1. De ce este considerata intreprinderea agent economic ?

Întreprinderea reprezintă unitatea organizatorică ce reuneşte resurse

materiale, financiare şi umane în scopul obţinerii unui profit. Ea trebuie
înţeleasă ca un ansamblu de elemente aflate în interacţiune permanentă.
Elementele obligatorii ale apariţiei şi fundamentării unei întreprinderi sunt
acelea a îndeplinirii, cumulativ a următoarelor condiţii: - Existenţa unei nevoi
nesatisfăcute cu posibilitatea de a se transforma în cerere potenţială; -
Posibilitatea organizării unităţii între resursele materiale, financiare şi umane
printr-un mod eficient de organizare şi conducere a firmei; - Identificarea
posibilităţii de a obţine un profit acceptabil pe o perioadă îndelungată de
timp prin efectuarea calculelor de eficienţă care vor trebui să ţină seama
de condiţiile de desfăşurare a activităţii. Întreprinderea poate fi definită
drept o entitate rezultată în urma unei interacţiuni continue între resursele
materiale, financiare şi umane care alcătuiesc conţinutul său omogen şi o
serie de elemente extrem de variate, care alcătuiesc mediul extern. Într-o
astfel de abordare întreprinderea apare ca o componentă a mediului
social-economic.

2.ce este intreprinderea ?care este obietul si care sunt domeniile de abordare
a economiei interprinderii?
Întreprinderea poate fi definită drept o entitate rezultată în urma unei
interacţiuni continue între resursele materiale, financiare şi umane care
alcătuiesc conţinutul său omogen şi o serie de elemente extrem de
variate, care alcătuiesc mediul extern. Într-o astfel de abordare
întreprinderea apare ca o componentă a mediului social-economic.
Întreprinderea reprezintă organizaţia ce reuneşte resurse materiale, financiare
şi umane în scopul realizării unor prestaţii destinate satisfacerii
nevoilor potenţialilor clienţi, în condiţiile obţinerii unui profit. Existenţa
oricărei firme va ţine cont de: - organizarea concomitentă a celor trei categorii
de resurse enunţate unitatea acestora fiind asigurată prin organizarea şi
conducerea firmei; - calculele de eficienţă prin care sunt luate în considerare
condiţiile de desfăşurare a activităţii şi care să demonstreze posibilitatea
obţinerii unui profit acceptabil şi pe o perioadă cât mai mare.
 3.care sunt modalitatile de infintare a intreprinderii ?
Crearea noilor întreprinderi reprezintă un proces complex care reuneşte două
etape: - pregătirea procesului de creare şi procesul propriu-zis de creare. Aceste
etape se referă la o succesiune de activităţi, grupate în trei stadii - naşterea
ideii, elaborarea proiectului şi declanşarea procedurilor pentru începerea
activităţii. În etapa de pregătire a procesului de creare a întreprinderii,
întreprinzătorul (o persoană sau un grup de persoane) trebuie să parcurgă două
stadii: naşterea ideii şi elaborarea proiectului. Naşterea ideii reprezintă
rezultatul sincronizării dintre proiect şi întreprinzător. Acest stadiu presupune
multiple eforturi de căutare, cercetare, informare şi efectuarea unor repetate
analize personale. Pentru început, întreprinzătorul va fi preocupat de găsirea unei
idei (produs, serviciu, aplicaţie tehnologică etc.). Nu este necesar ca produsul sau
serviciul să fie nou, el poate fi. În demersul său, întreprinzătorul poate să ajungă la
concluzia că este nevoie să-şi completeze pregătirea în domeniile care nu
reprezintă punctele sale forte. În acest sens, se poate apela la organisme
specializate pentru pregătirea în domeniile respective. Eventual, pot fi sensibilizaţi
şi partenerii. În finalul acestui stadiu, întreprinzătorul trebuie să procedeze la
verificarea generală a realismului proiectului. Creatorul trebuie să fie conştient de
dificultăţile proiectului său legate de: competenţă, timp disponibil, mijloace
financiare, cerinţele pieţei, forma juridică a întreprinderii, exigenţele produsului
sau serviciului vizat. Toate acestea trebuie să se constituie într-un bilanţ personal
care să-i permită creatorului să judece corect coerenţa proiectului său. În cazul unui
răspuns pozitiv rezultă că proiectul este realist şi trece la următorul stadiu.
Elaborarea proiectului cuprinde şi el la rândul său: o notă de prezentare
generală, studiul comercial, studiul juridic şi studiul financiar. Nota de prezentare
generală va servi, pe de o parte, creatorului ca referinţă atunci când începe
elaborarea propriu-zisă a proiectului, iar pe de altă parte, va servi în discuţiile cu
partenerii asociaţi, clienţii, furnizorii şi alte organisme. Această notă de
prezentare va trebui să conţină: prezentarea creatorului, prezentarea ideii-activităţi,
descrierea produsului sau serviciului, cu precizarea intenţiilor de dezvoltare 5
şi de acoperire financiară globală.

4. tipologia intreprinderilor.
intreprinderile se pot grupa după un sistem complex de criterii. - După forma
de proprietate: - publică; a administraţiei centrale şi a administraţiei locale; -
întreprindere particulară, individuală, personală sau familială şi particulară în
asociaţii; - mixtă (particulară şi publică, autohtonă şi străină).

5.caree este micromediul intreprinderii

intreprinderea îndeplineşte obiectivele proprii în mod independent dar,
totodată, realizează un schimb de activităţi cu alte întreprinderi şi, pe această
bază, contribuie la mişcarea procesului de ansamblu a producţiei sociale.
Ansamblul condiţiilor de natură eterogenă care exercită influenţă asupra
modului în care întreprinderea îşi realizează obiectivele proprii poartă
numele de mediu ambiant. În literatura de specialitate, acesta mai poate fi
definit ca o reţea de variabile exogene, cărora întreprinderea le opune
propriile sale variabile endogene (resurse materiale, umane şi financiare).
MICROMEDIULeste constituit din următoarele componente: gospodăriile
familiale; furnizorii de mărfuri; prestatorii de servicii; furnizorii de
personal; intermediarii; clienţii; concurenţii; organismele publice; conducerea
şi organizarea internă.
6.ce este macromediul intrep.
MACROMEDIUL este format din sistemul factorilor exogeni care acţionează
indirect asupra întreprinderii, prin componentele micromediului,
exercitându-şiinfluenţa pe o arie extinsă şi pe un termen lung. Macromediul
reflectă interacţiunea mediu-întreprindere, manifestată atât în plan naţional
cât şi în plan internaţional.
Abordarea lui permite să se constate că factorii exogeni influenţează prin
componentele mediului: economic, politic, social-cultural, demografic,
tehnico-ştiinţific, natural şi juridic. Mediul economic este componenta
esenţială, atât la nivel naţional cât şi internaţional, deoarece influenţează
decisiv funcţionarea şi dezvoltarea întreprinderii. Mediul economic se
manifestă prin intermediul factorilor de management, a pieţei (interne şi
externe) şi a pârghiilor economico-financiare. Un impact puternic asupra
activităţii întreprinderii au factorii de management: sistemul de organizare
 a economiei naţionale, mecanismul de planificare macroeconomică,
mecanismele motivaţionale şi mecanismele de control ale supra - sistemelor
din care face parte întreprinderea.

7.precizati componetele mediului ambient al intrep

A30.activitatea de personal in cadrul intrep
Activitatea productivă din întreprindere se bazează pe asigurarea resurselor 73
de producţie reprezentate de potenţialul uman, natural, material şi financiar posibil
de valorificat în vederea obţinerii de bunuri materiale şi servicii. Munca este
factor primar al producţiei, activ şi determinant, care asigurăantrenarea
factorilor în procesul producţie, rezultând combinarea şi utilizarea lor
eficientă. Factorul muncă este supus în prezent unor mutaţii importante: reducerea
relativă a timpului de muncă prin substituirea accelerată a muncii cu
capitalul; creşterea rolului efortului intelectual în procesul de producţie, având ca
rezultat înlocuirea muncii vii cu procesele de automatizare şi robotizare. Factorul
uman poate fi abordat sub raport cantitativ, calitativ şi structural.Din punct de
vedere cantitativ, factorul muncă se exprimă prin dimensiunea (numărul)
personalului întreprinderii. La nivelul întregii economii, populaţia aptă de muncă,
reprezintă potenţialul de muncă al ţării. Totalitatea membrilorapţi de muncă
ai societăţii având vârsta cuprinsă între 16-57 (62) de ani la femei şi 16-63(65) de
ani la bărbaţi, care este vârsta legală de muncă, reprezintă populaţia activă.
Totalitatea persoanelor care au loc de muncă constituie populaţia ocupată.
Diferenţa dintre populaţia activă şi populaţia ocupată este reprezentată de şomeri.
Din punct de vedere calitativ, factorul muncă se diferenţiază prin mai multe
caracteristici: nivelul pregătirii profesionale şi culturale, gradul de calificare,
îndemânare etc. Capacitatea de muncă este determinată de constituţia fizică, de
înzestrarea naturală a oamenilor, de vârsta, pregătirea profesională, de specializare,
de experienţa practică etc.

31. activitatea comeriaciala a intrep

rosperitatea unei întreprinderi depinde în mare măsura de activitatea
desfăşurată în cadrul funcţiunii comerciale. După Henry Fayol, a şti să
cumperi şi să vinzi este tot atât de important ca a şti să produci bine.
Activitatea de comercializare cuprinde domeniile aprovizionării tehnico-
materiale, desfacerea produselor şi marketingul. Deseori se utilizează noţiunea
de economia desfacerii mărfurilor cu sensul de proces general de
regrupare a operaţiunilor de aprovizionare şi desfacere. În sens mai restrâns,
desfacerea este ultima fază a activităţii desfăşurată în întreprindere, faza
care încheie circuitul valoric, prin vânzarea bunurilor şi serviciilor şi
recuperarea mijloacelor băneşti, astfel încât să poată continua producţia.
Dar, vânzarea este o funcţie parţială a desfacerii, respectiv, realizarea
propriu-zisă a desfacerii. Vânzarea asigură îndeplinirea obligaţiilor
contractuale, ambalarea, expediţia, colectarea reclamaţiilor etc. În sens mai
larg, desfacerea are semnificaţie de politică desfacerii, care are în vedere nu
numai satisfacerea cererii existente la un moment dat, ci şi stimularea apariţiei
unei noi cereri prin crearea de noi necesităţi, prin activităţi de reclamă.
Obiectul desfacerii este definit ca fiind procesul de asigurare a nevoii
cumpărătorului la locul şi în momentul manifestării acesteia. Unii autori
abordează desfacerea prin prisma mai multor subfuncţii ale acesteia, cum ar fi:
“distribuţia fizică”, „informarea”, ca subfuncţii de bază, iar ca subfuncţii
complementare serviciile de diferite feluri pentru clienţi, forme variate de
credite, rate etc. Distribuţia fizică a mărfurilor este o subfuncţie a desfacerii
delimitată în timp, spaţiu şi cantitativ. Pe lângă distribuţia fizică, desfacerea
mai are sarcina de a informa potenţialii cumpărători cu privire la
disponibilităţile de bunuri, calitatea şi condiţiile în care pot fi preluate.
32. e este eficienta ? forme de eficientea si condiii de inregistrare a acesteia.
Motivaţia înfiinţării unei întreprinderi constă în obţinerea profitului, consecinţă
a mobilizării şi punerii în valoare a resurselor financiare, materiale şi umane.
Eficienţa activităţii desfăşurate în cadrul firmei nu se rezumă însă la estimarea
profitului, având un conţinut mult mai larg. În accepţiune generală, eficienţa
reflectăcalitatea unei acţiuni de-a produce efectul scontat.Din punct de
vedere economic, eficienţa reprezintă raportul dintre ansamblul
efectelor utile (rezultatelor) şi eforturile (cheltuielile) ocazionate de
desfăşurarea unei activităţi economice. Componentele eficienţei întreprinderii
- eficienţă economică şi eficienţă socială - nu pot fi disociate, ele reprezentând
un tot unitar în ce priveşte diagnosticarea globală a activităţii.
Interdependenţa existentă între aceste două părţi componente se accentuează
în cadrul întreprinderii comerciale datorită contactului direct cu un număr
ridicat de consumatori. Analiza gradului de dezvoltare a unui sistem
economic, a capacitatii lui de supravietuire, a directiei de dezvoltare finala
presupune definirea si masurarea exacta a eficientei economice.
EEEficienta economica, prin continutul sau, exprima o relatie de dubla
relativitate: pe de o parte presupune obtinerea unor efecte economice
maxime cu un consum dat de resurse, iar pe de alta parte cu un consum minim
de resurse, presupune obtinerea celor mai bune rezultate
Eficienta activitatii – reflecta relatia de cauzalitate intre resursele economice
siextra economice utilizate intr-o activitate si efectele economice si
extraeconomice rezultate de pe urma activitatii acesteia.
Eficienta economica a activitatii restrange sfera elementelor la cele de natura
economica, respectiv resurse economice si efecte economice. Eficienta
economica a activitatii se imparte in: eficienta economica a formelor
activitatii si eficienta economica a tipurilor de resurse dintr-o activitate. In
cadrul primei categorii se pot delimita: - eficienta economica a productiei; -
eficienta economica a repartitiei; - eficienta economica a schimbului sau a
circulatiei marfii; - eficienta economica a consumului. In cea de a doua
categorie avem de a face cu:
33. cum se clasifica ventiurile in fuctei de natura activiaatii ? cars sunt facotirii
extrogeni si edogeni icare inf marimea ventiuriloe unei sc?
În funcţie de natura activităţii, veniturile pot fi: venituri din exploatare,
venituri financiare şi venituri excepţionale.
Veniturile din exploatare reprezintă cea mai mare parte ale încasărilor unei
firme comerciale şi includ două categorii de venituri, diferenţiate în funcţie de
sursa de provenienţă: - venituri din activitatea de bază (vânzarea
mărfurilor cu amânuntul sau cu ridicata); - venituri din alte activităţi
(activităţi de producţie, prestări servicii etc.) Activităţile desfăşurate în mod
frecvent, în perioada actuală, în afara celor aferente obiectului de activitate
al întreprinderii comerciale, vizează transportul demărfuri şi închirierea
spaţiilor comerciale aflate la dispoziţia societăţii cu activitate de comerţ.
Veniturile financiare asigură întreprinderii de comerţ o pondere redusă în
totalul veniturilor obţinute şi se referă la încasări de dobânzi, venituri din
 diferenţe de curs valutar, încasări din participaţii, venituri din conturi deţinute
etc. Veniturile excepţionale provin din operaţiuni de gestiune, din redarea
activelor, subvenţii pentru investiţii virate la venituri etc. O tendinţă
manifestată în sfera comerţului românesc este reducerea activităţii
întreprinderilor comerciale cu ridicata în domeniul comerţului cu
amânuntul princrearea unor reţele proprii de distribuţie directă a
produselor către consumatorul final. Ca urmare a acestei mutaţii survenite la
nivelul profilului firmei comerciale, încasările din cadrul comerţului cu
amănuntul manifestă tendinţe de creşteri în totalul vânzărilor
întreprinderilor ce au ca activitate de bază comerţul de gros.
34. cum se clasficaia chelt in fuctie de nat activiatii si care usnt factorii care inf
cheltuielile in cadrul sc
Specificul activităţii de comerţ impune abordarea şi caracterizarea
cheltuielilor întreprinderii pe total şi pe elemente componente: - costul mărfurilor
vândute; 100
- cheltuieli de circulaţie la vânzarea mărfurilor cu amănuntul (sau cu ridicata).
Dependenţa de volumul activităţii economice delimitează mărimea a două
categorii de cheltuieli: variabile şi fixe (constante). - Mărimea cheltuielilor
variabile este direct proporţională cu volumul activităţii economice. Din categoria
acestor cheltuieli fac parte cheltuielile cu transportul, cheltuielile cu personalul,
dobânzile şi spezele bancare. Analiza eficienţei cheltuielilor variabile contribuie la
stabilirea strategiilor de aprovizionare prin orientare câtre produse mai rentabile şi
la determinarea pragului de rentabilitate. Deoarece cheltuielile variabile se află în
strânsă legătură cu costurile variabile pe produs, analiza cheltuielilor variabile ale
unei întreprinderi comerciale recurge frecvent la examinarea lor în funcţie de
volumul realizărilor pe grupe de produse, costurile variabile pe produse şi preţurile
medii de vânzare (exclusiv TVA) pe categorii de produse. - Cheltuielile fixe sunt
independente de volumul activităţii economice şi includ cheltuieli de organizare
şi conducere, cheltuieli de întreţinere etc. Majorarea eficienţei cheltuielilor fixe
este dependentă de sporirea volumului de mărfuri comercializate. Modificarea
mărimii cheltuielilor fixe se poate datora unor mutaţii la nivelul managementului
firmei, în sistemul de amortizare. 101
Extinderea sau diminuarea reelei comerciale poate constitui, de asemenea, cauza
modificării sumei cheltuielilor fixe. C. După natura economică, cheltuielile sunt
formate din cheltuieli materiale (costuri de aprovizionare, consumuri de materii
prime) şi cheltuieli pe munca vie. În totalul cheltuielilor de exploatare, costurile
de achiziţionare a mărfurilor ce fac obiectul vânzării întreprinderii comerciale
deţin pondere preponderentă atât în cazul comerţului cu amănuntul cât şi a celui
cu ridicata. La rândul lor, cheltuielile materiale pot fi analizate din punct de
vedere al variabilităţii faţă de activitatea economică. Mărimea cheltuielilor
materiale este dependentă, în principal, de gama sortimentală comercializată,
costurile de achiziţionare şi volumul de marfă vehiculat. Cheltuielile cu munca
vie includ cheltuielile salariale şi deţin pondere prioritară în costul cheltuielilor
de circulaţie ale întreprinderii comerciale cu amănuntul. Dimensiunea acestei
categorii de cheltuieli este în funcţie de numărul de personal, structura acestuia
privită prin prisma dimensiunii calitative a resurselor umane şi sistemul de
salarizare utilizat în comerţ. Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor salariale se
utilizează următorii indicatori principali: - cheltuieli cu personalul pe un salariat; -
cheltuieli salariale la un nr. specificat de unităţi monetare venituri; - cheltuieli
salariale la un nr. specificat de unităţi monetare cifră de afaceri. Cheltuielile cu
munca vie aferente întreprinderilor comerciale depind de mărimea punctului de
vânzare, forma de vânzare utilizată, modul de mecanizare şi automatizare în cadrul
depozitelor etc.

35. ce rep profitul uneri intrep comerciale ?

Indicator de bază al aprecierii eficienţei economice, profitul are un pronunţat
caracter specific. Împreună cu alţi indicatori financiari calculaţi prin raportarea
diferitelor posturi cuprinse în situaţia patrimonială şi în situaţia veniturilor,
cheltuielilor şi rezultatelor, profitul permite identificarea disponibilităţilor şi
posibilităţilor de dezvoltare a firmei.
Prin profit se intelege: - o expresie baneasca a unei parti din pretul de vanzare
a unui bun sau serviciu; - o forma de venit rezultata din excedentul veniturilor
asupra cheltuielilor unei perioade de timp; - un indicator de rezultate, analiza,
decizie si orientare. In cadrul economiei de piata profitul este cel care da
rentabilitatea activitatilor economice desfasurate, rationalitatea economico-
sociala fiind determinata de marimea si dinamica profitului, iar agentul
economic urmarind maximizarea sa la nivel de produs/intreprindere, ca un
criteriu fundamental de rentabilitate si eficienta.
36. ce rep rata retabilitatii?
La nivelul unei intreprinderi analiza rentabilitatii se face prin 3 indicatori: -Rata
rentabilitatii economice Rre a Profit brut * 100 / capital permanent;-Rata
rentabilitatii de exploatare Rr ex a Rezultat financiar brut * 100 / Activ
total al intreprinderii; -Rata rentabilitatii financiare Rrf a Profit net * 100 /
Capital propriu Profitul întreprinderilor comerciale reprezintă rezultatul
diferenţei dintre suma veniturilor şi suma cheltuielilor efectuate (inclusiv TVA
şi accize) pentru desfăşurarea activităţii. Corespunzător tipurilor de venituri
şi cheltuieli determinate în raport cu natura activităţii, se calculează profitul
din exploatare, profitul financiar şi profitul excepţional. Distingem în acelaşi
timp profitul brut, determinat în faza precedentă impozitării, şi profitul net,
calculat prin aplicarea cotei stabilite prin reglementare legală. Mărimea
profitului este influenţată de totalitatea factorilor determinanţi ai
dimensiunii veniturilor şi cheltuielilor. Principala sursă de venituri pentru
comerţ şi în acelaşi timp element determinant în obţinerea profitului o
reprezintă adaosul comercial. Prin specificul său, comerţul îşi recuperează
cheltuielile decirculaţie din adaosurile cedate de beneficiarii mărfurilor pe care
le comercializează. Adaosul comercial aferent unei perioade date se
calculează în sumă absolută şi sub forma unei cote medii procentuale. Pe
grupe de mărfuri şi sectoare de activitate în comerţ, adaosul comercial
se fundamentează în mod diferenţiat. Suma adaosului comercial pe grupă de
mărfuri sau pe sortiment se determină pe baza formulei:
V
Motivaţia înfiinţării şi desfăşurării activităţii în cadrul unei întreprinderi o
reprezintă deţinerea de profit. Pornind de la această raţiune de-a fi,
starea de rentabilitate a unei firme este reflectată de capacitatea
întreprinderii de-a obţine profit în condiţiile mobilizării resurselor de care
dispune. Rentabilitatea reprezintă o latură esenţială a eficienţei economice şi
constituie un element de bază al determinării valorii de randament a unei
întreprinderi. O activitate comercială devine rentabilă atunci când veniturile
obţinute depăşesc cheltuielile. Situaţia în care cheltuielile de exploatare
sunt egale cu cifra de afaceri marchează pragul de rentabilitate a oricărei
firme, denumit şi cifră de afaceri critică. Rentabilitatea se exprimă prin
intermediul indicatorilor profit şi rata rentabilităţii.
37. procedarii reogaziarii judiciare si falimentul
Evenimentele din 1989 au fost urmate în plan economic si juridic de o
schimbare substantiala a statutului agentilor economici. Reglementarea
activitatii comerciale31care deriva din spiritul legislatiei comerciale permite
o libertate mare de miscare pentru actorii acesteia, comerciantii, dar
presupune si obligatii stricte, datorita importantei valorilor vehiculate si a
necesitatii mentinerii în functiune a sistemului economic. Angrenarea unui
comerciant în relatiile complexe si continue cu diversi furnizori si creditori, pe
de o parte, si cu clientii, pe de alta parte, implica functionarea continua a
mecanismului încasarilor si platilor cu acestia; daca acest mecanism se
blocheaza datorita lipsei lichiditatilor la o veriga din acest circuit,
activitatea mai multor comercianti, legati prin succesiunea operatiilor lor, este
amenintator32. Într-o economie bazată pe principiile pietei, eliminarea
continua a comerciantilor care nu mai pot face fata obligatiilor scadente are
loc printr-o procedura denumita generic „faliment”. În dreptul român,
falimentul era reglementat prin dispozitiile Codului Comercial din 10 Mai 1887,
dar care nu mai erau adaptate noilor realitati economice si nici conceptiei
contemporane care acorda o protectie sporita debitorilor în scopul
redresarii acesteia si continuarea activitatii. Motivat de acest fapt cât si a
presiunii organelor internationale, în special cele financiare, a fost adoptata
Legea nr.64/1995 privind reorganizarea judiciara si falimentul, modificata si
republicata în 1999.