ECONOMIA ŞI GESTIUNEA ÎNTREPRINDERII - SUPORT DE CURS

SUPORT DE CURS
ECONOMIA ŞI GESTIUNEA ÎNTREPRINDERII

As. Univ. Dr. Nancu Dorinela

 CUPRINS

CAPITOLUL I
ÎNTREPRINDEREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

CAPITOLUL II
PARTICULARITĂŢI ALE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE ÎN
ROMÂNIA

CAPITOLUL III
DIZOLVAREA, LICHIDAREA, FUZIUNEA, DIVIZAREA
SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

CAPITOLUL IV
FUNCŢIA DE PERSONAL A ÎNTREPRINDERII

CAPITOLUL V
FUNCŢIA COMERCIALĂ A ÎNTREPRINDERII

CAPITOLUL VI
FUNCŢIA DE PRODUCŢIE A ÎNTREPRINDERII

BIBLIOGRAFIE

2
 CAPITOLUL I

ÎNTREPRINDEREA – NOTIUNI INTRODUCTIVE

1. Definirea conceptului de intreprindere

Întreprinderea este unitatea de bază a economiei naţionale a unei ţări, ce

utilizează şi combină o serie de resurse materiale, financiare, umane, si
informaţionale în vederea realizării de bunuri, lucrari şi servicii, ce sunt vândute
pe piaţă pentru a satisface nevoile consumatorilor şi obţine profit.

2. Caracteristicile întreprinderii1
Fig. 1.1 - Caracteristicile intreprinderii

Întreprinderea este o unitate

de producţie

Întreprinderea este o
unitate organizatorico-
Întreprinderea este
administrativă
un sistem
Caracteristicile
Intreprinderii

Întreprinderea este un Întreprinderea este o

centru de decizie unitate economică
Intreprinderea este o
entitate socială

1
Gheorghe Cârstea, Florea Pârvu, Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura, Economica,
Bucureşti, pp. 11-12
3
 a) Întreprinderea este o unitate de producţie, adică:
 produce bunuri, lucrări, servicii;
 combină factorii de producţie pentru a obţine produse şi reînoieşte permanent
combinările de factori;
 dispune de condiţii materiale necesare (clădiri, utilaje, unelte de lucru,
instalaţii, mijloace de transport);
 dispune de fortă de muncă necesară, cu calificarea adecvată obiectului său de
activitate;
 are secţii, ateliere, locuri de muncă;
 are un sistem propriu de documentare tehnică şi economică;
 produce valoare care se adaugă celei pe care o încorporează bunurile
prelucrate; întreprinderile nu numai că participă la crearea de valoare
adaugată ci şi la distribuirea acesteia în economie.

b) Intreprinderea este o unitate organizatorico-administrativă,

deoarece:
 are un colectiv de conducere;
 are un sediu precis stabilit;
 funcţionează pe baza unor reglementari;
 întră în relaţii cu furnizorii, clienţii, instituţii sau alte organisme.

c) Întreprinderea este o unitate economică deoarece:

 are un program şi o strategie bine determinată;
 are o evidenţă proprie;
 asigură combinarea resurselor materiale, financiare, umane şi informaţionale
pentru a obţine rezultate economice cât mai bune;
 are relaţii economice cu alte întreprinderi, cu statul şi cu propriul personal.

4
 d) Întreprinderea este o entitate socială
Ca entitate socială întreprinderea trebuie să aibă în vedere caracteristicile
grupului social, printre care cele mai importante sunt următoarele:
 grupul social este constituit pentru realizarea unui obiectiv economic;
 grupul este alcatuit din persoane active, specializate, selectate pe baza
competenţelor profesionale;
 grupul are o organizare proprie (în cadrul grupului se dezvoltă relaţii
ierarhice);
 grupul este eterogen ceea ce conduce la apariţia subgrupurilor.

e) Întreprinderea este un centru de decizie

În cadrul întreprinderii se adoptă o multitudine de decizii. În acest scop
trebuie adoptată o structură organizatorică corespunzatoare, în care fiecare
compartiment să îşi cunoască puterea de decizie.

f) Întreprinderea este un sistem

Întreprinderea este un sistem clar delimitat de mediul său înconjurător,
cu obiective bine definite orientată spre rezolvarea acestora. Întreprinderea ca
sistem prezintă o serie de caracteristici:
 este un organism dinamic şi complex deoarece se adaptează în permanenţă la
schimbările din mediul înconjurator;
 este un organism cu reglare propie pentru că îşi organizează activitatea, se
autoconduce, se autofinanţează;
 este un organism stabil, pentru că dispunând de mijloacele materiale,
financiare, umane, de obiective proprii, întreprinderea este capabilă să îşi
menţină funcţionarea între anumite limite;
 este un sistem deschis ce intră în relaţie cu diverşi agenţi economici: bănci,
instituţii ale statului, clienţi, furnizori, etc..

5
3. Obiectivele întreprinderii

Fig. 1.2 - Obiectivele întreprinderii

satisfacerea întocmai a cererii

creşterea gradului de reducerea costurilor

integrare şi motivare a (creşterea profitului)
personalului

reducerea timpului de
creşterea fiabilităţii, livrare, a timpului necesar
calităţii şi flexibilităţii onorării unei comenzi.
producţiei
Obiectivele
întreprinderii

Încă de la înfiinţare, întreprinderea îşi fixează unul sau mai multe

obiective economice ce vor fi realizabile într-o anumită perioadă. Obiectivele
întreprinderilor variază în funcţie de mărimea lor, de statutul lor juridic, de
mediul sociopolitic.

a) Organizarea activităţii prin care să se asigure satisfacerea

întocmai a cererii.
Acest obiectiv presupune ca declanşarea activităţii întreprinderii să fie
posibilă şi să se facă în funcţie de semnalul pieţei din aval (piaţa de desfacere).

b) Reducerea costurilor (creşterea profitului).

Unii economişti apreciază că obiectivul fundamental al unei
întreprinderii este reducerea costurilor deoarece:
 preţul este impus de piaţă, iar obţinerea profitului necesită obţinerea
produselor la un cost sub pret;

6
 sunt din ce în ce mai rare întreprinderile şi produsele care pot să impună un
anumit preţ pe piaţî, fiind în majoritaea cazurilor “primitoare de preţ”.

c) Reducerea timpului de livrare, a timpului necesar onorării unei

comenzi.
Respectarea unui asemenea principiu are ca efecte reducerea producţiei
de pe stoc concomitent cu o creştere a flexibilităţii ofertei.

e) Creşterea fiabilităţii, calităţii şi flexibilităţii producţiei.

Acest obiectiv se referă la oferirea unor produse de calitate la termenele
prevăzute, ca urmare a unui sistem de producţie fiabil şi flexibil.

f) Cresterea gradului de integrare si motivare a personalului.

Acest obiectiv apare ca urmare a diversificării sistemului de nevoi al
oamenilor. Respectarea acestui obiectiv se concretizează în găsirea acelor
sisteme de motivare adecvate a personalului. Respectarea acestui principiu va
avea ca efect evitarea apariţiei indiferenţei la locul de muncă, producerea unor
bunuri de calitate scăzută, accidente de muncă.

4. Resursele întreprinderii

Condiţia de bază a funcţionării oricărei întreprinderi, indiferent de profil,

dimensiune, formă de proprietate etc., o constituie asigurarea cu resurse
economice.
Resursele întreprinderii se concretizează în potenţialul material,
financiar, uman şi informaţional de care dispune întreprinderea la un moment
dat şi exprimă posibilităţile de funcţionare şi dezvoltare ale întreprinderii.

7
 Fig. 1.3 - Resursele întreprinderii

Resursele informaţionale Resurele materiale

(cunoştinţele)

Resursele umane Resursele financiare

1. Resursele materiale cuprind: clădirile, utilajele de productie,

materiile prime şi materialele, resursele energetice.
a) Cladirile reprezinta o componentă a capitalului fix şi servesc pentru
efectuarea proceselor de muncă.
b) Utilajele de producţie reprezintă o componentă importantă a capitalului fix
şi ansamblul maşinilor, instalaţiilor, mijloacelor de transport, uneltelor,
aparatelor, echipamentelor necesare realizarii procesului de producţie.
c) Materiile prime şi materialele sunt acele bunuri asupra cărora se actionează
în cadrul proceselor de producţie din întreprindere, cu ajutorul tehnicii şi
tehnologiei. Materiile prime şi materialele sunt componente ale capitalului
circulant ce se consumă cu fiecare ciclu de producţie. Materiile prime se pot
grupa în materii prime de bază (cele care după procesul prelucrarii se
regăsesc în produsul finit) şi materii prime auxiliare (cele care ajută sau
condiţionează desfăşurarea procesului de producţie dar nu se mai regăsesc în
corpul final al produselor finite).
d) Resursele energetice fac parte din resursele materiale şi reprezintă cantitatea
de energie care poate fi utilizată într-o anumită perioada de timp, prin
folosirea surselor energetice.

2. Resursele financiare se referă la mijloacele băneşti, inclusiv

valutare ale întreprinderii. Acestea sunt utilizate pentru achiziţionarea factorilor

8
de producţie şi satisfacerea altor necesităţi legate de fabricarea şi
comercializarea produselor.

3. Resursele umane reprezintă ansamblu resurselor de muncă utilizate

în cadrul unei întreprinderi. Acestea sunt persoane cu care întreprinderea a
încheiat contracte de munca.

4. Cunoştinţele şi informaţiile au devenit extrem de importante în

ultimele decenii. Acestea sunt doi neofactori care alãturi de muncã, bani şi
pãmânt reprezintã baza oricãrei afaceri. Gestionarea şi combinarea lor
echilibratã fac ca o afacere sã prospere.
Cunoştinţele sunt definite ca stocuri cumulative de informaţii şi abilităţi
generate de utilizarea informaţiilor de către receptor. La nivelul firmei
cunoştinţele se regăsesc în forţa de muncă (capitalul uman), în cerinţele şi
preferinţele clienţilor (capitalul clienţi), în produsele, procesele, sistemele firmei
(capitalul structural).

5. Funcţiile întreprinderii

Ca sistem socio-economic întreprinderea desfăşoară o multitudine de

activităţi ce se conditionează reciproc şi sunt îndreptate spre realizarea
obiectivelor întreprinderii2.
În actualul context economico-social, se apreciază existenţa următoarelor
funcţii:

2
Tatiana Pricop coord., Constantin Bărbulescu, Mihai Pricop, Doina Popescu, Managementul
general al firmei, Teste de verificare, Aplicaţii, Studii de caz, Ediţia a II –a, Editura Economica,
Bucureşti 2004, p. 27
9
 Fig. 1.4. – Funcţiile întreprinderii

Personal

Financiar-Contabila

Comerciala

Cercetare - dezvoltare

Productie

1. Funcţia de producţie este funcţia de bază a întreprinderii şi

reprezintă totalitatea acţiunilor conştiente ale angajaţilor unei întreprinderi, prin
care se asigură transformarea materiilor prime şi materialelor cu utilaje de
producţie adecvate în produse în concordanţă cu profilul şi obiectivele firmei.
2. Funcţia de cercetare-dezvoltare grupează acele activităţi îndreptate
spre elaborarea de noi idei, soluţii şi metode privind aspectele tehnice,
tehnologice şi organizatorice ale activităţii desfăşurate de întreprindere şi
valorificarea acestora.
3. Funcţia comercială însumează ansamblul de activităţi având ca scop
asigurarea procesului de producţie cu materii prime, materiale, semifabricate, şi
desfacerea (comercializarea) produselor obţinute. Această funcţie cuprinde trei
grupe de activităţi – studiul pieţei şi elaborarea politicilor de distribuţie şi de
pret (marketing), aprovizionarea tehnico - materială şi vânzarea - prin care se
realizează legătura întreprinderii cu mediul ambient.
4. Funcţia financiar-contabilă reprezintă ansamblul activităţilor prin
care se asigură obţinerea şi folosirea raţională a resurselor financiare, necesare
realizării obiectivelor întreprinderii, precum şi activităţile de înregistrare,
evidenţiere şi analiză a fenomenelor economice manifestate în întreprindere.
10
 5. Funcţia de personal cuprinde activităţile prin care se realizează
asigurarea cu forţă de muncă (recrutarea, selecţia, încadrarea), formarea şi
integrarea personalului necesar unei întreprinderi.

6. Mediul ambient al întreprinderii

Prin mediul ambient al întreprinderii se intelege în general ansamblul

organizaţiilor, întreprinderilor şi factorilor care influenţează activitatea
întreprinderii. Mediul ambient al întreprinderii prezintă două elemente
componente:
a) micromediul (mediul intern al întreprinderii)
b) macromediul (mediul extern al întreprinderii)

Tab. 1.1 - Mediul ambient al întreprinderii

MEDIUL AMBIANT AL ÎNTREPRINDERII

Micromediul Macromediul
 Furnizorii  Factorii economici
 Clienţii  Factorii tehnici şi tehnologici
 Concurenţii  Factorii de management
 Instituţii bancare  Factorii politici
 Societăţi de asigurări  Factorii juridici
 Mass-media  Factorii demografici
 Asociaţiile comerciale  Factorii mediului natural înconjurător
 Camerele de comerţ şi industrie  Factorii socio-culturali
 Instituţiile statului

11
 6.1 Micromediul întreprinderii

Ansamblul relaţiilor întreprinderii cu reprezentanţii din cel mai apropiat

mediu şi influenţele pe care aceştia le exercită poartă numele de micromediu.
Micromediul este constituit din urmatoarele componente:

1. Furnizorii întreprinderii reprezintă partenerii întreprinderii de la

care aceasta se aprovizionează cu materii prime, materiale, diverse servicii, forţă
de muncă (furnizorii de fortă de muncă pot fi spre exemplu: instituţiile de
învăţământ, oficiile de forţă de muncă şi persoanele în căutarea unui loc de
muncă).

2.Clienţii constituie componenta cea mai importantă a micromediului

deoarece reprezintă multitudinea de persoane fizice şi juridce cărora le sunt
destinate produsele şi serviciile întreprinderii, deci alcătuiesc piaţa de desfacere
a oricărei întreprinderi. Clientii pot fi clasificaţi astfel:
 consumatori individuali - persoane particulare sau gospodării ce
cumpără produse şi servicii pentru consumul propriu;
 utilizatori industriali - achiziţionează bunuri sau servicii pentru a
le prelucra sau utiliza în propriul proces de productie;
 comercianţii - cumpăra mărfuri şi servicii pentru a le vinde la un
pret mai mare;
 instituţiile reprezentate de şcoli, spitale şi alte organizaţii care
asigură bunurile necesare persoanelor de care se ocupă.
 pieţele internaţionale formate din cumpărători din alte ţări,
aceştia putând fi la rândul lor consumatori, comercianţi, utilizatori industriali.

3. Concurenţii reprezintă agenţii economici şi persoanele particulare, cu

care întreprinderea intră în competiţie, disputându-şi, furnizorii, clienţii, şi

12
urmăresc satisfacerea aceloraşi nevoi sau a unor nevoi asemănătoarea. Pentru a
avea succes o întreprindere trebuie să satisfacă mai bine dorinţele şi nevoile
consumatorilor decât concurenţii.

4. Instituţiile bancare. Acestea au rolul de finanţare a întreprinderii dar

şi rol consultativ şi informativ pentru că pot oferi informaţii unei întreprinderi cu
privire la credite, dobânzi, modalităţi de plată, cursuri de schimb.

5. Societăţile de asigurări sunt acele instituţii la care întreprinderile pot

apela pentru a-şi proteja clădirile, construcţiile, utilajele şi alte anexe ale
acestora împotriva unor accidente precum incediile, exploziile, calamităţi
naturale, totul în shimbul unei prime plătite într-un interval de timp.

6. Mass-media îndeplineşte un dublu rol pentru întreprindere: de

reprezentare, pentru a face reclamă şi publicitate produselor sale; de informare,
ca sursă de bază pentru ştirile economice, politice şi sociale pe plan local,
regional, naţional şi internaţional.

7. Asociaţiile comerciale care au de asemenea rol de reprezentare şi

informare. Acestea reprezintă interesele întreprinderilor din anumite ramuri sau
sectoare de activitate în faţa unor instutii guvernamentale. De asemenea, ele pot
fi surse importante de informaţii despre domeniul de activitate al membrilor săi.

8. Camerele de Comerţ şi Industrie reprezintă interesele membrilor

lor, întreprinderile. Camera de Comert şi Industrie a României este o organizaţie
neguvernamentală, cu caracter autonom, care susţine interesele comunităţii de
afaceri şi, în special pe cele ale membrilor săi în dialogul cu instituţiile statului
şi organismele internaţionale. CCIR acţionează pentru crearea unui mediu de
afaceri stabil, coerent şi propice dezvoltării sectorului privat. CCIR

13
impulsionează mediul de afaceri şi prin oferta sa de servicii care include misiuni
economice, programe de perfecţionare profesională, organizarea de seminarii şi
dezbateri, baze de date de informaţii.

9. Institutiile statului precum Casele de Asigurări Sociale,

Administraţiile Financiare, Primăriile, Prefecturile, Camerele de Muncă.

6.2. Macromediul întreprinderii

Macromediul sau mediul extern al întreprinderii reprezintă ansamblul

factorilor ecare influenţează în mod indirect activitatea întreprinderii. Mediul
extern al intreprinderii este extrem de dinamic, ca urmare a schimbărilor ce
intervin în cadrul lui. O intreprindere poate să desfăşoare o activitate eficientă
numai în măsura în care cunoaşte mediul extern în care activează şi se adaptează
în mod continuu la cerinţele acestuia.

Factorii externi care influenţează activitatea întreprinderii

1.Factorii economici influenţează decisiv funcţionarea şi dezvoltarea

întreprinderii şi reprezintă ansamblul elementelor de natură economică din
mediul extern care influenţează activitatea întreprinderii precum : piaţa internă,
internaţională, ritmul de dezvoltare economică al unei ţări; pârghiile economico
- financiare etc..
Principala componentă economică a mediului extern este piaţa internă
şi cea internaţională. În proiectarea şi dezvoltarea sistemului de producţie al
întreprinderii, punctul de pornire îl constituie studiul pieţei, respectiv: nivelul şi
structura cererii de produse, puterea de cumpărare a consumatorilor, nivelul
preţurilor produselor similare, concurenţa. Luând în considerare aceste

14
elemente, conducerea întreprinderii stabileşte produsele ce urmează a fi
fabricate, volumul producţiei, pieţele de desfacere, canalele de distribuţie etc..
De asemenea, prin intermediul pieţei, întreprinderea îşi asigură mijloacele
materiale necesare fabricării produselor sale. Ritmul de dezvoltare a economiei
influenţează decisiv activitatea întreprinderii. Astfel, un ritm înalt de dezvoltare
determină lărgirea pieţei de desfacere a produselor şi creşterea puterii de
cumpărare a consumatorilor.
2. Factorii tehnici şi tehnologici influenţează toate domeniile de
activitate ale întreprinderii şi se referă la nivelul tehnic al utilajelor şi
instalaţiilor din cadrul intreprinderii, tehnologiile utilizate in cadrul
intreprinderii, licenţele cumpărate de întreprindere, nivelul de dezvoltare a
activităţilor de cercetare din cadrul întreprinderii.
Factorii tehnici şi tehnologici au o influenţă decisivă asupra activităţii
întreprinderii. Nivelul tehnologiei utilizate influenţează nivelul productivităţii,
costurile de producţie, producţia realizată, calitatea produselor şi a serviciilor,
obţinerea profitului.

3. Factorii de management se referă de exemplu la sistemul de

organizare şi control al întreprinderii.

4. Factorii politici se referă de exemplu la măsurile protecţioniste,

subvenţiile acordate de stat, politicile antitrust care pot să stimuleze sau să
frâneze activitatea întreprinderii.

5. Factorii juridici reprezintă ansamblul reglementărilor juridice din

spaţiul economico-geografic în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea şi
care condiţionează activitatea acesteia.

15
 6. Factorii demografici influenţează activitatea întreprinderii prin
intermediul populaţiei. Nivelul, dinamica, structura pe vârste şi sexe,
repartizarea teritorială a populaţiei, natalitatea, mortalitatea, populaţia activă,
populaţia ocupată influenţează activitatea întreprinderii pe termen lung cât şi pe
termen scurt în procesul consumului căt şi în procesul de asigurare a
întreprinderii cu forţă de muncă necesară.

7. Factorii mediului natural înconjurator se referă la ansamblul

elementelor care compun mediul înconjurător: solul, vegetaţia, resursele de
subsol, apele, clima care crează condiţiile mai mult sau mai puţin favorabile
pentru dezvoltarea unei întreprinderi. De asemenea elementele mediului natural
definesc cerinţele de ordin ecologic pe care întreprinderea trebuie să le respecte
folosind tehnologii nepoluante şi protejând astfel mediul ambiant.

8. Factorii socio-culturali reprezintă totalitatea elementelor de natură

socio-culturală care influenţează activitatea întreprinderii: structurile sociale,
cultura, mentaliatea, sistemul de valori, obiceiurile, tradiţiile şi credinţele. Toate
acestea influenţează interesele individuale şi astfel activitatea întreprinderii.

16
 CAPITOLUL II

PARTICULARITĂŢI ALE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

ÎN ROMĂNIA

În vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi

persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu
respectarea dispoziţiilor legii 31/1990 (Legea constituirii societatilor comerciale
si reorganizarii unitatilor economice de stat in regii autonome si companii
nationale).
Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române. Societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme:
a) societate în nume colectiv-S.N.C;
b) societate în comandită simplă-S.C.S.;
c) societate pe acţiuni-S.A.;
d) societate în comandită pe acţiuni- S.C.A.
e) societate cu răspundere limitată-S.R.L.

17
1. Particularitati ale societăţilor comerciale

Criterii S.N.C. S.C.S S.C.A. S.A. S.R.L.

minime de
infiintare
Nr. de Minim 2 Minim 2 Minim 2 Minim 2 1-50
fondatori
Capitalul - - 2500Ron Echivalentul a Minim 200 lei
social 25. 000 euro divizat in parti
in lei dar nu sociale, fiecare
mai putin de parte sociala avand
90.000 lei valoarea de 10 lei
Raspunderea Nelimitata Nelimitata si solidara pt Numai cu capitalul social subscris
fondatorilor si solidara comanditati
faţă de si in limita aportului la
obligaţiile capitalul social pt
patrimoniale comanditari
ale societăţii

2.Trăsături generale ale S.N.C., S.C.S., S.C.A.

2.1. Societatea in nume colectiv este (S.N.C.):

 este o forma de organizarea a unei societati ce ia fiinta in urma asocierii a cel

putin doua persoane;
 obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social al societatii si prin
raspunderea nelimitata si solidara a tuturor asociatilor;
 capitalul social poate fi oricat de mic si este format din aportul asociatilor (in
bani si/sau natura);
 denumirea unei astfel de societati trebuie sa cuprinda cel putin numele unuia
dintre asociati si mentiunea S.N.C.;
 in cazul in care nu a fost numit un administrator, toti asociati pot fi
administratori. In general administratorul poate executa toate acele acte de

18
gestiune in interesul societatii. In cazul existentei mai multor administratori,
fiecaruia i se stabilesc limitele pana la care poate actiona.

2.2. Societate in comandita simpla (S.C.S.).

S.C.S.-ul este o societate de persoane cu minim 2 asociati, in care nu se

impune limita minima privind capitalul social. In cadrul societatii in comandita
exista doua categorii de asociati: comandidati si comanditari. Comanditarii nu
exercita acte de conducere, dar pot indeplini servcii in administrarea interna a
societatii. Ei raspund doar in limita aportului de capital pe care il aduc.
Comanditatii conduc societatea si raspund solidar si nelimitat fata de obligatiile
acesteia.

2.3.Societate in comandita pe actiuni (S.C.A.)

S.C.A. cuprinde doua categorii de asociati:comanditati si comanditari,

fiecare avand raspunderi diferite. Capitalul societati este impartit in actiuni, iar
obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul societatii si cu raspunderea
nelimitata si solidara a asociatilor comanditati.
Denumirea unei SCS sau SCA trebuie sa cuprinda cel putin numele unuia
dintre asociatii comanditati urmat de mentiunea SCS sau SCA.

3. Trăsături generale ale S.R.L.-ului.

Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.) este societatea ale cărei obligaţii

sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii în număr limitat răspund numai
în limita părtilor sociale astfel încăt creditorii nu pot urmări averea personală a
asociaţilor pentru a acoperi datoriile firmei.

19
 Trăsături generale ale S.R.L.
 Este o persoană juridică înfiinţată conform Legii nr. 31/1990,
modificată şi completată ulterior:
 Denumirea proprietarilor este de asociaţi;
 Numărul maxim de asociaţi este de 50, numărul minim de asociati este
de o persoana; S.R.L.–ul este singura formă de societate comercială ce poate
avea un singur propietar, iar o persoană poate fi asociat unic la o singură
S.R.L;;
 Capitalul social minim este de 200 lei, iar maxim este nelimitat;
capitalul social se divide în părţi sociale cu o valoare de 10 ron, iar fiecărui
asociat îi corespunde un număr de părţi sociale proporţional cu contribuţia
acestuia la capitalul social; aceste părţi sociale pot fi cesionate atât între
asociaţi cât şi faţă de persoane din afara societăţii, cesiunea fiind înscisă în
Registrul Comerţului;
 Organul suprem de conducere al S.R.L.-ului este Adunarea Generala a
Asociaţilor;
 S.R.L este administrată de către unul sau mai mulţi administratori,
persoane fizice sau juridice;
 Numirea unui cenzor în cadrul unei S.R.L. este obligatorie în cazul în
care această formă de asociere este alcătuită din cel puţin 15 asociaţi.

Adunarea Generală a Asociaţiilor

Adunarea generală a asociaţilor este organul de deliberare şi decizie al

societăţii
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor la sediul
social, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar. Un asociat sau un
număr de asociaţi, ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, vor
putea cere convocarea adunării generale, arătând scopul acestei convocări.

20
 Adunarea generală a asociaţilor este convocată de oricare dintre
administratorii societăţii, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar.
Când nu a fost convocată de către administratori, cei obligaţi să o convoace sunt
cenzorii. Convocarea trebuie făcută cu cel puţin 10 zile înainte de ziua stabilită
pentru ţinerea adunării, cu precizarea ordinii de zi. Adunarea va fi convocată la
sediul societăţii. Convocarea poate avea loc şi în altă parte dacă interesul
societăţii o cere şi asociaţii îşi exprimă acordul, expres sau tacit. Înştiinţările cu
privire la adunările generale se trimit prin scrisori recomandate, fax sau prin
telex.
Fiecare parte socială dă drept la un vot.
Adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi
a părţilor sociale.
În cazul în care, într-o societate cu răspundere limitată, părţile sociale sunt ale
unei singure persoane, aceasta, în calitate de asociat unic, are drepturile şi
obligaţiile ce revin, potrivit legii, adunării generale a asociaţilor

Adunarea asociaţilor societăţii cu răspundere limitată are următoarele

obligaţii principale:
 să desemneze pe administratori şi cenzori, să-i revoce şi să le dea
descărcare de activitatea lor;
 să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele
pricinuite societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;
 să modifice actul constitutiv
 să aprobe bilanţul şi să stabilească repartizarea beneficiului net;

21
Consiliul de administraţie a S.R.L.-ului.

Asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege

unu sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării
şi eventuala lor remuneraţie.
Cu aceeaşi majoritate absolută asociaţii pot decide asupra revocării
administratorilor sau asupra puterilor lor - atât în sensul limitării cât şi lărgirii
atribuţiilor acordate .
Adminstrator al unei S.R.L poate fi atât o persoană fizică cât şi juridică. În
cazul administratorului persoană juridic, drepturile şi obligaţiile părţilor se
stabilesc printr-un contract de administrare încheiat între administrator şi
societate.
În contract trebuie să se stipuleze, printre altele, că persoana juridică este
obligată să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică.
Reprezentantul permanent este supus aceloraşi condiţii şi obligaţii şi are aceeaşi
responsabilitate civilă şi penală ca şi un administrator persoană fizică, ce
acţionează în nume propriu.
Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la Oficiul Registrului
comerţului semnăturile lor, în termen de 15 zile de la data înmatriculării
societăţii, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei aleşi în timpul
funcţionării societăţii, în termen de 15 zile de la alegere.
Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor ce le
revin în gestionarea societăţii. Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de
societate pentru:
 realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
 existenţa reală a dividendelor plătite;
 exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
 stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le
impun;

22
  existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, în cazul
societăţii cu răspundere limitată;

Comisia de cenzori a S.A.

Controlul societăţii este exercitat de unul sau mai mulţi cenzori care au fost
aleşi în prealabil de adunarea generala a asociaţilor. Numirea cenzorilor nu este
obligatorie decât dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15. În lipsă de
cenzori, controlul se exercită de asociaţii care nu sunt administratori. Cenzorii
sunt însărcinaţi cu supravegherea gestiunii societăţii, verificarea corectitudinii şi
legalităţii situaţiilor financiare.

4. Trăsăturile generale ale S.A.

Societătile pe actiuni se pot înfiinţa în orice domeniu de activitate în

condiţiile stabilite de lege. Se caracterizează prin existenţa acţionarilor şi prin
divizarea capitalului social în actiuni.
Acţiunea este un titlu financiar ce atestă dreptul de proprietate al
deţinătorului asupra unei părţi din compania emitentă; aceste acţiuni conferă
deţinătorului drepturi patrimoniale precum dreptul de obţine o parte din profitul
societăţii sub formă de dividente şi drepturi sociale precum dreptul de a fi
informat cu privire la situaţia economică a societăţii sau dreptul de vot în cadrul
A.G.A.. Actiunile pot fi nominale când titularul este trecut pe acţiune sau la
purtător când nu este trecut titularul.

Trăsături generală ale S.A.

 denumirea proprietarilor: acţionari;
 numărul maxim de actionari necesar înfiinţării unui S.A. este nelimitat, iar
numarul minim este de 2 actionari;

23
  capitalul social minim necesar înfiinţării unei S.A. este echivalentul în lei
a 25.000 Euro, dar nu mai puţin de 90.000 de lei;
 răspunderea patrimonială a acţionarilor pentru obligaţiile sociale este
limitată la valoarea acţiunilor pe care le deţin;
 organul suprem de conducere al S.A. este Adunarea Generala a
Acţionarilor;
 societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori
(acţionari sau nu , persoane fizice sau juridice). Dacă sunt desemnaţi mai mulţi
administratori aceştia vor alcătui un Consiliu de Administraţie;
 supravegherea gestiunii societăţii cade în sarcina Comisiei de Cenzori;

Adunarea generală a acţionarilor

Adunarea generală a actionarilor (A.G.A) este organul suprem de conducere

al societăţi pe actiuni. Când actul constitutiv nu dispune altfel, ele se vor ţine la
sediul societăţii şi în localul ce se va indica în convocare.
Adunările generale sunt ordinare şi extraordinare.
Deosebirea dintre adunările generale ordinare şi cele extraordinare constă în
competenţele diferite acordate de lege pentru fiecare în parte.
Astfel, sunt date în competenţa adunărilor generale ordinare problemele care
privesc funcţionarea normală a societăţii, precum:
 să aprobe bilanţul,
 să aleagă pe administratori şi cenzori, să le fixeze acestora remuneraţia
cuvenită pentru exerciţiul în curs,
 să stabilească bugetul de venituri, şi cheltuieli, etc.
În schimb, pentru adunarea generală extraordinară sunt rezervate - prin lege -
problemele care au caracterul de excepţie în viaţa unei societăţi comerciale.
În competenţa exclusivă a adunării generale extraordinare intră sarcini
precum:

24
  schimbarea formei juridice de organizare a societăţii;
 prelungirea duratei de funcţionare a societăţii;
 fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii;
 dizolvarea anticipată a societăţii;
 orice altă modificare a actului constitutiv sau orice altă hotărâre pentru
care este cerută de lege aprobarea adunării generale extraordinare.

Adunarea generală extraordinară va putea delega consiliului de

administraţie sau, după caz, administratorului unic, în condiţiile prevăzute de
actul constitutiv, exerciţiul următoarelor sale atribuţii:
 mutarea sediului societăţii;
 schimbarea obiectului de activitate al societăţii;
 mărirea capitalului social;
 reducerea capitalului social sau reîntregirea sa prin emisiune de noi
acţiuni;
 emisiunea de obligaţiuni.

Adunarea generală va fi convocată de administratori de câte ori va fi nevoie,

în conformitate cu dispoziţiile din actul constitutiv.
Convocarea unei A.G.A. poate fi făcută prin înştiiţarea scrisă a acţionarilor,
de asemenea, convocarea poate fi făcută prin afişare unui anunţ la sediul societăţii.
În ziua şi la ora arătate în convocare, şedinţa adunării se deschide de către
preşedintele consiliului de administraţie sau de către acela care îi ţine locul.
Adunarea generală alege, dintre acţionarii prezenţi, unul până la trei secretari,
care au obligaţia de a verifica lista de prezenţă a acţionarilor, indicând capitalul
social pe care îl reprezintă fiecare, procesul-verbal întocmit de cenzori pentru
constatarea numărului acţiunilor depuse şi îndeplinirea tuturor formalităţilor
cerute de lege şi de actul constitutiv pentru ţinerea adunării. Unul dintre secretari
întocmeşte procesul-verbal al şedinţei adunării generale. Preşedintele va putea

25
desemna, dintre funcţionarii societăţii, unul sau mai mulţi secretari tehnici, care
să ia parte la executarea operaţiunilor prevăzute în alineatele precedente.
Orice acţiune achitată dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin
actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.
Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale vor fi depuse în
termen de 15 zile la Oficiul Registrului comerţului, pentru a fi menţionate în
registru şi publicate în Monitorul Oficial.

Consiliul de administraţie a S.A.

Societăţile pe acţiuni pot fi administrate atât de către un administrator

persoană fizică cât şi de administrator persoană juridică. Când sunt mai mulţi
administratori se formează un Consiliu de Administraţie.
În cazul în care administratorul este o persoană juridică, drepturile şi
obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract de administrare.
Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la Oficiul Registrului
comerţului semnăturile lor, în termen de 15 zile de la data înmatriculării
societăţii, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei aleşi în timpul
funcţionării societăţii, în termen de 15 zile de la alegere.
Administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să
înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate
în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea
contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu
aprobarea adunării generale extraordinare a acţionarilor.

26
 Comisia de cenzori a S.A.

Controlul gestiunii societăţilor pe acţiuni este asigurat de cenzori, care pot fi

atât persoane fizice cât şi persoane juridice şi trebuie să fie acţionari, cu excepţia
cenzorilor – contabili.
Cenzor al unei societăţi pe acţiuni poate fi, de asemenea, un cenzor extern
independent, persoană fizică sau persoană juridică.
Societatea pe acţiuni va avea 3 cenzori şi 3 suplinitorii, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile, numărul
cenzorilor trebuie să fie impar. Aceştia sunt aleşi de către adunarea constitutivă
pe o perioada de 3 ani şi pot fi realeşi. Cenzorii trebuie sa isi exercite personal
mandatul (nu pot delega pe altcineva in locul lor).
Nu pot fi cenzori, iar daca au fost aleşi, îşi pierd automat acest statut:
 rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii
administratorilor;
 persoanele care, pe durata exercitării atribuţiilor conferite de această
calitate, au atribuţii de control în cadrul Ministerului Finanţelor Publice.

27
 CAPITOLUL 3

DIZOLVAREA, LICHIDAREA FUZIUNEA ŞI DIVIYAREA

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. Dizolvarea

Dizolvarea societatilor comerciale reprezinta o etapa in procesul de

incetare a personalitatii juridice a acestora, formata dintr-un ansamblu de
operatiuni care au ca urmare lichidarea patrimoniului societatilor in cauza.

Dizolvarea se poate produce:

1. pe baza unei hotarari a asociatilor (denumita si dizolvare voluntara)
2. prin hotararea instantei judecatoresti, la cererea oricarui asociat (de
exemplu: pentru neintelegeri grave dintre asociati care impiedica functionarea
societatii)
3. cand insasi instanta dispune falimentul societatii comerciale respective,
instalandu-se dizolvare silita.

Dizolvarea mai poate fi pronuntata de instanta in cazul:

 declararii nulitatii societatii comerciale, ca efect al nerespectarii
conditiilor de fond si forma impuse de lege;
 cand societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot
intruni;
 societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor
legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la
oficiul registrului comerţului ;
 cand societatea nu are sediu cunoscut, ori asociatii au disparut sau nu
au domiciliul sau resedinta cunoscute (cu exceptia inactivitatii temporare,

28
definita ca fiind perioada de maxim trei ani in care societatea poate sa nu
desfasoare nici o activitate, dar sa anunte in acest sens organele fiscale si Biroul
unic);
 societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.

4. dizolvarea de drept, se instaleaza cand a trecut timpul stabilit pentru

durata societatii (de exemplu: s-a stabilit in actul constitutiv durata de 5 ani si
acestia s-au implinit), in cazul imposibilitatii realizarii obiectului de activitate al
societatii sau realizarii acestuia (de exemplu: obiectul societatii a fost
construirea unei sosele, care s-a realizat).

S.A. se vor dizolva in cazul in care:

a) capitalul social se reduce sub minimul legal;

b) numărul acţionarilor scade sub minimul legal

S.R.L. se va dizolva prin:

a)falimentul,
b)incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi,
cauze ce conduc la reducerea, numărului asociaţilor la unul singur.

Dizolvarea societăţilor comerciale trebuie să fie înscrisă în registrul

comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al României, având ca efect
deschiderea procedurii lichidării. Orice persoana interesată poate face recurs
împotriva hotărârii de dizolvare, în termen de 30 de zile de la efectuarea
publicităţii. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale
a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege.

29
 2. Lichidarea societatilor comerciale

Incetarea existentei societatii comerciale reclama indeplinirea unor

operatiuni care sa puna capat, si sa duca in final la incetarea statutului de
persoana juridica a societatii. Lichidarea societatii este o faza obligatorie ce
urmeaza etapa dizolvarii.
Pentru declanşarea procesului de lichidare, este necesar ca din actele
societăţii supuse acestui proces, să reiasă necesitatea lichidării.
Lichidarea societăţilor comerciale cade în sarcina unor persoane fizice sau
juridice numite lichidatori. Adunarea asociatilor numeste lichidatorii.
Lichidatorii au aceeasi raspundere ca si administratorii. Ei sunt datori,
îndată după preluarea funcţiei, ca împreună cu administratorii societăţii sa facă
un inventar şi să încheie un bilanţ, care să constate situaţia exactă a activului a
capitalului si datoriilor societăţii şi să le semneze.
Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul societăţii,
registrele ce li s-au încredinţat de administratori şi actele societăţii. De
asemenea, ei vor tine un registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei
lor. Lichidatorii isi indeplinesc obligatiile sub controlul cenzorilor.
Operatiunile de lichidare includ operatiuni de lichidare a activului
(transformarea bunurilor societatii in bani si incasarea creantelor pe care
societatea le are fata de terti) si a capitalului si datoriilor societatii (plata
datoriilor societatii catre creditorii sai).
Dupa terminarea acestor operatiuni se trece la repartizarea activului net
intre asociati dupa care procedura lichidarii se incheie;

În afară de puterile conferite de asociaţi, lichidatorii vor putea:

 să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;

30
  să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a
societăţii; vânzarea bunurilor nu se va putea face în bloc;
 să facă tranzacţii;
 să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii;
 să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească orice alte acte
necesare.

3. Fuziunea si divizarea societatilor comerciale

Fuziunea este operatia prin care se realizeaza o concentrare a societatilor

comerciale fie prin absorbtia unei societati de catre o alta societate, fie prin
contopirea a doua sau mai multe societati, pentru a constitui o societate noua. În
cazul fuziunii prin absorbţie, societatea absorbantă dobândeşte drepturile şi
obligaţiile societăţii pe care o absoarbe, iar în cazul fuziunii prin contopire,
drepturile şi obligaţiile societăţilor care îşi încetează existenta trec asupra noii
societăţi astfel înfiinţate.
Divizarea. Consta in desprinderea unei parti din patrimoniul unei persoane
juridice si transmiterea acesteia catre una sau mai multe persoane juridice
existente sau care iau astfel fiinta. In urma divizarii, persoana juridica initiala isi
continua existenta. Ca urmare, divizarea conduce la infiintarea unor noi
persoane juridice.
Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fara lichidare, a societatii
care isi inceteaza existenta.
Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.
In urma proceselor de fuziune sau divizare patrimoniul societatii supuse
proceselor de fuziune respectiv divizare este transmis catre societatea sau
societatile beneficiare, in starea in care se gaseste la data fuziunii sau a divizarii.
In schimbul patrimoniului cedat asociatii societatii care isi incaseaza existenta

31
primesc actiuni sau parti sociale si, eventual, o suma in bani, care nu poate
depasi 10% din valoarea nominala a actiunilor sau a partilor sociale atribuite.

În baza hotărârii adunării generale a acţionarilor a fiecăreia dintre societăţile

care participă la fuziune sau la divizare, administratorii acestora întocmesc un
proiect de fuziune sau de divizare, care va cuprinde printre altele si:
 forma, denumirea şi sediul social al tuturor societăţilor participante la
operaţiune;
 condiţiile fuziunii sau ale divizării;
 stabilirea şi evaluarea activului, capitalurilor si datoriilor, care se transmit
societăţilor beneficiare;
 raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale;
 cuantumul primei de fuziune sau de divizare;
 orice alte date care reprezintă interes pentru operaţiune.

Proiectul de fuziune sau de divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor

participante, se depune la oficiul registrului comerţului unde este înmatriculată
fiecare societate. Respectivul proiect, vizat de judecătorul delegat, se publică în
Monitorul Oficial al României
Oricare creditor al societăţii care fuzionează sau se divide, având o creanţă
anterioară publicării proiectului de fuziune sau de divizare, poate face opoziţie.
Opoziţia suspendă executarea fuziunii sau a divizării până la data la care
hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, în afară de cazul în care
societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii acceptate de
creditori ori convine cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.
Administratorii societăţilor care fuzionează sau se divid vor pune la
dispoziţia acţionarilor/asociaţilor la sediul social, cu cel puţin o lună înainte de
data şedinţei adunării generale extraordinare o serie de documente precum:
a) proiectul de fuziune/divizare;

32
 b) darea de seamă a administratorilor, în care se va justifica din punct de
vedere economic şi juridic necesitatea fuziunii/divizării
c) situaţiile financiare
d) raportul cenzorilor şi, după caz, raportul auditorilor financiari;
e) raportul unuia sau al mai multor experţi, asupra justeţei raportului de
schimb al acţiunilor in cazul S.A si al părţilor sociale in cazul S.R.L.
Raportul va cuprinde: metodele folosite pentru a se ajunge la raportul de
schimb propus; aprecierea dacă acele metode au fost adecvate, menţionarea
valorilor la care s-a ajuns prin fiecare metodă, precum şi opinia asupra
importanţei acestor metode între cele pentru ajungerea la valorile respective;
eventualele greutăţi întâmpinate în cursul acţiunii de evaluare;
Lichidatorii care întreprind noi operaţiuni comerciale ce nu sunt necesare
scopului lichidării sunt răspunzători personal şi solidar de executarea lor.
Lichidarea societatii trebuie terminata in cel mult 3 ani de la data
dizolvarii. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu
cel mult 2 ani. Dupa terminarea lichidarii, lichidatorii trebuie sa ceara radierea
societatii din registrul tinut la Biroul unic (data de la care inceteaza
personalitatea juridica a societatii); registrele si actele societatii trebuie pastrate
5 ani dupa data depunerii lor la Biroul unic al Camerei de Comert si Industrie.

33
 CAPITOLUL IV

FUNCŢIA DE PERSONAL A ÎNTREPRINDERII

1. Definirea conceptului de resurse umane

Resursele umane constituie ansamblul resurselor de muncă din cadrul

unei întreprinderi utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor
într-o perioadă de timp dată. În esenţă, se poate afirma că resursele umane
reprezintă factorul creativ, activ şi coordonator al activităţii întreprinderii.
Gestiunea resurselor umane integrează activităţi referitoare la:
 previzionarea necesarului de personal;
 recrutarea, selecţia, integrarea personalului;
 proceduri privind instruirea, perfecţionarea, salariaţilor;
 evaluarea şi promovarea personalului;
 gestiunea recompenselor;
 gestiunea timpului de munca.

2. Previzionarea (planificarea) necesarului de resurse umane

Planificarea resurselor umane reprezintă acel proces prin care

companiile anticipează sau prevăd necesităţile viitoare de resurse umane pentru
a se asigura că vor avea numărul şi categoriile necesare de personal la momentul
şi locul potrivit, cu scopul de a realiza activităţile planificate3.
În previzionarea structurii şi numărului de personal necesar pentru
realizarea obiectivelor firmei, în general se parcurg următoarele etape:

3
Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter, Managementul general al firmei, Ediţia a II-a, Editura
Economica, Bucureşti 2004, p.190
34
 1. se strâng informaţii cu privire la: profilurile posturilor de muncă,
caracteristicile angajaţilor existenţi în întreprindere.
2. se identifică oferta internă de muncă, adica efectivul de personal
disponibil astfel:
efectivul existent – plecări + sosiri = efectivul disponibil
3. se identifică cererea internă de muncă, adica posturile rămanse libere
astfel:
posturi existente + posturi create - posturi desfiinţate = posturi
rămase libere
4. se determină nevoile viitoare de muncă din calculul diferenţei între
cererea şi oferta internă de munca astfel:
cererea internă de muncă - oferta internă de munca = nevoile viitoare
de muncă.

3. Recrutarea de personal

Recrutarea de personal este activitatea care Îşi propune să caute şi să

găsească candidaţii pentru posturile vacante ale întreprinderii prin selectarea
persoanelor celor mai potrivite.
În funcţie de importanţa şi complexitatea muncii ce urmează a fi
prestată, recrutarea trebuie efectuată diferenţiat şi anume:
 Recrutarea generală
 Recrutarea specializată
Recrutarea generală se practică în special pentru activităţi mai puţin
complexe (spre exemplu pentru angajarea personalul muncitor sau care nu
solicită un nivel de pregătire ridicat). Aceasta se realizează prin metode simple:
anunţuri în presă, la radio, televiziune prin agenţiile teritoriale de ocupare,
formare şi plasare a forţei de muncă.

35
 Recrutarea specializată este utilizată la angajarea unor specialişti de
înaltă calificare sau cadre de conducere. Dacă firma funcţionează deja şi are o
serie de angajaţi, se poate realiza recrutarea din interior, în sensul promovării
unor angajaţi cu vechime în funcţii de conducere.
Procesul de recrutare presupune parcurgerea următoarelor etape:
 stabilirea nevoilor de recrutare;
 analiza cererii de recrutare;
 definirea conţinutului postului;
 identificarea surselor de recrutare interne sau externe.
Stabilirea nevoilor de recrutare. La baza apariţiei acestei nevoi de
personal pot fi cauze diferite: crearea unui nou post sau apariţia unui post vacant
în urma plecării persoanei titulare, existenţa unui post vacant etc..
Analiza cererii de recrutare are ca scop stabilirea oportunităţii
respectivei solicitări. În acest sens, se verifică dacă s-a ţinut cont de soluţiile ce
vizează creşterea productivităţii muncii, dacă volumul de activitate viitor
justifică existenţa postului cerut etc..
Definirea conţinutului postului - înseamnă stabilirea sarcinilor şi
atribuţiilor ce vor reveni noului angajat. Conţinutul postului se reflectă în fişa
postului, care se prezintă candidaţilor respectivi.
O etapa deosebit de importantă a procesului de recrutare a personalului o
reprezintă identificarea surselor de recrutare interne sau externe.
În cazul recrutarii interne, întreprinderea are în vedere ocuparea unui
post făcând apel la propriul său personal.
În cazul recrutarii externe, intreprinderea face apel la piaţa muncii.
Cele două surse de recrutare prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.

36
 Tab. 4.1-Avantajele şi dezavantajele surselor de recrutare
Avantaje Dezavantaje
Recrutar  companiile cunosc trecutul  blochează
e internă profesional al angajaţilor iar aceştia deschiderea spre idei
din urmă deţin informaţii cu privire noi;
la companie şi cerinţele acesteia.  se poate manifesta
 recrutarea este mai rapidă şi mai favoritismul, generând
puţin costisitoare; tensiuni etc.;
 oportunităţile de promovare fiind
stimulative, motivarea personalului
creşte,
 sentimentul de loialitate creşte,
deoarece angajaţii percep mai clar
oportunităţile de promovare;
 organizaţiile au posibilitatea să-şi
mărească performanţa pe seama
investiţiilor anterioare făcute în
dezvoltarea propriilor angajaţi.
Recrutar  permite atragerea unui număr  timpul necesar
e externă mai mare de candidaţi; orientării, adaptării sau
 recrutarea este calitativ integrării pe posturi este
superioară datorită posibilităţilor de mai mare;
a compara candidaturi interne şi  costul recrutării este
externe; mai mare;
 favorizează deschiderea ideile  poate apărea
noi. frustrarea potenţialilor
candidaţi interni.

37
4. Selectia de personal

Selecţia personalului urmează fazei de recrutare şi reprezintă alegerea pe

baza anumitor criterii (legate de cunoştinţele, deprinderile şi aptitudinile
necesare realizării obiectivelor, responsabilităţilor circumscrise anumitor
posturi) a celui mai potrivit candidat pentru ocuparea unui anumit post in cadrul
intreprinderii.
La baza procesului de selecţie stau diverse metode şi tehnici care
uşurează efortul întreprinderii de luare a deciziei finale. Astfel selecţia se poate
efectua:
 pe cale empirică – metoda de selecţie bazată pe recomandări, impresii,
modul de prezentare la interviu, aspect fizic.
 pe cale ştiinţifică –metoda de selecţie bazată pe chestionare, teste, probe
practice.
Un proces tipic de selecţie urmăreşte parcurgerea unor etape.
Prima etapa a procesului de selectie demarează cu depunerea
curriculum-ului şi a scrisorii de intenţie de către candidaţi şi completarea
cererii de angajare. În urma analizei acestor documente şi având în vedere
exigenţele postului vacant (experienţa, pregatire profesională, vârsta etc.), se
elimină între 60% şi 80% dintre candidaţi.
Curriculum vitae şi scrisoarea de intenţie oferă informaţii despre autor
precum: nume, vârsta, adresa, calificări, axperienţa, obiective, pasiuni dar şi
elementele precum calitatea redusă a textului (dactilografiat sau scris de măna),
greşelile de ortografie, lecturarea dificilă, lipsa semnăturii şi a formulelor de
politeţe pot influenţa decizia de eliminare a candidatului.
Ca o alternativă la scrisoarea de intenţie şi curriculum vitae sau chiar
împreună cu acestea se foloseşte întocmirea unor chestionare de către
candidaţi. Aceste chestionare sunt structurate pe mai multe grupe de informaţii,
ca de exemplu: date personale, pregătire profesională, studii, pregătire

38
complementară, experienţă profesională, diverse (pasiuni, loc de muncă dorit,
salariul actual şi cel solicitat). Informaţiile oferite de candidaţi în aceste
documente trebuie să fie veridice şi complete. Evident cele referitoare la
calificările profesionale, studii vor fi susţinute prin diplome sau certificate de
absolvire.
Prin conţinutul lor, aceste chestionare trebuie să dea posibilitatea firmei
să-şi formeze o imagine clară asupra candidatului respectiv, şi mai ales în ce
măsură acesta corespunde cerinţelor postului vacant.
Interviul îşi propune un dublu scop: să informeze pe candidaţi asupra
firmei, postului vacant şi cerinţelor acestuia; să dea posibilitatea candidatului să
prezinte informaţii cât mai ample privind trecutul său profesional şi aspiraţiile
sale în perspectivă.
În cadrul interviului se pot folosi diverse sisteme de apreciere a unui
salariat în raport de profilul postului (vezi fig.2.1)

39
 Fig. 4.1 - Profilul postului

Cerinţe Notarea cerintelor si a calitatilor

A) Cerinţe profesionale 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
nivel de scolarizare
experienţa
specializare
B) Cerinte intelectuale
iniţiativa
memorie
imaginaţie
întelegere
responasbilitate
motivaţie
C) Cerinte specifice
prezentare
onestitate
capacitate de negociere
uşurinţa de contact
capacitate de conducere
Etc..

Sursă: Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter, Managementul general al firmei,

Ediţia a II-a, Editura Economica, Bucureşti 2004, p.194

Legendă:
cerinţele impuse de profilul postului
calităţi ale salariatului care ocupă postul

40
 Candidaţii care au fost recomandaţi în urma interviului pot fi supuşi la
numeroase teste urmărindu-se două aspecte:
 să se cunoască punctele slabe ale candidatului care pot constitui restricţii
sau contradicţii pentru postul respectiv;
 să se stabilească o anumită ierarhizare a aptitudinilor candidatului,
evidenţiindu-le pe cele cerute de postul respectiv.
Cele mai folosite teste de selecţie a personalului sunt:
 testele de inteligenţă-evaluează aptitudinea unei persoane de a desfăşura o
gamă largă de activităţi într-o diversitate de situaţii;
 testele de abilităţi specifie-se utilizează pentru măsurarea unor aptitudini
precum cele motrice, senzoriale sau alte aptitudini necesare desfăşurării
activităţii;
 testele de cunoştinţe-folosite atunci când este necesară o triere masivă a
candidaţilor iar informaţiile cuprinse în curriculum vitae nu sunt suficiente
pentru departajare;
 testele de personalitate-au drept scop stabilirea trăsăturilor care sunt direct
legate de succesul într-o anumită activitate;
 testarea comportamentului de grup – se utilizează pentru a evalua
comportamentul individului în cadrul unor şedinţe de grup, modul de
comunicare, contribuţia la generarea comportamentului de grup.
O metodă universal folosită în selecţia personalului este verificarea
referinţelor despre candidat. Prezintă interes informaţiile referitoare la postul
anterior al candidatului, perioada de angajare, activităţile desfăşurate, rezultate,
motivul plecării.
Examinarile medicale sunt în unele cazuri cerute de lege (mai ales în
industriile cu un anumit grad de periculozitate, în activităţile în care se
manipuleaza alimente).
Candidaţii care au fost reţinuţi, după toate aceste etape, vor fi prezentaţi
conducătorului ierarhic al compartimentului în care se află postul vacant în

41
scopul unei discuţii finale, în cadrul căreia se vor stabili detaliile ofertei de
serviciu şi se va lua decizia finală.
O data încheiat procesul de selecţie, prin luarea decizie finale se va
proceda la întocmirea formalităţilor de angajare a persoanei selectate. Angajarea
se va face respectând legislaţia în vigoare şi de regulă constă în încheierea unui
contract de muncă pe durată determinată sau nedeterminată, respectându-se
condiţiile stabilite în timpul interviului.

5. Integrarea personalului nou angajat

Prin integrare se înţelege procesul de încorporare, de asimilare a

angajatului în firmă, în grupul de muncă. Primirea şi integrarea personalului are
o importanţă deosebită pentru întreprindere cât şi pentru candidat.
Procedurile de primire conţin în mod obişnuit următoarele activităţi:
 vizitarea întreprinderii;
 prezentarea întreprinderii (istoric, organigramă, activităţi);
 furnizarea informaţiilor cu privire la programul de lucru, pauze, regulamentul
intern etc.
 intrarea în contact cu superiorul ierarhic direct şi echipa de lucru.
Integrarea poate fi considerată încheiată în momentul în care noul
angajat a ajuns la capacitatea sa maximă de îndeplinire a sarcinilor postului
respectiv, aceasta se poate intampla după căteva luni sau chiar un an de la
angajare.

6. Instruirea personalului nou angajat

Instruirea se referă la menţinerea şi sporirea performanţelor

personalului. Modalităţile de instruire ce pot fi folosite depind de specificul
muncii care reclamă instruirea, mărimea şi puterea financiară a firmei:

42
  Instruirea în timpul lucrului (ucenicia)
 Preinstruirea
Instruirea în timpul lucrului (ucenicia) se realizează prin efectuarea
practică a muncii specifice de către lucrător, după ce în prealabil primeşte toate
explicaţiile şi detaliile referitoare la modul de execuţie de la persoana desemnată
cu instruirea.
Preinstruirea este o variantă a instruirii în timpul lucrului, în sensul că
ea se realizează într-un atelier care reproduce la scară redusă secţia, linia
tehnologică, locul de muncă, până când persoanele respective ating nivelul
corespunzător de pregătire.

7. Perfecţionarea personalului

În strânsă legătură cu activitatea de instruire se desfăşoară activitatea de

perfecţionare a pregătirii personalului, prin care se înţelege ansamblul
proceselor prin intermediul cărora salariaţii firmei îşi îmbogăţesc, de regulă pe
baza frecventării unor programe special organizate de unitate, volumul de
cunoştinţe, aptitudini, deprinderi şi comportamente în domenii în care au deja o
calificare de bază, în vederea realizării la un nivel superior a obiectivelor şi
sarcinilor ce le revin. Metodele utilizate in perfectionarea personalului sunt:
 clasice
 moderne (active).
Metodele clasice se referă la expuneri şi seminarii. Aceste metode se
axează asupra formării şi dezvoltării de aptitudini, deprinderi şi comportamente
solicitând cu prioritate capacitatea de analiză, puterea de sinteză.
Între metodele active se regăsesc studiul de caz şi simularea
managerială. Membrilor grupului li se prezintă cazul şi, în urma studierii lui,
aceştia trebuind să ia decizii, să efectueze analize, să întocmească lucrări şi să
declanşeze acţiuni.

43
8. Evaluarea personalului

Evaluarea este procedeul prin care se analizează obiectiv personalul la

locul de muncă pentru relevarea modului în care îşi îndeplineşte obligaţiile
profesionale.
Managementul resurselor umane operează cu două categorii de metode
de evaluare a personalului:
 metode generale: notarea, aprecierea globală, aprecierea funcţională.
 metode speciale: testele de autoevaluare şi centrele de evaluare.
Metode generale.
Notarea este o metodă folosită pe scară largă în ţările cu economie de
piaţă şi constă în acordarea unei note care exprimă măsura în care titularul
postului realizează sarcinile ce revin postului respectiv.
Aprecierea globală sintetizează principalele calităţi, şi în special munca
şi performanţele în muncă ale angajatului. Ea se exprimă prin calificative: foarte
bine, bine, suficient, insuficient.
Aprecierea funcţională realizează evaluarea pe baza comparării
cunoştinţelor, calităţilor, aptitudinilor şi deprinderilor unui angajat cu cerinţele
postului pe care îl ocupă, sau vizat a i se atribui.
Metode speciale
Această categorie de metode este utilizată pentru anumite categorii de
personal: cadre de conducere şi specialişti cu înaltă calificare. În situaţii de acest
fel, se operează cu testele de autoevaluare în cadrul unor centre de evaluare.
Evaluarea furnizeaza informatii importante atăt pentru deciziile de
recompensare-sancţionare, promovare-retrogradare, formare etc. In procesul de
evaluare se pot folosi diverse formulare (vezi fig.3- Formular standard de
evaluare).

44
 Fig.4.2- Formular standard de evaluare*
Nume: Post:
Compartiment: Data:
Criteriu Nivele actuale de performanta
Depăşeşte Depăşeţte Satisface Nu Nu
regulat ocazional standarde satisfac satisface
standardele standardel le e decăt niciodata
e ocazion standarde
al le
standard
ele
Cantitatea muncii
Calitatea muncii
Iniţiativa
Aptitudini la animarea
persoanelor
Aptitudini pentru
comunicare
Punctualitate
Altele
Evaluare finală Performanţ Performan Performa Perform Performa
ele ţele nţele anţele nţele nu
depăşesc depăşesc satisfac satisfac satisfac
regulat ocazional exigenţel ocazion niciodată
exigentele exigenţele e al exigenţel
postului postului exigente e postului
le
postului

a) Care sunt principalele realizări ale salariatului?

b) Care sunt punctele lui slabe?
c) Ce măsuri va trebui sa fie adoptate pentru ca salariatul să poată obţină
rezultate mai bune
Comentarii ale salariatului…………………………
Semnătura salariatului, Semnătura şefului de serviciu
Data
*Sursă: Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter, Managementul general al firmei, Ediţia
a II-a, Editura Economica, Bucureşti 2004, p.200

45
9. Promovarea personalului

Promovarea presupune un ansamblu de decizii prin care se atribuie unor

salariaţi posturi de conducere la un nivel ierarhic superior, precum şi gradaţii sau
clase superioare în cadrul aceluiaşi post.
Promovarea unui salariat ia în considerare în general următoarele criterii:
 vârsta şi vechimea în activitate
 rezultatele obţinute
 potenţialul salariatului abordat în evoluţia sa

10. Gestiunea recompenselor

Recompensarea reprezintă totalitatea veniturilor financiare şi materiale

pe care le primeste un angajat. O imagine generală privind structura sistemului
de recompensare este prezentată în tabelul de mai jos.

46
 Tab. nr. 4.2 –Sistemul de recompensare al angajaţilor
Recompense
Recompense directe Recompense indirecte
curente ale foştilor angajaţi
(şomeri, pensionari,
decedaţi)
Salariul este cea mai Plăţi pentru timpul nelucrat: Ajutorul de somaj
importantă componentă a angajaţii au nevoie de timp şi mijloace
recompensarii directe. Prin pentru refacerea capacităţii de muncă
salariu se înţelege suma primită şi sau pentru satisfacerea unor
de un angajat pentru munca necesitati spirituale; aceste plăţi se
desfăşurată sau pentru prezintă sub diverse forme precum:
rezultatele obţinute într-o  Concediul de odihna.
unitate de timp (ora, zi,  Sărbătorile legale.
săptămână, lună, an). Acesta  Zilele libere ocazionate de
îmbracă două forme: evenimente personale.
 Salariul de bază (salariul  Programe reduse de muncă datorită
de încadrare) - prin nivelul unor condiţii deosebite de muncă
său trebuie să susţină şi să angajaţii prestează un număr
stimuleze performanţa în redus de ore şi sunt plătiţi ca si
muncă. cum ar respecta programul de
 Salariul variabil – care se muncă.
acordă în funcţie de nivelul
rezultatelor Înlesniri speciale ale angajaţilor: în Ajutorul social
această categorie se includ serviciile
pe care unele firme le acordă
angajaţilor în mod gratuit sau cu
reducere de preţuri şi tarife ca:
 Produse şi servicii din profilul
firmei acordate în mod gratuit.
 Facilitate pentru petrecerea
timpului liber.
Prime- acordate pentru Programe de protecţie socială a Asigurarea de
rezultate deosebite în muncă angajaţilor vizează: sanatate
Sporuri- acordate pentru  asistenta medicală gratuită,
condiţii deosebite de muncă  plata concediului medical,

47
Alte stimulente precum:  gratuitatea serviciilor medicale,
 participare la profit:  subvenţionarea partială a costului
reprezintă sumele de bani unor tratamente.
obţinute de către angajaţi ca
procente din profit în
funcţie de contribuţia la
rezultatele întreprinderii.
 Comisionul: reprezintă
venitul unui angajat rezultat
ca procent din vânzări.

11. Factorii de influenţă ai salariului

Diferenţele în mărimea salariilor acordate angajaţilor sunt generate de un

complex de situaţii.
Nivelul salariilor variază în funcţie de complexitatea postului de
munca, de condiţiile de muncă etc. Astfel, un muncitor necalificat va castiga
mai putin decat un operator pe calculator. În ţările avansate, muncile care
implică un consum de energie fizică sau psihică deosebită şi prezintă condiţii de
muncă grele sau nocive, sunt răsplătite cu salarii relativ mari. Aceasta şi pentru
ca societatea să cointereseze pe oameni să accepte muncile respective.
Nivelul salariului variază în funcţie de nivelul de instruire a
angajatului. De exemplu câştigul mediu al persoanelor ce deţin o pregătire
academică depăşeşte câştigul mediu al celor cu o calificare medie.
Nivelul salariului poate să varieze în funcţie de vârsta şi vechimea în
activitate de întreprindere, secţie, profesie, ramură, subramură sau ţară.

48
 CAPITOLUL V
FUNCŢIA COMERCIALĂ A ÎNTREPRINDERII

1. Funcția comercială – definire

Funcţia comercială a întreprinderii are ca obiect asigurarea și gestionarea

resurselor materiale şi a vânzărilor, aceasta grupând activităţi din domeniul
aprovizionării materiale şi cel al desfacerii (vânzării) produselor finite,
respectiv4:
o în domeniul aprovizionării materiale, întreprinderea îşi stabileşte
necesarul de materii prime, materiale, combustibili, energie etc. din ţară
şi din import, cu termene de livrare, îşi dimensionează stocurile de
producţie, încheie contracte economice cu diverşi furnizori, efectuează
recepţia bunurilor aprovizionate şi depozitarea acestora;
o în domeniul desfacerii (vânzării) produselor finite, întreprinderea
prospectează piaţa, negociază vânzarea produselor sale, încheie contracte
cu diverşi beneficiari, urmăreşte şi livrează mărfurile la termenele şi
conform clauzelor contractuale stabilite.

2. Activitatea de aprovizionare tehnico-materială şi de gestiune a stocurilor

2.1 Activitatea de aprovizionare tehnico-materială

Activitatea de aprovizionare tehnico - materială sau de asigurare şi

gestiune a resurselor materiale poate fi privită ca o succesiune de decizii având
drept scop asigurarea resurselor materiale necesare consumului antrenat de

4
Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter, Managementul general al firmei, Ediţia a II-a, Editura
Economica, Bucureşti 2004, p.239
49
procesul de producţie din cadrul întreprinderii, în cele mai eficiente condiţii de
calitate şi de preţ.
În vederea asigurării funcţionalităţii eficiente a procesului de producţie
din cadrul unităţii economice este necesară asigurarea acesteia cu totalitatea
resurselor materiale in timp util, ritmic, in cantităţile şi calitatea
corespunzătoare. În această direcţie la nivelul întreprinderii se elaborează
planuri de aprovizionare.
Prin intermediul acestor planuri de aprovizionare se stabileşte:
 necesarul de resurse materiale ale intreprinderii pe categorii de
resurse (materii prime, diverse materiale, echipamente tehnicie, piese de
schimb) pt o anumita perioada de timp;
 nivelul acestora şi
 sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale.
Planului de aprovizionare are la bază o politică de aprovizionare.
Obiectivul de bază al politicii de aprovizionare este acoperirea completă a
cererilor de resurse materiale ce pleacă din partea intreprinderii către furnizorii
astfel încăt unitatea economică să se aprovizioneze cu resurse la cel mai
avantajos raport preţ-calitatea.

Elaborarea planului de aprovizionare cuprinde doua etape:

I. Etapa de pregătire a întocmirii programului de aprovizionare în care
are loc:
a) alcătuirea listei de resurse materiale necesare întreprinderii pentru
asigurarea consumului antrenat de procesele de producţie.
b) determinarea normelor de consum (norma de consum reflectă
cantitatea maximă de materii prime, materiale, combustibil, energie etc. ce se
poate consuma pentru fabricarea unei unităţi de produs sau pentru executarea
unei lucrări în anumite condiţii de productie). Norma de consum se calculează
astfel.

50
 Nc = Cu +Pt+Pnt, unde

Nc = norma de consum
Cu = consumul util de materii prime şi materiale
Pt = pierderile tehnologice de materii prime şi materiale
Pnt = pierderile netehnologice de materii prime şi materiale

II. Etapa propriu-zisă de elaborare a programului de aprovizionare

tehnico – materială în care are loc fundamentarea următorilor indicatori5:
a) necesarul total de resurse materiale şi energetice pentru realizarea
planului de producţie din cadrul unităţii economice– Nt.
b) sursele de acoperire a necesarului total de resurse material.

a) Nt= Np+Ssf unde

Np = necesarul propriu-zis de materiale pentru fabricarea producţiei
programate.
Ssf = stocul de la sfârşitul perioadei de gestiune.
Np - Necesarul propriu-zis de materiale reprezintă necesarul de
resurse materiale destinate realizării activităţii de bază (fabricaţiei de produse,
executării de lucrări sau prestării de servicii) şi se poate determina prin mai
multe metodE.
1.) Metoda calculului direct
Np = Qi x nci unde
Qi = cantitatea de produse programată a fi fabricată
nci = norma de consum specifică fabricării respectivului produs.

5
Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter, Managementul general al firmei, Ediţia a II-a, Editura
Economica, Bucureşti 2004, p.246-247
51
 2.) Metoda calculului prin analogie se foloseşte pentru stabilirea
necesarului de materiale pentru produsele noi care nu au mai fost fabricate iar
normele de consum ale acestora nu sunt definitivate. Astfel pentru determinarea
necesarului propriu-zis de resurse materiale necesare fabricării produselor noi se
vor lua în calcul normele de consum a unor produse asemănătoare, analoage,
utilizându-se următoarea relaţie:
Np = Qi x nca x K, în care:
Qi =cantitatea de produse programată a fi fabricată dintr-un anumit
produs.
nca - norma de consum specifică a unui produs asemănător
K – coeficientul de corecţie ce reflectă deosebirile existente între cele
două tipuri de produse (greutatea, mărimea, complexitatea).

3.) Metoda de calcul pe baza sortimentului tip. Această metoda se

utilizează în cazul în care în programul de producţie al unei întreprinderi sunt
prevăzute a fi fabricate un număr mare de sortimente din acelaşi produs. Această
metodă presupune determinarea sortimentului tip, adică a sortimentul care are
norma de consum cea mai apropiată de norma de consum ponderată calculată
pentru întreaga gama de sortimente. Conform acestei metode, Np se va calcula
după următoarea formulă:

Np = Qi x nct în care:
Qi = volumul de producţie programat dintr-un anumit tip de produs
nct – norma de consum a sortimentului tip

Ssf - Stocul de la sfârşitul perioadei de gestiune se constituie la

resursele pentru care se estimează extinderea consumului şi în perioada
următoare. Acesta constituie suportul material principal de formare a stocului
de la începutul perioadei următoare.

52
 b) sursele de acoperire a necesarului total de resurse materiale se
clasifică în surse interne şi externe6.

În cadrul surselor interne de acoperire a necesităţilor de materiale se

includ stocul de la inceputul perioadei de gestiune şi alte resurse interne.
1. Stocul de la inceputul perioadei de gestiune – Sî
Stocul de materiale de la începutul perioadei de gestiune reprezintă
cantitatea de materiale ce se preconizează să existe în întreprindere la începutul
perioadei de gestiune în scopul alimentării consumului în primele zile ale
acesteia. Este o mărime probabilă care se extrapolează pornind de la stocul
efectiv existent în depozitul unităţii economice, de la intrarile de materiale
prevăzute a se înregistra în perioada curentă până la încheierea acesteia şi de la
consumurile probabile de resursă aferente aceleiaşi secvenţe de timp. Mărimea
acestui stoc determinându-se după relaţia:

Sî = Se + I – C, în care:
Se – stocul de materiale existent la începutul perioadei de gestiune sau la
momentul elaborării programului de aprovizionare stabilit pe baza inventarierii.
I – intrările de resurse materiale din momentul elaborarii programului de
aprovizionare şi până la începutul perioadei de program.
C – consumul de resurse materiale din momentul elaborării programului
de aprovizionare şi până la începutul perioadei de program
2. Alte resursele interne – Ri
Aceste resurse re referă la resursele materiale reutilizabile, spre exemplu
materiale sau piese de schimb refolosibile rezultate din dezmembrarea
mijloacelor fixe scoase din uz.

6
Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter, Managementul general al firmei, Ediţia a II-a, Editura
Economica, Bucureşti 2004, p.249
53
 În categoria surselor de aprovizionare externe intra necesarul de
aprovizionat de la furnizori - Na.
Sursa principală de acoperire a necesarului total de resurse materiale o
reprezintă aprovizionarea cu resurse materiale de furnizori, deci din afara
unităţii pentru acoperirea cererilor de consum ale întreprinderii. În acest sens se
calculează necesarul de aprovizionat de la furnizori – Na.
Relaţia de echilibru a unei întreprinderi privind activitatea de
aprovizionare cu materii prime şi material.
Pentru ca activitatea generală a întreprinderii să se desfăşoare în bune
condiţii trebuie să existe un echilibru perfect şi stabil între necesarul total de
resurse materiale şi resursele de acoperire a acestui necesar pe întreaga perioadă
de gestiune. Acest echilibru se exprimă prin relaţia:

Np + Ssf = Sî+ Ri + Na
Necesarul total de = Sursele de acoperire a necesarului total
resurse materiale de resurse materiale

Orice abatere de la această egalitate determină fie imobilizari

nejustificare de resurse materiale sub forma stocurilor peste limitele normale
prestabilite, fie apariţia la un moment dat a lipsei de materiale-situaţie în care se
perturbă desfăşurarea normală a activităţii generale a unităţilor economice.

2.2 Activitatea de gestiune a stocurilor de materii prime

Activitatea de gestiune a stocurilor reprezintă o succesiune de decizii

având drept scop asigurarea cu materii prime şi resurse materiale necesare
consumului antrenat de procesul de producţie între două procese de
raprovizionare.

54
 Necesitatea existenţei şi constituirii stocurilor de materii prime şi
materiale este determinată de:
 neconcordanța în timp şi spaţiu a a procesului de producţie şi
consumul de resurse materiale antrenat de acest proces;
 existenţa anumitor incertitudini privind asigurarea cu resurse
materiale la termenele estimate;
 neconcordanța între consumurile antrenate de procesul de
produţie şi aprovizionarea cu resurse materiale. Dacă consumul de materii prime
şi materiale este practic continuu, aprovizionarea cu resurse materiale intervine
doar la anumite intervale de timp.

Stocurile de materii prime şi materiale sunt cantităţi fizice de resurse

materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile unităţilor economice,
într-un anumit volum şi structură pe o perioada determinată de timp, cu un
anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatul activităţilor de aprovizionare şi
desfacere.
Agenţii economice îşi constituie stocuri de materii prime şi resurse
materiale pentru:
 a asigura alimentarea continuă a consumurilor de materii prime şi materiale
antrenate de procesele de producţie ale unităţilor economice;
 satisfacerea cererilor clienţilor în strictă concordanţă cu pretenţiile pe care le
emit;
 asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a activităţii fiecărei unităţi
economice.
Deţinerea de stocuri de materii prime şi materiale implică:
 spaţii special amenajate şi dotate;
 cheltuieli de depozitare şi păstrare, etc..
Stocurile de materii prime şi materiale se constituie din:
 materii prime de bază sau auxiliare;

55
 părţi componente şi subansamble ale viitorului produs finit;
 materiale şi piese de schimb;
 ambalaje şi materiale de ambalat.
Unităţile economice îşi constituie următoarele categorii de stocuri de
resurse materiale7:
 stocul curent
 stocul de siguranţă
 stocul de pregatire sau condiţionare
 stocul sezonier

1. Stocul curent reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale

necesară pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie între două
aprovizionări succesive din materiile prime şi materialele respective de la
furnizor. Marimea stocului curent se determină după următoarea formulă:

Sc=Cmz*T unde,

Cmz = cosumul mediu zilnic din materiile prime şi materialele respective;

cosumul mediu zilnic se determină prin raportarea necesarului propriu-zis de
materii prime şi materiale pentru îndeplinirea programului de producţie la
numărul de zile lucrătoare din perioada respectivă de program.
T= intervalul mediu de timp între două aprovizionari consecutive (in zile); acest
timp este prevăzut în contractele de aprovizionare încheiate cu furnizorii.

2. Stocul de siguranţă reprezintă acea cantitate de materiale ce trebuie

să existe în unitate pentru a se folosi în procesul de producţie atunci când se
epuizeaze stocul curent şi întârzie întregirea lui ca urmare a unor dereglări în

7
Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter, Managementul general al firmei, Ediţia a II-a, Editura
Economica, Bucureşti 2004, p. 248-249
56
 livrările de la furnizori sau creşterii ritmului consumului pe parcursul perioadei
de producţie peste limitele estimate.
Stocul de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse
materiale în stoc şi implicit o imobilizare mai mare de fonduri financiare
antrenate la cumpărarea acestora. Acest tip de stoc este prevazut spre constituire
în cazul materiilor prime de bază a căror lipsă probabilă condiţionează direct
continuitatea activităţii productive a întreprinderii, iar furnizorul se află la o
distanţă relativ mare care împiedică rezolvarea unor probleme de aprovizionare
în timp scurt. Formarea stocului de siguranţă se practică şi în sistemul activităţii
de desfacere-vânzare, pentru onorarea promptă a cererilor clienţilor. În
determinarea acestui stoc se ţine cont de timpul de comandă, de timpul de
transport şi timpul aferent activităţilor de la descărcare, recepţionare şi
înmagazinere a materialelor. Formula de calcul a stocului de siguranţă este
următoarea:

Ssig= Cmz (t1+t2+t3) unde,

Ssig=stocul de siguranţă
Cmz=Consumul mediu zilnic
t1=timpul necesar stabilirii legăturii cu furnizorii şi pentru pregătirea de către
aceştia a unui lot de livrare;
t2=timpul necesar transportului materialelor de la furnizor la beneficiar;
t3=timpul pentru descărcarea, recepţionarea şi înmagazinarea materialului.

3. Stocul de pregătire sau condiţionare reprezintă cantitatea de

materiale care se acumulează şi este staţionată o perioada de timp în spaţii
special amenajate, necesară la acele unităţi economice unde materiile prime
trebuie să fie supuse unor pregătiri prealabile intrării în procesul de producţie
(spre exemplu lemnul înainte de a fi prelucrat trebuie sa stea la uscat pentru a

57
 atinge limitele de umiditate impuse). De obicei operaţiile de pregătire se
efectuează la furnizor, astfel încăt cosumatorul să folosească imediat
materialele, însă există şi cazuri în care aceste activităţi sunt prevazute prin
contract a fi efectuate de către consumator sau desi s-au efectuat aceste operaţii
la furnizor pe parcursul transportului, parametrii fizico-chimici nu au fost
menţinuţi. La finalizarea activităţilor de condiţionare, materialele se includ în
stocul curent pentru a fi utilizate conform destinaţiilor de consum prevăzute.
Formula de calcul a stocului de pregătire este următoarea:
Spr = Cmz*tpr unde,
Spr=Stocul de pregătire
Cmz=Consumul mediu zilnic
tpr=timpul necesar pregătirii respectivului material

4. Stocul sezonier reprezinta cantitatea de materiale care se

acumuleaza in depozitele unitatilor in scopul asigurarii continuitatii si
desfasurarii normale a productiei in cazul conditiilor sezoniere de productie,
aprovizionare sau transport. Spre exemplu unitatile economice care folosesc
drept materii prime minereurile feroase, neferoase, carbuni, calcar, lemn din
import, isi constituie stocuri sezoniere pentru ca transportul pe apa ala acestora
se intrerupe in cursul iernii. De aceea aceste stocuri mai sunt denumite si stocuri
de iarna. Formula de calcul a acestui tip de stoc este urmatoarea:
Ssez=Cmz*ti unde,
Ssez=Stocul sezonier
Cmz=Consumul mediu zilnic
ti=timpul de intreruperi în zile calendaristice în aprovizionarea cu materialul
respectiv

58
 Pe langa aceste tipuri de stocuri se disting şi alte categorii de stocuri
cum este cazul8:
 stocurilor strategice de conjunctură sau speculative care sunt
formate la resursele materiale achizitionate în volum mare în momentul în care
se considera că preţul de achiziţie este cel mai favorabil iar în viitor acesta va
avea o tendinţă de creştere;
 stocuri în curs de transport reprezintă cantitatea de resurse
materiale care se găseşte în mijloacele de transport pe timpul deplasării acestora
de la furnizori la depozitele destinatarilor.
 stocul pentru transport intern reprezintă cantitatea de resurse
materiale care se acumulează în ateliere de fabricaîţie în scopul acoperirii
cererilor pentru consum pe perioada eliberarii şi transportului materialelor de la
depozitul central la destinaţiile de consum.
Stocul de producţie se stabileste pe fiecare tip de resursă prin însumarea
elementelor care îl compun.
Stocurile de producţie se exprimă în:
 unitaţi naturale (tone, kg, buc) – această exprimare serveşte la estimarea
fizică a potenţialului de producţie, de lucrări sau servicii care se poate realiza din
cantitatea stocata;
 se exprima valoric (lei, mii lei, mil. lei)
 în zile prin care se evidenţiază perioada de timp pentru care stocul fizic
constituit acoperă cererea de consum.

3. Activitatea de vânzare (desfacere) a produselor finite

Vânzarea produselor reprezintă actul prin care se realizează

valorificarea rezultatelor procesului de producţie, respectiv modalitatea de

8
Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării şi desfacerii, Ediţia a doua
revizuită, Editura Economica, Bucureşti 2001, p.86-94
59
recuperare a cheltuielilor antrenate de procesul de fabricaţie şi pregătirea a
produsului finit pentru vânzare, inclusiv obţinerea unui anumit profit.
Actul de vânzare este precedat de o serie de activităţi ce conduc în final
la vânzarea propriu-zisă, respectiv:
 abordarea sau contactarea directă ori indirectă a clientului ce
are drept prezentarea propunerii de vânzare clientului;
 faza de negociere care constă în prezentarea clientului a
condiţiilor de vânzare, referitoare la: preţ, condiţii de plată,
condiţii de livrare şi condiţii de anulare a vânzării.

Vânzarea propriu-zisă a produselor se poate face prin mai multe

modalități9:
 pe bază de contract comercial încheiat anticipat între client şi funizor;
 pe bază de comandă fermă, urmată de onorarea imediată a acesteia;
 la cerere neprogramată, dar previzibilă, onorată din magazinele şi sau
reţelele de comercializare şi depozitele proprii ale unităţii economice.

Vânzările de produse însoţite de serviciile care le sunt specifice

(asistenţă tehnică în timpul comercializării, transportul, punerea în funcţiune,
reparaţiile curente şi capitale, asigurarea cu piese de schimb etc.) poartă
denumirea de servicii post-vânzare, şi vor fi asigurate de producător numai în
perioada de garanţie sau în funcţie de clauzele stabilite între furnizor şi client
cuprinse în contractul comercial.
În vederea realizării unei desfaceri optime, întreprinderea trebuie să îşi
realizeze un grafic al livrărilor bazat pe stocurile de produse finite constituit în
depozitele întreprinderii sau chiar din producţia curentă. În acest sens este
necesară programarea unui raport corespunzător între volumul producţiei de

9
Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării şi desfacerii, Ediţia a doua
revizuită, Editura Economica, Bucureşti 2001, p. 284
60
fabricat în timp şi nivelul stocurilor de produse finite care urmează a fi asigurat
pentru realizarea unei desfaceri optime. Toate aceste demersuri au drept scop
evitarea rupturilor în procesul vănzării.
Strategia în domeniul desfacerii de produse se elaborează în mod
distinct, pe categorii de produse, şi se concretizează într-un plan strategic ce
cuprinde volumul vânzărilor estimate a fi realizate într-o anumită perioadă de
timp.
Pentru produsele comandate în cantităţi mici, fără repetabilitate a
fabricaţiei sau a căror producţie în cantităţi mai mari decât cele comandate nu se
justifică, în planul de desfacere nu se va prevedea formarea de stocuri pentru
continuarea livrărilor sau vânzărilor.
În cazul produselor cu ciclu lung de fabricaţie, nu se formează stocuri de
desfacere, fabricaţia şi vânzarea lor realizându-se numai pe bază de comandă
fermă.
În ceea ce privește materiile prime, materialele, produsele diverse de uz
general cu sferă largă de utilizare etc, a căror fabricaţie în serie mare este cerută
de piaţă, se impune formarea şi a unor stocuri la începutul sau sfârşitul
perioadei de gestiune.

61
 CAPITOLUL VI

FUNCŢIA DE PRODUCŢIE A ÎNTREPRINDERII

1. Definirea conceptului de proces de producţie

Procesul de producţie reprezintă totalitatea acţiunilor conştiente ale

angajaţilor unei întreprinderi, derulate cu ajutorul diferitelor maşini, unelte,
utilaje sau instalaţii, ce se îndreaptă asupra materiilor prime şi materialelor în
scopul transformării lor în produse, lucrări sau servicii, cu o anumită valoare de
piaţă.

2. Clasificarea proceselor de producţie

Procesele de producţie pot fi clasificate după mai multe criterii, și

anume:
A. după modul de participare la executarea diferitelor produse;
B. în funcţie de continuitatea desfășurării lor;
C. după procesele de fabricație care definesc relațiile întreprindere-
client.

A. După modalitatea de participare la procesul de execuţie a

diferitelor produse, procesele de producţie se clasifică în:
o procese de bază = aceste procese de producţie au drept scop
transformarea materiilor prime şi materialelor etc. în produse, lucrări sau servicii
care constituie obiectul activităţii de bază a întreprinderii;

62
 o procese auxiliare = aceste procese asigură obţinerea unor produse
sau lucrări care nu constituie obiectul activităţii de bază a întreprinderii, dar
condiţionează buna desfăşurare a acesteia;
o procesele de servire = au drept scop executarea unor servicii
productive care nu constituie obiectul activităţii de bază sau activităţilor
auxiliare ale întreprinderii, dar asigură buna desfăşurare a ambelor activități.

B. În funcţie de continuitatea desfăşurării lor, procesele de producţie

se pot clasifica în:
o procese de producţie lineare = se caracterizează prin faptul că
procesul de prelucrare al materiilor prime şi materialelor nu se întrerupe între
două locuri de muncă consecutive;
o procese de producţie neliniare = se caracterizează prin faptul că
produsele se obţin prin prelucrări succesive, la diferite locuri de muncă, grupate
în ateliere sau secţii de producţie.

C. După procesele de fabricaţie care definesc relaţiile întreprindere -

client se poate face distincția între:
o producția la comandă (la cerere) = se caracterizează prin faptul că
produsul nu se execută decât după primirea unei comenzi ferme cu privire
la care tipul produsului, cantitatea, calitatea şi termenele de execuţie;
o producția pe stoc = se caracterizează prin faptul că procesul de
producţie se declanşează pe baza anticipării unei cereri potenţiale solvabile faţă
de un produs deja cunoscut.

63
 o producția mixtă = în cazul acestui tip de producşie, întreprinderea
execută piese sau subansamble care se vor monta ulterior la comenzile
beneficiarilor.

3. Principii de organizare a procesului de producției10

A. principiul proporţionalităţii - constă în necesitatea existenţei

anumitor raporturi între diferitele subsisteme de producţie (locuri de muncă,
ateliere, secţii etc.);
B. principiul paralelismului - implică executarea simultană a diferitelor
părţi ale unui produs, prin desfăşurarea concomitentă a tuturor stadiilor unui
proces de producţie;
C. principiul liniei drepte – presupune asigurarea celor mai reduse
trasee de deplasare a produselor;
D. principiul continuităţii - constă în reducerea timpilor de
întreruperi între diferitele stadii ale procesului de producţie.

4. Activitatea de pregătire a procesului de producției

Procesele de producţie implică o serie de activităţi de pregătire precum:

elaborarea nomenclatorului de piese, a planurilor de execuţie, precum şi
stabilirea consumurilor de resurse materiale şi de muncă.

4.1. Determinarea consumurilor de materii prime şi materiale

Pentru determinarea corectă a consumului de materii prime şi materiale,

calculele trebuie efectuate în raport de elementele sale structurale, respectiv11:

10
Dumitru Constantinescu, Tudor Nistorescu, Constantin Tumbăr, Gheorghe Meghisan,
Economia întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti 2000, p.202
64
  Consumul util
 Pierderile tehnologice
 Pierderile tehnologice

Consumul util - reprezintă cantitatea de materiale care rămâne

încorporată în unitatea de produs finit, subansamblu sau piesă.
Pierderile tehnologice - se referă la cantitatea de material consumată în
procesul de transformare a materiei prime în produs finit. Aceste pierderi sunt
inerente procesului tehnologic şi depind de calitatea şi dimensiunile
materialelor, de procesul tehnologic adoptat, de gradul de precizie al execuţiei
operaţiilor de prelucrare etc..
Pierderile netehnologice - sunt independente de procesul tehnologic
adoptat şi se referă la pierderile de materiale survenite în procesul
aprovizionării, transportului, manipulării şi depozitării resurselor materiale.

Pornind de la cele trei elemente se poate calcula consumul tehnologic:

Ct = Cut + Pth
în care:
Ct - consumul tehnologic;
Cut - consumul util;
Pth - pierderile tehnologice.

Consumul tehnologic serveşte pentru calculul necesarului de

aprovizionat cu materiale la nivelul atelierului sau secţiei de producţie, după
relaţia:

11
Dumitru Constantinescu, Tudor Nistorescu, Constantin Tumbăr, Gheorghe Meghisan,
Economia întreprinderii, Editura Economică, pp. 212-213
65
 Nap = Ct + Pnt,
în care:
Nap - necesarul de aprovizionat de la furnizori;
Pnt - pierderile netehnologice;
Necesarul de aprovizionat astfel determinat este utilizat la elaborarea
planului strategic de aprovizionare tehnico - materială al întreprinderii.

4.2. Determinarea consumurilor de muncă

Consumurile de muncă necesare la nivelul întreprinderilor se stabilesc

pentru toate categoriile de personal, exprimându-se prin urmatorii indicatori12:
 Norma de timp
 Norma de producţie
 Norma de personal
 Sfera de atribuţii

Norma de timp - reprezintă timpul stabilit unui executant, care are

calificarea corespunzătoare şi lucrează cu intensitatea normală, pentru
executarea unei unităţi de lucrare sau produs. Norma de timp se exprimă în
unităţi de timp pe unitatea naturală de lucrare, de producţie, de sarcină sau
operaţie şi se structurează astfel:

 Timpul de pregătire - încheiere (tpi)

 Timpul operativ (top)
 Timpul de deservire a locului de muncă (tde)
 Timpul de întreruperi reglementate (tir)

12
Dumitru Constantinescu, Tudor Nistorescu, Constantin Tumbăr, Gheorghe Meghisan,
Economia întreprinderii, Editura Economică, pp. 213-215
66
 Timpul de pregătire - încheiere (Tpî) este timpul consumat de un
executant înaintea efectuării unei lucrări, pentru crearea condiţiilor necesare
executării acesteia, precum şi după terminarea ei, în vederea aducerii locului de
muncă în starea iniţială.
Timpul operativ (Top) este consumat de un executant pentru
transformarea cantitativ - calitativă a materiilor prime în produsul finit. Durata
timpului operativ se determină prin însumarea elementelor sale componente
(timpul de bază şi timpul ajutător).
Timpul de deservire a locului de muncă (Tdl) este consumat de executant
pe întreaga perioadă a schimbului de lucru, pentru menţinerea în stare de
funcţionare a echipamentelor de lucru.
Timpul de întreruperi reglementate (Tîr) cuprinde timpul necesar unui
executant în procesul muncii pentru odihnă, hrană, întreruperi condiţionate de
tehnologia utilizată.

Corespunzător elementelor sale structurale, norma de timp se determină

după relaţia:

Nt = Tpi+Top+Tdl+Tir
Top=tb+ta unde,
tb-timpul de baza
ta-timpul ajutator

Deasemenea pornind de la aceste elemente se caluculează timpul

productive.
Tp = Tpi+Top+Tdl unde Tp – este timpul productiv

Norma de producţie (Np) reprezintă numarul total de lucrări, activităţi

sau produse ce pot fi realizate de către un executant într-un interval de timp,. Se

67
exprimă în unităţi naturale de produse, lucrări, sarcini sau operaţii, pe unitatea
de timp, adică:

Np= ts/Nt unde,

ts = este durata schimbului de muncă (8 h)
Nt = norma de timp

Sfera de atribuţii reprezintă ansamblul de sarcini de muncă stabilite unui

executant, pentru a le îndeplini în cadrul procesului de producţie la care
participă.

Norma de personal precizează numărul de lucrători pe funcţii şi nivel de

calificare, necesar pentru realizarea unui ansamblu de sarcini de muncă.

5. Ciclul de producţie

Un ciclul de producție reprezintă o succesiune de activități prin care

materiile prime și materialele trec în mod organizat prin fluxul tehnologic
specific unităţii economice, pentru a fi transformate în semifabricate sau produse
finite. Programele de producție ale subunităților de producție din cadrul
întreprinderii trebuie corelate cu toate celelalte subunităţi economice în vederea
desfăşurării în condiţii optime a proceselor operative de producţie.
Durata unui ciclu de producție reprezintă intervalul de timp dintre
momentul lansării în fabricație a diferitelor materii prime și materiale și
momentul transformării lor, prin prelucrări succesive, în produse finite; poate fi
exprimată în unități de timp – minute, ore, zile lucrătoare și calendaristice, luni.

68
8. Transportul intern și manipularea materialelor

Procesul de producţie în cadrul întreprinderile industriale implică

mişcarea continuă a materialelor. Această mişcare este costisitoare şi antrenează
un volum însemnat de muncă.
În general, prin transportul intern al materiilor prime şi materialelor se
înţelege deplasarea acestora între două puncte, din interiorul întreprinderii.
Transportul de materii prime şi materiale se referă la toate mişcările făcute în
raza locului de muncă (preluări, ridicări, încărcări, descărcări, depuneri etc.),
numite manipulări.Astfel, transportul include orice schimbare a poziţiei şi
locului de depozitare a materialelor fără modificarea formei şi stării lor.
În schema din figura de mai jos aria care încadreaza activitatile de
receptie, depozitare, fabricatie, depozitare, expeditie, delimitează domeniul
activităţii de transport intern într-o întreprindere industrială.

69
 Fig. 3.1 - Domeniul activităţii de transport intern

Furnizorii

Receptie

Depozitar Fabricatie Depozitare

e

Expeditie

Clientii
(produse
semifabricate)

Pentru organizarea optimă a transportului şi manipulării materialelor

este esenţială respectarea următoarelor principii:
 eliminarea oricărui transport sau manipulare de materiale ca
activitate separată; realizarea economiei de mişcări prin evitarea oricărui
transport a cărui necesitate nu este justificată;
 mecanizarea şi automatizarea transportului şi manipulării de
materiale, eliminând totodată riscul de accidente pe care-l implică executarea
manuală;

70
  evitarea executării transportului de către muncitorii direct
productivi;
 deplasarea materialelor în loturi unitare, pe întregul parcurs în
procesul de producţie;
 asigurarea unui transport rectiliniu;
 alegerea celor mai potrivite mijloace, sisteme şi metode de transport,
corespunzător naturii materialelor şi proceselor implicate.

6. Capacitatea de transport şi capacitatea de producţie.

Calculul capacităţii de transport se face pe tipuri de mijloace de

transport (vehicule).
Pentru calculul capacităţii de transport din cadrul întreprinderii sunt
necesare următoarele date:
o numărul fizic şi tipologia mijloacelor de transport disponibile şi
utilizabile în perioada de calcul;
o caracteristicile tehnice ale utilajelor (capacitatea unitară la o cursă,
viteză de deplasare etc.);
o condiţiile de utilizare a mijloacelor de transport.

Capacitatea de producţie se referă la producţia maximă ce poate fi

obţinută de o întreprindere într-o perioadă dată, producţia referindu-se la o
anumita structură şi calitate.

Capacitatea de producţie a întreprinderii nu trebuie confundată cu planul

ei de producţie sau cu producţia efectiv realizată, deoarece acestea din urmă
reflectă numai un anumit grad de folosire a capacităţii de producţie într-o
perioadă dată în anumite condiţii tehnico-organizatorice concrete de
desfăşurare a activităţii productive.

71
 Nivelul producţiei planificate sau efectiv realizate (P) este, de regulă,
inferior capacităţii de producţie (Cp).
Diferenţa dintre mărimea capacităţii de producţiei şi volumul de
producţie planificat sau efectiv, reprezintă rezerva potenţială de producţie (Rp)
a întreprinderii:
Rp = Cp – P
Determinarea capacităţii de producţie se face la nivelul întreprinderii,
secţiei, atelierului, utilajului, subramurii şi chiar la nivel de ramură.

7. Etapele ciclului de viaţa al produselor

Orice produs parcurge un ciclu de viaţă ce cuprinde următoarele etape:

etapa de cercetare, lansare, creştere, maturitate şi declin.

Etape de cercetare sau de studiu. Un produs nou pe care trebuie să-l

fabrice întreprinderea impune efectuarea unor activităţi de cercetare privind:
modalitatea de concepere, testare, pregătirea procesului de fabricaţie,
modalitatea de aprovizionare a materiilor prime mecesare realizării produsului,
stabilirea echipamentelor şi utilajelor necesare fabricării acestuia etc.;

Etapa de lansare. În cadrul acestei etape produsul nou îşi creează o piaţă
datorită calităţilor sale intrinseci, a nevoilor pe care este în măsură să le satisfacă
şi a investiţiilor derulate cu activităţile de promovare. Volumul vânzărilor este
destul de redus, deoarece se aşteaptă ca noul produs să-şi dovedească calităţile,
iar masa beneficiilor adusă de acesta este redusă;

Etapa de creştere. În aceată etapă produsul şi-a creat deja o piaţă şi

vânzările cresc într-un ritm accelerat; el aduce beneficii ridicate în această etapă;

72
 Etapa de maturitate. Vânzările continuă să crească, dar din ce în ce mai
lent, şi sfârşesc prin a stagna. Beneficiile sunt mari, dar masa lor se stabilizează.
Se spune că în această etapă piaţa este “saturată”, şi este necesară revizuirea
modalităţilor de promovare.

Etapa de declin (îmbătrânire). Cererea pentru produsul vizat este în

regres şi piaţa se restrânge; atât vânzările cât şi profiturile scad.

Fig. 3.2. – Etapele ciclului de viaţă al produselor

73
 BIBLIOGRAFIE

[1]Dumitru Constantinescu, Tudor Nistorescu, Constantin Tumbăr, Gheorghe

Meghisan, Economia întreprinderii, Editura Economică, p.202
[2]Jeffrey Pfeffer, Resursele umane în ecuaţia profitului, Ed. ALL, Bucureşti,
2010
[3]Jim Collins, Jerrz I. Porras, Afaceri clădite să dureze, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2006
[4]Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării şi desfacerii,
Ediţia a doua revizuită, Editura Economica, Bucureşti 2001.
[5] Gheorghe Cârstea, Florea Pârvu, Economia şi gestiunea întreprinderii,
Editura, Economica, Bucureşti, pp.11-12
[6]Ovidiu Nicolescu, Luminiţa Nicolescu, Economia, firma şi managementul
bazat pe cunoştinţe, Editura Economică, Bucureşti, 2005
[7]Ovidiu Nicolescu, Ciprian Nicolescu, Organizaţia şi managamentul bazate
pe cunoştinţe. Teorie, metodologie, studii de caz şi baterii de teste, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2011
[8]Ovidiu Nicolescu, Ciprian Nicolescu, Intreprenoriatul şi managementul
întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Economică, Bucureşti, 2008
[9]Tatiana Pricop coord., Constantin Bărbulescu, Mihai Pricop, Doina Popescu,
Managementul general al firmei, Teste de verificar, Aplicaţii, Studii de caz,
Ediţia a II –a, Editura Economica, Bucureşti 2004.
[10] Tatiana Gavrilă, Viorel Lefter, Managementul general al firmei, Ediţia a
II-a, Editura Economica, Bucureşti 2004.

74