Tema I:

1.Fiind un concept multidisciplinar, studierea antreprenoriatului contemporan necesită cunoaşterea

diversităţii teoriilor referitoare la acesta. Dreptul roman cunoştea noţiunea de „antreprenor”,
desemnând o activitate, îndeosebi comercială. Antreprenor era considerat arendaşul, precum şi
persoana care gestiona construcţia proprie. În Evul Mediu noţiunea de „antreprenor” avea mai multe
sensuri, indicând: - persoanele care se ocupau cu comerţul exterior; - organizatorii de parade,
spectacole; - responsabilii de obiecte industriale, şantiere. Aceştia nu îşi asumau niciun risc, ci doar
conduceau toate activităţile, utilizând resursele financiare, materiale şi comerciale care li se alocau.
Noţiunea „antreprenoriat de risc” cunoaşte o dezvoltare aparte în sec. al XVIIlea, atunci când
antreprenor era numită persoana care a încheiat cu statul un contract de îndeplinire a anumitor
lucrări sau de desfacere a anumitor produse. Deoarece valoarea contractului era prestabilită,
mărimea profitului sau a pierderilor era determinată în exclusivitate de norocul antreprenorilor. În
literatura economică noţiunea de „antreprenor” a apărut pentru prima dată în Dicţionarul
Universal de Comerţ, editat la Paris în anul 1723, desemnând „persoana care îşi asumă obligaţii în
vederea gestionării construcţiei unui obiect”. Ca termen ştiinţific, ca subiect de discuţie şi analiză,
noţiunea de „antreprenor” datează încă din sec. al XVIII-lea, când economistul francez Richard
Cantillon a asociat asumarea de riscuri în economie cu antreprenoriatul, formulând primele teorii cu
privire la antreprenoriat. În Anglia, în aceeaşi perioadă, Revoluţia Industrială era în plină
desfăşurare, iar antreprenorii jucau un rol important în transformarea resurselor
1.1.Cele mai des întâlnite forme de activităţi de antreprenoriat sunt: genurile de activităţi
licenţiate şi companiile comerciale. Principala diferenţă între cele două forme este cǎ un
comerciant (persoană fizică) face afaceri pe cont propriu şi are nevoie de autorizaţie comercială, în
timp ce o companie (persoană juridică) face afaceri în contul companiei, adică pentru toţi patronii
săi. În acest caz, va fi nevoie de autorizaţia comercială a fondatorilor şi de un contract legal încheiat
între aceştia.
Activităţi cu autorizaţie comercială. Practicarea unui gen de activitate în urma obţinerii unei
autorizaţii comerciale este cea mai simplă modalitate de a începe o afacere. Autorizaţia comercială
conferă dreptul de a desfăşura o activitate într-un anumit domeniu. Pentru obţinerea acesteia este
necesară respectarea unor cerinţe specifice fiecărui tip de activitate comercială (toate necesită
probitate).
În cazul în care costurile de începere a afacerii sunt mari, câteva persoane se pot asocia şi înfiinţa o
societate comercialǎ. În Republica Moldova societăţile comerciale sunt reglementate prin Legea
despre antreprenoriat şi întreprinderi. Legea stabileşte agenţii economici care au dreptul, în numele
lor (firmelor lor), să desfăşoare activitate de antreprenoriat în Republica Moldova şi determină
principiile juridice, organizatorice şi economice ale acestei activităţi. În conformitate cu prevederile
acestei legi, societăţile comerciale se pot constitui în una dintre următoarele forme: societate în
nume colectiv; societate în comandită; societate pe acţiuni; societate cu răspundere limitată. Cea
mai frecvent întâlnitǎ formǎ de societate comercialǎ este societatea cu răspundere limitatǎ (SRL).
Fiecare partener este obligat sǎ facă o depunere de capital de bazǎ, din care vor putea fi plătite
datoriile sau alte angajamente financiare în cazul lichidării societăţii. Acesta este motivul pentru
care răspunderea este limitatǎ: societatea este răspunzătoare numai în limita capitalului de bazǎ.
Partenerii încheie un contract de parteneriat, în care se prevede, printre altele, suma investitǎ de
fiecare partener şi modul în care se va face distribuirea profitului comun. O societate cu răspundere
limitatǎ poate fi înfiinţatǎ.
1.2. Clasificarea întreprinderilor
Există mai multe criterii de clasificare a întreprinderilor, însă în limitele prezentului capitol ne vom
rezuma la cele mai principale. 1. În funcţie de forma de proprietate deosebim: - întreprinderi de stat;
- întreprinderi private; - întreprinderi cu proprietate mixtă. Trăsătura definitorie a întreprinderii de
stat este faptul că întregul său patrimoniu aparţine statului pe al cărui teritoriu se află. Înfiinţarea şi
funcţionarea întreprinderilor de stat depinde în exclusivitate de voinţa factorilor decizionali etatici,
potrivit reglementărilor existente în fiecare ţară. Întreprinderile private se caracterizează prin faptul
că patrimoniul lor se află în proprietatea uneia sau a mai multor persoane. Este un tip de
întreprindere foarte veche, avându-şi rădăcinile în sclavagism. Numărul, diversitatea şi mărimea
întreprinderilor private au crescut odată cu dezvoltarea societăţii. Trăsăturile economice esenţiale
ale întreprinderilor private: - iniţiativa constituirii şi funcţionării lor aparţine în totalitate
întreprinzătorului; - existenţa unui capital iniţial minim este obligatorie; - independenţa deplină în
ceea ce priveşte direcţionarea activităţilor întreprinderii; - asumarea integrală a riscurilor economice
şi sociale legate de operaţiile firmei etc. În funcţie de numărul posesorilor de capital, întreprinderile
private pot fi individuale şi de grup. Întreprinderea individuală aparţine unei singure persoane.
Această formă este caracteristică în special întreprinderilor de dimensiuni mici şi mijlocii.
Întreprinderea de grup prezintă drept caracteristică posesiunea asupra patrimoniului său de către cel
puţin două persoane, şi poate fi: a) întreprindere familială, al cărei patrimoniu se află în proprietatea
membrilor unei familii. De regulă, aceste întreprinderi sunt mici, membrii familiei posedând
integral competenţele privind conducerea tuturor activităţilor. Cel mai adesea membrii familiei nu
sunt numai proprietarii întreprinderii, ci şi lucrători efectivi în cadrul acesteia; b) întreprinderea
asociativă este înfiinţată prin dorinţa şi participarea în condiţii egale a mai multor persoane, ce
desfăşurau anterior activităţi similare în calitate de mici producători. Specific este dreptul de
proprietate asupra patrimoniului al mai multor persoane, care prin actul de constituire devin, sub
anumite forme, coparticipanţi la conducerea întreprinderii. Fiecare membru are dreptul, pe lângă
salariu, la o parte din venitul final corespunzător cotei-părţi din capital, potrivit unor proceduri
stabilite la înfiinţarea întreprinderii;
c) întreprinderea cu proprietate mixtă, al cărei patrimoniu aparţine parţial statului, parţial
persoanelor fizice sau juridice private.
Dupǎ mǎrime (estimatǎ dupǎ numǎrul de personal, cifra de afaceri, capitalul social) se poate vorbi
de: - microîntreprinderi; - întreprinderi mici; - întreprinderi mijlocii; - întreprinderi mari.
Nu există o definiţie unanim acceptată a IMM-urilor. Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) –
componente de bază ale antreprenoriatuluiÎn Republica Moldova se aplică următoarele criterii:
numărul angajaţilor, suma anuală a veniturilor din vânzări, valoarea anuală de bilanţ a activelor. În
conformitate cu Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, se poate vorbi
despre microîntreprinderi, întreprinderi mici, întreprinderi mijlocii.
2. Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, „antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei,
executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în
mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor
patrimonială în scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri” [1, art. 1].
În Republica Moldova, la fel ca şi în Uniunea Europeană, criteriul de bază îl constituie numărul
angajaţilor. Astfel, Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii [2] defineşte
micul business ca pe o activitate antreprenorială. Se consideră întreprindere micro agentul
economic ce corespunde următoarelor criterii: număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel mult 9
persoane, sumă anuală a veniturilor din vânzări de cel mult 3 milioane de lei şi valoare totală anuală
de bilanţ a activelor ce nu depăşeşte 3 milioane de lei. Este considerat întreprindere mică agentul
economic ce respectă următoarele criterii: număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel mult 49 de
persoane, sumă anuală a veniturilor din vânzări de cel mult 25 milioane de lei şi valoare totală
anuală de bilanţ a activelor ce nu depăşeşte 25 milioane de lei. În cazul întreprinderii mijlocii,
criteriile de definire sunt următoarele: număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel mult 249 de
persoane, sumă anuală a veniturilor din vânzări de cel mult 50 milioane de lei şi valoare totală
anuală de bilanţ a activelor ce nu depăşeşte 50 milioane de lei.
P. Drucker(savant american, considerat „rugul aprins” al managementului modern) spunea că
„micile afaceri reprezintă catalizatorul principal al creşterii economice”. Micile afaceri contribuie în
bună măsură la realizarea unor obiective fundamentale ale oricărei economii naţionale. IMM-urile
joacă un rol însemnat în economie din următoarele motive: - supleţea structurilor le conferă o
capacitate ridicată de adaptare la fluctuaţiile mediului economic; - întreprinderile mici şi mijlocii se
pot integra relativ uşor într-o reţea industrială regională, ceea ce contribuie, pe de o parte, la
dezvoltarea economică a regiunii respective, iar pe de altă parte, la reducerea şomajului şi la
creşterea nivelului de trai, pentru că oferă locuri de muncă; - dimensiunea lor redusă permite
evitarea birocraţiei excesive şi a dezumanizării; - IMM-urile formează, la nivel individual, un
ansamblu mult mai uşor de controlat/condus. Nu există o definiţie unanim recunoscută a IMM-
urilor. Pentru a fi considerată mică/mijlocie, o afacere trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În
aprecierea mărimii unei întreprinderi se au în vedere criterii cantitative şi calitative:
Susţinerea de către stat a întreprinderilor mici şi mijlocii se efectuează diferenţiat, în funcţie de
genul de activitate, de perioada de funcţionare şi de numărul agenţilor economici, cu utilizarea
diferitor forme şi metode de susţinere şi surse de finanţare. Susţinerea dezvoltării sectorului
întreprinderilor mici şi mijlocii se efectuează de către autorităţile publice, conform strategiilor şi
programelor de stat aprobate de Guvern, şi de către organizaţii nestatale. Subiecte ale susţinerii de
stat a dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii sunt ministerele, alte autorităţi ale
administraţiei publice centrale, autorităţile administraţiei publice locale, alte organe autorizate.
Subiecte ale susţinerii nestatale a dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii sunt
persoanele fizice şi juridice, inclusiv străine. Obiecte ale susţinerii de stat a dezvoltării sectorului
întreprinderilor mici şi mijlocii sunt întreprinderile micro, mici şi mijlocii.

Actele normative de bază: Codul Civil al R.M. Nr. 1107-XV din 06.06.2002 publicat în
Monitorul Ofi cial Nr. 82-86 din 22.06.2002; Codul Muncii al R.M. Nr. 28.03.2003 publicat în
Monitorul Ofi cial Nr. 159- 162/648 din 29.07.2003. Codul Fiscal din R.M. Legea nr. 1163-XII
din 24.04.1997 Acte legislative care reglementează activitatea de antreprenoriat în RM: Legea
nr. 845-XII din 03.01.1992 „Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi” Legea nr. 206-XVI din
07.06.2006 „Privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii” Codul Civil (CC) este
actul legislativ care reglementează aspectele ce ţin de raporturile juridice civile ale persoanelor fi
zice şi juridice, cele care practică, precum şi cele care nu practică activitate de antreprenoriat
(descris în capitolul II al Codului). Legea defi neşte noţiunea de persoană juridică şi persoană fi zică
ca formă de organizare a activităţii de antreprenoriat. Persoana fi zică poartă răspundere nelimitată
pentru obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul (răspunde cu toată averea care îi aparţine cu drept
de proprietate: bunurile întreprinderii, inclusiv și averea de acasă). Persoana juridica poartă
răspundere limitată pentru obligaţiile acesteia fi ind asigurate cu patrimoniul societăţii (răspunde cu
capitalul social (statutar) și bunurile întreprinderii).
Codul Muncii (CM) reglementează relaţiile cu angajaţii în cadrul oricărei organizaţii, indiferent de
mărimea şi de forma ei de proprietate (Legea 154/2003 - Codul Muncii al Republicii Moldova,
publicat în Monitorul Ofi cial Nr. 159-162/648 din 29.07.2003).
De asemenea Codul Muncii prevede: Caracterul și conţinutul Contractul colectiv de muncă–
Caracterul și conţinutul Contractul colectiv de muncă– reprezintă actul juridic care reglementează
raporturile de muncă şi alte raporturi sociale în cadrul organizaţiei, încheiat în formă scrisă între
salariaţi şi angajator (se prevăd angajamentele reciproce privind: formele, sistemele şi cuantumul
retribuirii; plata îndemnizaţiilor şi compensaţiilor, timpul de muncă şi cel de odihnă, durata
concediilor, condiţiile de muncă şi protecţia muncii salariaţilor, securitatea ecologică şi ocrotirea
sănătăţii salariaţilor, etc.);
Caracterul și conţinutul Contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat şi
angajator, prin care salariatul se obligă să presteze o muncă, să respecte regulamentul intern al
organizaţiei, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă prevăzute de Codul Muncii,
(Titlul III, art. 45-55 CM);
Timpul de muncă și odihnă al salariaţilor. Durata zilnică normală a timpului de muncă
constituie 8 ore pe zi şi nu mai mult de 40 de ore pe săptămînă, timp de 5 zile, cu două zile de
repaus sau a săptămînii de lucru de 6 zile cu o zi de repaus. Concediul de odihnă anual plătit, este cu
o durată minimă de 28 de zile calendaristice, cu excepţia zilelor de sărbătoare nelucrătoare;
Structura salariului, condiţiile și sistemele de salarizare;
Normarea muncii constituie normele de producţie, de timp, de deservire, de personal care se
stabilesc de către angajator pentru salariaţi în concordanţă cu nivelul atins al tehnicii şi tehnologiei,
al organizării producţiei şi a muncii, astfel încît să corespundă condiţiilor concrete din unitate şi să
nu conducă la suprasolicitarea salariaţilor;
Garanţii și compensaţii acordate salariaţilor în dependenţă de diverse situaţii de muncă;
Regulamentul intern al unităţii și disciplina muncii - obligaţia tuturor salariaţilor de a se
subordona unor reguli de comportare stabilite în conformitate cu Codul muncii, cu alte acte
normative, cu convenţiile colective, cu contractele colective şi cu cele individuale de muncă,
precum şi cu actele normative la nivel de unitate, inclusiv cu regulamentul intern al unităţii.
Securitatea muncii salariaţilor;
Răspunderea materială a salariaţilor;
Soluţionarea confl ictelor colective de muncă (ex.: greva).
Codul Fiscal(CF) stabileşte principiile generale ale impozitării în Republica Moldova, statutul
juridic al contribuabililor, al organelor fi scale şi al altor participanţi la relaţiile reglementate de
legislaţia fi scală, principiile de determinare a obiectului impunerii (obiectul care se supune
impozitării), principiile evidenţei veniturilor şi cheltuielilor deduse, modul şi condiţiile de tragere la
răspundere pentru încălcarea legislaţiei fi scale, precum şi modul de contestare a acţiunilor
organelor fi scale şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere ale acestora. Legea „Cu privire la
antreprenoriat și întreprinderi” - stabileşte agenţii economici care au dreptul, în numele lor
(întreprinderilor lor), să desfăşoare activitate de antreprenoriat în Republica Moldova şi determină
principiile juridice (drepturile şi obligaţiile), organizatorice şi economice ale acestei activităţi.
Legea dată prevede că Întreprinderea este: - Forma organizatorico-juridică a activităţii de
antreprenoriat. - Întreprinderea constituie un agent economic cu fi rmă (titulatură) proprie înfi inţată
de antreprenor în modul stabilit de legislaţie. - Întreprinderea are dreptul de persoană juridică sau de
persoană fi zică. Întreprinderea-persoană juridică (S.R.L.; S.A., SNC etc.) şi întreprindereapersoană
fi zică (Î.I. şi G.Ţ.) au aceleaşi drepturi şi obligaţii. - Întreprinderea devine subiect de drept din
momentul înregistrării de stat.
3.3. Antreprenoriatul în Republica Moldova și rolul acestuia în economia ţării
Rolul şi importanţa IMM-urilor decurg din următoarele trăsături ale acestora:  ocupă peste 98%
din totalul întreprinderilor pe ţară; oferă noi locuri de muncă; sunt flexibile la cererea şi oferta
de pe piaţă; stimulează concurenţa; transferuri esenţiale în bugetul naţional; o întreprindere
mică poate constitui punctul perfect de pornire în lansarea unui nou produs sau serviciu; -
Întreprinderile mici pot prezenta avantaje faţă de cele mari atunci cînd se pune problema satisfacerii
unor nevoi locale; Mulţi consumatori sunt plictisiţi de produsele realizate în serii mari şi preferă
produsele de serie mică sau unicate, realizate de întreprinderile mici. Evoluţia numărului IMM-
urilor IMM-urile cu capital privat, în perioada anilor 2008-2012 au înregistrat o evoluţie pozitivă la
toţi indicatorii economici, ceea ce arată că sectorul, în întregime, este rentabil şi contribuie pozitiv
la formarea venitului naţional. Rezultatele cele mai bune au fost înregistrate la categoria
întreprinderilor mici. Conform datelor Biroului Naţional de Statistică, în Republica Moldova în anul
2012 numărul întreprinderilor mici şi mijlocii a constituit 49,4 mii întreprinderi, sau cu 2,1 mii
întreprinderi (cu 4,4%) mai mult faţă de anul 2011. Sectorul ÎMM reprezintă circa 97,5 % din
numărul total de întreprinderi.
Unele probleme cu care se confruntă IMM-le: - Cultură antreprenorială slab dezvoltată; - Acces
redus la informaţii; - Dialog public, privat insufi cient; - Grad redus de implementare a tehnologiilor
moderne; - Acces difi cil la credite şi dobînzi ridicate la credite şi împrumuturi; - Infrastructură de
suport în afaceri slab dezvoltată; - Proprietarul unei afaceri mici duce deseori lipsa de cunoştinţe
manageriale şi de experienţă în domeniul managementului; - Administrare fi scală dură; -
Reglementări și birocraţie excesivă etc.
Asociaţiile de Business - oportunităţi de colaborare, dezvoltare a activităţilor antreprenoriale.
În scopul susţinerii dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii din Republica
Moldova, prin Hotărîrea Guvernului nr. 538 din 17.05.2007, a fost creată Organizaţia pentru
dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii (ODIMM). Organizaţia are statut de
organizaţie necomercială, sub formă de instituţie publică, în coordonarea Ministerului Economiei.
Sarcinile principale ale ODIMM-lui sunt: a) implementarea politicii de stat privind susţinerea
dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, conform strategiilor şi programelor aprobate
de Guvern; b) analiza sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, determinarea necesităţilor,
problemelor şi riscurilor ce afectează dezvoltarea întreprinderilor micro-, mici şi mijlocii şi
formularea recomandărilor pentru soluţionarea acestora; c) înaintarea către Ministerul Economiei a
propunerilor privind necesităţile sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, cerinţele şi preferinţele
acestuia; d) promovarea dialogului public-privat în procesul implementării politicii de stat de
susţinere a dezvoltării sectorului ÎMM; e) asigurarea accesului ÎMM la fi nanţare;
dezvoltarea infrastructurii de suport a sectorului ÎMM; g) dezvoltarea reţelei de prestatori ai
serviciilor de suport în afaceri pentru întreprinderile micro-, mici şi mijlocii; h) dezvoltarea culturii
şi spiritului antreprenorial, în special la tineri şi femei;
Rolul şi importanta IMM-urilor decurg din următoarele trăsături ale acestora: - oferă noi
locuri de muncă; - favorizează inovarea şi flexibilitatea; - oferă personalului posibilitatea de a-şi
spori calificarea şi de a putea aspira la posturi în întreprinderile mari; - stimulează concurenţa; -
ajută la buna funcţionare a întreprinderilor mari, pentru care prestează diferite servicii sau produc
diferite subansambluri; - fabrică produse şi prestează servicii în condiţii de eficienţă

Bibliografie
1. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845-XII din 3 ianuarie 1992.
2. Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii nr.206- XVI din 7 iulie 2006
3. Catîşev Elena, Jumiga Diana, Ghidul antreprenorului, Contact, 2012.
4. Bazele antreprenoriatului, sugestii pentru proiectarea lecţiilor. https://ceda.md/wp-
content/uploads/2015/02/SUGESTII-PENTRU-PROIECTAREA-LEC__IILOR.pdf(18-01-2017)
5. Iniţierea în afaceri, UTM, 9-26 http://inventica.usm.md/wp-
content/uploads/2014/12/ANTREPRENORIAT-Initierea-afacerii.pdf(vizitat 01.02.2017)

Tema II

1.Opţiuni de lansare a unei afaceri.

De ce ar vrea cineva să-şi asume riscul iniţierii unei afaceri proprii, ştiind că acesta este un lucru
greu şi fără nicio garanţie de succes? Cu toate acestea, în fi - ecare zi milioane de oameni de pe
întreg globul pământesc se lansează în afaceri. Deseori răspunsul vine de la sine, adică din
înţelegerea potenţialului micului bu - siness şi a faptului că el deschide în faţa oamenilor posibilităţi
nelimitate: „Busi - ness mic, dar speranţe de succes mari!” Primul pas într-o afacere este dorinţa şi
tendinţa de a o iniţia. Stabilirea motivelor de iniţiere a unei afaceri este o condiţie primordia - lă
pentru un start bun. În baza studiilor realizate de savanţii în domeniu au fost evidenţiate cele mai
răspândite motive stând la baza lansării în afaceri, care sunt enumerate în figura 2.1. În figura 2.1
sunt prezentaţi factorii ce influenţează şi motivează în deschi - derea unei afaceri, precum şi cei care
constituie piedici în această încercare. Mulţi oameni, într-o anumită perioadă a vieţii, au idei care ar
putea sta la baza unei afaceri, dar nu toţi se hotărăsc să urmeze acest drum greu şi riscant. De ce este
nevoie pentru a acţiona, pentru a transforma ideea în realitate? Necesităţile de bază sunt cele care
fie influenţează/impun decizia, fie o motivează. Printre factorii de impunere se numă- ră, în primul
rând, şomajul, neînţelegerile de la locul precedent de muncă, lipsa confortului psihologic la serviciu
sau lipsa unui venit regulat. Aceşti factori sunt foarte duri şi ei impun luarea unei decizii îndrăzneţe.
Dar, în acelaşi timp, forţarea condiţionată de şomaj deseori conduce la decizii de afaceri
nechibzuite, fără perspective. O afacere prosperă este influenţată şi motivată şi de alte cauze, cauze
pozitive, care indică o probabilitate înaltă de succes: independenţă, autorealizare, dezvoltare
personală, independenţă financiară prin posibilitatea de a lua decizii în mod independent, de a-ţi fi
propriul şef. Deseori factorii de impunere şi cei de motivare se combină, generând o energie dublă.
Ambele grupe de factori de influenţă pot fi blocaţi de anumite condiţii subiective: lipsa veniturilor
regulate, neînţelegeri/nemulţumiri în sânul familiei, lipsa de capital şi neîncrederea în forţele proprii
şi în capacitatea de a gestiona o afacere. Acestea generează îndoieli şi nesiguranţă, sporind teama de
risc şi incertitudine. Motivele se bazează pe cerere, care nu este altceva decât existenţa unor
necesităţi acute, deseori neconştientizate pe deplin, care servesc drept imbold spre acţiune. De aceea
un om bine motivat este activ, caută permanent noi căi de soluţionare a propriilor necesităţi.

Nu există studii care ar indica vârsta optimă pentru iniţierea unei afacerei proprii. Practica
demonstrează că în afaceri se lansează persoane de cele mai diferite vârste. Totuşi savantul
american Cooper indică asupra câtorva grupe: 1. Influenţa sporită asupra spiritului antreprenorial a
nivelului de educaţie şi a studiilor de bază, a familiei, vârstei, experienţei de muncă etc. 2.
Condiţiile de organizare a afacerii în ce priveşte amplasarea, sectorul de piaţă, abilităţile necesare
domeniului de activitate selectat etc. 3. Factorii de mediu antreprenorial: economia, sursele de
finanţare, asistenţa consultativă, personalul de suport etc. Specialiştii arată că mai mult de o treime
dintre antreprenori, deschizând propria afacere, determină domeniul potenţial de business pornind
de la înţelegerea profundă a activităţii lor anterioare, de la experienţa de muncă. Unii dintre
antreprenorii începători (7-10%) concep o idee de afaceri proprie, alţii (4%) copiază o idee străină,
iar cei din altă categorie (6%) pornesc afacerea în baza propriul hobby. Aproximativ acelaşi număr
de antreprenori se conduc de faptul că au găsit o nişă liberă pe piaţă. Dar pentru a transforma ideea
într-o afacere cu şanse reale de succes, antreprenorul trebuie să aibă calităţile personale şi abilităţile
profesionale necesare pentru desfăşurarea tipului concret de afacere. El trebuie să identifice
consumatorii şi să înţeleagă legile pieţei. La fel, el trebuie să-şi cunoască concurenţii, să ştie cum să
atragă clienţii, satisfăcându-le necesităţile mai bine decât concurenţii. Antreprenorul trebuie să
stabilească metodele optime de vânzare a produsului sau a serviciului. În sfârşit, el trebuie să se
asigure că are resurse suficiente, finanţare sigură. Toţi aceşti factori sunt prezentaţi în figura 2.2.
Dar, în primul rând, viitorul antreprenor urmează: I. Să ia decizia de a intra în afaceri. II. Să aleagă
genul de activitate, produsul sau serviciul. III. Să stabilească modalitatea de organizare a afacerii

2.Primii paşi spre o afacere reuşită.

Decizia de iniţiere a afacerii este deseori riscantă şi dificilă. Pentru realizarea acestei etape este
necesară dorinţa fermă de a intra în afaceri. Mulţi oameni sunt tentaţi de acest gând – posibilitatea
iniţierii unei afaceri proprii. Însă una dintre primele întrebări ce apar este cum poate fi iniţiată o
afacere, care sunt condiţiile ce trebuie respectate. Deci, înainte de toate, este necesar a şti de la ce
începem şi în ce consecutivitate. 1. Primul pas presupune determinarea obiectivelor afacerii. Pentru
aceasta trebuie găsite răspunsuri la următoarele întrebări: - Ce vreau să obţin? - Ce rezultate vreau
să ating? - Cu ce fel de afacere vreau să mă ocup sau cu ce produs/serviciu voi ieşi pe piaţă? - Care
va fi cererea? - Ce venit (profit) poate fi obţinut? 2. Următorul, al doilea pas, presupune formularea
răspunsurilor la întrebările: - Care sunt posibilităţile proprii, efortul necesar pentru a începe o
afacere? - Ce resurse sunt necesare pentru producerea acestui tip de marfă? - Ce eforturi vor trebui
depuse sau ce acţiuni vor trebui întreprinse la început? - Corespund oare ele posibilităţilor de piaţă
(cererii)? 3. Raportarea posibilităţilor şi a resurselor reale la posibilele beneficii constituie pasul al
treilea. Este necesar a analiza propria experienţă, cunoştinţele, calificarea, calităţile personale.
Totodată, vor fi stabilite părţile slabe şi forte. Apoi, aceste condiţii obiective vor fi raportate la
posibilităţile de piaţă, la venitul preconizat şi la obiectivele formulate. 1) Alegerea produsului sau a
serviciului înseamnă: - Analiza propriei calificări, experienţe, a calităţilor personale, a tendinţelor
actuale în businessul de ramură după criteriul compatibilităţii lor. - Dispunerea de cele necesare
pentru a începe afacerea dorită. - Înţelegerea corectă a părţilor forte şi slabe ale businessului dat. 2)
Determinarea modalităţii de organizare a afacerii. Există trei modalităţi de a intra într-o afacere: -
Crearea unei întreprinderi noi. - Cumpărarea unei întreprinderi. - Cumpărarea unei francize.
Alegerea potrivită a căii de iniţiere a unei afaceri proprii depin e de mai mulţi factori şi va putea fi
realizată doar după o analiză complexă.
Procesul creativ are loc în cinci etape, fiecare dintre ele având anumite particularităţi. O etapă nu
este mai importantă decât alta, la fel nu este cazul ca vreuna dintre ele să fie exclusă. În funcţie de
stilul individual, de experienţă, de caracterul inventatorului sau de situaţiile obiective existente,
unele etape pot să decurgă mai lent, iar altele – foarte rapid, unele perioade pot fi destul de
productive, altele – lipsite de spor. Câteva sfaturi pentru a optimiza procesul de creaţie:
1.Etapa de explorare. Aceasta este prima etapă, care debutează odată cu apariţia ideii, când se
aduna informatii, se fac observatii, se delimiteaza problema (în arta - scopul urmarit), se schiteaza o
ipoteza (ori un proiect general).Ea reprezintă începutul căutărilor active. Pentru un rezultat mai
productiv, este necesar a identifica noi surse de informare. Se va analiza ce s-a făcut în domeniul
respectiv, chiar pot fi descoperite noi aspecte ale lucrurilor cunoscute. Pentru orice activitate deja
întreprinsă se pot găsi noi căi de realizare, care să corespundă situaţiei. Pentru un plus de
originalitate, se vor examina cele mai mici detalii, deoarece ele pot oferi cele mai valoroase
revelaţii.
2.Etapa de incubare. Etapa a doua presupune luarea unei pauze pentru prelucrarea informaţiei
acumulate. Există o legitate psihologică, potrivit căreia problemele nerezolvate până la capăt se
întipăresc în minte şi soluţia poate apărea mai târziu, parcă de la sine. De aceea informaţia
acumulată va fi lăsată să se „coacă” (să se sedimenteze). Este răstimpul eforturilor, încercarilor
sterile. Nu se găseşte soluţia. Concretizarea proiectului iniţial nu e satisfacatoare. Incubaţia poate
dura foarte mult, chiar ani de zile.
3.Etapa de generare, meditare. Prima regulă la această etapă: se vor aduna cât mai multe variante
de realizare a ideii. Se va imagina cum ar face-o alţii. Se va ţine cont de cazuri similare în care au
fost implicaţi prieteni, cunoscuţi, persoane cu renume şi se va încerca adaptarea la condiţiile
concrete. Este bine să se utilizeze tehnici eficiente de generare a ideilor.
4-Etapa decizională. Înainte de luarea deciziei finale se vor identifica aspectele pozitive, se vor
selecta cele mai reuşite, mai adecvate, mai realizabile idei. Se vor stabili avantajele şi dezavantajele
în fiecare caz aparte şi abia apoi se va lua decizia finală.
5.Etapa de acţiune. Este cea mai responsabilă etapă, momentul când se văd rezultatele căutărilor
de până acum. Implementarea ideii selectate se va face în conformitate cu decizia luată, în baza
planului decizional, care va conţine mijloace, termene şi modalităţile de realizare a ideii. Se va
pregăti o versiune simplificată a activităţilor şi a rezultatului final. Se va lucra asupra realizării ideii.
Pentru a evalua ideea de afaceri, viitorul antreprenor îşi va pune următoarele întrebări de control:
- Ce vă place să faceţi?- Care este gradul de risc acceptabil pentru Dvs.? - Care va fi rolul familiei
în afacerea Dvs.? - Cât de mult şi perseverent intenţionaţi să lucraţi? - Ce condiţii aţi prefera la locul
de muncă? - Care sunt scopurile majore şi obiectivele Dvs. personale? Nicio afacere nu va reuşi fără
obiective personale clar stabilite. La evaluarea realizării obiectivelor personale se vor avea în vedere
următoarele: - interesele şi dorinţele personale; - familia şi rudele; - întreţinerea relaţiilor, întâlnirile
cu prietenii; - relaţiile sociale şi societatea; - dezvoltarea personală şi profesională
Consideraţiile financiare, de asemenea, sunt foarte importante. Iată câteva întrebări de control la
care viitorul antreprenor trebuie să găsească răspuns: - Câţi bani aveţi în prezent? - Câţi bani doriţi
să câştigaţi? - De câţi bani aveţi nevoie pentru a atinge scopurile personale? - Cât puteţi investi în
momentul actual?
3.Impozitele plătite de către antreprenori.
Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a carei aparitie este legată de existenţa
statului şi a banilor. Impozitele sunt cea mai importantă resursă financiara a statului şi cea mai
veche, în ordinea apariţiei veniturilor publice – ce reprezintă prelevarea unei părţi din veniturile sau
averea persoanelor la dispoziţia statului în vederea constituirii resurselor financiare necesare pentru
acoperirea cheltuielilor publice. Iată câteva caracteristici ale taxelor şi impozitelor: au caracter
obligatoriu, ceea ce presupune ca toate persoanele fizice sau juridice care realizează venituri dintr-o
anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere să participe prin impozite la constituirea
fondurilor generale ale statului; sunt plăţi către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil, în sensul că
odată făcute, ele sunt utilizate numai la finanţarea unor acţiuni şi obiective necesare membrilor
societăţii; sunt o prelevare nerestituibile sau fără vreun echivalent direct şi imediat din partea
statului în favoarea contribuabilului

Ce impozite si taxe trebuie sa platesti?Cunoasterea mecanismului de impozitare si, în special, a

facilitatilor oferite IMM-urilor, te va ajuta sa nu cazi în capcana acelor greseli care se fac, de obicei,
începând cu primul trimestru din viata de „întreprinzator cu acte” si care sunt destul de costisitoare
pentru a regreta, mai târziu, ca ai pornit la drum insuficient pregatit. Mai întâi, trebuie constientizat
faptul ca întreprinderea nou constituita devine responsabila din punct de vedere juridic pentru
neachitarea în timp util a impozitelor, taxelor si altor plati obligatorii.Principalele acte la care se
raportează, din acest punct de vedere, activitatea antreprenorială, sunt:
  Codul Fiscal al Republicii Moldova
 Legea Bugetului de Stat
 Legea privind punerea în aplicarea a titlurilor Codului Fiscal
 Legea privind tariful vamal.

Facilitati fiscale. Conform art. 49 din Codul Fiscal, reprezentanţii sectorului IMM beneficiază de o
serie de facilităţi la plata impozitului pe venit, după cum urmează:
Antreprenorii sunt scutiţi de plata impozitului pe venit pe un termen de 3 ani, dacă întrunesc
următoarele condiţii:
 încheie un acord în această privinţă cu Serviciul Fiscal de Stat;
 dispun de un număr mediu anual de salariaţi de la 1 la 19 persoane, suma vânzărilor nete
anuale nedepăşind 3.000.000 lei.

În cazul în care toate obligaţiile stipulate în acord au fost îndeplinite, după expirarea termenului
prevăzut, agenţii economici au dreptul la o reducere de 35% a cotelor impozitului pe venit în decurs
de 2 ani.

Tema III
1.Cuvîntul management provine din limba italiană „maneggiare” care înseamnă „a manevra, a
conduce”, derivat din latinescul „manus” - ce semnifi ca “mînă”. Pentru a facilita predarea
conceptului se poate face în baza algoritmului următor: - Caracteristici relevante (importante,
remarcante, care ies în evidenţă). De exemplu: artă, proces, activitate, planificare, organizare,
coordonare, motivare, evaluare şi control; - Caracteristici irelevante. De exemplu: resurse umane,
materiale, finanţe
- Exemple: Managementul resurselor umane, managementul fi nanciar, managementul
organizatoric, managementul logistic etc.
Managementul este un tip special de muncă intelectuală, prin care cei ce o practică îi determina pe
alţii să facă ceea ce trebuie făcut în întreprindere. Prin management se înţelege un grup, o echipă
sau o persoană investiţi cu autoritatea, competenţele şi răspunderile funcţiei de conducere într-o
organizaţie/ întreprindere. Care este diferenţa dintre antreprenor și manager? Antreprenorul: -
legislaţia defineşte antreprenorul ca fiind persoana fizică autorizată sau persoana juridică ce în mod
individual sau în asociere organizează o societate comerciala în vederea desfăşurării unor activităţi
pentru obţinerea profitului; - are ca scop dezvoltarea unor afaceri, în general cu un capital redus, dar
cu idei mobilizatoare; - işi începe sau işi dezvoltă afacerea prin întocmirea unui plan de afaceri,
încercînd sa-şi diminueze riscurile de insucces. - antreprenorul este şi propriul manager, dar poate
delega dreptul de a lua decizii unui manager într-o anumită afacere. Managerul: - se remarca prin
exercitarea atributelor de conducere în virtutea obiectivelor stabilite, a competentelor şi a
responsabilităţilor ce revin funcţiei pe care o deţine - are cunoştinţe în management, cunoştinţe
tehnice, profesionale, talent etc. - ia decizii,valorifi că decizii, au capacitatea de a prezenta ideea şi
de a purta discuţii pe marginea ei - au anumite roluri în întreprindere: rolul de întreprinzător;
distribuitor de resurse; reprezentant al grupului; agent de legătură şi răspîndire a
informaţiilor; supraveghere, monitorizare; negociator şi purtător de cuvînt; rol în rezolvarea
confl ictelor din activitatea grupului.
Liderismul în sine reprezintă o abilitate managerială. Un lider adevărat inspiră sentimentul de
încredere şi admiraţie angajaţilor săi şi un sentiment de conştientizare a angajamentului faţă de
afacere. Un lider adevărat îi infl uenţează pe alţii să-l urmeze.
Procesul de gestionare și planifi care a unei activităţi antreprenoriale Activităţile de gestionare
a afacerii sunt divizate în 5 etape: 1. Planifi carea - Planifi carea implică identifi carea scopului şi
obiectivelor afacerii şi găsirea modalităţii de a le atinge (CE trebuie şi ce poate fi realizat?). Aceasta
presupune estimarea costurilor care vor fi suportate şi evaluarea timpului necesar pentru atingerea
scopului. Un plan trebuie analizat şi revizuit anual, ori în caz de necesitate, la apariţia unor difi
cultăţi ori oportunităţi. Planul poate fi considerat bun în cazul în care atingerea obiectivelor a fost
posibilă cu resursele planifi cate. 2. Organizarea - Stabilirea unor acţiuni pentru a atinge scopurile
stabilite, divizarea acţiunilor pe sarcini şi alocarea resurselor necesare (CUM se vor realiza
obiectivele?). 3. Coordonarea - Repartizarea sarcinilor potrivite ca mărime şi grad de difi cultate
pentru fi ecare angajat în aşa fel ca afacerea să meargă fără probleme. Coordonarea implică o
comunicare efi cientă între membrii echipei şi între echipe (CINE va realiza acţiunile planifi cate?.
4. Motivarea - Încurajarea angajaţilor, pentru ca aceștia să lucreze mai efi cient atît pentru
dezvoltarea lor, cît și al afacerii (Cum vor fi satisfăcute necesităţile angajaţilor în vederea realizării
obiectivelor stabilite?). 5. Controlul - Supravegherea permanentă a operaţiilor şi a angajaţilor e
necesară pentru a asigura atingerea scopurilor şi cîştigarea unui profi t, dar pentru a evalua nivelul
de dezvoltare a afacerii (Ce rezultate au fost atinse?).

2.1. Organizarea timpului În greacă „organon” înseamnă armonie. Elevilor li se va explica

noţiunea de organizare care reprezintă un ansamblu de acţiuni întreprinse în vederea utilizării cu
maximum de efi cienţă a resurselor materiale, umane şi fi nanciare pe care le are la dispoziţie
întreprinderea, dar şi a timpului pentru a se reuşit totul. Nu în zadar englezii au spusa proverbială:
„Timpul este bani” (Time is money). Orice pierdere de timp se poate refl ecta în mod negativ asupra
resurselor antreprenorului. Timpul este limitat şi de aceea el trebuie foarte bine organizat.
2.2.Organizarea personalului și a condiţiilor de muncă O altă parte importantă a activităţii unui
antreprenor este organizarea angajaţilor. Personalul - este singura resursă din cadrul unei firme care
are capacitatea de a-şi mări valoarea sa odată cu trecerea timpului, spre deosebire de toate celelalte
resurse ale firmei, care se uzează dacă nu fizic, atunci moral. Accentuarea rolului resurselor umane
nu semnifică însă o subestimare a celorlalte resurse. Suprasolicitarea resurselor umane în
detrimentul celorlalte afectează echilibrul dinamic al întreprinderii. Numai prin satisfacerea
nevoilor angajaţilor se va putea obţine implicarea totală a acestora (de la toate nivelurile) permite ca
abilităţile sale să fi e utilizate în benefi ciul întreprinderii. Personalul firmei – are următoarele
necesităţi: - Condiţii mai bune de lucru; - Satisfacţia crescută a muncii; - Sănătate şi siguranţă
crescută; - Moral îmbunătăţit; - Stabilitatea locului de muncă. Calitatea personalului fi rmei se
concretizează prin: - Nivel de instruire; - Atitudini; - Sisteme de valori; - Credinţe; -
Comportamente.
2.3.Planificarea necesarului de personal. Prima sarcină a antreprenorului este de a determina
numărul necesar de angajaţi şi funcţiile lor. În cadrul acestui proces urmează să se clarifi ce
următoarele aspecte: - Analiza lucrului – O analiză a lucrului va determina necesităţile companiei în
ceea ce priveşte angajarea. Care sarcini trebuie completate? De cîţi angajaţi este nevoie pentru a
îndeplini aceste sarcini? Cum pot fi combinate cîteva sarcini într-un singur post? Această
combinaţie va fi prea mult lucru pentru o singură persoană? - Schema de organizare – O schemă de
organizare va arata care angajaţi vor supraveghea pe alţii. Descrierea sarcinilor de
muncă/obligaţiunilor/responsabilităţilor în fi şa de post – Aici se vor specifi ca sarcinile zilnice al fi
ecărui angajat, programul de lucrul şi salariul. - Specificarea lucrului – La acest capitol sunt
menţionate deprinderi speciale care vor fi posedate de fiecare angajat. De exemplu, cîteva posturi
vor necesita studii universitare sau, probabil, un post presupune experienţă de lucru cu un anumit
program computerizat. Odată finalizate, aceste elemente vor permite selectarea şi angajarea
lucrătorilor. Pentru a angaja un personal calificat, trebuie să se selecteze persoanele cele mai
potrivite.
2.4.Procesul de recrutare: este procesul de asigurare a unui număr suficient de mare de candidaţi
calificaţi din care să fi e posibilă selectarea celor care corespund cel mai bine pentru ocuparea
posturilor vacante la întreprindere
2.5.Procesul de selecţie: reprezintă procesul de alegere a persoanelor care au califi cările şi
deprinderile necesare pentru a ocupa un anumit post de muncă vacant în cadrul unei întreprinderi.
2.6.Contractul individual de muncă Relaţiile cu angajaţii în cadrul oricărei firme, indiferent de
mărimea şi de forma ei de proprietate sunt reglementate de Codul Muncii (Legea nr. 154/2003)
publicat în Monitorul Ofi cial Nr. 159-162/648 din 29.07.2003). Codul Muncii prevede ca orice
angajator să încheie în mod obligatoriu un contract individual de muncă cu angajaţii săi (Art. 56)
Contractul individual de muncă este un acord între salariat şi angajator, prin care salariatul se obligă
să preseze o muncă după o anumită specialitate, califi care sau la un anumit post, subordonîndu-se
ordinii interioare de muncă, stabilită de angajator. Angajatorul, la rîndul său, se obligă să plătească
lucrătorului salariul indicat în contract şi să asigure condiţiile de muncă, care nu contravin legii
2.7. Comunicarea – un instrument eficient de gestionare a activităţii antreprenoriale
Comunicarea reprezintă procesul schimbului de informaţii între persoane, unele cu rol de emiţător
iar altele cu rol de receptor, prin intermediul mesajelor simbolice - sunete, cifre, litere, cuvinte,
semne scrise, gesturi.

3. Motivaţia este ceea ce-i face pe oameni să se comporte şi să acţioneze aşa cum o fac.
Metode de motivare a personalului:  Recunoștinţă pentru eforturile depuse. Angajaţii sunt
interesaţi de ceea ce fac la lucru, mai ales cînd îşi dau seama că managerul le apreciază munca.
Uneori, o mulţumire verbală este sufi cientă. Un „Mulţumesc”, spus din sufl et, poate valora foarte
mult pentru angajaţi. De asemenea, dacă angajaţii ştiu că managerul cunoaşte performanţele lor, ei
va fi mult mai atenţi la îndeplinirea responsabilităţilor.  Schimbul de opinii. Un manager bun va
asculta deschis părerile angajaţilor săi. Deseori, angajaţii au relaţii mai apropiate cu clienţii decît cu
managerul şi de aceea ei ştiu mai bine cerinţele clientului. În acelaşi mod, dacă angajatul ştie că
managerul respectă opinia lui, aceasta îi permite angajatului să se simtă mult mai important. 
Responsabilităţi suplimentare. Angajaţii lucrează mai efi cient dacă sunt implicaţi afectiv în lucrul
lor. Cu mai multe responsabilităţi şi deci control asupra unor părţi mici din afacere, lucrătorul se va
simţi mai necesar, mai critic pentru succesul afacerii. De aceea, va lucra mai bine.  Respect!
Managerul trebuie să cîştige respectul angajaţilor. Rareori, un manager ar putea organiza o echipă
efi cientă avînd o atitudine brutală faţă de membrii acesteia. Comportamentul managerului cu
angajaţii va determina comportamentul angajaţilor cu clientul. Angajaţii sunt cea mai valoroasă
calitate a companiei – de aceea urmează a fi trataţi cu respect! 61 BAZELE
ANTREPRENORIATULUI Sugestii pentru proiectarea lecţiilor Metode fi nanciare de motivare a
personalului:  Sistem pozitiv de remunerare. Angajaţii pot fi remuneraţi prin: mărirea salariului,
oferirea unui procent din profi tul anual al fi rmei, acordarea unor premii celor mai activi angajaţi.
În general, mărimea premiului contează, cel mai important este gestul.

4. Desfăşurarea activităţii de antreprenoriat presupune un risc, deoarece există probabilitatea

ca mediul economic să se înrăutăţească, produsul sau serviciul să fi e mai puţin solicitat cerut pe
piaţă, echipamentul să se deterioreze, întreprinderea să suporte cheltuieli şi pierderi etc.
Riscul în afaceri reprezintă o incertitudine, condiţionată de probabilitatea apariţiei pe parcursul
derulării afacerii a unor evenimente inconveniente. afecta bunurile întreprinderii, volumul
vînzărilor, situaţia fi nanciară şi capacitatea de plată, inclusiv şi capacitatea de muncă, viaţa ori
sănătatea oamenilor. Astfel, atît la etapa demarării afacerii, cît şi în procesul derulării acesteia, este
necesar ca antreprenorul să ia în consideraţie posibilele riscuri. Aceasta ar permite, dacă nu evitarea
completă a riscurilor, atunci cel puţin minimizarea lor. Cele mai probabile riscuri antreprenoriale
care pot apărea sunt: a) Riscuri inovaţionale – sunt condiţionate de proiectarea greşită a produsului,
obţinerea unor rezultate negative, nerealizarea parametrilor tehnici planifi caţi la etapa proiectării
constructive şi tehnologice a inovaţiilor, depăşirea devizului de cheltuieli în procesul implementării
inovaţiei, pătrunderea difi cilă pe piaţă etc. b) Riscurile de fabricaţie apar în procesul de producere,
aprovizionare şi deservire post-realizare, ca urmare a comercializării unui volum de producţie mai
mic decît cel planifi cat, majorării cheltuielilor materiale, respingerii de către consumator a
producţiei propuse sau rambursarea acesteia, accidente şi defectări de utilaj, obţinerea producţiei
neconforme etc. c) Riscurile comerciale – sunt riscurile care apar în procesul comercializării
producţiei sau prestării serviciilor, ca urmare a modifi cării preferinţelor consumatorilor, majorării
preţului la produs, apariţiei noilor concurenţi etc. d) Riscurile financiare – sunt cauzate de
neexecutarea de către întreprindere a obligaţiunilor fi nanciare. Riscurile date pot apărea ca urmare
a fl uctuaţiei cursului monedei naţionale, evoluţiei dobînzilor bancare, neachitării creanţelor,
penalităţilor contractuale etc. e) Riscul de personal – fluctuaţia personalului ori lipsa acestuia, nivel
scăzut de profesionalism, responsabilitate (disciplină) scăzută, scurgerea informaţiei confi denţiale
privind afacerea .Modalităţi de diminuare și gestionare a riscurilor: 1Evitarea riscului -
Depunerea zilnică a banilor la bancă elimină pierderile cauzate de posibile furturi.Investiţii în
sistemul de irigare. Înlocuirea ori repararea utilajului învechit.2.Limitarea riscului - Stabilirea
volumului maxim al cheltuielilor, o cotă anumită a produselor care vor fi fabricate ori care pot fi
comercializate în credit. 3.Diversificarea riscului- Repartizarea resurselor pe proiecte care nu sunt
intercorelate. Extinderea pieţei. Diversificarea produselor ori a domeniilor de activitate. o
4.Transmiterea riscului - Asigurarea afacerii ori a bunurilor materiale. Contracte de păstrare şi
transportare a încărcăturilor, contracte de vînzare, deservire şi furnizare etc. 5. Asigurarea riscului
- Transmiterea unor riscuri companiilor de asigurări. (ex. Casco, asigurarea bunurilor întreprinderii,
asigurarea recoltei, asigurarea animalelor, asigurarea de accidente, asigurarea creditelor, asigurarea
de furt, asigurarea de răspundere profesională).