Tema I:

1.Dreptul roman cunoştea noţiunea de „antreprenor”, desemnând

o activitate, îndeosebi comercială. Antreprenor era considerat
arendaşul, precum şi persoana care gestiona construcţia proprie.
În Evul Mediu noţiunea de „antreprenor” avea mai multe sensuri,
indicând:
- persoanele care se ocupau cu comerţul exterior;
- organizatorii de parade, spectacole;
- responsabilii de obiecte industriale, şantiere.
Aceştia nu îşi asumau niciun risc, ci doar conduceau toate
activităţile, utilizând resursele financiare, materiale şi comerciale
care li se alocau.
Noţiunea „antreprenoriat de risc” cunoaşte o dezvoltare aparte
în sec. al XVIIlea, atunci când antreprenor era numită persoana
care a încheiat cu statul un contract de îndeplinire a anumitor
lucrări sau de desfacere a anumitor produse.
În literatura economică noţiunea de „antreprenor” a apărut
pentru prima dată în Dicţionarul Universal de Comerţ, editat la
Paris în anul 1723, desemnând „persoana care îşi asumă obligaţii
în vederea gestionării construcţiei unui obiect”. Ca termen
ştiinţific, ca subiect de discuţie şi analiză, noţiunea de
„antreprenor” datează încă din sec. al XVIII-lea, când economistul
francez Richard Cantillon a asociat asumarea de riscuri în
economie cu antreprenoriatul, formulând primele teorii cu privire
la antreprenoriat. În Anglia, în aceeaşi perioadă, Revoluţia
Industrială era în plină desfăşurare, iar antreprenorii jucau un rol
important în transformarea resurselor

1.1.Cele mai des întâlnite forme de activităţi de antreprenoriat

sunt: genurile de activităţi licenţiate şi companiile comerciale.
Principala diferenţă între cele două forme este cǎ un comerciant
(persoană fizică) face afaceri pe cont propriu şi are nevoie de
autorizaţie comercială, în timp ce o companie (persoană juridică)
face afaceri în contul companiei, adică pentru toţi patronii săi. În
acest caz, va fi nevoie de autorizaţia comercială a fondatorilor şi
de un contract legal încheiat între aceştia.
Activităţi cu autorizaţie comercială. Practicarea unui gen de
activitate în urma obţinerii unei autorizaţii comerciale este cea mai
simplă modalitate de a începe o afacere. Autorizaţia comercială
conferă dreptul de a desfăşura o activitate într-un anumit domeniu.
Pentru obţinerea acesteia este necesară respectarea unor cerinţe
specifice fiecărui tip de activitate comercială (toate necesită
probitate).
În cazul în care costurile de începere a afacerii sunt mari, câteva
persoane se pot asocia şi înfiinţa o societate comercialǎ. În
Republica Moldova societăţile comerciale sunt reglementate prin
Legea despre antreprenoriat şi întreprinderi.
Legea stabileşte agenţii economici care au dreptul, în numele lor
(firmelor lor), să desfăşoare activitate de antreprenoriat în
Republica Moldova şi determină principiile juridice,
organizatorice şi economice ale acestei activităţi.
În conformitate cu prevederile acestei legi, societăţile comerciale
se pot constitui în una dintre următoarele forme: societate în nume
colectiv; societate în comandită; societate pe acţiuni; societate cu
răspundere limitată.
Cea mai frecvent întâlnitǎ formǎ de societate comercialǎ este
societatea cu răspundere limitatǎ (SRL). Fiecare partener este
obligat sǎ facă o depunere de capital de bazǎ, din care vor putea fi
plătite datoriile sau alte angajamente financiare în cazul lichidării
societăţii. Acesta este motivul pentru care răspunderea este
limitatǎ: societatea este răspunzătoare numai în limita capitalului
de bazǎ. Partenerii încheie un contract de parteneriat, în care se
prevede, printre altele, suma investitǎ de fiecare partener şi modul
în care se va face distribuirea profitului comun. O societate cu
răspundere limitatǎ poate fi înfiinţatǎ.
1.2. Clasificarea întreprinderilor
Există mai multe criterii de clasificare a întreprinderilor, însă în
limitele prezentului capitol ne vom rezuma la cele mai principale.
1. În funcţie de forma de proprietate deosebim: - întreprinderi de
stat; - întreprinderi private; - întreprinderi cu proprietate mixtă.
Trăsătura definitorie a întreprinderii de stat este faptul că întregul
său patrimoniu aparţine statului pe al cărui teritoriu se află.
Înfiinţarea şi funcţionarea întreprinderilor de stat depinde în
exclusivitate de voinţa factorilor decizionali etatici, potrivit
reglementărilor existente în fiecare ţară. Întreprinderile private se
caracterizează prin faptul că patrimoniul lor se află în proprietatea
uneia sau a mai multor persoane. Este un tip de întreprindere foarte
veche, avându-şi rădăcinile în sclavagism. Numărul, diversitatea
şi mărimea întreprinderilor private au crescut odată cu dezvoltarea
societăţii.
Trăsăturile economice esenţiale ale întreprinderilor private:
- iniţiativa constituirii şi funcţionării lor aparţine în totalitate
întreprinzătorului;
- existenţa unui capital iniţial minim este obligatorie;
- independenţa deplină în ceea ce priveşte direcţionarea
activităţilor întreprinderii;
- asumarea integrală a riscurilor economice şi sociale legate de
operaţiile firmei etc.
În funcţie de numărul posesorilor de capital, întreprinderile
private pot fi individuale şi de grup. Întreprinderea individuală
aparţine unei singure persoane. Această formă este caracteristică
în special întreprinderilor de dimensiuni mici şi mijlocii.
Întreprinderea de grup prezintă drept caracteristică posesiunea
asupra patrimoniului său de către cel puţin două persoane, şi
poate fi:
a) întreprindere familială, al cărei patrimoniu se află în
proprietatea membrilor unei familii. De regulă, aceste întreprinderi
sunt mici, membrii familiei posedând integral competenţele privind
conducerea tuturor activităţilor. Cel mai adesea membrii familiei
nu sunt numai proprietarii întreprinderii, ci şi lucrători efectivi în
cadrul acesteia;
b) întreprinderea asociativă este înfiinţată prin dorinţa şi
participarea în condiţii egale a mai multor persoane, ce desfăşurau
anterior activităţi similare în calitate de mici producători. Specific
este dreptul de proprietate asupra patrimoniului al mai multor
persoane, care prin actul de constituire devin, sub anumite forme,
coparticipanţi la conducerea întreprinderii. Fiecare membru are
dreptul, pe lângă salariu, la o parte din venitul final corespunzător
cotei-părţi din capital, potrivit unor proceduri stabilite la
înfiinţarea întreprinderii;
c) întreprinderea cu proprietate mixtă, al cărei patrimoniu aparţine
parţial statului, parţial persoanelor fizice sau juridice private.
Dupǎ mǎrime (estimatǎ dupǎ numǎrul de personal, cifra de
afaceri, capitalul social) se poate vorbi de:
- microîntreprinderi;
- întreprinderi mici;
- întreprinderi mijlocii;
- întreprinderi mari.
Nu există o definiţie unanim acceptată a IMM-urilor.
Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) – componente de bază ale
antreprenoriatuluiÎn Republica Moldova se aplică următoarele
criterii: numărul angajaţilor, suma anuală a veniturilor din vânzări,
valoarea anuală de bilanţ a activelor. În conformitate cu Legea
privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, se
poate vorbi despre microîntreprinderi, întreprinderi mici,
întreprinderi mijlocii.
2. Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, „antreprenoriatul este
activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi
prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile
acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor,
pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială în scopul de
a-şi asigura o sursă permanentă de venituri” [1, art. 1].
În Republica Moldova, la fel ca şi în Uniunea Europeană,
criteriul de bază îl constituie numărul angajaţilor. Astfel, Legea
privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii [2]
defineşte micul business ca pe o activitate antreprenorială.
Se consideră întreprindere micro agentul economic ce
corespunde următoarelor criterii: număr mediu scriptic anual de
salariaţi de cel mult 9 persoane, sumă anuală a veniturilor din
vânzări de cel mult 3 milioane de lei şi valoare totală anuală de
bilanţ a activelor ce nu depăşeşte 3 milioane de lei.
Este considerat întreprindere mică agentul economic ce respectă
următoarele criterii: număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel
mult 49 de persoane, sumă anuală a veniturilor din vânzări de cel
mult 25 milioane de lei şi valoare totală anuală de bilanţ a
activelor ce nu depăşeşte 25 milioane de lei.
În cazul întreprinderii mijlocii, criteriile de definire sunt
următoarele: număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel mult
249 de persoane, sumă anuală a veniturilor din vânzări de cel mult
50 milioane de lei şi valoare totală anuală de bilanţ a activelor ce
nu depăşeşte 50 milioane de lei.

. IMM-urile joacă un rol însemnat în economie din următoarele

motive:
- supleţea structurilor le conferă o capacitate ridicată de adaptare
la fluctuaţiile mediului economic;
- întreprinderile mici şi mijlocii se pot integra relativ uşor într-o
reţea industrială regională, ceea ce contribuie, pe de o parte, la
dezvoltarea economică a regiunii respective, iar pe de altă parte, la
reducerea şomajului şi la creşterea nivelului de trai, pentru că
oferă locuri de muncă
; - dimensiunea lor redusă permite evitarea birocraţiei excesive şi a
dezumanizării;
- IMM-urile formează, la nivel individual, un ansamblu mult mai
uşor de controlat/condus. Nu există o definiţie unanim
recunoscută a IMM-urilor. Pentru a fi considerată mică/mijlocie, o
afacere trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În aprecierea
mărimii unei întreprinderi se au în vedere criterii cantitative şi
calitative:
Susţinerea de către stat a întreprinderilor mici şi mijlocii se
efectuează diferenţiat, în funcţie de genul de activitate, de perioada
de funcţionare şi de numărul agenţilor economici, cu utilizarea
diferitor forme şi metode de susţinere şi surse de finanţare.
Susţinerea dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii se
efectuează de către autorităţile publice, conform strategiilor şi
programelor de stat aprobate de Guvern, şi de către organizaţii
nestatale. Subiecte ale susţinerii de stat a dezvoltării sectorului
întreprinderilor mici şi mijlocii sunt ministerele, alte autorităţi ale
administraţiei publice centrale, autorităţile administraţiei publice
locale, alte organe autorizate. Subiecte ale susţinerii nestatale a
dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii sunt
persoanele fizice şi juridice, inclusiv străine. Obiecte ale susţinerii
de stat a dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii sunt
întreprinderile micro, mici şi mijlocii.
Actele normative de bază:  Codul Civil al R.M. Nr. 1107-XV
din 06.06.2002 publicat în Monitorul Ofi cial Nr. 82-86 din
22.06.2002;  Codul Muncii al R.M. Nr. 28.03.2003 publicat în
Monitorul Ofi cial Nr. 159- 162/648 din 29.07.2003.  Codul
Fiscal din R.M. Legea nr. 1163-XII din 24.04.1997 Acte legislative
care reglementează activitatea de antreprenoriat în RM:  Legea
nr. 845-XII din 03.01.1992 „Cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi”  Legea nr. 206-XVI din 07.06.2006 „Privind
susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii” Codul Civil
(CC) este actul legislativ care reglementează aspectele ce ţin de
raporturile juridice civile ale persoanelor fi zice şi juridice, cele
care practică, precum şi cele care nu practică activitate de
antreprenoriat (descris în capitolul II al Codului). Legea defi neşte
noţiunea de persoană juridică şi persoană fi zică ca formă de
organizare a activităţii de antreprenoriat. Persoana fi zică poartă
răspundere nelimitată pentru obligaţiile acesteia cu întreg
patrimoniul (răspunde cu toată averea care îi aparţine cu drept de
proprietate: bunurile întreprinderii, inclusiv și averea de acasă).
Persoana juridica poartă răspundere limitată pentru obligaţiile
acesteia fi ind asigurate cu patrimoniul societăţii (răspunde cu
capitalul social (statutar) și bunurile întreprinderii).
Codul Muncii (CM) reglementează relaţiile cu angajaţii în cadrul
oricărei organizaţii, indiferent de mărimea şi de forma ei de
proprietate (Legea 154/2003 - Codul Muncii al Republicii
Moldova, publicat în Monitorul Ofi cial Nr. 159-162/648 din
29.07.2003).
De asemenea Codul Muncii prevede: Caracterul și conţinutul
Contractul colectiv de muncă–Caracterul și conţinutul Contractul
colectiv de muncă– reprezintă actul juridic care reglementează
raporturile de muncă şi alte raporturi sociale în cadrul organizaţiei,
încheiat în formă scrisă între salariaţi şi angajator (se prevăd
angajamentele reciproce privind: formele, sistemele şi cuantumul
retribuirii; plata îndemnizaţiilor şi compensaţiilor, timpul de
muncă şi cel de odihnă, durata concediilor, condiţiile de muncă şi
protecţia muncii salariaţilor, securitatea ecologică şi ocrotirea
sănătăţii salariaţilor, etc.);
 Caracterul și conţinutul Contractul individual de muncă este
înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care salariatul se obligă
să presteze o muncă, să respecte regulamentul intern al
organizaţiei, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de
muncă prevăzute de Codul Muncii, (Titlul III, art. 45-55 CM);
 Timpul de muncă și odihnă al salariaţilor. Durata zilnică
normală a timpului de muncă constituie 8 ore pe zi şi nu mai mult
de 40 de ore pe săptămînă, timp de 5 zile, cu două zile de repaus
sau a săptămînii de lucru de 6 zile cu o zi de repaus. Concediul de
odihnă anual plătit, este cu o durată minimă de 28 de zile
calendaristice, cu excepţia zilelor de sărbătoare nelucrătoare; 
Structura salariului, condiţiile și sistemele de salarizare;
Normarea muncii constituie normele de producţie, de timp, de
deservire, de personal care se stabilesc de către angajator pentru
salariaţi în concordanţă cu nivelul atins al tehnicii şi tehnologiei,
al organizării producţiei şi a muncii, astfel încît să corespundă
condiţiilor concrete din unitate şi să nu conducă la suprasolicitarea
salariaţilor;
Garanţii și compensaţii acordate salariaţilor în dependenţă de
diverse situaţii de muncă; Regulamentul intern al unităţii și
disciplina muncii - obligaţia tuturor salariaţilor de a se subordona
unor reguli de comportare stabilite în conformitate cu Codul
muncii, cu alte acte normative, cu convenţiile colective, cu
contractele colective şi cu cele individuale de muncă, precum şi
cu actele normative la nivel de unitate, inclusiv cu regulamentul
intern al unităţii. Securitatea muncii salariaţilor;
Răspunderea materială a salariaţilor;
Soluţionarea confl ictelor colective de muncă (ex.: greva).
Codul Fiscal(CF) stabileşte principiile generale ale impozitării în
Republica Moldova, statutul juridic al contribuabililor, al organelor
fi scale şi al altor participanţi la relaţiile reglementate de legislaţia
fi scală, principiile de determinare a obiectului impunerii (obiectul
care se supune impozitării), principiile evidenţei veniturilor şi
cheltuielilor deduse, modul şi condiţiile de tragere la răspundere
pentru încălcarea legislaţiei fi scale, precum şi modul de
contestare a acţiunilor organelor fi scale şi ale persoanelor cu
funcţii de răspundere ale acestora. Legea „Cu privire la
antreprenoriat și întreprinderi” - stabileşte agenţii economici care
au dreptul, în numele lor (întreprinderilor lor), să desfăşoare
activitate de antreprenoriat în Republica Moldova şi determină
principiile juridice (drepturile şi obligaţiile), organizatorice şi
economice ale acestei activităţi. Legea dată prevede că
Întreprinderea este: - Forma organizatorico-juridică a activităţii de
antreprenoriat. - Întreprinderea constituie un agent economic cu fi
rmă (titulatură) proprie înfi inţată de antreprenor în modul stabilit
de legislaţie. - Întreprinderea are dreptul de persoană juridică sau
de persoană fi zică. Întreprinderea-persoană juridică (S.R.L.; S.A.,
SNC etc.) şi întreprindereapersoană fi zică (Î.I. şi G.Ţ.) au
aceleaşi drepturi şi obligaţii. - Întreprinderea devine subiect de
drept din momentul înregistrării de stat.
3.3. Antreprenoriatul în Republica Moldova și rolul acestuia în
economia ţării
Rolul şi importanţa IMM-urilor decurg din următoarele trăsături
ale acestora:  ocupă peste 98% din totalul întreprinderilor pe
ţară;  oferă noi locuri de muncă;  sunt flexibile la cererea şi
oferta de pe piaţă;  stimulează concurenţa;  transferuri
esenţiale în bugetul naţional;  o întreprindere mică poate
constitui punctul perfect de pornire în lansarea unui nou produs sau
serviciu; - Întreprinderile mici pot prezenta avantaje faţă de cele
mari atunci cînd se pune problema satisfacerii unor nevoi locale;
Mulţi consumatori sunt plictisiţi de produsele realizate în serii mari
şi preferă produsele de serie mică sau unicate, realizate de
întreprinderile mici. Evoluţia numărului IMM-urilor IMM-urile cu
capital privat, în perioada anilor 2008-2012 au înregistrat o
evoluţie pozitivă la toţi indicatorii economici, ceea ce arată că
sectorul, în întregime, este rentabil şi contribuie pozitiv la
formarea venitului naţional. Rezultatele cele mai bune au fost
înregistrate la categoria întreprinderilor mici. Conform datelor
Biroului Naţional de Statistică, în Republica Moldova în anul 2012
numărul întreprinderilor mici şi mijlocii a constituit 49,4 mii
întreprinderi, sau cu 2,1 mii întreprinderi (cu 4,4%) mai mult faţă
de anul 2011. Sectorul ÎMM reprezintă circa 97,5 % din numărul
total de întreprinderi.
Unele probleme cu care se confruntă IMM-le: - Cultură
antreprenorială slab dezvoltată; - Acces redus la informaţii; -
Dialog public, privat insufi cient; - Grad redus de implementare a
tehnologiilor moderne; - Acces difi cil la credite şi dobînzi ridicate
la credite şi împrumuturi; - Infrastructură de suport în afaceri slab
dezvoltată; - Proprietarul unei afaceri mici duce deseori lipsa de
cunoştinţe manageriale şi de experienţă în domeniul
managementului; - Administrare fi scală dură; - Reglementări și
birocraţie excesivă etc.
Asociaţiile de Business - oportunităţi de colaborare, dezvoltare a
activităţilor antreprenoriale.
În scopul susţinerii dezvoltării sectorului întreprinderilor mici
şi mijlocii din Republica Moldova, prin Hotărîrea Guvernului nr.
538 din 17.05.2007, a fost creată Organizaţia pentru dezvoltarea
sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii (ODIMM). Organizaţia
are statut de organizaţie necomercială, sub formă de instituţie
publică, în coordonarea Ministerului Economiei. Sarcinile
principale ale ODIMM-lui sunt: a) implementarea politicii de stat
privind susţinerea dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi
mijlocii, conform strategiilor şi programelor aprobate de Guvern;
b) analiza sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, determinarea
necesităţilor, problemelor şi riscurilor ce afectează dezvoltarea
întreprinderilor micro-, mici şi mijlocii şi formularea
recomandărilor pentru soluţionarea acestora; c) înaintarea către
Ministerul Economiei a propunerilor privind necesităţile sectorului
întreprinderilor mici şi mijlocii, cerinţele şi preferinţele acestuia;
d) promovarea dialogului public-privat în procesul implementării
politicii de stat de susţinere a dezvoltării sectorului ÎMM; e)
asigurarea accesului ÎMM la fi nanţare;
dezvoltarea infrastructurii de suport a sectorului ÎMM; g)
dezvoltarea reţelei de prestatori ai serviciilor de suport în afaceri
pentru întreprinderile micro-, mici şi mijlocii; h) dezvoltarea
culturii şi spiritului antreprenorial, în special la tineri şi femei;
Rolul şi importanta IMM-urilor decurg din următoarele
trăsături ale acestora: - oferă noi locuri de muncă; - favorizează
inovarea şi flexibilitatea; - oferă personalului posibilitatea de a-şi
spori calificarea şi de a putea aspira la posturi în întreprinderile
mari; - stimulează concurenţa; - ajută la buna funcţionare a
întreprinderilor mari, pentru care prestează diferite servicii sau
produc diferite subansambluri; - fabrică produse şi prestează
servicii în condiţii de eficienţă

Bibliografie
1. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845-XII
din 3 ianuarie 1992.
2. Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi
mijlocii nr.206- XVI din 7 iulie 2006
3. Catîşev Elena, Jumiga Diana, Ghidul antreprenorului, Contact,
2012.
4. Bazele antreprenoriatului, sugestii pentru proiectarea lecţiilor.
https://ceda.md/wp-content/uploads/2015/02/SUGESTII-
PENTRU-PROIECTAREA-LEC__IILOR.pdf(18-01-2017)
5. Iniţierea în afaceri, UTM, 9-26 http://inventica.usm.md/wp-
content/uploads/2014/12/ANTREPRENORIAT-Initierea-
afacerii.pdf(vizitat 01.02.2017)

Tema II
1.Opţiuni de lansare a unei afaceri.
De ce ar vrea cineva să-şi asume riscul iniţierii unei afaceri
proprii, ştiind că acesta este un lucru greu şi fără nicio garanţie de
succes? Cu toate acestea, în fi - ecare zi milioane de oameni de pe
întreg globul pământesc se lansează în afaceri. Deseori răspunsul
vine de la sine, adică din înţelegerea potenţialului micului bu -
siness şi a faptului că el deschide în faţa oamenilor posibilităţi
nelimitate: „Busi - ness mic, dar speranţe de succes mari!” Primul
pas într-o afacere este dorinţa şi tendinţa de a o iniţia. Stabilirea
motivelor de iniţiere a unei afaceri este o condiţie primordia - lă
pentru un start bun. În baza studiilor realizate de savanţii în
domeniu au fost evidenţiate cele mai răspândite motive stând la
baza lansării în afaceri, care sunt enumerate în figura 2.1. În figura
2.1 sunt prezentaţi factorii ce influenţează şi motivează în deschi -
derea unei afaceri, precum şi cei care constituie piedici în această
încercare. Mulţi oameni, într-o anumită perioadă a vieţii, au idei
care ar putea sta la baza unei afaceri, dar nu toţi se hotărăsc să
urmeze acest drum greu şi riscant. De ce este nevoie pentru a
acţiona, pentru a transforma ideea în realitate? Necesităţile de bază
sunt cele care fie influenţează/impun decizia, fie o motivează.
Printre factorii de impunere se numă- ră, în primul rând, şomajul,
neînţelegerile de la locul precedent de muncă, lipsa confortului
psihologic la serviciu sau lipsa unui venit regulat. Aceşti factori
sunt foarte duri şi ei impun luarea unei decizii îndrăzneţe. Dar, în
acelaşi timp, forţarea condiţionată de şomaj deseori conduce la
decizii de afaceri nechibzuite, fără perspective. O afacere prosperă
este influenţată şi motivată şi de alte cauze, cauze pozitive, care
indică o probabilitate înaltă de succes: independenţă,
autorealizare, dezvoltare personală, independenţă financiară prin
posibilitatea de a lua decizii în mod independent, de a-ţi fi propriul
şef. Deseori factorii de impunere şi cei de motivare se combină,
generând o energie dublă. Ambele grupe de factori de influenţă pot
fi blocaţi de anumite condiţii subiective: lipsa veniturilor regulate,
neînţelegeri/nemulţumiri în sânul familiei, lipsa de capital şi
neîncrederea în forţele proprii şi în capacitatea de a gestiona o
afacere. Acestea generează îndoieli şi nesiguranţă, sporind teama
de risc şi incertitudine. Motivele se bazează pe cerere, care nu este
altceva decât existenţa unor necesităţi acute, deseori
neconştientizate pe deplin, care servesc drept imbold spre acţiune.
De aceea un om bine motivat este activ, caută permanent noi căi
de soluţionare a propriilor necesităţi.
Nu există studii care ar indica vârsta optimă pentru iniţierea unei
afacerei proprii. Practica demonstrează că în afaceri se lansează
persoane de cele mai diferite vârste. Totuşi savantul american
Cooper indică asupra câtorva grupe: 1. Influenţa sporită asupra
spiritului antreprenorial a nivelului de educaţie şi a studiilor de
bază, a familiei, vârstei, experienţei de muncă etc. 2. Condiţiile de
organizare a afacerii în ce priveşte amplasarea, sectorul de piaţă,
abilităţile necesare domeniului de activitate selectat etc. 3. Factorii
de mediu antreprenorial: economia, sursele de finanţare, asistenţa
consultativă, personalul de suport etc. Specialiştii arată că mai
mult de o treime dintre antreprenori, deschizând propria afacere,
determină domeniul potenţial de business pornind de la înţelegerea
profundă a activităţii lor anterioare, de la experienţa de muncă.
Unii dintre antreprenorii începători (7-10%) concep o idee de
afaceri proprie, alţii (4%) copiază o idee străină, iar cei din altă
categorie (6%) pornesc afacerea în baza propriul hobby.
Aproximativ acelaşi număr de antreprenori se conduc de faptul că
au găsit o nişă liberă pe piaţă. Dar pentru a transforma ideea într-
o afacere cu şanse reale de succes, antreprenorul trebuie să aibă
calităţile personale şi abilităţile profesionale necesare pentru
desfăşurarea tipului concret de afacere. El trebuie să identifice
consumatorii şi să înţeleagă legile pieţei. La fel, el trebuie să-şi
cunoască concurenţii, să ştie cum să atragă clienţii, satisfăcându-
le necesităţile mai bine decât concurenţii. Antreprenorul trebuie să
stabilească metodele optime de vânzare a produsului sau a
serviciului. În sfârşit, el trebuie să se asigure că are resurse
suficiente, finanţare sigură. Toţi aceşti factori sunt prezentaţi în
figura 2.2. Dar, în primul rând, viitorul antreprenor urmează: I. Să
ia decizia de a intra în afaceri. II. Să aleagă genul de activitate,
produsul sau serviciul. III. Să stabilească modalitatea de
organizare a afacerii

2.Primii paşi spre o afacere reuşită.

Decizia de iniţiere a afacerii este deseori riscantă şi dificilă.
Pentru realizarea acestei etape este necesară dorinţa fermă de a
intra în afaceri. Mulţi oameni sunt tentaţi de acest gând –
posibilitatea iniţierii unei afaceri proprii. Însă una dintre primele
întrebări ce apar este cum poate fi iniţiată o afacere, care sunt
condiţiile ce trebuie respectate. Deci, înainte de toate, este necesar
a şti de la ce începem şi în ce consecutivitate.
1. Primul pas presupune determinarea obiectivelor afacerii. Pentru
aceasta trebuie găsite răspunsuri la următoarele întrebări: - Ce
vreau să obţin? - Ce rezultate vreau să ating? - Cu ce fel de afacere
vreau să mă ocup sau cu ce produs/serviciu voi ieşi pe piaţă? -
Care va fi cererea? - Ce venit (profit) poate fi obţinut?
2. Următorul, al doilea pas, presupune formularea răspunsurilor la
întrebările: - Care sunt posibilităţile proprii, efortul necesar pentru
a începe o afacere? - Ce resurse sunt necesare pentru producerea
acestui tip de marfă? - Ce eforturi vor trebui depuse sau ce acţiuni
vor trebui întreprinse la început? - Corespund oare ele
posibilităţilor de piaţă (cererii)?
3.Raportarea posibilităţilor şi a resurselor reale la posibilele
beneficii constituie pasul al treilea. Este necesar a analiza propria
experienţă, cunoştinţele, calificarea, calităţile personale. Totodată,
vor fi stabilite părţile slabe şi forte. Apoi, aceste condiţii obiective
vor fi raportate la posibilităţile de piaţă, la venitul preconizat şi la
obiectivele formulate.
1) Alegerea produsului sau a serviciului înseamnă: - Analiza
propriei calificări, experienţe, a calităţilor personale, a tendinţelor
actuale în businessul de ramură după criteriul compatibilităţii lor. -
Dispunerea de cele necesare pentru a începe afacerea dorită. -
Înţelegerea corectă a părţilor forte şi slabe ale businessului dat.
2) Determinarea modalităţii de organizare a afacerii. Există trei
modalităţi de a intra într-o afacere: - Crearea unei întreprinderi noi.
- Cumpărarea unei întreprinderi. - Cumpărarea unei francize.
Alegerea potrivită a căii de iniţiere a unei afaceri proprii depin e
de mai mulţi factori şi va putea fi realizată doar după o analiză
complexă.

Procesul creativ are loc în cinci etape, fiecare dintre ele având
anumite particularităţi. O etapă nu este mai importantă decât alta,
la fel nu este cazul ca vreuna dintre ele să fie exclusă. În funcţie de
stilul individual, de experienţă, de caracterul inventatorului sau de
situaţiile obiective existente, unele etape pot să decurgă mai lent,
iar altele – foarte rapid, unele perioade pot fi destul de productive,
altele – lipsite de spor. Câteva sfaturi pentru a optimiza procesul de
creaţie:
1.Etapa de explorare. Aceasta este prima etapă, care debutează
odată cu apariţia ideii, când se aduna informatii, se fac observatii,
se delimiteaza problema (în arta - scopul urmarit), se schiteaza o
ipoteza (ori un proiect general).Ea reprezintă începutul căutărilor
active. Pentru un rezultat mai productiv, este necesar a identifica
noi surse de informare. Se va analiza ce s-a făcut în domeniul
respectiv, chiar pot fi descoperite noi aspecte ale lucrurilor
cunoscute. Pentru orice activitate deja întreprinsă se pot găsi noi
căi de realizare, care să corespundă situaţiei. Pentru un plus de
originalitate, se vor examina cele mai mici detalii, deoarece ele pot
oferi cele mai valoroase revelaţii.
2.Etapa de incubare. Etapa a doua presupune luarea unei pauze
pentru prelucrarea informaţiei acumulate. Există o legitate
psihologică, potrivit căreia problemele nerezolvate până la capăt
se întipăresc în minte şi soluţia poate apărea mai târziu, parcă de
la sine. De aceea informaţia acumulată va fi lăsată să se „coacă”
(să se sedimenteze). Este răstimpul eforturilor, încercarilor sterile.
Nu se găseşte soluţia. Concretizarea proiectului iniţial nu e
satisfacatoare. Incubaţia poate dura foarte mult, chiar ani de zile.
3.Etapa de generare, meditare. Prima regulă la această etapă: se
vor aduna cât mai multe variante de realizare a ideii. Se va imagina
cum ar face-o alţii. Se va ţine cont de cazuri similare în care au fost
implicaţi prieteni, cunoscuţi, persoane cu renume şi se va încerca
adaptarea la condiţiile concrete. Este bine să se utilizeze tehnici
eficiente de generare a ideilor.
4-Etapa decizională. Înainte de luarea deciziei finale se vor
identifica aspectele pozitive, se vor selecta cele mai reuşite, mai
adecvate, mai realizabile idei. Se vor stabili avantajele şi
dezavantajele în fiecare caz aparte şi abia apoi se va lua decizia
finală.
5.Etapa de acţiune. Este cea mai responsabilă etapă, momentul
când se văd rezultatele căutărilor de până acum. Implementarea
ideii selectate se va face în conformitate cu decizia luată, în baza
planului decizional, care va conţine mijloace, termene şi
modalităţile de realizare a ideii. Se va pregăti o versiune
simplificată a activităţilor şi a rezultatului final. Se va lucra asupra
realizării ideii.
Pentru a evalua ideea de afaceri, viitorul antreprenor îşi va pune
următoarele întrebări de control: - Ce vă place să faceţi?- Care
este gradul de risc acceptabil pentru Dvs.? - Care va fi rolul
familiei în afacerea Dvs.? - Cât de mult şi perseverent intenţionaţi
să lucraţi? - Ce condiţii aţi prefera la locul de muncă? - Care sunt
scopurile majore şi obiectivele Dvs. personale? Nicio afacere nu
va reuşi fără obiective personale clar stabilite. La evaluarea
realizării obiectivelor personale se vor avea în vedere următoarele:
- interesele şi dorinţele personale; - familia şi rudele; - întreţinerea
relaţiilor, întâlnirile cu prietenii; - relaţiile sociale şi societatea; -
dezvoltarea personală şi profesională
Consideraţiile financiare, de asemenea, sunt foarte importante. Iată
câteva întrebări de control la care viitorul antreprenor trebuie să
găsească răspuns: - Câţi bani aveţi în prezent? - Câţi bani doriţi să
câştigaţi? - De câţi bani aveţi nevoie pentru a atinge scopurile
personale? - Cât puteţi investi în momentul actual?
3.Impozitele plătite de către antreprenori.
Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a carei
aparitie este legată de existenţa statului şi a banilor. Impozitele
sunt cea mai importantă resursă financiara a statului şi cea mai
veche, în ordinea apariţiei veniturilor publice – ce reprezintă
prelevarea unei părţi din veniturile sau averea persoanelor la
dispoziţia statului în vederea constituirii resurselor financiare
necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Iată câteva
caracteristici ale taxelor şi impozitelor: au caracter obligatoriu,
ceea ce presupune ca toate persoanele fizice sau juridice care
realizează venituri dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit
gen de avere să participe prin impozite la constituirea fondurilor
generale ale statului; sunt plăţi către stat cu titlu definitiv şi
nerambursabil, în sensul că odată făcute, ele sunt utilizate numai
la finanţarea unor acţiuni şi obiective necesare membrilor
societăţii; sunt o prelevare nerestituibile sau fără vreun echivalent
direct şi imediat din partea statului în favoarea contribuabilului
Ce impozite si taxe trebuie sa platesti?Cunoasterea mecanismului
de impozitare si, în special, a facilitatilor oferite IMM-urilor, te va
ajuta sa nu cazi în capcana acelor greseli care se fac, de obicei,
începând cu primul trimestru din viata de „întreprinzator cu acte”
si care sunt destul de costisitoare pentru a regreta, mai târziu, ca ai
pornit la drum insuficient pregatit. Mai întâi, trebuie constientizat
faptul ca întreprinderea nou constituita devine responsabila din
punct de vedere juridic pentru neachitarea în timp util a
impozitelor, taxelor si altor plati obligatorii.Principalele acte la
care se raportează, din acest punct de vedere, activitatea
antreprenorială, sunt:

·0 Codul Fiscal al Republicii Moldova

·1 Legea Bugetului de Stat
·2 Legea privind punerea în aplicarea a titlurilor Codului Fiscal
·3 Legea privind tariful vamal.
Facilitati fiscale. Conform art. 49 din Codul Fiscal, reprezentanţii
sectorului IMM beneficiază de o serie de facilităţi la plata
impozitului pe venit, după cum urmează:
Antreprenorii sunt scutiţi de plata impozitului pe venit pe un
termen de 3 ani, dacă întrunesc următoarele condiţii:
încheie un acord în această privinţă cu Serviciul Fiscal de Stat;
dispun de un număr mediu anual de salariaţi de la 1 la 19 persoane, suma
vânzărilor nete anuale nedepăşind 3.000.000 lei.
În cazul în care toate obligaţiile stipulate în acord au fost
îndeplinite, după expirarea termenului prevăzut, agenţii economici
au dreptul la o reducere de 35% a cotelor impozitului pe venit în
decurs de 2 ani.

Tema III
1.Cuvîntul management provine din limba italiană „maneggiare”
care înseamnă „a manevra, a conduce”, derivat din latinescul
„manus” - ce semnifi ca “mînă”. Pentru a facilita predarea
conceptului se poate face în baza algoritmului următor: -
Caracteristici relevante (importante, remarcante, care ies în
evidenţă). De exemplu: artă, proces, activitate, planificare,
organizare, coordonare, motivare, evaluare şi control; -
Caracteristici irelevante. De exemplu: resurse umane, materiale,
finanţe
- Exemple: Managementul resurselor umane, managementul fi
nanciar, managementul organizatoric, managementul logistic etc.
Managementul este un tip special de muncă intelectuală, prin care
cei ce o practică îi determina pe alţii să facă ceea ce trebuie făcut
în întreprindere. Prin management se înţelege un grup, o echipă
sau o persoană investiţi cu autoritatea, competenţele şi
răspunderile funcţiei de conducere într-o organizaţie/ întreprindere.
Care este diferenţa dintre antreprenor și manager? Antreprenorul: -
legislaţia defineşte antreprenorul ca fiind persoana fizică
autorizată sau persoana juridică ce în mod individual sau în
asociere organizează o societate comerciala în vederea
desfăşurării unor activităţi pentru obţinerea profitului; - are ca
scop dezvoltarea unor afaceri, în general cu un capital redus, dar cu
idei mobilizatoare; - işi începe sau işi dezvoltă afacerea prin
întocmirea unui plan de afaceri, încercînd sa-şi diminueze riscurile
de insucces. - antreprenorul este şi propriul manager, dar poate
delega dreptul de a lua decizii unui manager într-o anumită
afacere. Managerul: - se remarca prin exercitarea atributelor de
conducere în virtutea obiectivelor stabilite, a competentelor şi a
responsabilităţilor ce revin funcţiei pe care o deţine - are
cunoştinţe în management, cunoştinţe tehnice, profesionale, talent
etc. - ia decizii,valorifi că decizii, au capacitatea de a prezenta
ideea şi de a purta discuţii pe marginea ei - au anumite roluri în
întreprindere:  rolul de întreprinzător;  distribuitor de resurse;
 reprezentant al grupului;  agent de legătură şi răspîndire a
informaţiilor;  supraveghere, monitorizare;  negociator şi
purtător de cuvînt; rol în rezolvarea confl ictelor din activitatea
grupului.
Liderismul în sine reprezintă o abilitate managerială. Un lider
adevărat inspiră sentimentul de încredere şi admiraţie angajaţilor
săi şi un sentiment de conştientizare a angajamentului faţă de
afacere. Un lider adevărat îi infl uenţează pe alţii să-l urmeze.
Procesul de gestionare și planifi care a unei activit ăţi
antreprenoriale Activităţile de gestionare a afacerii sunt divizate
în 5 etape:
1. Planifi carea - Planifi carea implică identifi carea scopului şi
obiectivelor afacerii şi găsirea modalităţii de a le atinge (CE
trebuie şi ce poate fi realizat?). Aceasta presupune estimarea
costurilor care vor fi suportate şi evaluarea timpului necesar pentru
atingerea scopului. Un plan trebuie analizat şi revizuit anual, ori în
caz de necesitate, la apariţia unor difi cultăţi ori oportunităţi.
Planul poate fi considerat bun în cazul în care atingerea
obiectivelor a fost posibilă cu resursele planifi cate.
2. Organizarea - Stabilirea unor acţiuni pentru a atinge scopurile
stabilite, divizarea acţiunilor pe sarcini şi alocarea resurselor
necesare (CUM se vor realiza obiectivele?)
. 3. Coordonarea - Repartizarea sarcinilor potrivite ca mărime şi
grad de difi cultate pentru fi ecare angajat în aşa fel ca afacerea să
meargă fără probleme. Coordonarea implică o comunicare efi
cientă între membrii echipei şi între echipe (CINE va realiza
acţiunile planifi cate?.
4. Motivarea - Încurajarea angajaţilor, pentru ca aceștia să lucreze
mai efi cient atît pentru dezvoltarea lor, cît și al afacerii (Cum vor
fi satisfăcute necesităţile angajaţilor în vederea realizării
obiectivelor stabilite?).
5. Controlul - Supravegherea permanentă a operaţiilor şi a
angajaţilor e necesară pentru a asigura atingerea scopurilor şi
cîştigarea unui profi t, dar pentru a evalua nivelul de dezvoltare a
afacerii (Ce rezultate au fost atinse?).
2.1. Organizarea timpului În greacă „organon” înseamnă
armonie. Elevilor li se va explica noţiunea de organizare care
reprezintă un ansamblu de acţiuni întreprinse în vederea utilizării
cu maximum de efi cienţă a resurselor materiale, umane şi fi
nanciare pe care le are la dispoziţie întreprinderea, dar şi a
timpului pentru a se reuşit totul. Nu în zadar englezii au spusa
proverbială: „Timpul este bani” (Time is money). Orice pierdere
de timp se poate refl ecta în mod negativ asupra resurselor
antreprenorului. Timpul este limitat şi de aceea el trebuie foarte
bine organizat.
2.2.Organizarea personalului și a condiţiilor de muncă O altă
parte importantă a activităţii unui antreprenor este organizarea
angajaţilor. Personalul - este singura resursă din cadrul unei firme
care are capacitatea de a-şi mări valoarea sa odată cu trecerea
timpului, spre deosebire de toate celelalte resurse ale firmei, care
se uzează dacă nu fizic, atunci moral. Accentuarea rolului
resurselor umane nu semnifică însă o subestimare a celorlalte
resurse. Suprasolicitarea resurselor umane în detrimentul celorlalte
afectează echilibrul dinamic al întreprinderii. Numai prin
satisfacerea nevoilor angajaţilor se va putea obţine implicarea
totală a acestora (de la toate nivelurile) permite ca abilităţile sale
să fi e utilizate în benefi ciul întreprinderii. Personalul firmei – are
următoarele necesităţi: - Condiţii mai bune de lucru; - Satisfacţia
crescută a muncii; - Sănătate şi siguranţă crescută; - Moral
îmbunătăţit; - Stabilitatea locului de muncă. Calitatea personalului
fi rmei se concretizează prin: - Nivel de instruire; - Atitudini; -
Sisteme de valori; - Credinţe; - Comportamente.
2.3.Planificarea necesarului de personal. Prima sarcină a
antreprenorului este de a determina numărul necesar de angajaţi şi
funcţiile lor. În cadrul acestui proces urmează să se clarifi ce
următoarele aspecte: - Analiza lucrului – O analiză a lucrului va
determina necesităţile companiei în ceea ce priveşte angajarea.
Care sarcini trebuie completate? De cîţi angajaţi este nevoie pentru
a îndeplini aceste sarcini? Cum pot fi combinate cîteva sarcini într-
un singur post? Această combinaţie va fi prea mult lucru pentru o
singură persoană? - Schema de organizare – O schemă de
organizare va arata care angajaţi vor supraveghea pe alţii.
Descrierea sarcinilor de muncă/obligaţiunilor/responsabilităţilor în
fi şa de post – Aici se vor specifi ca sarcinile zilnice al fi ecărui
angajat, programul de lucrul şi salariul. - Specificarea lucrului – La
acest capitol sunt menţionate deprinderi speciale care vor fi
posedate de fiecare angajat. De exemplu, cîteva posturi vor
necesita studii universitare sau, probabil, un post presupune
experienţă de lucru cu un anumit program computerizat. Odată
finalizate, aceste elemente vor permite selectarea şi angajarea
lucrătorilor. Pentru a angaja un personal calificat, trebuie să se
selecteze persoanele cele mai potrivite.
2.4.Procesul de recrutare: este procesul de asigurare a unui
număr suficient de mare de candidaţi calificaţi din care să fi e
posibilă selectarea celor care corespund cel mai bine pentru
ocuparea posturilor vacante la întreprindere
2.5.Procesul de selecţie: reprezintă procesul de alegere a
persoanelor care au califi cările şi deprinderile necesare pentru a
ocupa un anumit post de muncă vacant în cadrul unei întreprinderi.
2.6.Contractul individual de muncă Relaţiile cu angajaţii în cadrul
oricărei firme, indiferent de mărimea şi de forma ei de proprietate
sunt reglementate de Codul Muncii (Legea nr. 154/2003) publicat
în Monitorul Ofi cial Nr. 159-162/648 din 29.07.2003). Codul
Muncii prevede ca orice angajator să încheie în mod obligatoriu un
contract individual de muncă cu angajaţii săi (Art. 56) Contractul
individual de muncă este un acord între salariat şi angajator, prin
care salariatul se obligă să preseze o muncă după o anumită
specialitate, califi care sau la un anumit post, subordonîndu-se
ordinii interioare de muncă, stabilită de angajator. Angajatorul, la
rîndul său, se obligă să plătească lucrătorului salariul indicat în
contract şi să asigure condiţiile de muncă, care nu contravin legii
2.7. Comunicarea – un instrument eficient de gestionare a
activităţii antreprenoriale
Comunicarea reprezintă procesul schimbului de informaţii între
persoane, unele cu rol de emiţător iar altele cu rol de receptor, prin
intermediul mesajelor simbolice - sunete, cifre, litere, cuvinte,
semne scrise, gesturi.

3. Motivaţia este ceea ce-i face pe oameni să se comporte şi să

acţioneze aşa cum o fac.
Metode de motivare a personalului:   Recunoștinţă pentru
eforturile depuse. Angajaţii sunt interesaţi de ceea ce fac la lucru,
mai ales cînd îşi dau seama că managerul le apreciază munca.
Uneori, o mulţumire verbală este sufi cientă. Un „Mulţumesc”,
spus din sufl et, poate valora foarte mult pentru angajaţi. De
asemenea, dacă angajaţii ştiu că managerul cunoaşte
performanţele lor, ei va fi mult mai atenţi la îndeplinirea
responsabilităţilor.   Schimbul de opinii. Un manager bun va
asculta deschis părerile angajaţilor săi. Deseori, angajaţii au relaţii
mai apropiate cu clienţii decît cu managerul şi de aceea ei ştiu mai
bine cerinţele clientului. În acelaşi mod, dacă angajatul ştie că
managerul respectă opinia lui, aceasta îi permite angajatului să se
simtă mult mai important.   Responsabilităţi suplimentare.
Angajaţii lucrează mai efi cient dacă sunt implicaţi afectiv în
lucrul lor. Cu mai multe responsabilităţi şi deci control asupra
unor părţi mici din afacere, lucrătorul se va simţi mai necesar, mai
critic pentru succesul afacerii. De aceea, va lucra mai bine. 
Respect! Managerul trebuie să cîştige respectul angajaţilor.
Rareori, un manager ar putea organiza o echipă efi cientă avînd o
atitudine brutală faţă de membrii acesteia. Comportamentul
managerului cu angajaţii va determina comportamentul angajaţilor
cu clientul. Angajaţii sunt cea mai valoroasă calitate a companiei –
de aceea urmează a fi trataţi cu respect! 61 BAZELE
ANTREPRENORIATULUI Sugestii pentru proiectarea lecţiilor
Metode fi nanciare de motivare a personalului:  Sistem pozitiv de
remunerare. Angajaţii pot fi remuneraţi prin: mărirea salariului,
oferirea unui procent din profi tul anual al fi rmei, acordarea unor
premii celor mai activi angajaţi. În general, mărimea premiului
contează, cel mai important este gestul.

4. Desfăşurarea activităţii de antreprenoriat presupune un

risc, deoarece există probabilitatea ca mediul economic să se
înrăutăţească, produsul sau serviciul să fi e mai puţin solicitat
cerut pe piaţă, echipamentul să se deterioreze, întreprinderea să
suporte cheltuieli şi pierderi etc.
Riscul în afaceri reprezintă o incertitudine, condiţionată de
probabilitatea apariţiei pe parcursul derulării afacerii a unor
evenimente inconveniente. afecta bunurile întreprinderii, volumul
vînzărilor, situaţia fi nanciară şi capacitatea de plată, inclusiv şi
capacitatea de muncă, viaţa ori sănătatea oamenilor. Astfel, atît la
etapa demarării afacerii, cît şi în procesul derulării acesteia, este
necesar ca antreprenorul să ia în consideraţie posibilele riscuri.
Aceasta ar permite, dacă nu evitarea completă a riscurilor, atunci
cel puţin minimizarea lor. Cele mai probabile riscuri
antreprenoriale care pot apărea sunt: a) Riscuri inovaţionale – sunt
condiţionate de proiectarea greşită a produsului, obţinerea unor
rezultate negative, nerealizarea parametrilor tehnici planifi caţi la
etapa proiectării constructive şi tehnologice a inovaţiilor,
depăşirea devizului de cheltuieli în procesul implementării
inovaţiei, pătrunderea difi cilă pe piaţă etc. b) Riscurile de
fabricaţie apar în procesul de producere, aprovizionare şi deservire
post-realizare, ca urmare a comercializării unui volum de
producţie mai mic decît cel planifi cat, majorării cheltuielilor
materiale, respingerii de către consumator a producţiei propuse sau
rambursarea acesteia, accidente şi defectări de utilaj, obţinerea
producţiei neconforme etc. c) Riscurile comerciale – sunt riscurile
care apar în procesul comercializării producţiei sau prestării
serviciilor, ca urmare a modifi cării preferinţelor consumatorilor,
majorării preţului la produs, apariţiei noilor concurenţi etc. d)
Riscurile financiare – sunt cauzate de neexecutarea de către
întreprindere a obligaţiunilor fi nanciare. Riscurile date pot apărea
ca urmare a fl uctuaţiei cursului monedei naţionale, evoluţiei
dobînzilor bancare, neachitării creanţelor, penalităţilor
contractuale etc. e) Riscul de personal – fluctuaţia personalului ori
lipsa acestuia, nivel scăzut de profesionalism, responsabilitate
(disciplină) scăzută, scurgerea informaţiei confi denţiale privind
afacerea .Modalităţi de diminuare și gestionare a riscurilor :
1Evitarea riscului - Depunerea zilnică a banilor la bancă elimină
pierderile cauzate de posibile furturi.Investiţii în sistemul de
irigare. Înlocuirea ori repararea utilajului învechit.2.Limitarea
riscului - Stabilirea volumului maxim al cheltuielilor, o cotă
anumită a produselor care vor fi fabricate ori care pot fi
comercializate în credit. 3.Diversificarea riscului- Repartizarea
resurselor pe proiecte care nu sunt intercorelate. Extinderea pieţei.
Diversificarea produselor ori a domeniilor de activitate. o
4.Transmiterea riscului - Asigurarea afacerii ori a bunurilor
materiale. Contracte de păstrare şi transportare a încărcăturilor,
contracte de vînzare, deservire şi furnizare etc. 5. Asigurarea
riscului - Transmiterea unor riscuri companiilor de asigurări. (ex.
Casco, asigurarea bunurilor întreprinderii, asigurarea recoltei,
asigurarea animalelor, asigurarea de accidente, asigurarea
creditelor, asigurarea de furt, asigurarea de răspundere
profesională).