Conf. univ. dr.

ALEXANDRU NEGREA
__________________________________________________________________________

METODE SI TEHNICI FISCALE

1
2
 Conf. univ. dr. ALEXANDRU NEGREA

METODE SI TEHNICI FISCALE

Constanţa, 2006

3
 ISBN(10): 973-644-622-0
ISBN(13): 978-973-644-622-1

© EX PONTO - 2006

4
 CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE…………………………………………………………………………….. 10
CAP.I SISTEMUL FISCAL…………………………………………………………………......11
1.1. Conceptul de sistem fiscal, trăsăturile, principiile şi funcţiile acestuia…………..….11
1.2. Impozitele şi taxele – componenta de bază a sistemului fiscal……………………..14
1.2.1 Conţinutul, caracteristicile şi rolul impozitelor şi taxelor………………….....14
1.2.2 Elementele tehnice ale impozitului……………………………………......16
1.2.3 Principiile impunerii…………………………………………….......18
1.2.3.1 Principiile de echitate fiscală……………………………………18
1.2.3.2 Principiile de politică financiară……………………………......22
1.2.3.3 Principiile de politică economică……………………………….24
1.2.3.4 Principiile social-politice………………………………………..25
1.2.4 Aşezarea impozitului………………………………………….…......25
1.2.5 Structura impozitelor şi taxelor care compun sistemul fiscal……………......28
1.3. Metode şi tehnici de impunere, urmărire şi percepere a impozitelor şi taxelor. ...31
1.3.1 Metode şi tehnici de impunere………………………………………....…31
1.3.2. Instrumentele impunerii………………………………………………….32
1.3.3 Inspecţia fiscală……………………………………………….….....34
1.3.4 Urmărirea şi perceperea impozitelor…………………………………....…37
CAP.II. CREANŢELE FISCALE………………………………………………………….……39
2.1. Raportul juridic fiscal. Creanţele şi obligaţiile fiscale………………………….………39
2. 2. Competenţa organului fiscal şi actele emise de organele fiscale……………….….41
2.3. Înregistrarea fiscală şi evidenţa contabilă şi fiscală……………………………….….43
2.4. Declaraţia fiscală………………………………………………………………….………45
2.5. Decizia de impunere……………………………………….………...…....46
2.6. Colectarea (stingerea) creanţelor fiscale.Titlul de creanţă fiscală………………..…47
2.6.1.Stingerea creanţelor fiscale prin plata………………………….…….....…49
2.6.2. Stingerea creanţelor fiscale prin compensare…………………………………....50
2.6.3. Stingerea creanţelor fiscale prin restituire………………………………….....….52
2.6.4. Stingerea creanţelor fiscale prin scădere……………………………….………53
2.6.5 Stingerea creanţelor fiscale prin anulare şi prescripţie…………………..….....55
2.7. Răspunderea în domeniul fiscal. Majorări de întârziere……………………………...56
2.8. Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită…………………………….………..61
2.8.1. Executarea silită prin poprire………………………………………….…63
2.8.2. Executarea silită a bunurilor mobile……………………………….….…..65
2.8.3. Executarea silită a bunurilor imobile………………………………..….…67
CAP. III. ORGANE ŞI INSTITUŢII CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL FISCAL…………..…71
CAP. IV. IMPOZITUL PE PROFIT ŞI IMPOZITUL PE VENITURILE
MICROÎNTREPRINDERILOR…….................................................................81
4.1. Impozitul pe profit……………………………………………………………………..…81
4.1.1.Plătitorii şi cotele impozitului pe profit………………………...…....81
4.1.2.Baza de calcul a impozitului pe profit………………………………...…..84
4.1.3. Plata impozitului pe profit……………………………………………....88
5
 4.2 Impozitul pe dividende………………………………………………………..….………90
4.3. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor…………………………………………91
CAP. V. IMPOZITUL PE VENIT……………………………………………………………..94
5.1. Sfera de aplicare a impozitului pe venit şi cotele de impozitare…………….…...94
5. 2. Categorii de venituri impozabile……………………………………………………..97
5.2.1. Venituri din activităti independente………………………………….………97
5.2.1.1.Definirea veniturilor din activităţi independente…………………………..97
5.2.1.2. Reguli de stabilire a venitului net din activităţi independente…………..98
5.2.1.3. Plata impozitului pe venit………………………………………………....102
5.2.2. Venituri din salarii………………………………………………………….…103
5.2.2.1.Definirea veniturilor din salarii………………………………………….…103
5.2.2.2. Deducerea personală………………………………………………….….105
5.2.2.3 Determinarea impozitului pe venitul din salarii şi plata acestuia….….105
5.2.3. Venituri din cedarea folosinţei bunurilor…………………………………106
5.2.3.1. Definirea veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor…………………..106
5.2.3.2. Stabilirea venitului net din cedarea folosinţei bunurilor…………..……107
5.2.4. Venituri din investiţii……………………………………………………..…..108
5.2.4.1. Definirea veniturilor din investiţii……………………………………..…..108
5.2.4.2. Stabilirea venitului din investiţii……………………………………….….108
5.2.4.3. Impunerea veniturilor din investiţii…………………………………….…109
5.2.5. Venituri din pensii……………………………………………………….……110
5.2.6. Venituri din activităţi agricole………………………………………….…..111
5.2.7. Venituri din premii şi din jocuri de noroc……………………………..….112
5.2.8. Venituri din alte surse…………………………………………………….…112
5.3. Venitul anual impozabil………………………………………………………….….111
5.3.1. Stabilirea venitului net anual impozabil……………………………………...111
5.3.2. Declaraţii de venit estimat………………………………………………..……111
5.3.3. Stabilirea plăţilor anticipate de impozit…………………………………….…112
5.3.4. Întocmirea şi depunerea declaraţiilor de venit şi a declaraţiilor speciale...113
5.3.5. Stabilirea şi plata impozitului pe venitul net anual impozabil……………...114
5.4. Aspecte fiscale internaţionale…………………………………………………..….114
5.4.1. Impunerea veniturilor persoanelor fizice nerezidente…………………..….114
5.4.2. Creditul fiscal extern………………………………………………………..….115
CAP.VI. TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ………………………………………..….117
6.1 Caracterizarea generală………………………………………………………..……117
6.2. Sfera de aplicare………………………………………………………………..……118
6.2.1 Operaţiuni impozabile……………………………………………………..……118
6.2.2. Operaţiuni scutite de TVA……………………………………………….……121
6.2.3. Operaţiuni impozabile prin opţiune……………………………………..….…125
6.3. Faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoare adaugată……………..……..125
6.4. Mecanismul de determinare şi regularizare a TVA…………………………..…..127
6.4.1 Baza de impozitare………………………………………………………..……127
6.4.2. Cotele de impozitare………………………………………………………...…129
6.4.3. Regimul deducerilor TVA………………………………………………..….…130
6
 6.5. Plătitorii taxei pe valoarea adaugată şi obligaţiile acestora…………………....132
CAP.VII. ACCIZELE………………………………………………………………….…….138
7.1 Caracterizare generală………………………………………………………….…..136
7.2. Accize armonizate……………………………………………………………….….137
7.2.1 Produsele supuse impozitării şi sfera de aplicare a accizelor armonizate….....137
7.2.2 Scutiri de la plata accizelor armonizate………………………………………140
7.2.3. Exigibilitatea şi plata accizelor armonizate………………………………….141
7.3 Alte produse accizabile………………………………………………………………141
7.3.1 Produsele supuse impozitării şi sfera de aplicare…………………...….….141
7.3.2 Scutiri de la plata accizelor………………………………………………….…143
7.3.3. Exigibilitatea şi plata accizelor pentru alte produse accizabile……………143
7.4 Impozitul la ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă………………………144
CAP.VIII. TAXELE VAMALE………………………………………………………………145
8.1. Definirea, clasificarea şi funcţiile taxelor vamale…………………………………145
8.2. Sfera de aplicare şi plătitorii taxelor vamale………………………………………147
8.3. Baza de calcul a taxelor vamale şi cotele de impunere……………………….…150
8.4. Formarea şi stingerea obligaţiei vamale…………………………………………..151
8.5. Regimul vamal aplicabil călătorilor şi altor persoane fizice………………….….153
CAP.IX. IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE………………………………………….…157
9.1 Impozitul pe clădiri……………………………………………………………….......156
9.2 Impozitul pe teren………………………………………………………………….…161
9.3 Taxa asupra mijloacelor de transport……………………………………………...163
9.4. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor………………..165
9.5. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate……………….…….168
9.6. Impozitul pe spectacole………………………………………………………….….169
9.7. Taxa hotelieră………………………………………………………………………..172
9. 8. Alte taxe locale……………………………………………………………………..171
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………..174

7
Cuvânt înainte

Necesitatea armonizării sistemului fiscal din România cu sistemul fiscal

european a produs schimbări importante în modul de aşezare şi percepere a
impozitelor şi taxelor din ţara noastră.
În prezent, prevederile legislative din domeniul fiscal, prin reforma aparatului
şi legislaţiei fiscale, au modificat sistemul de administrare a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi urmăresc exercitarea unui control fiscal riguros în vederea
combaterii fenomenului de evaziune fiscală.
Potrivit reglementărilor în vigoare, prin administrarea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege
ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu : înregistrarea
fiscală, declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, precum şi
soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscal.
În abordarea problematicii fiscale am avut în vedere reglementările din Codul
fiscal, Codul de procedură fiscală şi alte reglementări cu caracter fiscal, publicate în
Monitorul Oficial al României până la data de 30 septembrie 2006.
Tranziţia la economia de piaţă din ţara noastră a determinat o profundă
reformă a sistemului fiscal, a legilor referitoare la aşezarea şi perceperea impozitelor
şi taxelor de la agenţii economici şi de la populaţie.
Diversitatea de obligaţii fiscale implică însă şi o multitudine de proceduri
specifice de constatare şi de stabilire a diverselor impozite şi taxe. Tocmai din acest
motiv, abordarea problematicii impozitelor şi taxelor s-a axat, în principal, pe
aspectele metodologice, dar s-au prezentat şi unele exemplificări pentru anumite
impozite şi taxe.
Prin urmare, lucrarea „Metode şi tehnici fiscale” este astfel concepută încât
să permită înţelegerea teoretică şi practică a procedurilor aplicative generale şi
specifice, a principiilor, metodelor şi tehnicilor utilizate în administrarea fiscală, atât
de către studenţii Facultăţii de Ştiinţe Economice, cât şi de către studenţii de la alte
facultăţi din cadrul Universităţii “OVIDIUS” Constanţa, interesaţi de problematica
fiscalităţii.
Apariţia lucrării nu ar fi fost posibilă fără sprijinul colegilor din Craiova şi
Bucureşti, specialişti în domeniul fiscal, menţionaţi în bibliografie.
Conştient de faptul că lucrarea de faţă poate fi susceptibilă de completări şi
îmbunătăţiri, îmi exprim anticipat mulţumirile cele mai sincere tuturor celor care o
vor citi cu atenţie şi îmi vor transmite aprecieri, observaţii şi sugestii, de care, vă
asigur, că voi ţine seama la elaborarea unei noi ediţii.

Autorul
Constanţa,
Decembrie, 2006

8
 CAPITOLUL I
SISTEMUL FISCAL

1.1. Conceptul de sistem fiscal, trăsăturile, principiile şi funcţiile acestuia

Îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului în scopul satisfacerii nevoilor generale

ale societăţii presupune mobilizarea la dispoziţia autorităţilor publice a unor
importante resurse financiare, care în perioada contemporană ating în mod frecvent
40% din produsul intern brut şi uneori chiar depăşesc acest nivel.
Resursele de natură fiscală constituie componenta de bază a fondurilor financiare
publice iar procurarea acestora presupune existenţa unui sistem fiscal bine articulat,
funcţional şi raţional.
De altfel, în domeniul fiscal sunt vehiculate mai multe noţiuni care se referă, în
ultimă instanţă, la unul şi acelaşi obiect şi anume aşezarea, urmărirea şi perceperea
impozitelor, a taxelor şi a altor venituri în favoarea statului sau altor autorităţi de drept
public.
Astfel, termenul de fiscalitate este definit de Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române ca "sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc. Totalitatea
obligaţiilor fiscale ale cuiva".
O altă noţiune des întâlnită în literatura de specialitate este cea de fisc definit ca
"instituţie a statului .... investită cu dreptul de a aşeza, încasa şi urmări plata
impozitelor şi taxelor datorate statului de către contribuabili" (Lexiconul de finanţe,
credit, contabilitate şi informatică financiar contabilă, 1981, vol.I).
În ceea ce priveşte conceptul de sistem fiscal, există cel puţin două abordări.
O primă abordare consideră sistemul fiscal ca fiind "totalitatea impozitelor şi
taxelor provenite de la persoanele fizice şi juridice care alimentează bugetele
publice"1. Este o abordare caracterizată prin concizie şi expresivitate care permite o
analiză mai uşoară şi mai eficientă a modului în care este constituit şi funcţionează un
sistem fiscal. Ea are însă în vedere numai unul din elementele (este adevărat,
elementul central) care compun sistemul fiscal.
Cea de-a doua abordare, mult mai complexă, încearcă să reunească ansamblul
elementelor de natură economică, tehnică şi administrativă referitoare la activitatea de
impunere. În această abordare "sistemul fiscal cuprinde ansamblul de concepte,
principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de elemente (materie impozabilă,
cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării,
legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei
fiscale, în scopul realizării obiectivului sistemului"2.

1 Ioan Condor, Drept financiar, Editor Regia autonomă "Monitorul oficial", Bucureşti, 1994, pag. 122
2 Carmen Corduneanu, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs,Bucureşti, 1998,pag. 22
9
 Această abordare, pentru care optează şi alţi autori3, presupune ca în definirea
sistemului fiscal să fie avute în vedere:
a) sistemul de impozite şi taxe, directe şi indirecte, care funcţionează în cadrul
economiei. Întrucât impozitele şi taxele sunt instituite prin legi şi alte acte normative
care consfinţesc, în ultimă instanţă, dreptul de creanţă fiscală al statului asupra
contribuabililor, toate aceste reglementări legislative de natură fiscală trebuie
considerate ca făcând parte din sistemul fiscal;
b) metodele, tehnicile şi procedeele ce alcătuiesc mecanismul fiscal şi care
permit aşezarea, urmărirea şi încasarea veniturilor cuvenite statului;
c) aparatul fiscal care să reunească cele două elemente enumerate anterior, să le
pună în mişcare asigurând funcţionalitatea mecanismului fiscal şi realizarea în ultimă
instanţă a creanţelor fiscale.
Având în vedere aceste elemente care compun sistemul fiscal se pot identifica
trei categorii de actori care acţionează, fie ca parte activă, fie ca parte pasivă, în cadrul
structurilor sistemului fiscal:
a) actori dotaţi cu putere de decizie politică în materie fiscală. Potrivit
Constituţiei României, decizia Parlamentului este în mod formal sursa de drept fiscal
care se concretizează în dispoziţii (reglementări) ce figurează fie în Legea finanţelor
publice, fie în legile fiscale care reglementează diferite impozite şi taxe, fie în legea
anuală a bugetului de stat. În mod excepţional, când împrejurările o impun,
competenţa legislativă în materie fiscală poate fi delegată, pe termen limitat, puterii
executive (Guvernului) sub rezerva aprobării ulterioare de către Parlament a
reglementărilor respective. De asemenea, la nivelul colectivităţilor publice locale,
anumite competenţe în materie fiscală au consiliile locale;
b) actori însărcinaţi cu deciziile administrative în domeniul fiscal cărora le
revine sarcina punerii în aplicare a deciziilor legislativului în domeniul fiscal şi
responsabilitatea gestiunii finanţelor publice. Deşi formal Guvernul este însărcinat cu
elaborarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor
speciale şi urmărirea execuţiei acestor bugete, în fapt, Ministerul Finanţelor Publice
îndeplineşte nemijlocit aceste atribuţii şi ia măsuri pentru asigurarea echilibrului
bugetar şi înfăptuirea politicii financiare a statului. La nivel local asemenea
responsabilităţi revin preşedinţilor consiliilor judeţene şi primarilor care sunt sprijiniţi
de organele de specialitate.
c) contribuabilii care formează un ansamblu foarte eterogen în cadrul căruia
unele categorii dau dovadă de un bun civism fiscal, adoptând o poziţie pasivă (de
supunere la impozit) în timp ce altele sunt înclinate spre un comportament antifiscal,
de opunere la creşterea sau plata impozitului (mai rar). Creşterea gradului de civism
fiscal este indisolubil legată de îmbunătăţirea raporturilor dintre cei doi protagonişti ai
sistemului fiscal (administraţia fiscală şi contribuabili) care se pot manifesta în cel
puţin două direcţii: dezvoltarea unui regim de protecţie a drepturilor contribuabilului

3vezi Constantin Topciu, Georgeta Vintilă, Fiscalitate, Universitatea Independentă Titu Maiorescu, Facultatea de
Ştiinţe Economice, Bucureşti, 1998, pag. 5 şi Vasile Juravle, Georgeta Vintilă, Metode şi tehnici fiscale, Editura
Rolcris, Bucureşti, 2000, pag. 6
10
şi dezvoltarea procedurilor de arbitraj pentru soluţionarea litigiilor apărute
(contenciosul fiscal).
Orice sistem fiscal prezintă câteva caracteristici:
a) exclusivitatea aplicării, care presupune faptul că el se aplică într-un teritoriu
geografic determinat, fiind unicul colector de resurse fiscale pentru un buget sau un
sistem de bugete (buget central şi bugete locale);
b) autonomie tehnică în condiţiile în care este un sistem fiscal complet, adică
conţine toate regulile de aşezare, lichidare şi încasare a impozitelor necesare pentru
punerea sa în aplicare;
c) suveranitate fiscală, în condiţiile în care a fost elaborat de organele proprii ale
teritoriului în care se aplică. În situaţii speciale, un stat poate decide ca pe teritoriul
său să coexiste două sau mai multe sisteme fiscale care să se bucure de o autonomie
mai mult sau mai puţin extinsă şi care întreţin între ele relaţii definite, dacă este cazul,
prin convenţii sau acorduri de drept intern (cazul statelor federale). În condiţiile
integrării economice şi mondializării schimburilor economice, fiscalitatea unui stat
propagă efecte asupra altor state şi invers, ceea ce face necesară o apropiere a
politicilor fiscale şi armonizarea sistemelor fiscale în diferite ţări, nefiind exclusă
chiar renunţarea la anumite atribute ce ţin de suveranitatea fiscală a statelor respective.
Impozitele şi taxele reglementate de Codul fiscal al României au la bază
următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori
şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor,
capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin eleborarea de norme juridice clare, care să nu
conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie
precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege
sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de
management financiar asupra sarcinii fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a
veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;
d) eficienţa impunerii, prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor
Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive
defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la
data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.
Sistemul fiscal îndeplineşte mai multe funcţii:
a) - funcţia de instrument de mobilizare a resurselor financiare la dispoziţia
statului, prin canalele fiscale aflate în economie. Prin intermediul impozitelor şi
taxelor statul îşi asigură resursele băneşti necesare finanţării acţiunilor de a căror
realizare depinde îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale;
b) - funcţia stimulativă a sistemului fiscal care se manifestă prin intermediul
facilităţilor acordate investitorilor în scopul impulsionării dezvoltării activităţilor
economice, stimulării investiţiilor şi exportului, creării de noi locuri de muncă, sporirii
volumului de mărfuri şi servicii etc.;

11
 c) - funcţia socială a sistemului fiscal. Prin intermediul facilităţilor fiscale pe
care le conţine sistemul fiscal asigură o anumită protecţie socială a unor categorii de
cetăţeni cu venituri mici sau sarcini sociale deosebite şi încurajează agenţii economici
să folosească forţă de muncă cu randament scăzut, să angajeze personal din rândul
şomerilor sau a tinerilor absolvenţi;
d) - funcţia de control a sistemului fiscal. În condiţiile economiei de piaţă statul
nu mai poate interveni în activitatea agenţilor economici prin măsuri administrative ci
numai prin anumite pârghii economice sau financiare. În procesul aşezării, urmăririi şi
perceperii impozitelor, prin pârghiile sistemului fiscal statul are posibilitatea, ca prin
aparatul său specializat să exercite, în anumite limite, controlul asupra economiei.
Controlul pe care aparatul fiscal îl exercită asupra modului în care agenţii
economici îşi achită obligaţiile fiscale constituie un prilej de a penetra în activitatea
acestora, de a verifica reflectarea integrală a veniturilor realizate, structura
cheltuielilor efectuate, modul de organizare a evidenţei contabile şi de întocmire a
documentelor primare etc, în vederea determinării corecte a bazei de calcul a
impozitelor şi taxelor.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de cinci
ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Termenul de prescripţie începe să
curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală,
dacă legea nu dispune altfel.
Termenul de prescripţie pentru stabilirea obligaţiilor fiscale, a obligaţiilor fiscale
suplimentare şi/sau a accesoriilor fiscale aferente este de 10 ani, în cazul în care
acestea rezultă din săvârşirea faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare
printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

1.2. Impozitele şi taxele – componenta de bază a sistemului fiscal

1.2.1 Conţinutul, caracteristicile şi rolul impozitelor şi taxelor

Impozitul reprezintă prelevarea bănească obligatorie, generală şi definitivă,

efectuată de stat din veniturile sau averea persoanelor fizice şi/sau juridice în
cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, în vederea acoperirii cheltuielilor publice
şi intervenţiei statului în economie şi societate, fără obligaţia din partea acestuia de a
presta plătitorului un serviciu echivalent direct şi imediat.
Această definiţie pune în evidenţă câteva caracteristici fundamentale ale
impozitului:
a) caracterul pecuniar, impozitul fiind, în general, o plată bănească, deşi, iniţial,
au existat şi impozite în natură, iar mai nou, în unele state există şi alte modalităţi de
plată (prin titluri obligatare, spre exemplu);
b) caracterul forţat, fiind o prelevare impusă şi încasată prin puterea de
constrângere, în numele suveranităţii statului;
c) caracterul universal, impozitul fiind o sarcină impusă tuturor persoanelor
fizice sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit
gen de avere;
12
 d) caracterul definitiv, în sensul că sumele plătite cu titlul de impozit nu sunt
restituibile; aceasta diferenţiază impozitul de împrumutul public care este rambursabil
şi purtător de dobândă;
e) caracterul juridic, dreptul de a institui impozite aparţine statului, care îl
exercită prin intermediul puterii legislative (Parlamentul) şi uneori, şi în anumite
condiţii, prin organele locale ale puterii de stat (consiliile locale şi judeţene);
f) caracterul financiar, tradus prin aceea că impozitul, alături de alte surse, este
predestinat acoperirii cheltuielilor care se efectuează pentru satisfacerea intereselor
generale, impozitele fiind, deci, de utilitate publică1. Trebuie remarcat, însă, că în
perioada contemporană, alături de rolul financiar tradiţional al impozitelor a crescut
rolul acestora ca mijloc de intervenţie a statului în mediul economic şi social.
g) lipsa contraprestaţiei directe şi imediate din partea statului, ceea ce le
deosebeşte de taxe care implică un raport de contraprestaţie directă.
Spre deosebire de impozite, taxele sunt plăţi efectuate de diferite persoane
fizice şi/sau juridice pentru serviciile specifice prestate plătitorului de către instituţiile
sau autorităţile publice.
Taxele întrunesc o serie de atribute specifice impozitelor (obligativitatea,
caracterul definitiv, dreptul de urmărire în caz de neplată) dar, spre deosebire de
acestea, ele presupun o contraprestaţie, fiind nemijlocit legate de un anumit serviciu
specific ce urmează a fi realizat de o instituţie publică, un organ al administraţiei de
stat sau un notar public. Întrucât, de regulă, între suma plătită cu titlul de taxă şi costul
serviciilor oferite nu există un raport de echivalenţă putem spune că taxele conţin, mai
mult sau mai puţin, veritabile elemente de impozit.
Rolul impozitelor şi taxelor se manifestă în plan financiar, economic şi social şi
este cu atât mai însemnat cu cât partea din produsul intern brut redistribuită prin
intermediul impozitelor este mai importantă.
În plan financiar impozitul joacă rolul de a procura partea covârşitoare a
mijloacelor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice (circa 80-90%). El
constituie procedeul permanent de acoperire a costului serviciilor publice ce nu pot fi
procurate prin intermediul pieţei (apărare, administraţie generală etc.).
Totodată, impozitul îndeplineşte funcţia de repartizare a sarcinilor publice
între contribuabili fiind stabilit în funcţie de capacitatea contributivă a cetăţenilor şi
nu în raport de serviciile consumate.
Pe măsură ce viaţa economică şi socială a devenit tot mai complexă, s-a
remarcat o accentuare a rolului impozitelor pe plan economic. Funcţia
intervenţionistă a impozitelor se manifestă în cel puţin trei direcţii2:
- aceea de a incita (natalitatea, investiţiile, asigurările, exportul), prin exonerări,
deduceri, restituiri de impozite etc;
- aceea de a inhiba (consumul de produse dăunătoare sănătăţii, degradarea
mediului, formarea de averi excesive etc.) prin suprataxarea asigurată de
progresivitatea cotelor de impunere, accize, cote adiţionale, monopoluri fiscale,
ecotaxe etc;
1 I. Gliga, Drept financiar public, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag. 117
2 Fr. Deruel, Finances publiques - droit fiscal, Editura Dalloz, Paris, 1993, pag. 2
13
 - aceea de a proteja (anumite ramuri, sectoare sau produse autohtone) prin
intermediul taxelor vamale.
În plan social, rolul impozitelor se concretizează prin funcţia de redistribuire a
veniturilor şi averilor pe care acestea o îndeplinesc. Amploarea pe care cheltuielile de
transfer o deţin în bugetele statelor contemporane stă mărturie asupra importanţei pe
care funcţia de redistribuire o deţine în prezent.

1.2.2 Elementele tehnice ale impozitului

Elementele tehnice ale impozitului, frecvent întâlnite în teoria şi practica fiscală

sunt:
a) subiectul sau plătitorul impozitului (contribuabilul) este persoana fizică sau
juridică deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil obligată prin lege la plata
acestuia.
Codul de procedură fiscală stabileşte: plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul
sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de
a retine si de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi ţi alte sume datorate
bugetului general consolidat.
b) suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică din ale cărui venituri
se suportă, în mod efectiv, impozitele. În cazul impozitelor directe, de regulă,
subiectul şi suportatorul impozitului sunt, cel puţin în intenţia legiuitorului, una şi
aceeaşi persoană, ceea ce nu se întâmplă, de cele mai multe ori, la impozitele indirecte
(pe consum);
c) obiectul impunerii, denumit tradiţional materie impozabilă, constituie baza de
calcul a impozitului, fiind, în acelaşi timp, elementul de distincţie al impozitelor între
ele. La impozitele directe, obiectul impunerii îl constituie venitul sau averea. În cazul
impozitelor indirecte, obiectul impozabil îl reprezintă produsul sau serviciul care face
obiectul vânzării, bunul importat sau exportat, actul sau faptul generator etc.;
d) sursa impozitului, indică din ce anume se plăteşte impozitul şi poate fi venitul
sau averea.
La impozitele pe venit, sursa impozitului coincide în toate cazurile cu obiectul
impunerii, ceea ce nu se întâmplă, de regulă, la impozitele pe avere, care se suportă,
cel mai adesea, din veniturile realizate de pe urma averii respective;
e) unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care se
exprimă mărimea obiectului impozabil (unitatea monetară, în cazul impozitului pe
venit, metru pătrat suprafaţa utilă la impozitul pe clădiri etc.);
f) cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Aceasta
poate fi o sumă fixă sau o cotă procentuală (proporţională, progresivă sau regresivă),
în raport de natura materiei impozabile şi/sau capacitatea contributivă a subiectului
impozabil;
În cazul cotelor proporţionale, cota rămâne neschimbată indiferent de venitul
realizat, utilizat, economisit şi investit de contribuabil. Impozitul proporţional creşte
pe măsură ce creşte materia impozabilă dar proporţia din materia impozabilă prelevată
prin impozit rămâne aceeaşi. Astăzi, asemenea cote se practică în cazul unor impozite
14
de tip real, a unor impozite directe (cazul impozitului pe profit, la noi) şi în cazul
majorităţii impozitelor indirecte (care vizează venitul consumat).
Cotele progresive cresc pe măsura creşterii materiei impozabile în diverse ritmuri
asigurând nu numai creşterea sarcinii fiscale odată cu materia impozabilă, ci şi a
proporţiei din materia impozabilă care este prelevată prin impozit, dinamica
impozitului devansând-o pe cea a materiei impozabile.
Progresivitatea impozitului poate fi aplicată în două maniere: progresivitate
simplă (globală) şi progresivitate compusă (pe tranşe de venit).
În cazul impunerii în cote progresive simple se aplică aceeaşi cotă de impozit
asupra întregii materii impozabile aparţinând unui contribuabil. Cota va fi cu atât mai
mare cu cât volumul materiei impozabile este mai important. Cuantumul impozitului
se determină făcând produsul între materia impozabilă şi cota de impozit
corespunzătoare nivelului acesteia.
Impunerea în cote progresive compuse presupune divizarea materiei
impozabile pe tranşe (părţi). Fiecărei tranşe i se aplică o anumită cotă de impunere
(crescătoare pentru tranşele superioare), iar impozitul total datorat de contribuabil se
obţine prin însumarea impozitului aferent fiecărei tranşe.
Cele două formule de progresivitate conduc la sarcini fiscale diferite pentru
contribuabil, la o putere contributivă dată, progresivitatea globală asigurând o
prelevare fiscală mai ridicată.
Un mare neajuns al progresivităţii globale este acela că ea dezavantajează pe cei ce
realizează venit al căror nivel se situează la limita imediat superioară celei pentru care
acţionează o anumită tranşă.
Impunerea în cote progresive pe tranşe elimină acest neajuns. Dacă
progresivitatea globală conduce la o creştere în trepte a impozitului, pragurile
situându-se la limita dintre clasele de venit, progresivitatea pe tranşe asigură o
regularitate a progresivităţii .
Cotele regresive sunt cele care scad pe măsura creşterii materiei impozabile. Ele
s-au practicat, sub presiunea clasei politice conducătoare, în evul mediu. Astăzi,
regresivitatea nu mai constituie un procedeu în sensul real al noţiunii, ci decurge din
utilizarea cotelor proporţionale de impunere la impozitele indirecte (pe venitul
consumat). Ea iese pregnant în evidenţă dacă se compară masa impozitelor indirecte
plătite de contribuabil, odată cu preţul bunurilor şi serviciilor cumpărate, nu cu venitul
consumat ci cu venitul total disponibil. Cu cât venitul disponibil este mai mare,
ponderea impozitelor indirecte în aceste venituri este mai mică.
g) asieta sau modul de aşezare al impozitului cuprinde ansamblul măsurilor ce se
iau de către organele fiscale pentru identificarea subiecţilor impozabili, stabilirea
mărimii materiei impozabile şi determinarea cuantumului impozitului datorat statului;
h) termenul de plată indică data la care sau până la care subiectul impozabil
trebuie să-şi achite obligaţia sa fiscală. De remarcat faptul că, de cele mai multe ori,
momentul în care se naşte obligaţia de plată (când se înregistrează faptul generator al
obligaţiei fiscale) nu coincide cu momentul exigibilităţii (când obligaţia trebuie
achitată).

15
 Pe lângă elementele tehnice prezentate, actele normative cu caracter fiscal mai
cuprind şi alte precizări cu privire la autoritatea care instituie şi administrează
impozitul, veriga bugetară pe care o alimentează impozitul, eventualele facilităţi
fiscale acordate (exonerări, reduceri, scutiri), drepturi şi obligaţii ale plătitorilor de
impozie, sancţiuni aplicate şi căi de contestaţie (contencios fiscal).

1.2.3. Principiile impunerii

Impunerea este reprezentată de ansamblul de măsuri şi operaţii efectuate în

baza legii, care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite
persoane fizice sau juridice.
Pentru ca un sistem fiscal să poată fi considerat raţional trebuie să satisfacă o
serie de cerinţe sau principii, care se referă la dimensionarea, aşezarea şi perceperea
impozitelor, precum şi la obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală.
Prin urmare, impunerea are atât o latură politică cât şi una de ordin tehnic
(concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului
impozabil şi a cuantumului impozitului).
Din punct de vedere politic, prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit
introdus să răspundă cerinţelor unor anumite principii şi anume: principiilor de
echitate fiscală, de politică financiară, de politică economică şi social-politice.

1.2.3.1. Principiile de echitate fiscală

Echitatea fiscală, ca noţiune, semnifică dreptate socială în materie de impozite.

Pentru respectarea acestui principiu este necesară impunerea diferenţiată a veniturilor
şi a averii şi stabilirea unui minim neimpozabil, pentru persoanele care realizează
venit sub un anumit plafon.
În funcţie de gradul de cuprindere a subiecţilor impozitului şi a materiei
impozabile, impunerea poate fi generală, când se extinde asupra tuturor persoanelor
care realizează un venit dintr-o anumită sursă sau deţin un anumit gen de avere, sau
parţială, când unele persoane beneficiază de anumite scutiri sau reduceri de impozite.
Trebuie să se facă distincţie între egalitate în faţa impozitului şi egalitate prin
impozit atunci când se apelează la spiritul de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale
între membrii societăţii.
Egalitatea în faţa impozitului presupune ca impunerea să se facă în acelaşi
mod, pentru toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde domiciliază
sau îşi au sediul, adică să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a
ţării. Totodată, impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate activităţile
economice, indiferent de forma juridică în care sunt organizate şi funcţionează
acestea: producători individuali sau întreprinderi de diferite dimensiuni.
Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană
la alta, în funcţie de o serie de criterii economice şi sociale, printre care amintim:
mărimea absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil,
natura şi provenienţa veniturilor etc.
16
 În funcţie de unghiul din care este privită echitatea aceasta poate sa fie pe
orizontală sau pe verticală. În primul caz se compară sarcina fiscală la care este supusă
o persoană fizică sau juridică pentru veniturile realizate dintr-o anumită sursă, cu
sarcina fiscală la care este supusă o altă persoană pentru venituri de aceeaşi mărime,
realizate din alte surse.
În cel de-al doilea caz se compară sarcina fiscală aferentă unor venituri
realizate de persoane diferite, dar care au aceiaşi sursa de provenienţă.
Astfel, se analizează dacă cotele de impozit stabilite pentru un venit de 1000,
2000, 10000,...,100000 unităţi monetare reflectă în mod corect potenţialul economic al
întreprinzătorilor respectivi.
Pentru a putea fi asigurată egalitatea în materie de impozit este necesară
respectarea următoarelor condiţii:
a) stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui
venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Această
condiţie poate fi respectată numai în legătură cu impozitele directe, neavând
aplicabilitate în cazul impozitelor indirecte;
b) sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită în funcţie de puterea
contributivă pe care acesta o are, adică cu luarea în considerare a mărimii venitului şi
averii care fac obiectul impunerii, precum şi a situaţiei personale a acestuia (căsătorit,
cu sau fără persoane în întreţinere, celibatar etc.);
c) este necesar ca la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei
categorii sociale să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii
sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane în comparaţie cu sarcina fiscală a
altei persoane din aceeaşi categorie socială;
d) respectarea echităţii fiscale presupune ca impunerea sa fie generală, adică
să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau
care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia celor care se situează sub un anumit
nivel.
Respectarea echităţii fiscale este dată într-o anumit măsură şi de felul cotelor
de impozit utilizate. În practica fiscală se cunoaşte impunerea în cote (sume) fixe şi
impunerea în cote procentuale.
Impunerea în cote (sume) fixe nu ţine seama de venitul sau averea
contribuabilului şi nici de situaţia personală a acestuia. Ea a apărut sub forma unei dări
pe locuitor şi s-a utilizat în orânduirea feudală şi în primele stadii de dezvoltare a
capitalismului, în special.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote
proporţionale, în cote progresive şi în cote regresive.
Impunerea în cote proporţionale este o manifestare directă a principiului
egalităţii în faţa impozitelor. Conform acestei impuneri se aplică aceeaşi cotă de
impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă
aceeaşi proporţie între impozit şi volumul venitului (valoarea averii). Deşi prin
introducerea impunerii în cote proporţionale s-a făcut un pas înainte faţa de
impunerea în cote (sume) fixe, nici în acest caz nu s-a respectat echitatea în materie
fiscală, pentru că nu s-a avut în vedere faptul că puterea contributivă a diferitelor
17
categorii sociale este diferită în funcţie de mărimea absolută a veniturilor pe care le
realizează şi de valoarea absolută a averii pe care o posedă.
Impunerea în cote proporţionale s-a utilizat pe scară largă la calculul
impozitelor de tip real (funciar, pe clădiri, pe activităţi industriale, comerciale şi
profesii libere etc.).
În prezent, impunerea în cote proporţionale se foloseşte atât în cazul
impozitelor directe (de exemplu, în unele ţări pentru calculul impozitului pe profitul
societăţilor de capital), cât şi în cazul impozitelor indirecte (de exemplu, la taxa pe
valoarea adăugată, la taxele vamale, la taxele de timbru etc.).
Impunerea în cote progresive s-a introdus, în unele ţări, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, iar în altele (de fapt acestea reprezintă majoritatea) la începutul
secolului al XX-lea. Impunerea progresivă constă în aceea că o dată cu creşterea
venitului (averii) are loc şi creşterea cotei impozitului astfel încât impozitul creşte mai
repede decât obiectul impozabil. Cotele progresiei pot creşte fie într-un ritm
constant, fie într-unul variabil.
Impunerea progresivă cunoaşte în practica financiară două variante şi anume:
impunerea în cote progresive simple (globale) şi impunerea în cote progresive
compuse (pe tranşe).
Impunerea în cote progresive simple(globale) se caracterizează prin faptul că
se aplică aceeaşi cotă de impozit asupra întregii materii impozabile aparţinând unui
contribuabil. Fiind vorba de o impunere progresivă, cota de impozit va fi cu atât mai
mare, în limitele progresivităţii stabilite prin lege, cu cât venitul sau averea respectivă
va fi mai mare.
Impozitul datorat statului se obţine făcând produsul dintre mărimea obiectului
impozabil (venitul, averea) şi cota de impozit aferentă nivelului acestuia.
Exemplu: Impunerea pe baza cotelor progresive simple

Obiectul impozabil (în unităţi monetare) Cota de impozit (%)

- până la 1000 0
- de la 1001 la 3000 3
- de la 3001 la 5000 5
- de la 5001 la 10000 7
- de la 10001 la 15000 12
- peste 15000 15

Conform datelor din tabelul de mai sus o persoană care realizează un venit de
12000 unităţi monetare va plăti statului un impozit de 1440 unităţi monetare (12000 x
12%), iar o persoană care realizează un venit de 20000 unităţi monetare va plăti un
impozit de 3000 unităţi monetare (20000 x 15%).
Impunerea în cote progresive simple, deşi a condus la o apropiere importantă
de ceea ce însemnă respectarea echităţii în domeniul impozitelor, are totuşi unele
neajunsuri. Această modalitate de impunere dezavantajează pe contribuabilii care
realizează venituri al căror nivel se situează la limita imediat superioară celei până la
care acţionează o anumită cotă.
18
 Dacă avem în vedere datele tabelului de mai sus, o persoană care realizează un
venit de 10000 unităţi monetare va plăti un impozit de 700 unităţi monetare
(10000x7%), iar o persoană cu un venit de 10050 unităţi monetare va plăti un impozit
de 1206 unităţi monetare (10050 x 12%).
Prin urmare cea de-a doua persoană, care realizează un venit ce depăşeşte cu
numai 50 unităţi monetare venitul realizat de prima persoană, datorează un impozit cu
506 unităţi monetare mai mult, rămânând după plata impozitului cu un venit de 8744
unităţi monetare faţă de 9300 unităţi monetare cu cât rămâne prima persoană.
Impunerea în cote progresive compuse (pe tranşe) are ca trăsătură distinctivă
divizarea materiei impozabile în mai multe tranşe (părţi), iar pentru fiecare tranşă de
venit (avere)se stabileşte o anumită cotă de impunere. Prin însumarea impozitelor
parţiale calculate pentru fiecare tranşă de venit (avere) în parte se obţine impozitul
total de plată ce cade în sarcina unui contribuabil.
Pentru exemplificare, prezentăm următoarele date ipotetice.
Impunerea pe baza cotelor progresive compuse (pe tranşe)

Venit Cota de Tranşe de venit Impozitul de

impozabil impozit (%) asupra căreia se plată
(u.m.) aplică cota de impozit (u.m.)
0-1000 0 Scutit scutit
1001-3000 3 3000-1000=2000 60
3001-7000 5 7000-3000=4000 200
7001-12000 10 12000-7000=5000 500
12001-20000 15 20000-12000=8000 1200
20001-40000 20 40000-20000=20000 4000
peste 40000 30

În exemplul prezentat tranşa de la 0-1000 reprezintă minimul neimpozabil,

ceea ce înseamnă că pentru toţi contribuabilii prima mie de unităţi monetare nu este
supusă impozitării. O persoană care realizează un venit de 12000 unităţi monetare va
plăti un impozit de 760 unităţi monetare (2000 x 3% + 4000 x 5% + 5000 x 10%) iar o
persoană care realizează un venit de 12040 unităţi monetare va plăti un impozit de
766 unităţi monetare [760 + ( 40 x 15%)].
Prin urmare, în cazul impunerii în cote progresive pe tranşe, numai 40 din cele
12040 unităţi monetare vor fi impuse cu o cotă mai mare şi nu întreaga sumă, aşa cum
se procedează la impunerea în cote progresive simple.
Impunerea în cote progresive compuse (pe tranşe) este folosită mai mult pentru
impunerea veniturilor obţinute de persoanele fizice şi uneori şi la unele impozite pe
avere.
În practica fiscală a unor state se întâlneşte şi impunerea în cote regresive, ca o
consecinţă a impozitelor indirecte, în situaţia cumpărării unei mărfi sau a utilizării
unui serviciu când impozitul plătit este acelaşi, indiferent de mărimea veniturilor
cumpărătorului. Aceasta face ca ponderea impozitului în venitul cumpărătorului să fie
invers proporţională cu venitul acestuia.
19
 Putem concluziona că, dintre sistemele de impunere întâlnite în practica
fiscală, cel care se bazează pe cotele progresive compuse(pe tranşe) răspunde în mai
mare măsură cerinţelor echităţii fiscale. Dar, utilizarea unei anumite progresivităţi de
impunere, nu conduce automat la respectarea echităţii în materie fiscală, dacă nu sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii amintite.
Pe de altă parte, sistemul progresivităţii ar putea să nu modifice prea mult
puterea de cumpărare a anumitor persoane, dacă, pe calea evaziunii fiscale (legale şi
/sau frauduloase), acestea au posibilitatea să sustragă de la impunere o parte din
materia impozabilă.

1.2.3.2. Principiile de politică financiară

Din punct de vedere al politicii financiare, la introducerea unui nou impozit, se

urmăreşte ca acesta să se caracterizeze printr-un randament fiscal ridicat, să fie stabil
şi elastic. De asemenea, în cadrul principiilor de politică financiară se urmăresc şi
aspecte legate de tipul şi numărul impozitelor utilizate de stat pentru procurarea
veniturilor sale.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat se cer a fi îndeplinite
mai multe condiţii, şi anume:
a) impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele
fizice şi/sau juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă sau posedă acelaşi gen de
avere. Universalitatea impozitului presupune, în aceeaşi măsură, ca întreaga materie
impozabilă (totalitatea veniturilor realizate sau toată averea pe care o posedă) a unei
persoane să fie supusă impunerii;
b) să nu existe posibilităţi, legale sau nelegale, de sustragere de la impunere a
unei părţi din materia impozabilă;
c) volumul cheltuielilor legate de aşezarea şi perceperea impozitului să fie cât
mai redus.
Aceste cerinţe sunt raţionale, dar, practic, sunt greu de realizat cumulativ. Ele
sunt realizabile întocmai numai în cazul impozitului pe venit. La celelalte impozite,
existând posibilităţi de sustragere de la impunere a unei părţi din materia impozabilă,
aceste cerinţe nu pot fi realizate integral.
Un impozit poate fi considerat stabil, dacă nu este influenţat, într-un sens sau
altul, de mutaţiile de ordin conjunctural ale ciclului economic. Altfel spus,
randamentul unui impozit considerat stabil nu trebuie să sporească concomitent cu
creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului
economic şi nici să scadă în perioadele de criză şi depresiune ale ciclului economic.
În ceea ce priveşte elasticitatea impozitului, aceasta presupune ca impozitul să
poată fi adaptat în permanenţă necesităţilor de venituri ale statului. Astfel, dacă se
înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare este necesar ca impozitul să poată fi
majorat corespunzător şi invers. Realităţile bazate pe practica fiscală, au demonstrat
că, de regulă, elasticitatea impozitului acţionează mai ales în sensul majorării
încasărilor din impozit.

20
 Legat de felul şi numărul impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor
necesare statului, se poate afirma că, teoretic, pot fi folosite unul sau mai multe
impozite. Ideea cu utilizarea unui singur impozit s-a întâlnit la fiziocraţi, care s-au
pronunţat pentru introducerea unui impozit funciar unic, iar mai târziu, odată cu
dezvoltarea industriei au apărut şi păreri privind instituirea unui impozit unic asupra
materiilor prime sau energiei care să înlocuiască toate impozitele stabilite pe baza
declaraţiei contribuabilului.
Acest impozit conceput a fi perceput asupra unor produse (hidrocarburi,
electricitate, cărbuni) se considera că ar evita cheltuielile de încasare pe care le
presupun celelalte impozite şi ar evita evaziunea fiscală. În acelaşi timp se susţinea că
instituirea unui astfel de impozit s-ar impune în întâmpinarea progresului tehnic,
deoarece cantitatea de energie consumată creşte pe măsură ce se dezvoltă industria.
A existat şi propunerea instituirii unui nou sistem de impozite concretizat într-
un impozit anual direct, cu rate variabile, calculat asupra valorii reale a capitalului
fizic şi asupra bunurilor de consum durabile.
Din punct de vedere al autorului3 acest impozit ar reprezenta următoarele
avantaje: posibilitatea unui control public; problemele capitalului fizic sunt mult mai
bine studiate; ratele impozitului pe ramuri pot fi ajustate în funcţie de unele criterii
economice, sociale, politice, tehnologice, sociologice; sistemul de impozitare este mai
ieftin.
În elaborarea acestei propuneri, autorul ei a avut în vedere faptul că toate
impozitele existente în prezent sunt în final reflectate în preţuri, apreciind că nu este
eficient să se stabilească impozit pe venit. În acelaşi timp, se consideră că prin
introducerea acestui impozit veniturile publice nu vor mai fi calculate pe baza
fluxurilor monetare, ci pe baza mijloacelor productive (prin acestea autorul înţelegând
orice mijloc care face mai productivă activitatea omului), iar impunerea bazată în
special pe factorul muncă ar fi inadecvată, considerând că este mai eficient şi mai just
ca ea să se bazeze pe munca trecută, pe factorul capital.
Prin aplicarea unui astfel de impozit, preţurile bunurilor şi serviciilor vor avea
o structură diferenţiată, şi anume: bunurile necesare existenţei, produse şi distribuite în
masa de industria automatizată şi computerizată, vor fi mai ieftine, suportând numai
impozitul pe echipamentul necesar producerii, transportului, depozitării şi vânzării
acestora; bunurile durabile, incluzând munca de înaltă calificare vor fi mai scumpe,
purtând atât impozitul asupra echipamentului productiv, cât şi impozitul asupra
folosirii echipamentului personal (colectat ca impozit în momentul vânzării)
determinat în funcţie de durata de viaţă a bunului; bunurile de lux, produse manual în
cantităţi mici vor fi foarte scumpe datorită impozitului asupra uneltelor de muncă,
impozitul asupra utilizării lor ca echipament individual, cât şi pentru motivul că fiind
produse manual vor include un venit mare şi vor fi foarte rare.

3
George Bernard – O propunere drastică pentru reforma fiscală, referat prezentat la cel de-al XXXV-
lea Congres al Institutului Internaţional de Finanţe Publice, Biblioteca tehnică a Ministerului
Finanţelor, 1979
21
 Idei de genul celor menţionate mai sus n-au fost transpuse în practică, în toate
statele utilizându-se o multitudine de impozite în funcţie de condiţiile economice,
politice şi sociale existente în fiecare ţară.
În final, putem afirma că un sistem fiscal poate fi apreciat prin prisma tuturor
consecinţelor sale pe plan economic, politic şi social şi nu numai în funcţie de
numărul şi tipul impozitelor utilizate.
Aprecierile asupra unui sistem fiscal trebuie să aibă la bază următoarele:
a) obiectul impunerii (veniturile, averea, cheltuielile sau şi unele şi altele);
b) felul impunerii (în sume fixe, în cote procentuale proporţionale,
progresive sau regresive);
c) categoriile socio-profesionale supuse impunerii;
d) existenţa unor cazuri de dublă impunere economică sau juridică;
e) dimensiunea şi frecvenţa unor fenomene de evaziune fiscală ori de
repercutare a impozitelor şi a taxelor şi beneficiarii acestora.

1.2.3.3. Principiile de politică economică

Statul foloseşte impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor

bugetare ci şi pentru a exercita o anumită influenţă în ceea ce priveşte impulsionarea
dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, stimularea ori reducerea producţiei
sau a consumului unor mărfuri, extinderea sau, dimpotrivă, restrângerea relaţiilor
comerciale cu străinătatea.
Prin măsurile de ordin fiscal cum sunt: stabilirea unor taxe vamale ridicate la
importul mărfurilor de acelaşi fel produse în alte ţări; reducerea sau scutirea de
impozitele directe a mărfurilor autohtone; micşorarea impozitelor directe stabilite în
sarcina agenţilor economici; facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix, ceea ce
determină reducerea profitului impozabil ş.a., se poate acţiona pentru încurajarea
dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice. Tot în acest sens acţionează şi
acordarea de subvenţii de la bugetul statului întreprinderilor care îşi desfăşoară
activitatea într-o anumită ramură sau subramură economică.
Pentru a influenţa creşterea consumului unei anumite mărfi statul procedează
la micşorarea sau chiar la renunţarea la impozite indirecte care se percep la vânzarea
acesteia. Dacă, dimpotrivă, se urmăreşte reducerea consumului, se va recurge la
majorarea cotelor de impozit aplicate la vânzarea mărfii respective.
În vederea extinderii relaţiilor comerciale cu străinătatea, statul apelează la
încurajarea exportului prin restituirea parţială sau integrală a impozitelor indirecte
aferente mărfurilor exportate. În aceeaşi direcţie poate acţiona şi reducerea taxelor
vamale percepute la importul mărfurilor provenite din diferite ţări.
Limitarea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi realizată fie prin
practicarea unor taxe vamale cu caracter protecţionist la importul anumitor mărfuri,
fie prin introducerea unor taxe vamale la exportul mărfurilor respective.
Acest ultim procedeu este mai rar întâlnit în perioada contemporană deoarece
majoritatea statelor sunt interesate de încurajarea exporturilor. Totuşi, cu titlul de

22
excepţie, este practicat, în special, de ţări în curs de dezvoltare pentru a limita exportul
de materii prime şi a încuraja exportul de produse manufacturate.
În prezent, impozitele sunt folosite concomitent cu alte instrumente, pentru
redresarea situaţiei economice. Astfel, pentru stimularea investiţiilor particulare se
procedează la reducerea impozitului aferent venitului investit, de exemplu, în maşini,
utilaje şi alte echipamente. În vederea combaterii inflaţiei, statele recurg uneori la
majorarea unor impozite, a ratei dobânzii etc.

1.2.3.4. Principiile social-politice

Politica fiscală promovată de unele state vizează, în mod frecvent, şi realizarea

unor obiective social-politice.
Sunt situaţii când partidul de guvernământ urmăreşte ca politica fiscală pe care o
promovează să fie în concordanţă cu interesele celor pe care îi reprezintă.
Uneori, prin intermediul măsurilor cu caracter fiscal, partidul de guvernământ
încearcă să-şi menţină influenţa în rândul unor categorii sociale, în special în preajma
alegerilor.
Este cunoscută de asemenea, practica acordării unor facilităţi contribuabililor
cu venituri reduse şi celor care au persoane în întreţinere.
Sunt situaţii când impozitele sunt folosite şi pentru a limita consumul unor
produse care au efecte dăunătore asupra sănătăţii (tutun, băuturi alcoolice). Există şi
ţări în care, pentru a se influenţa creşterea natalităţii, se practică un impozit special
asupra celibatarilor şi a persoanelor căsătorite fără copii.

1.2.4. Aşezarea impozitului

Aşezarea impozitului înseamnă stabilirea obiectului impozabil, determinarea

cuantumului impozitului şi perceperea sau încasarea impozitului. Acţiunea de
aşezarea a impozitului începe cu stabilirea obiectului impozabil care presupune
constatarea şi evaluarea materiei impozabile.
După ce organul fiscal a constatat existenţa veniturilor sau a averii care
constituie obiectul (materia) impozabilă, se trece la evaluarea acestora, care, se poate
realiza prin două metode (căi):
a) evaluarea indirectă sau pe bază de prezumţie;
b) evaluarea directă sau pe bază de probe.
Evaluarea indirectă a materiei impozabile se poate realiza prin trei variante şi
anume: evaluarea pe baza indiciilor exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea
forfetară şi evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza indiciilor (semnelor) exterioare ale obiectului impozabil
este specifică impozitelor de tip real, permiţând stabilirea doar cu aproximaţie a
valorii obiectului impozabil, fapt pentru care dă o imagine cu totul aproximativă a
mărimii obiectului supus impunerii (pământ, clădiri, activităţi industriale). Această
metodă nu ţine seama de situaţia persoanei care deţine obiectul impozabil, ceea ce

23
duce la o impunere inechitabilă dar prezintă avantajul că este simplă şi puţin
costisitoare.
Evaluarea forfetară, constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului
impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil, fără ca vreuna din părţi să
aibă pretenţia că aceasta a fost determinată cu exactitate.
Evaluarea administrativă, constă în aceea că organele fiscale stabilesc
valoarea materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) de care dispun. Dacă
subiectul impozitului nu este de acord cu mărimea obiectului impozabil astfel
stabilită, este obligat să facă dovada afirmaţiilor sale.
Evaluarea directă a materiei impozabile, se poate realiza, la rândul ei, prin
două variante: evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza
declaraţiei contribuabilului (plătitorului de impozit).
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane se utilizează în situaţia în
care o terţă persoană are cunoştinţă despre mărimea obiectului impozabil. Terţa
persoană este obligată, prin lege, să prezinte organului fiscal o declaraţie scrisă în
acest sens. Astfel, agenţii economici declară salariile pe care le plătesc angajaţilor lor,
chiriaşii declară chiria plătită proprietarului etc.
Această metodă de evaluare prezintă avantajul că elimină, în cea mai mare
parte, posibilitatea sustragerii de la impunere a unei părţi din materia impozabilă,
deoarece terţa persoană care declară venitul nu este interesată să ascundă adevărul.
Aplicabilitatea acestei evaluări este însă limitată, neputând fi folosită practic decât în
cazul unor anumite venituri.
Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului se realizează cu participarea
directă a subiectului impozitului. În vederea impunerii, subiectul impozitului este
obligat să ţină o anumită evidenţa, să întocmească bilanţ fiscal şi să prezinte o
declaraţie cu privire la venitul şi averea sa, pe baza căreia organele fiscale evaluează
materia impozabilă.
Evaluarea realizată în acest mod are o aplicabilitate mai largă decât evaluarea
pe baza declaraţiei unei terţe persoane, dar prezintă dezavantajul că face posibilă
sustragerea de la impunere a unei părţi însemnate din materia impozabilă.
Sustragerea se poate realiza prin întocmirea unor declaraţii nesincere şi prin
imposibilitatea de a controla, în totalitate, justeţea datelor înscrise în declaraţie.
A doua operaţie în cadrul operaţiunii de aşezare a impozitului o constituie
stabilirea cuantumului impozitului datorat de subiectul impozabil. După modul de
stabilire a impozitului datorat, impozitele se pot grupa în impozite de repartiţie şi
impozite de cotitate.
Impozitele de repartiţie sau de contigentare s-au practicat în perioada
feudalismului şi în primele stadii de dezvoltare ale capitalismului şi se caracterizează
prin aceea că statul stabilea suma globală a impozitelor ce trebuie încasate de pe întreg
teritoriul ţării. Această sumă era apoi repartizată din treaptă în treaptă pe unităţi
administrativ-teritoriale, pe subiecte sau obiecte impozabile.
Impozitele de cotitate se stabilesc prin aplicarea unor cote procentuale pe
fiecare obiect impozabil în parte. Dacă la impozitele de repartiţie stabilirea sarcinii
fiscale se face de sus în jos, la impozitele de cotitate se procedează invers, adică
24
pornind de la suma datorată de fiecare contribuabil se ajunge la suma ce revine
statului de pe teritoriul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale.
În timp ce la impozitele de repartiţie nu se ţine seama de toate veniturile sau de
întreaga avere a contribuabililor, iar uneori nici de numărul cetăţenilor de pe întreaga
unitate administrativ-teritorială, la impozitele de cotitate se au în vedere toate aceste
elemente.
Astfel, la impozitele de cotitate se ţine seama de mărimea materiei impozabile
de care dispune fiecare contribuabil în parte, iar uneori, şi de situaţia personală a
acestuia, respectiv starea civilă şi numărul persoanelor aflate în întreţinerea
plătitorului de impozit. Pentru aceasta se corectează baza de calcul a impozitului,
adică valoarea materiei impozabile sau se corectează cuantumul impozitului stabilit
după criteriile generale. Din cele menţionate putem trage concluzia că impozitele de
repartiţie sunt mai inechitabile decât impozitele de cotitate.
În unele state din valoarea materiei impozabile se scade minimul neimpozabil
şi se permit unele reduceri pentru sarcini familiale. În alte state, impozitul stabilit în
funcţie de mărimea materiei impozabile se reduce sau se majorează în funcţie de
starea civilă a contribuabilului şi de numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa.
A treia operaţie în cadrul acţiunii de aşezare a impozitului o reprezintă
perceperea acestuia.
După stabilirea cuantumului impozitului, organele fiscale aduc la cunoştinţă
plătitorului suma datorată cu titlul de impozit şi termenele de plată ale acestuia, apoi
trec la perceperea (încasarea) impozitului.
În practică s-au utilizat mai multe metode de percepere a impozitelor şi anume:
a) strângerea impozitelor de către unul din contribuabili din însărcinarea
comunităţii în care trăia şi vărsarea lor la tezaurul public;
b) încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari sau arendaşi, caz
în care o persoană particulară avansa statului suma de bani care se estima că se va
încasa de pe un anumit teritoriu, pe care urma să o recupereze din încasările făcute de
la contribuabili;
c) perceperea impozitelor de către organe specializate ale aparatului de stat.
Această metodă s-a generalizat în perioada capitalismului premonopolist şi se
utilizează şi în prezent.
În condiţiile existenţei unui aparat fiscal, perceperea impozitelor se realizează
pe mai multe căi, astfel:
1) organele fiscale încasează impozitul direct de la contribuabil. Această cale
cunoaşte la rândul său două variante: prima, când organul fiscal se deplasează la
contribuabil pentru a cere plata impozitului, caz în care spunem că impozitul este
cherabil şi, a doua, când contribuabilul se deplasează din proprie iniţiativă la organul
fiscal, pentru a-şi achita obligaţia fiscală, caz în care spunem că impozitul este
portabil;
2) încasarea impozitului de către organele fiscale prin stopajul la sursă;
această cale constă în aceea că impozitul se calculează, se reţine şi se varsă la bugetul
statului de către o terţă persoană. Astfel, societăţile comerciale, regiile autonome,
instituţiile publice ş.a. sunt obligate să calculeze şi să reţină impozitul pe salarii,
25
datorat de personalul acestora, şi să-l verse la bugetul de stat; editurile sunt obligate să
calculeze şi să reţină din drepturile de autor impozitul pe venit pe care îl varsă la
bugetul statului etc.;
3) perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale mobile se utilizează
în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile în justiţie, pentru actele, certificatele
şi alte documente eliberate de notarii publici şi de alte organe ale administraţiei de
stat.

1.2.5 Structura impozitelor şi taxelor care compun sistemul fiscal

Pentru analiza structurii impozitelor şi taxelor se pot folosi o multitudine de

criterii de structurare şi clasificare. În cele ce urmează vom avea în vedere structura
impozitelor şi taxelor aşa cum sunt ele cuprinse în clasificaţia bugetară adică structura
impozitelor, taxelor şi altor venituri bugetare aşa cum sunt prevăzute în bugetul public
naţional.
Potrivit acestui criteriu veniturile bugetare se grupează astfel:
- Pentru bugetul de stat:
Venituri curente
A. Venituri fiscale
A1 Impozite directe
 Impozitul pe profit
 Impozitul pe venit
 Alte impozite directe
- impozitul pe veniturile realizate de persoanele juridice
nerezidente
- impozitul pe profit obţinut din activităţile comerciale ilicite sau
din nerespectarea Legii privind protecţia consumatorului
- impozitul pe dividendele de la societăţile comerciale
 Contribuţii
- contribuţia pentru pensia suplimentară
- contribuţia agenţilor economici pentru persoanele cu handicap
A2 Impozite indirecte
· Taxa pe valoarea adăugată
· Accize
· Taxe vamale
· Alte impozite indirecte
- taxe pentru jocuri de noroc
- taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de
funcţionare
- taxe pentru activităţi de prospecţiune, explorare şi exploatare a
resurselor minerale
- taxe de timbru
- contribuţia agenţilor economici din turism

26
 - impozitul pe ţiţeiul din producţia internă şi gaze naturale
- impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
- alte încasări din impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
 Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome
 Vărsăminte de la instituţiile publice
- taxe de metrologie
- taxe pentru prestaţiile efectuate şi eliberarea autorizaţiilor de
transport în trafic internaţional
- taxe consulare
- taxe pentru analize efectuate de laboratoare
- taxe şi alte venituri din protecţia mediului
- vărsăminte din disponibilităţile instituţiilor publice şi
activităţilor autofinanţate
 Diverse venituri
- venituri din aplicarea prescripţiei extinctive
- venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit
dispoziţiilor legale
- încasări din cota reţinută conform Codului penal al României
- venituri din concesiuni
- venituri din dividende
- încasări din valorificarea bunurilor confiscate
- încasări din alte surse
Venituri din capital
 Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice
 Venituri din valorificarea stocurilor de la rezervele materiale naţionale
şi de mobilizare
 Venituri obţinute în procesul de stingere a creanţelor bugetare
Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
 Pentru finalizarea unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi
interguvernamentale
 Persoanelor care beneficiază de statutul de refugiat
 Pentru acoperirea arieratelor către CONEL şi ROMGAZ
 Din fondul de redresare financiară
 Pentru proiecte de investiţii în turism
- Pentru bugetele locale:
I. Venituri curente
A. Venituri fiscale
A1 Impozite directe
 Impozitul pe profit
 Impozite şi taxe de la populaţie
- impozitul pe clădiri de la persoane fizice
- taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane fizice
27
 - impozitul pe terenuri de la persoane fizice
- alte impozite şi taxe de la populaţie
 Impozitul pe clădiri şi terenuri de la persoane juridice
 Alte impozite directe
- taxa asupra mijloacelor de transport de la persoanele juridice
- impozitul pe terenul agricol
- alte încasări din impozite directe
A2 Impozite indirecte
 Impozitul pe spectacole
 Alte impozite indirecte
- taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de
funcţionare
- taxe judiciare de timbru
- taxe de timbru pentru activitatea notarială
- taxe extrajudiciare de timbru
- alte încasări din impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
 Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome
 Vărsăminte de la instituţiile publice
- alte venituri privind circulaţia pe drumurile publice
- venituri din încasarea contravalorii lucrărilor de combatere a
dăunătorilor şi bolilor în sectorul vegetal
- veniturile punctelor de însămânţări artificiale
- veniturile circumscripţiilor sanitar-veterinare
- vărsăminte din disponibilităţile instituţiilor publice şi
activităţilor autofinanţate etc
 Diverse venituri:
- venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi
despăgubiri
- venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate conform legii
- venituri din concesiuni şi închirieri
- încasări din valorificarea bunurilor confiscate etc
II. Venituri din capital
 Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice
 Venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului
 Venituri din privatizare
III. Venituri cu destinaţie specială
 Taxe speciale
 Venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat
 Venituri din fondul de intervenţie
 Venituri din fondul pentru locuinţe
 Donaţii şi sponsorizări etc
IV. Prelevări din bugetul de stat
28
  Cote şi sume defalcate din impozitul pe venit
 Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată
 Subvenţii primite din bugetul de stat

1.3. Metode şi tehnici de impunere, urmărire şi percepere a impozitelor şi taxelor

1.3.1 Metode şi tehnici de impunere

O latură importantă a sistemului fiscal o reprezintă impunerea care presupune un

complex de măsuri şi operaţiuni care au drept finalitate stabilirea sarcinii fiscale ce
revine fiecărei persoane fizice sau juridice. Sub aspect tehnic ea presupune o activitate
laborioasă în scopul inventarierii subiecţilor impozabili şi a situaţiei personale a
acestora, identificării şi evaluării materiei impozabile şi determinarea cuantumului
impozitului. Parcurgerea acestor etape succesive presupune utilizarea unui arsenal de
proceduri, metode şi instrumente specifice.
În practica fiscală din ţara noastră folosirea unor metode şi tehnici diferite în
funcţie de statutul juridic al contribuabililor, felul impozitelor şi taxelor precum şi
instrumentelor utilizate în cadrul acestui proces, face ca impunerea să cuprindă în
structura sa o serie de forme multiple şi variate.
Astfel, privită din punctul de vedere al modului de împărţire a responsabilităţilor
între administraţia fiscală şi contribuabili întâlnim fie autoimpunerea, fie o
impunere administrativă.
Autoimpunerea se întâlneşte în cazul agenţilor economici cărora le revine sarcina
autoevaluării bazei de calcul, determinării cuantumului şi virării la termen a
impozitelor, taxelor, contribuţiilor pe care le datorează autorităţilor publice (cazul
impozitului pe profit, taxei pe valoarea adăugată, accizelor datorate pentru unele
produse realizate în ţară). Organele fiscale au numai sarcina de a verifica ulterior
determinarea corectă a sumelor datorate şi respectarea termenelor de plată.
Impunerea administrativă este specifică impozitelor şi taxelor datorate de
persoanele fizice şi antrenează responsabilităţi suplimentare pentru organele fiscale
care au sarcina de a depista sursele de venituri şi contribuabilii plătitori, de a
determina cuantumul sumelor datorate pe care le înscriu în evidenţele fiscale şi le
comunică contribuabililor prin înştiinţări de plată precum şi de a-i supraveghea şi
îndruma pentru a-şi achita la termen obligaţiile fiscale.
Atunci când evaluarea obiectului impozabil se face în funcţie de rezultatele
anuale impunerea poate fi provizorie, efectuată pe parcursul anului şi definitivă la
sfârşitul anului, după cunoaşterea rezultatelor finale.
Este, spre exemplu, cazul impozitului pentru unele venituri realizate de
persoanele fizice (din salarii, din activităţi independente, din cedarea folosinţei
bunurilor) pentru care în cursul anului se calculează un impozit provizoriu, impunerea
definitivă (finală) făcându-se la finele anului, în urma procesului de globalizare a
acestor venituri. La fel şi impozitul pe profit se calculează, lunar, cumulat de la
începutul anului în mod provizoriu urmând să se definitiveze prin recalculare şi
regularizare cu bugetul de stat pe baza bilanţului contabil anual.
29
 În raport de persoanele care realizează venitul şi modul lor de organizare
impunerea poate fi individuală sau colectivă. Prima formă vizează persoanele fizice
care realizează venituri individuale (salariaţi, liber profesionişti etc.) în timp ce
impunerea colectivă este întâlnită în cazul asociaţiilor familiale, gospodăriilor agricole
individuale unde impunerea câştigului realizat se face pe întreg colectivul asociaţiei
sau pentru toţi membrii familiei (menaj).
În funcţie de elementele incluse în baza de calcul a impozitului, impunerea poate
fi parţială sau globală.
Impunerea parţială presupune impozitarea separată a veniturilor realizate de o
persoană prin intermediul mai multor plătitori de venituri şi din mai multe surse. Este
sistemul de impozitare care s-a aplicat şi la noi pentru veniturile realizate de
persoanele fizice până la 1 ianuarie 2000. După această dată impunerea parţială s-a
menţinut numai pentru unele venituri realizate de persoanele fizice (din dividende, din
dobânzi, din tranzactii cu titluri de valoare, din jocuri de noroc).
Impunerea globală presupune cumularea veniturilor realizate din diferite surse
sau de la mai multe unităţi şi aplicarea cotelor de impunere la această bază de
impozitare cumulată. Acest sistem de impunere a fost introdus si la noi începând cu 1
ianuarie 2000, în procesul de globalizare fiind incluse veniturile din salarii, din
activităţi independente şi cele realizate din cedarea folosinţei bunurilor.
În cazul anumitor categorii de venit (dividende, dobânzi, venituri din jocuri de
noroc, venituri din agrilultură, etc.), impunerea este finală, adică venitului i se aplică,
la data plăţii sale, o anumită cotă de impunere, stabilită prin act normativ, impozitul
astfel determinat fiind final.
Ţinând cont de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil impunerea
poate fi directă, indirectă şi forfetară.
Impunerea directă se realizează prin obţinerea de informaţii necesare impunerii
în mod direct de către organele fiscale care sunt informate asupra naturii şi mărimii
obiectului impozabil prin declaraţia de impunere întocmită şi depusă de contribuabili
(cazul impozitului pe clădiri şi terenuri, a taxei asupra mijloacelor de transport).
Exactitatea datelor înscrise în declaraţiile de impunere este verificată ulterior de
organele de control fiscal.
Impunerea indirectă are la bază informaţiile obţinute în mod indirect de la terţe
persoane în legătură cu desfăşurarea unor activităţi producătoare de venit sau
realizarea veniturilor ce cad sub incidenţa impunerii (cazul impozitului pe venitul din
salarii, din închirieri etc.).
Impunerea forfetară presupune substituirea determinării exacte a materiei
impozabile cu o valoare atribuită (forfetă) în funcţie de care se stabileşte impozitul
datorat. Este cazul normelor sau baremurilor de venit utilizate pentru impozitarea
activităţii de taximetrie, comerţ ambulant etc.

1.3.2. Instrumentele impunerii

Rezultatele procesului de impunere (identificarea obiectului impozabil deţinut

de fiecare plătitor, evaluarea corectă a bazei de calcul şi stabilirea cuantumului
30
impozitului datorat) trebuie consemnate în anumite documente specifice numite şi
instrumente ale impunerii.
Aceste documente îmbracă forme diferite, specifice fiecărei categorii de
impozite, avânduse în vedere atât metodele de impunere practicate, natura
impozitului, categoria plătitorilor şi anume:
- declaraţia de impunere;
- procesul verbal;
- decizia de impunere-înştiiţarea de plată;
- raportul de inspectie fiscală.
Declaraţia de impunere (declaraţia fiscală) este actul prin care
contribuabilul face cunoscut administraţiei fiscale existenţa materiei impozabile,
cuantumul acesteia şi, eventual, orice alte elemente necesare calculării impozitului
(situaţia familială, cheltuielile deductibile etc.) sau care să permită exercitarea
controlului fiscal. Ea prezintă următoarele caracteristici:
- este un act de colaborare cu administraţia fiscală ce are caracter obligatoriu
pentru toţi contribuabili iar neântocmirea lui este supusă unor sancţiuni severe;
- este o bază suficientă pentru impozitare, un angajament de plată din partea
contribuabilului şi o veritabilă probă împotriva acestuia;
- toate declaraţiile fiscale au la bază prezumţia de exactitate la care este ataşat
dreptul de control din partea organului fiscal.
Declaraţia de impunere poate fi iniţială sau anuală.
Declaraţiile iniţiale se întocmesc şi se depun la organele fiscale într-un anumit
termen de la dobândirea clădirilor, terenurilor, mijloacelor de transport sau pe apă etc.
şi cuprind date cu privire la identificarea plătitorului (nume, adresă, loc de muncă),
descrierea detaliată sau schiţa obiectului impozabil, modul de utilizare etc.
Declaraţiile de impunere anuale se depun de persoanele fizice ce desfăşoară
activităţi independente şi descriu modul de realizare a venitului impozabil, cheltuielile
efectuate, alte activităţi pe care le mai desfăşoară, dacă lucrează singuri sau ajutaţi de
membri de familie ori alte persoane etc.
În funcţie de perioada de raportare la care se referă declaraţia de impunere
poate fi anterioară perioadei respective (ex. "Declaraţia de înregistrare pentru
plătitorii de impozite") sau ulterioară acestei perioade (ex. "Declaraţia privind
obligaţiile de plată la bugetul general consolidat").
Declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul general consolidat se depune,
în format electronic, la unitatea fiscală în a cărei rază teritorială plătitorul de impozite,
taxe sau contribuţii îşi are domiciliul fiscal.
Formatul electronic al declaraţiei fiscale este însoţit de formularul editat de
plătitori cu ajutorul programului de asistenţă, pus la dispoziţie gratuit de unităţile
fiscale, semnat şi ştampilat conform legii.
Procesul verbal este un instrument al impunerii care se întocmeşte de către
organele de inspecţie fiscală la finalizarea controlului inopinat sau încrucişat.
Atunci când constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale întrunesc
elementele constitutive ale unei infracţiuni, organele fiscale sesizează organele de
urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale,
31
constatări consemnate în procesul-verbal care trebuie semnat de organul de inspecţie
şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii sau obiecţiuni.
În cazul aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale, contribuabilul având
posibilitatea achitării în termen de 48 ore a jumătate din minimul amenzii, organul de
inspecţie fiscală constatator întocmeşte procesul-verbal de constatare şi sancţionare
contravenţională în care face menţiune despre această posibilitate.
Decizia de impunere-înştiinţare de plată este documentul prin care plătitorul
este informat cu privire la stabilirea definitivă a impunerii, cuantumul impozitului
datorat şi termenul de plată. Dacă termenele de plată nu sunt respectate, constatându-
se repetate întârzieri, se emite o înştiinţare de paltă de avertizare (somaţie de plată),
ca o măsură prealabilă declanşării procedurii de executare silită a creanţelor fiscale,
iar dacă nici atunci datoriile către buget nu sunt achitate urmează executarea silită a
veniturilor, bunurilor mobile sau imobile deţinute de contribuabil.
Raportul de inspecţie fiscală se întocmeşte de organele fiscale cu ocazia
controalelor efectuate prin deplasarea pe teren la persoanele fizice sau juridice, prin
care se constată modul de îndeplinire a obligaţiilor fiscale, din punct de vedere faptic
şi legal. Prin acest document se stabilesc, dacă este cazul, şi diferenţele în plus ce
trebuie vărsate la buget sub formă de impozite şi taxe, majorările pentru întârzierea
plăţii, penalităţile şi amenzile contravenţionale pentru abateri de la legislaţia fiscală.
În situaţia în care, ca urmare a inspecţiei fiscale, au fost sesizate organele de
urmărire penală, decizia de impunere referitoare la obiectul sesizării penale se poate
emite, conform principiului de drept “penalul ţine în loc civilul”, după soluţionarea cu
caracter definitiv a cauzei penale.

1.3.3 Inspecţia fiscală

Inspecţia fiscală cuprinde ansamblul activităţilor care urmăresc:

1) verificarea bazelor de impunere;
2) verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale;
3) verificarea corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către
contribuabili;
4) verificarea respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile;
5) stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată principale, precum şi a celor accesorii
aferente acestora.
Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neângrădit prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţii
administraţiei publice locale, ori de alte autorităţi care sunt competente, potrivit legii, să
administreze impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat.
În cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, competenţa de exercitare a
inspecţiei fiscale este stabilită prin regulament de organizare şi funcţionare.
Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe
anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui ANAF,
respectiv prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale, după caz.

32
 Conform programării, organul fiscal înştiinţează contribuabilii în legatură cu actiunea de
inspecţie fiscală, care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie care
cuprinde:
 temeiul juridic al inspecţiei fioscale şi data de începere a acesteia;
 obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;
 posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a începerii fiscale.
Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea
inspecţiei cu 30 de zile pentru marii contribuabili şi cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili. În
cazul controlului inopinat, nu este necesară comunicarea avizului.
Organele de inspecţie fiscală au următoarele atribuţii:
a) constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din
activitatea contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane cu privire la
legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea
îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în scopul descoperirii de elemente noi relevante
pentru aplicarea legii fiscale;
b) analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor
fiscale cu informaţiile proprii sau din alte surse;
c) sancţionarea potrivit legii, a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru
prevenirea şi combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale.
Pentru realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele proceduri de
control:
 control prin sondaj, constă în activitatea de verificare selectivă a
documentelor şi operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de
calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului
general consolidat;
 control inopinat, constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în
principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de
încălcare a legislaţiei fiscale. Controlul inopinat se desfăşoară oricând, fără
înştiinţarea prealabilă a persoanei supuse inspecţiei fiscale, indiferent de
locul unde acestea desfăşoară activităţi supuse impunerii;
 control încrucişat, care constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor
impozabile ale contribuabilului în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane.
Controlul încrucişat poate fi şi inopinat.
Perioada supusă inspecţiei fiscale este diferită, în funcţie de categoria contribuabililor,
astfel:
a) la contribuabili mari, perioada supusă inspecţiei începe de la sfârşitul perioadei
controlate anterior, cu condiţia să se efectueze în cadrul termenului de
prescrpţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale;
b) la celelalte categorii de contribuabili, inspecţia fiscală se efectuează asupra
creanţelor născute în ultimii trei ani fiscali pentru care există obligaţia
depunerii declaraţiilor fiscale.
Inspecţia se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii
fiscale în următoarele trei situaţii:

33
  există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului general consolidat;
 nu au fost depuse declaraţii fiscale;
 nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor
şi altor sume datorate bugetului general consolidat.
Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare obligaţie fiscală şi pentru
fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent
poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi
până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute
inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează
rezultatele acestora.
La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului
legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control şi
să consemneze începerea inspecţiei în registrul unic de control. Totodată trebuie arătate
drepturile ce revin contribuabililor pe durata inspecţiei fiscale, precum şi obligaţiile acestora.
Organele de inspecţie fiscală au obligaţia să efectueze inspecţia fiscală în aşa fel încât să
afecteze cât mai puţin activitatea curentă a contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul
destinat inspecţiei fiscale.
Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organele de inspecţie fiscală, în funcţie
de obiectivele inspecţiei şi nu poate fi mai mare de trei luni, cu excepţia marilor contribuabili
sau a celor care au sedii secundare, pentru care durata inspecţiei nu poate fi mai mare de şase
luni.
La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe
propria răspundere, din care să rezulte că a pus la dispoziţie toate documentele şi informaţiile
solicitate pentru inspecţia fiscală şi că după investigarea fiscală i-au fost restituite.
Pentru finalizarea Raportului scris privind rezultatul inspecţiei fiscale, organul fiscal
prezintă contribuabilului, înaintea luării deciziei, constatările şi consecinţele lor fiscale,
acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere, iar contribuabilul, dacă
este cazul, are dreptul să prezinte în scris punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei
fiscale.
În cazul în care constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale întrunesc elementele
constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală (prejudiciu, intenţie,
cauzalitate), organele fiscale sesizează organele de urmărire penală. În acestă situaţie, organul
de inspecţie fiscală are obligaţia de a întocmi un proces-verbal semnat de organul de inspecţie
şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea
contribuabilului. Dacă cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de
inspecţie fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile, procesul-
verbal va fi comunicat contribuabilului.
Atunci când inspecţia fiscală se finalizează cu “raport de inspecţie fiscală” şi ca
urmare a inspecţiei au rezultat obligaţii fiscale suplimentare şi accesorii la acestea, organul de
inspecţie fiscală întocmeşte “ decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare
stabilite de inspecţia fiscală”.

34
1.3.4 Urmărirea şi perceperea impozitelor

Activitatea de urmărire a impozitelor şi taxelor se desfăşoară de către

aparatul fiscal sau de alte organe cu atribute precise stabilite de lege şi vizează
depistarea contribuabililor deţinători de obiecte impozabile, supravegherea şi
îndrumarea acestora pentru a-şi achita în întregime şi la termen obligaţiile faţă de
buget.
În paralel cu aceasta se organizează o evidenţă riguroasă a debitelor, a sumelor
încasate şi a rămăşiţelor de la sfârşitul perioadelor.
Perceperea impozitelor şi taxelor presupune încasarea efectivă a sumelor
datorate de plătitori şi înregistrarea lor în conturile deschise la trezoreria publică sau la
bănci, cu care ocazie are loc şi stingerea obligaţiei fiscale.
Deşi în timp s-au practicat şi alte sisteme de percepere a impozitelor (sistemul
colectării, sistemul închirierii) în prezent singurul sistem funcţional este cel de
încasare a impozitelor prin aparatul specializat (fiscal) al statului, prin utilizarea
circuitelor bancare sau a unor circuite financiare specializate (sistemul regiei). El
cunoaşte trei modalităţi de percepere a impozitelor:
a) încasarea impozitului direct de la contribuabil care se poate realiza în două
variante:
- din iniţiativa spontană a contribuabilului, frecvent întâlnită în cazul
impozitelor, taxelor, contribuţiilor datorate de agenţii economici (impozitul pe profit,
TVA, accize datorate pentru producţia indigenă). Aceştia au obligaţia legală de a
calcula şi vira la termen aceste impozite, organele fiscale urmând să verifice ulterior,
pe baza raportărilor şi deconturilor depuse de plătitori, determinarea corectă a sumelor
datorate şi respectarea termenelor de plată.
- din iniţiativa organului fiscal, când încasarea propriu-zisă este precedată de
operaţiunea de aşezare care se realizează prin trei proceduri:
 procedura rolurilor nominative, deschise de serviciul de impozite
în urma evaluării bazei de calcul şi determinării cuantumului impozitului datorat statului
pe baza declaraţiilor fiscale întocmite de contribuabili sau de către terţi şi transmiterea
rolurilor nominative spre încasare la trezorerie (este cazul veniturilor din exercitarea
profesiilor libere, impozitului imobiliar, impozitului pe venitul agricol, taxei asupra
mijloacelor de transport etc.). I se mai spune metoda impunerii şi debitării;
 procedura generală, când administraţia fiscală asigură calculul şi încasarea
impozitului, în mod direct, în momentul producerii faptului generator (exemplu, în cazul
taxelor vamale, accize sau TVA plătite în vamă);
 procedura specială de executare silită, care necesită emiterea unui titlu de
percepere vizat de judecător.
b) stopajul la sursă, care presupune că o terţă persoană (agent economic, instituţie
publică) în patrimoniul căreia se formează sursa de venit, are obligaţia să calculeze, să reţină şi
să vireze impozitul la bugetul public, în numele contribuabilului (cazul impozitului pe salarii,
impozitului pe dividende etc). Este un procedeu simplu, rapid, economicos şi care limitează
frauda fiscală.

35
 c) perceperea prin anularea de timbre fiscale mobile este o procedură anticipată şi
indirectă de încasare, cu aplicabilitate restrânsă, limitată la taxele de timbru pentru acte şi
acţiuni administrative, notariale, judecătoreşti, consulare. Organele care prestează aceste
servicii (primari, organe ale poliţiei, notari publici, instanţele de judecată etc.) poartă întreaga
răspundere pentru corecta determinare şi încasare a taxelor, organele fiscale intervenind
numai ulterior, cu ocazia controalelor efectuate.
Metoda este simplă, operativă şi economicoasă dar prezintă dezavantajul că se foloseşte
pentru sume mici iar eventualele erori de taxare în defavoarea plătitorului nu mai pot fi
recuperate.
Stingerea obligaţiilor fiscale mai poate avea loc şi prin alte proceduri specifice
precum4: compensarea (când plăţile exigibile sunt deduse din sumele plătite în plus la
buget la o dată anterioară); scăderea fiscală, în caz de insolvabilitate sau dispariţie a
debitorului; prescripţia fiscală, în cazul expirării termenului de urmărire stabilit prin
lege; anularea (amnistia fiscală) prin acte juridice cu caracter general sau prin acte
juridice individuale.

4 C. Topciu, Fiscalitate, Tipografia ASE, Bucureşti, 1994, pag. 26-27

36
CAPITOLUL II
CREANŢELE FISCALE

2.1. Raportul juridic fiscal. Creanţele şi obligaţiile fiscale

Raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin

părţilor, potrivit normelor în vigoare, pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute
pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul
de drept material fiscal. În calitate de subiecte ale raportului juridic fiscal apar statul,
unităţile administrativ teritoriale, contribuabilul, precum şi alte persoane care
dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.
Contribuabilul este orice persoană care, potrivit Codului fiscal, datorează
impozite şi taxe, iar statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale, denumite organe
fiscale. În relaţiile cu organul fiscal, contribuabilul este reprezentat printr-un
împuternicit. Conţinutul şi limitele reprezentării sunt cele cuprinse în împuternicire
sau stabilite după lege, după caz.
Contribuabilul este obligat să înregistreze la organul fiscal actul de
împuternicire, în formă scrisă şi în condiţiile prevăzute de lege. Contribuabilul fără
domiciliul fiscal în România, care are obligaţia de a depune declaraţii la organele
fiscale, trebuie să desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal în România, care să
îndeplinească obligaţiile acestuia faţă de organul fiscal. Dacă nu există un
împuternicit, organul fiscal va solicita instanţei judecătoreşti competente numirea unui
curator fiscal pentru contribuabilul absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut
ori care, din cauza bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii sau unui handicap de orice fel nu
poate să îşi exercite şi să îşi îndeplinească personal drepturile şi obligaţiile ce îi revin
potrivit legii. Pentru activitatea sa, curatorul va fi remunerat potrivit hotărârii
judecătoreşti, toate cheltuielile legate de această reprezentare fiind suportate de cel
reprezentat.
Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi ai asocierilor
fără personalitate juridică, sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile fiscale ale
persoanelor reprezentate, în numele şi din averea acestora. În cazul în care, din orice
motiv, obligaţiile fiscale ale asocierilor fără personalitate juridică nu sunt achitate,
asociaţii răspund solidar pentru îndeplinirea acestora.
Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă
din raporturile de drept material fiscal. Din raporturile de drept material fiscal rezultă
atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate
constând în:
a) dreptul la perceperea impozitelor şi taxelor, dreptul la rambursarea impozitelor
şi taxelor, dreptul la restituirea impozitelor şi taxelor, denumite creanţe fiscale
principale;

37
 b) dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în condiţiile
legii, denumite creanţe fiscale accesorii.
Totodată, prin noţiunea de obligaţii fiscale se înţelege:
a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz,
impozitele şi taxele datorate;
b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale
impozitele şi taxele;
c) obligaţia de a plăti, la termenele legale, impozitul şi taxa datorată;
d) obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente impozitelor şi
taxelor, denumite obligaţii de plată accesorii;
e) obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de
plată, la termenele legale, impozitele care se realizează prin stopaj la sursă;
f) orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în
aplicarea legilor fiscale.
Dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în
care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, dacă legea nu
prevede altfel. În acelaşi mod se naşte şi dreptul organului fiscal de a stabili şi a
determina obligaţia fiscală datorată.
În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale
unor drepturi de creanţă fiscală, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au
obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi. În cazul în care obligaţia de plată nu a
fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următorii:
a) moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;
b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus
divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;
c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale
referitoare la faliment;
d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament
de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei
garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată;
e) alte persoane, în condiţiile legii.
Plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care, în numele
debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după
caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare. Pentru persoanele
juridice cu sediul în România, care au sedii secundare, plătitor de obligaţii fiscale este
persoana juridică, cu excepţia impozitului pe venitul din salarii, pentru care plata
impozitului se face de către sediile secundare ale persoanei juridice.
Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund
solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, în cei trei ani anteriori datei declarării
insolvabilităţii, cu rea credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii
care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare pentru înstrăinarea sau ascunderea
38
 cu rea credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea
acesteia.
Răspunderea asociaţilor şi acţionarilor la societăţile comerciale debitoare se
stabileşte potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Pentru stabilirea răspunderii solidare, organul fiscal va întocmi o decizie în
care vor fi arătate motivele de fapt şi de drept pentru care este angajată răspunderea
persoanei în cauză. Decizia se va supune spre aprobare conducerii organului fiscal.
Decizia aprobată constituie titlu de creanţă privind obligaţia de plată a
persoanei răspunzătoare şi va cuprinde, pe lângă alte elemente, şi următoarele:
a) codul de identificare fiscală a persoanei răspunzătoare, obligaţia la plată
obligaţiei debitorului principal, precum şi orice alte date de identificare;
b) numele şi prenumele sau denumirea debitorului principal; codul de identificare
fiscală; domiciliul sau sediul acestuia, precum şi orice alte date de identificare;
c) cuantumul şi natura sumelor datorate;
d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia
debitorului principal;
e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii.
Răspunderea va fi stabilită atât pentru obligaţia principală, cât şi pentru
accesoriile acesteia.
Titlul de creanţă va fi comunicat persoanei obligate la plată, menţionându-se
că aceasta urmează să facă plata în termenul stabilit.

2. 2. Competenţa organului fiscal şi actele emise de organele fiscale

Organele fiscale au competenţă generală privind administrarea creanţelor

fiscale, exercitarea controlului şi emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale
în materie fiscală. În cazul impozitului pe venit, prin hotărâre a Guvernului se poate
stabili altă competenţă specială de administrare. Impozitele şi taxele care se datorează,
potrivit legii, în vamă sunt administrate de către organele vamale.
Pentru administrarea impozitelor şi taxelor, competenţa revine acelui organ
fiscal în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al
plătitorului de venit, în cazul impozitelor realizate prin stopaj la sursă. În cazul
contribuabililor care desfăşoară activităţi pe teritoriul României printr-un sediu
permanent, competenţa revine organului fiscal pe teritoriul căruia se realizează, în
întregime sau cu preponderenţă, cifra de afaceri. Competenţa de administrare a
impozitelor şi taxelor pentru marii contribuabili poate fi stabilită în sarcina altor
organe fiscale, prin ordin al ministrului finanţelor publice. În cazul în care
contribuabilul are, potrivit legii, obligaţii de plată la sedii secundare, competenţa
teritorială revine organului fiscal în a cărui rază teritorială acestea se află situate.
Serviciile fiscale ale unităţilor administrativ teritoriale poartă răspunderea
pentru administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului local al unităţii administrativ
teritoriale. În situaţia în care contribuabilul nu are domiciliu fiscal, competenţa

39
teritorială revine organului fiscal în raza căruia se face constatarea actului sau
faptului supus dispoziţiilor legale fiscale.
Dacă două sau mai multe organe fiscale se declară deopotrivă competente sau
necompetente, pentru administrarea creanţelor fiscale există conflict de interese. În
acest caz, organul fiscal care s-a investit primul sau care s-a declarat ultimul
necompetent va continua procedura în derulare şi va solicita organului ierarhic
superior comun să hotărască asupra conflictului. În situaţia în care organele fiscale
între care apare conflictul de competenţă nu sunt subordonate unui organ ierarhic
comun, organele ierarhic superioare acestora hotărăsc de comun acord asupra
conflictului de competenţă ivit.
Cu acordul organului fiscal care deţine competenţa teritorială, precum şi al
contribuabilului în cauză, un alt organ fiscal poate prelua activitatea de administrare a
creanţelor fiscale ale acestuia.
Actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în
aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi
obligaţiilor fiscale. Actul administrativ se emite numai în formă scrisă şi cuprinde
următoarele elemente:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
c) obiectul actului administrativ fiscal;
d) motivele de fapt;
e) temeiul de drept;
f) numele şi semnătura persoanelor împuternicite, potrivit legii;
g) ştampila organului fiscal emitent;
h) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul de
soluţionare competent;
i) menţiuni privind audierea contribuabilului.
Actul administrativ fiscal emis prin intermediul tehnicii de calcul este valabil
şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor îndreptăţite potrivit legii şi
ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie.
Prin ordin al ministrului finanţelor publice se stabilesc categoriile de acte
administrative care se emit prin intermediul tehnicii de calcul.
Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este
destinat, astfel:
a) prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea
actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură, data comunicării
fiind data ridicării sub semnătură a actului;
b) prin persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
c) prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu
confirmare de primire, precum şi prin alte mijloace, cum sunt fax, telefon, e-
mail, dacă se asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii
acestuia, iar data comunicării va fi dovedită prin semnătura destinatarului;
d) în cazul în care se constată lipsa contribuabilului sau a oricărei persoane
îndreptăţite să primească actul administrativ fiscal de la domiciliul fiscal al
40
 acestuia, comunicarea se va face prin publicarea unui anunţ într-un cotidian
naţional de largă circulaţie şi într-un cotidian local sau în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, în care se menţionează că a fost emis actul pe numele
contribuabilului. Actul administrativ fiscal se consideră comunicat în a cincea
zi de la data publicării anunţului.
Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat
contribuabilului. Organul fiscal poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul actului
administrativ fiscal, din oficiu sau la cererea contribuabilului. Actul administrativ
corectat se va comunica contribuabilului, potrivit legii.

2.3. Înregistrarea fiscală şi evidenţa contabilă şi fiscală

Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic se
înregistrează fiscal, primind un cod de identificare fiscală. Codul de identificare
fiscală va fi:
a) pentru persoanele juridice, cu excepţia comercianţilor, precum şi pentru
asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, codul de înregistrare
fiscală atribuit de organul fiscal competent;
b) pentru persoanele fizice, codul numeric personal atribuit potrivit legii
speciale;
c) pentru persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, numărul de
identificare fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
d) pentru comercianţi, inclusiv pentru sucursalele comercianţilor care au sediul
principal al comerţului în străinătate, codul unic de înregistrare atribuit
potrivit legii speciale;
e) pentru persoanele fizice plătitoare de taxă pe valoarea adăugată, codul de
înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent.
În vederea atribuirii codului de identificare fiscală, persoanele (entităţile) au
obligaţia să depună declaraţie de înregistrare fiscală. Au obligaţia să depună o
declaraţie de înregistrare fiscală şi persoanele care au calitatea de angajator. Declaraţia
de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 de zile de la:
a) data înfiinţării potrivit legii, în cazul persoanelor juridice, asocierilor şi altor
entităţi fără personalitate juridică;
b) data eliberării actului legal de funcţionare, începerii activităţii, data obţinerii
primului venit sau dobândirii calităţii de angajator, după caz, în cazul persoanelor
fizice.
Plătitorii de impozite şi taxe au obligaţia de a menţiona pe facturi, scrisori,
oferte, comenzi sau orice alte documente emise codul de identificare fiscală propriu.
Documentele prezentate de plătitorii de impozite băncilor, organelor fiscale şi
altor instituţii publice, contribuabililor şi altor persoane interesate, fără a avea înscris
codul de identificare a emitentului, nu sunt valabile ca documente fiscale.

41
 Contribuabilii au obligaţia de a declara organului fiscal competent, în termen
de 30 de zile, înfiinţarea de sedii secundare. Contribuabilii cu domiciliul fiscal în
România au obligaţia de a declara în termen de 30 de zile înfiinţarea de sedii
secundare în străinătate.
Declaraţia de înregistrare fiscală se întocmeşte prin completarea unui
formular pus la dispoziţie gratuit de organul fiscal şi va fi însoţită de acte doveditoare
ale informaţiilor cuprinse în aceasta. Declaraţia de înregistrare fiscală va cuprinde:
datele de identificare a contribuabilului, categoriile de obligaţii de plată datorate
potrivit Codului fiscal, datele privind sediile secundare, datele de identificare a
împuternicitului, datele privind situaţia juridică a contribuabilului, precum şi alte
informaţii necesare administrării impozitelor şi taxelor.
Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală, organul fiscal competent eliberează
certificatul de înregistrare fiscală, în termen de 15 zile de la data depunerii
declaraţiei. În cazul plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată, certificatul are înscris
codul de identificare fiscală precedat de litera “R”.
În certificatul de înregistrare fiscală se înscrie obligatoriu codul de identificare
fiscală.
Certificatul de înregistrare fiscală se emite în două exemplare, din care primul
exemplar se înmânează contribuabilului, iar al doilea se păstrează la dosarul fiscal al
acestuia. În cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatului, organul fiscal
eliberează un duplicat al acestuia.
Eliberarea certificatelor de înregistrare fiscală nu este supusă taxelor de
timbru.
Contribuabilii care realizează venituri din activitatea de comerţ sau prestări de
servicii către populaţie sunt obligaţi să afişeze certificatul de înregistrare fiscală în
locurile unde se desfăşoară activitatea. Modificările ulterioare ale datelor din
declaraţia de înregistrare fiscală trebuie aduse la cunoştinţa organului fiscal
competent, în termen de 30 de zile de la data producerii acestora, prin completarea şi
depunerea declaraţiei de menţiuni.
La încetarea condiţiilor care au generat înregistrarea fiscală, contribuabilii au
obligaţia de a preda organelor fiscale, în vederea anulării, certificatul de înregistrare
fiscală, o dată cu depunerea declaraţiei de menţiuni.
Nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de înregistrare
fiscală sau de menţiuni, precum şi nerespectarea obligaţiei înscrierii codului de
identitate fiscală pe documente constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă
contravenţională de la 50 lei la 1.500 lei pentru persoanele fizice şi cu amendă
contravenţională de la 500 lei la 10.000 lei pentru persoanele juridice.
Organul fiscal competent organizează evidenţa plătitorilor de impozite şi taxe
în cadrul registrului contribuabililor, care conţine:
a) datele de identificare a contribuabilului;
b) categoriile de obligaţii fiscale de plată datorate potrivit legii, denumite vector
fiscal;
c) alte informaţii necesare administrării obligaţiilor fiscale.

42
 Datele se completează pe baza informaţiilor comunicate de contribuabili, de
oficiul registrului comerţului, de serviciul de evidenţă a populaţiei, de la alte autorităţi
şi instituţii, precum şi din constatările proprii ale organului fiscal.
Datele din registrul contribuabililor pot fi modificate din oficiu ori de câte ori se
constată ca acestea nu corespund stării de fapt reale şi vor fi comunicate
contribuabililor. Modificarea din oficiu a domiciliului fiscal pe baza constatărilor
făcute se face prin decizie emisă de organul fiscal competent, după ascultarea
prealabila a contribuabilului.
În vederea stabilirii stării de fapt fiscale şi a obligaţiilor fiscale de plată
datorate, contribuabilii sunt obligaţi să conducă evidenţe fiscale, potrivit actelor
normative în vigoare.
Evidenţele contabile şi fiscale vor fi conduse şi păstrate la domiciliul fiscal al
contribuabilului sau la sediile secundare, după caz.
Dispoziţiile legale privind păstrarea, arhivarea şi limba folosită pentru
evidenţele contabile sunt aplicabile şi pentru evidenţele fiscale.
În cazul în care evidenţele contabile şi fiscale sunt ţinute cu ajutorul
sistemelor electronice de gestiune, pe lângă datele arhivate în format electronic
contribuabilul este obligat să păstreze şi să prezinte aplicaţiile informatice cu ajutorul
cărora le-a generat.
Contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile
efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte
documente prevăzute de lege.
Contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată
documente primare şi de evidenţă contabilă stabilite prin lege, achiziţionate numai de
la unităţile stabilite prin normele legale în vigoare, şi să completeze integral rubricile
formularelor, corespunzător operaţiunilor înregistrate. Organul fiscal poate lua în
considerare orice evidenţe relevante pentru impunere ţinute de contribuabil.

2.4. Declaraţia fiscală

Declaraţia fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului

fiscal, la termenele stabilite de acesta. În cazul în care Codul fiscal nu prevede,
Ministerul Finanţelor Publice va stabili termenul de depunere a declaraţiei fiscale.
Obligaţia de a depune declaraţie fiscală se menţine şi în cazurile în care:
a) a fost efectuată plata obligaţiei fiscale;
b) obligaţia fiscală respectivă este scutită la plată, conform reglementărilor legale;
c) organul fiscal a stabilit din oficiu baza de impunere şi obligaţia fiscală.
În caz de inactivitate temporară sau în cazul obligaţiilor de declarare a unor
venituri care, potrivit legii, sunt scutite la plata impozitului pe venit, organul fiscal
competent poate aproba, la cererea contribuabilului, alte termene sau condiţii de
depunere a declaraţiilor fiscale, în funcţie de necesităţile administrării obligaţiilor
fiscale.

43
 Declaraţia fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la
dispoziţie gratuit de organul fiscal. În declaraţia fiscală contribuabilul trebuie să
calculeze cuantumul obligaţiei fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege.
Contribuabilul are obligaţia de a completa declaraţiile fiscale înscriind corect,
complet şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare
situaţiei sale fiscale. Declaraţia fiscală se semnează de către contribuabil sau de către
împuternicit.
Pentru anumite categorii de obligaţii fiscale, stabilite prin ordin al ministrului
finanţelor publice, organul fiscal poate transmite contribuabililor formularele de
declarare a impozitelor şi taxelor, instrucţiunile de completare a acestora, alte
informaţii utile, precum şi plicurile preadresate. În acest caz, contravaloarea
corespondenţei se suportă de către organul fiscal.
Declaraţia fiscală se depune la registratura organului fiscal competent sau la
poştă prin scrisoare recomandată. Declaraţia fiscală poate fi transmisă prin mijloace
electronice sau prin sisteme de transmitere la distanţă, conform procedurii stabilite
prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Declaraţiile fiscale pot fi redactate de organul fiscal sub formă de proces-
verbal, dacă din motive independente de voinţa contribuabilului acesta este în
imposibilitatea de a scrie. Data depunerii declaraţiei fiscale este data înregistrării
acesteia la organul fiscal sau data depunerii la poştă, după caz.
Declaraţiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil, din proprie iniţiativă,
ori de câte ori constată erori în declaraţia iniţială, prin depunerea unei declaraţii
rectificative la organul fiscal competent.
Declaraţia rectificativă se întocmeşte pe acelaşi model de formular ca şi cel
care se corectează, situaţie în care se înscrie „X” în căsuţa prevăzută în acest scop, cu
două excepţii:
 în cazul taxei pe valoarea adăugată, sumele corectate se înregistrează la
rândurile de regularizări din decontul TVA al lunii în care au fost operate
corecţiile;
 în cazul impozitelor care se stabilesc de plătitori prin autoimpunere sau
reţinere la sursă, pentru care se completează un formular distinct.
Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la
stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale, prin estimarea bazei de impunere. Stabilirea
din oficiu a obligaţiilor fiscale nu poate fi făcută înainte de împlinirea unui termen de
15 zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului legal de
depunere a declaraţiei fiscale.

2.5. Decizia de impunere

Impozitele şi taxele se stabilesc prin două modalităţi, astfel:

a) prin declaraţie fiscală, care este asimilată cu o decizie de impunere sub rezerva
unei verificări ulterioare;
b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal.

44
 Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent, ori de câte ori
acesta modifică baza de impunere. Decizia de impunere se emite, dacă este necesar, şi
în cazul în care nu s-a emis decizie referitoare la baza de impunere. Decizia de
impunere trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru orice act administrativ
fiscal.
Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele necesare, şi
categoria de impozit, baza de impunere, precum şi cuantumul impozitului, pentru
fiecare perioadă impozabilă în parte. Sunt asimilate deciziilor de impunere şi
următoarele acte administrative fiscale:
a) deciziile privind rambursări de taxa pe valoarea adăugată şi deciziile privind
restituiri de impozite;
b) deciziile privind bazele de impunere;
c) deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii.
Deciziile referitoare la stabilirea bazelor de impunere separate se emit în
următoarele situaţii:
a) când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia va cuprinde şi
repartizarea venitului impozabil pe fiecare persoană care a participat la realizarea
venitului;
b) când sursa venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent
teritorial. În acest caz, competenţa de a stabili baza de impunere o deţine organul
fiscal pe raza căruia se afla sursa venitului.
Dacă venitul impozabil este realizat de mai multe persoane, atunci acestea pot
să-şi numească un împuternicit comun în relaţia cu organul fiscal.
Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desfiinţată sau
modificată, din iniţiativa organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului, pe baza
constatărilor organului fiscal competent. Rezerva verificării ulterioare se anulează
numai la împlinirea termenului de prescripţie sau ca urmare a inspecţiei fiscale
efectuate în cadrul termenului de prescripţie.

2.6. Colectarea (stingerea) creanţelor fiscale. Titlul de creanţă fiscală

Activitatea de colectare a creanţelor fiscale constă în exercitarea acţiunilor

care au ca scop stingerea acestora. Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul
unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu, după caz.
Titlul de creanţă este actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa
fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii.
Titlul de creanţă fiscală are două trăsături specifice, şi anume:
 este un act juridic declarativ, şi nu constitutiv de drepturi şi obligaţii, în sensul
că acesta nu creează sau înfiinţează o obligaţie fiscală, ci numai constată existenţa
unei astfel de obligaţii care se creează în baza unui act normativ stabilind, totodată,
cuantumul obligaţiei în raport cu veniturile realizate sau bunurile impozabile deţinute
de un subiect de impunere;
 are forţă de titlu executoriu şi poate fi atacat pe cale administrativă şi pe cale
juridică, în cazurile prevăzute de lege. Este un titlu executoriu prin el însuşi, fără a
45
avea nevoie de vreo învestire specială în acest scop, spre deosebire de titlul de creanţă
de drept civil care devine executoriu numai prin investirea lui cu formulă executorie.
În virtutea acestor trăsături ale titlului de creanţă fiscală, organele financiare
competente au dreptul de a trece direct la executarea silită a sumelor datorate de
plătitori sau contribuabili, nefiind necesară intervenţia unui alt organ al statului care să
admită sau nu executarea.
Constituie titluri de creanţă, conform normelor legale, următoarele acte:
a) deciziile de impunere sau, după caz, actul declarativ al contribuabilului,
pentru obligaţiile fiscale din impozite şi taxe, care se determină de către
organele de specialitate pe baza declaraţiilor de impunere;
b) declaraţiile fiscale, în cazul obligaţiilor fiscale care se stabilesc de catre
plătitor prin autoimpunere;
c) decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de
inspecţia fiscală, pentru diferenţele suplimentare constatate între obligaţiile de
plată determinate de plătitor şi cele legal datorate, stabilite cu ocazia
verificărilor ulterioare efectuate de organele de inspecţie fiscală;
d) declaraţia vamală, pentru obligaţiile de plată în vamă;
e) hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, în cazul în care asupra
unei obligaţii de plată privind obligaţiile fiscale s-a pronunţat o instanţă
judecătorească;
f) documentul de plată sau actul pe care s-au anulat, conform legii, timbrele
mobile fiscale, pentru obligaţiile fiscale care se percep prin plată directă,
reprezentând taxe pentru prestarea unor servicii sau taxe de timbru;
g) actul încheiat între părţi, pentru obligaţiile de plată datorate, potrivit legii,
din prestări de servicii (altele decât cele prezentate mai sus) rezultate din
contracte;
h) procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională, întocmit de
organul prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor;
i) procesul-verbal privind calculul dobânzilor şi al penalităţilor de
întârziere, pentru obligaţii provenind din dobânzi şi penalităţi de întârziere;
j) decizia sau dipoziţia de soluţionare a contestaţiei, în cazul unei contestaţii
adresate organului competent potrivit legii. În soluţionarea contestaţiei,
organele de soluţionare competente ale Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală se pronunţă prin decizie privind soluţionarea contestaţiei, iar cele ale
autorităţilor administraţiei publice locale se pronunţă prin dispoziţie privind
soluţionarea contestaţiei;
k) alte documente administrative fiscal emise de organele fiscale competente,
prin care se constată şi se individualizează creanţe fiscale.
Din punctul de vedere al scopului principal pentru care sunt întocmite titlutile
de creanţă fiscală pot fi grupate în două categorii, şi anume: explicite şi implicite.
Titlurile de creanţă explicite se întocmesc exclusiv în scopul de a constata şi
individualiza un impozit, o taxă sau un alt venit datorat bugetului general consolidat
de un anumit contribuabil.

46
 Astfel de acte sunt: deciziile de impunere, declaraţiile fiscale, declaraţiile
vamale, deconturile privind taxa pe valoarea adăugată, deconturile privind accizele,
declaraţiile privind impozitul pe profit, declaraţiile fiscale privind obligaţiile de plată
la bugetul general consolidat întocmite de persoanele juridice, etc.
Titlurile de creanţă implicite au, în principal, o altă destinaţie, dar sunt, în
acelaşi timp şi titluri de creanţă fiscală. În această categorie avem:
 statele de plată a salariilor, destinate în principal calculării drepturilor de
personal, dar folosesc implicit, şi la individualizarea unor obligaţii fiscale;
 bilanţul contabil conţine şi formulare prin care se individualizează obligaţia
fiscală a persoanelor juridice, pentru anumite venituri fiscale;
 înscrisurile prin care instanţele judecătoreşti, notariatele publice şi alte
instituţii de stat care realizează servicii supuse taxării stabilesc taxele de
timbru şi alte obligaţii fiscale datorate de persoanele fizice sau juridice;
 chitanţele prin care se constată plata taxelor de timbru, precum şi a altor taxe
şi venituri publice ce se percep prin plata directă de către debitor constituie atât
mijloc de dovadă a acestor plăţi, cât şi titlu de creanţă, în cazul în care nu s-a
întocmit în prealabil vreun act de stabilire a cuantumului acestor plăţi.
Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul
fiscal sau de alte legi care le reglementează. Pentru diferenţele de obligaţii fiscale
principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de
plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel:
a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de
plată este până la data de 5 a lunii următoare;
b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul
de plată este până la data de 20 a lunii următoare.
Pentru creanţele fiscale care nu au prevăzute termene de plată, Ministerul
Finanţelor Publice este abilitat să stabilească aceste termene.
Contribuţiile la bugetul asigurărilor sociale de stat, la bugetul asigurărilor
pentru şomaj şi la fondul asigurărilor sociale de sănătate, după calcularea şi reţinerea
acestora conform reglementărilor legale în materie, se virează până la data de 25 a
lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor salariale.
Stingerea creanţelor fiscale se face prin mai multe modalităţi: plată,
compensare, restituire, scădere, anulare şi prescripţie.

2.6.1. Stingerea creanţelor fiscale prin plată

Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de bună voie, din iniţiativa

contribuabililor sau plătitorilor creanţelor fiscale.
Plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor,
trezoreriilor şi al altor instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată. Plata
obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă sau
alte obligaţii fiscale, inclusiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Plata se poate face în numerar, prin decontare bancară sau prin anulare de
timbre fiscale mobile.
47
 În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:
a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de
organele sau persoanele abilitate de organul fiscal;
b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe
mandatul poştal;
c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile
debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, confirmate
prin ştampila şi semnătura autorizată a acestora.
Băncile supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare
specială şi care efectuează plăţile dispuse în limita încasărilor vor deconta zilnic, cu
prioritate, sumele reprezentând obligaţii fiscale cuprinse în ordinele de plată emise de
debitori si/sau creanţe fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi transmisă de
organele fiscale.
c) în cazul plăţilor efectuate prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale
mobile, data înregistrării la organul competent a documentului sau a actului pentru
care s-au depus şi anulat timbrele datorate potrivit legii.
Atunci când un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe,
contribuţii şi alte sume reprezentând creanţe fiscale, iar suma de care dispune acesta
nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile, plata obligaţiilor fiscale se efectuează
în următoarea ordine:
 sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale,
pentru care s-au aprobat eşalonărişi/sau amânărila plată, precum şi dobânzile
datorate pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată şi calculate conform
legii;
 obligaţii fiscale de plată principale cu termene de plată în anul curent şi
accesoriile acestora în ordinea vechimii;
 obligaţii fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului
precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;
 dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale datorate şi
neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent;
 obligaţii de plată cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.
În situaţia în care debitorul nu efectuează plata obligaţiilor fiscale în ordinea
legală, creditorul fiscal va proceda la stingerea obligaţiilor fiscale pe care le
administrează, în conformitate cu ordinea de plată reglementată de codul fiscal, şi va
înştiinţa despre aceasta debitorul în termen de 10 zile de la data efectuării stingerii.
Scadenţa obligaţiilor fiscale este aceea prevăzută în Codul fiscal sau în alte
acte normative care le reglementează. În cazul în care termenul de plată a obligaţiei
fiscale expiră într-o zi nelucrătoare, plata se consideră în termen dacă este efectuată în
ziua lucrătoare imediat următoare.

2.6.2. Stingerea creanţelor fiscale prin compensare

Această modalitate de stingere a creanţelor fiscale intervine în situaţia în care

acelaşi contribuabil, persoană fizică sau juridică, are, pe de o parte, obligaţii de plată
48
la buget, iar, pe de altă parte, are de primit sume plătite în plus, de rambursat sau de
restituit, după caz, de la buget.
Prin compensare se sting creanţele administrate de Ministerul Finanţelor
Publice cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la
buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc
atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel.
Creanţele fiscale administrate de unităţile administrativ-teritoriale se sting prin
compensarea cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit de la bugetele
locale, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc
atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel.
Compensarea se face de organul fiscal competent la cererea debitorului sau
din oficiu.
Compensarea se face de organul fiscal la cererea debitorului sau înainte de
restituirea sau rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz, conform legii, în
următoarea ordine:
 sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale,
pentru care s-au aprobat eşalonărişi/sau amânărila plată, precum şi dobânzile
datorate pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată şi calculate conform
legii;
 obligaţii fiscale de plată principale cu termene de plată în anul curent şi
accesoriile acestora în ordinea vechimii;
 obligaţii fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului
precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;
 dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale datorate şi
neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent;
 obligaţii de plată cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.
Cererea debitorului de compensarea sumelor va fi însoţită de copii de pe
documentele care dovedesc dreptul acestuia la rambursarea sau restituirea de la buget.
Debitorul va fi înştiinţat în scris despre măsura compensării luată de organul
competent, în termen de şapte zile de la data efectuării operaţiunii.
Compensarea din oficiu se poate efectua ori de câte ori se constată existenţa
unor creanţe reciproce, cu excepţia sumelor negative din deconturile de taxă pe
valoarea adăugată fără opţiune de rambursare, în cursul termenului de prescripţie
prevăzut de lege, pentru fiecare dintre obligaţiile supuse compensării, începând cu
momentul în care ambele obligaţii sunt lichide şi exigibile.
Compensarea creanţelor debitorului se va efectua cu obligaţii datorate aceluiaşi
buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor
bugete, în următoarea ordine:
a) bugetul de stat;
b) fondul de risc pentru garanţii de stat, pentru împrumuturi externe;
c) bugetul asigurărilor sociale de stat;
d) bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
e) bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Dispoziţiile menţionate nu se aplică în cazul creanţelor bugetelor locale.
49
 În cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile de
întârziere se datorează până la data stingerii inclusiv, astfel:
1. pentru compensările la cerere, data stingerii este data depunerii la organul
competent a cererii de compensare;
2. pentru compensările din oficiu, data stingerii este data înregistrării operaţiei de
compensare de către unitatea de trezorerie teritorială, conform notei de
compensare întocmite de către organul competent;
3. pentru compensările efectuate ca urmare a unei cereri de restituire sau de
rambursare a sumei cuvenite debitorului, data stingerii este data depunerii
cererii de rambursare sau de restituire.
Rezultatul compensării, la cerere sau din oficiu, se consemnează într-o notă de
compensare care se comunică contribuabilului în termen de şapte zile de la data
efectuării operaţiunii.

2.6.3. Stingerea creanţelor fiscale prin restituire

Sumele care se restituie contribuabililor sunt cele prevăzute la art. 112 din
O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată.
La cererea contribuabililor pot fi restituite următoarele sume:
 plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
 plătite în plus faţă de obligaţia bugetară;
 plătite ca urmare a unei erori de calcul;
 plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
 de rambursat de la bugetul de stat;
 stabilite prin hotărâre sau decizii ale organelor judiciare sau ale altor organe
competente potrivit legii;
 ramase după efectuarea distribuirii în cazul în care executarea silită a fost
pornită de mai mulţi creditori;
 cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin
poprire, precum şi cauţiunea depusă în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care
se dispune desfiinţarea executării silite.
Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la
date depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal competent, depusă în termenul
legal de prescripţie.
Prin excepţie, sumele de restituit reprezentând diferenţe de impozite rezultate din
regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din
oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data
comunicării deciziei de impunere.
Cererea de restituire sau rambursare, după caz, a sumelor va fi însoţită de copii de
pe documentele care dovedesc dreptul acestuia la rambursarea sau restituirea de la
buget.
Dacă organul fiscal competent consideră că mai are nevoie de anumite
documente relevante soluţionării cererii, va solicita contribuabilului în scris
50
prezentarea acestora, caz în care termenul de 45 de zile prevăzut pentru soluţionarea
cererilor de restituire se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data la care s-a
comunicat contribuabilului solicitarea de informaţii suplimentare şi data înregistrării
primirii informaţiilor.
În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform
legii, în lei la cursul de referinţă al pieţei valutare pentru euro, comunicat de Banca
Naţională a României, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii
judecătoreşti prin care se dispune restituirea.
În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligaţiile
fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa sumei
de rambursat sau de restituit.
În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma
reprezentând obligaţii fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până
la concurenţa obligaţiilor fiscale restante, diferenţa rezultată restituindu-se debitorului.
Pentru diferenţa de sumă rămasă după efectuarea compensării, în condiţiile legii,
organul fiscal competent întocmeşte decizia de restituire, în trei exemplare, care se
aprobă de conducătorul unităţii fiscale.
Pentru restituirea sumelor se întocmeşte un dosar complet care va cuprinde:
 cererea contribuabilului;
 documentaţia care a stat la baza acesteia;
 copia fişei contribuabilului din evidenţa analitică de plătitori pentru veniturile
care au făcut obiectul operaţiunii de compensare, dacă a fost cazul;
 nota de compensare şi/sau nota de restituire, după caz, confirmate de unitatea
de trezorerie şi contabilitate publică.
Deconturile cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de
rambursare, care, în conformitate cu prevederile legale, reprezintă şi cerere de
rambursare, se soluţionează potrivit metodologiei de soluţionare a acestor deconturi,
aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice.

2.6.4. Stingerea creanţelor fiscale prin scădere

Stingerea obligaţiilor fiscale prin scăderea debitului contribuabilului se

efectuează în caz de insolvabilitate sau dispariţia debitorului.
Procedura de insolvabilitate se aplică în situaţiile:
 deditorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
 când, după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului, rămân
debite neachitate;
 debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
 debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut şi la acesta sau în
alte locuri, unde există indicii că a avut avere, nu se găsesc venituri sau bunuri
urmăribile;

51
  când, potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au
rămas neachitate obligaţii fiscale.
Declararea stării de insolvabilitate se face de către organele de executare numai
după efectuarea unor investigaţii, constând în:
a) verificarea situaţiei materiale a debitorilor, la domiciliul fiscal al acestora,
precum şi în alte locuri despre care au informaţii;
b) solicitarea de informaţii de la compartimentele de evidenţă a populaţiei (din
cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor), de la oficiile Registrului
Comerţului sau de la instanţele judecătoreşti, în vederea identificării
domiciliului fiscal al debitorului, în situaţia în care debitorul are un alt
domiciliu fiscal decât cel înscris în titlul executoriu;
c) obţinerea de relaţii cu privire la situaţia materială a debitorului de la unităţile
sau de la persoanele fizice unde acesta şi-a desfăşurat activitatea profesională
sau lucrativă, în măsura în care acestea pot fi cunoscute;
d) verificarea documentelor de constituire şi de evidenţă ( statut, contract de
societate, certificate de menţiuni, acte adiţionale, etc.), precum şi obţinerea de
informaţii de la societăţile bancare la care debitorul a avut sau are conturi
deschise;
e) solicitarea de relaţii de la organele de executare în a căror rază teritorială s-a
născut debitorul şi de la cele în a căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu,
cu excepţia cazurilor în care locul naşterii şi cel al ultimului domiciliu nu pot fi
cunoscute;
f) obţinerea de informaţii, de la organele şi persoanele abilitate, cu privire la
moştenitorii care au acceptat succesiunea debitorului decedat.
Dacă în urma acestor investigaţii nu există posibilităţi de realizare a veniturilor
bugetare datorate, se întocmeşte un Proces-verbal de constatare a insolvabilităţii care
se aprobă de către conducătorul organului de executare şi prin care se declară starea
de insolvabilitate. După aprobarea procesului-verbal, sumele datorate se scot din
evidenţa curentă şi se trec într-o evidenţă separată, unde rămân până la îndeplinirea
termenului de prescripţie, conform legii.
Până la îndeplinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea
silită, organele de executare au obligaţia să urmărească situaţia debitorilor şi să reia
verificarea situaţiei debitorului cel puţin o dată pe an pentru a se constata dacă nu
există posibilităţi de încasare a sumelor datorate, repetându-se când este necesar,
investigaţiile prevăzute de lege.
Atunci când se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile
după declararea stării de insolvabilitate, creanţa fiscală va fi reactivată, trcându-se din
evidenţa separată în cea curentă, şi se vor lua măsurile necesare în vederea executării
silite.
Dacă insolvabilitatea debitorului persistă, până la împlinirea termenului de
prescripţie se procedează la scăderea definitivă a creanţei nerealizate din cauza stării
certe şi prelungite de insolvabilitate a debitorului.
Scăderea definitivă a creanţelor fiscale fără a mai fi trecute în evidenţa separată
operează şi în cazul în care survine decesul debitorului înaintea începerii executării
52
silite sau după începerea ei şi se constată că nu au mai rămas bunuri urmăribile. Dacă
debitorul decedat are bunuri şi se constată că nu are moştenitori, se va proceda la
stingerea obligaţiilor fiscale cu sumele obţinute din valorificarea bunurilor debitorului,
iar creanţele nerealizate vor fi scăzute din evidenţa organului de executare.
Dispariţia debitorului constituie a doua cauză de stingere a obligaţiei fiscale prin
scădere, ca urmare a constatării insolvabilităţii încasării sumelor datorate bugetului
general consolidat.
Organele de executare, în cazul dispariţiei debitorului, trebuie să facă cercetări
pentru a-l găsi, precum şi pentru a constata dacă de pe urma celui dispărut au rămas
venituri sau bunuri din valorificarea cărora să se poată acoperi sumele datorate.
Până la îndeplinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea
silită, organele de executare au obligaţia să urmărească situaţia debitorilor şi să reia
verificarea situaţiei debitorului cel puţin o dată pe an pentru a se constata dacă nu
există posibilităţi de încasare a sumelor datorate, repetându-se când este necesar,
investigaţiile prevăzute de lege.
În situaţia în care debitorul, persoană juridică, îşi încetează existanţa, la plata
obligaţiilor fiscale sunt obligate persoanele care au preluat în totalitate sau în parte
drepturile şi obligaţiile debitorului supus reorganizării.
Pentru recuperarea sumelor datorate, organul fiscal va proceda la scăderea din
evidenţe a obligaţiilor fiscale datorate de debitorul în cauză, fără a mai fi înscrise în
evidenţa separată, dar va deschide evidenţa şi va înscrie sumele în sarcina noilor
debitori şi apoi va trece la aplicarea măsurilor de executare silită asupra acestora.

2.6.5. Stingerea creanţelor fiscale prin anulare şi prescripţie

Anularea creanţelor fiscale poate interveni fie prin acte normative cu caracter
general (amnistia fiscală), fie prin decizii ale organelor financiare competente să
aprobe anularea acestora, de la caz la caz, la cererea debitorilor (să soluţioneze
contestaţiile privind impozitele şi taxele).
Amnistia fiscală este un act al organului puterii de stat, determinat de anumite
condiţii social-economice şi politice prin care unele categorii de plătitori sau
contribuabili sunt absolvite de plata unor sume restante faţă de buget. Amnistia fiscală
este un act de clemenţă al societăţii ce priveşte fie anumite categorii de plătitori sau
contribuabili, fie unele venituri bugetare neâncasate pe o perioadă mai îndelungată.
Anularea creanţelor prin decizii ale organelor fiscale competente se face
individual şi este limitativă, în sensul că priveşte numai anumite obligaţii fiscale,
realizându-se la cererea debitorilor. Această cale de anulare a obligaţiei fiscale se
aplică, în principal, pentru dobâbzile de întârziere şi pentru amenzi, organul
competent fiind Ministerul Finanţelor Publice.
În caz de calamităţi naturale, stare de necesitate şi altele asemenea, la propunerea
Ministerului Finanţelor Publice, Guvernul poate aproba anularea unor categorii de
obligaţii fiscale. De asemenea, pentru motive temeinice, Guvernul, respectiv

53
autorităţile deliberative la nivel local, prin hotărâre, pot aproba anularea unor creanţe
fiscale.
Creanţele fiscale rămase în sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici de 10
lei, se anulează. Plafonul creanţelor fiscale ce pot fi anulate anual se stabileşte anual
prin hotărâre a Guvernului.
În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea
prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul
organului de executare poate aproba anularea debitelor respective.
Prescripţia, ca modalitate de stingere a obligaţiilor fiscale, îşi produce efectul în
acest sens prin trecerea unei anumite perioade de timp de la constituirea titlului de
creanţă fiscală.
Termenele de prescripţie pot fi termene speciale reglementate de actele normetive
speciale prin care sunt instituite impozitele şi taxele, iar în lipsa acestora operează
termenele generale prevăzute în reglementările legale cu aplicabilitate generală
privind prescripţia extinctivă.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de cinci
ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Termenul de prescripţie începe să
curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală,
dacă legea nu dispune altfel.
În cazul în care obligaţiile fiscale rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani.
Termenul începe să curgă de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune
sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie oferă plătitorilor posibilitatea de a se
apăra, în cazul în care, după împlinirea termenului de prescripţie, organele fiscale
pretind, în continuare, plata sumelor bugetare datorate de aceştia, dar prescrise.
Totodată efectele prescripţiei apără organele fiscale de eventualele acţiuni în justiţie
ale plătitorilor cu privire la restituirea sumelor plătite în plus şi necompensate.

2.7. Răspunderea în domeniul fiscal. Majorări de întârziere

Plata obligaţiilor fiscale se face la temene stabilite prin acte normative. În

funcţie de faptele care au condus la neândeplinirea îndatoririlor legale se stabileşte
răspunderea persoanelor juridice şi fizice, după caz, care pote fi: administrativă,
disciplinară, materială şi penală.
 Răspunderea administrativă în materie de obligaţii fiscale se concretizează sub
formă de:
1. amenzi contravenţionale;
2. dobânzi şi penalităţi de întârziere.
A. Contravenţiile sunt fapte cu grad de periculozitate mai scăzut decât
infracţiunile. În domeniul fiscal constituie contravenţii anumite fapte săvârşite cu
vinovăţie legate de îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi prevăzute de legea pentru
combaterea evaziunii fiscale.
54
 Contravenţiile se constată şi se aplică de către organele în drept în baza
reglementărilor speciale privind impozitele şi taxele sau a unor reglementări cu
caracter general privind contravenţiile.
Actele normative speciale prin care se stabilesc contravenţiile cuprind
descrierea faptelor ce constituie contravenţii, precum şi sancţiunile ce urmează să se
aplice pentru fiecare dintre acestea.
Legea contravenţională cuprinde două categorii de sancţiuni:
1) Sanciuni contravenţionale principale:
a) avertismantul, constă în atenţionarea verbală sau scrisă a
contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită
de recomandarea de a respecta prevederilr legale;
b) amenda contravenţională, are caracter administrativ. Legea prevede
limite minime şi limite maxime ale amenzii;
c) prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ce poate fi stabilită prin
lege pe o durată ce nu poate depăşi şase luni, respectiv 300 ore.
Această sancţiune se stabilişte alternativ cu amenda.
2) Sancţiuni contravenţionale complementare:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
c) închiderea unităţii;
d) blocarea contului bancar;
e) suspendarea activităţii agentului economic;
f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitive;
g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea lor în starea iniţială.
Pentru una şi aceaşi contravenţie se pot aplica numai o sancţiune
contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare, în funcţie
de natura şi gravitatea faptei.
La constatarea contravenţiei se încheie un proces-verbal de persoanele
prevăzute de lege, denumite agenţi constatatori.
Atunci când o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii constatate de agentul
conatatator, se încheie un singur Proces-verbal de constatare a contravenţiei iar
sancţiunile contravenţionale se cumulează, fără a depăşi dublul maximului amenzii
prevăzute pentru amenda cea mai gravă sau, după caz maximul general stabilit pentru
sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.
Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la
data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia,
jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator având
obligaţia să facă menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a
sancţiunii se poate face contestaţie, la organul din care face parte agentul constatator,
în termen de 15 zile de la data comunicării acestuia. Contestaţia suspendă executarea.

55
 Instanţa competentă, judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârşită
contravenţia, soluţionează contestaţia, hotărând asupra sancţiunii în termen de 30 de
zile de la depunerea dosarului.
În situaţia în care contravenientul nu atacă procesul-verbal privind stabilirea
contravenţiei sau nu depune apel la încheierea de şedinţă a completului de judecată
care a soluţionat cauza, în termen de 15 zile de la luarea la cunoştinţă, acestea devin
titluri executorii.
B. Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de
plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. Nu se
datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de
amenzi, dobânzi şi penalităţi de întârziere stabilite potrivit legii.
Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare
termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Prin excepţie
de la regula de mai sus, se datorează dobânzi după cum urmează:
a) pentru diferenţele de impozite şi taxe, stabilite de organele competente, dobânzile
se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei impozitului sau taxei,
pentru care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv;
b) pentru impozitele şi taxele stinse prin executare silita, dobânzile se calculează până
la data întocmirii procesului-verbal de distribuire inclusiv. În cazul plăţii preţului în
rate, dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire a
avansului. Pentru suma rămasă de plată, dobânda este datorată de către cumpărător;
c) pentru impozitele şi taxele debitorului declarat insolvabil, dobânzile se calculează
până la data încheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilităţii, inclusiv.
Modul de calcul al dobânzilor aferente sumelor reprezentând eventuale
diferenţe între impozitul pe profit plătit la data de 25 ianuarie a anului următor celui
de impunere şi impozitul pe profit datorat conform declaraţiei de impunere întocmite
pe baza situaţiei financiare anuale va fi reglementat prin norme metodologice aprobate
prin ordin al ministrului finanţelor publice. Pentru obligaţiile fiscale neachitate la
termenul de plată, reprezentând impozitul pe venitul global, se datorează dobânzi după
cum urmează:
a) pentru anul fiscal de impunere dobânzile pentru plăţile anticipate stabilite de
organul fiscal prin decizii de plăţi anticipate se calculează până la data plăţii debitului
sau, după caz, până la data de 31 decembrie;
b) dobânzile pentru sumele neachitate în anul de impunere, se calculează începând cu
data de 1 ianuarie a anului următor până la data stingerii acestora, inclusiv;
c) în cazul în care impozitul pe venit stabilit prin decizia de impunere anuală este mai
mic decât cel stabilit prin deciziile de plăţi anticipate, dobânzile se recalculează,
începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere, la soldul neachitat
în raport cu impozitul anual stabilit prin decizia de impunere anuală, urmând a se face
regularizarea dobânzii în mod corespunzător.
Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
Ministerului Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României, la care de adaugă 10 puncte procentuale, odată pe an, în luna

56
decembrie, pentru anul următor, sau în cursul anului, dacă aceasta se modifică cu
peste 5 puncte procentuale.
Nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor cuvenite bugetului, în
termen de trei zile lucrătoare de la data debitării contului plătitorului, nu îl exonerează
pe plătitor de obligaţia de plată a sumelor respective şi atrage pentru acesta dobânzi şi
penalităţi de întârziere la nivelul celor prevăzute legal, după termenul de trei zile.
În cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile se datorează până
la data stingerii inclusiv. Data stingerii este, pentru compensările la cerere, data
depunerii la organul competent a cererii de compensare, iar pentru compensările
efectuate înaintea restituirii sau rambursării sumei cuvenite debitorului, data depunerii
cererii de rambursare sau restituire. În cazul în care în urma exercitării controlului sau
analizării cererii de compensare s-a stabilit că suma ce urmează a se compensa este
mai mică decât suma cuprinsă în cererea de compensare, dobânzile şi penalităţile de
întârziere se recalculează pentru diferenţa rămasă de la data înregistrării cererii de
compensare.
Pentru obligaţiile fiscale stinse prin procedurile de compensare prevăzute de
actele normative speciale, data stingerii este data la care se efectuează compensarea
prevăzută în actul normativ care o reglementează sau în normele metodologice de
aplicare a acestuia, aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice. Pentru
obligaţiile fiscale neplătite la termen atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de
reorganizare judiciară se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data
deschiderii procedurii de faliment.
Pe perioada pentru care au fost acordate înlesniri la plata impozitelor şi taxelor
restante se datorează, de asemenea, dobânzi.
Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au
dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului de restituire sau de
rambursare, cu excepţia sumelor provenite din impozitul pe venit. Nivelul dobânzii
este cel menţionat mai sus.
Dobânzile şi penalităţile de întârziere se calculează şi evidenţiază în Procesul-
verbal privind calculul dobânzilor şi al penalităţilor de întârziere, separat pentru
debitele restante la data de 31 decembrie a anului precedent şi separat pentru
obligaţiile fiscale cu termene de plată în anul curent.
În termen de 15 zile de la primirea procesului-verbal, contravenientul are
obligaţia să achite sumele reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate
pentru obligaţiile fiscale cu termene de plată în anul curent.
Plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de
întârziere de 0,6% pentru fiecare lună şi/sau pentru fiecare fracţiune de lună de
întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenţei acestora până la data
stingerii acestora inclusiv.
Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor. Penalitatea
de întârziere se datorează până la data începerii procedurii de executare silită. În cazul
în care s-au acordat înlesniri la plată, penalitatea de întârziere se datorează până la
data de întâi a lunii următoare celei în care s-au acordat înlesnirile. Nerespectarea
înlesnirilor la plată, aşa cum au fost acordate, conduce la calculul penalităţilor de
57
întârziere de la data încetării valabilităţii înlesnirilor, conform legii. Nivelul penalităţii
de întârziere se poate modifica anual prin legea bugetului de stat.
Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine
creanţa principală. Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul de stat, cu
excepţia celor provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor autorităţilor
publice locale care se fac venit la bugetul local. Amenzile aplicate în temeiul unei
legi, ordonanţe sau hotărâri de guvern se fac venit la bugetul de stat în procent de
75%, diferenţa revenind autorităţii din care face parte agentul constatator.
Începând cu data de 1 ianuarie 2006, se modifică Codul de procedură fiscală,
referitor la modul de calcul al penalităţilor de întârziere, astfel:
a) majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând
cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii
sumei datorate inclusiv;
b) nivelul majorării de întârziere este de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, şi
poate fi modificat prin legile bugetare anuale;
c) în toate actele normative în care se face referire la noţiunile de dobânzi şi/sau
penalităţi de întârziere aceste noţiuni se înlocuiesc cu noţiunea de majorări
de întârziere.
 Răspunderea disciplinară apare atunci când persoanele încadrate, pe bază de
contract de muncă, nu-şi respectă obligaţiile referitoare la calculul şi plata la
termenele stabilite de lege, a impozitelor şi taxelor.
Dacă, cu ocazia controalelor organelor fiscale se constată abateri de la normele
legale în vigoare, stabilindu-se amenzi şi majorări de întârziere, acestea, de regulă, se
plătesc din casieria unităţii economice, până la încheierea procesului-verbal de
control.
Ulterior, conducerea unităţii economice face cercetări în legătură cu situaţia
creată, individalizează culpa şi, prin decizie, sancţionează disciplinar persoanele
vinovate în conformitate cu prevederile Codului muncii.
 Răspunderea materială reprezintă o trăsătură a gestiunii economico-
financiare. Ea poate fi atrasă pentru salariaţii în cadrul raporturilor de muncă dintre
aceştia şi unitatea angajatoare, în cazul în care unitatea a fost obligată la plata unor
amenzi şi majorări de întârziere pentru neachitarea la termen a impozitelor şi taxelor
datorate.
Răspunderea materială se concretizează prin imputarea sumelor, reprezentând
amenzi şi majorări de întârziere, de la persoanele vinovate. Astfel se reântregeşte
patrimoniul unităţii economice.
 Răspunderea penală intervine în cazul neândeplinirii obligaţiilor fiscale,
atunci când încălcarea legilor privind impozitele şi taxele se realizează prin fapte care
întrunesc elementele constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul
penal sau de alte legi speciale emise în acest scop.
Răspunderea penală poate avea drept consecinţă sancţionarea prin amendă penală
sau o sancţiune privativă de libertate exprimată în luni sau ani de închisoare (de la
şase luni la zece ani) şi interzicerea unor drepturi.
Codul de procedură fiscală prevede în mod expres două infracţiuni, şi anume:
58
 1) reţinerea şi nevirarea de către plătitorii obligaţiilor fiscale a sumelor
reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, în cel mult 30
de zile de la scadenţă – pedepsită cu închisoare de la şase luni la doi ani
sau cu amendă de la 10.000 lei la 50.000 lei;
2) sustragerea, substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor
ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate, cu ocazia instituirii
procedurii de exectare silită – pedepsită cu închisoare de la şase luni la
un an sau cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale răspund patrimonial pentru prejudiciile
cauzate contribuabilului de funcţionarii publici din cadrul organelor fiscale, în
exercitarea atribuţiunilor de serviciu. Dacă se dovedeşte rea-credinţă sau neglijenţă în
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, răspunderea revine persoanelor vinovate.

2.8. Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită

În situaţia în care contribuabilii nu-şi achită de bună voie obligaţiile fiscale, la

termenele stabilite prin actele normative care le reglementează, se trece la executarea
silită a acestora. Executarea silită reprezintă o procedură extraordinară de realizare a
creanţelor bugetului general consolidat.
Procedura executării silite poate fi declanşată dacă sunt îndeplinite cumulativ
trei condiţii:
1) existenţa titlului executoriu din care să rezulte obligaţia de plată a
contribuabilului;
2) creanţa fiscală să fie exigibilă;
3) plătitorul să fi fost înştiinţat cu privire la suma datorată şi la termenul
de plată.
Atunci când contribuabilul nu-şi achită obligaţiile fiscale la termen, organul de
executare competent îi va transmite o înştiinţare de plată prin care i se aduce la
cunoştinţă suma de plată datorată, potrivit legii, stabilindu-se un termen de 15 zile, de
la luarea la cunoştinţă, până la care să fie stinsă creanţa bugetară.
Dacă contribuabilul nu achită sumele restante, în acest termen, se va începe
procedura executării silite prin comunicarea unei somaţii în care se stabileşte un nou
termen de 15 zile. Somaţia este obligatorie indiferent de modalitatea de executare
silită care va fi aplicată.
Pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de
executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii
executări revenind organului de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
fiscal debitorul.
Executarea silită a bunurilor mobile şi imobile poate avea loc numai în condiţiile
existenţei unui titlu executoriu emis de organul de executare competent în a cărui rază
teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul.
În exercitarea atribuţiilor privind aplicarea procedurii de executare silită, organele
de executare competente prin intermediul executorilor fiscali sunt împuternicite:

59
 a) să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică sau în alte
incinte unde acesta îşi păstrează bunurile, în scopul identificării bunurilor sau
valorilor care pot fi executate silit, precum şi să analizeze evidenţa contabilă a
debitorului în scopul identificării terţilor care datorează sau deţin în păstrare
venituri sau bunuri ale debitorului;
b) să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului,
persoană fizică, precum şi să cerceteze toate locurile în care acesta îşi
păstrează bunurile;
c) să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care poate
constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a debitorului.
Accesul organului fiscal în spaţiile reprezentând domiciliul contribuabilului dator
se realizează cu consimţământul acestuia, iar în caz de refuz, executorul fiscal va cere
autorizarea instanţei judecătoreşti.
Accesul organului fiscal în locuinţă, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere
a debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua între orele 6.00 – 20.00 în
zilele lucrătoare. Numai în cazuri justificate de pericolul înstrăinării unor valori ce fac
obiectul executării silite, accesul în încăperile debitorului poate avea loc la orice oră,
în zilele lucrătoare sau nelucrătoare, în baza autorizaţiei instanţei judecătoreşti.
Orice faptă săvârşită împotriva personalului organului de executare, aflat în
exerciţiul autorităţii de stat, se sancţionează potrivit legii penale.
Atunci când există pericolul ca debitorul supus sechestrului să se sustragă, să-şi
ascundă sau să-şi risipească patrimoniul, executorul fiscal poate dispune măsuri
asiguratorii sub forma popririi asiguratorii şi sechestrului asiguratoriu asupra
bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi a veniturilor
acestuia.
Măsurile asiguratorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal, în care se
precizează debitorului că măsurile asiguratorii pot fi ridicate dacă constituie o
garanţie la nivelul creanţei stabilite sau estimate.
Potrivit legii, garanţiile se pot constitui prin:
a) consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului;
b) scrisoare de garanţie bancară;
c) ipotecă asupra unor bunuri imobile din ţară;
d) gaj asupra unor bunuri mobile;
e) fidejusiune (angajament prin care o persoană se angajază să plătească
obligaţiile fiscale în locul debitorului dacă acesta nu o face).
Organul fiscal solicită constituirea unei garanţii şi pentru:
 suspendarea executării silite;
 asumarea obligaţiei de plată de către altă persoană prin angajament de
plată;
 în alte cazuri prevăzute de lege.
Garanţiile constituite pot fi valorificate dacă nu s-a realizat scopul pentru care au
fost solicitate.
Executarea silită se poate face asupra tuturor veniturilor şi bunurilor mobile şi
imobile proprietatea debitorului, urmăribile, numai în limita valorii înscrise în titlul
60
executoriu, inclusiv a majorărilor de întârziere datorate, potrivit legii, precum şi a
cheltuielilor de executare.
Organul de executare poate apela la organe şi persoane din domeniul evaluării
pentru expertizarea unor bunuri în vederea stabilirii valorii acestora. Dacă
valorificarea bunurilor evaluate nu are loc imediat, preţul de evaluare va fi actualizat
de organul de executare, la momentul ofertei, ţinând cont de rata inflaţiei.
Executarea silită încetează în următoarele situaţii:
 s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv
majorările de întârziere, cheltuielile de executare şi orice alte sume stabilite în
sarcina debitorului, potrivit legii;
 a fost desfiinţat titlul executoriu;
 în alte cazuri prevăzute de lege.
Organele de executare pot folosi succesiv sau concomitent oricare dintre
modalităţile de executare silită prevăzute de lege, respectiv poprirea, executarea silită
asupra bunurilor mobile şi executarea silită asupra bunurilor imobile.

2.8.1. Executarea silită prin poprire

Poprirea reprezintă operaţiunea prin care organul fiscal creditor indisponibilizează

sume de bani, urmăribile, datorate debitorului de către o altă persoană numită terţ
poprit. Poprirea constă în preluarea unor sume de bani, până la acoperirea creanţei
fiscale restante, pe care debitorii bugetului general consolidat le au de primit de la
terţe persoane.
Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând
venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri
mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe
persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor
raporturi juridice existente.
În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută,
băncile sunt autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără
consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru ziua
respectivă.
Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate
ca angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie
specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură
civilă.
Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se
înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi trimisă prin
scrisoare recomandată, cu dovadă de primire, terţului poprit, împreună cu o copie
certificată de pe titlul executoriu. Totodată, va fi înştiinţat şi debitorul despre
înfiinţarea popririi. Poprirea nu este supusă validării.
Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asiguratorie, devine executorie prin
comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terţului poprit, şi
înştiinţarea despre aceasta a debitorului.
61
 Terţul poprit este obligat ca, în termen de 5 zile de la primirea comunicării ce i
s-a făcut, să înştiinţeze organul de executare dacă datorează vreo sumă de bani cu
orice titlu debitorului.
Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul poprit, prin înştiinţarea
trimisă organului de executare, confirmă că datorează sume de bani debitorului sau la
data expirării termenului prevăzut de 5 zile.
După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat să facă de îndată reţinerile
prevăzute de lege şi să vireze sumele reţinute în contul indicat de organul de
executare, comunicând, totodată, în scris despre existenţa altor creditori.
În cazul în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi
creditori, terţul poprit îi va anunţa în scris despre aceasta pe creditori şi va proceda la
distribuirea sumelor potrivit ordinii de preferinţă prevăzute de codul de procedură
fiscală.
Pentru stingerea creanţelor fiscale, debitorii deţinători de conturi bancare pot fi
urmăriţi prin poprire asupra conturilor bancare. În acest caz, o dată cu comunicarea
somaţiei şi a titlului executoriu făcută debitorului, o copie certificată de pe acest titlu
va fi comunicată băncii la care se află deschis contul debitorului. Despre această
măsură va fi înştiinţat şi debitorul.
În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data sesizării
băncii, sumele existente, precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice în
conturile în lei şi în valută sunt indisponibilizate.
Din momentul indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de
înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu vor proceda la
decontarea documentelor de plată primite, respectiv la debitarea conturilor debitorilor,
şi nu vor accepta alte plăţi din conturile acestora până la achitarea integrală a
obligaţiilor fiscale, cu excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor salariale.
Dacă debitorul face plata în termenul prevăzut în somaţie, organul de
executare va înştiinţa de îndată în scris băncile pentru sistarea totală sau parţială a
indisponibilizării conturilor şi reţinerilor. În caz contrar, banca este obligată să
procedeze conform normelor în vigoare.
În situaţia în care titlurile executorii nu pot fi onorate în aceeaşi zi, băncile vor
urmări executarea acestora din încasările zilnice realizate în contul debitorului.
Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo sumă
de bani debitorului urmărit sau nu respectă normele în vigoare, precum şi în cazul în
care invocă alte neregularităţi în legătură cu drepturile şi obligaţiile părţilor privind
înfiinţarea popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază teritoriala se află domiciliul
sau sediul terţului poprit, la cererea organului de executare ori a altei părţi interesate,
pe baza probelor administrate, va pronunţa menţinerea sau desfiinţarea popririi.
Judecata se face de urgenţă şi cu precădere. Pe baza hotărârii de menţinere a
popririi, care constituie titlu executoriu, organul de executare poate începe executarea
silită a terţului poprit, în condiţiile legii.

2.8.2. Executarea silită a bunurilor mobile

62
 Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea
acestora, în temeiul unui titlu executoriu. Sunt supuse executării silite orice bunuri
mobile ale debitorului, cu excepţiile prevăzute de lege.
În cazul debitorului persoană fizica nu pot fi supuse executării silite, fiind
necesare vieţii şi muncii debitorului, precum şi familiei sale:
a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea
profesională, precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu
caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt
uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;
b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale,
precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă
debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la noua
recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru
prepararea hranei, socotit pentru trei luni de iarnă;
e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor
bolnave;
f) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
Bunurile debitorului persoană fizica necesare desfăşurării activităţii de comerţ
nu sunt exceptate de la executare silită. Executarea silită a bunurilor mobile se face
prin sechestrarea şi valorificarea acestora, chiar dacă acestea se află la un terţ.
Procedura executării silite a bunurilor mobile presupune parcurgerea
următoarelor etape:
 transmiterea somaţiei de plată debitorului, prin care i se aduce la cunoştinţă
obilgaţia de plată, precum şi consecinţele neândeplinirii acesteia;
 identificarea bunurilor mobile asupra cărora se va aplica sechestrul, ţinând
cont de valoarea obligaţiei fiscale datorate;
 aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile urmăribile selecţionate;
 valorificarea şi recuperarea creanţei fiscale pentru care s-a pornit exectarea
silită.
Sechestrul se instituie printr-un proces-verbal de sechestru.
Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca măsură asiguratorie, nu este
necesară o nouă sechestrare. Executorul fiscal, la începerea executării silite, este
obligat să verifice dacă bunurile anterior sechestrate se găsesc la locul aplicării
sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte
bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente
pentru stingerea creanţei.
Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prin valorificarea acestora nu s-ar putea
acoperi decât cheltuielile executării silite.
Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte
un drept de gaj care conferă acestuia, în raport cu alţi creditori, aceleaşi drepturi ca şi
dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun.

63
 De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt
indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită, debitorul nu poate dispune de
aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent.
Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.
Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării sunt lovite de
nulitate absolută. În cazurile în care nu au fost luate măsuri asiguratorii pentru
realizarea integrală a creanţei fiscale şi la începerea executării silite se constată că
există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărire a
bunurilor urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor va fi aplicată o dată cu
comunicarea somaţiei.
Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a
creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de executare sau de executorul
fiscal, după caz, ori vor fi ridicate şi depozitate de către acesta.
Atunci când bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane
desemnate conform legii şi când se constată că există pericol de substituire ori de
degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra bunurilor.
În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în
valuta, titluri de valoare, obiecte din metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă,
colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare, la
unităţile specializate.
Cel care primeşte bunurile în custodie va semna procesul-verbal de sechestru.
În cazul în care custodele este o altă persoana decât debitorul sau creditorul, organul
de executare îi va stabili acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.
Odată cu aplicarea sechestrului, organul de executare face şi evaluarea
bunurilor sechestrate. Dacă evaluarea necesită cunoştinţe de specialitate, organele de
executare, după stabilirea unei valori estimative, pot apela la organe şi persoane de
specialitate, experţi în domeniu.
Raportul de evaluare, întocmit după încheierea procesului-verbal de sechestru,
se anexeaxă la documentele care stau la baza executării silite.
Dacă în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru,
debitorul nu achită obligaţia fiscală, se va proceda la valorificarea bunurilor
sechestrate, potrivit legii.
În vederea valorificării, executorul fiscal este obligat să verifice dacă bunurile
sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru, precum şi
dacă nu au fost substituite sau degradate, iar dacă constată că, în legătură cu bunurile
sechestrate, s-au săvârşit fapte care pot constitui infracţiuni, va consemna aceasta în
procesul-verbal de sechestru şi va sesiza imediat organele de urmărire penală.

64
 Valorificarea bunurilor mobile sechestrate se poate face prin:
a) înţelegerea părţilor;
b) vânzare în regim de consignaţie;
c) vânzare directă;
d) licitaţie publică;
e) alte modalităţi admise de lege.
Valorificarea bunurilor sechestrate ca urmare a înţelegerii părţilor se realizează
de debitorul însuşi, cu acordul organului de executare silită, căruia îi prezintă în scris
propunerile de preţ ce i s-au făcut şi nivelul de acoperire a creanţelor fiscale, indicând
numele şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta va achita
preţul propus.
Pretul propus de cumpărător şi acceptat de organul de executare nu poate fi
mai mic decât preţul de evaluare stabilit prin raportul de expertiză.
Vânzarea în regim de consignaţie presupune ca organul de executare să predea
bunurile mobile sechestrate unităţii care se ocupă cu vânzarea în regim de consignaţie,
pe baza unui proces-verbal de predare-primire, întocmit în două exemplare, câte unul
pentru fiecare parte. Preţul de vânzare în regim de consignaţie se stabileşte prin
înţelegerea părţilor, dar nu mai puţin decât cel stabilit de evaluatori. Din valoarea
încasată, vânzătorul opreşte comisionul stabilit prin procesul-verbal.
Dacă în perioada de expunere spre vânzare debitorul achită suma datorată
bugetului general consolidat, organul de executare poate dispune retragerea de la
vânzare a bunurilor sechestrate dar nevândute şi predarea acestora debitorului pe bază
de proces-verbal de predare-primire.
Valorificarea bunurilor prin vânzare directă se face cu condiţia efectuării
publicităţii vânzării, cu cel puţin 10 zile înainte, în următoarele cazuri:
 pentru bunurile perisabile sau supuse degradării – care pot fi vândute în regim
de urgenţă;
 înaintra începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se recuperează
integral creanţa fiscală;
 pe parcursul procedurii de valorificare prin licitaţie sau după finalizarea ei,
dacă bunul nu a fost vândut şi o persoană oferă cel puţin preţul de evaluare.
Dacă sunt mai multe solicitări pentru bunul respectiv, organul de executare îl
va vinde acelui cumpărător care oferă cel mai mare preţ şi va încheia un
proces-verbal care constituie titlu de proprietate.
Vânzarea la licitaţie, cu condiţia efectuării publicităţii vânzării, cu cel puţin 10
zile înainte, se desfăşoară la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit
de organul de executare, după caz.

Executarea silită a bunurilor imobile

Procedura executării silite a bunurilor imobile presupune parcurgerea

următoarelor etape:
 transmiterea somaţiei de plată debitorului, prin care i se aduce la cunoştinţă
obilgaţia de plată, precum şi consecinţele neândeplinirii acesteia;
65
  identificarea bunurilor imobile asupra cărora se va aplica sechestrul, ţinând
cont de valoarea obligaţiei fiscale datorate;
 aplicarea sechestrului asupra bunurilor imobile;
 valorificarea şi recuperarea creanţei fiscale pentru care s-a pornit exectarea
silită.
Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului.
Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor
accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi
urmărite decât odata cu imobilul.
În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul
minim locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în
vigoare, cu excepţia cazurilor în care executarea silită se face pentru stingerea
creanţelor fiscale rezultate din săvârşirea de infracţiuni. Executorul fiscal care aplică
sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru.
Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală. Dreptul
de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi
dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.
Pentru bunurile imobile sechestrate, organul de executare care a instituit
sechestrul va solicita de îndată biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei
ipotecare, anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
Biroul de carte funciară va comunica organelor de executare, la cererea
acestora, celelalte drepturi reale şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi
titularii acestora, care vor fi înştiinţaţi de către organul de executare şi chemaţi la
termenele fixate pentru vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.
Creditorii debitorului sunt obligaţi ca, în termen de 30 de zile de la înscrierea
procesului-verbal de sechestru al bunului imobil în evidenţele de publicitate
imobiliară, să comunice în scris organului de executare titlurile pe care le au pentru
bunul imobil respectiv.
La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării silite, organul de executare
poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară pentru
administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor venituri obţinute din
administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv.
Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană
fizică sau juridică.
După primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita
organului de executare, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata
integrală a creanţelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din
alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
De la data aprobării cererii debitorului, executarea silită începută asupra
bunului imobil se suspendă. Pentru motive temeinice organul de executare poate relua
executarea silită imobiliară înainte de expirarea termenului de 6 luni. Dacă debitorul
persoană juridică căruia i s-a aprobat suspendarea se sustrage ulterior de la executare
silită sau îşi provoacă insolvabilitatea, se vor aplica în mod corespunzător prevederile
privind răspunderea solidară.
66
 Valorificarea bunurilor imobile sechestrate se face, prin vânzarea la licitaţie
publică, vânzare directă sau alte modalităţi admise de lege.
Vânzarea la licitaţie publică, se desfăşoară la locul unde se află bunurile
sechestrate sau la locul stabilit de organul de executare, după caz, cu condiţia
efectuării publicităţii vânzării, cu cel puţin 10 zile înainte de data fixată pentru
desfăşurarea licitaţiei.
Publicitatea vânzării prin licitaţie publică se realizează prin: afişarea anunţului
privind vânzarea la sediul organului de executare, a primăriei în a căror rază de
acţiune se află bunurile sechestrate, la sediul şi la domuciliul debitorului, la locul
vânzării, dacă acesta este altul decât locul unde se află bunurile sechestrate, pe
imobilul scos la vânzare şi prin anunţuri într-un cotidian naţional de largă circulaţie,
într-un cotidian local, în pagina de Internet, în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a, precum şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
Despre data, ora şi locul licitaţiei vor fi înştinţaţi şi debitorul, custodele,
administratorul-sechestru, precum şi titularii drepturilor reale şi ai sarcinilor care
grevează bunul urmărit.
Oferta de vânzare se face prin intermediul unui caiet de sarcini în care sunt
prezentate datele de identificare şi performanţele bunului sechestrat precum şi
condiţiile de participare la licitaţie.
Oferta de cumpărare se prezintă în scris organului de executare, ofertanţii
având obligaţia să depună, până la termenul de vânzare, o taxă de participare
reprezentând 10% din preţul de pornire a licitaţiei, în lei, la unitatea teritorială a
Trezoreriei Statului.
Licitaţia porneşte de la cel mai mare preţ din ofertele de cumpărare scrise, cu
condiţia ca acesta să fie superior preţului de evaluare, iar în caz contrar va începe de la
nivelul preţului de evaluare.
Adjudecarea se face în favoarea participantului care a oferit cel mai mare
preţ. În termen de cinci zile de la data întocmirii procesului-verbal de licitaţie, organul
de executare va dispune în scris restituirea taxei de participare candidaţilor care au
depus oferte de cumpărare şi nu au fost declaraţi adjudecători, iar în cazul adjudecării,
taxa se reţine în contul preţului.
Taxa de participare nu se restituie ofertanţilor care nu sau prezentat la
licitaţie, celui care a refuzat încheierea procesului-verbal de adjudecare, precum şi
adjudecătorului care nu a plătit preţul, sumele reţinându-se în contul organului de
executare pentru acoperirea cheltuielilor de executare silită.
Dacă la prima licitaţie nu sau prezentat ofertanţi sau nu s-a obţinut cel puţin
preţul de pornire a licitaţiei, organul de executare va fixa un nou termen în cel mult 30
de zile, în vederea ţinerii celei de-a doua licitaţii, la care preţul de pornire va fi preţul
primei licitaţii diminuat cu 25%.
În cazul în care nu s-a obţinut preţul de pornire nici la a doua licitaţie ori nu
sau prezentat ofertanţi, organul de executare va fixa un nou termen în cel mult 30 de
zile, în vederea ţinerii celei de-a treia licitaţii, la care preţul de pornire va fi diminuat
cu 50% faţa de preţul de evaluare stabilit pentru prima licitaţie.

67
 Dacă bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificate , acestea se
restituie debitorului în condiţiile menţinerii condiţiei de indisponibilizare, până la
împlinirea termenului de prescripţie. Pe perioada de până la împlinirea termenului de
prescripţie, organul de executare poate relua oricând procedura de valorificare, şi după
caz, măsura numirii, menţinerii ori schimbării administratorului-sechestru ori
custodelui.
Pentru fiecare termen de licitaţie se face o nouă publicitate a vânzării, iar după
licitarea fiecărui bun se va întocmi un proces-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul
licitaţiei.
Cumpărătorii bunurilor imobile pot solicita plata preţului în rate, în cel mult
12 rate lunare, cu un avans de minimum 50% din preţul de adjudecare şi cu plata
unei dobânzi, caz în care înstrăinarea imobilului se va putea face, de către cumpărător,
numai după plata integrală a sumelor stabilite în procesul-verbal.
Adjudecătorul este obligat ca în termen de cel mult cinci zile, de la data
încheierii procesului-verbal, să plătească preţul stabilit prin licitaţie, iar în cazul în
care acesta nu plăteşte preţul, procedura vânzării prin licitaţie se reia în termen de 10
zile de la data adjudecării.
Cheltuielile legate de organizarea procedurii de executare silită, stabilite pe
bază de documente justificative, menţionate într-un proces-verbal încheiat de organul
de executare, sunt în sarcina debitorului.
Bunurile imobile proprietate a debitorului pot fi valorificate în ansamblu dacă
organul de executare apreciază ca astfel acestea pot fi vândute în condiţii mai
avantajoase. Pentru executarea silită a acestor bunuri, organul de executare va proceda
la sechestrarea acestora, potrivit prevederilor codului de procedură fiscală.
Suma realizată din executarea silită reprezintă totalitatea sumelor încasate
după comunicarea somaţiei. Dacă suma reprezentând creanţa fiscală plus cheltuielile
de executare este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferenţa se
va proceda la compensare, sau se restituie, la cerere, debitorului, după caz, conform
prevederilor legale.

68
 CAPITOLUL III
ORGANE SI INSTITUTII CU ATRIBUTII IN DOMENIUL FISCAL

În sfera relaţiilor economice ale oricărui stat, relaţiile băneşti şi implicit cele
financiare au constituit până în prezent, dar vor constituii şi în viitor, preocuparea unor
structuri organizatorice nu numai ale statului, dar şi ale fiecărei entităţi fie economice,
fie sociale.
Rolul acestor structuri este de a contribui la dezvoltarea economico-socială a
ţării şi la satisfacerea unor nevoi sociale crescânde ale cetăţenilor.
Conducerea economiei naţionale presupune luarea unor decizii care produc
efecte financiare pe termen scurt sau pe perioade medii ori lungi de timp, în cele mai
variate domenii de activitate.
Programele economice cuprind, între altele, prevederi referitoare la
constituirea şi repartizarea fondurilor de resurse financiare, corelaţiile dintre fluxurile
materiale şi cele băneşti, precum şi căile de asigurare a echilibrului financiar, monetar
şi valutar etc. De aceea în orice activitate organizată, fie cu caracter economic, social,
cultural, ştiinţific precum şi de orice altă natură este şi trebuie să fie prezent un organ
cu atribuţii în domeniul relaţiilor financiare şi băneşti.
La gestionarea relaţiilor financiare participă o multitudine de organe care sunt
situate atât la nivelul sistemelor democratice ale societăţii cum sunt Parlamentul şi
Consiliile Judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale cât şi ale puterii executive sau
autorităţilor administrative, inclusiv cele specializate de la nivelul întreprinderilor şi
instituţiilor.
Actele normative care reglementează impozitele, taxele şi contribuţiile
bugetare prevăd competenţe şi atribuţii în legătură cu stabilirea şi perceperea
veniturilor bugetare pentru administraţia publică centrală şi locală.
Parlamentul este unica putere legiuitoare, instituţie democratică supremă a
poporului care dezbate şi aprobă programul Guvernului, trasează liniile directoare ale
politicii interne şi externe a statului şi controlează aplicarea acestuia.
Adoptă legi care reglementează activitatea din toate domeniile vieţii sociale,
inclusiv cele referitoare la problemele economice, financiare şi monetare. Între acestea
din urmă, o importanţă deosebită prezintă legile privind: finanţele publice; impozitele
şi taxele de la persoane fizice şi juridice; asigurările sociale de stat; activitatea
bancară; datoria publică; asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
contabilitatea administraţiei publice locale; organizarea şi funcţionarea Guvernului, a
ministerelor, a Curţii de Conturi şi a altor instituţii publice. Examinează şi aprobă,
anual, bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale,
precum şi conturile de execuţie ale acestor bugete.
Preşedinţia României prin rolul său de a promulga legile adoptate de
Parlament poate contribui în domeniul finanţelor publice la armonizarea
reglementărilor acestui domeniu cu interesele generale ale societăţii.

69
 Curtea de Conturi reprezintă instituţia supremă de control financiar şi
funcţionează pe lângă Parlamentul României în mod independent, în conformitate cu
dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în legile ţării.
Principala atribuţie a Curţii de Conturi derivă din Constituţie şi se referă la
controlul modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public.
Prin activitatea de control pe care o desfăşoară, Curtea de Conturi urmăreşte
respectarea legilor şi aplicarea principiilor de economicitate, eficacitate şi eficienţă în
gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti privind patrimoniul public şi privat al
statului şi al unităţilor administrativ teritoriale.
Curtea de Conturi decide, în mod automat, asupra programului său de control.
Membrii Curţii de Conturi sunt Consilieri de Conturi numiţi de Parlament pe o
perioadă de 6 ani.
Din punct de vedere al organizării sale funcţionale Curtea de Conturi este
formată din secţii de control financiar iar în teritoriu aceasta este reprezentată prin
camerele judeţene de conturi şi a municipiului Bucureşti.
Fac obiectul controlului exercitat de Curtea de Conturi:
a) formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor
sociale de stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea
fondurilor între aceste bugete;
b) constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de
tezaur;
c) formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor
guvernamentale pentru credite interne şi externe;
d) utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi
transferurilor şi a altor forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale;
e) constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către
autorităţile administrative autonome şi de către instituţiile publice înfiinţate prin lege,
precum şi de către organismele autonome de asigurări sociale ale statului;
f) situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al
statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile
autonome, companiile şi societăţile naţionale, precum şi concesionarea sau închirierea
de bunuri care fac parte din proprietatea publică;
g) constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia
mediului, îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de viaţă şi de muncă.
h) alte domenii prevăzute de lege.
Sunt supuse controlului Curţii de Conturi:
a) statul şi unităţi administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de
drept public, cu serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau neautonome;
b) Banca Naţională a României;
c) regiile autonome;

70
 d) societăţile comerciale la care statul, unităţile administrativ-teritoriale,
instituţiile publice sau regiile autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai
mult de jumătate din capitalul social;
e) organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care
gestionează bunuri, valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu;
Curtea de Conturi mai poate efectua controale, atunci când consideră justificat,
şi la alte persoane juridice, care:
a) beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau de
alte forme de sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale
sau a instituţiilor publice;
b) administrează, în baza unui contract de concesiune sau închiriere, bunuri
aparţinând domeniului public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale.
În urma verificării conturilor, Curtea de Conturi este singura competentă să
hotărască asupra descărcării de gestiune. În cazul constatării de fapte prin care au
fost cauzate prejudicii sau abateri cu caracter financiar, se încheie procese verbale de
constatare care se valorifică în conformitate cu prevederile legale în materie.
Nu intră în competenţa Curţii de Conturi :
 comercianţii persoane fizice care realizează venituri din activităţi
independente, cedarea folosinţei bunurilor, prestări servicii;
 persoanele fizice care realizează venituri din profesii libere ( experţi contabili,
auditori financiari, notari, avocaţi, ingineri, arhitecţi, etc.);
 asocierile dintre diferite entităţi care nu dau naştere unei noi persoane juridice.
Guvernul asigură realizarea politicii financiare a statului, conform programului
de guvernare acceptat de Parlament, elaborează anual proiectele bugetului de stat,
bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, precum şi ale
conturilor generale anuale de execuţie ale acestora, le supune spre aprobare
Parlamentului, iar după aprobare răspunde de realizarea prevederilor bugetare.
De asemenea, exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul
finanţelor publice, în care scop examinează periodic situaţia financiară pe economie,
execuţia bugetului public naţional şi a bugetelor fondurilor speciale şi stabileşte
măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar, după caz.
Guvernul răspunde de recuperarea creanţelor externe ale statului român
rezultate din activitatea de comerţ exterior, de cooperare economică internaţională şi
din alte activităţi derulate în baza unor acorduri guvernamentale.
Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, precum şi
ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de aceasta.
Pe plan central, în subordinea Guvernului, funcţionează Ministerul Finanţelor
Publice, în calitate de organ al administraţiei publice centrale de specialitate în
domeniul relaţiilor financiare, cu rol de sinteză, şi care aplică strategia şi programul
Guvernului în domeniul finanţelor publice, exercită administrarea generală a
finanţelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare şi valutare în concordanţă
cu cerinţele economiei de piaţă, având, în principal, următoarele atribuţii:
71
 - elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale şi raportul
asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului
de stat;
- stabileşte echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de
stat şi a rectificării acestuia;
- stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, a
proiectelor bugetelor fondurilor speciale şi a proiectelor bugetelor locale;
- urmăreşte execuţia operativă a bugetului de stat; stabileşte măsurile necesare
pentru încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea încadrării în deficitul
bugetar aprobat;
- elaborează clasificaţia indicatorilor privind finanţelor publice;
- elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi proiectul
legii de rectificare a acestuia;
-stabileşte măsuri pentru asigurarea echilibrului financiar-valutar;
- administrează contul general al trezoreriei statului, deschis la Banca
Naţională a României; stabileşte sistemul de organizare şi funcţionare a trezoreriei
statului în vederea asigurării efectuării operaţiunilor de încasări şi plăţi pentru sectorul
public; elaborează şi administrează bugetul de venituri şi cheltuieli al trezoreriei
statului;
- contractează şi garantează împrumuturi de stat de pe pieţele financiare
interne şi externe şi asigură punerea în circulaţie, prin Banca Naţională a României, a
bonurilor de tezaur sau a altor instrumente specifice;
- elaborează lucrările privind contul general de execuţie a bugetului de stat şi,
respectiv, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi conturile anuale de
execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi proiectele de legi referitoare la aceste
conturi de execuţie, pe care le prezintă spre însuşire Guvernului, în vederea
transmiterii spre aprobare Parlamentului;
-elaborează proiecte de acte normative privind stabilirea impozitelor directe şi
indirecte şi urmăreşte perfecţionarea aşezării acestora;
- elaborează proiecte de acte normative în domeniul evidenţei contabile,
financiare şi de gestiune şi urmăreşte perfecţionarea sistemului de evidenţă contabilă;
- analizează, fundamentează şi propune cadrul legislativ privind împrumuturile
necesare acoperirii deficitului bugetar şi refinanţării acestuia sau pentru acţiuni şi
lucrări de interes public; administrează mijloacele financiare împrumutate, urmăreşte
rambursarea acestora şi achitarea dobânzilor aferente;
- elaborează proiecte de acte normative cu privire la colectarea veniturilor
bugetare, procedurile de control fiscal, organizarea şi desfăşurarea licitaţiilor de
achiziţii publice, combaterea şi sancţionarea evaziunii fiscale, atribuirea codului fiscal
şi la relaţiile dintre contribuabili şi administraţia fiscală;
- exercită, prin organele sale de specialitate, controlul operativ şi inopinat în
legătură cu aplicarea şi respectarea legislaţiei fiscale şi vamale;
- acţionează, prin mijloace specifice, pentru combaterea evaziunii fiscale şi a
corupţiei;
- înfăptuieşte politica vamală;
72
 - analizează documentaţiile tehnico-economice şi emite acordul pentru
realizarea obiectivelor noi de investiţii finanţate parţial sau integral de la bugetul de
stat, de la bugetele locale, de la bugetele fondurilor speciale şi din credite externe;
- avizează programe de investiţii publice anuale şi multianuale, elaborate de
ordonatorii principali de credite;
- propune cadrul legislativ şi elaborează cadrul metodologic privind activitatea
de asigurare şi exercită supravegherea aplicării dispoziţiilor legale în acest domeniu;
- analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu
indicatorii macroeconomici, şi prezintă informări Guvernului, cu propuneri de
îmbunătăţire;
- propune strategii de dezvoltare pe termen lung şi soluţii de reformă în
domeniul finanţelor;
- reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa organelor de
justiţie, precum şi în alte situaţii;
- îndeplineşte orice alte atribuţii în domeniul finanţelor publice, stabilite prin
acte normative.
În exercitarea atribuţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice colaborează cu
celelalte ministere şi organe de specialitate din subordinea Guvernului, cu autorităţile
publice locale şi cu alte organisme.
Ministerul Finanţelor Publice, pentru realizarea sarcinilor şi atribuţiilor
prezentate succint mai sus, are în structura sa funcţională pe plan central
departamente, direcţii generale şi direcţii specializate iar în judeţe şi Municipiul
Bucureşti, direcţii generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat.
Prin HG nr. 1574/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ulterior modificată
şi completată prin HG nr. 208/2005, se înfiinţează Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală(ANAF), organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie
publică cu personalitate juridică, cu buget propriu.
OG nr. 86/2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar-fiscală
stabileşte atribuţiile Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care îşi desfăşoară
activitatea în domeniul impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi al altor venituri bugetare,
pentru care este competentă potrivit legii, prin intermediul procedurilor de gestiune,
colectare, control fiscal/inspecţie fiscală, să soluţioneze contestaţiile şi să dezvolte
relaţii de parteneriat cu contribuabilii, inclusiv prin acordarea de servicii de asistenţă.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este responsabilă, atât la nivel
central, cât şi la nivel teritorial, în numele şi în contul statului, de aplicarea legislaţiei
privind impozitele, taxele, contribuţiile şi alte venituri ale bugetului de stat, precum şi
veniturile altor autorităţi şi instituţii publice centrale sau ale Comunităţii Europene, a
căror administrare îi este conferită prin acte normative sau convenţii, exclusiv
veniturile datorate în vamă.
Începând cu 1 ianuarie 2004, activitatea privind declararea, constatarea,
controlul, colectarea şi soluţionarea contestaţiilor pentru contribuţia de asigurări
sociale, contribuţia pentru asigurări de şomaj, contribuţia pentru asigurările sociale de
sănătate şi contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
73
datorate de persoanele juridice şi persoanele fizice care au calitatea de angajator,
denumite contribuţii sociale, se realizează de Ministerul Finanţelor Publice şi unităţile
sale subordonate, care au şi calitatea de creditor bugetar.
În subordinea Ministerului Finanţelor Publice, respectiv a ANAF se află
direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, Direcţia Generală a Finanţelor
Publice a Municipiului Bucureşti şi Direcţia Generală a Marilor Contribuabili din
Municipiul Bucureşti şi din judeţul Ilfov, care realizează strategia şi programul
Guvernului în domeniul finanţelor publice şi aplicarea politicii fiscale a statului şi au
ca atribuţii principale:
a) organizarea activităţii de înregistrare fiscală a plătitorilor de impozite, taxe,
contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat, de impunere,
urmărire şi încasare a veniturilor bugetului general consolidat, gestionate de
Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
b) organizarea acţiunilor de inspecţie fiscală la contribuabilii persoane fizice şi
juridice şi la alte entităţi, cu privire la îndeplinirea obligaţiilor financiare şi
fiscale faţă de stat;
c) desfăşurarea activităţii de încasare a creanţelor bugetare şi eliberarea
fondurilor pentru cheltuieli ordonatorilor de credite, prin trezorerie;
d) soluţionează contestaţiile contribuabililor.
Garda Financiară este organizată ca instituţie publică de control, cu personalitate
juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor – Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală, finanţată de la bugetul de stat,
Garda Financiară exercită controlul operativ şi inopinat privind prevenirea,
descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care au ca efect evaziunea şi frauda
fiscală, cu excepţia stabilirii diferenţelor de impozite, taxe şi contribuţii, precum şi a
dobânzilor şi penalităţilor aferente acestora, a urmăririi, încasării veniturilor bugetare
şi soluţionării contestaţiilor.
Garda Financiară efectuează controlul operativ şi inopinat cu privire la :
a) respectarea actelor normative în scopul prevenirii, deccoperirii şi combaterii
oricăror acte şi fapte interzise de lege;
b) respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlăturarea
operaţiunilor ilicite;
c) modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor, în toate
locurile şi spaţiile în care se desfăşoară activitatea agenţilor economici;
d) participarea în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi
instituţii specializate, la acţiuni de depistare şi combatere a activităţilor ilicite
care generează fenomene de evaziune şi fraudă fiscală.
Personalul Gărzii Financiare execută operaţiuni de control curent şi operaţiuni de
control tematic.
Controlul curent se execută operativ şi inopinat, pe baza legitimaţiei de control, a
insignei de împuternicire şi a ordinului de serviciu.
Controlul tematic se execută de către comisarii Gărzii Financiare în baza ordinelor
date de conducerea ANAF sau de comisarul general. La orice acţiune de control
participă minimum doi comisari.
74
 De asemenea, în cadrul Ministerului Finanţelor - Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, funcţionează Autoritatea Naţională a Vămilor, care aplică
strategia şi programul Guvernului în domeniul vamal în mod uniform, imparţial,
transparent şi nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice şi juridice, indiferent de
statutul lor juridic şi de forma de organizare şi funcţionare a acestora.
Un loc aparte în structura Ministerului Finanţelor îl ocupă Direcţia generală a
trezoreriei statului care aplică mecanismele privind administrarea finanţelor publice în
profil teritorial, execuţia de casă a bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului
asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale şi mijloacelor băneşti extrabugetare,
gestionarea datoriei interne şi externe, precum şi efectuarea de operaţiuni rezultate din
lansarea titlurilor de stat către persoane fizice şi juridice.
Direcţia Trezorerie, ca organ de specialitate, exercită în mod curent controlul
asupra eliberării sumelor în numerar sau prin virament din contul instituţiilor publice
pentru efectuarea cheltuielilor, existenţei bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate în
condiţiile legii, respectării limitelor creditelor bugetare deschise şi repartizate şi a
destinaţiei acestora, urmărind şi alte obiective stabilite prin normele metodologice ale
Ministerului Finanţelor.
Direcţia Trezorerie are în subordine, pe linie metodologică şi coordonare,
unităţile de trezorerie organizate în cadrul administraţiilor financiare, circumscripţiilor
fiscale şi percepţiilor rurale (fiscale) are următoarele atribuţii principale:
- organizează şi coordonează activitatea de trezorerie la organele financiare
fiscale teritoriale în conformitate cu dispoziţiile legale şi dispune măsuri pentru
îmbunătăţirea activităţii;
- organizează execuţia de casă pe bugete, fonduri speciale şi mijloace
extrabugetare pe baza conturilor deschise potrivit normelor metodologice,
administrează contul curent general al trezoreriei judeţene, deschis la Sucursala
judeţeană a Băncii Naţionale, asigurând efectuarea operaţiilor de decontare între
trezoreriile locale şi instituţiile bancare corespondente;
- gestionează conturile corespondente ale trezoreriilor din subordine;
- elaborează bilanţul trezoreriei şi alte lucrări de sinteză privind execuţia
bugetară, conturile de trezorerie ş.a., pe care le raportează operativ şi periodic la
Ministerul Finanţelor;
- supraveghează modul de efectuare prin conturi deschise la băncile
comerciale a plăţilor în numerar la trezoreriile care nu au tezaur şi dispune măsuri
pentru mobilizarea disponibilităţilor în contul curent general al trezoreriei statului
deschis la Sucursala Băncii Naţionale a României;
- asigură evidenţa creditelor bugetare repartizate de ordonatorii secundari
pentru acţiunile finanţate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele locale şi le transmite trezoreriilor teritoriale la care ordonatorii terţiari au
conturile deschise;
- organizează la toate trezoreriile din judeţ activitatea de lansare a emisiunilor
de certificate de trezorerie, asigurând repartizarea imprimatelor respective,
funcţionarea casieriilor, instruirea personalului ş.a.;

75
 Banca Naţională a României, ca bancă centrală de emisiune, are ca rol
principal emisiunea bănească şi apărarea stabilităţii monedei naţionale. Ea sprijină
organizarea băncilor comerciale şi de afaceri, le susţine financiar cu credite, le
supraveghează şi le controlează în legătură cu modul de respectare a operaţiunilor şi
activităţilor de bancă. Este o bancă cu capital integral de stat, stabileşte creditele ce se
acordă băncilor comerciale, condiţiile de acordare şi rambursare a creditelor şi nivelul
taxei de scont.
Banca Naţională a României acţionează cu mijloace specifice pentru a menţine
un anumit grad de lichiditate din partea fiecărei bănci. În acest sens se aplică sistemul
scontului şi reescontului hârtiilor de valoare prezentate de băncile comerciale şi de
celelalte bănci.
În ceea ce priveşte activitatea valutară, în vederea asigurării echilibrului
valutar, împreună cu alte organe centrale, Banca Naţională a României participă
nemijlocit la elaborarea şi analiza balanţei de încasări şi plăţi în valută. Ea intervine
exercitând controlul asupra angajării de împrumuturi externe de către celelalte bănci,
iar în anumite condiţii, la cererea Guvernului, poate să exercite controlul asupra
transferurilor de valută (cu referire în mod deosebit la transferul de capital).
Banca Naţională a României are şi sarcini specifice privind imprimarea
biletelor de bancă şi de baterea monedei metalice, precum şi controlul metalelor
preţioase. Împreună cu Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a României elaborează
un sistem unitar de evidenţă pentru celelalte bănci care să permită centralizarea şi
analizarea fenomenelor monetare.
Banca Naţională a României ţine în evidenţele sale contul curent al Trezoreriei
statului şi acţionează direct sau prin alte bănci în ceea ce priveşte emisiunea de
obligaţiuni şi de alte înscrisuri de stat, vânzarea şi răscumpărarea acestora, precum şi
plata dobânzilor şi a altor speze aferente. Totodată, poate acorda împrumuturi
bugetului de stat pentru acoperirea decalajului temporar dintre venituri şi cheltuieli.
Banca Naţională a României poate participa, în numele statului, la tratative şi
negocieri externe în probleme financiare, monetare, valutare, de credit şi de plăţi
precum şi în domeniul autorizării şi supravegherii bancare; ea exercită drepturi şi
îndeplineşte obligaţii care revin României în calitate de membru al Fondului Monetar
Internaţional, inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe termen
mediu şi lung pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale
ale ţării; poate negocia şi încheia acorduri, convenţii sau alte înţelegeri privind
împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar-bancare cu instituţii financiare
internaţionale, bănci centrale, societăţi bancare şi nebancare.
Conducerea Bancii Naţionale a României este asigurată de un consiliu de
administraţie ai cărei membri sunt numiţi de Parlament, la propunerea comisiilor
permanente de specialitate ale celor două Camere ale acestuia.
Guvernatorul prezintă Parlamentului, în numele consiliului de administraţie,
un raport anual cu privire la principalele evoluţii economice, financiare, monetare şi
valutare; politica monetară promovată în anul precedent şi orientările pentru anul
următor; reglementarea şi supravegherea prudenţială bancară; activităţile B.N.R.,
bilanţul anual şi contul de profit şi pierdere.
76
 Casa de Economii şi Consemnaţiuni funcţionează ca o bancă autonomă,
specializată în relaţiile cu populaţia, ce are următoarele atribuţii:
- atrage şi fructifică economiile băneşti ale populaţiei;
- organizează şi efectuează operaţiile în legătură cu depunerile populaţiei;
- stabileşte formele şi instrumentele de economisire;
- stabileşte dobânda ce se acordă populaţiei la depunerile pe instrumentele de
economisire, precum şi dobânda la creditele acordate şi comisioanele pentru
operaţiunile efectuate;
- cumpără acţiuni şi participă la împrumuturile de stat;
- primeşte spre consemnare sume de la populaţie, organizaţii de stat sau
particulare;
- acordă populaţiei împrumuturi pentru cumpărarea de locuinţe, mărfuri şi în
alte scopuri;
- efectuează plasamente în împrumuturi de stat, bonuri de tezaur, titluri de stat.
Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei centrale de stat îndeplinesc,
prin compartimentele specializate, o serie de sarcini în domeniul financiar, astfel:
a) elaborează bugete de venituri şi cheltuieli şi urmăresc realizarea acestora;
b) repartizează creditele bugetare organelor ierarhic inferioare;
c) exercită control financiar intern asupra activităţii unităţilor subordonate şi
iau sau propun, după caz, măsuri pentru înlăturarea deficienţelor constatate,
asigurarea integrităţii patrimoniului şi respectarea disciplinei financiare.
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, în domeniul finanţelor publice, are
următoarele atribuţii:
- elaborează bugetul asigurărilor sociale de stat şi, după aprobarea lui de către
Parlament, asigură executarea acestuia;
- asigură asistenţă de specialitate organismelor cu sisteme proprii de asigurări
sociale, la solicitarea acestora;
- participă la elaborarea politicii financiare în domeniul constituirii şi
gestionării fondului pentru plata ajutorului de şomaj;
- conlucrează cu Inspectoratul de Stat pentru persoanele cu handicap în
activităţile de constituire şi utilizare a Fondului de risc şi de accident.
Administraţia publică locală funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale
– comune, oraşe şi judeţe – pe principiile autonomiei locale, descentralizării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, ale legalităţii
şi consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. La nivelul
comunelor şi al oraşelor fiinţează consilii locale, care au calitatea de autorităţi
deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. La nivelul judeţelor şi al capitalei
există consilii judeţene, respectiv consiliul general al municipiului Bucureşti.
Consiliul judeţean reprezintă autoritatea administraţiei publice judeţene pentru
coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean. În această calitate îndeplineşte o serie de
atribuţii importante, inclusiv în domeniul finanţelor publice locale, astfel:
- adoptă programe şi prognoze de dezvoltare economico-sociale a judeţului şi
urmăreşte realizarea acestora;
77
 - adoptă bugetul propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar;
- stabileşte impozite şi taxe judeţene, precum şi taxe speciale pe timp limitat,
în condiţiile legii etc.
Calitatea de ordonator principal de credite, la nivelul consiliului judeţean, o are
preşedintele consiliului judeţean.
Consiliile locale au atribuţii în probleme de interes local, inclusiv în cele
referitoare la finanţele publice locale şi la activităţile economice, sociale şi de altă
natură de interes local. Astfel, consiliul local:
- aprobă bugetul local, formarea, administrarea şi executarea acestuia; aprobă
virările de credite şi modul de utilizare a rezervelor bugetare; aprobă împrumuturile şi
contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
- stabileşte impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, pe termen limitat,
în condiţiile legii;
- administrează domeniul public şi privat al comunei ori al oraşului şi exercită
drepturile prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-a înfiinţat;
- înfiinţează instituţii şi agenţi economici de interes local; hotărăşte asupra
concesionării sau închirierii de bunuri sau de servicii publice de interes local, precum
şi asupra participării, cu capital sau cu bunuri, la societăţi comerciale pentru realizarea
de lucrări şi servicii de interes public local, în condiţiile legii.
Primarul are calitatea de ordonator de credite, îndeplinind o serie de atribuţii
principale, între care unele ţin de domeniul finanţelor publice locale, astfel:
- întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar şi le supune aprobării consiliului;
- exercită funcţia de ordonator principal de credite;
- verifică încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică
consiliului cele constatate;
-supraveghează inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin comunei
sau oraşului.

78
CAPITOLUL IV
IMPOZITUL PE PROFIT ŞI IMPOZITUL PE VENITURILE
MICROÎNTREPRINDERILOR

4.1. Impozitul pe profit

În ţara noastră, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare al

persoanelor juridice realizatoare de profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă
legătură cu schimbările intervenite în cadrul reformei economice şi sociale.
În cadrul procesului de reformă fiscală din România, componentă esenţială a
reformei economice şi sociale, un rol deosebit îi revine impozitului pe profit, atât prin
prisma contribuţiei sale în formarea veniturilor bugetului public, cât şi prin puternica
influenţă pe care o deţine asupra activităţii economico-sociale generatoare de profit şi
asupra structurii de ansamblu a economiei naţionale.
În ceea ce priveşte impozitul pe profit5, Codul Fiscal aduce o serie de
îmbunătăţiri în comparaţie cu prevederile legislaţiei anterioare. O modificare
importantă este adusă regimului deductibilităţii fiscale a provizioanelor constituite
pentru clienţi incerţi. Totodată, preluând tratamentul existent şi în alte ţări din
Uniunea Europeană, Codul Fiscal a introdus şi distincţia între amortizarea contabilă şi
cea fiscală, eliminând condiţionarea deducerii fiscale a cheltuielilor cu amortizarea de
înregistrarea acestora în contabilitate.

4.1.1.Plătitorii şi cotele impozitului pe profit

În categoria plătitorilor impozitului pe profit, care conform legii poartă

denumirea de contribuabili, se încadrează o serie de persoane juridice şi fizice, dintre
care menţionăm:
a) persoanele juridice române, pentru profitul impozabil obţinut din orice
sursă, atât din România, cât şi din străinătate. În cazul persoanelor juridice române
care deţin participaţii în capitalul altor societăţi comerciale şi care întocmesc situaţii
financiare consolidate, calculul şi plata impozitului pe profit se fac la nivelul fiecărei
persoane juridice din grup.
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui
sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent sediului permanent;

5 reglementat prin Legea nr. 571 privind Codul Fiscal, M.Of. 927/23.12.2003 modificată şi completată prin
Ordonanţa Guvernului nr.83 din 19 august 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.571/2003, publicată în
Monitorul Oficial nr.793 din 27 august 2004 şi prin Legea nr.494 din 12 noiembrie 2004 privind aprobarea OG
nr.83/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.1092 din 24 noiembrie 2004
79
 Sediul permanent este un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial
activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. Un sediu
permanent presupune un loc de conducere, sucursală, birou, fabrică, magazin, atelier,
precum şi o mină, un puţ de ţiţei sau gaze, o carieră sau alte locuri de extracţie a
resurselor naturale.
c) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară
activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică, pentru profitul
impozabil al asocierii atribuibil fiecărei persoane;
d) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu
proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de
participare deţinute la o persoană juridică română, pentru profitul impozabil aferent
acestor venituri;
e) persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru
veniturile realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără personalitate
juridică, pentru partea din profitul impozabil al asocierii atribuibile persoanei fizice
rezidente. În acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi
se varsă de către persoana juridică română.
În conformitate cu legislaţia în vigoare, există în prezent câteva categorii de
persoane care sunt exceptate de la plata impozitului pe profit, dintre care enumerăm:
a) trezoreria statului;
b) instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi
disponibilităţile realizate şi utilizate;
c) persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile
microîntreprinderilor;
d) fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat6;
e) cultele religioase, pentru veniturile obţinute din activităţi economice şi din
producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult;
f) cultele religioase, pentru veniturile obţinute din producerea şi valorificarea
obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult, potrivit legii, şi pentru veniturile
obţinute din chirii, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate, în anul curent sau
în anii următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru lucrările
de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor
ecleziastice, pentru învăţământ şi pentru acţiuni specifice cultelor religioase, inclusiv
veniturile din despăgubiri sub formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor
reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate
g) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, pentru
veniturile utilizate, în anul curent sau în anii următori7;

6 Fundaţia constituită ca urmare a unui legat, în conformitate cu Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi completările ulterioare, este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe
persoane care, pe baza unui act juridic pentru cauză de moarte (testament), constituie un patrimoniu afectat în
mod permanent şi irevocabil realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar.
7 potrivit Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 174/2001 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea finanţării învăţământului superior, cu
modificările ulterioare
80
 h) asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari
recunoscute ca asociaţii de proprietari, pentru veniturile obţinute din activităţi
economice şi care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a
eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune;
i) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;
j) Fondul de compensare a investitorilor, înfiinţat potrivit legii.
k) Banca Naţională a României.
Persoanele juridice fără scop patrimonial (organizaţiile nonprofit,
organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale) sunt scutite de la plata impozitului
pe profit pentru următoarele tipuri de venituri:
a) cotizaţiile şi taxele de înscriere ale membrilor;
b)contribuţiile băneşti sau în natură ale membrilor şi simpatizanţilor;
c) taxele de înregistrare stabilite potrivit legislaţiei în vigoare;
d) veniturile obţinute din vize, taxe şi penalităţi sportive sau din participarea la
competiţii şi demonstraţii sportive;
e) donaţiile şi banii sau bunurile primite prin sponsorizare;
f) dividendele, dobânzile şi veniturile realizate din vânzarea-cesionarea titlurilor de
participare obţinute din plasarea veniturilor scutite;
g) veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole;
h) resursele obţinute din fonduri publice sau din finanţări nerambursabile;
i) veniturile realizate din acţiuni ocazionale;
j) veniturile excepţionale rezultate din cedarea activelor corporale aflate în
proprietatea organizaţiilor nonprofit, altele decât cele care sunt sau au fost folosite
într-o activitate economică;
k) veniturile obţinute din reclamă şi publicitate, realizate de organizaţiile nonprofit
de utilitate publică.
Impozitul pe profit care este un impozit direct datorat de contribuabili, se
calculează prin aplicarea unei cote procentuale proporţionale de 16% asupra
profitului impozabil, cu unele excepţii prevăzute de către lege, astfel:
- Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte,
cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv
persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi
la care impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai
mic decât 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5%
aplicat acestor venituri realizate;
- în cazul Băncii Naţionale a României, cota de impozit pe profit este de 80%.
- dispoziţii derogatorii de la regula generală există şi în cazul în care persoanele
juridice române şi străine vând ori cesionează proprietăţi imobiliare situate în
România sau titluri de participare deţinute la o persoană juridică română, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
a) contribuabilul a deţinut proprietatea imobiliară sau titlurile de participare pe o
perioadă mai mare de 2 ani;
b) persoana care achiziţionează proprietatea imobiliară sau titlurile de participare nu
este persoană afiliată contribuabilului.
81
 Dacă câştigurile rezultate din vânzarea-cesionarea proprietăţilor imobiliare
situate în România şi a titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română
depăşesc pierderile rezultate dintr-o astfel de vânzare-cesionare, atunci impozitul pe
profit se stabileşte prin aplicarea unei cote de 10% la diferenţa rezultată.
Pierderea rezultată din vânzarea-cesionarea proprietăţilor imobiliare situate în
România şi a titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română se
recuperează din profiturile impozabile rezultate din operaţiuni de aceeaşi natură, în
următorii 5 ani fiscali consecutivi;
- în cazul persoanelor juridice care au obţinut, înainte de 1 iulie 2003, certificatul
permanent de investitor în zonă defavorizată, scutirea de impozit pe profitul aferent
investiţiilor noi se aplică în continuare pe perioada existenţei zonei defavorizate.
.
4.1.2.Baza de calcul a impozitului pe profit

În vederea impozitării profitului, trebuie pornit de la realitatea că nu în toate

cazurile principiile contabile sunt convergente în totalitate cu principiile impunerii
fiscale. Tocmai din acest motiv, trebuie făcută o distincţie între profitul contabil şi
profitul fiscal (impozabil).
Conform reglementărilor în vigoare, profitul contabil se determină ca
diferenţă între totalul veniturilor realizate şi totalul cheltuielilor efectuate în cursul
exerciţiului financiar.
Baza de calcul a impozitului pe profit o reprezintă însă profitul fiscal,
determinat ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile
efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Veniturile reprezintă sumele sau valorile încasate ori de încasat şi includ:
- venituri din exploatare, respectiv venituri din vânzări de produse, mărfuri, servicii
prestate, lucrări executate şi din alte activităţi, din producţia stocată, din producţia de
imobilizări, din subvenţii de exploatare, precum şi orice alte venituri sau câştiguri din
exploatare;
- venituri financiare, respectiv venituri din participaţii, din alte imobilizări financiare,
din creanţe imobilizate, din titluri de plasament, diferenţe de curs valutar, dobânzi,
sconturi obţinute, creanţe imobilizate şi alte venituri financiare ;
- venituri excepţionale care cuprind: veniturile încasate din operaţiuni de gestiune, din
operaţiuni de capital şi alte venituri excepţionale.
Cheltuielile reprezintă sumele sau valorile plătite ori de plătit, după natura lor,
care sunt aferente realizării veniturilor, aşa cum sunt înregistrate în contabilitatea
contribuabilului pe cele trei domenii de activitate:
- cheltuielile de exploatare, respectiv cheltuieli cu materiile prime, materialele şi
mărfurile, cheltuieli cu lucrări şi servicii execuate de terţi, cheltuieli de personal,
cheltuieli cu impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate, cheltuieli cu amortizarea
capitalului imobilizat, alte cheltuieli de exploatare;

82
- cheltuielile financiare, respectiv cheltuieli privind titlurile de plasament cedate,
cheltuieli din diferenţe nefavorabile de curs valutar, cheltuieli cu dobânzile, pierderi
din creanţe legate de participaţii, alte cheltuieli financiare;
- cheltuielile excepţionale, respectiv cheltuieli privind operaţiunile de capital şi cele
din operaţiunile de gestiune.
În mod schematic, modelul de calcul al profitului contabil poate fi redat
astfel:
Pc = (Ve + Vf +Vex) – (Ce + Cf + Cex)
în care:
Pc = profitul contabil;
Ve = venituri din exploatare;
Vf=venituri financiare;
Vex=venituri excepţionale;
Ce = cheltuieli din exploatare;
Cf=cheltuieli financiare;
Cex=cheltuieli excepţionale.

Veniturile şi cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil

(fiscal) sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în
baza Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi orice alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor, din care
se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.
La calculul profitului impozabil limitele cheltuielilor deductibile prevăzute de
legislaţia în vigoare se aplică trimestrial sau lunar, după caz, astfel încât la finele
anului acestea să se încadreze în prevederile legii.
Profitul impozabil sau profitul fiscal se determină deci, în funcţie de profitul
contabil, veniturile neimpozabile şi cheltuielile nedeductibile, astfel:
Pi = Pc-Vn + Cn
unde: Pi-profit impozabil;
Cn-cheltuieli nedeductibile;
Vn-venituri neimpozabile.
Veniturile neimpozabile luate în calculul profitului impozabil sunt:
a) dividendele primite de o persoană juridică română de la o altă persoană
juridică română;
b) diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca
urmare a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele
juridice la care se deţin titluri de participare, precum şi diferenţele de evaluare a
investiţiilor financiare pe termen lung ( adică, activele care au fost înregistrate ca
imobilizări financiare, potrivit normelor contabile). Acestea sunt impozabile la data
transmiterii cu titlu gratuit, a cesionării, a retragerii titlurilor de participare, precum şi
la data retragerii capitalului social la persoana juridică la care se deţin titlurile de
participare;
c) veniturile rezultate din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat
deducere, veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a
83
acordat deducere, precum şi veniturile prin care se recuperează cheltuielile pentru care
nu s-a acordat deducere la momentul efectuării lor; este de reţinut faptul că veniturile
rezultate din înregistrarea în evidenţa contabilă a creanţelor privind impozitul pe
profit amânat sunt venituri neimpozabile;
d) veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri
aprobate prin acte normative.
În ceea ce priveşte cheltuielile, menţionăm că la determinarea profitului
impozabil, acestea sunt deductibile numai dacă sunt aferente veniturilor impozabile.
Cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile sunt
cheltuielile înregistrate cu realizarea şi comercializarea bunurilor, prestarea serviciilor
sau executarea lucrărilor, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.
Sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri şi următoarele
categorii de cheltuieli:
a) cheltuielile cu achiziţionarea ambalajelor, pe durata de viaţă stabilită de către
contribuabil;
b) cheltuielile efectuate pentru protecţia muncii şi pentru prevenirea accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale;
c) cheltuielile reprezentând contribuţiile pentru asigurarea de accidente de muncă şi
boli profesionale, potrivit legii, şi cheltuielile cu primele de asigurare pentru
asigurarea de riscuri profesionale;
d) cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei,
produselor sau serviciilor, în baza unui contract scris, precum şi costurile asociate
producerii materialelor necesare pentru difuzarea mesajelor publicitare;
e) cheltuielile de transport şi cazare în ţară şi în străinătate efectuate de către
salariaţi şi administratori, în cazul în care contribuabilul realizează profit în exerciţiul
curent şi/sau din anii precedenţi.Dacă se înregistrează pierderi în exerciţiul curent
şi/sau din anii precedenţi, se vor deduce limitat, la nivelul legal stabilit pentru
instituţiile publice, doar cheltuielile de transport şi cazare efectuate de către salariaţi.
f) cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţele existente sau
noi, participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale
informative proprii;
g) cheltuielile de cercetare, precum şi cheltuielile de dezvoltare care nu îndeplinesc
condiţiile de a fi recunoscute ca imobilizări necorporale din punct de vedere contabil;
h) cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat
i) alte categorii de cheltuieli.
Anumite categorii de cheltuieli sunt deductibile la calculul profitului
impozabil numai în anumite condiţii şi limite, astfel:
- cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate
dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor
impozabile;
- suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru
deplasări în România şi în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit
pentru instituţiile publice, în cazul în care contribuabilul realizează profit în exerciţiul
curent şi/sau din anii precedenţi;
84
- cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii
cheltuielilor cu salariile personalului, potrivit Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu
modificările ulterioare. Intră sub incidenţa acestei limite cu prioritate ajutoarele pentru
naştere, ajutoarele pentru înmormântare, ajutoarele pentru boli grave sau incurabile şi
protezele, precum şi cheltuielile pentru funcţionarea corespunzătoare a unor activităţi
sau unităţi aflate în administrarea contribuabililor: grădiniţe, creşe, servicii de sănătate
acordate în cazul bolilor profesionale şi ale accidentelor de muncă până la internarea
într-o unitate sanitară, muzee, biblioteci, cantine, baze sportive, cluburi, cămine de
nefamilişti, precum şi pentru şcolile pe care le au sub patronaj. În cadrul acestei limite
pot fi deduse şi cheltuielile reprezentând: cadouri în bani sau în natură oferite copiilor
minori ai salariaţilor, cadouri în bani sau în natură acordate salariatelor, costul
prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, inclusiv transportul, pentru salariaţii proprii şi
pentru membrii de familie ai acestora, ajutoare pentru salariaţii care au suferit pierderi
în gospodărie şi contribuţia la fondurile de intervenţie ale asociaţiei profesionale a
minerilor, ajutorarea copiilor din şcoli şi centre de plasament;
- perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei
centrale, împreună cu instituţiile de specialitate, cu avizul Ministerului Finanţelor
Publice;
- cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;
- cheltuielile cu taxele şi cotizaţiile către organizaţiile neguvernamentale sau
asociaţiile profesionale, în limita echivalentului în lei a 2.000 euro anual;
- cheltuielile pentru constituirea sau majorarea rezervelor şi a provizioanelor;
- cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile în funcţie de gradul de îndatorare al
capitalului;
- cheltuielile efectuate în numele unui angajat, la schemele facultative de pensii
ocupaţionale, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 de euro într-
un an fiscal, pentru fiecare participant;
- cheltuielile cu primele de asigurare private de sănătate, în limita unei sume
reprezentând echivalentul în lei a 200 de euro într-un an fiscal, pentru fiecare
participant;
- cheltuielile pentru funcţionarea, întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu,
potrivit normelor în vigoare;
- cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente unui sediu aflat în
locuinţa proprietate personală a unei persoane fizice, folosită şi în scop personal,
deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor puse la dispoziţia societăţii în baza
contractelor încheiate între părţi, în acest scop;
- cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente autoturismelor folosite de
angajaţii cu funcţii de conducere şi de administrare ai persoanei juridice.
În sfera cheltuielilor nedeductibile la calculul profitului impozabil, sunt
incluse următoarele elemente:
a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat;
b)dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de
întârziere datorate către autorităţile române, potrivit prevederilor legale. Amenzile,
dobânzile, penalităţile sau majorările datorate către autorităţi străine ori în cadrul
85
contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente şi/sau autorităţi străine
sunt cheltuieli nedeductibile, cu excepţia majorărilor al căror regim este reglementat
prin convenţiile de evitare a dublei impuneri;
c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale
constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost
încheiate contracte de asigurare;
d) cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate
salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost
impozitată prin reţinere la sursă;
e) cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele
generate de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la
preţul de piaţă pentru aceste bunuri sau servicii;
f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document
justificativ;
g) cheltuielile înregistrate de societăţile agricole, constituite în baza legii,
pentru dreptul de folosinţă al terenului agricol adus de membrii asociaţi, peste cota de
distribuţie din producţia realizată din folosinţa acestuia, prevăzută în contractul de
societate sau asociere;
h) cheltuielile determinate de diferenţele nefavorabile de valoare a titlurilor de
participare la persoanele juridice la care se deţin participaţii, precum şi de diferenţele
nefavorabile de valoare aferente obligaţiunilor emise pe termen lung, cu excepţia celor
determinate de vânzarea-cesionarea acestora;
i) alte categorii de cheltuieli, potrivit normelor în vigoare
Prin aplicarea cotei legale la profitul impozabil (fiscal), determinat după
metodologia prezentată mai sus, se determină impozitul pe profit, iar prin deducerea
sa din profitul contabil se determină profitul net supus repartizării.
Deci, Pn = Pc – Ip
în care:
Pn = profitul net (sau rezultatul net al exerciţiului);
Pc = profitul contabil;
Ip = impozitul pe profit.
În cazul contribuabililor care produc bunuri mobile şi imobile, execută lucrări sau
prestează servicii, valorificate pe baza unui contract cu plata în rate, se poate opta ca
veniturile aferente contractului să fie luate în calcul la determinarea profitului
impozabil, pe măsură ce ratele devin scadente, conform contractului. Cheltuielile
corespunzătoare acestor venituri sunt deductibile la aceleaşi termene scadente,
proporţional cu valoarea ratei înregistrate în valoarea totală a contractului. Opţiunea se
exercită în momentul livrării bunurilor, executării lucrărilor sau prestării serviciilor şi
este irevocabilă.

4.1.3. Plata impozitului pe profit

Aşa cum am văzut, impozitul pe profit se determină prin aplicarea cotei de

impunere la baza de calcul (profitul impozabil x 16 %).
86
 Profitul impozabil şi impozitul pe profit se calculează şi se evidenţiază
trimestrial, cumulat de la începutul anului.
Anul fiscal este considerat, conform legislaţiei în vigoare, anul calendaristic.
Când un contribuabil se înfiinţează sau încetează să mai existe în cursul unui an fiscal,
perioada impozabilă este perioada din anul calendaristic pentru care contribuabilul a
existat.
În cazul lichidării unui contribuabil într-un an fiscal, perioada impozabilă
încetează odată cu data radierii din registrul unde a fost înregistrată înfiinţarea
acestuia.
În situaţia în care din declaraţia de impunere întocmită de contribuabil rezultă
pierdere anuală, aceasta se recuperează din profiturile impozabile obţinute în
următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea
înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit
prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora. Contribuabilii care au
fost plătitori de impozit pe venit şi care anterior au realizat pierdere fiscală intră sub
incidenţa regulii menţionate anterior, de la data la care au revenit la sistemul de
impozitare a profitului. Această pierdere se recuperează pe perioada cuprinsă între
data înregistrării pierderii fiscale şi limita celor 5 ani
Pierderea fiscală reprezintă suma înregistrată în declaraţia de impunere a
anului precedent. Menţionăm că pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi
încetează existenţa prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii
nou-înfiinţaţi sau de către cei care preiau patrimoniul societăţii absorbite, după caz.
Contribuabilii au obligaţia de a plăti impozitul pe profit trimestrial, până la
data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se calculează
impozitul, cu excepţia Băncii Naţionale a României, societăţile comerciale bancare,
persoane juridice române, şi sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice
străine, care au obligaţia de a plăti impozitul pe profit lunar, până la data de 25
inclusiv a lunii următoarele celei pentru care se calculează impozitul.
Termenul de plată diferă pentru celelalte categorii de contribuabili, astfel:
- organizaţiile nonprofit au obligaţia de a plăti impozitul pe profit anual, până la
data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează
impozitul;
- contribuabilii care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor şi plantelor
tehnice, pomicultură şi viticultură au obligaţia de a plăti impozitul pe profit anual,
până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează
impozitul.
- persoanele juridice care încetează să existe au obligaţia să depună declaraţia de
impunere şi să plătească impozitul pe profit cu 10 zile înainte de data înregistrării
încetării existenţei persoanei juridice la registrul comerţului.
Profitul impozabil şi impozitul pe profit sunt calculate şi înregistrate
trimestrial, respectiv lunar, în cazul Băncii Naţionale a României, societăţilor
comerciale bancare, persoane juridice române, şi sucursalelor din România ale
băncilor, persoane juridice străine, cumulat de la începutul anului fiscal.

87
 Contribuabilii care efectuează plăţi trimestriale şi, respectiv, lunare plătesc
pentru ultimul trimestru sau pentru luna decembrie, în cazul Băncii Naţionale a
României, societăţilor comerciale bancare, persoane juridice române, şi în cazul
sucursalelor din România ale băncilor, persoane juridice străine, o sumă egală cu
impozitul calculat şi evidenţiat pentru trimestrul III al aceluiaşi an fiscal, respectiv o
sumă egală cu impozitul calculat şi evidenţiat pentru luna noiembrie a aceluiaşi an
fiscal, urmând ca plata finală a impozitului pe profit pentru anul fiscal să se facă până
la data stabilită ca termen limită pentru depunerea situaţiilor financiare ale
contribuabilului.
Contribuabilii care au definitivat până la data de 15 februarie închiderea
exerciţiului financiar anterior depun declaraţia anuală de impozit pe profit şi plătesc
impozitul pe profit aferent anului fiscal încheiat până la data de 15 februarie inclusiv a
anului următor.
Obligaţiile fiscale reprezentând impozitul pe profit sunt venituri ale bugetului
de stat. Ca excepţie, impozitul pe profit, dobânzile/majorările de întârziere şi amenzile
datorate de regiile autonome din subordinea consiliilor locale şi a consiliilor judeţene,
precum şi cele datorate de societăţile comerciale în care consiliile locale şi/sau
judeţene sunt acţionari majoritari sunt venituri ale bugetelor locale respective.

4.2 Impozitul pe dividende

La plata impozitului pe dividende sunt obligaţi contribuabilii, persoane

juridice. Prin dividend se înţelege distribuirea în bani sau în natură, în favoarea
asociaţilor sau acţionarilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a
contului de profit şi pierdere, proporţional cu cota de participare la capitalul social
precum şi sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare la fondurile
închise de investiţii.
În conformitate cu legea 12/1991 privind impozitul pe profit, impozitul pe
dividende se datora doar pentru profitul părţii străine din societatea comercială, cu
capital parţial sau integral străin, care se transfera în străinătate. Apoi, începând cu 1
decembrie 1991, impozitul pe dividende a fost extins la toate dividendele cuvenite
acţionarilor sau asociaţilor, după caz, ai societăţilor comerciale8.
În anul 1992 s-a adoptat Legea privind impozitarea dividendelor9, care a
menţinut generalizarea impozitului pe dividende la toţi beneficiarii, şi care cuprindea
doar prevederi sumare referitoare la elementele impozitului, fără a defini însă noţiunea
de dividend. Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte procedura fiscală legea respectivă
făcea trimitere la Legea 12/1991 privind impozitul pe profit.
O reglementare cuprinzătoare a impozitului pe dividende s-a făcut însă doar
odată cu intrarea în vigoare, la 30 august 1995, a Ordonanţei Guvernului nr.
26/1995 privind impozitul pe dividende, în prezent abrogată, care definea încă din
primul articol noţiunea de dividend.

8 Hotărârea Guvernului nr.781/1991 publicată în M.Of. nr.244 din 30 noiembrie 1991

9 Legea nr. 40/1992 publicată în M.Of. nr. 73 din 23 aprilie 1992
88
 Prin legislaţia actuală10 se prevede ca o persoană juridică română care plăteşte
dividende către o persoană juridică română are obligaţia să reţină şi să verse impozitul
pe dividende reţinut către bugetul de stat.
Impozitul pe dividende se stabileşte prin aplicarea unei cote de impozit de
10% asupra dividendului brut plătit către o persoană juridică română.
Subiectul impunerii în cazul impozitului pe dividende este beneficiarul
dividendelor, dar plătitorul nu este subiectul impunerii, ci o altă persoană. Astfel,
dividendele fiind supuse impozitării prin procedeul stopajului la sursă, obligaţia
calculării, reţinerii şi vărsării impozitului pe dividende revine societăţii comerciale
distribuitoare a dividendelor.
Impozitul care trebuie reţinut se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care se plăteşte dividendul. În cazul în care
dividendele distribuite nu au fost plătite până la sfârşitul anului în care s-au aprobat
situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plăteşte până la data de 31
decembrie a anului respectiv.
Regulile descrise anterior nu se aplică în cazul dividendelor plătite de o
persoană juridică română unei alte persoane juridice române, dacă beneficiarul
dividendelor deţine minimum 25% din titlurile de participare ale acestuia la data plăţii
dividendelor, pe o perioadă de 2 ani împliniţi până la data plăţii acestora. Această
dispoziţie legală se va aplica după data aderării României la Uniunea Europeană.
În cazul persoanelor fizice, dividendele intră sub incidenţa impozitului pe
venitul global, veniturile sub formă de dividende distribuite impunându-se cu o cotă
de 10 % din suma acestora, impozitul astfel reţinut fiind impozit final.
Comparativ cu alte ţări vest-europene, nivelul cotei de impunere este destul de
redus, urmărindu-se pe această cale stimularea privatizării.

4.3. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor

Microîntreprinderea este o persoană juridică română care îndeplineşte

cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:
- are înscrisă în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de
servicii şi/sau comerţul;
- are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv;
- a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 100.000 euro;
- capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele decât statul,
autorităţile locale şi instituţiile publice.
Impozitul pe veniturile microînreprinderilor este opţional. Microîntreprinderile
plătitoare de impozit pe profit pot opta pentru plata impozitului pe venit începând cu
anul fiscal următor, dacă îndeplinesc condiţiile enumerate mai sus şi dacă nu au mai
fost plătitoare de impozit pe veniturile microîntreprinderilor.
O persoană juridică română care este nou-înfiinţată poate opta să plătească
impozit pe venitul microîntreprinderilor, începând cu primul an fiscal, dacă condiţiile

10 Legea nr. 571 privind Codul fiscal, M.Of. 927/23.12.2003, cu modificările şi completările ulterioare
89
enumerate mai sus sunt îndeplinite la data înregistrării la registrul comerţului, iar
condiţia privind numărul de salariaţi este îndeplinită în termen de 60 de zile inclusiv
de la data înregistrării.
În situaţia în care microîntreprinderile nu mai îndeplinesc una din condiţiile
menţionate, atunci începând cu anul fiscal următor nu mai aplică acest sistem de
impunere.
Menţionăm că, nu pot opta pentru acest sistem de impunere
microîntreprinderile persoanele juridice române care:
a) desfăşoară activităţi în domeniul bancar (băncile, casele de schimb valutar,
societăţile de credit ipotecar, cooperativele de credit etc.);
b) desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de capital
(de exemplu: burse de valori sau de mărfuri, societăţile de servicii de investiţii
financiare, societăţile de registru, societăţile de depozitare), cu excepţia persoanelor
juridice care desfăşoară activităţi de intermediere în aceste domenii (brokerii şi agenţii
de asigurare);
c) desfăşoară activităţi în domeniile jocurilor de noroc, pariurilor sportive,
cazinourilor;
d) au capitalul social deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu peste
250 de angajaţi.
Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe veniturile microîntreprinderilor pot
opta pentru plata impozitului pe profit începând cu anul fiscal următor. Opţiunea se
exercită până la data de 31 ianuarie a anului fiscal următor celui pentru care s-a
datorat impozit pe veniturile microîntreprinderilor.
Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, se aplică asupra veniturilor
obţinute de microîntreprinderi din orice sursă, cu excepţia :
a) veniturilor din variaţia stocurilor;
b) veniturilor din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;
c) veniturilor din exploatare, reprezentând cota-parte a subvenţiilor guvernamentale
şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor;
d) veniturilor din provizioane;
e) veniturilor rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor datorate bugetului
statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil, conform
reglementărilor legale;
f) veniturilor realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare, pentru
pagubele produse la activele corporale proprii.
Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic. În cazul unei
persoane juridice care se înfiinţează sau îşi încetează existenţa, anul fiscal este
perioada din anul calendaristic în care persoana juridică a existat.
Cota de impozit pe veniturile microîntreprinderilor este de 3%.
Baza impozabilă a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor o constituie
veniturile din orice sursă, din care se scad cele care nu se încadrează în aria de
cuprindere a acestui impozit (veniturile din variaţia stocurilor, veniturile din producţia
de imobilizări corporale şi necorporale etc.)

90
 Baza impozabilă asupra căreia se aplică cota de 3 % este totalul veniturilor
trimestriale care sunt înregistrate în creditul conturilor din clasa a 7-a "Conturi de
venituri", cu excepţia celor prevăzute de normele în vigoare.
Persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit comunică opţiunea
organelor fiscale teritoriale la începutul anului fiscal, prin depunerea declaraţiei de
menţiuni pentru persoanele juridice, asociaţiile familiale şi asociaţiile fără
personalitate juridică, până la data de 31 ianuarie inclusiv.
Persoanele juridice care se înfiinţează în cursul unui an fiscal înscriu opţiunea
în cererea de înregistrare la registrul comerţului.
În cazul în care, în cursul anului fiscal, una dintre condiţiile impuse nu mai
este îndeplinită, microîntreprinderea are obligaţia de a păstra pentru anul fiscal
respectiv regimul de impozitare pentru care a optat, fără posibilitatea de a beneficia
pentru perioada următoare de facilităţile unui plătitor de impozit pe veniturile
microîntreprinderilor, chiar dacă ulterior îndeplineşte condiţiile legale.
Pot opta pentru plata impozitului, în condiţiile prezentate anterior, şi
microîntreprinderile care desfăşoară activităţi în zonele libere şi/sau în zonele
defavorizate.
Calculul şi plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor se efectuează
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se
calculează impozitul.
Microîntreprinderile au obligaţia de a depune, până la termenul de plată a
impozitului, declaraţia de impozit pe venit.
În cazul unei asocieri fără personalitate juridică dintre o microîntreprindere
plătitoare de impozit şi o persoană fizică, rezidentă sau nerezidentă,
microîntreprinderea are obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vărsa la bugetul de
stat impozitul datorat de persoana fizică, impozit calculat prin aplicarea cotei de 3 %
la veniturile ce revin acesteia din asociere.

91
CAPITOLUL V
IMPOZITUL PE VENIT

5.1. Sfera de aplicare a impozitului pe venit şi cotele de impozitare

Reforma fiscală, componentă esenţială a reformei economice impusă de

aplicarea în ţara noastră a principiilor economiei de piaţă, presupune adaptarea cu
supleţe a modalităţilor de impunere în funcţie de cerinţele echităţii fiscale, de
principiile de politică financiară, precum şi de obiectivele de politică economică şi
socială.
Adoptarea impozitului pe venit11 vine să înlocuiască o întreagă legislaţie cu
privire la impunerea veniturilor din salarii, a veniturilor realizate de persoanele fizice
sau de contribuabilii care realizează activităţi independente, cadru legal care, pe
parcursul anilor 1990-2005, a suferit numeroase modificări, generând totodată o serie
de controverse şi de interpretări eronate.
Prezentul cod fiscal aduce însă o serie de îmbunătăţiri în comparaţie cu
prevederile legislaţiei precedente. Spre exemplu, potrivit Codului fiscal, pe lângă
persoanele fizice române cu domiciliul în România sunt consideraţi rezidenţi din
punct de vedere fiscal în România şi cetăţenii străini sau cetăţenii români cu
domiciliul în străinătate. Toate aceste persoane pot fi subiect al impozitului pe
venitului global. Principala consecinţă a acestei modificări este impozitarea în
România a venitului global realizat de persoanele fizice străine şi a persoanelor fizice
române fără domiciliu în România care devin rezidente.
Aplicarea impozitului pe venit prezintă o serie de avantaje pentru stat, prin
aceea că asigură un număr de contribuabili mult mai mare, dar şi mai apropiat de
numărul real al acestora, prevede o serie de modalităţi de sancţionare a
contribuabililor care se sustrag de la plata obligaţiilor şi realizează totodată un nivel
corespunzător al gradului de încasare al veniturilor bugetului de stat din această sursă.
Reglementarea impozitului pe venit pentru persoanele fizice presupune, de
asemenea, familiarizarea contribuabilului cu o serie de termeni şi expresii specifice,
de a căror înţelegere şi însuşire este condiţionată corecta punere în aplicare a normelor
legale în domeniu.
Este considerat, conform legii, subiect al impozitului pe venit persoana fizică
rezidentă denumită contribuabil, şi anume:
- persoanele fizice rezidente;

11 Reglementat prin :
-Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M.Of. al României, partea I, nr. 927/23.12.2003 ;
-Ordonanţa de urgenţă nr.138 pentru modificarea şi completarea legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Monitorul
Oficial al României, partea I, nr.1281/30.12.2004 ;
-Hotărârea nr.84 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a legii nr.571/2003 privind
Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004, Monitorul Oficial al României, partea I,
nr.147/18.02.2005
92
- persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin
intermediul unui sediu permanent în România;
- persoanele fizice nerezidente, care desfăşoară activităţi dependente în România;
- persoanele fizice nerezidente, care obţin venituri din activităţi independente.
Totodată, persoanele fizice care îndeplinesc condiţiile de rezidenţă, timp de 3
ani consecutiv, vor fi supuse impozitului pe venit pentru veniturile obţinute din orice
sursă, atât din România, cât şi din afara României, începând cu al patrulea an fiscal.
Potrivit Codului fiscal, pe lângă persoanele fizice române cu domiciliul în
România sunt consideraţi rezidenţi din punct de vedere fiscal în România şi cetăţenii
străini sau cetăţenii români cu domiciliul în starăinătate. Toate aceste persoane pot fi
subiect al impozitului pe venit.
În sfera de aplicare a impozitului pe venit sunt cuprinse următoarele categorii
de venituri impozabile:
1. venituri din activităţi independente:
2.venituri din salarii;
3.venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
4.venituri din investiţii;
5.venituri din pensii;
6.venituri din activităţi agricole;
7.veniturile din premii şi din jocuri de noroc;
8.venituri din alte surse.
Sunt considerate venituri neimpozabile potrivit legii, următoarele categorii de
venituri :
- ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate
din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele fondurilor
speciale, bugetele locale şi din alte fonduri publice, inclusiv indemnizaţia de
maternitate şi pentru creşterea copilului, precum şi cele de aceeaşi natură primite de la
alte persoane, cu excepţia indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă ;
- sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume
asigurate, precum şi alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de la societăţile de
asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu ocazia tragerilor
de amortizare ;
- sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a
calamităţilor naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau deces, conform
legii;
- pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele de război, sumele fixe
pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadraţi în gradul I de invaliditate, precum
şi pensiile, altele decât pensiile plătite din fonduri constituite prin contribuţii
obligatorii la un sistem de asigurări sociale ;
- contravaloarea cupoanelor ce reprezintă bonuri de valoare, care se acordă cu
titlu gratuit persoanelor fizice, conform prevederilor legale;
-sume sau bunuri primite sub formă de sponsorizări sau mecenat;

93
 - venituri primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra
bunurilor imobile şi mobile corporale din patrimoniul personal, altele decât câştigurile
din transferul titlurilor de valoare;
- drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu termen
redus, studenţii şi elevii unităţilor de învăţământ din sectorul de apărare naţională,
ordine publică şi siguranţă naţională şi persoanele civile, precum şi cele ale gradaţilor
şi soldaţilor concentraţi sau mobilizaţi;
- bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare şi
perfecţionare într-un cadru instituţionalizat;
- sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire sau donaţie;
- veniturile din agricultură şi silvicultură, cu excepţia celor din activităţi agricole
care fac obiectul impozitului pe venit ;
- veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai posturilor consulare
pentru activităţile desfăşurate în România în calitatea lor oficială, în condiţii de
reciprocitate;
- veniturile primite de cetăţenii străini pentru activitatea de consultanţă
desfăşurată în România, în cadrul unor acorduri guvernamentale de finanţare
nerambursabilă;
- veniturile nete în valută primite de membrii misiunilor diplomatice, oficiile
consulare şi institutelor culturale ale României amplasate în străinătate, în
conformitate cu legislaţia în vigoare ;
- veniturile primite de oficialii organismelor şi organizaţiilor internaţionale din
activităţile desfăşurate în România în calitatea lor oficială, cu condiţia ca poziţia
acestora, să fie confirmată de Ministerul Afacerilor Externe ;
- veniturile primite de cetăţenii străini pentru activitatea de consultanţă
desfăşurată în România, în conformitate cu acordurile de finanţare nerambursabilă
încheiate de România cu alte state, cu organisme internaţionale şi organizaţii
neguvernamentale ;
- veniturile primite de cetăţenii străini pentru activităţi desfăşurate în România, în
calitate de corespondenţi de presă, cu condiţia reciprocităţii acordate cetăţenilor
români pentru venituri din astfel de activităţi şi cu condiţia ca poziţia acestor persoane
să fie confirmată de Ministerul Afacerilor Externe;
- sumele reprezentând diferenţa de dobândă subvenţionată pentru creditele
primite în conformitate cu legislaţia în vigoare;
- veniturile reprezentând avantajele în bani sau în natură primite de persoanele cu
handicap, veteranii de război, invalizii şi văduvele de război, accidentaţii de război în
afara serviciului ordonat, persoanele persecutate din motive politice de dictatura
instaurată cu începere de la 6 martie 1945, cele deportate în străinătate ori constituite
în prizonieri, urmaşii eroilor-martiri, răniţilor, luptătorilor pentru victoria Revoluţiei
din decembrie 1989, precum şi persoanele persecutate din motive etnice de regimurile
instaurate în România cu începerea de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945;
- premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la
jocurile olimpice;

94
 - premiile şi alte drepturi sub formă de cazare, masă şi transport obţinute de elevi
şi studenţi la competiţii interne şi internaţionale ;
- prima de stat acordată în conformitate cu prevederile Legii nr.541/2002 privind
economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, cu modificările
şi completările ulterioare ;
- alte venituri care nu sunt impozabile, aşa cum sunt precizate la fiecare categorie
de venit ;
- alte venituri.
Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din activităţi
independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii şi
alte surse este de 16% aplicată asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse
din categoria respectivă. Fac excepţie de la prevederile de mai sus cotele de impozit
prevăzute în categoriile de venituri din investiţii şi jocuri de noroc.
Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic. Prin
excepţie, perioada impozabilă este inferioară anului calendaristic, în situaţia în care
decesul contribuabilului survine în cursul anului.

5. 2. Categorii de venituri impozabile

5.2.1. Venituri din activităti independente

4.2.1.1.Definirea veniturilor din activităţi independente

Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile

din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod
individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.
Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerţ ale
contribuabililor, din prestări de servicii altele decât cele din profesii libere, precum şi
din practicarea unei meserii.
Principalele activităţi care constituie fapte de comerţ sunt:
- activităţi de producţie;
- activităţi de cumpărare efectuate în scopul revânzării;
-organizarea de spectacole (culturale, sportive, distractive şi altele asemenea);
- activităţi al căror scop este facilitarea încheierii de tranzacţii comerciale
printr-un intermediar (contract de comision, consignaţie);
- activităţi de editare, imprimerie, multiplicare, (indiferent de tehnica folosită),
şi alte asemenea;
- transport de bunuri şi persoane;
- alte activităţi definite în CodulComercial.
Conform normelor în vigoare, constituie venituri din profesii libere veniturile
obţinute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar,
consultant fiscal, expert-contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori
mobiliare, arhitect sau a altor profesii asemănătoare, desfăşurate în mod independent.

95
 Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate
intelectuală provin din brevete de invenţie, desene şi modele, mostre, mărci de fabrică
şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi conexe
dreptului de autor şi altele asemenea.
De menţionat, că nu sunt considerate venituri impozabile veniturile obţinute
prin aplicarea în ţară de către titular a unei invenţii brevetate în România, în primii 5
ani de la prima aplicare, ca şi veniturile obţinute de titularul brevetului prin cesionarea
acestuia.

5.2.1.2. Reguli de stabilire a venitului net din activităţi independente

a) Stabilirea venitului net din activităţi independente determinat pe baza

contabilităţii în partidă simplă.

Venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul

brut şi cheltuielile aferente realizării venitului, deductibile pe baza datelor din
contabilitatea în partidă simplă.
Venitul brut reprezintă sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în
natură din desfăşurarea activităţii, veniturile sub formă de dobânzi din creanţe
comerciale sau din alte creanţe utilizate în legătură cu o activitate
independentă,câştigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii, utilizate într-
o activitate independentă, veniturile din angajamentul de a nu desfăşura o activitate
independentă sau de a nu concura cu o altă persoană, precum şi veniturile din anularea
sau scutirea unor datorii de plată apărute în legătură cu o activitate independentă.
Trebuie precizat că, prin lege, nu sunt considerate venituri brute aporturile în
numerar sau echivalentul în lei al aporturilor făcute la începerea unei activităţi, sumele
primite sub formă de credite bancare sau de împrumuturi de la persoane fizice sau
juridice, sumele primite ca despăgubiri şi sumele sau bunurile primite sub formă de
sponsorizări, mecenat sau donaţii.
Totodată, pentru a fi deduse, cheltuielile aferente veniturilor trebuie să
îndeplinească anumite condiţii, astfel:
- să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului;
- să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au fost
plătite;
- să respecte regulile privind amortizarea;
- cheltuielile cu primele de asigurare să fie efectuate pentru:
1. active corporale sau necorporale din patrimoniul afacerii;
2. activele ce servesc ca garanţie bancară pentru creditele utilizate în desfăşurarea
activităţii pentru care este autorizat contribuabilului;
3. boli profesionale, risc profesional şi accidente de muncă;
4. persoane care obţin venituri din salarii, cu condiţia impozitării sumei
reprezentând prima de asigurare, la beneficiul acesteia, la momentul plăţii de către
suportator.

96
 În afara cheltuielilor aferente veniturilor, sunt considerate deductibile, dar limitat,
următoarele categorii de cheltuieli:
- cheltuielile de sponsorizare şi mecenat în limita a 5% din baza de calcul;
- cheltuielile de protocol, în limita a 2% din baza de calcul;
- suma cheltuielilor cu indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării în altă
localitate, în ţară şi străinătate, în interes de serviciu, în limita a de 2,5 ori nivelul
legal stabilit pentru instituţiile publice;
- cheltuielile sociale, în limita sumei obţinute prin aplicarea unei cote de până la 2%
la fondul de salarii realizat anual;
- cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori;
- pierderile privind bunurile perisabile, în limitele prevăzute de actele normative în
materie;
- alte categorii de cheltuieli;
- contribuţiile efectuate în numele angajaţilor la schme facultative de pensii
ocupaţionale, în limita echivalentului în lei a 200 de euro annual pentru o
persoană;
- prima de asigurare pentru asigurările private de sănătate, în limita echivalentului
în lei a 200 euro anual pentru o persoană;
- cheltuielile efectuate pentru activitatea independentă, cât şi în scopul personal al
contribuabilului sau asociaşilor sunt deductibile numai pentru partea de cheltuială
care este aferentă activităţii independente;
- cheltuielile reprezentând contribuţii sociale obligatorii pentru salariaţi şi
contribuabili;
- dobânzi aferente împrumuturilor de la persoane fizice şi juridice, utilizate în
desfăşurarea activităţii, pe baza contractului încheiat între părţi, în limita nivelului
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României;
- cheltuielile efectuate de utilzator, reprezentând chiria – rata de leasing – în cazul
contractelor de leasing operaţional, respectiv cheltuielile cu amortizarea şi
dobânzile pentru contractele de leasing financiar, stabilite în conformitate cu
prevederile privind operaţiunilor de leasing şi societăţile de leasing;
- cotizaţiile plătite de asociaţiile profesionale în limita a 2% din baza de calcul.
Baza de calcul se determină, deci, ca diferenţă dintre venitul brut şi
cheltuielile deductibile, altele decât cheltuielile de sponsorizare, mecenat, cheltuielile
de protocol şi cotizaţiile plătite la asociaţiile profesionale.
Nu sunt considerate cheltuieli deductibile următoarele:
- sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal ;
- cheltuielile corespunzătoare veniturilor neimpozabile ale căror surse se află pe
teritoriul României sau în străinătate;
- impozitul pe venit datorat , inclusiv impozitul pe venitul realizat în străinătate ;
- donaţiile, amenzile, dobânzile, penalităţile de întârziere ;
- ratele aferente creditelor angajate ;
- dobânzile aferente creditelor angajate pentru achiziţionarea de impobilizări
corporale de natura mijloacelor fixe, în cazul în care dobânda este cuprinsă în
valoarea de intrare a impobilizării corporale ;
97
- alte categorii de cheltuieli.

b) Stabilirea venitului net anual din activităţi independente pe baza normelor de

venit
Pentru persoanele fizice autorizate care realizează venituri din activităţi
independente şi îşi desfăşoară activitatea pe cont propriu singuri, fără salariaţi sau
colaboratori, într-un punct fix sau ambulant, având un singur obiect de activitate
înscris pe autorizaţia de funcţionare, venitul net se poate determina pe bază de norme
anuale de venit.
Normele de venit vor avea în vedere următoarele criterii:
-vadul comercial şi clientela;
-vârsta contribuabilului;
- timpul afectat desfăşurării activităţii ;
- starea de handicap sau de invaliditate a contribuabilului ;
-activitatea se desfăşoară în spaţiu proprietate a contribuabilului sau închiriat;
-realizarea de lucrări, prestări de servicii şi obţinerea de produse cu material
propriu sau al clientului;
-folosirea de maşini, dispozitive, scule, acţionate manual sau de forţă motrice,
- alte criterii specifice.
Ministerul Finanţelor Publice elaborează normele care conţin nomenclatorul
activităţilor pentru care venitul net se stabileşte pe bază de norme de venit şi
precizează regulile care se utilizează pentru stabilirea acestor norme de venit. În plus,
direcţiile generale ale finanţelor publice teritoriale au obligaţia de a stabili şi a publica
anual normele de venit înainte de data de 1 ianuarie a anului în care urmează a se
aplica normele respective.
Organul fiscal competent va comunica contribuabilului până la data de 15
aprilie a anului fiscal suma reprezentând venitul net şi nivelul plăţilor anticipate în
contul impozitului anual.
În cazul contribuabililor pentru care venitul net se determină pe bază de norme
de venit şi care îşi desfăşoară activitatea pe perioade mai mici de un an, normele de
venit se reduc proporţional cu perioada nelucrată.
Există şi situaţii în care contribuabilii desfăşoară mai multe activităţi la care
impunerea se face pe bază de norme de venit, caz în care impozitul se stabileşte în
funcţie de norma de venit cea mai mare.
Spre exemplu, activitatea de transport de persoane şi de bunuri în regim de taxi
se impune numai pe bază de norme de venit, inclusiv în situaţia în care această
activitate se desfăşoară în cadrul unor agenţi economici, în baza unor înţelegeri, altele
decât contractul individual de muncă sau convenţia civilă de prestări de servicii.
Pe de altă parte, dacă un contribuabil desfăşoară activitate de transport de
persoane şi de bunuri în regim de taxi şi desfăşoară şi o altă activitate independentă,
atunci venitul net din activităţile independente desfăşurate de contribuabil se
determină pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă. În acest caz, venitul net
din aceste activităţi nu poate fi inferior venitului net stabilit pe baza normei de venit
pentru activitatea de transport de persoane fizice şi de bunuri în regim de taxi.
98
 În fine, contribuabilii care desfăşoară activităţi pentru care venitul net se
determină pe bază de norme de venit nu au obligaţia să organizeze şi să conducă
evidenţa contabilă în partidă simplă pentru activitatea respectivă.

c) Stabilirea venitului net din drepturile de proprietate intelectuală

Drepturile de proprietate intelectuală constituie un ansamblu de norme juridice

prin care se asigură protecţia şi se reglementează raporturile ce se nasc din utilizarea şi
exploatarea operelor de creaţie intelectuală.
Venitul brut din drepturi de proprietate intelectuală reprezintă totalitatea
încasărilor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură realizate din
drepturi de proprietate intelectuală.
Venitul net se determină prin deducerea din venitul brut a următoarelor
cheltuieli:
- o cheltuială deductibilă egală cu 40% din venitul brut;
- contribuţiile sociale obligatorii plătite.
În cazul veniturilor provenind din crearea unor lucrări de artă monumentală,
venitul net se stabilesşte prin deducerea din venitul brut a următoarelor cheltuieli:
- o cheltuială deductibilă egală cu 50% din venitul brut;
- contribuţiile sociale obligatorii plătite.
În sfera de cuprindere a drepturilor de proprietate intelecuală sunt incluse:
-dreptul de autor şi drepturile conexe dreptului de autor;
-drepturile de proprietate industrială.
În cazul exploatării de către moştenitori a drepturilor de proprietate
intelectuală, precum şi în cazul remuneraţiei reprezentând dreptul de suită şi al
remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, venitul net se determină prin
scăderea din venitul brut a sumelor ce revin organismelor de gestiune colectivă sau
altor plătitori de asemenea venituri, potriv legii, fără aplicarea cotei forfetare de
cheltuieli.
Pentru determinarea venitului net din drepturi de proprietate intelectuală,
contribuabilii vor completa numai partea din Registrul-jurnal de încasări şi plăţi
referitoare la încasări. Această reglementare este opţională pentru cei care consideră
că îşi pot îndepli obligaţiile declarative direct pe baza documentelor emise de
plătitorul de venit. Aceşti contribuabili au obligaţia să arhiveze şi să păstreze
documentele justificative cel puţin în limita termenului de prescripţie prevăzut de
lege.

d) Opţiunea de a stabili venitul net, utilizându-se datele din contabilitatea în partida

simplă

Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente, impuşi pe bază

de norme de venit, precum şi cei care obţin venituri din drepturi de proprietate
intelectuală au dreptul să opteze pentru determinarea venitului net în sistem real.

99
 Trebuie precizat că opţiunea de a determina venitul net pe baza datelor din
contabilitatea în partida simplă este obligatorie pentru contribuabil pe o perioadă de 2
ani fiscali consecutivi şi se consideră reînnoită pentru o nouă perioadă, dacă nu se
depune o cerere de renunţare de către contribuabil.
Cererea de opţiune pentru stabilirea venitului net în sistem real se depune la
organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv, în cazul contribuabililor
care au desfăşurat activitate şi în anul precedent, respectiv în termen de 15 zile de la
începerea activităţii, în cazul contribuabililor care încep activitatea în cursul anului
fiscal.

5.2.1.3. Plata impozitului pe venit

Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente sunt obligaţi

să efectueze plăţi anticipate cu titlu de impozit în contul impozitului anual datorat la
bugetul de stat, în baza deciziei de impunere emisă de organul fiscal competent,
exceptând cazul reţinerilor la sursă.
Reţinerea la sursă a plăţilor anticipate se aplică următoarelor categorii de
venituri :
a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală ;
b) venituri din vânzarea bunurilor în regim de consignaţie ;
c) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor de agent, comision sau
mandat comercial ;
d) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor încheiate potrivit Codului
civil ;
e) venituri din activitatea de expertiză contabilă şi tehnică, judiciară şi
extrajudiciară ;
f) venitul obţinut de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică
contribuabil, care nu generază o persoană juridică ;
Impozitul ce trebuie reţinut se stabileşte după cum urmează :
- 10% din venitul brut încasat, în cazul veniturilor de la literele a-e;
- în cazul veniturilor obţinute de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană
juridică contribuabil, se aplică cota de impunere prevăzută pentru impozitul pe
veniturile microîntreprinderilor la veniturile ce revin persoanei fizice din asociere;
Impozitul ce trebuie reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care a fost plătit venitul, cu excepţia impozitului
aferent veniturilor rezultate din asocierea cu o persoană juridică.
Plăţile anticipate, cu excepţia celor reţinute la sursă (aferente veniturilor
menţionate mai sus), se stabilesc de organul fiscal luând ca bază de calcul venitul
anual estimat, sau venitul din decizia de impunere pentru anul fiscal precedent.
Organul fiscal are dreptul de a stabili plăţi anticipate din oficiu în următoarele
cazuri:
a) când contribuabilul nu a depus declaraţia de venit global pentru anul fiscal
încheiat;

100
 b) când contribuabilul nu conduce o evidenţă contabilă, sau datele din
contabilitatea condusă nu sunt certe;
c) când contribuabilul nu a furnizat date referitoare la venitul estimat.
Organul fiscal are dreptul de a modifica o decizie de plată anticipată emisă şi
de a stabili alte plăţi anticipate, fie în baza unui control ulterior, fie în baza unor date
deţinute, referitoare la activitatea contribuabilului.
În cazul în care din decizia de impunere rezultă diferenţe de impozit de
restituit de la bugetul de stat, sumele plătite în plus se compensează cu obligaţii
neachitate în termen, din anul fiscal curent, iar suma rămasă necompensată se restituie
în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.

5.2.2. Venituri din salarii

5.2.2.1.Definirea veniturilor din salarii

Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură,
obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual
de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se
referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă, inclusiv
indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.
În vederea impunerii, sunt considerate venituri asimilate salariilor
următoarele:
a) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de demnitate
publică, stabilite potrivit legii;
b) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul
persoanelor juridice fără scop lucrativ;
c) drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte
drepturi ale personalului militar;
d) indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite
administratorilor la companii sau societăţi naţionale, societăţi comerciale la care
statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar,
precum şi la regiile autonome;
e) sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin
subscripţie publică;
f) sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de
administraţie, în comitetul de direcţie şi în comisia de cenzori;
g) sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite, conform legii;
h) indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de
asigurări sociale;
i) sumele acordate de organizaţiile nonprofit şi de alte entităţi neplătitoare de impozit
pe profit, peste limita de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizaţia primită
pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în
interesul serviciului, pentru salariaţii din instituţiile publice;

101
j) indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul net cuvenite
administratorilor societăţilor comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de
adunarea generală a acţionarilor;
k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor.
În veniturile salariale nu se includ şi nu sunt, deci, impozabile, următoare
categorii de venituri :
- ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru bolile grave şi incurabile, ajutoarele
pentru naştere, cadourile oferite copiilor minori ai salariaţilor, cadourile oferite
salariatelor, contravaloarea transportului la şi de la locul de muncă al salariatului
etc. ;
- tichetele de masă şi drepturile de hrană acordate de angajatori angajaţilor ;
- contravaloarea folosinţei locuinţei de serviciu ;
- cazarea şi contravaloarea chiriei pentru locuinţele puse la dispoziţia oficialităţilor
publice, a angajaţilor consulari şi diplomatici, care lucrează în afara ţării;
- contravaloarea echipamentelor tehnice, a echipamentului individual de protecţie şi
de lucru, a alimentaţiei de protecţie etc. ;
- contravaloarea cheltuielilor de deplasare pentru transportul între localitatea în care
angajaţii îşi au domiciliul şi localitatea unde se află locul de muncă ;
- sumele primite de angajaţi pentru acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, a
indemnizaţiei primite pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, în interes
de serviciu ;
- sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de mutare în interes de serviciu ;
- indemnizaţiile de instalare, ce se acordă o singură dată, la încadrarea într-o unitate
ce se află îm altă localitate ;
- sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor nete pe
unitate, primite de persoanele fizice ale căror contracte individuale de muncă au
fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective ;
- veniturile din salarii, ca urmare a activităţii de creare de programe pentru
calculator ;
- sumele sau avantajele primite de persoane fizice din activităţi independente
desfăşurate într-un stat străin, indiferent de tratamentul fiscal din statul respectiv.
Fac excepţie veniturile salariale plătite de către sau în numele unui angajator care
este rezident în România sau are sediul permanent în România, care sunt
impozabile indiferent de perioada de desfăşurare a activităţii în străinătate ;
- cheltuieli efectuate de angajator pentru pregătirea profesională şi perfecţionarea
angajatului legată de activitatea desfăşurată de acesta pentru angajator;
- costul abonamentelor telefonice şi al convorbirilor telefonice, inclusiv cartelele
telefonice, efectuate în vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ;
- avantajele sub forma dreptului la stock option plan, la momentul angajării şi
implicit la momentul acordării ;
- diferenţa favorabilă dintre dobânda preferenţială stabilită prin negociere şi
dobânda practicată pe piaţă, pentru credite şi depozite ;
- alte categorii de venituri.

102
 5.2.2.2. Deducerea personală

Persoanele fizice rezidente române, cu domiciliul în România şi persoanele

fizice care îndeplinesc condiţiile de rezidenţă, au dreptul la deducerea din venitul
lunar din salarii a unei sume sub formă de deducere personală, acordată pentru fiecare
lună a perioadei impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul unde se află
funcţia de bază.
Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit lunar brut
de până la 1000 lei inclusiv, astfel:
- pentru contribuabilii care nu au persoane în întreţinere – 250 lei;
- pentru contribuabilii care au o persoană în întreţinere – 350 lei;
- pentru contribuabilii care au două persoane în întreţinere – 450 lei;
- pentru contribuabilii care au trei persoane în întreţinere – 550 lei;
- pentru contribuabilii care au patru sau mai multe persoane în întreţinere – 650 lei.
În cazul în care contribuabilii realizează venituri cuprinse între 1001 lei şi 3000 lei,
inclusiv, deducerile personale sunt degresive faţă de cele de mai sus şi se stabilesc prin
ordin al Ministerului Finanţelor Publice. Pentru cei care realizează venituri mai mari de
3000 lei nu se acordă deducerea personală.
Persoana în întreţinere poate fi soţia/soţul, copiii sau alţi membri de familie, rudele
contribuabilului sau ale soţului/soţiei acestuia până la gradul al doilea inclusiv, ale cărei
venituri, impozabile şi neimpozabile, nu depăşesc 250 lei lunar.
Dacă o persoană este întreţinută de mai mulţi contribuabili, suma reprezentând
deducerea personală se atribuie unui singur contribuabil, conform înţelegerii între părţi.
De asemenea, copiii minori, în vârstă de până la 18 ani împliniţi, ai contribuabilului sunt
consideraţi întreţinuţi.
Nu sunt considerate persoane în întreţinere:
- persoanele fizice care deţin terenuri agricole şi silvice în suprafaţă de peste 10.000
mp în zonele colinare şi de şes şi de peste 20.000 mp în zonele montane;
- persoanele fizice care obţin venituri din cultivarea şi din valorificarea florilor,
legumelor şi zarzavaturilor în sere, în solarii special destinate acestor scopuri, din
cultivarea şidin valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor,
precum şi din exploatarea pepinierilor viticole şi pomicole, indiferent de suprafaţă.
Deducerea personală nu se acordă personalului trimis în misiune permanentă în
străinătate, potrivit legii.

5.2.2.3 Determinarea impozitului pe venitul din salarii şi plata acestuia

Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se

calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri.
Impozitul lunar se determină astfel :
a) la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de
calcul determinate ca diferenţă între venitul net din salarii, calculat prin deducerea
din venitul brut a contribuţiilor obligatorii aferente unei luni, şi următoarele :
- deducerea personală acordată pentru luna respectivă ;

103
- cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă ;
- contribuţiile la schemele facultative de pensii ocupaţionale, astfel încât la nivelul
anului să nu se depăşeacă echivalentul în lei a 200 de euro ;
b) pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra
bazei de calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile
obligatorii pentru fiecare loc de realizare a acestora.
Plătitorul are obligaţia de a determina valoarea totală a impozitului annual pe
veniturile din salarii, pentru fiecare contribuabil.
Contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume reprezentând până la 2%
din impozitul stabilit pentru sponsorizarea entităţilor nonprofit. Obligaţia calculării,
reţiinerii şi virării acestei sume revine organului fiscal competent.
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de
a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor
venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.
Informaţiile referitoare la calculul impozitului pe veniturile din salarii se cuprind
în fişele fiscale. Plătitorul de venituri are obligaţia să completeze fişele fiscale pe
întreaga durată bde efectuare a plăţii salariilor. Plătitorul este obligat să păstreze
fişşele fiscale pe întrega durată a angajării şi să transmită organului fiscal competent o
copie, pentru fiecare an până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul
fiscal expirat. Modelul şi conţinutul formularealor se aprobă prin ordin al ministrului
finanţelor publice.

5.2.3. Venituri din cedarea folosinţei bunurilor

5.2.3.1. Definirea veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor

Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile în bani şi/sau în

natură provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către
proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal.
În această categorie de venit se cuprind veniturile din închirieri şi subînchirieri
de bunuri mobile şi imobile, precum şi venituri din arendarea bunurilor agricole, din
patrimoniul personal.
Veniturile obţinute din închirieri şi subînchirieri de bunuri imobile sunt cele
din cedarea folosinţei locuinţei, caselor de vacanţă, garajelor, terenurilor etc., a căror
folosinţă este cedată în baza unor contracte de închiriere, inclusiv a unor părţi din
acestea utilizate în scop de reclamă, afişaj şi publicitate.
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor se stabilesc pe baza chiriei sau
arendei prevăzute în contractul încheiat între părţi, în formă scrisă, şi înregistrat la
organul fiscal competent în termen de 15 zile de la data încheierii acestuia.
Cedarea folosinţei bunurilor obligă la încheierea între părţi a unui contract în
formă scrisă şi la înregistrarea acestuia la organul fiscal în raza căruia este situat bunul
generator de venit, în cazul bunurilor imobile sau în raza căruia îşi are domiciliul
contribuabilul, în cazul bunurilor mobile.
104
 Obligaţia de a înregistra la organul fiscal contractul de cedarea folosinţei în
formă scrisă revine proprietarului, uzufructarului sau alt deţinător legal, după caz.

5.2.3.2. Stabilirea venitului net din cedarea folosinţei bunurilor

Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al

veniturilor în natură şi se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în
contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul plăţii
chiriei sau arendei. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad în
scarcina proprietarului, uzufructarului sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate
de către cealaltă parte contractantă.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se determină prin deducerea din
venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului
brut.
De menţionat că, prin excepţie de la cele precizate, contribuabilii pot opta şi
pentru determinarea venitului net din cedarea folosinţei bunurilor în sistem real, pe
baza datelor din contabilitatea în partidă simplă. Opţiunea de a determina venitul net
pe baza datelor din contabilitatea în partida simplă este obligatorie pentru
contribuabili pe o perioadă de 2 ani fiscali consecutivi şi se consideră reînnoită pentru
o nouă perioadă, dacă nu se depune o cerere de renunţare de către contribuabil.
În conformitate cu legislaţia în materie12, sunt prevăzute obligaţiile ce-i revin
proprietarului, printre care şi cele referitoare la întreţinerea şi repararea locuinţei
închiriate, ca de exemplu:
- întreţinerea în bune condiţii a elementelor structurii de rezistenţă a clădirii,
elementelor de construcţii exterioare a clădirii (acoperiş, faţadă), curţile şi grădinile,
precum şi spaţii comune din interiorul clădirii (casa scării, casa ascensorului, etc.);
- întreţinerea în bune condiţii a instalaţiilor comune proprii clădirii (ascensor,
hidrofor, instalaţii de alimentare cu apă, de canalizare, instalaţii de încălzire centrală şi
de preparare a apei calde, instalaţii electrice şi de gaze);
- respectarea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de funcţionare
a clădirii pe toată durata închirierii locuinţei.
În cazul neîndeplinirii de către proprietar a acestor obligaţii ce-i revin cu
privire la întreţinerea şi repararea locuinţei închiriate, lucrările pot fi executate de
către chiriaşi în contul proprietarului, reţinând contravaloarea acestora din chirie. În
aceste condiţii, venitul brut din chirii se stabileşte prin majorarea sumei încasate
(reprezentând chiria) cu contravaloarea cheltuielilor de întreţinere şi reparare efectuate
de chiriaşi în contul proprietarului. Sumele plătite de chiriaşi reprezentând cheltuieli
cu întreţinerea către administraţia blocului, respectiv consumul de utilităţi nu
majorează venitul brut.
Contribuabilii care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor pe
parcursul unui an, cu excepţia veniturilor din arendare, datorează plăţi anticipate în
contul impozitului pe venit.

12 Legea locuinţei nr.114/1996, republicată cu modificările şi completările ulterioare

105
5.2.4. Venituri din investiţii

Ca un element de absolută noutate, prin actualul Cod fiscal se reglementează

tratamentul fiscal al veniturilor din tranzacţii cu acţiuni cumpărate în sistem de "stock
options plan " .

5.2.4.1. Definirea veniturilor din investiţii

Veniturile din investiţii cuprind :

a) dividende ;
b) venituri impozabile din dobânzi ;
c) căştiguri din transferul titlurilor de valoare ;
d) venituri din operaţiuni de vânzare cumpărare de valută la termen, pe bază de
contract, precum şi orice alte operaţiuni similare ;
e) veniturile din lichidare/dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice.
Reprezintă titlu de valoare orice valoari mobiliare, titluri de participare la un
fond deschis de investiţii sau alt instrument financiar calificat astfel de către Comisia
Naţională de Valori Mobiliare, precum şi părţile sociale.
Veniturile impozabile din dobânzi sunt toate veniturile sub formă de dobânzi,
altele decât :
- venituri din dobânzi la depozitele la vedere şi la depuneri la casele de ajutor
reciproc ;
- venituri din dobânzi aferente titlurilor de stat, precum şi obligaţiunilor municipale,
ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi ale altor entităţi emitente de obligaţiuni,
care vizează construcţia de locuinţe ;
- veniturile sub forma dobânzilor bonificate la depozitele clienţilor constituite în
baza legii nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru
domeniul locativ.
Prin noţiunea de dividend se înţelege orice distribuire făcută de o persoană
juridică, în bani şi/sau natură, în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, din profitul
stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi precum şi
sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare la fondurile închise de
investiţii.

5.2.4.2. Stabilirea venitului din investiţii

Câştigul din transferul titlurilor de valoare, altele decât titlurile de participare

la fondurile deschise de investiţii şi părţile sociale, reprezintă diferenţa pozitivă dintre
preţul de vânzare şi preţul de cumpărare pe tipuri de titluri de valoare, diminuată, după
caz, cu comisioanele datorate intermediarilor.
În cazul tranzacţiilor pe acţiuni primite de persoane fizice, cu titlu gratuit, în
cadrul Programului de privatizare în masă, preţul de cumpărare la prima
tranzacţionare va fi asimilat cu valoarea nominală a acestora. În cazul tranzacţiilor cu

106
acţiuni cumpărate la preţ preferenţial, în cadrul sistemului stock options plan, câştigul
se determină ca diferenţă între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare preferenţial,
diminuat cu comisioanele datorate intermediarilor.
În cazul transferului dreptului de proprietate asupra titlurilor de participare
la fondurile deschise de investiţii, căştigul se determină ca diferenţa pozitivă dintre
preţul de răscumpărare şi preţul de cumpărare/subscriere. Preţul de răscumpărare este
preţul care i se cuvine investitorului la retragerea din fond. Preţul de
cumpărare/subscriere este preţul plătit de investitorul persoană fizică, pentru
achiziţionarea titlului de participare.
În cazul transferului dreptului de proprietate asupra părţilor sociale, căştigul
din înstrăinarea părţilor sociale se determină ca diferenţa pozitivă între preţul de
vânzare şi valoarea nominală/preţul de cumpărare. Începând cu a doua tranzacţie,
valoarea nominală va fi înlocuită cu preţul de cumpărare, care include şi cheltuielile
privind comisioanele, taxele aferente tranzacţiei şi alte cheltuieli similare justificate cu
documente.
Veniturile obţinute sub forma câştigurilor din operaţiuni de vânzare-
cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi din orice alte
operaţiuni de acest gen, reprezintă diferenţele de curs favorabile rezultate din aceste
operaţiuni în momentul închiderii operaţiunii şi evidenţierii în contul clientului.
Venitul impozabil realizat din lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei
persoane juridice reprezintă excedentul distribuţiilor în bani sau în natură peste aportul
la capitalul social al persoanei fizice beneficiare.

5.2.4.3. Impunerea veniturilor din investiţii

Veniturile sub formă de dividende, inclusiv sumele primite ca urmare a

deţinerii de titluri de participare la fondurile închise de investiţii, se impun cu o cotă
de 10% din suma acestora. Obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile
sub formă de dividende revine persoanelor juridice odată cu plata dividendelor către
acţionari sau asociaţi. Termenul de virare a impozitului este până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata. În cazul dividendelor distribuite,
dar care nu au fost plătite până la sfârşitul anului în care s-a aprobat bilanţul contabil,
termenul de plată a impozitului pe dividende este până la data de 31 decembrie a
anului respectiv.
Veniturile sub formă de dobânzi se impun cu o cotă de 1% din suma acestora.
Pentru aceste venituri, impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel
de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al
titularului, în cazul dobânzilor capitalizate, respectiv la momentul răscumpărării, în
cazul unor instrumente de economisire. Virarea impozitului pentru veniturile din
dobânzi se face lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
înregistrării/răscumpărării, în cazul unor instrumente de economisire, respectiv, la
momentul plăţii dobânzii, pentru venituri de această natură pe baza contractelor civile.
Veniturile din investiţii, altele decât cele din dividende şi dobânzi, se impun cu
o cotă de 10%. Impozitul se calculează şi se reţine astfel:

107
- în cazul câştigului din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de
valoare şi câştigului din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe
bază de contract, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine
intermediarilor sau altor plătitori de venit, după caz;
- în cazul câştigului din răscumpărarea titlurilor de participare la un fond deschis de
investiţii, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine societăţii de
administrare a investiţiilor;
- în cazul câştigului din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale şi
valorilor mobiliare în cazul societăţilor închise, obligaţia calculării şi reţinerii
impozitului revine dobânditorului de părţi sociale sau de valori mobiliare, în
momentului încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între
părţi.Termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de astfel de venituri este
până la data la care se depun documentele pentru transcrierea dreptului de
proprietate asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare la registrul comerţului
sau în registrul acţionarilor. În situaţia în care plata părţilor sociale sau a valorilor
mobiliare se face eşalonat, termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de
astfel de venituri este de până la 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost
reţinut
- în cazul venitului impozabil obţinut din lichidare/dizolvare fără lichidarea unei
persoane juridice de către acţionari sau asociaţi persoane fizice, obligaţia calculării
şi reţinerii impozitului revine persoanei juridice. Termenul de virare a impozitului
este până la data depunerii situaţiei financiare finale la oficiul registrului
comerţului;
- calculul impozitului se face prin aplicarea unei cote de 1% asupra câştigului din
transferul titlurilor de valoare, precum şi din operaţiuni de vânzare-cumpărare de
valută la termen pe bază de contract şi orice alte operaţiuni similare;
- în cazul venitului impozabil realizat din lichidare/dizolvare impozitul se
calculează prin aplicarea unei cote de 10%;
- impozitul calculat şi reţinut la sursă se virează la bugetul statului până la data de
25 a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Impozitul reţinut pentru realizarea veniturilor menţionate reprezintă impozit
final pe venitul prevăzut.
Trebuie menţionat că, pierderile înregistrate din transferul dreptului de
proprietate asupra titlurilor de valoare, precum şi din operaţiuni de vânzare-cumpărare
de valută la termen, nu sunt recunoscute din punct de vedere fiscal şi ca atare, nu se
compensează. Ele reprezintă practic pierderi definitive ale contribuabilului.

5.2.5. Venituri din pensii

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate

din contribuţii sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv
cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale, şi cele înfiinţate de la bugetul
statului.

108
 Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea unei sume
neimpozabile lunare de 9.000.000 lei din venitul din pensii. Prin aplicarea cotei de
16% asupra venitului impozabil lunar se determină cuantumul impozitului. Impozitul
se calculează şi se reţine la data efectuării plăţii pensiei de unităţile plătitoare de astfel
de venituri şi se virează până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se face
plata pensiilor, impozitul fiind final. Drepturile de pensii restante se defalcă pe lunile
la care se referă, în vederea calculării impozitului datorat.
Veniturile din pensiile de urmaş vor fi individualizate, în funcţie de numărul
acestora, iar impozitarea se va face în raport cu drepturile cuvenite fiecărui urmaş.
Impozitul reţinut este impozit final al contribuabilului pentru veniturile din
pensii.

5.2.6. Venituri din activităţi agricole

Sunt considerate venituri din activităţi agricole veniturile din următoarele

activităţi :
a) cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii
special destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat;
b) cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor;
c) exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea.
Venitul net dintr-o activitate agricolă se determină pe bază de norme de venit,
norme care se stabilesc de către direcţiile teritoriale de specialitate ale Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi se aprobă de către direcţiile generale
ale finanţelor publice teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice. Normele de venit
se stabilesc pe unitatea de suprafaţă, se avizează şi se publică până cel târziu la data de
31 mai a anului pentru care se aplică aceste norme de venit.
Contribuabilii care desfăşoară activităţi pentru care venitul net se
determină pe bază de norme de venit nu au obligaţia să organizeze şi să
conducă evidenţa contabilă în partidă simplă, pentru activitatea respectivă.
Un contribuabil care desfăşoară o activitate agricolă, poate opta însă
pentru determinarea venitului net din acea activitate, pe baza datelor din
contabilitatea în partidă simplă.
În ceea ce priveşte impozitul pe venitul net din activităţi agricole, acesta se
calculează prin aplicarea unei cote de 16 % asupra venitului net, determinat pe bază de
norme de venit, cât şi în sistem real, impozitul fiind final.
În situaţia în care un contribuabil desfăşoară o activitate agricolă, pentru
care venitul se determină pe bază de normă de venit, acesta are obligaţia de a
depune anual o declaraţie de venit la organul fiscal competent, până la data de 30
iunie inclusiv a anului fiscal, pentru anul în curs.
În cazul unei activităţi pe care contribuabilul începe să o desfăşoare după
data de 30 iunie, declaraţia de venit se depune în termen de 15 zile inclusiv de la
data la care contribuabilul începe să desfăşoare activitatea.
Pe de altă parte, în cazul unui contribuabil care determină venitul net din
activităţi agricole, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă, acesta este
109
obligat să efectueze plăţi anticipate aferente acestor venituri la bugetul de stat, la
termenele legale, urmând ca până la data de 31 mai a anului următor, plăţile
anticipate să fie regularizate de organul fiscal competent.

5.2.7. Venituri din premii şi din jocuri de noroc

Veniturile din premii şi din jocuri de noroc cuprind veniturile din

concursuri şi jocuri de noroc, altele decât cele realizate ca urmare a participării la
jocuri de tip cazinou, maşini electronice cu câştiguri şi altele decât premiile obţinute
de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile olimpice.
Venitul net din premii şi din jocuri de noroc se calculează ca diferenţă dintre
venitul din premii, respectiv din jocuri de noroc, şi suma reprezentând venit
neimpozabil. De menţionat că, pierderile înregistrate din jocuri de noroc nu sunt
recunoscute din punct de vedere fiscal şi ca urmare, nu se compensează, ele
reprezentând pierderi definitive ale contribuabilului.
Impunerea veniturilor din premii şi din jocuri de noroc se realizează prin
reţinere la sursă, cu o cotă de 20% aplicată asupra venitului brut.
Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de
venituri.
Potrivit prevederilor legale, nu sunt impozabile veniturile obţinute din
premii în bani şi/sau în natură, sub valoarea sumei neimpozabile stabilită în sumă de
8.000.000 lei pentru fiecare concurs realizat de la acelaşi organizator sau plătitor, într-
o singură zi. Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii venitului se virează la
bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

5.2.8. Venituri din alte surse

În categoria veniturilor din alte surse se includ, însă nu sunt limitate,

următoarele venituri:
- prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice altă
entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care
suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;
- câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de
asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;
- venituri primite de persoanele fizice pensionari, sub forma diferenţelor de
preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit
clauzelor contractului de muncă sau în baza unor legi speciale;
- venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de
arbitraj comercial.
Totodată, sunt considerate venituri din alte surse orice venituri identificate ca fiind
impozabile, altele decât veniturile considerate neimpozabile.
Impozitul pe venitul din alte surse se calculează prin reţinere la sursă de către plătitorii
de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut.

110
 Impozitul astfel reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv
a lunii următoare realizării acestuia.

5.3. Venitul anual impozabil

5.3.1. Stabilirea venitului net anual impozabil

Venitul anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursă pentru veniturile din

activităţi independente, din cdarea folosinţei bunurilor şi din activităţi agricole prin
deducerea din venitul net annual a pierderilor fiscale reportate.
Veniturile din aceste categorii ce se realizează într-o fracţiune de an sau în
perioade diferite ce reprezintă fracţiuni ale aceluiaşi an, se consideră venit anual.
Pierderea fiscală anuală înregistrată din activităţi independente, cedarea
folosinţei bunurilor şi din activităţi agricole se poate compensa cu rezultatele pozitive
obţinute din aceeaşi sursă de venit. Pierderea care rămâne necompensată în cursul
aceluiaşi an fiscal devine pierdere reportată.
Pierderile provenind din străinătate ale persoanelor fizice rezidente se compensează
cu veniturile de aceeaşi natură şi sursă, din străinătate, pe fiecare ţară, înregistrate în
cursul aceluiaşi an fiscal, sau se reportează pe următorii 5 ani asupra veniturilor
realizate din ţara respectivă.
Regulile de reportare a pierderilor sunt următoarele:
a) reportul se efectuează cronologic, în funcţie de vechimea pierderii, în următorii 5
ani consecutivi;
b) dreptul de report este personal şi netrasmisibil;
c) pierderea reportată, necompensată după expirarea perioadei prevăzute reprezintă
pierdere definitivă a contribuabilului.

5.3.2. Declaraţii de venit estimat

Contribuabilii, precum şi asociaţiile fără personalitate juridică, care încep o

activitate în cursul anului fiscal sunt obligaţi să depună la organul fiscal competent o
declaraţie referitoare la veniturile şi cheltuielile estimate a se realiza pentru anul
fiscal, în termen de 15 zile de la data producerii evenimentului.
Fac excepţie de la aceste prevederi contribuabilii care realizează venituri
pentru care impozitul se percepe prin reţinere la sursă.
Contribuabilii care obţin venituri din cedarea folosinţei bunurilor din
patrimoniul personal au obligaţia să depună o declaraţie privind venitul estimat, în
termen de 15 zile de la încheierea contractului între părţi. Declaraţia privind venitul
estimat se depune odată cu înregistrarea la organul fiscal a contractului încheiat între
părţi.
Contribuabilii care, în anul anterior, au realizat pierderi, cei care au realizat
venituri pe perioade mai mici decât anul fiscal, precum şi cei care, din motive
obiective, estimează că vor realiza venituri care diferă cu cel puţin 20 % faţă de anul
fiscal anterior depun, odată cu declaraţia specială, şi declaraţia estimativă de venit.

111
 Contribuabilii care determină venitul net pe bază de norme de venit, precum şi
cei pentru care cheltuielile se determină în sistem forfetar şi au optat pentru
determinarea venitului net în sistem real depun, o dată cu cererea de opţiuni, şi
declaraţia de venit estimat.

5.3.3. Stabilirea plăţilor anticipate de impozit

Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente, din

cedarea folosinţei bunurilor, cu excepţia veniturilor din arendare, precum şi
venituri din activităţi agricole sunt obligaţi să efectueze în cursul anului plăţi
anticipate cu titlu de impozit, exceptându-se cazul veniturilor pentru care plăţile
anticipate se stabilesc prin reţinere la sursă.
Plăţile anticipate se stabilesc de către organul fiscal competent, pe fiecare
sursă de venit luându-se ca bază de calcul venitul anual estimat sau venitul net
realizat în anul precedent, după caz. La impunerile efectuate după expirarea
termenelor de plată sumele datorate se stabilesc la nivelul sumei datorate pentru
ultimul termen de plată al anului precedent.
Diferenţa dintre impozitul anual calculat asupra venitului net realizat în
anul precedent şi suma reprezentând plăţi anticipate la nivelul trimestrului IV
din anul anterior se repartizează pe termenele de plată următoare din cadrul
anului fiscal.
În plus, pentru declaraţiile de venit estimativ, depuse în luna decembrie, nu se
mai stabilesc plăţi anticipate, venitul net aferent perioadei până la sfârşitul anului
urmând să fie supus impozitării, pe baza deciziei emise pe baza declaraţiei de
venit.
Plăţile anticipate pentru veniturile din cedarea folosinţei bunurilor, cu
excepţia veniturilor din arendă, se stabilesc de organul fiscal pe baza contractului
încheiat între părţi sau pe baza veniturilor determinate potrivit datelor din
contabilitatea în partidă simplă, potrivit opţiunii.
În cazul în care, potrivit clauzelor contractuale, venitul din cedarea folosinţei
bunurilor reprezintă echivalentul în lei al unei sume în valută, determinarea
venitului anual estimat se efectuează pe baza cursului de schimb al pieţei valutare,
comunicat de Banca Naţională a României, din ziua precedentă celei în care se
efectuează impunerea.
Plăţile anticipate se efectuează în 4 rate egale, până la data de 15 inclusiv
a ultimei luni din fiecare trimestru, cu excepţia impozitului pe veniturile din
arendare, pentru care plata impozitului se efectuează potrivit deciziei emise pe baza
declaraţiei de venit.
Contribuabilii care determină venitul net din activităţi agricole, datorează
plăţi anticipate către bugetul de stat pentru impozitul aferent acestui venit, în două
rate egale, astfel: 50 % din impozit, până la data de 1 septembrie inclusiv, şi 50 %
din impozit, până la data de 15 noiembrie inclusiv.
Pentru stabilirea plăţilor anticipate, organul fiscal va lua ca bază de calcul
venitul anual estimat, în toate situaţiile în care a fost depusă o declaraţie privind

112
venitul estimat pentru anul curent sau venitul din declaraţia specială pentru anul
fiscal precedent, după caz. La stabilirea plăţilor anticipate se utilizează cota de
impozit de 16%.

5.3.4. Întocmirea şi depunerea declaraţiilor de venit şi a declaraţiilor speciale

În cadrul sistemelor fiscale moderne bazate, în principal, pe autoimpunere,

componenta de bază o constituie întocmirea şi depunerea declaraţiilor de venit,
precum şi a declaraţilor speciale, care reprezintă una din obligaţiile principale ce revin
plătitorilor în procesul aplicării şi administrării legilor fiscale.
Astfel, persoanele fizice rezidente române cu domiciliul în România,
realizatoare de venituri din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României, au
obligaţia de a depune o declaraţie de venit la organul fiscal competent, pentru
fiecare an fiscal. Declaraţia de venit se depune o dată cu declaraţiile speciale pentru
anul fiscal, până la data de 15 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a
venitului.
Contribuabilii nu sunt obligaţi să depună declaraţii speciale la organul fiscal
competent, dacă:
a) obţin numai venituri dintr-o singură sursă, sub formă de salarii de la
funcţia de bază, pe întregul an fiscal, pentru activităţi desfăşurate în România, în
situaţia în care angajatorul a efectuat operaţiunea de regularizare;
b) obţin numai venituri din investiţii, pensii, venituri din activităţi agricole, venituri
din premii şi din jocuri de noroc, venituri din alte surse a căror impunere este
finală.
Celelalte categorii de contribuabili, vor depune numai declaraţiile speciale
pentru anul fiscal, până la data de 15 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a
venitului. În cazul veniturilor din salarii, fişele fiscale se depun în cadrul aceluiaşi
termen ca şi declaraţiile speciale.
Declaraţiile speciale se completează pentru fiecare categorie şi loc de
realizare a venitului şi se depun de toţi contribuabilii care realizează, individual
sau dintr-o formă de asociere, venituri din activităţi independente, precum şi
venituri din cedarea folosinţei bunurilor, inclusiv pentru veniturile din activităţi
agricole determinate în sistem real.
În cazul veniturilor din salarii, cu excepţia celor obţinute dintr-o singură
sursă, realizate de contribuabilii, alţii decât persoanele fizice române cu domiciliul
în România, fişele fiscale se depun pentru fiecare loc de realizare a venitului, în
cadrul aceluiaşi termen, ca şi declaraţiile speciale.
Pentru veniturile realizate dintr-o formă de asociere, venitul declarat vă fi
venitul net/pierderea distribuită din asociere.
Nu se depun declaraţii speciale pentru următoarele categorii de venituri:
a) venituri sub formă de salarii şi venituri asimilate salariilor, pentru care
informaţiile sunt cuprinse în fişele fiscale, care au regim de declaraţii de
impozite şi taxe;

113
b) venituri din investiţii, precum şi venituri din premii şi din jocuri de noroc,
a căror impunere este finală;
c) venituri din pensii;
d) venituri determinate pe bază de norme de venit;
e) venituri din alte surse.

5.3.5. Stabilirea şi plata impozitului pe venitul net anual impozabil

Impozitul pe venitul net anual impozabil datorat este calculat de organul

fiscal competent, pe baza declaraţiei de venit, prin aplicarea cotei de 16% asupra
venitului net anual impozabil din anul fiscal respectiv.
Conform legislaţiei în vigoare, contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei
unei sume reprezentând până la 2% din impozitul pe venitul net anual datorat pentru
sponsorizarea entităţilor nonprofit care funcţionează în condiţiile Ordonanţei
Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii. Obligaţia calculării, reţinerii
şi virării sumei reprezentând până la 2 % din impozitul pe venitul anual datorat
revine angajatorului sau organului fiscal competent, după caz.
Organul fiscal stabileşte impozitul anual datorat pentru anul precedent şi emite
o decizie de impunere, în intervalul şi în forma stabilite prin ordin al ministrului
finanţelor publice.
Diferenţele de impozit rămase de achitat conform deciziei de impunere anuală
se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere,
perioadă pentru care nu se calculează şi nu se datorează sumele stabilite potrivit
reglementărilor în materie, privind colectarea creanţelor bugetare.

5.4. Aspecte fiscale internaţionale

5.4.1. Impunerea veniturilor persoanelor fizice nerezidente

a) Impunerea veniturile persoanelor fizice nerezidente obţinute din activităţi

independente
Persoanele fizice nerezidente, care desfăşoară o activitate independentă,
prin intermediul unui sediu permanent în România, sunt impozitate la venitul net
din activitatea independentă, ce este atribuibil sediului permanent, venit net care se
determină ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile deductibile aferente realizării
venitului, în următoarele condiţii:
- în veniturile impozabile se includ numai veniturile ce sunt atribuibile sediului
permanent;
-în cheltuielile deductibile se includ numai cheltuielile aferente realizării acestor
venituri.
b) Impunerea veniturilor persoanelor fizice nerezidente din activităţi dependente
Persoanele fizice nerezidente, care desfăşoară activităţi dependente în
România, sunt impozitate numai dacă se îndeplineşte cel puţin una dintre
următoarele condiţii:

114
- persoana nerezidentă este prezentă în România timp de una sau mai multe
perioade de timp care, în total, depăşesc 183 de zile din oricare perioadă de 12 luni
consecutive, care se încheie în anul calendaristic în cauză;
- veniturile salariale sunt plătite de către sau în numele unui angajator care este
rezident;
- veniturile salariale reprezintă cheltuiala deductibilă a unui sediu permanent în
România.
c) Alte venituri ale persoanelor fizice nerezidente
Persoanele fizice nerezidente, care obţin alte venituri decât cele menţionate
anterior datorează, la rândul lor, impozit pe venit potrivit reglementărilor în vigoare.
Veniturile supuse impunerii se determină pe fiecare sursă, potrivit regulilor
specifice fiecărei categorii de venit, impozitul fiind final.
Cu excepţia plăţii impozitului pe venit prin reţinere la sursă, contribuabilii
persoane fizice nerezidente, care realizează venituri din România, au obligaţia să
declare şi să plătească impozitul corespunzător fiecărei surse de venit, direct sau
printr-un reprezentant fiscal.
d) Venituri obţinute din străinătate a căror impunere în România este finală
Persoanele fizice rezidente române cu domiciliul în România, realizatoare de
venituri din orice sursă, datorează impozit pentru veniturile obţinute din străinătate de
natura celor a căror impunere în România este finală. Veniturile realizate din
străinătate se supun impozitării prin aplicarea cotelor de impozit asupra bazei de
calcul determinate după regulile proprii fiecărei categorii de venit, în funcţie de
natura acestuia.
Contribuabilii care obţin venituri din străinătate au obligaţia să le declare,
potrivit declaraţiei specifice, până la data de 15 mai a anului următor celui de
realizare a venitului.
Organul fiscal stabileşte impozitul anual datorat şi emite o decizie de
impunere, în intervalul şi în forma stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Diferenţele de impozit rămase de achitat, conform deciziei de impunere anuală, se
plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere,
perioadă pentru care nu se calculează şi nu se datorează sumele stabilite potrivit
reglementărilor în materie, privind colectarea creanţelor bugetare.

5.4.2. Creditul fiscal extern

Aşa cum am văzut, contribuabilii sunt supuşi impozitului pe venit atât pentru
veniturile din România, cât şi pentru veniturile din străinătate. Veniturile realizate din
străinătate de persoanele fizice române cu domiciliul în România, pentru care s-a plătit
în străinătate impozit pe venit, se declară în România, în cadrul declaraţiei de venit
global a anului de realizare a venitului. În situaţia în care pentru venitul din străinătate
statul respectiv şi-a exercitat dreptul de impunere, aceste persoane au dreptul la
deducerea din impozitul pe venit datorat în România a impozitului pe venit pltătit în
străinătate pentru acel venit.

115
 Prin urmare, prin noţiunea de credit fiscal extern înţelegem suma plătită în
străinătate cu titlu de impozit şi recunoscută în România, care se deduce din impozitul
pe venit datorat în România de persoanele fizice române cu domiciliul în România.
Creditul fiscal extern se acordă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele
condiţii:
a) impozitul plătit în străinătate, pentru venitul obţinut în străinătate, a fost efectiv
plătit în mod direct de persoana fizică sau de reprezentantul său legal ori prin
reţinere la sursă de către plătitorul venitului. Plata impozitului în străinătate se
dovedeşte printr-un document justificativ, eliberat de:
1. autoritatea fiscală a statului străin respectiv;
2. angajator, în cazul veniturilor din salarii;
3. alt plătitor de venit, pentru alte categorii de venituri;
b) venitul pentru care se acordă credit fiscal face parte din una dintre categoriile de
venituri supuse impozitului pe venit.
Creditul fiscal extern se acordă la nivelul impozitului plătit în străinătate,
aferent venitului din sursa din străinătate, dar nu poate fi mai mare decât partea de
impozit pe venit datorat în România, aferentă venitului din străinătate. În
situaţia în care contribuabilul în cauză obţine venituri din străinătate din mai
multe state, creditul fiscal extern admis a fi dedus din impozitul datorat în România se
va calcula, potrivit procedurii menţionate, pentru fiecare ţară şi pe fiecare natură de
venit.
Veniturile realizate din străinătate de persoanele fizice rezidente române cu domiciliul
în România a căror impunere în România este finală, se supun impozitării în România,
recunoscându-se impozitul plătit în străinătate sub forma creditului fiscal, dar limitat la
impozitul pe venitul similar datorat în România.
În vederea calculului creditului fiscal extern, sumele în valută se transformă la
cursul de schimb mediu anual al pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a
României, din anul de realizare a venitului. Veniturile din străinătate realizate
de persoanele fizice rezidente, precum şi impozitul aferent, exprimate în unităţi
monetare proprii statului respectiv, dar care nu sunt cotate de Banca Naţională a
României, se vor transforma astfel:
a) din moneda statului de sursă, într-o valută de circulaţie internaţională, cum ar
fi dolari S.U.A. sau euro, folosindu-se cursul de schimb din ţara de sursă;
b) din valuta de circulaţie internaţională, în lei, folosindu-se cursul de schimb mediu
anual al acesteia, comunicat de Banca Naţională a României, din anul de realizare a
venitului respectiv.
În privinţa pierderilor fiscale obţinute de contribuabilii persoane fizice
rezidente dintr-un stat străin, acestea se compensează numai cu veniturile de
aceeaşi natură din străinătate, pe fiecare ţară, înregistrate în cursul aceluiaşi an
fiscal. Pierderea care nu este acoperită, se reportează pentru o perioadă de 5 ani
fiscali consecutivi şi se compensează numai cu veniturile de aceeaşi natură din
statul respectiv.

116
 CAPITOLUL V I
TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ

6.1 Caracterizarea generală

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect ce are la bază ideea

conform căreia cheltuielile de consum sunt un element revelator al puterii contributive
a unei persoane fizice sau juridice. Este un impozit de tip sintetic care afectează
ansamblul cheltuielilor făcute de un contribuabil şi vizează toate fazele circuitului
economic, respectiv producţia, serviciile şi distribuţia, inclusiv vânzările către
consumatorii finali.
Faţă de alte forme de impunere a consumului, taxa pe valoarea adăugată
prezintă anumite caracteristici şi avantaje :
a) are un caracter universal, deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor şi
serviciilor din economie, rezultate atât din activitatea curentă de exploatare, cât şi din
activitatea de fructificare a capitalurilor disponibile;
b) deşi impozitul este multistadial, el are un caracter neutru, întrucât vizează
numai valoarea adăugată în fiecare stadiu ceea ce face ca mărimea prelevării fiscale să
nu fie influenţată de lungimea circuitului economic;
c) este un impozit transparent, fiind menţionat distinct în facturi, ceea ce
permite exercitarea dreptului de deducere, degrevarea de impozit a bunurilor destinate
investiţiilor şi simplificarea mecanismului prin care exporturile sunt detaxate,
asigurând buna funcţionare a unei pieţe concurenţiale;
d) prin faptul că o fracţiune a impozitului este plătită în fiecare stadiu al
circuitului economic, se asigură alimentarea mai ritmică, mai rapidă (avantaj
semnificativ în condiţiile deprecierii monetare) şi relativ stabilă (prin impunerea
bunurilor şi serviciilor de uz curent) a bugetului cu resurse financiare;
e) percepându-se în mai multe stadii, incită mai puţin la fraudă fiscală decât
impozitul unistadial; de altfel, mecanismul deducerilor şi plăţilor fracţionate face ca
vânzătorii şi cumpărătorii să aibă interese divergente (sub aspect fiscal) ceea ce face
să subziste o formă de autocontrol fiscal şi descurajează vânzările pe credit accelerând
decontările;
Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă pentru prima dată în Franţa (1954)
şi ulterior în Finlanda (1964), Danemarca şi Brazilia (1967), Germania şi Uruguay
(1968), Olanda şi Suedia (1969), Norvegia (1970), Belgia şi Marea Britanie (1971).
Astăzi această formă de impozitare se practică în peste 70 de state, între care ţările
membre ale Uniunii Europene, Japonia, Canada şi alte state.
În România, până la mijlocul anului 1993, singurul impozit general pe vânzări
practicat a fost impozitul pe circulaţia mărfurilor. Era un impozit pe cifra de afaceri
brută, stabilit în cote diferenţiate pe produse sau grupe de produse (ultima variantă
practicată utiliza cinci asemenea cote, cuprinse între 3% şi 5%). Întrucât prezenta
neajunsurile specifice impozitului pe cifra de afaceri brută (lipsa de neutralitate,

117
stratificare de impozit, lipsa de transparenţă etc.), începând cu 1 iulie 1993 a fost
înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată1.
Modelul taxei pe valoarea adăugată introdus în ţara noastră este inspirat de cel
aplicat în ţările membre ale Uniunii Europene, aşa cum era şi firesc, în perspectiva
integrării la care aspirăm.
De la introducerea TVA şi până în prezent, aşezarea acestui impozit a cunoscut
numeroase modificări şi adaptări în încercarea de a spori productivitatea şi echitatea
impozitării şi de a face noi paşi în direcţia armonizării practicii fiscale de la noi cu cea
a Uniunii Europene.
Cadrul legal actual2 a introdus noi măsuri de perfecţionare, îndeosebi în sensul
extinderii sferei de aplicare, eliminării facilităţilor fiscale distorsionante şi reducerii
întârzierilor la rambursare, în vederea armonizării legislaţiei noastre cu prevederile
Directivei a VI-a a Consiliului Comunităţii Economice Europene cu privire la
impozitare.

6.2. Sfera de aplicare

6.2.1 Operaţiuni impozabile

În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operaţiile care

îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

1 O.G nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, M. of.,partea I, nr. 200/1992
2 Acest cadru legal este reprezentat, în principal, de:
-Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M.Of nr. 927/2003, cu modificările aduse de OG nr.83/2004 aprobată şi
modicicată prin Legea 494/2004, OUG 123/2004 şi OUG 138/2004;
- HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal,
M.Of. nr. 112/2004;
- HG nr.84 /2005 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2005
aprobate prin HG nr. 44/2004, M.Of.nr.147/2005
- Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1845/22.12.2003 privind normele de aplicare a unor prevederi din
titlul VI, Taxa pe valoarea adăugată, din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M.Of. nr. 14/2004
- Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1844/22.12.2003 pentru aprobarea Normelor privind procedura de
acordare a certificatelor de exonerare de la plata în vamă a TVA pentru importurile prevăzute la art. 157 alin.
(3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M.Of. nr. 9/2004
- Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1846/22.12.2003 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a
scutirilor de TVA pentru exporturi şi alte operaţiuni similare, pentru transportul internaţional şi pentru
operaţiuni legate de traficul internaţional de bunuri, prevăzute la art. 143 alin. (1) şi la art. 144 alin. (1) din
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M.Of. nr. 10/2004
- Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 141/20.01.2004 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea scutirii
de TVA pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii finanţate din ajutoare sau din împrumuturi
nerambursabile acordate de guverne străine, de organisme internaţionale şi de organizaţii non-profit şi de
caritate din străinătate şi din ţară, inclusiv de donaţii ale persoanelor fizice, prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. l)
din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, M.Of. nr. 65/2004
- Ordinul Ministrului finanţelor publice nr. 303/17.02.2004 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea scutirii
de TVA pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. i) şi j) din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, M.Of. nr. 183/2004

118
 - constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii efectuată cu plată sau o
operaţiune asimilată acestora;
- locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în
România
- să fie efectuate de persoane impozabile;
- să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute de lege.
În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprinde şi importul de
bunuri.
Operaţiunile impozabile pot fi:
a) operaţiuni taxabile, pentru care se aplică cotele de impozit prevăzute de lege;
b) operaţiuni scutite cu drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa pe
valoarea adăugată, dar este permisă deducerea taxei pe valoarea adăugată datorate sau
plătite pentru bunurile sau serviciile achiziţionate;
c) operaţiuni scutite fără drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa
pe valoarea adăugată şi nu este permisă deducerea taxei pe valoarea adăugată
datorate sau plătite pentru bunurile sau serviciile achiziţionate;
d) operaţiuni de import scutite de taxa pe valoarea adăugată, conform legii, pentru
care nu se datorează taxa pe valoarea adăugată în vamă.
Prin persoană impozabilă se înţelege orice persoană indiferent de statutul său
juridic, care efectuează de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi
economice, oricare ar fi scopul şi rezultatul acestor activităţi.
Activităţile economice sunt activităţile producătorilor, comercianţilor,
prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole, cele ale profesiilor
libere şi de exploatare a bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de
venituri cu caracter de continuitate.
În raport de natura şi provenienţa bunurilor, în sfera operaţiilor supuse taxei pe
valoarea adăugată se cuprind:
- livrarea de bunuri;
- schimbul de bunuri şi servicii;
- prestarea de servicii;
- importul de bunuri.
a) Prin livrare de bunuri se înţelege orice transfer al dreptului de proprietate
asupra bunurilor corporale mobile şi imobile de la proprietar către o altă persoană,
direct sau prin persoane care acţionează în numele acestuia.
Sunt asimilate cu livrările de bunuri efectuate cu plată următoarele operaţiuni:
- predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, în cadrul unui
contract care prevede că plata se efectuează în rate sau orice alt tip de contract ce
prevede că proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plăţii ultimei rate
scadente, cu excepţia contractelor de leasing;
- transmiterea de bunuri efectuată pe baza unui contract de comision la
cumpărare sau la vânzare, atunci când comisionarul acţionează în nume propriu, dar în
contul comitentului;

119
 - trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul contribuabililor în
condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia în schimbul unei despăgubiri;
- bunurile constatate lipsă în gestiune şi care sunt imputabile;
- transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor în
urma executării silite.
Nu constituie livrare de bunuri (în sensul reglementărilor privind TVA):
- bunurile distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de
forţă majoră;
- bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi
valorificate în condiţiile stabilite prin norme;
- perisabilităţile, în limitele prevăzute prin lege;
- bunurile acordate gratuit din rezerva de stat, ca ajutoare umanitare
externe sau interne;
- acordarea în mod gratuit de bunuri ca mostre în cadrul campaniilor
publicitare, pentru încercarea produselor sau pentru demonstraţii la punctele de
vânzare, alte bunuri acordate în scopul stimulării vânzărilor;
- acordarea de bunuri, în mod gratuit, în cadrul acţiunilor de
sponsorizare, de mecenat, de protocol, precum şi alte destinaţii prevăzute de lege,
în condiţiile stabilite prin norme.
Nu se include în sfera de aplicare a TVA vânzarea de către persoanele fizice a
locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri folosite de acestea în scopuri
personale.
b) Prin prestare de servicii, în sensul TVA, se înţelege orice activitate
desfăşurată de un contribuabil, care nu constituie livrare de bunuri. Astfel de activităţi
pot avea ca obiect:
- închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei bunurilor, în cadrul unui
contract de leasing;
- transferul şi/sau transmiterea folosinţei drepturilor de autor, brevetelor,
licenţelor, mărcilor comerciale etc;
- angajamentul de a nu desfăşura o activitate economică, de a nu concura cu
altă persoană sau de a tolera o acţiune ori o situaţie;
- prestările de servicii efectuate în baza unui ordin emis de/sau în
numele unei autorităţi publice sau potrivit legii;
- intermedierea efectuată de comisionari, care acţionează în numele şi în
contul comitentului (în calitate de mandatar).
Se consideră, de asemenea, prestări de servicii cu plată utilizarea temporară a
bunurilor care fac parte din activele unei persoane impozabile, în scopuri ce nu au
legătură cu activitatea sa economică, sau pentru a fi puse la dispoziţie, în vederea
utilizării în mod gratuit, altor persoane, precum şi prestările de servicii efectuate în
mod gratuit de către o persoană impozabilă, în scopuri care nu au legătură cu
activitatea sa economică pentru uzul personal al angajaţilor săi sau al altor
persoane.

120
 c) Schimbul de bunuri şi servicii. În cazul unei operaţiuni care implică o
livrare de bunuri şi/sau servicii în schimbul unei livrări de bunuri şi/sau prestări de
servicii, fiecare persoană impozabilă se consideră că a efectuat o livrare de bunuri
şi/sau o prestare de servicii cu plată.
d) În înţelesul reglemetărilor TVA, se consideră import de bunuri intrarea de
bunuri în România provenind dintr-un alt stat. Atunci când bunurile sunt plasate, după
intrarea lor în ţară, în regimuri vamale suspensive, aceste bunuri nu se cuprind în sfera
de aplicare a TVA. Livrarea bunurilor aflate în regimuri vamale suspensive nu se
cuprinde în sfera de aplicare a TVA, iar importul acestor bunuri este efectuat în statul
pe teritoriul căruia bunurile ies din aceste regimuri
Conform criteriilor de teritorialitate sunt supuse taxei pe valoarea adaugată
operaţiunile referitoare la transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor situate
pe teritoriul României.
Bunurile provenite din import sunt impozabile în România la intrarea acestora
în ţară şi la înregistrarea declaraţiei vamale.
Prestările de servicii sunt impozabile atunci când sunt utilizate în România,
indiferent de locul unde este situat sediul sau domiciliul prestatorului.
În general, locul prestării de servicii este locul unde prestatorul îşi are stabilit
sediul activităţii economice sau un sediu permanent de la care sunt prestate serviciile
ori, în lipsa unui astfel de sediu, domiciliul sau reşedinţa sa obişnuită , cu excepţiile
prevăzute de lege.
Nu se cuprind în sfera de aplicare a TVA, operaţiunile privind livrările de
bunuri şi prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată, efectuate
de:
- asociaţiile fără scop lucrativ, pentru activităţile cu caracter social-filantropic;
- organizaţiile cultelor religioase recunoscute legal şi organizaţiile care
desfaşoară activităţile de natură religioasă, politică sau civică înregistrate legal;
- organizaţiile sindicale, pentru activităţi legate direct de apărarea colectivă a
intereselor materiale şi morale ale membrilor lor;
-instituţiile publice pentru activităţile lor administrative, sociale, educative, de
apărare, ordine publică, siguranţa statului, culturale şi sportive.
Contribuabilii mai sus menţionaţi sunt supuşi TVA-ului dacă realizează direct
sau prin unităţile subordonate alte operaţiuni impozabile decât cele menţionate.

6.2.2. Operaţiuni scutite de TVA

În rândul operaţiunilor scutite de taxa pe valoarea adăugată se regăsesc patru

categorii de operaţiuni şi anume:
a) activităţi de interes general şi alte operaţiuni scutite în interiorul ţării;
b) operaţiuni scutite la import;
c) exporturi, alte operaţiuni similare şi transportul internaţional;
d) operaţiuni ce privesc traficul internaţional de bunuri.
Sunt scutite de la taxa pe valoarea adăugată următoarele activităţi de interes
general:
121
 -spitalizarea, îngrijirile medicale, inclusiv veterinare şi operaţiunile strâns
legate de acestea, desfăsurate de unităţile autorizate, indiferent de forma de organizare
şi de titularul dreptului de proprietate, respectiv: spitale, sanatorii, dispensare, cabinete
şi laboratoare medicale, centre de îngrijire şi diagnostic, staţii de salvare şi altele,
autorizate să desfăşoare activităţi sanitare şi de asistenţă socială în staţiuni
balneoclimaterice;
- serviciile de cazare, masă şi tratament prestate cumulat de către
contribuabilii autorizaţi care îşi desfăşoară activitatea în staţiuni balneoclimaterice şi a
căror contravaloare este decontată pe bază de bilete de tratament.
Dacă însă unităţiile enumerate mai sus desfăşoară şi alte activităţi decât cele
sanitare şi de asistenţă socială încadrarea acestora în sfera de aplicare a taxei pe
valoarea adăugată se efectuează în mod distinct ţinând seama de prevederile normelor
legale.
- prestările de servicii efectuate de stomatologi şi tehnicieni dentari, inclusiv
livrarea de proteze dentare de către aceştia;
- prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de personalul medical şi
paramedical;
- transportul bolnavilor şi persoanelor accidentate în vehicule special
amenajate în acest scop;
- livrările de organe, sânge şi lapte, de provenienţă umană;
- activitatea de învăţământ desfăşurată de unităţile autorizate de Ministerul
Educaţiei şi Cercetării şi care sunt cuprinse în sistemul naţional de învăţământ,
inclusiv activitatea căminelor şi cantinelor organizate pe lângă aceste unităţi;
- prestările de servicii şi livrările de bunuri strâns legate de asistenţa şi
protecţia socială, de protecţia copiilor şi tinerilor, efectuate de instituţiile publice,
instituţiile de interes public sau alte organisme recunoscute ca având caracter social;
- prestările de servicii şi livrările de bunuri furnizate membrilor în interesul
lor colectiv de organizaţii de natură politică, sindicală, religioasă, patriotică,
filozofică, filantropică, patronală, profesională sau civică;
- serviciile ce au strânsă legătură cu practicarea sportului sau educaţiei fizice
prestate de organizaţii fără scop patrimonial;
- prestările de servicii culturale şi livrările de bunuri legate nemijlocit de
acestea efectuate de instituţiile publice, precum şi operaţiunile care intră în sfera de
aplicare a impozitului pe spectacole;
- realizarea, difuzarea şi/sau retransmiterea programelor de radio şi/sau de
televiziune (inclusiv prin cablu), efectuate de unităţile specializate, cu excepţia celor
de publicitate;
- vânzarea de licenţe de filme sau programe destinate difuzării prin radio şi
televiziune, cu excepţia celor de publicitate.
Alte operaţiuni scutite de la taxa pe valoarea adăugată sunt:
- activităţile de cercetare-dezvoltare şi inovare pentru realizarea de programe,
subprograme, proiecte precum şi teme componente ale Planului naţional de cercetare-
dezvoltare şi inovare şi unităţiile care desfăşoară astfel de activităţi cu finanţare în
parteneriat internaţional, regional şi bilateral;
122
 - livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii efectuate de producătorii
agricoli individuali şi asociaţiile fără personalitate juridică ale acestora;
- următoarele operaţiuni bancare şi financiare:
* acordarea, negocierea şi administrarea creditelor şi a garanţiilor de credit de
către persoana care îl acordă;
* orice operaţiune legată de depozite şi conturi financiare, inclusiv orice operaţiuni
cu ordine de plată, transferuri de bani, instrumente de debit, carduri de credit sau de
debit, cecuri sau alte instrumente de plată, precum şi operaţiuni de factoring;
* emisiunea, transferul şi/sau orice alte operaţiuni cu moneda naţională sau străină,
cu titluri de participare, titluri de creanţe, obligaţiuni, certificate, cambii, alte
instrumente financiare sau alte valori mobiliare;
* gestiunea fondurilor comune de plasament şi/sau a fondurilor comune de
garantare a creanţelor efectuate de orice entităţi constituite în acest scop.
- operaţiunile de asigurare şi/sau reasigurare şi prestările de servicii în
legătură cu acestea efectuate de intermediari;
- jocurile de noroc organizate de persoanele autorizate;
- livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate de unităţile din
sistemul de penitenciare, utilizând munca deţinuţilor;
- livrarea obiectelor şi veşmintelor de cult religios, precum şi bunurile
asimilate obiectelor de cult religios;
- arendarea, concesionarea şi închirierea de bunuri imobile, cu unele
excepţii prevăzute de lege;
- transportul fluvial de persoane în Delta Dunării şi pe rutele Orşova-Moldova
Nouă, Brăila-Hârşova şi Galaţi-Grindu;
- lucrările de construcţii, amenajări, reparaţii şi întreţinere, executate pentru
monumente comemorative ale combatanţilor, eroilor, victimelor de razboi şi ale
Revoluţiei din decembrie 1989;
De menţionat faptul că beneficiază de scutire şi agenţii economici cu activitate
mai restrânsă,a căror cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară
plafonului de 2 miliarde lei, dar acestea pot opta pentru aplicarea regimului normal de
taxă pe valoarea adăugată. Cifra de afaceri care serveşte drept referinţă este constituită
din suma, fără TVA, a livrărilor de bunuri şi prestările de servicii taxabile, incluzând
şi operaţiunile scutite cu drept de deducere. Persoanele impozabile, care depăşesc în
cursul unui an fiscal plafonul de scutire, sunt obligate să solicite înregistrarea ca
plătitor de TVA în regim normal, în termen de 10 zile de la data constatării depăşirii,
şi devin plătitori de TVA cu data de întâi a lunii următoare celei în care a avut loc
depăşirea de plafon.
Odată înregistraţi ca plătitori de TVA la organul fiscal, contribuabilii
respectivi nu mai beneficiază de scutire chiar dacă ulterior realizează cifre de afaceri
anuale inferioare plafonului menţionat mai sus.
Din analiza operaţiilor şi activităţiilor scutite de la plata TVA reiese faptul ca
statul utilizează acest impozit ca pârghie economico-financiară de stimulare a
agenţilor economici cu activitate mai redusă, care folosesc forţă de muncă cu
randament scăzut, acordă sprijin unor categorii sociale defavorizate sau cu sarcini
123
familiale deosebite, favorizează financiar o serie de activităţi din domeniul sănătăţii,
învăţământului, culturii, artei, sportului etc.
Printre operaţiile de import prevăzute în mod expres ca fiind scutite de TVA
se regăsesc:
- importul de bunuri a căror livrare în România este scutită de TVA;
- mărfurile importate şi comercializate în regim “duty-free” precum şi prin
magazinele pentru servirea în exclusivitate a reprezentanţelor diplomatice şi a
personalului acestora;
- bunurile introduse în ţară fără plata taxelor vamale, potrivit regimului vamal
aplicabil persoanelor fizice;
- importul de bunuri primite în mod gratuit cu titlul de ajutoare sau donaţii;
- importul următoarelor bunuri: bunurile străine care, potrivit legii, devin
proprietatea statului, bunurile de origine română, bunurile reparate în străinătate sau
care le înlocuiesc pe cele necorespunzătoare calitativ, bunurile care se înapoiază în
ţară ca urmare a unei expedieri eronate, echipamentele pentru protecţia mediului;
- importul de bunuri de către misiunile diplomatice şi birourile consulare, în
condiţii de reciprocitate;
- importul de bunuri efectuat de reprezentanţele organismelor internaţionale
şi interguvernamentale acreditate în România, precum şi de către cetăţenii străini
angajaţi ai acestora, în limitele prevăzute în convenţiile de înfiinţare a acestora;
- importul de bunuri de către forţele armate ale statelor străine membre NATO
pentru uzul acestora în cazul în care aceste forţe sunt destinate efortului comun de
apărare;
- importul de suporturi materiale (pelicule, benzi magnetice, discuri), pe care
sunt înregistrate filme sau programe destinate activităţii de radio şi
televiziune, cu excepţia celor de publicitate;
- alte operaţiuni prevăzute de lege.
Scutirile pentru exporturi, alte operaţiuni similare şi pentru transportul
internaţional privesc:
- livrările de bunuri şi prestările de servicii în favoarea directă a misiunilor
diplomatice, oficiilor consulare, reprezentanţelor internaţionale şi
interguvernamentale, pe bază de reciprocitate;
- livrările de bunuri expediate sau transportate în afara ţării, de către furnizor
sau de altă persoană în contul său;
- livrările de bunuri expediate sau transportate în afara ţării de cumpărătorul
care nu este stabilit în interiorul ţării, sau de altă persoană în contul său, cu excepţiile
prevăzute de lege;
- prestările de servicii, inclusiv transportul şi prestările de servicii accesorii
transportului, legate direct de exportul de bunuri sau de bunurile plasate în regimuri
vamale suspensive;
- transportul, prestările de servicii accesorii transportului, alte servicii direct
legate de importul bunurilor, dacă valoarea acestora este inclusă în baza de
impozitare a bunurilor importate;

124
 - transportul internaţional de persoane şi serviciile direct legate de acest
transport;
- în cazul aeronavelor şi navelor utilizate pentru transportul internaţional de
persoane şi/sau de mărfuri, pentru pescuit sau altă activitate economică sunt scutite de
TVA livrările de carburanţi, echipamente, alte bunuri şi prestările de servicii pentru
nevoile directe ale acestora;
- livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii, către forţele armate ale
statelor străine membre NATO, pentru uzul acestora, dacă forţele iau parte la
efortul de apărare comun;
- alte operaţiuni similare prevăzute de lege.
Sunt acordate de asemenea unele scutiri speciale legate de traficul
internaţional de bunuri, cu condiţia ca acestea să nu ducă la utilizare şi/sau
consumare finală în România. Astfel de scutiri se accordă pentru:
a) livrarea de bunuri care sunt plasate în regim de antrepozit vamal;
b) livrarea de bunuri destinate plasării în magazinele duty-free şi în alte
magazine situate în aeroporturile internaţionale, precum şi livrările de bunuri
efectuate prin aceste magazine;
c) introducerea de bunuri străine într-o zonă liberă sau port liber, vânzarea-
cumpărarea mărfurilor străine între diverşi operatori din zona liberă sau portul liber
sau între aceştia şi alte persoane din afară precum şi scoaterea de bunuri străine din
zona liberă sau portul liber, în aceeaşi stare ca în momentul introducerii lor;
d) prestările de servicii legate direct de operaţiunile prevăzute anterior.

6.2.3. Operaţiuni impozabile prin opţiune

Contribuabilii scutiţi de la plata TVA întrucât realizează o cifră de afaceri

anuală ce nu depăşeşte plafonul prevăzut de lege pot opta pentru plata acestei taxe.
Aprobarea se dă de Ministerul Finanţelor prin organele fiscale teritoriale şi se referă la
ansamblul normelor privind T.V.A., iar aplicarea se face începând cu data de întâi a
lunii următoare datei aprobării.
Aprobarea se dă de către Ministerul Finanţelor prin organele fiscale la care
contribuabilii sunt înregistraţi ca plătitori de impozite şi taxe, pe bază de cerere şi
justificare economica, prezentate de solicitant, numai în condiţiile în care includerea
operaţiunilor respective în sfera de aplicare a T.V.A. nu influenţează negativ alte
activităţi specifice sau bunuri scutite de T.V.A..
După înscrierea ca plătitor de TVA persoanele impozabile respective nu mai
beneficiază de scutire chiar dacă ulterior realizează venituri impozabile sub plafonul
prevăzut de lege.

6.3. Faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoare adaugată

Faptul generator şi exigibilitatea sunt cele două elemente în funcţie de care se

determină momentul în care ia naştere obligaţia agentului economic de a plăti taxa,
respectiv dreptul organului fiscal de a pretinde plata taxei către bugetul statului.
125
 De regulă, faptul generator al TVA ia naştere şi taxa devine exigibilă în
momentul efectuării livrării bunurilor sau prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute
de lege.
Există o serie de situaţii particulare, expres prevăzute de lege, când obligaţia
de plată ia naştere la:
- data înregistrării declaraţiei vamale, în cazul importurilor de bunuri;
- data primirii facturii externe pentru serviciile contractate de persoanele
impozabile din România cu prestatorii cu sediul sau domiciliul în străinătate pentru
care locul prestării se consideră a fi în România;
- data plăţii prestatorului extern, în cazul plăţilor efectuate fără factură;
- data la care bunurile aflate într-un regim vamal suspensiv sunt plasate în
regim de import;
- data prevăzută în contract pentru plata ratelor, respectiv a chiriei, redevenţei
sau arendei în cazul livrărilor cu plata în rate, a operaţiunilor de leasing, de închiriere,
de concesionare sau arendare de bunuri;
-data întocmirii documentelor prin care furnizorii/prestatorii au stabilit
cantităţile livrate şi serviciile prestate (dar nu mai târziu de finele lunii următoare celei
în care s-a făcut livrarea/prestarea), pentru livrările ce se efectuează continuu, dând
loc la decontări sau plăţi succesive (energie electrică şi termică, gaze naturale, apă,
servicii, telefonie etc);
- data vânzării bunurilor către beneficiar, în cazul operaţiunilor efectuate prin
intermediari sau prin consignaţie;
- data extragerii numerarului din maşină pentru mărfurile vândute prin maşini
automate de vânzare sau jocuri.
Exigibilitatea este dreptul organului fiscal de a pretinde plata TVA şi ia
naştere, de regulă, la data efectuării livrării bunurilor sau prestării serviciilor, adică
odată cu factorul generator.
Prin derogare, exigibilitatea poate fi anticipată sau ulterioară faptului
generator.
Astfel exigibilitatea TVA este anticipată faptului generator, atunci când:
- factura fiscală este emisă înaintea efectuării livrării bunurilor sau prestării
serviciilor;
- se încasează avansuri înaintea efectuării livrării bunurilor sau prestării
serviciilor, cu excepţia avansurilor acordate pentru: plata importurilor şi a datoriei
vamale stabilite potrivit legii; livrări de bunuri şi prestări de servicii scutite de TVA
sau care nu intră în sfera de aplicare a TVA.
Pentru cazurile în care exigibilitatea TVA este anticipată faptului generator, se
aplică cotele în vigoare la data la care taxa devine exigibilă, iar în situaţia modificării
cotelor, se va proceda la o regularizare pentru a se aplica cotele în vigoare la data la
care ia naştere obligaţia de plată a TVA. Regularizarea se efectuează prin facturarea
integrală a contravalorii livrărilor de bunuri şi/sau prestării de servicii cu cotele în
vigoare la data la care ia naştere obligaţia de plată a TVA.
Exigibilitatea TVA este ulterioară faptului generator în cazul livrărilor de
bunuri şi prestărilor de servicii cu plata în rate când obligaţia de plată a TVA intervine
126
la data prevăzută în contract pentru plata ratelor respective. Pentru livrările de bunuri
şi /sau prestările de servicii care se efectuează continuu (energie elctrică , termică,
gaze naturale, apă, servicii telefonice etc) precum şi pentru cele la care se încasează de
regulă, avansuri, exigibilitatea intervine la data stabilirii debitului clientului pe baza de
factură fiscală sau alt document fiscal.

6.4. Mecanismul de determinare şi regularizare a TVA

Operaţiunile impozabile cuprinse în sfera de aplicare a TVA se clasifică, din

punct de vedere al regimului de impozitare, astfel:
a) operaţiuni taxabile, la care se aplică cota standard sau cota redusă a taxei pe
valoarea adăugată;
b) operaţiuni scutite de TVA cu drept de deducere, pentru care furnizorii şi/sau
prestatorii au dreptul de deducere a TVA aferente bunurilor şi/sau serviciilor
achiziţionate, destinate realizării operaţiunilor respective;
c) operaţiuni scutite de TVA fără drept de deducere ;
d) operaţiuni de import scutite de taxa pe valoarea adăugată.
Operaţiunile scutite de taxa pe valoarea adăugată sunt reglementate prin lege şi
nu se admite extinderea lor prin analogie.
Determinarea cuantumului taxei pe valoarea adăugată şi regularizarea acesteia
cu bugetul de stat presupune a se avea în vedere o serie de elemente precum baza de
impozitare, cotele de impozit şi regimul deducerilor instituit prin lege.

6.4.1 Baza de impozitare

Baza de impozitare constituie elementul principal ce stă la baza determinării

TVA şi reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, exclusiv
TVA.
Ca regulă generală, baza de impozitare pentru livrările de bunuri şi pentru
prestările de servicii este constituită din toate sumele, valorile, bunurile şi/sau
serviciile primite sau care urmează a fi primite de furnizor sau prestator în
contrapartidă pentru livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii efectuate, exclusiv
TVA.
În cazul plăţii în natură, valoarea bunurilor şi/sau serviciilor primite, trebuie să
asigure acoperirea integrală a contravalorii bunurilor livrate sau servicii lor prestate.
Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată, pentru operaţiunile din
interiorul ţării este construită din:
- tot ceea ce constituie contrapartidă (sume, valori, bunuri sau servicii) obţinută sau
care urmează a fi obţinută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului,
beneficiarului sau a unui terţ (inclusiv subvenţiile direct legate de preţ), pentru
bunurile livrate şi serviciile prestate;
- preţurile de achiziţie sau, în lipsa acestora, preţul de cost, determinat la momentul
livrării, pentru bunurile constatate lipsă în gestiune;

127
- suma cheltuielilor efectuate de persoana impozabilă pentru a oferi utilizarea
temporară a unor bunuri sau prestarea de servicii în mod gratuit pentru uzul personal
al angajaţilor sau altor persoane, în scopuri ce nu au legătură cu activitatea economică.
Sunt cuprinse în baza de impozitare:
- impozitele, taxele, exclusiv taxa pe valoarea adăugată;
- cheltuielile accesorii cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare,
transport şi asigurare, decontate cumpărătorului sau clientului.
În baza de impozitare a TVA nu se cuprind o serie de elemente precum:
- rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte
reduceri de preţ acordate de furnizori direct clienţilor în vederea stimulării vânzărilor,
în condiţiile prevăzute în contractele încheiate;
- penalizările, precum şi sumele reprezentând daune-
interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, solicitate pentru
neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste
preţurile şi/sau tarifele negociate;
- dobânzile percepute pentru: plăţi cu întârziere, vânzări cu plata în rate,
operaţiuni de leasing;
- sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care apoi se
decontează acestuia;
- ambalajele care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin schimb
(navetele, sticlele, borcanele) fără facturare;
- taxa de reclamă şi publicitate şi taxa hotelieră care sunt percepute de
autorităţile publice locale prin intermediul prestatorilor.
Baza de impozitare se ajustează în următoarele situaţii:
- dacă au fost emise facturi fiscale şi, ulterior, operaţiunea este anulată total
sau parţial, înainte de livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;
- în cazul refuzurilor totale sau parţiale privind cantitatea, calitatea sau
preţurile bunurilor livrate sau a serviciilor prestate;
- când reducerile de preţ (rabaturi, remize etc) sunt acordate după livrarea
bunurilor sau prestarea serviciilor şi în cazul majorării preţului ulterior livrării sau
prestării;
- când contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se
poate încasa din cauza falimentului beneficiarului;
- în cazul în care cumpărătorii returnează ambalajele în care s-a expediat
marfa, pentru ambalajele care circulă prin facturare.
Baza de impozitare pentru un import de bunuri este constituită din valoarea în
vamă a bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare, la care se
adaugă taxele vamale, comisionul vamal, accizele şi alte taxe, exclusiv taxa pe
valoarea adăugată, datorate pentru importul de bunuri.
În baza de impozitare se cuprind, de asemenea, cheltuielile accesorii
precum comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare care intervin
până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România, dacă aceste cheltuieli nu au
fost cuprinse în valoarea în vamă.

128
 Pentru nave şi aeronave, baza de impozitare nu include: valoarea serviciilor de
reparare sau transformare efectuate în străinătate, a carburanţilor şi altor bunuri,
aprovizionate din străinătate, destinate utilizării pe nave şi/sau aeronave.
Dacă suma folosită la stabilirea bazei de impozitare pentru un import de
bunuri este exprimată în valută, aceasta se converteşte în moneda naţională a
României, după metodologia folosită pentru a stabili valoarea în vamă a bunurilor
importate.

6.4.2. Cotele de impozitare

Cotele de impunere, ca şi alte elemente de detaliu, au suferit (şi probabil vor

mai suferi) modificări în timp. În prezent, în România, cota standard a taxei pe
valoarea adăugată este de 19% şi se aplică asupra operaţiunilor impozabile, cu
excepţia celor scutite de TVA şi a celor care sunt supuse cotei reduse a TVA.
Cota generală de 19% se aplică asupra bazei de impozitare care conform
principiului de bază privind aşezarea acestui impozit nu include TVA.
Cota redusă a taxei pe valoarea adăugată este de 9 % şi se aplică asupra
bazei de impozitare, pentru:
a) dreptul de intrare la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice,
monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri,
expoziţii;
b) livrări de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate
exclusiv publicităţii;
c) livrările de proteze de orice fel şi accesoriile acestora (cu excepţia protezelor
dentare), produse ortopedice, medicamente de uz uman şi veterinar;
d) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv
închirierea terenurilor amenajate pentru camping.
Cota de taxă pe valoarea adăugată aplicabilă este cea în vigoare la data la
care intervine faptul generator al taxei pe valoarea adăugată, cu excepţiile prevăzute
de lege când se aplică cota în vigoare la data exigibilităţii taxei.
În condiţiile în care bunurile şi serviciile sunt comercializate la preţuri şi tarife
care cuprind şi TVA cota de 19% se recalculează pe baza sutei majorate şi devine
15,966%, iar cota de 9% devine 8,257%. Aceste cote se folosesc pentru mărfurile
comercializate prin comerţul cu amănuntul (magazine comerciale, consignaţii, unităţi
de alimentaţie publică), prestări de servicii (transport, poştă, telefon, telegraf)
efectuate de unităţi şi liber-profesionişti autorizaţi care au relaţie directă cu populaţia
ale căror preţuri cuprind TVA precum şi pentru sumele obţinute din vânzarea de
bunuri pe bază de licitaţie, de evaluare sau expertiză, precum şi pentru alte situaţii
similare.
De reţinut faptul că, în condiţiile noilor reglementări, a fost eliminată cota
zero, iar operaţiunile care anterior erau impozitate cu cota zero sunt considerate
operaţiuni scutite cu drept de deducere.

129
6.4.3. Regimul deducerilor TVA

Contribuabilii înregistraţi ca plătitori de TVA au dreptul la deducerea TVA

aferent bunurilor şi servicilor achiziţionate, destinate realizării de:
a) operaţiuni supuse TVA prezentate mai sus;
b) bunuri şi servicii scutite de taxa pentru care, prin lege, se prevede în mod
expres exercitarea dreptului de deducere;
c) acţiuni de sponsorizare, reclamă şi publicitate, mecenat, protocol precum
şi alte acţiuni prevăzute de lege, cu respectarea plafoanelor şi destinaţiilor
prevăzute în acestea;
d) operaţiuni resultând din activităţi economice ale producătorilor,
comercianţilor, prestatorilor de servicii, efctuate în străinătate care ar da drept de
deducere dacă aceste operaţiuni ar fi realizate în interiorul ţării;
e) operaţiuni representând transferul de active şi passive al unei personae
impozabile efectuat cu ocazia fuziunii sau dizolvării societăţilor comerciale şi
aportul în natură la capitalul social, dacă TVA ar fi aplicabilă transferului
respective.
TVA datorată bugetului de stat se stabileşte ca diferenţa între valoarea taxei
facturate pentru bunurile livrate şi serviciile prestate şi valoarea taxei aferente
intrărilor, dedusă potrivit celor menţionate mai sus.
Dreptul de deducere ia naştere în momentul în care taxa deductibilă devine
exigibilă. Taxa pe valoarea adăugată aferentă livrărilor de bunuri şi prestărilor de
servicii cu plata în rate, precum şi pentru cele care dau naştere la decontări sau
încasări succesive este deductibilă la data prevăzută pentru plata ratelor scadente sau
la expirarea perioadei pentru care se face decontarea.
Nu poate fi dedusă, potrivit legii, TVA aferentă intrărilor referitoare la:
a) bunuri şi/sau servicii achiziţionate de furnizor sau de prestatori în contul
clienţilor care apoi se decontează acestora;
b) băuturi alcoolice şi produse de tutun destinate acţiunilor de protocol;
Pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă intrărilor,
contribuablii sunt obligaţi:
- să justifice suma taxei prin documente întocmite conform legii de către
contribuabili înregistraţi ca plătitori de TVA (factură fiscală sau alt document legal);
- să justifice că bunurile în cauză sunt destinate pentru nevoile firmei si sunt
proprietatea acesteia.
Un regim special de deducere are TVA aferentă bunurilor şi serviciilor
achiziţionate pentru realizarea obiectivelor proprii de investiţii. Sumele deduse vor
reîntregi obligatoriu disponibilităţile de investiţii şi vor fi utilizate în cursul anului
fiscal numai pentru plăţi aferente aceluiaşi obiectiv.La finele exerciţiului financiar
sumele deduse şi neutilizate se virează la bugetul de stat sau bugetele locale, după caz.
Perioada fiscală pentru taxa pe valoarea adăugată este luna calendaristică.
Prin derogare, pentru persoanele impozabile care nu au depăşit în cursul anului
precedent o cifră de afaceri, din operaţiuni taxabile şi/sau scutite cu drept de deducere,
de 100.000 euro inclusiv, la cursul de schimb din ultima zi lucrătoare a anului

130
precedent, perioada fiscală este trimestrul calendaristic.
Aceste persoane impozabile au obligaţia de a depune la organele fiscale
teritoriale, până la 25 februarie, o declaraţie în care să menţioneze cifra de afaceri din
anul precedent.
Exercitarea dreptului de deducere nu se face pentru fiecare operaţiune în
parte, ci pentru ansamblul operaţiunilor realizate în cursul unei luni.
Pentru exercitarea dreptului de deducere este necesar ca bunurile şi serviciile
achiziţionate sau provenite din producţie proprie să fie folosite exclusiv pentru
realizarea operaţiilor cu drept de deducere.
Dacă un agent economic realizează atât operaţiuni cu drept de deducere cât şi
operaţiuni fără drept de deducere a TVA aferentă intrărilor de bunuri şi servicii,
denumit plătitor de taxă pe valoarea adăugată cu regim mixt, atunci dreptul de
deducere se determină în raport cu participarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate la
realizarea operţiunilor cu drept de deducere.
Plătitorii de TVA cu regim mixt vor întocmi jurnale de cumpărări distincte
pentru:
- achiziţii de bunuri şi servicii destinate exclusiv realizării de operaţiuni care dau
drept de deducere, iar pe baza jurnalului întocmit taxa pe valoarea adăugată aferentă
acestora se deduce integral;
- achiziţii de bunuri şi servicii destinate exclusiv realizării de operaţiuni care nu
dau drept de deducere, taxa pe valoarea adăugată aferentă acestora neputând fi dedusă;
- achiziţii de bunuri şi serviciile pentru care nu se cunoaşte destinaţia în momentul
achiziţiei ori nu se poate determina proporţia în care sunt sau vor fi utilizate pentru
operaţiuni care dau drept de deducere şi operaţiuni care nu dau drept de
deducere. În acest caz, taxa pe valoarea adăugată aferentă acestor achiziţii se
deduce pe bază de pro-rata.
Pro-rata se determină ca raport între veniturile obţinute din operaţiuni care dau
drept de deducere (inclusiv subvenţii legate de preţul acestora), la numărător, iar la
numitor vaniturile de la numărător plus veniturile obţinute din operaţiuni care nu dau
drept de deducere. Se exclud din calculul pro-ratei veniturile financiare (dacă sunt
accesorii activităţii principale) şi serviciile efectuate de prestatori stabiliţi în
străinătate, pentru care beneficiarii au obligaţia plăţii TVA.
Pro-rata se determină anual sau, prin excepţie, lunar sau trimestrial, elementele
de la numărător şi numitor fiind cumulate pe întreaga perioadă fiscală luată în
considerare.
Pro-rata poate fi aplicabilă provizoriu sau poate fi pro-rată definitivă.
Pro-rata aplicabilă provizoriu este ori pro-rata definitivă determinată pentru
anul precedent, ori pro-rata estimată în funcţie de operaţiunile prevăzute a fi realizate
în anul curent şi se comunică organului fiscal teritorial, la începutul fiecărui an
fiscal, cel mai târziu până la data de 25 ianuarie,
Taxa pe valoarea adăugată de dedus se determină prin aplicarea pro-ratei
provizorii asupra taxei pe valoarea adăugată deductibile, aferentă achiziţiilor
destinate atât realizării de operaţiuni care dau drept de deducere, cât şi celor care nu
dau drept de deducere.
131
 Pro-rata definitivă se determină în luna decembrie, în funcţie de
realizările efective din cursul anului şi serveşte la recalcularea TVA de dedus şi
regularizarea diferenţelor ce apar faţă de taxa dedusă pe baza pro-ratei provizorii,
diferenţe ce se înscriu pe un rând distinct în decontul ultimei perioade fiscale.
În situaţii speciale, când pro-rata calculată, aşa cum am arătat, nu asigură
determinarea corectă a taxei de dedus, Ministerul Finanţelor Publice poate aproba
aplicarea unei pro-rate speciale ori calculul lunar sau trimestrial al pro-ratei, la cererea
justificată a persoanelor impozabile.
Din compararea taxei pe valoarea adăugată colectată într-o perioadă fiscală cu
taxa pe valoarea adăugată de dedus în aceeaşi perioadă fiscală pot rezulta două
situaţii:
- taxa colectată este mai mare decât taxa de dedus şi rezultă o diferenţă denumită taxa
pe valoarea adăugată de plată pentru perioada fiscală de raportare;
- taxa colectată este mai mică decât taxa de dedus şi rezultă o diferenţă denumită sumă
negativă a taxei pe valoarea adăugată pentru perioada fiscală de raportare.
În continuare, se determină taxa pe valoarea adăugată de plată cumulată sau
suma negativă a taxei pe valoarea adăugată cumulată adăugând la soldul taxei pe
valoarea adăugată aferent perioadei de raportare (determinat ca mai sus) sumele
neachitate la buget până la data depunerii decontului, respectiv suma negativă a taxei
pe valoarea adăugată raportată din decontul perioadei fiscale precedente, dacă nu a
fost solicitată a fi rambursată.
Persoanele impozabile pot solicita rambursarea soldului sumei negative a
taxei pe valoarea adăugată (dacă este mai mare de 50 milioane lei), prin bifarea
casetei corespunzătoare din decontul de taxă pe valoarea adăugată (decontul fiind şi
cerere de rambursare) sau pot reporta soldul sumei negative în decontul perioadei
fiscale următoare.
Rambursarea soldului sumei negative a taxei pe valoarea adăugată se
efectuează de organele fiscale, în condiţiile şi potrivit procedurilor în vigoare.

6.5. Plătitorii taxei pe valoarea adăugată şi obligaţiile acestora

În calitate de plătitor de TVA pot să apară o serie de agenţi economici,

persoane fizice sau juridice, indiferent de forma de organizare (regii autonome,
societăţi comerciale, societăţi agricole, unităţi cooperatiste, asociaţii şi organizaţii cu
scop lucrativ, liber-profesionişti autorizaţi, persoane fizice şi asociaţii familiale
autorizate să desfăşoare activităţi pe baza liberei iniţiative etc) dacă efectuează
operaţiuni supuse taxării ce rezultă dintr-o activitate economică independentă
desfăşurată pe proprie răspundere, în scopul obţinerii de profit.
Se regăsesc, deci, în rândul plătitorilor de TVA:
a) contribuabilii înregistraţi la organele fiscale competente ca plătitori de
TVA pentru operaţiuni taxabile;
b) titularii operaţiunilor de import de bunuri efectuat direct, prin comisionari
sau terţe persoane juridice care acţionează în numele şi din ordinul titularului
operaţiunii de import;
132
 c) persoanele fizice, pentru bunurile introduse în ţară potrivit regulamentului
vamal aplicabil acestora;
d) beneficiarii prestărilor de servicii taxabile, efectuate de persoane
impozabile stabilite în străinătate, indiferent dacă beneficiarii sunt sau nu înregistraţi
ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată.
În cazul livrărilor de bunuri taxabile pentru care locul livrării este considerat a
fi în România, efectuate de persoane stabilite în străinătate, acestea au obligaţia să
desemneze un reprezentant fiscal în România
Nu se admite decât un singur reprezentat fiscal pentru ansamblul operaţiunilor
impozabile desfăşurate de persoana străină în România. De asemenea, nu se admite
coexistenţa mai multor reprezentanţi fiscali cu angajamente limitate.
Obligaţiile reprezentatului fiscal privind aplicarea TVA aferente operaţiunilor
efectuate în România de persoana străină sunt cele prevazute de legislaţia română
pentru plătitorii de TVA cu sediul în România cu unele derogări referitoare la modul
de întocmire a facturilor, întocmirea şi depunerea decontului de TVA, exercitarea
dreptului de deducere a TVA.
În categoria plătitorilor de taxă nu se includ persoanele care nu acţionează în
mod independent cum ar fi, spre exemplu, salariaţii şi alte persoane angajate pe bază
de contract de muncă sau contract civil, ori convenţie pentru artişti, corespondenţi de
presă etc.
Contribuabilii care realizează operaţiuni supuse taxei pe valoarea adăugată au
o serie de obligaţii, şi anume:
a) cu privire la înregistrarea la organele fiscale:
- să depună la organul fiscal competent o declaraţie
de înregistrare fiscală conform modelului aprobat de Ministerul Finanţelor Publice, în
termen de 15 zile de la data eliberării cerificatului de înmatriculare, a autorizaţiei de
funcţionare sau a actului legal de constituire, după caz;
Contribuabilii care devin plătitori de taxă ca urmare a depăşirii plafonului de
scutire (2,0 miliarde lei), a schimbării condiţiilor de desfăşurare a activităţii sau a unor
modificări legislative în sensul trecerii activităţilor desfăşurate de la regimul de scutire
la cel de impozitare, ulterior înregistrării fiscale, au obligaţia să depună declaraţie de
menţiuni în termen de 15 zile de la data la care a intervenit modificarea, în vederea
atribuirii de cod fiscal;
- orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, care realizează
exclusiv operaţiuni care nu dau drept de deducere, trebuie să solicite scoaterea din
evidenţă ca plătitor de TVA;
- să solicite organului fiscal scoaterea din evidenţă ca
plătitor de taxă în caz de încetare a activităţii, în termn de 15 zile de la data actului
legal în care se consemnează situaţia respectivă.
b) cu privire la întocmirea documentelor:
- să consemneze livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii în documente
legal aprobate şi să completeze toate datele prevăzute de acestea.
Pentru livrări de bunuri, factura fiscală se emite la data livrării, iar pentru
prestările de servicii cel mai târziu până la data de 15 a lunii următoare celei în care a
133
fost efectuată prestarea. Pentru bunurile livrate pe bază de aviz de însoţire, factura
fiscală se emite în cel mult 5 zile lucrătoare de la data livrării, fără a depăşi finele lunii
în care a avut loc livrarea.
Pentru operaţiunile de lesing intern, închiriere, concesionare sau arendare de
bunuri, factura fiscală se emite la data specificată în contract pentru plata ratelor,
chiriei, redevenţei sau arendei, după caz.
În cazul încasării de avans, factura fiscală trebuie emisă în termen de cel mult
5 zile lucrătoare de la data încasării avansului, fără a depăşi finele lunii.
Nu este obligatorie emiterea facturii fiscale pentru transportul cu taximetre, cel
pe bază de bilete de călătorie sau abonamente, vânzări de bunuri şi/sau prestări
servicii consemnate în documente specifice aprobate prin lege sau vânzări către
populaţie, pe bază de documente fără nominalizări privind cumpărătorul.
- pentru prestările de servicii efectuate de prestatori stabiliţi în străinătate,
pentru care beneficiarii au obligaţia plăţii TVA, aceştia din urmă, daca sunt
înregistraţi ca plătitori de TVA, trebuie să autofactureze operaţiunile respective, prin
emiterea unei facturi fiscale, la data primirii facturii prestatorului sau la data efectuării
plăţii către prestator, când nu s-a primit factura;
- importatorii sunt obligaţi să întocmească declaraţia
vamală de import, să determine valoarea în vamă, taxele vamale, alte taxe şi accizele
datorate, şi pe baza acestora să calculeze TVA datorată bugetului.
c) cu privire la evidenţa operaţiunilor:
- să ţină evidenţa contabilă aşa încât să le permită să determine baza de
impozitare şi taxa pe valoarea adăugată colectată pentru livrările efectuate precum şi
cea deductibilă aferentă intrărilor;
- să întocmească şi să depună, pentru fiecare perioadă fiscală, la organul
fiscal, până la 25 a lunii următoare, decontul de taxă pe valoarea adăugată potrivit
modelului stabilit de Ministerul Finanţelor Publice;
Beneficiarii de servicii prestate de persoane stabilite în străinătate,
neînregistraţi ca plătitori de TVA, trebuie să întocmească un decont de TVA special,
potrivit modelului stabilit de Ministerul Finanţelor Publice, pe care îl depun la organul
fiscal numai atunci când realizează astfel de operaţiuni.
- să furnizeze organelor fiscale toate justificările necesare în vederea
stabilirii operaţiunilor impozabile executate;
- să contabilizeze distinct veniturile şi cheltuielile determinate de
operaţiunile asocierilor în participaţiune.
d) cu privire la plata taxei pe valoarea adăugată:
- să achite taxa datorată, potrivit decontului întocmit pentru fiecare perioadă
fiscală sau prin decontul special, până la data la care au obligaţia depunerii acestora
(25 a lunii următoare perioadei fiscale);
- să achite taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor
din import definitiv la organul vamal concomitent cu plata taxelor vamale sau odată
cu îndeplinirea formalităţilor de vămuire pentru bunurile din import care sunt
exceptate sau scutite de taxe vamale, dar sunt supuse TVA.
Prin derogare, nu se face plată efectivă la organele fiscale de către persoanele
134
înregistrate ca plătitori TVA care au obţinut certificate de exonerare pentru:
a) importul de maşini, utilaje, instalaţii, echipamente etc. pentru investiţii precum şi
importul de maşini agricole şi mijloace de transport destinate realizării de activităţi
productive;
b) importul de materii prime şi materiale consumabile care nu se produc sau sunt
deficitare în ţară, destinate activităţii economice a importatorului.
- să achite taxa datorată bugetului de stat anterior datei depunerii cererii la
organul fiscal pentru scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA, în caz de încetare a
activităţii.

135
CAPITOLUL VII
ACCIZELE

7.1 Caracterizare generală

Ca şi taxa pe valoarea adăugată, accizele reprezintă o formă de impozitare a

consumului fiind deci incluse în categoria impozitelor indirecte. Ele prezintă însă
unele caracteristici care le diferenţiază de taxa pe valoarea adăugată:
a) sunt impozite analitice care vizează în principal două categorii de mărfuri:
unele constituie articole de lux (confecţii din blănuri naturale, articole din cristal,
bijuterii din metale preţioase etc.); altele sunt produse care se consumă în cantităţi
mari şi nu pot fi inlocuite de cumpărători cu altele, ceea ce asigură productivitatea
impozitului (cafeaua, produsele din tutun, băuturile alcoolice, carburanţii etc.);
b) obiectivele urmărite prin instituirea accizelor nu sunt numai de natură
financiară (procurarea de resurse bugetare) ci şi de natură socială (inhibarea
consumului unor produse dăunătoare sănătăţii) , economică (protecţia producţiei
indigene împotriva concurenţei produselor din import), ecologică (protecţia faunei,
limitarea poluării mediului) sau de altă natură;
c) spre deosebire de TVA, accizele se datorează de către producători,
importatori, achizitori într-o singură fază a circuitului economic, cotele de impunere
(în sume fixe sau în procente) fiind unice atât pentru produsele realizate în ţară cât şi
pentru cele din import;
d) accizele preced taxa pe valoarea adăugată, fiind deci incluse în baza de
calcul a TVA, ceea ce conduce la dubla impunere economică a produselor în cauză.
În practica fiscală din ţara noastră accizele au fost introduse în anul 1991 prin
HG 779/1991. Modul de aşezare a acestor impozite a cunoscut modificări succesive,
în încercarea de a asigura un randament fiscal ridicat şi de a limita frauda.
Iniţial, ele se calculau pe baza sistemului ad-valorem, prin aplicarea unor cote
procentuale asupra bazei de impozitare, cu excepţia ţigaretelor unde acciza era
stabilită în sumă fixă pe unitatea de măsură1. Fenomenul de evaziune, prin
subevaluarea bazei de impozitare, ce a urmat, a determinat trecerea, începând cu 1
ianuarie 1998 la stabilirea accizelor în sume fixe pe unitatea de măsură, exprimate în
ECU, pentru unele grupe de produse precum alcool, băuturi alcoolice, ţigarete, cafea
şi produse petroliere2.O nouă modificare a modului de aşezare a intervenit cu 1
ianuarie 19993, accizele pentru alcool, băuturi alcoolice, vinuri şi produse pe bază de
vin, bere, produse din tutun şi cafea au fost stabilite în lei/UM, cu actualizarea
trimestrială a acestora în raport cu rata inflaţiei. Ulterior, începând cu data de 15

1 Legea nr.42/1993 privind accizele la produsele din import şi din ţară, precum şi impozitul la ţiţeiul din producţia

internă şi gaze naturale, republicată în M. Of. Nr.286/1995

2 OUG nr.82/1997 privind regimul accizelor şi altor impozite indirecte, M.Of. nr.380/1997
3 OUG nr.50/1998 privind modificarea OUG nr.82/1997, M.Of. nr.417/1998

136
februarie 2000, accizele4 au fost stabilite în sume fixe exprimate în EURO pe unitatea
de măsură, diferenţiate pe grupe de produse, şi în cote procentuale proporţionale.
În prezent, în vederea aderării din 2007 a României la Uniunea Europeană,
prevederile referitoare la accize5 sunt în cea mai mare parte armonizate cu prevederile
Directivei a XII-a a Uniunii Europene.
Codul fiscal a preluat prevederile legislaţiei anterioare, însă a adus şi o serie de
modificări semnificative. Astfel, Codul fiscal separă produsele accizabile în două
categorii:
- produse supuse accizelor armonizate;
- alte produse accizabile.
Totodată, Codul fiscal introduce pentru prima dată noţiunea de “antrepozit
fiscal”. Astfel, producerea, depozitarea, precum şi transformarea produselor accizabile
va fi posibilă numai în cadrul acestora.

7.2. Accize armonizate

7.2.1 Produsele supuse impozitării şi sfera de aplicare a accizelor armonizate

Accizele armonizate reprezintă taxe speciale de consum care se datorează

bugetului de stat pentru anumite produse provenite din producţia internă şi din import.
Produsele accizabile sunt grupate în şapte mari categorii:
a) bere;
b) vinuri;
c) băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri;
d) produse intermediare;
e) alcool etilic;
f) produse din tutun;
g) uleiuri minerale.
Legea defineşte cu scrupulozitate fiecare din aceste categorii de produse
întrucât impozitarea este diferenţiată în raport de caracteristicile fiecărei subgrupe şi
fiecărui produs, unitatea de măsură în care se exprimă, concentraţia, alcoolică,
capacitatea de producţie a contribuabilului (în cazul berii), masa unitară a rolei de
tutun, destinaţia uleiurilor minerale etc.

4 OG nr.27/2000 privind regimul produselor supuse accizelor şi HG nr.212/2000 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind tehnica de calcul şi formularistica necesare pentru accize şi pentru impozitul la ţiţei şi la
gazele naturale din producţia internă
5- Legea nr. 571 privind Codul fiscal, M.Of. nr. 927/23.12.2003;

-Ordinul ministrului finantelor nr. 1853/22.12.2003 privind documentele fiscale utilizate în domeniul produselor
accizabile;
- Ordinul ministrului finantelor nr. 1828/22.12.2003 privind documentele necesare achiziţionării unor produse
accizabile în regim de scutire;
- Ordinul ministrului finantelor nr. 1852/22.12.2003 privind modelul marcajelor aplicate asupra unor produse
accizabile şi procedura de achiziţionare a acestora

137
 Accizele datorate bugetului de stat sunt accize specifice exprimate în euro pe
unitatea de măsură, cu excepţia ţigaretelor la care acciza este combinată dintr-o
acciză specifică exprimată în euro/1000 de ţigarete, la care se adaugă o acciză ad
valorem aplicată asupra preţului maxim de vânzare cu amănuntul.
Sumele datorate bugetului de stat drept accize se calculează astfel:
a) pentru bere:
KR
AC Q
100
unde: A- cuantumul accizei;
C- numărul de grade Plato;
K-acciza unitară, stabilită în funcţie de capacitatea de producţie anuală;
R- cursul de schimb leu/euro;
Q – cantitatea (în litri)

b) pentru vinuri spumoase, băuturi fermentate spumoase şi produse intermediare:

KR
A Q
100
unde: A- cuantumul accizei;
K-acciza unitară;
R- cursul de schimb leu/euro;
Q – cantitatea (în litri)

c) pentru alcool etilic:

C KR
A  Q
100 100
unde: : A- cuantumul accizei;
C- concentraţia alcoolică exprimată în procente de volum;
K-acciza specifică;
R- cursul de schimb leu/euro;
Q – cantitatea (în litri)

d) pentru ţigarete:

Total acciză datorată = A1+A2

A1= K1 x R x Q1
A2= K2 x PA x Q2
unde:
A1= acciza specifică, calculată în echivalent euro la 1000 de ţigarete;
A2= acciza ad valorem calculată prin aplicarea procentului legal stabilit asupra
preţului maxim de vânzare cu amănuntul;
K1 = acciza specifică;
K2 = acciza ad valorem;
138
R = cursul de schimb leu/euro;
PA = preţul maxim de vânzare cu amănuntul;
Q1 = cantitatea exprimată în unităţi de 1000 buc. ţigarete;
Q2 = numărul de pachete de ţigarete aferente lui Q1

e) pentru ţigări şi ţigări de foi:

A=QxKxR
unde:
A = cuantumul accizei;
Q = cantitatea exprimată în unităţi de 1000 buc. ţigări;
K = acciza unitară;
R = cursul de schimb leu/euro.

f) pentru tutun destinat fumatului:

A=QxKxR
unde:
A = cuantumul accizei;
Q = cantitatea în kg.;
K = acciza unitară;
R = cursul de schimb leu/euro.
g) pentru uleiuri minerale:
A=QxKxR
unde:
A = cuantumul accizei;
Q = cantitatea în tone sau litri.;
K = acciza unitară;
R = cursul de schimb leu/euro.

În legătură cu sfera de aplicare a accizelor se folosesc următoarele definiţii:

a) produsele accizabile sunt produsele menţionate mai sus;
b) producţia de produse accizabile reprezintă orice operaţiune prin care aceste
produse sunt fabricate, procesate sau modificate sub orice formă;
c) antrepozitul fiscal este locul, aflat sub controlul autorităţii fiscale competente, unde
produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate în
regim suspensiv, de către antrepozitarul autorizat, în exerciţiul activităţii, în anumite
condiţii prevăzute de lege;
d) antrepozitul vamal este locul aprobat de autoritatea vamală conform Codului vamal
al României;
e) antrepozitarul autorizat este persoana fizică sau juridică autorizată de autoritatea
fiscală competentă, în exercitarea activităţii acesteia, să producă, să transforme, să
deţină, să primească şi să expedieze produse accizabile, într-un antrepozit fiscal;

139
f) regimul suspensiv este regimul fiscal conform căruia plata accizelor este
suspendată pe perioada producerii, transformării, deţinerii şi deplasării produselor;
g) documentul administrativ de însoţirea/mărfii - DAI - este documentul care
trebuie folosit la mişcarea produselor accizabile în regim suspensiv;
h) codul NC reprezintă poziţia tarifară, subpoziţia tarifară sau codul tarifar,
conform Nomenclaturii Combinate din Tariful Vamal de Import ai României
valabil în anul 2005.

7.2.2 Scutiri de la plata accizelor armonizate

Produsele accizabile sunt scutite de plata accizelor, atunci când sunt

destinate pentru:
- livrarea în contextul relaţiilor consulare sau diplomatice;
- organizaţiile internaţionale recunoscute ca atare de către autorităţile publice ale
României, în limitele şi în condiţiile stabilite prin convenţiile internaţionale;
- forţele armate aparţinând oricărui stat-parte la Tratatul Atlanticului de Nord, cu
excepţia Forţelor Armate ale României;
- rezerva de stat şi rezerva de mobilizare, pe perioada în care au acest regim.
Totodată, accizele nu se aplică pentru importul de produse accizabile
aflate în bagajul călătorilor şi al altor persoane fizice, cu domiciliul în România sau
în străinătate, în
limitele şi în conformitate cu legislaţiei vamale.
De asemenea, sunt scutite de plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse
alcoolice atunci când sunt:
- denaturate conform prescripţiilor legale şi utilizate pentru producerea de
produse care nu sunt destinate consumului uman;
- utilizate pentru producerea oţetului;
- utilizate în scop medical în spitale şi farmacii, pentru producerea de
medicamente, arome alimentare şi pentru alimente sau băuturi nealcoolice ce au o
concentraţie ce nu depăşeşte 1,2% în volum;
- utilizate pentru producerea unui element care nu este supus accizei;
- utilizate în industria cosmetică etc.
De la plata accizelor sunt scutite şi uleiurile minerale, în următoarele condiţii:
- când sunt folosite în orice alt scop decât drept combustibil sau carburant;
- când sunt livrate în vederea utilizării drept carburant pentru aeronave, pentru
navigaţia maritimă internaţională şi pentru navigaţia pe căile navigabile interioare;
- când sunt utilizate în cadrul producţiei de electricitate şi în centralele
electrocalogene sau în scopul testării aeronavelor şi vapoarelor;
- când sunt scoase de la rezerva de stat sau rezerva de mobilizare, fiind acordate
gratuit în scop de ajutor umanitar;
- când sunt achiziţionate direct de la agenţi economici producători sau importatori,
utilizate drept combustibil pentru încălzirea spitalelor, sanatoriilor, azilelor de bătrâni
şi orfelinatelor sau atunci când sunt utilizate de către persoane fizice drept combustibil
pentru încălzirea locuinţelor etc.
140
7.2.3. Exigibilitatea şi plata accizelor armonizate

Accizele armonizate devin exigibile în momentul eliberării pentru consum sau

când se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile.
Accizele se plătesc la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care acciza devine exigibilă. Prin excepţie, în cazul importului
unui produs accizabil, care nu este plasat într-un regim suspensiv, momentul
plăţii accizelor este momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.
În acest sens, orice antrepozitar autorizat are obligaţia de a depune la
autoritatea fiscală competentă o declaraţie de accize pentru fiecare lună în care este
valabilă autorizaţia de antrepozit fiscal, indiferent dacă se datorează sau nu plata
accizei pentru luna respectivă, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la
care se referă declaraţia.
Pentru produsele accizabile, altele decât cele marcate, care sunt transportate
sau deţinute în afara antrepozitului fiscal sau a unui antrepozit vamal, originea trebuie
să fie dovedită folosindu-se un document care va fi stabilit conform normelor în
vigoare. Această prevedere nu este aplicabilă pentru produsele accizabile transportate
sau deţinute de către alte persoane decât comercianţii, în măsura în care aceste
produse sunt ambalate în pachete destinate vânzării cu amănuntul.
Toate transporturile de produse accizabile trebuie să fie însoţite de un
document, astfel:
a) mişcarea produselor accizabile în regim suspensiv este însoţită de documentul
administrativ de însoţire;
b) mişcarea produselor accizabile eliberate pentru consum este însoţită de factura
fiscală ce va reflecta cuantumul accizei, modelul acesteia fiind precizat în norme;
c) transportul de produse accizabile, când acciza a fost plătită, este însoţit de factură
sau aviz de însoţire.
Totodată, orice antrepozitar autorizat are obligaţia de a ţine registre contabile
precise, care să conţină suficiente informaţii pentru ca autorităţile fiscale să poată
verifica respectarea normelor legale în vigoare.
În acest sens, răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a
accizelor către bugetul de stat şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor
de accize la autoritatea fiscală competentă, revine antrepozitarului autorizat, obligat
la plata accizelor.

7.3 Alte produse accizabile

7.3.1 Produsele supuse impozitării şi sfera de aplicare

Conform reglementărilor legale, în categoria “alte produse accizabile” sunt

cuprinse următoarele produse:
a)cafea verde;
141
b)cafea prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori;
c)cafea solubilă, inclusiv amestecuri cu cafea solubilă;
d)confecţii din blănuri naturale cu excepţia celor de iepure, oaie, capră;
e)articole din cristal;
f)bijuterii din aur şi/sau din platină, cu excepţia verighetelor;
g)autoturisme şi autoturisme de teren, inclusiv din import rulate;
h)produse de parfumerie;
i)aparate video de înregistrat sau de reprodus; combine audio;
j)dublu radiocasetofoane cu redare de pe bandă magnetică sau compact disc;
k)aparate de luat imagini fixe şi alte camere video cu înregistrare; aparate fotografice
numerice;
l)cuptoare cu microunde;
m)aparate pentru condiţionat aer;
n)arme de vânătoare şi arme de uz individual, altele decât cele de uz militar sau de
sport;
o)iahturi şi bărci cu motor pentru agrement.
Calculul accizei se face în mod diferenţiat, în funcţie de natura produsului
supus accizării.
Pentru cafea, cafea cu înlocuitori şi cafea solubilă, inclusiv amestecuri cu
cafea solubilă, accizele se datorează o singură dată şi se calculează prin aplicarea
sumelor fixe pe unitatea de măsură, asupra cantităţilor importate, astfel:
- pentru cafeaua verde, acciza este egală cu echivalentul în lei a 680 euro pe tonă;
- în cazul cafelei prăjite, inclusiv al cafelei cu înlocuitori, acciza este egală cu
echivalentul în lei a 1.000 euro pe tonă;
- în cazul cafelei solubile, inclusiv al amestecurilor cu cafea solubilă, acciza este
egală cu echivalentul în lei a 4 euro pe kilogram;
În cazul celorlalte categorii de produse, accizele preced taxa pe valoarea
adăugată şi se calculează o singură dată prin aplicarea cotelor procentuale prevăzute
de lege asupra bazei de impozitare, care reprezintă:
a) pentru produsele din producţia internă - preţurile de livrare, mai puţin
accizele, respectiv preţul producătorului, care nu poate fi mai mic decât suma
costurilor ocazionate de obţinerea produsului respectiv;
b) pentru produsele din import - valoarea în vamă stabilită potrivit legii,
la care se adaugă taxele vamale şi alte taxe speciale, după caz.
Nivelul cotelor procentuale este diferenţiat în raport de natura produsului
oscilind între 5 şi 50% (5% pentru ape de colonie; 15% pentru aparate video, dublu
radiocasetofoane, cuptoare cu microunde, aparate pentru aer condiţionat; 20% pentru
bijuterii, 25% pentru aparate de luat imagini, iahturi şi bărci cu motor; 30% pentru
parfumuri; 40% pentru confecţii din blănuri naturale şi arme).
Pentru autoturisme şi autoturisme de teren noi acciza variază între 0 şi 9% iar
pentru cele rulate între 1,5 şi 27%, diferenţierea facându-se în raport de capacitatea
cilindrică.

142
7.3.2 Scutiri de la plata accizelor

În calitate de plătitori de accize pentru produsele menţionate mai sus, cu

excepţia cafelei, sunt agenţii economici - persoane juridice, asociaţii familiale şi
persoane fizice autorizate - care produc sau importă astfel de produse. În cazul cafelei,
în calitate de plătitori de accize sunt agenţii economici importatori.
Totodată, plătitori de accize sunt şi persoanele fizice care introduc în ţară
autoturisme şi autoturisme de teren, inclusiv rulate.
Legislaţia din ţara noastră prevede însă şi o serie de categorii de produse
scutite de la plata accizelor, între care enumerăm:
a) produsele exportate direct de agenţii economici producători sau prin
agenţi economici care îşi desfăşoară activitatea pe bază de comision;
b) produsele aflate în regimuri vamale suspensive, conform prevederilor
legale. Pentru produsele aflate în aceste regimuri, scutirea se acordă cu condiţia
depunerii de către agentul economic importator a unei garanţii egale cu valoarea
accizelor aferente, garanţie care va fi restituită agentului economic numai cu condiţia
încheierii în termen a regimului vamal acordat ;
c) orice produs importat, provenit din donaţii sau finanţat direct din
împrumuturi nerambursabile, precum şi din programe de cooperare ştiinţifică şi
tehnică, acordat instituţiilor de învăţământ, sănătate şi cultură, ministerelor, altor
organe ale administraţiei publice etc;
d) produsele livrate la rezerva de stat şi la rezerva de mobilizare, pe perioada
în care au acest regim.
Totodată, legislaţia prevede că agenţii economici exportatori de cafea prăjită,
obţinută din operaţiuni proprii de prăjire a cafelei verzi importate direct de
aceştia, pot solicita autorităţilor fiscale competente, pe bază de documente
justificative, restituirea accizelor plătite în vamă, aferente numai cantităţilor de cafea
verde utilizată ca materie primă pentru cafeaua exportată.

7.3.3. Exigibilitatea şi plata accizelor pentru alte produse accizabile

În cazul altor produse accizabile, momentul exigibilităţii accizei intervine:

a) pentru produsele din producţia internă, la data efectuării livrării, la data
acordării produselor ca dividende sau ca plată în natură, la data la care au fost
consumate pentru reclamă şi publicitate şi, respectiv, la data înstrăinării ori utilizării în
oricare alt scop decât comercializarea;
b) pentru produsele importate, la data înregistrării declaraţiei vamale de
import.
În ceea ce priveşte plata, accizele se plătesc la bugetul de stat până la data de
25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă. Pentru alte
produse accizabile, provenite din import, plata se face la momentul înregistrării
declaraţiei vamale de import.

143
7.4 Impozitul la ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă

Pentru ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă agenţii economici

autorizaţi datorează la bugetul de stat impozit în momentul livrării acestora. Prin
excepţie, trebuie precizat că, nu se datorează impozit pentru cantităţile de ţiţei şi gaze
naturale livrate cu titlu de redevenţă.
Impozitul este stabilit prin aplicarea sumelor fixe exprimate în echivalent
euro/UM asupra cantităţilor livrate.
În prezent, aceste cote sunt de 4 euro/tonă pentru ţiţei şi 7,40 euro/1000 m3
pentru gaze naturale. Transformarea în lei a impozitului se face utilizând cursul de
schimb valutar comunicat de Banca Naţională a României în ultima zi a fiecărui
trimestru, pentru trimestrul următor.
Impozitul datorat precede taxa pe valoare adăugată, cuantumul acestuia
stabilindu-se prin înmulţirea sumelor determinate în lei pe unitatea de măsură cu
cantităţile livrate, exclusiv cantităţile livrate cu titlu de redevenţă.
Momentul exigibilităţii impozitului la ţiţeiul şi la gazele naturale din
producţia internă intervine la data efectuării livrării, fiind scutite de plata acestor
impozite cantităţile de ţiţei şi gaze naturale din producţia internă, exportate direct de
agenţii economici producători.
Orice agent economic, plătitor de impozit la ţiţeiul şi la gazele naturale
din producţia internă, are obligaţia de a depune la autoritatea fiscală competentă o
declaraţie de impozit pentru fiecare lună, indiferent dacă se datorează sau nu plata
impozitului pentru luna respectivă.
Declaraţiile de impozit se depun la autoritatea fiscală competentă de către
agenţii economici plătitori, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la
care se referă declaraţia.

144
CAPITOLUL VIII
TAXELE VAMALE

8.1. Definirea, clasificarea şi funcţiile taxelor vamale

Taxele vamale sunt impozite analitice utilizate de stat pentru impunerea

selectivă a mărfurilor ce trec graniţele vamale ale statului respectiv, cu scopul de
a procura venituri fiscale dar şi de a proteja economia naţională de concurenţa
străină. Totodată ele reprezintă un mijloc de stimulare a exportului şi de lărgire a
cooperării economice cu alte state ale lumii.
Rezultă deci, că taxele vamale reprezintă un instrument de politică
comercială, de natură fiscală, constituind o sursă de venit pentru bugetul statului
cu un impact direct asupra preţului produselor care fac obiectul comerţului
exterior13.
Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului,
exportului sau tranzitului de mărfuri.
Taxele vamale de export se întâlnesc sporadic, deoarece statele sunt
interesate în încurajarea exportului de mărfuri care reprezintă principalul mijloc
de procurare a resurselor valutare. Atunci când se percep, totuşi, astfel de taxe
ele au fie un scop fiscal, fie unul economic. |ările ce deţin monopolul natural
asupra unor resurse minerale sau materii prime, taxează exportul acestora pentru
a determina prelucrarea lor în ţară, în timp ce ţările ce deţin monopolul
tehnologic (de fabricaţie)14 la unele produse, taxează exportul acestora.
Taxele vamale de tranzit se întâlnesc asupra mărfurilor ce fac obiectul
comerţului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei terţe ţări. Se practică
şi ele tot mai rar, întrucât statele încurajează tranzitul de mărfuri pentru a realiza
încasări în valută sub forma tarifelor pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru
utilizarea drumurilor publice etc. Se au, totodată, în vedere anumite avantaje
indirecte, care nu au caracter fiscal, decurgând din utilizarea reţelei hoteliere,
vânzări de bunuri către străini, activităţi de antrepozitare, activităţi desfăşurate în
zone libere etc.
Taxele vamale de import sunt cele mai răspândite şi se plătesc de
importator, în momentul în care mărfurile trec frontiera ţării importatoare. În
raport de obiectivul urmărit, ele pot să aibă caracter fiscal sau protecţionist.
Taxele vamale cu caracter fiscal pur sunt cele care vizează mărfuri din
import care nu sunt realizate şi în ţara importatoare, deci nu poate fi vorba de a
proteja producţia naţională.

13 Gh. Matei şi colectiv, Metode şi tehnici fiscale, Ed. Universitaria, Craiova, 2001, pag. 250
14 I. Talpoş, Finaţele României, vol. I, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pag. 257.
145
 Cel mai adesea, însă, pe lângă rolul lor financiar, taxele vamale au un
important rol economic (protecţionist).
În raport cu gradul de protecţie a pieţei naţionale, taxele vamale sunt :
 liberale, în care nivelul preţului extern al unui produs se va majora cu o taxă
care să permită însă ca preţul intern al produsului importat să fie totuşi mai mic decât
preţul de producţie intern al produsului respectiv ;
 egalizatoare, în care taxa vamală va determina un preţ unic pentru produsele
importate şi cele de producţie internă ;
 restrictive, în care taxa vamală va determina ca nivelul preţului intern al
produsului importat să fie mai mare decât preţul unui produs similar de producţie
internă ;
 prohibitive, în care taxa vamală determină creşterea exagerată a preţului intern
al produsului importat, încât prezenţa sa pe un anumit teritoriu vamal devine lipsită de
interes.
Fiind incluse în preţul mărfurilor importate, taxele vamale se suportă, ca
şi taxele de consumaţie, de consumatorul final.
Spre deosebire de alte taxe şi impozite, instituite ca forme de prelevare a unei
părţi din venitul naţional la bugetul de stat, taxele vamale nu pot fi tratate doar ca
simple venituri fiscale. Stabilirea şi aplicarea acestora pot influenţa fie relaţiile
economiei naţionale, pot reprezenta ori nu bariere în faţa liberei circulaţii a mărfurilor
şi persoanelor etc. Toate acestea solicită analiza atentă a funcţiilor taxelor vamale,
deci a scopului instituirii lor şi a principiilor care stau la baza politicii vamale a unui
stat.
Funcţiile taxelor vamale:
 Taxele vamale sunt instituite în primul rând cu scopul de a contribui la
formarea veniturilor statului. Resursele bugetare provenite din taxele vamale pot fi
mai mari sau mai mici, de la o perioadă la alta, în funcţie de necesităţile concrete ale
bugetului ori de politica vamală promovată de stat în raporturile cu terţii sau cu agenţii
economici importatori.
 Taxele vamale reprezintă un instrument de coordonare statală a activităţii de
comerţ exterior. Aceasta este, poate, cea mai importantă funcţie, întrucât prin
intermediul resorturilor de politică vamală pot fi încurajate anumite importuri,
descurajate altele, se favorizează exportul, se pot promova sau nu relaţiile comerciale
cu anumite pieţe (naţionale sau regionale), pot fi protejate anumite activităţi ale
agenţilor economici interni împotriva concurenţei partenerilor din exterior, de natură
să împiedice dezvoltarea unui sector al producţiei.
 Taxele vamale pot reprezenta un instrument de negociere politică în relaţiile
internaţionale. Astfel, se pot obţine avantaje de ordin politic din partea unui stat în
schimbul unor măsuri de liberalizare a comerţului cu statul respectiv prin intermediul
tarifului vamal.
Procesul de reformă declanşat în ţara noastră după decembrie 1989 menit să
faciliteze tranziţia către economia de piaţă a inclus şi revizuirea reglementărilor în

146
domeniul politicii comerciale şi creearea unui nou cadru legislativ în domeniul
vamal15 .

8.2. Sfera de aplicare şi plătitorii taxelor vamale

În calitate de plătitori ai taxelor vamale apar agenţii economici persoane

juridice şi persoane fizice, române şi străine, care introduc sau scot din ţară bunuri ce
intră sub incidenţa codului vamal.
Sfera de aplicare a taxelor vamale este influenţată de regimul vamal stabilit
de autoritatea vamală la introducerea sau scoaterea din ţară a mărfurilor prezentate în
vamă.
Regimul vamal cuprinde totalitatea normelor ce se aplică în cadrul procedurii
de vămuire, în funcţie de scopul operaţiunii comerciale şi de destinaţia mărfii.
Regimurile vamale sunt definitive sau suspensive.
Din categoria regimurilor vamale definitive fac parte: importul, exportul,
introducerea şi scoaterea din ţară de bunuri aparţinând călătorilor sau altor persoane
fizice, necomercianţi.
Regimurile vamale suspensive sunt: tranzitul, antrepozitul, perfecţionarea
activă, transformarea sub control vamal, admiterea temporară şi perfecţionarea pasivă
a mărfurilor. Aceste regimuri se acordă numai de autoritatea vamală prin eliberarea
unei autorizaţii care precizează condiţiile de derulare a regimului.
Mărfurile destinate a fi plasate sub regim vamal fac obiectul unei declaraţii
vamale corespunzătoare acelui regim, care se depune la biroul sau punctul vamal
împreună cu documentele prevăzute de reglementările vamale, în vederea acceptării
regimului vamal solicitat.
Având în vedere interesul pentru dezvoltarea exportului, ţara noastră aplică
numai taxe vamale de import.
Importul constă în intrarea în ţară a mărfurilor străine şi introducerea acestora
în circuitul economic. La importul mărfurilor, autoritatea vamală realizează procedura
de vămuire şi de încasare a datoriei vamale aferente drepturilor de import (taxe
vamale, TVA, accize şi orice alte sume care se cuvin statului).
Fac obiectul taxelor vamale bunurile, mărfurile, prestările de servicii etc.
importate, cu excepţia celor pentru care legea prevede în mod expres exceptări, scutiri,
reduceri sau suspendări de la plata taxelor vamale.
Astfel sunt exceptate de la plata taxelor vamale de import produsele de pescuit
maritim şi oceanic şi alte produse extrase din marea teritorială a unei terţe ţări de
navele înmatriculate în România şi care navighează sub pavilion românesc. Acelaşi

15 În prezent acest cadru legislativ include în principal:

- Legea 141/1997 privind Codul Vamal al României, publicată în M.Of. nr. 180/1997;
- H.G. 1114/2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, publicată în
M.Of. nr. 735/2001;
- U.G. nr 26/1993 privind tariful vamal de import al României, cu modificările ulterioare (prin O.U.G. nr.
30/1999, O.U.G. nr. 1/2000).
147
regim de exceptare îl au şi produsele obţinute la bordul navelor fabrică ce îndeplinesc
condiţiile de mai sus.
Prin excepţie16, se acordă scutiri de taxe vamale pentru importul următoarelor
categorii de bunuri :
 ajutoare şi donaţii cu caracter social, umanitar, cultural, sportiv,
didactic primite de organizaţii şi asociaţii non-profit, ministere şi alte organe ale
administraţiei publice, sindicate, partide politice, organizaţii de cult, fundaţii, asociaţii
sau cluburi sportive, unităţi de învăţământ;
Nu beneficiază de regimul de scutire17 autovehiculele, altele decât ambulanţele
ori autovehiculele destinate menţinerii şi restabilirii ordinii publice, primite din import
sub formă de ajutoare şi donaţii.
 bunurile străine care devin, potrivit legii, proprietatea statului ;
 mostrele fără valoare comercială, materialele de publicitate, de reclamă,
documentare ;
 alte bunuri prevăzute în legi sau hotărâri ale guvernului.
Pentru ca aceste bunuri să beneficieze de scutire de taxe vamale, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie trimise de expeditor către destinatar fără nici un fel de obligaţii de plată ;
- să nu facă obiectul unor comercializări ulterioare;
- să nu fie utilizate pentru prestaţii către terţi aducătoare de venituri;
- să fie cuprinse în patrimoniul persoanei juridice şi înregistrate în evidenţa
contabilă proprie ;
- să fie utilizate numai în scopurile pentru care au fost importate.
De asemenea, este scutit18 de taxe vamale importul următoarelor categorii de
bunuri :
a) bunuri de origine româna ;
b) bunuri reparate în străinătate sau bunurile care la înlocuiesc pe cele
necorespunzătoare calitativ, returnate partenerilor externi în perioada de garanţie ;
c) bunurile care se înapoiază în ţară ca urmare a unei expedieri eronate ;
d) bunurile de import, destinate a fi utilizate de asociaţii familiale şi unităţi din
sectorul meşteşugăresc, agricol şi al industriei mici, în cadrul unor programe şi acţiuni
de ajutoare şi dezvoltare a activităţilor finanţate de guvernele străine în baza unor
acorduri sau tratate încheiate cu România.
Totodată, trebuie arătat că sunt scutite19 de la plata drepturilor de import
bunurile importate prin serviciile poştale şi în regim de curierat rapid de către
persoanele juridice cu o valoare totală pe trimitere a echivalentului în lei de până la 12
euro inclusiv.
Beneficiază de reduceri sau exceptări de la plata taxelor vamale pe bază de
reciprocitate, bunurile introduse în ţară pentru dotarea şi întreţinerea reprezentanţelor

16 Legea nr.141/1997 privind Codul vamal al României, M.Of. nr. 180/1997

17 O.U.G. nr. 1/2000 pentru modificarea art. 5 din O.G. nr. 26/1993
18 O.G. nr. 30/25 martie 1999 pentru modificarea OG nr 26 din 1993 privind tariful vamal de import al României
19 O.U.G. nr. 88/1999 privind scutirea de la plata drepturilor de import a bunurilor importante prin servicii poştale şi

în regim de curierat rapid de către persoanele juridice

148
firmelor comerciale şi ale organizaţiilor economice străine care funcţionează legal în
România.
În cazuri temeinic justificate, Guvernul poate aproba exceptări sau reduceri cu
caracter temporar, de la plata taxelor vamale pentru unele categorii de mărfuri, cu
indicarea precisă a codului tarifar al acestora şi fără discriminări faţă de importatorii
sau beneficiarii lor.
În ceea ce priveşte suspendarea plăţii taxelor vamale ea intervine în cazul
mărfurilor pentru care au fost stabilite regimuri vamale suspensive, care sunt
operaţiuni de import-export cu titlul temporar.
Pot fi plasate în regimurile vamale suspensive mărfuri, indiferent de felul,
cantitatea, originea, provenienţa sau destinaţia acestora. Excepţie fac acele mărfuri
care sunt suspuse unor interdicţii sau restricţii din motive de ordine sau morală
publică, de protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor sau vegetalelor, de
protecţie a mediului înconjurător, de ocrotire a valorilor naţionale, artistice, istorice
sau arheologice.
Regimul vamal suspensiv se acordă de autoritatea vamală, la cererea scrisă a
titularului operaţiunii comerciale, prin emiterea unei autorizaţii prin care se fixează
condiţiile de derulare a regimului.
Odată cu declaraţia vamală pentru mărfurile supuse unui regim vamal
suspensiv, titularul operaţiunii este obligat să depună la biroul vamal şi o garanţie care
să asigure plata taxelor vamale şi a altor drepturi de import ce ar putea fi datorate.
Astfel de regimuri vamale suspensive sunt:
a) Tranzitul vamal care constă în transportul mărfurilor străine de la un birou
vamal la alt birou vamal, fără ca acestea să fie supuse drepturilor de import sau
măsurilor de politică comercială. Mărfurile nevămuite la intrarea în ţară pot fi
transportate în tranzit vamal pe teritoriul României sub supraveghere vamală şi cu
garantarea taxelor vamale.
b) Antrepozitul vamal prin care se înţelege locul aprobat de autoritatea vamală
aflat sub controlul acesteia, în care mărfurile pot fi depozitate, fără obligaţia de plată a
datoriei vamale, până la acordarea unui nou regim vamal.
c) Regimul de perfecţionarea activă constă în suspendarea taxelor vamale, pe
teritoriul României, la una sau mai multe operaţiuni de transformare a:
 mărfurilor străine destinate a fi reexportate în afara teritoriului vamal
României, sub formă de produse compensatoare, fără a face obiectul încasării
drepturilor de import sau al măsurilor de politică comercială (perfecţionare activă cu
suspendare) ;
 mărfurilor importate, introduse în circuitul economic, dacă ele sunt exportate
în afara teritoriului României sub formă de produse compensatoare. În acest din urmă
caz, regimul de perfecţionare activă se efectuează cu încasarea drepturilor de import şi
restituirea acestora la efectuarea exportului (perfecţionare activă cu restituirea taxelor
vamale).
d) Regimul de transformare sub control vamal permite folosirea pe teritoriul
României, fără plata drepturilor de import şi fără aplicarea de măsuri de politică
comercială, de mărfuri străine pentru a fi supuse unor operaţiuni care le transformă
149
felul sau starea iniţială. Produsele rezultate, numite produse transformate, se introduc
în circuitul economic, cu plata drepturilor de import.
e) Regimul de admitere temporară permite utilizarea pe teritoriul României,
cu exonerarea totală sau parţială de drepturi de import şi fără aplicarea măsurilor de
politică comercială, a mărfurilor destinate a fi reexportate în aceeaşi stare, cu excepţia
uzurii lor morale.
f) Regimul de perfecţionare pasivă permite exportul temporar de mărfuri
româneşti în afara teritoriului ţării, în vederea supunerii acestora unor operaţiuni de
transformare sau de prelucrare şi ulterior, a importului produselor astfel rezultate, cu
exonerarea totală sau parţială de drepturi de import.

8.3. Baza de calcul a taxelor vamale şi cotele de impunere

Determinarea sumelor datorate bugetului de stat cu titlul de taxe vamale

presupune cunoaşterea a două elemente : baza de calcul a taxelor vamale şi cotele de
impunere.
Baza de calcul a taxelor vamale o reprezintă valoarea în vamă a mărfurilor
importate. Acestea se determină şi se declară de către importatori, direct sau prin
reprezentanţii autorizaţi ai acestora, care sunt obligaţi să depună la biroul vamal,
împreună cu celelalte documente necesare vămuirii, o declaraţie pentru valoarea în
vamă, însoţită de facturi sau alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe
parcurs extern aferente acesteia.
Valoarea în vamă se determină pornind de la preţul extern în valută efectiv
plătit sau de plătit, conform facturii externe la care se adaugă, în măsura în care au
fost efectuate, dar nu au fost cuprinse în preţul mărfii, următoarele:
a) cheltuieli de transport al mărfurilor importate până la frontiera română (portul
sau locul de import care se află la frontieră) ;
b) cheltuieli de încărcare, de descărcare şi de manipulare, conexe transportului
mărfurilor importate, aferente parcursului extern ;
c) costul asigurării pe parcursul extern.
Deci, valoarea în vamă reprezintă preţul plătit efectiv sau de plătit în moneda
de facturare, respectiv plata totală efectuată de către cumpărător vânzătorului pentru
mărfurile importate, care fac obiectul unor tranzacţii comerciale.
Transformarea în lei a valorii în vamă se face la cursul de schimb stabilit şi
comunicat de BNR, în fiecare zi de joi. Acest curs se utilizează pentru toată durata
săptămânii următoare, pentru declaraţiile vamale înregistrate în cursul acelei
săptămâni.
În situaţia în care determinarea definitivă a valorii în vamă nu se poate efectua
imediat, importatorul are dreptul de a ridica mărfurile din vamă, la cerere, cu condiţia
să constituie o garanţie bănească sau bancară, acceptată de autoritatea vamală. Dacă în
termen de 30 de zile de la ridicarea mărfii, importatorul nu prezintă documente
concludente privind determinarea valorii în vamă, autoritatea vamală procedează la
executarea garanţiei, operaţiunea de vămuire fiind considerată încheiată.

150
 În privinţa cotelor de impunere, ele sunt prevăzute în tariful vamal de import
al României. Acesta este un tabel care cuprinde nomenclatura combinată a mărfurilor,
taxele vamale exprimate în procente, precum şi cele rezultate din aplicarea măsurilor
tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale.
Cotele de impunere sunt aşadar prevăzute în tariful vamal de import al
României şi sunt exprimate în procente (diferenţiate pe mărfuri sau grupe de mărfuri
care fac obiectul taxării : mărfuri agroalimentare, industriale, produse finite, materii
prime) aplicabile la baza de calcul exprimată în lei.
Tariful vamal este cel în vigoare la data înregistrării declaraţiei pentru
stabilirea valorii în vamă. Cotele cele mai frecvente sunt cuprinse între 10-30%. În
general, taxele vamale de import pentru produsele finite sunt mai mari decât cele
pentru materii prime şi semifabricate.
La propunerea justificată a Ministerului Industriei şi Comerţului, Ministerul
Finanţelor poate stabili suprataxe vamale de import cu caracter temporar, în cazurile
în care importurile de mărfuri pot prejudicia grav producţia internă. Suprataxa vamală
se calculează la valoarea în vamă a bunurilor şi se adaugă la taxa datorată pentru
aceste bunuri.
În cazul mărfurilor plasate sub regim de admitere temporară cu exonerarea
parţială de la plata taxelor vamale, cuantumul taxelor vamale reprezintă 3% din suma
care se datora dacă mărfurile ar fi fost importate.
Mărfurile şi bunurile pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile de vămuire
la import se păstrează în depozitele comisionarilor în vamă la dispoziţia titularilor
timp de 120 de zile. Dacă nu sunt ridicate din vamă în acest interval de timp ele se
valorifică de către organele vamale, în care scop biroul vamal declară bilunar
organelor financiare locale mărfurile ce urmează a fi valorificate iar acestea au
obligaţia să le preia în termen de 30 de zile şi să le valorifice.

8.4. Formarea şi stingerea obligaţiei vamale.

În cazul mărfurilor importate pentru care legea prevede drepturi de import,

precum şi în cazul plasării mărfurilor într-un regim de admitere temporară cu
exonerarea parţială de drepturi de import, datoria vamală ia naştere în momentul
înregistrării declaraţiei vamale.
Debitorul datoriei vamale este considerat titularul declaraţiei vamale acceptate şi
înregistrate de autoritatea vamală.
Datoria vamală ia naştere şi în următoarele cazuri:
 neexecutarea unei obligaţii care rezultă din păstrarea mărfurilor în depozit
temporar necesar, pentru care se datorează drepturi de import;
 neîndeplinirea uneia dintre condiţiile stabilite prin regimul vamal sub care au
fost plasate;
 utilizarea mărfurilor în alte scopuri decât cele stabilite pentru a beneficia de
scutiri, exceptări sau reduceri de taxe vamale.
Cuantumul drepturilor import se stabileşte pe baza elementelor de taxare din
momentul naşterii datoriei vamale.
151
 Pentru asigurarea plăţii datoriei vamale, autoritatea vamală are dreptul să ceară
constituirea unei garanţii vamale. Garanţia (vamală) se depune de către debitorul
vamal sau cu acordul autorităţii vamale, de către o terţă persoană.
Garanţia poate fi constituită printr-un depozit bănesc sau printr-o scrisoare de
garanţie bancară, emisă de o bancă agreată de autoritatea vamală. Garanţia se
realizează prin depunerea sumei în lei sau prin remiterea unor instrumente de
decontare şi titluri de valoare, acceptate de autoritatea vamală.
Cuantumul garanţiei reprezintă suma exactă a datoriei vamale, în cazul în care
aceasta poate fi determinată în momentul în care este dată garanţia, iar în cazul în care
acest cuantum nu poate fi determinat, se ia în considerare suma cea mai ridicată a
datoriei vamale ce ar rezulta din operaţiunea de vămuire. Se pot constitui şi garanţii
globale, din care să se asigure plata mai multor datorii vamale.
În cazul în care se face plata datoriei vamale din această garanţie depusă, iar
după efectuarea plăţii mai rămân sume disponibile, ele pot fi restituite debitorului
vamal sau se pot folosi la achitarea altor drepturi vamale din operaţiuni de vămuire.
Stingerea datoriei vamale se poate realiza prin20 :
 plata sau achitarea acesteia ;
 renunţarea la încasare, atunci când se constată că este nedatorată ;
 anularea, ca o conscinţă a anulării declaraţiei vamale ;
 împlinirea termenului de prescripţie extinctivă;
 insolvabilitatea debitorului, constatată pe cale judecătorească ;
 confiscarea definitivă a mărfurilor ;
 distrugerea mărfurilor din dispoziţia autorităţii vamale sau abandonarea
acestora în favoarea statului, înainte de acordarea liberului de vamă;
 distrugerea sau pierderea mărfurilor, datorită forţei majore sau cazului fortuit,
înainte de acordarea liberului de vamă;
 scăderea cantitativă a mărfurilor, datorită unor factori naturali, pentru partea
corespunzătoare procentului de scădere, numai dacă aceasta s-a produs înainte de
acordarea liberului de vamă.
Datoria vamală se achită înainte de acordarea liberului de vamă, în cazul
regimurilor vamale definitive, precum şi în cazul când regimul vamal suspensiv se
încheie în termen. După ce datoria vamală a fost achitată, debitorul vamal poate
solicita restituirea garanţiei disponibile sau poate să consimtă ca aceasta să fie folosită
la altă operaţiune de vămuire. Pentru regimul vamal suspensiv care nu se încheie la
termen, datoria vamală devine exigibilă şi se stinge prin executarea de către
autoritatea vamală a garanţiei constituite.
Plata taxelor vamale se face de către importator sau de către comisionarul în
vamă în contul unităţii care a efectuat vămuirea, prin folosirea formelor şi
instrumentelor de decontare care asigură cu anticipaţie sumele necesare efectuării
plăţilor. Plata taxelor vamale constituie, de altfel, condiţia obilgatorie pentru acordarea
liberului de vamă la import.

20 V.Juravle, G.Vintila , Metode si tehnici fiscale, Ed. Rolcris, Bucureşti 2000

152
 Termenul de prescripţie a dreptului de a cere plata taxelor vamale este de 5 ani
şi curge de la data acceptării şi înregistrării declaraţiei vamale de import.

8.5. Regimul vamal aplicabil călătorilor şi altor persoane fizice

Călătorii şi persoanele fizice stabilite în România sau cu domiciliul în

străinătate pot introduce şi scoate din ţară bunuri care, respectând anumite
reglementări, sunt scutite de plata taxelor vamale, în condiţiile şi în limitele stabilite
prin hotărâre a Guvernului.
Aceste bunuri se pot prezenta sub forma bagajelor însoţite sau neînsoţite şi
trebuie să îndeplinească anumite condiţii, în ceea ce priveşte cantitatea, pentru a putea
fi scutite de plata taxelor vamale. Pentru bunurile care nu se încadrează în limitele
cantitative şi valorice prevăzute în hotărârea Guvernului se aplică, la import, tariful
vamal de import, iar la export, o taxă vamală de 20% aplicată la valoarea în vamă.
Valoarea în vamă se stabileşte de Ministerul Finanţelor prin aprobarea listei de
valori unice în vamă ale unor produse sau grupe de produse, deoarece bunurile
introduse sau scoase din ţară de călători şi alte persoane fizice stabilite în România sau
în străinătate nu fac obiectul unor operaţiuni comerciale.
Biroul vamal este autorizat să determine prin asimilare valoarea în vamă,
luând în considerare valoarea stabilită pentru bunuri cu caracteristici asemănătoare
(potrivit legislaţiei de valori unice). Atunci când nu este posibilă asimilarea, valoarea
în vamă este stabilită de Direcţia Generală a Vămilor, care poate lua în considerare
valorile din facturile externe sau cele comunicate de o societate comercială
producătoare, de profil sau de o instituţie specializată.
Pot fi introduse sau scoase din ţară, fără plata taxelor vamale, în condiţiile
stabilite prin convenţiile internaţionale la care România este parte şi pe bază de
reciprocitate, bunurile destinate: uzului oficial al misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare, folosinţei personale a membrilor cu statut diplomatic ai misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare, cât şi membrilor familiilor lor, precum şi cele
destinate folosinţei personale a membrilor personalului administrativ, tehnic şi de
serviciu al misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare dar şi a membrilor familiilor
lor, cu ocazia instalării.
Scutirile se aplică în anumite limite pe an calendaristic. Bunurile care depăşesc
cantităţile stabilite, pot fi introduse în ţară cu plata taxelor vamale aplicabile bunurilor
aparţinând persoanelor fizice.
De asemenea, pot fi introduse temporar în ţară, cu scutire de plata taxelor
vamale, autovehicule pentru uzul oficial al misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare, precum şi pentru folosinţa membrilor personalului acestora şi familiilor lor.
Aceasta este permisă în limitele avizate de Ministerul Afacerilor Externe, pe bază de
reciprocitate sau în condiţiile stabilite prin înţelegeri internaţionale.
Bunurile care sunt prohibite la scoaterea din România, precum şi bunurile cu
caracter artistic, istoric, ştiinţific, instrumente muzicale, obiecte din metale sau pietre
preţioase care depăşesc uzul personal se pot scoate din ţară fără alte formalităţi, dacă
au fost declarate în scris autorităţilor vamale la intrare.
153
 Pentru autovehiculele şi vehiculele introduse sau scoase din ţară de călători şi
alte persoane fizice stabilite în România sau domiciliate în străinătate valoarea în
vamă se stabileşte diferit, după cum acestea sunt noi sau folosite. Astfel, pentru
autovehicule şi vehicule noi, valoarea în vamă se determină pe baza preţului extern
din factura de cumpărare emisă de producător sau de o firmă direct reprezentată a a
acestuia, iar pentru cele folosite, se stabileşte pe fiecare categorie de vehicule prin
ordin al ministrului finanţelor, ţinând seama de vechimea şi caracteristicele tehnice ale
acestora.
Plafoanele valorice şi valorile în vamă, exprimate în valută, se transformă în
lei potrivit reglementărilor vamale referitoare la importul de mărfuri.
Cuantumul taxelor vamale se stabileşte de autoritatea vamală care le încasează
şi le varsă la bugetul de stat. Taxele vamale se plătesc în lei.

154
CAPITOLUL IX

IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE

Procesul general de reformă demarat în ţara noastră după 1989 include şi

reforma în domeniul administraţiei publice, al cărei sens este acela de descentralizare
a activităţii administrative şi de sporire a autonomiei unităţilor administrativ-
teritoriale.
Sporirea autonomiei administrative ar rămâne însă lipsită de conţinut dacă nu
ar fi acompaniată de creşterea autonomiei financiare a colectivităţilor locale prin
consolidarea veniturilor proprii ale acestora. În acest context s-a impus ca o necesitate
revizuirea cadrului legislativ ce reglementează impozitele şi taxele care alimentează
bugetele locale. Actul normativ1 elaborat a acordat competenţe dar şi responsabilităţi
sporite autorităţilor administraţiei publice locale aducând totodată perfecţionări
modului de aşezare a impozitelor şi taxelor locale în raport cu noile realităţi
economice şi sociale din ţara noastră. Prevederile sale au fost avute în vedere în
procesul de elaborare a proiectelor bugetelor locale pentru anul 2003, alte prevederi cu
caracter tranzitoriu intrând în vigoare chiar din anul 2002.
În prezent, conform noilor reglementări2, la stabilirea impozitelor şi taxelor
locale, organele locale vor avea în vedere următoarele principii:
- principiul transparenţei, conform căruia autorităţile administraţiei publice locale au
obligaţia să îşi desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă de public, iar
hotărârile referitoare la impozitele şi taxele locale să aibă la bază principiul publicităţii
bugetare;
- principiul aplicării unitare, conform căruia autorităţile administraţiei publice locale
asigură organizarea executării şi executarea în concret în mod unitar a prevederilor
Codului Fiscal, fiindu-le interzisă instituirea altor impozite şi taxe locale în afara celor
prevăzute;
- principiul autonomiei locale, în virtutea căruia autorităţile administraţiei publice
locale stabilesc impozite şi taxe locale în limitele şi condiţiile stabilite de lege;
menţionăm că acest principiu corespunde Cartei europene a autonomiei locale;
- principiul prevalării dispoziţiilor din Codul Fiscal asupra oricăror prevederi din alte
acte normative;
- principiul prevalării tratatelor ratificate de Parlament – dacă orice prevedere
legală3 contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte.

1 OG nr.36/2002 privind impozitele şi taxele locale, publicată în M.Of. nr.92/2002, aprobată, modificată şi
completată prin Legea nr.522/2002, publicată în M.Of.nr.602/2002
2 Legea nr. 571 privind Codul Fiscal, M.Of. 927/23.12.2003, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului

nr.83 din 19 august 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.571/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.793
din 27 august 2004 şi prin Legea nr.494 din 12 noiembrie 2004 privind aprobarea OG nr.83/2004, publicată în
Monitorul Oficial nr.1092 din 24 noiembrie 2004

155
 Impozitele şi taxele locale constituie, aşadar, venituri ale bugetelor locale
aparţinând unităţilor administrativ- teritoriale fiind utilizate pentru acoperirea
cheltuielilor finanţate din aceste bugete.
Contribuabilii care datorează aceste impozite sunt atât persoanele fizice
(inclusiv cele care desfăşoară activităţi economice pe baza liberei iniţiative ori
exercită în mod individual sau prin asociere orice profesie liberă) cât şi persoanele
juridice.
În categoria impozitelor şi taxelor locale sunt incluse :
- impozitul pe clădiri;
- impozitul pe teren;
- taxa asupra mijloacelor de transport;
- taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
- taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
- impozitul pe spectacole;
- taxa hotelieră;
- taxe speciale;
- alte taxe locale.

9.1 Impozitul pe clădiri

Impozitul pe clădiri este instituit asupra clădirilor aflate în proprietatea

persoanelor fizice şi juridice precum şi asupra clădirilor proprietate publică şi privată
a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în administrarea sau folosinţa
contribuabililor.
Prin clădire, în accepţiunea legii, se înţelege orice construcţie care serveşte la
adăpostirea de oameni, de animale, de obiecte, de produse, de materiale, de instalaţii
şi alte asemenea.
Impozitul vizează deci clădirile de orice fel, situate în municipii, oraşe,
comune, sate, indiferent de modul cum sunt folosite şi de destinaţia acestora.
Cad sub incidenţa impozitului atât clădirile aparţinând persoanelor juridice
aflate în funcţiune cât şi cele în rezervă sau în conservare, inclusiv cele a căror valoare
a fost recuperată integral pe calea amortizării.
În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe
persoane, pot apărea următoarele situaţii:
a) clădirea este proprietate comună, dar fiecare dintre contribuabili au
determinate cotele-părţi din clădire, caz în care impozitul pe clădiri se datorează de
fiecare contribuabil proporţional cu partea din clădire corespunzătoare cotelor-părţi
respective;
b) clădirea este proprietate comună, dar fără să aibă stabilite cotele-părţi din
clădire pe fiecare contribuabil, caz în care impozitul pe clădiri se împarte la numărul
de coproprietari, fiecare dintre aceştia datorând în mod egal partea din impozit
rezultată în urma împărţirii.

3 conform Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare
156
 Fac excepţie de la plata impozitului următoarele categorii de clădiri şi
construcţii:
a) clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a
oricăror instituţii publice, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru activităţi
economice;
b) clădirile care, potrivit legii, sunt clasate ca monumente istorice, indiferent
de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, precum şi de folosinţa
acestora;
c) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând
cultelor religioase recunoscute de lege;
d) clădirile instituţiilor de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizate
provizoriu sau acreditate;
De menţionat, faptul că nu beneficiază de scutirea de impozit incintele
aparţinând celor patru categorii de clădiri menţionate anterior, dar care sunt folosite
pentru activităţi economice.
e) clădirile unităţilor sanitare de interes naţional care nu au trecut în
patrimoniul autorităţilor locale;
f) clădirile aflate în domeniul public şi privat al statului şi în administrarea
Regiei Autonome “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”;
g) construcţiile şi amenajările funerare din cimitire;
h) clădirile sau construcţiile din parcuri industriale, ştiinţifice, tehnologice
etc.
i) construcţiile speciale, precum: sondele de ţiţei, gaze, sare; platforme de
foraj marin; centrale hidroelectrice, termoelectrice, nuclearo-electrice; căi de rulare;
puţuri de mină; baraje şi construcţii accesorii; poduri, viaducte, apeducte, tuneluri şi
altele.
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirea unei persoane fizice în
situaţia în care:
- clădirea este o locuinţă nouă realizată în condiţiile legii4;
- clădirea este realizată pe bază de credite5.
Aceste scutiri se acordă pe bază de cerere, începând cu data de întâi a lunii
următoare celei în care persoanele beneficiare prezintă la compartimentele de
specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale originalul şi copia actelor
care le atestă această calitate, respectiv contractul de construire a unei locuinţe cu
credit, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţei sau contractul de
dobândire a locuinţei, după caz, şi procesul-verbal de predare-primire/preluare a
4 Potrivit art. 10 alin. 2 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, pentru contribuabilii persoane fizice, titulari ai contractelor de construire a unei locuinţe cu
credit sau ai contractelor de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţelor noi, scutirea de la plata
impozitului pe clădiri se acordă pe timp de 10 ani de la data de întâi a lunii următoare celei în care a fost dobândită
locuinţa respectivă.
5 în conformitate cu Ordonanţa Guvernului nr. 19/1994 privind stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări

publice şi construcţii de locuinţe, beneficiarii de astfel de credite sunt scutiţi de la plata impozitului pe clădiri pe o
perioadă de 10 ani de la data de întâi a lunii următoare celei în care a fost dobândită locuinţa respectivă.

157
locuinţei în cauză, numai pentru o clădire.
În calitate de subiecţi sau plătitori ai impozitului pe clădiri apar de regulă
persoanele fizice sau juridice care au în proprietate clădirile respective. Pentru
clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-
teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz,
impozitul pe clădiri reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor
dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz.
Baza de calcul a impozitului o reprezintă valoarea impozabilă a clădirii care
diferă în funcţie de proprietarul clădirii care poate fi o persoană fizică sau juridică.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea
cotei de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii.
Astfel, pentru clădirile aparţinând persoanelor fizice (inclusiv celor asimilate)
valoarea impozabilă a clădirii se determină avându-se în vedere suprafaţa construită
desfăşurată, normele de evaluare stabilite pe metru pătrat şi coeficienţii de corecţie pe
ranguri de localităţi şi zone în cadrul acestora.
Suprafaţa construită desfăşurată se determină însumând suprafeţele secţiunilor
tuturor nivelurilor, inclusiv subsoluri şi mansarde, cu excepţia podurilor, treptelor şi
teraselor neacoperite.
Normele de evaluare pe metru pătrat sunt diferenţiate în raport de felul,
destinaţia şi locul unde sunt situate clădirile, structura de rezistenţă şi materialele din
care sunt construite, gradul de confort oferit de instalaţiile de apă, canalizare,
electrice, de încălzire cu care sunt sau nu echipate, conform tabelului nr.1:

Tabelul nr. 1 Normele de evaluare pe metru pătrat

Valoarea impozabilă
(lei/ m2)
Felul clădirilor şi al altor construcţii Cu instalaţii de apă, Fără instalaţii de apă,
impozabile canalizare, electrice, canalizare, electrice,
încălzire încălzire
a)Clădiri
- cu pereţi sau cadre din beton armat, din
cărămidă arsă, piatră naturală sau din alte 530 310
materile, fără cadre din beton armat
- cu pereţi din lemn, cărămidă nearsă,
vălătuci, paiantă şi alte materiale 140 90
asemănătoare
b)Construcţii anexe situate în afara corpului
principal al clădirii
- cu pereţi din cărămidă arsă, piatră, 90 80
beton sau din alte materiale asemănătoare
- cu pereţi din lemn, cărămidă nearsă, 50 30
paiantă, vălătuci etc.
c)Pentru locuinţe situate la subsol, demisol Valoarea reprezintă 75% din valoarea
sau la mansardă corespunzătoare fiecărei grupe de clădiri
d)Pentru spaţiile cu altă destinaţie aflate în Valoarea reprezintă 50% din valoarea
subsolul sau demisolul clădirilor corespunzătoare fiecărei grupe de clădiri

158
 Valorile impozabile pe metru pătrat se indexează anual prin hotărâre a
Guvernului, în luna aprilie a fiecărui an, pe baza ratei inflaţiei prognozate pentru anul
următor, în cazul în care creşterea acesteia depăşeşte 5%.
În funcţie de perioada în care a fost realizată clădirea se acordă o anumită
reducere a valorii impozabile (cu 15% pentru clădirile realizate înainte de 1950 şi cu
5% pentru cele realizate în perioada 1951-1977).
Pentru diferenţierea valorii impozabile pe ranguri de localităţi şi zone în cadrul
acestora, la nivelurile din tabelul nr.1 se aplică următorii coeficienţi de corecţie.

Tabelul nr.2 Coeficienţii de corecţie

Zona în Rangul localităţii
cadrul
localităţii
0 I II III IV V
A 1,30 1,25 1,20 1,15 1,10 1,05
B 1,25 1,20 1,15 1,10 1,05 1,00
C 1,20 1,15 1,10 1,05 1,00 0,95
D 1,15 1,10 1,05 1,00 0,95 0,90

Pentru clădirile structurate în blocuri cu mai mult de trei niveluri şi opt

apartamente aceşti coeficienţi se diminuează cu 0,10.
Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate
ca locuinţă, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se
majorează după cum urmează:
a) cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de
domiciliu.
În cazul deţinerii a două sau mai multe clădiri în afara celei de la adresa de
domiciliu, impozitul majorat se determină în funcţie de ordinea în care proprietăţile au
fost dobândite, aşa cum rezultă din documentele ce atestă calitatea de proprietar.
Persoanele fizice care au în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca
locuinţă, au obligaţia să depună o declaraţie specială la compartimentele de
specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale în raza cărora îşi au
domiciliul, precum şi la cele în raza cărora sunt situate celelalte clădiri ale acestora.
Pentru clădirile aparţinând persoanelor juridice baza de calcul a impozitului
o constituie valoarea de inventar a clădirilor.
Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu,
înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în
vigoare. În legătură cu valoarea de inventar a unei clădiri se fac următoarele precizări:
- în cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării,
valoarea impozabilă se reduce cu 15%;

159
- pentru clădirile care au fost reevaluate conform prevederilor legale în vigoare,
valoarea de inventar a acestora este valoarea înregistrată în contabilitatea
proprietarului imediat după reevaluare;
În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar se
aplică următoarele reguli:
a) impozitul pe clădire se datorează de proprietar;
b) valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea
clădirii înregistrată în contractul de leasing financiar.
Menţionăm că impozitul pe clădiri se aplică pentru orice clădire deţinută de o
persoană juridică aflată în funcţiune, în rezervă sau în conservare, chiar dacă valoarea
sa a fost recuperată integral pe calea amortizării.
Cotele de impozit sunt şi ele diferenţiate în raport de statutul contribuabilului
(persoană fizică sau juridică) şi de mediul în care sunt amplasate clădirile (urban sau
rural).
Astfel, impozitul pe clădirile proprietatea persoanelor fizice se calculează prin
aplicarea cotei de 0,2% în mediul urban şi 0,1% în mediul rural asupra valorii
impozabile a clădirii.
În cazul contribuabililor persoane juridice stabilirea cotei de impozit pe clădiri
este dată în competenţa consililiilor locale dar ea trebuie să fie cuprinsă între 0,5% şi
1 % din valoarea din inventar a clădirii, actualizată şi înregistrată în contabilitatea
acestora.
În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului
fiscal de referinţă, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul
General al Municipiului Bucureşti între 5% şi 10% şi se aplică la valoarea de inventar
a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în
care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepţie clădirile care au fost amortizate
potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cuprinsă între 0,5% şi
1%, inclusiv..
Cuantumul impozitului se determină înmulţind valoarea impozabilă a
clădirii, determinată aşa cum am arătat anterior, cu cota corespunzătoare de impozit.
Calculul impozitului pe clădiri se efectuează de către organele fiscale pentru
clădirile aparţinând persoanelor fizice şi direct de către contribuabili pentru celelalte
clădiri.
În vederea stabilirii impozitului contribuabilii sunt obligaţi să depună o
declaraţie de impunere la compartimentele de specialitate ale autorităţilor
administraţiei publice locale pe a căror rază teritorială se află bunurile impozabile, în
termen de 30 de zile de la dobândirea acestora sau de la data când au intervenit
schimbări care duc la modificarea impozitului. Contribuabilii persoane juridice
calculează impozitul şi depun declaraţia de impunere până la 31 ianuarie la aceleaşi
organe.
Clădirile dobândite în cursul anului se impun începând cu data de întâi a lunii
următoare celei în care au fost dobândite, impozitul calculaându-se proporţional cu
perioada rămasă până la sfârşitul anului.

160
 În cazul dezafectării, demolării, dezmembrării sau distrugerii precum şi în
cazul transferului dreptului de proprietate sau locaţiune, scăderea de la impunere se
face cu data de întâi a lunii următoare celei în care s-a produs această situaţie,
proporţional cu partea de clădire supusă acestei situaţii şi cu perioada rămasă până la
sfârşitul anului fiscal.
Impozitul pe clădiri se calculează anual şi se plăteşte trimestrial, în patru rate
egale, scadente până la 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de
către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o
bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

9.2 Impozitul pe teren

Impozitul pe teren este un impozit anual, datorat de contribuabilii care deţin în

proprietate terenuri situate în municipii, oraşe şi comune, în intravilanul sau
extravilanul acestora.
În cazul unui teren, aflat în administrarea sau în folosinţa, după caz, a altei
persoane şi pentru care se datorează chirie/arendă în baza unui contract de
închiriere/arendare, impozitul pe teren se datorează de către proprietar.
De reţinut că, pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a
unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în
folosinţă, după caz, impozitul pe teren reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor,
locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz.
Când terenul este deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare
proprietar datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. În cazul
în care nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, se aplică
aceleaşi reguli ca la impozitul pe clădiri.
Impozitul pe teren nu se datorează pentru:
a) terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren care este acoperită de o
clădire;
b) orice teren al unui cult religios recunoscut de lege şi al unei unităţi locale a
acestuia, cu personalitate juridică;
c) orice teren al unui cimitir, crematoriu;
d) orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizată
provizoriu sau acreditată;
e) orice teren al unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut în
patrimoniul autorităţilor locale;
f) orice teren deţinut, administrat sau folosit de către o instituţie publică, cu excepţia
suprafeţelor folosite pentru activităţi economice;
g) orice teren proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a altor
instituţii publice, aferent unei clădiri al cărui titular este oricare din aceste categorii de
proprietari, exceptând suprafeţele acestuia folosite pentru activităţi economice
h) orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru
perioada cât durează ameliorarea acestuia;
161
 i) terenurile care prin natura lor şi nu prin destinaţia dată sunt improprii pentru
agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de acumulare
sau căi navigabile;
j) terenurile legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigaţie, terenurile
aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele şi staţiile de
pompare aferente acestora, precum şi terenurile aferente lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare, pe baza avizului privind categoria de folosinţă a terenului, emis de oficiul
judeţean de cadastru şi publicitate imobiliară;
k) terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naţionale, drumuri
principale administrate de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale
din România - S.A., zonele de siguranţă a acestora, precum şi terenurile din jurul
pistelor reprezentând zone de siguranţă;
l) terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;
m) terenurile trecute în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale
în lipsă de moştenitori legali sau testamentari;
n) terenurile aferente clădirilor aflate în domeniul public sau privat al statului, cu
excepţia celor folosite pentru activităţi economice.
Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de
teren, rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona şi/sau categoria de
folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.
Impozitul pe terenul situat în intravilanul localităţilor este stabilit în sumă
fixă pe metru pătrat, diferenţiat pe ranguri de localităţi (şase categorii) şi pe zone
(patru la număr) astfel:

Zona în
cadrul Nivelurile impozitului, pe ranguri de localităţi
localităţii
0 I II III IV V
A 0,59 0,49 0,43 0,37 0,05 0,04
B 0,49 0,37 0,3 0,25 0,04 0.03
C 0,37 0,25 0,19 0,12 0,03 0,02
D 0,25 0,12 0,1 0,07 0,02 0,01

Tabelul nr. 3 Nivelurile impozitului, pe ranguri de localităţi ( lei/ m2)

În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la altă

categorie de folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii, impozitul pe teren se
stabileşte după cum urmează:
a) prin înmulţirea numărului de metri pătraţi de teren cu suma corespunzătoare, în
funcţie de categoria de folosinţă, reflectată în tabelul nr. 4;
b) prin înmulţirea rezultatului astfel obţinut cu coeficientul de corecţie
corespunzător prevăzut în tabelul nr. 5.

162
 Tabelul nr. 4 Categorii de folosinţă lei/ m2

Nr. Zona Zona Zona Zona Zona

Crt Categoria I a II-a a III-a a IV-a
de folosinţă
1. Teren arabil 15 12 10 8
2. Păşuni 12 10 8 6
3. Fâneţe 12 10 8 6
4. Vii 25 20 15 10
5. Livezi 30 25 20 15
6. Păduri şi alte terenuri cu
vegetaţie forestieră 15 12 10 8
7. Terenuri cu ape 8 6 4 x
8. Drumuri şi căi ferate X x x x
9. Terenuri neproductive X x x x

Tabelul nr. 5 Coeficienţi de corecţie

Rangul localităţi Coeficient de corecţie
0 8,00
I 5,00
II 4,00
III 3,00
IV 1,10
V 1,00

Impozitul pe terenurile situate în extravilanul localităţilor este stabilit în

sumă fixă pe metru pătrat de teren, indiferent de rangul localităţii categoria de
folosinţă a terenurilor şi zona unde este situat, acesta fiind stabilit la 10.000 lei/ha.
Plata impozitului pe teren se face anual, în patru rate egale, până la datele de
15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de
către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o
bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

9.3 Taxa asupra mijloacelor de transport

Această taxă vizează două categorii de bunuri, aparţinând persoanelor fizice

sau juridice:
- mijloacele de transport cu tracţiune mecanică;
- mijloacele de transport pe apă.
Având în vedere obiectul şi motivaţia instituirii acestui venit bugetar, se
apreciează că avem de-a face cu un venit bugetar mixt, care este atât un impozit pe
avere, cât şi o taxă pentru folosirea drumurilor publice sau a apelor navigabile.

163
 Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru:
a) autoturismele, motocicletele cu ataş şi mototriciclurile care aparţin persoanelor
cu handicap locomotor şi care sunt adaptate handicapului acestora;
b) navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru transportul
persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta
Ialomiţei;
c) mijloacele de transport ale instituţiilor publice;
d) mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii
de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de
pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de transport este stabilit în condiţii de
transport public.
Taxa pentru mijloace de transport cu tracţiune mecanică se stabileşte în mod
diferenţiat, în funcţie de capacitatea cilindrică a acestora, prin înmulţirea fiecărui 500
cm3 sau fracţiune din aceasta cu suma corespunzătoare din tabelul următor:

Mijloc de transport Valoarea taxei lei/ 500

cm³ sau fracţiune
1.Autoturisme cu capacitate cilindrică de până la 5,8
2000 cm³ inclusiv
2. Autoturisme cu capacitate cilindrică de peste 7,2
2000 cm³
3. Autobuze, autocare, microbuze 11,7
4. Alte vehicule cu tracţiune mecanică cu masa 12,6
totală maximă autorizată de până la 12 t inclusiv
5. Tractoare înmatriculate 7,8
6. Motociclete , motoare şi scutere 2,9

Pentru ataşe, taxa anuală se stabileşte la nivelul a 50% din taxa datorată pentru
motociclete, motorete şi scutere.
Pentru autovehiculele de transport marfă cu masa totală maximă
autorizată de peste 12 tone, precum şi pentru combinaţiile de autovehicule, taxa este
stabilită în sumă fixă anuală pe autovehicul (cuprinsă între 1.000.000 şi 6.000.000
lei), diferenţiată în raport de masa totală maximă autorizată, numărul de axe şi
sistemul de suspensie.
Taxa asupra mijloacelor de transport pe apă se calculează anual, pentru
fiecare mijloc de transport în parte, fiind diferenţiată în raport de felul mijlocului de
transport, şi anume:

Tipul mijlocului de transport - lei/an -

a) luntre, bărci fără motor, scutere de apă folosite pentru uz 10
şi agrement personal
b) bărci fără motor, folosite în alte scopuri 30
c) bărci cu motor 60
d) bacuri, poduri plutitoare 500
164
 e) şalupe 300
f) iahturi 1500
g) remorchere şi împingătoare:
g1) până la 500 CP 300
g2) între 501 şi 2.000 CP 500
g3) între 2.001 şi 4.000 CP 800
g4) peste 4.000 CP 1200
h) vapoare - pentru fiecare 1.000 tdw sau fracţiune din 100
aceasta
i) ceamuri, şlepuri şI barje fluviale, în funcţie de capacitatea
de încărcare:
i1) până la 1.500 tone inclusive 100
i2) între 1.501 şI 3.000 tone inclusive 150
i3) peste 3.000 tone 2.50

Taxa asupra mijloacelor de transport se datorează începând cu data de întâi a

lunii în care au fost dobândite iar în cazul înstrăinării sau radierii în timpul anului din
evidenţele organelor de poliţie sau ale căpităniilor porturilor, după caz, taxa se dă la
scădere începând cu data de întâi a lunii în care a apărut una din aceste situaţii.
Cuantumul taxei se stabileşte de către compartimentele de specialitate ale
autorităţilor administraţiei publice locale în a căror rază teritorială contribuabilii îşi au
domiciliul sau sediul, după caz, pe baza declaraţiei pe care aceştia sunt obligaţi să o
depună în cel mult 30 zile de la dobândire. În acelaşi termen şi la aceleaşi organe se
notifică şi schimbările intervenite ulterior şi care duc la modificarea cuantumului
taxei, ca şi schimbarea domiciliului sau sediului contribuabilului.
Taxa asupra mijloacelor de transport se plăteşte trimestrial, în patru rate egale
la aceleaşi termene ca şi impozitele pe clădiri şi terenuri, la bugetele locale.
În cazul unui mijloc de transport deţinut de un nerezident, taxa asupra
mijlocului de transport se plăteşte integral în momentul înregistrării mijlocului de
transport la compartimentul de specialitate al autorităţii de administraţie publică
locală.
Pentru mijloacele de transport dobândite în cursul anului taxa datorată se
repartizează în sume egale, la termenele de plată rămase până la sfârşitul anului.

9.4. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor

Orice persoană care trebuie să obţină un certificat, aviz sau altă autorizaţie
trebuie să plătească taxa corespunzătoare la compartimentul de specialitate al
autorităţii administraţiei publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau
autorizaţia necesară.
a) Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban,
este egală cu suma stabilită de consiliul local, Consiliul General al Municipiului
Bucureşti sau consiliul judeţean, după caz, în limitele prevăzute în tabelul următor:

165
 Suprafaţa pentru care se obţine certificat Taxa (lei)
de urbanism
a) Până la 150 mp inclusiv 2,5 – 3,5
b) Între 151 mp şi 250 mp inclusiv 3,7 – 4,7
c) Între 251 mp şi 500 mp inclusiv 4,8 - 6
d) Între 501 mp şi 750 mp inclusiv 6,1 – 7,2
e) Între 751 mp şi 1.000 mp inclusiv 7,3 – 8,5
f) Peste 1.000 mp 8,5 + 0,013 pentru fiecare m² care
depăşeşte 1000 m²
Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism pentru o zonă rurală este
egală cu 50% din taxa stabilită pentru mediul urban.
Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii de construire pentru o clădire care
urmează a fi folosită ca locuinţă sau anexă la locuinţă este egală cu 0,5% din valoarea
autorizată a lucrărilor de construcţii.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări necesară studiilor
geotehnice, ridicărilor topografice, exploatărilor de carieră, balastierelor, sondelor de
gaze şi petrol, precum şi altor exploatări se calculează înmulţind numărul de metri
pătraţi de teren afectat de foraj sau de excavaţie cu o valoare stabilită de consiliul local
de până la 50.000 lei.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei necesare pentru lucrările de organizare de
şantier în vederea realizării unei construcţii, care nu sunt incluse în altă autorizaţie de
construire, este egală cu 3% din valoarea autorizată a lucrărilor de organizare de
şantier.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de amenajare de tabere de corturi, căsuţe
sau rulote ori campinguri este egală cu 2% din valoarea autorizată a lucrărilor de
construcţie.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru chioşcuri, tonete,
cabine, spaţii de expunere, situate pe căile şi în spaţiile publice, precum şi pentru
amplasarea corpurilor şi a panourilor de afişaj, a firmelor şi reclamelor este de până
la 50.000 lei pentru fiecare metru pătrat de suprafaţă ocupată de construcţie.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru orice altă construcţie
decât cele menţionate anterior este egală cu 1% din valoarea autorizată a lucrărilor de
construcţie, inclusiv instalaţiile aferente.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare, totală sau parţială, a unei
construcţii este egală cu 0,1% din valoarea impozabilă a construcţiei, stabilită pentru
determinarea impozitului pe clădiri. În cazul desfiinţării parţiale a unei construcţii,
taxa pentru eliberarea autorizaţiei se modifică astfel încât să reflecte porţiunea din
construcţie care urmează a fi demolată.
Taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de
construire este egală cu 30% din cuantumul taxei pentru eliberarea certificatului sau a
autorizaţiei iniţiale.
Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi
branşamente la reţele publice de apă, canalizare, gaze, termice, energie electrică,
telefonie şi televiziune prin cablu se stabileşte de consiliul local şi este de până la
75.000 lei pentru fiecare racord.
166
 Taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism
şi amenajarea teritoriului, de către primari sau de structurile de specialitate din cadrul
consiliului judeţean se stabileşte de consiliul local în sumă de până la 100.000 lei.
Taxa pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală şi adresă se
stabileşte de către consiliile locale în sumă de până la 60.000 lei.
Pentru taxele prevăzute stabilite pe baza valorii autorizate a lucrărilor de
construcţie, se aplică următoarele reguli:
a) taxa datorată se stabileşte pe baza valorii lucrărilor de construcţie declarate de
persoana care solicită avizul şi se plăteşte înainte de emiterea avizului;
b) în termen de 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţie, dar nu mai
târziu de 15 zile de la data la care expiră autorizaţia respectivă, persoana care a obţinut
autorizaţia trebuie să depună o declaraţie privind valoarea lucrărilor de construcţie la
compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale;
c) până în cea de-a 15-a zi inclusiv, de la data la care se depune situaţia finală
privind valoarea lucrărilor de construcţii, compartimentul de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale are obligaţia de a stabili taxa datorată pe baza valorii
reale a lucrărilor de construcţie;
d) până în cea de-a 15-a zi inclusiv, de la data la care compartimentul de
specialitate al autorităţii administraţiei publice locale a emis valoarea stabilită pentru
taxă, trebuie plătită orice sumă suplimentară datorată de către persoana care a primit
autorizaţia sau orice sumă care trebuie rambursată de autoritatea administraţiei publice
locale.
b) Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate
economică şi a altor autorizaţii similare
Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii pentru desfăşurarea unei activităţi
economice este stabilită de către consiliul local în sumă de până la 100.000 lei, în
mediul rural, şi de până la 500.000 lei, în mediul urban.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare se stabileşte de
consiliul local şi este de până la 120.000 lei.
Taxa pentru eliberarea de copii heliografice de pe planuri cadastrale sau de pe
alte asemenea planuri, deţinute de consiliile locale, se stabileşte de către consiliul
local şi este de până la 200.000 lei.
Taxa pentru eliberarea certificatelor de producător se stabileşte de către
consiliile locale şi este de până la 500.000 lei.
Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor nu se datorează
pentru:
a) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru lăcaş de cult, pentru
dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi care
aparţin domeniului public al statului, pentru lucrările de interes public judeţean sau
local;
b) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, dacă beneficiarul construcţiei
este o instituţie publică;
c) autorizaţie de construire pentru autostrăzile şi căile ferate atribuite prin
concesionare, conform legii.
167
9.5. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate

a) Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate

Orice persoană, care beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate în
România în baza unui contract sau a unui alt fel de înţelegere încheiată cu altă
persoană, datorează plata unei taxe, cu excepţia serviciilor de reclamă şi publicitate
realizate prin mijloacele de informare în masă scrise şi audiovizuale.
Publicitatea realizată prin mijloace de informare în masă scrise şi audiovizuale,
corespunde activităţilor agenţiilor de publicitate potrivit Clasificării activităţilor din
economia naţională - CAEN, cu modificările ulterioare, respectiv publicitatea realizată
prin ziare şi alte tipărituri, precum şi prin radio şi televiziune.
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate, se plăteşte la bugetul local al
unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă
şi publicitate. Această taxă se calculează prin aplicarea cotei taxei respective la
valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate.
Cota taxei se stabileşte de consiliul local, fiind cuprinsă între 1% şi 3% .
Valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate cuprinde orice plată obţinută sau
care urmează a fi obţinută pentru serviciile de reclamă şi publicitate, cu excepţia taxei
pe valoarea adăugată.
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se varsă la bugetul local, lunar,
până la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de
prestări de servicii de reclamă şi publicitate.
b) Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate
Orice persoană care utilizează un panou, afişaj sau structură de afişaj pentru
reclamă şi publicitate într-un loc public datorează plata unei taxe anuale către bugetul
local al autorităţii administraţiei publice locale în raza căreia este amplasat panoul,
afişajul sau structura de afişaj respectivă.
Valoarea taxei pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate se calculează
anual, prin înmulţirea numărului de metri pătraţi sau a fracţiunii de metru pătrat a
suprafeţei afişajului pentru reclamă sau publicitate cu suma stabilită de consiliul local,
astfel:
a) în cazul unui afişaj situat în locul în care persoana derulează o activitate
economică, suma este de până la 200.000 lei;
b) în cazul oricărui alt panou, afişaj sau structură de afişaj pentru reclamă şi
publicitate, suma este de până la 150.000 lei.
Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate se recalculează pentru a
reflecta numărul de luni sau fracţiunea din lună dintr-un an calendaristic în care se
afişează în scop de reclamă şi publicitate.
Taxa pentru afişajul în scop de reclamă şi publicitate se plăteşte anual,
anticipat sau trimestrial, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15
septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv.

168
 Consiliile locale pot impune persoanelor care datorează taxa pentru afişaj în
scop de reclamă şi publicitate să depună o declaraţie anuală la compartimentul de
specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.
Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate şi taxa pentru afişaj în scop de
reclamă şi publicitate nu se aplică instituţiilor publice, cu excepţia cazurilor când
acestea fac reclamă unor activităţi economice.
Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate, nu se aplică:
- unei persoane care închiriază panoul, afişajul sau structura de afişaj unei alte
persoane, în acest caz taxa corespunzătoare fiind plătită de această ultimă persoană;
- pentru afişele, panourile sau alte mijloace de reclamă şi publicitate amplasate în
interiorul clădirilor;
- pentru panourile de identificare a instalaţiilor energetice, marcaje de avertizare sau
marcaje de circulaţie, precum şi alte informaţii de utilitate publică şi educaţionale.
Totodată, nu se datorează taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi
publicitate pentru afişajul efectuat pe mijloacele de transport care nu sunt destinate,
prin construcţia lor, realizării de reclamă şi publicitate.

9.6. Impozitul pe spectacole

Orice persoană care organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă

sau altă activitate distractivă în România are obligaţia de a plăti o sumă de bani,
reprezentând impozitul pe spectacole.
Acest impozit se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în
raza căreia are loc manifestarea artistică, competiţia sportivă sau altă activitate
distractivă.
Cu excepţia manifestaţiilor artistice care se derulează într-o videotecă sau
discotecă, impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotei de impozit la
suma încasată din vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor.
Cota de impozit se determină după cum urmează:
a) în cazul unui spectacol de teatru, ca de exemplu o piesă de teatru, balet, operă,
operetă, concert filarmonic sau altă manifestare muzicală, prezentarea unui film la
cinematograf, un spectacol de circ sau orice competiţie sportivă internă sau
internaţională, cota de impozit este egală cu 2%;
b) în cazul oricărei alte manifestări artistice, cota de impozit este egală cu 5% .
Suma primită din vânzarea biletelor de intrare sau a abonamentelor nu
cuprinde sumele plătite de organizatorul spectacolului în scopuri caritabile, conform
contractului scris intrat în vigoare înaintea vânzării biletelor de intrare sau a
abonamentelor.
Persoanele care datorează impozitul pe spectacole stabilit conform criteriilor
precizate anterior, au obligaţia de:
a) a înregistra biletele de intrare şi/sau abonamentele la compartimentul de
specialitate al autorităţii administraţiei publice locale care îşi exercită autoritatea
asupra locului unde are loc spectacolul;

169
 b) a anunţa tarifele pentru spectacol în locul unde este programat să aibă loc
spectacolul, precum şi în orice alt loc în care se vând bilete de intrare şi/sau
abonamente;
c) a preciza tarifele pe biletele de intrare şi/sau abonamente şi de a nu încasa sume
care depăşesc tarifele precizate pe biletele de intrare şi/sau abonamente;
d) a emite un bilet de intrare şi/sau abonament pentru toate sumele primite de la
spectatori;
e) a asigura, la cererea compartimentului de specialitate al autorităţii administraţiei
publice locale, documentele justificative privind calculul şi plata impozitului pe
spectacole;
f) a se conforma oricăror altor cerinţe privind tipărirea, înregistrarea, avizarea,
evidenţa şi inventarul biletelor de intrare şi a abonamentelor, care sunt precizate în
normele elaborate în comun de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul
Administraţiei şi Internelor, contrasemnate de Ministerul Culturii şi Cultelor şi
Agenţia Naţională pentru Sport.
În cazul unei manifestări artistice sau al unei activităţi distractive care are
loc într-o videotecă sau discotecă, impozitul pe spectacole se calculează pe baza
suprafeţei incintei prevăzute.
Impozitul pe spectacole se stabileşte pentru fiecare zi de manifestare artistică
sau de activitate distractivă, prin înmulţirea numărului de metri pătraţi ai suprafeţei
incintei videotecii sau discotecii cu suma stabilită de consiliul local, astfel:
a) în cazul videotecilor, suma este de până la 1.000 lei;
b) în cazul discotecilor, suma este de până la 2.000 lei.
Impozitul pe spectacole se ajustează prin înmulţirea sumei astfel stabilite, cu
coeficientul de corecţie corespunzător, în funcţie de rangul localităţii.
Persoanele care datorează impozitul pe spectacole au obligaţia de a depune o
declaraţie la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale
privind spectacolele programate pe durata unei luni calendaristice. Declaraţia se
depune până la data de 15, inclusiv, a lunii precedente celei în care sunt programate
spectacolele respective.
Impozitul pe spectacole nu se aplică spectacolelor organizate în scopuri
umanitare.
Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 15, inclusiv, a lunii
următoare celei în care a avut loc spectacolul.
Persoanele care datorează impozitul pe spectacole răspund pentru calculul
corect al impozitului, depunerea la timp a declaraţiei şi plata la timp a impozitului.

9.7. Taxa hotelieră

Conform normelor în vigoare, consiliul local poate institui o taxă pentru şederea
într-o unitate de cazare, într-o localitate asupra căreia consiliul local îşi exercită
autoritatea.
Taxa pentru şederea într-o unitate de cazare, denumită în continuare taxa
hotelieră, se încasează de către persoanele juridice prin intermediul cărora se
realizează cazarea, o dată cu luarea în evidenţă a persoanelor cazate.
170
 Unitatea de cazare are obligaţia de a vărsa taxa astfel colectată la bugetul local
al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situată aceasta.
Taxa hotelieră se calculează prin aplicarea unei cote la tarifele de cazare
practicate de unităţile de cazare. Cota taxei se stabileşte de consiliul local şi este
cuprinsă între 0,5% şi 5% . În cazul unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune
turistică, cota taxei poate varia în funcţie de clasa cazării în hotel.
Taxa hotelieră se datorează pentru întreaga perioadă de şedere, cu excepţia
cazului unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică, atunci când taxa se
datorează numai pentru o singură noapte, indiferent de perioada reală de cazare.
Taxa hotelieră nu se aplică pentru:
a) persoanele fizice în vârstă de până la 18 ani inclusiv;
b) persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat ori persoanele invalide de
gradul I sau II;
c) pensionarii sau studenţii;
d) persoanele fizice aflate pe durata satisfacerii stagiului militar;
e) veteranii de război;
f) văduvele de război sau văduvele veteranilor de război care nu s-au recăsătorit.
Unităţile de cazare au obligaţia de a vărsa taxa hotelieră la bugetul local, lunar,
până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră
de la persoanele care au plătit cazarea.
Totodată, unităţile de cazare au obligaţia de a depune lunar o declaraţie la
compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale, până la data
stabilită pentru fiecare plată a taxei hoteliere, inclusiv. Formatul declaraţiei se
precizează în normele elaborate în comun de Ministerul Finanţelor Publice şi
Ministerul Administraţiei şi Internelor.

9. 8. Alte taxe locale

În exercitarea atribuţiilor ce le revin în administrarea domeniului public şi

privat al unităţilor administrativ-teritoriale, consiliile locale, Consiliul General al
Municipiului Bucureşti sau consiliile judeţene, după caz, pot institui taxe pentru
utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor
memoriale, monumentelor istorice de arhitectură şi arheologice şi altele asemenea.
Consiliile locale pot institui taxe pentru deţinerea sau utilizarea
echipamentelor şi utilajelor destinate obţinerii de venituri care folosesc infrastructura
publică locală, pe raza localităţii unde acestea sunt utilizate, precum şi taxe pentru
activităţile cu impact asupra mediului înconjurător.
Aceste taxe se calculează şi se plătesc în conformitate cu procedurile aprobate
de autorităţile deliberative interesate.

171
BIBLIOGRAFIE

Beltrame, Pierre Limpot, M.A. Edition, Paris, 1987

Bistriceanu, D. Gh. Finanţele agenţilor economici, Editura Didactică şi Pedagogică,
şi colaboratorii R.A., Bucureşti, 1995
Condor, Ioan Drept financiar, Editura R.A., Monitorul Oficial
Corduneanu, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura CODECS,
Carmen Bucureşti,1998
Deruel, Francois Finances publiques – droit fiscal, Editura Dalloz, Paris, 1993
Juravle, Vasile Metode şi tehnici fiscale, Editura Rolcris, Bucureşti, 2000
Vintilă, Georgeta
Moşteanu, Tatiana Reforma sistemului fiscal în România, Editura Didactică şi
Dicu, Sorin Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999
Matei, Gheorghe Fiscalitate, teorie-reglementări, Editura Ex Ponto, Constanţa,
Alexandru Negrea 2002.
Matei, Gheorghe Finanţe publice, teorie-practică, reglementări, Editura Ex Ponto,
Alexandru, Negrea Constanţa, 2002.
Elena, Dobre
Percebois, J. şi Dictionnaire de finances publiques, Librairie Armand Colin, Paris,
colab. 1995
Stancu, Ion Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1996
Stancu, Ion Gestiunea financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1994
Talpoş, Ioan Finanţele României, Editura SEDONA, Timişoara, 1996
Toma, Mihai Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti, 1994
Topciu, Constantin Fiscalitate, Tipografia ASE, Bucureşti, 1994
Topciu, Constantin Fiscalitate, Universitatea Independentă Titu Maiorescu,
Vintilă, Georgeta Facultatea de Ştiinţe Economice, Bucureşti, 1998
Văcărel, Iulian şi Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,
colab. 2005
Văcărel, Iulian Politici fiscale şi bugetare în România, 1999-2000, Editura
Expert, Bucureşti, 2001
X X X Legea 571/22 decembrie 2003 privind Codul fiscal
X X X Legea 210/2005 privind Codul de procedură fiscală
X X X Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice
X X X Legea nr. 132/2004 privind organizarea Gărzii Financiare
X X X H.G. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Finanţelor Publice şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
X X X H.G. 784/2005 privind stabilirea nivelului dobânzii datorate pentru
neachitarea le termen a obligaţiilor fiscale

172
173