instituie o
procedură de reorganizare, având ca scop salvarea întreprinderii aflate în
dificultate  şi o procedură de lichidare a patrimoniului debitorului prin
faliment, atunci când reorganizarea nu este posibilă sau nu dă rezultate.

Cap XIII: DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. Dizolvarea

Încetarea existenţei societăţii dizolvarea societăţii

comerciale obligă la parcurgerea a
două faze: şi lichidarea ei.

Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi

pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea
juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a
societăţii.

Faza lichidării societăţii presupune lichidarea patrimoniului, plata

creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi.

Legea nr. 31/1990, republicată în 1998, privind societăţile comerciale

precizează următoarele cazuri în care o societate comercială română se
dizolvă:

a)     trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;

b)     imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau
realizarea acestuia;

c)     declararea nulităţii societăţii;

d)     hotărârea adunării generale;

e)     hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive

temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii;

f)       falimentul societăţii;

g)       alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

2.Lichidarea

Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care

au ca scop

terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării

societăţii

încasarea creanţelor societăţii

transformarea bunurilor societăţii în bani

plata datoriilor societăţii

împărţirea activului net între asociaţi.

3.

Falimentul societăţii conduce, de asemenea, la lichidarea acesteia. Se

deschide procedura de faliment a unei societăţi comerciale (sau comerciant
persoană fizică) aflată în incapacitate de plată dacă: tribunalul nu confirmă nici
un plan de reorganizare a societăţii; nu există nici un plan de reorganizare;
debitorul nu respectă planul de reorganizare; tribunalul hotărăşte întreruperea
şi încetarea reorganizării.

Prin faliment se contribuie la menţinerea unui mediu

sănătos de afaceri asigurându-se recuperarea (fie şi
parţială) de către creditori a sumelor datorate de
întreprinderile intrate în incapacitate de plată. Se evită
astfel „contaminarea” altor întreprinderi cu  maladia
incapacităţii de plată.

Procedura falimentului se realizează printr-un ansamblu de operaţiuni tehnice,

economice şi acte juridice care conduc la:

stabilirea şi determinarea activelor totale;

determinarea pasivelor;

transformarea în bani a bunurilor din patrimoniul societăţii

debitoare;
distribuirea sumelor de bani rezultate din lichidare pentru a
satisface creanţele creditorilor;

închiderea procedurii falimentului.

4. Răspunderea

În anumite condiţii prevăzute de lege, administratorii, directorii şi cenzorii unei

societăţi comerciale ajunsă în incapacitate de plată   care au contribuit la
crearea situaţiei poartă o răspundere patrimonială fiind obligaţi de instanţă să
suporte o parte din datoriile societăţii dacă au săvârşit următoarele fapte:

w          efectuarea unor acte de comerţ în interes personal sub acoperirea

societăţii;

w    folosirea bunurilor sau creditelor societăţii în interes personal;

w    ţinerea unei contabilităţi fictive sau încălcarea legislaţiei în ţinerea

contabilităţii;
 w    deturnarea sau ascunderea unei părţi a activului societăţii;

w   dispunerea continuării, în interes personal, a unei activităţi care

conduce societatea, în mod vădit, la încetarea plăţilor.

Sunt vinovate de bancrută frauduloasă persoanele care săvârşesc

următoarele fapte:

!      falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori

ascunderea unei părţi din activul societăţii; înfăţişarea de datorii inexistente
sau prezentarea în registrele societăţii,  în alt act ori în bilanţul contabil, a unor
sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în vederea
diminuării aparente a valorii activelor;

!!    înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăţi, a

unei părţi însemnate din active.

Cap XVI: CONCURENTA INTRE ÎNTREPRINDERI

1. Definirea conceptului

Într-un sens general acceptat, concurenţa înseamnă rivalitate între

întreprinderi, luptă, competiţie. În general, concurenţa este percepută de
către o întreprindere ca un factor ce generează costuri suplimentare,
dificultăţi, riscuri, complicaţii. Ea nu este agreată de către întreprinderi; ea
constituie preţul plătit de acestea pentru independenţa lor.

2. Efectele concurentei

Mecanismului concurenţei îi sunt asociate o serie de avantaje economice.

Principalul avantaj al situaţiei de concurenţă pe piaţă este acela că

întreprinderile eficiente, inovatoare, cu costuri de producţie şi distribuţie
mai scăzute, se dezvoltă şi câştigă teren în detrimentul întreprinderilor
ineficiente, sclerozate, cu costuri ridicate, ajungându-se chiar la
eliminarea acestora din urmă.

Teoretic, într-un mediu concurenţial corect, un produs sau serviciu mai bun
şi mai ieftin este preferat de consumatori, clienţi. Tendenţial, concurenţa
face posibilă abundenţa de produse şi servicii.

3. Mecanismul competiției

Sfera în cadrul căreia se confruntă întreprinderile se defineşte

ca segment strategic. Între întreprinderi există rareori un “război total”, o
confruntare pe toate planurile. Ele sunt în competiţie în anumite zone ale
activităţii lor şi pot coopera, cu aceiaşi actori, în alte zone. Întreprinderile au
nevoie de multă abilitate pentru a delimita zona de confruntare cu firmele
concurente – segmentul strategic – astfel încât să profite de avansurile de
productivitate, calitate, inovare, experienţă, dimensiune a producţiei.

Concurenţa modernă se realizează în principal în domeniul calităţii şi

în secundar în ce priveşte preţurile. Reducerea preţurilor de vânzare
constituie cea mai simplistă şi neinspirată soluţie în competiţia cu alţi
ofertanţi. Recurgerea la reducerea de preţ atrage după sine o ripostă
imediată, de aceeaşi natură  din partea competitorilor.

Reguli nescrise ale “jocului”, pe care marea majoritate a

agenţilor de pe pieţe le respectă, interzic reducerea preţurilor de
vânzare iar vânzarea în pierdere, sub preţul de cost este interzisă
chiar prin legislaţie (reglementări antidumping).   Într-o formă sau
alta mai apare câteodată un “război al preţurilor” dar din ce în ce
mai rar întrucât accentul se transferă spre diferenţierea produselor
şi calitate. În concurenţa contemporană nu mai asistăm la
o rivalitate între produse identice ci între produse diferite (sau
percepute ca atare).

4.Forțele care se confrunta pe piețe

Concurenţa ca o luptă între firme şi produse/servicii ale acestora pe o
anumită piaţă, bine determinată, este influenţată şi de forţe externe.

5.Competitivitatea

Într-o situaţie de construirea unui

concurenţă intervin renume şi în
numeroşi factori consecinţă, costuri
interni care determină unitare scăzute.  De
succesul unor firme şi multe ori,
eşecul altora. Printre întreprinderea cea mai
cei mai importanţi se competitivă într-un
numără: domeniu este aceea
·         Economia de care a acumulat o
scară; experienţă mai mare.
·         Experienţa;
·         Inovarea şi Inovarea permite
învăţarea dobândirea unei poziţii
·         Resursele avantajoase în raport
disponibile şi cu rivalii, în mod sigur,
exclusivitatea până la
accesului la acestea; recuperarea  decalajului
de către urmăritori. Se
·         Productivitatea
poate ajunge la un nivel
muncii şi nivelul
înalt al inovării printr-o
costurilor.
concentrare importantă
Creşterea dimensiunii a eforturilor de
unităţilor productive ş cercetare în domenii
i a seriei de speciale, delimitate.
producţie permit Inovarea poate fi
realizarea unor costuri realizată în sectoare
unitare mai scăzute. Nivelul tradiţionale, în care
acestora este de natură să firma are o lungă
descurajeze pe cei care ar fi experienţă, ca şi într-un
tentaţi să pătrundă pe piaţă. domeniu conex sau
Dimensiunea necesară
pentru ca o firmă să fie total diferit de
competitivă nu este fixată preocupările
pentru mult timp; ea creşte tradiţionale.
odată cu dezvoltarea pieţei.

Diferenţele între
costurile cu care
lucrează diferite firme
se datorează şi
experienţei
lor. Acumularea
experienţei se
corelează cu
raţionalizarea
proceselor, creşterea
productivităţii
personalului,
asigurarea calităţii,
6.Strategii in concurenta

M. Porter distinge trei mari strategii de bază:

1. Dominarea prin 2. Diferenţierea 3. Concentrarea pe un

nivelul scăzut al produselor sau serviciilor anumit segment al
costurilor; oferite de firmă; pieţei.

Oricare strategie, bine aplicată,  ar urma să asigure profituri peste media

sectorului, o poziţie favorabilă pe piaţă, o bună apărare în faţa concurenţilor
şi celor care vor să pătrundă pe piaţă.

1. Prima strategie este orientată spre reducerea costurilor

unitare prin cota mare de piaţă, economia de scară, valorificarea maximă a
experienţei, creşterea productivităţii muncii, profilarea pe produse de serie
mare care permit tehnologii automatizate, concentrarea atenţiei asupra
controlului costurilor, economii la toate capitolele de cheltuieli, vânzarea la
cele mai scăzute preţuri posibile.

Strategia costurilor reduse comportă o serie de

riscuri cum ar fi:
w pentru a realiza o productivitate mare a muncii
întreprinderea este obligată să investească în
echipamente sofisticate, de mare productivitate care
permit producţia în serie foarte mare dar costă mult
şi se uzează moral foarte repede;
w un alt risc este legat de perimarea rapidă a Grupul de firme ALDI are
tehnologiilor ca urmare a presiunilor urmăritorilor o strategie a costurilor şi
care pot avea o mare capacitate de inovare sau preţurilor scăzute,
imitare; sprijinită pe volumul
foarte mare de vânzare al
w concentrarea atenţiei exclusiv asupra costurilor produselor de consum
poate determina o atenţie insuficientă acordată curent
personalului, produselor, clienţilor, comercializării.