TEMA 2. TRANSNAŢIONALIZARE ŞI GLOBALIZARE.

2.1. Societăţile transnaţionale - vectorul principal al globalizării.

2.2. Concentrarea transfrontalieră a capitalului și apariția oligopolului mondial.

2.3. Investițiile străine directe și globalizarea capitalurilor.

2.4. Caracteristica relațiilor concurențiale transnaționale.

2.1. SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE - VECTORUL PRINCIPAL AL GLOBALIZĂRII.

După cum am prezentat în capitolul precedent, circuitul economic internațional

contemporan se caracterizează prin intensificarea procesului de globalizare. Acest fenomen a
devenit o realitate a zilelor noastre. La baza procesului de globalizare stau următorii factori
importanţi:
 factorii de natură tehnologică – în special progresul tehnico-ştiinţific rapid care se
înregistrează în domeniul tehnologiilor de vârf, şi în primul rând al informaticii, care a făcut
posibilă creşterea fără precedent a vitezei şi a sferei de circulaţie a informaţiei, realizarea
rapidă a contactului direct dintre agenții economici, în primul rând (din sectorul producţiei, al
comerţului, al băncilor şi finanţelor), dar şi dintre alte tipuri de utilizatori, din orice colţ al
lumii;
 factorii de natură economică – care au contribuit la creșterea accelerată a liberei circulaţii a
bunurilor, serviciilor, tehnologiei şi capitalului la scară planetară.
Ambii factori duc la scăderea continuă a importanţei economice a hotarelor naționale și au
favorizat o intensificare fără precedent a relaţiilor şi a interacţiunilor economice dintre state până
la un punct în care diferenţa dintre tranzacţiile efectuate pe piaţa internă şi cele efectuate pe piaţa
internaţională au devenit nesemnificative sau chiar dispar.
Principalii actori ai globalizării sunt națiunile și societăţile transnaţionale. Societățile
transnaționale reprezintă marile firme (în majoritate din ţările occidentale), care şi-au extins
activitatea economico-financiară dincolo de hotarele ţării de origine, devenind principalii agenţi
economici în circuitul economic internațional. Ele există şi acţionează în toate sectoarele de
activitate: industrie, agricultură, bănci, asigurări, publicitate, turism etc., deţinând poziţii
importante, de control, în sectoarele respective.
Unii savanți consideră că societățile transnaționale s-au dezvoltat şi transformat odată cu
societatea, contribuind totodată la evoluţia organizaţiilor şi a oamenilor. Primele societăți
transnaționale au început probabil să se formeze odată cu primele raporturi sociale, acum mii de
ani, când oamenii preistorici comunicau pentru a stabili diverse “strategii de distribuire” a

1
resurselor. Cu toate acestea primele structuri manageriale specifice „canalelor de distribuţie”
transnaţionale le putem găsi în epoca medievală, unde, înainte de revoluţia industrială la
entităţile economice ale vremii. Edwin Hunt în “The Medieval Super - companies: A Study of
the Peruzzi Company of Florence”, studiu detaliat ce reprezintă o istorie revizionistă a afacerilor
medievale florentine, prezintă o ”super - companie" a vremii - Peruzzi - cu sediul în Florenţa.
Aceasta a dezvoltat un veritabil sistem de distribuţie, acţionând nu doar ca o firmă comercială, ci
şi ca organizatoare a producţiei de pânză din Flandra importată pentru finisare în Florenţa.
Organizarea sa internă a determinat răspândirea partenerilor în principalele oraşe europene şi un
vast sistem de curierat ajungând să aibă filiale până în Tanger.(un oraș în partea de nord-vest a
Marocului, foarte aproape de strâmtoarea Gibraltar).
Structuri manageriale caracteristice societăților transnaţionale contemporane se regăsesc,
de asemenea, la entităţi economice din perioada colonizării manifestată în Europa Occidentală,
în speţă în Marea Britanie şi Olanda, la începutul secolului XVI şi în secolele următoare. În
această perioadă, se remarcă preponderenţa unor “corporaţii” aflate sub jurisdicţia monarhilor, şi
a căror activitate externă consta în promovarea comerţului şi a “achiziţiilor” teritoriale dezvoltate
de statele emitente în regiuni precum: Orientul Îndepărtat, Africa şi „Zona Americilor”. Un
exemplu edificator din acea perioadă îl constituie The British East - India Trading Company,
care este considerată astăzi prima “corporaţie imperială”.(Compania a fost fondată în 1602 de
Regatul Olandei intrată ulterior, în 1811, sub “tutelă”anglicană şi retrocedată în 1814, către
proprietarul ei iniţial – Regatul Olandei, în schimbul altor concesiuni olandeze.) Ea folosea
strategii specifice corporaţiilor monopoliste de astăzi şi o politică de expansiune deosebit de
eficientă. Exemple similare constituie şi Hudson Bay Company, care opera între America de
Nord şi Marea Britanie, şi British Royal Africa Company. Acestea operau, în special, în spaţiul
juridic unic al imperiului şi pe lângă organizarea comerţului s-au implicat, între anumite limite,
şi în producţie. Cercetările realizate de A. Carlos şi S. Nicholas şi publicate în „Giants of an
earlier capitalism: the chartered trading companies as modern multinationals”, au evidenţiat că în
perioada de apogeu, aceste companii au realizat mii sau sute de mii de tranzacţii anuale şi au
folosit o reţea vastă de manageri salariaţi şi structuri ierarhice pentru a le supraveghea şi
monitoriza. În ciuda vitezei de comunicare lente căci, spre exemplu, ciclul comercial între India
şi Anglia, dura între optsprezece şi treizeci şi şase de luni, nivelurile de coordonare internă erau
comparabile cu cele din cadrul companiilor de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul
secolului XX.
Apariţia unor structuri specifice sistemului transnaţional de distribuţie este şi mai
pronunţată odată cu momentul aferent apariţiei primelor forme ale capitalismului industrial,

2
caracterizat prin dezvoltarea sistemelor de producţie manufacturată şi a noilor tehnologii de
fabricaţie.
Secole mai târziu, odată cu expansiunea procesului de globalizare, companiile au fost
nevoite să-şi organizeze activitatea de distribuţie astfel încât să poată face faţă dimensiunii reale
a afacerilor şi condiţiilor economice şi culturale de pe diverse pieţe.
La începutului de secol XXI expansiunea corporaţiilor multinaţionale la scară planetară, se
realizează prin complexe strategii de expansiune, adoptate la nivelul sistemului corporativ,
acestea facilitând multiple forme de transnaţionalizare a activităţilor cum sunt subproducţia sau
subcontractarea internaţională, contractele de licenţiere şi alte forme de raporturi intra şi
intercompanii.
Delimitări conceptuale privind companiile transnaţionale
Pe plan internaţional operează o mare varietate de firme, în rândul cărora societăţile
transnaţionale se impun ca fiind cele mai importante, atât din punct de vedere al dimensiunilor
cât şi al volumului de activitate, cât şi din punct de vedere al poziţiei şi rolului lor în economia
mondială.
În literatura economică există mai multe încercări de definire a societăţii (companiei)
transnaţionale, care, în general, iau în considerare diverse elemente de ordin cantitativ, cum ar
fi:1
– numărul de ţări în care operează firma respectivă (de exemplu, în concepţia specialistului
Vernon, acesta trebuie să fie de minimum 6);
– mărimea cifrei de afaceri (de exemplu, peste 100 milioane de dolari);
– ponderea minimă a activelor deţinute în străinătate în totalul activelor firmei;
– ponderea forţei de muncă ocupate în străinătate în totalul forţei de muncă ocupate etc.
Una din problemele cele mai disputate referitoare la companiile transnaţionale (CTN) este
definirea lor. Definirea conceptelor este foarte importantă pentru explicitarea conţinutului
acestora. Pentru acelaşi conţinut sau unul apropiat se folosesc termeni diferiţi : companii
transnaţionale (CTN), societăţi transnaţionale (STN), companii multinaţionale (CMN), firme
multinaţionale (FMN). Chiar dacă nu putem vorbi despre o definiţie universal acceptată totuşi
preocuparea pentru definirea acesteia a existat de multă vreme. Una dintre definiţiile de reper
pentru lucrările de specialitate este cea a lui R.Vernon ce datează din 1966, conform căreia o
corporaţie multinaţională reprezintă o firmă mare deţinătoare de filiale industriale în cel puţin
şase ţări. Ulterior, dat fiind evoluţia firmelor transnaţionale de mărimi mijlocii, această cifră a
fost redusă la cinci, apoi la două şi chiar la o singură filială peste hotarele firmei-mamă. Aceste

1
CARTAS M. Impactul societăţilor transnaţionale asupra economiei mondiale. Institutul Naţional de Cercetări
Economice Centrul de Informare şi Documentare Economică. Disponibil http://www.cide.ro/caiet_35.pdf, p.9
3
fapte demonstrează că nici aspectul cantitativ al numărului de filiale, nici mărimea firmei-mamă
nu sunt edificatoare, ci arbitrare. De aceea această definiţie n-a rezistat presiunii evoluţiei
companiilor transnaţionale şi diversificării lor.
După aproape 20 de ani C.A. Michalet prezenta CTN drept ’’o întreprindere ( sau un grup
de întreprinderi ) de talie mare, care pornind de la o bază naţională, şi-a implantat mai multe
filiale în ţări diferite, adoptând o organizare şi o strategie la scară mondială.’’ 2
C.A. Michalet nu mai pune accentul pe numărul filialelor din străinătate, ci pe organizarea
şi strategia firmei-mamă la nivel global.
Caracterul internaţional al CTN este dezvoltat de J. H. Dunning în mai multe lucrări despre
companiile multinaţionale (CMN) şi globalizare. El surprinde faptul că multinaţionalele şi-au
extins producţia, managementul şi marketingul peste graniţele unei ţări la scara economiei
globale. Conform opiniei lui „ producția internaţională reprezintă o activitate creatoare de
valoare adăugată aflată sub proprietatea, controlul şi organizarea unei firme (sau unui grup de
firme) dincolo de hotarele sale naţionale’’3.
Apar la Dunning unele elemente noi în definirea CTN precum: caracterul lor internaţional,
valoarea nou creată, organizarea şi controlul din partea firmei de origine. Mulţi autori vor
prelua caracterul internaţional al firmei prin care se înţelege nu numai faptul că filialele acesteia
sunt implantate peste graniţele naţionale, ci şi autonomia firmei faţă de ţara de origine şi faţă de
ţara receptoare. Caracterul internaţional este stabilit în funcţie de diferite criterii precum :
capitalul social al firmei deţinut de acţionari din mai multe ţări, conducători de diferite
naţionalităţi, strategia firmei la scară mondială.
În definiţiile prezentate şi în alte lucrări de specialitate indiferent cum sunt numite: firme,
corporaţii, întreprinderi, societăţi, companii, caracterul lor internaţional apare prin doi termeni :
multinaţional şi transnaţional. În viziunea autorilor P. Hirst şi G. Thompson cel mai important
aspect al deosebirii dintre companiile multinaţionale (CMN) şi companiile transnaţionale (CTN),
rămâne acela ca CMN ’’să-și păstreze o bază naţională puternică; să rămână subiectul
reglementărilor naţionale ale ţărilor de origine şi să fie efectiv conduse de acea ţară’’.4 Dar într-o
economie globalizată CMN se transformă în CTN care vor avea un capital delocalizat, fără

2
CARTAS M. Impactul societăţilor transnaţionale asupra economiei mondiale. Institutul Naţional de Cercetări
Economice Centrul de Informare şi Documentare Economică. Disponibil http://www.cide.ro/caiet_35.pdf, p.20
3
DUNNING John H. Economic analysis and multinational enterprise. London, 1974. 408 P. ISBN: 978-1-315-824-
000, p.58
4
HIRST P., THOMPSON G., BROMLEY S. Globalization in Question. 3rd Edition. Polity Press, 1996. 304 P. ISBN: 978-
0-745-64152-2
4
identificare naţională, cu un management internaţionalizat. Spre deosebire de CMN, CTN nu vor
mai putea fi controlate sau constrânse de politicile anumitor state naţionale.5
Deosebirea operată de autori este doar un deziderat pentru CMN în cadrul unei economii
internaţionale ideale. După părerea noastră nu este o delimitare reală, de esenţă, ci doar de
denumire. La toţi ceilalţi autori explicit sau implicit CTN sunt principalii agenţi ai globalizării
atât faţă de ţara de origine cât şi faţă de ţara receptoare.
În definirea societăţilor transnaţionale poate fi folosită şi noţiunea de grup ca fiind
ansamblul format de societatea-mamă şi filialele aflate sub controlul său, societatea-mamă fiind
centrul deciziei financiare, al cercetării ştiinţifice şi al strategiei.
În primul rând firmele de talie mondială, au început prin a se constitui ca mari întreprinderi
pe plan naţional, ceea ce a implicat în prealabil un intens proces de concentrare şi centralizare a
capitalului de-a lungul unei perioade de timp. În al doilea rând ele şi-au diversificat producţia
înainte de a începe să se internaţionalizeze. În al treilea rând, dată fiind originea lor naţională,
forţa şi slăbiciunile economiei de unde provin se vor reflecta în bună parte în competitivitatea şi
strategiile ce urmează să le adopte. Avem în vedere strategiile de aprovizionare, strategiile de
piaţă care configurează cadrul general de amplasare a filialelor în străinătate şi strategiile
integrării producţiei la scară internaţională.
O altă formă de strategie urmată de companiile transnaţionale este cea '' tehno-financiară ".
Aceasta constă în deplasarea activităţii firmelor din străinătate de la producţia materială direct
spre furnizarea de servicii. Baza competitivităţii firmelor o formeaza know-how-ul şi activitatea
de cercetare - dezvoltare. Noua lor forţă rezidă în capacitatea lor de a desfăşura operaţiuni
complexe care presupun combinarea activităţii unor operatori diverşi şi anume întreprinderi
industriale , societăţi de inginerie, bănci internaţionale, organisme multilaterale de finanţare.

2.2. CONCENTRAREA TRANSFRONTALIERĂ A CAPITALULUI ȘI APARIȚIA

OLIGOPOLULUI MONDIAL
În condiţiile actuale, globalizarea informaţiei face mult mai dificilă identificarea rivalilor
potenţiali de pe pieţe situate la mari distanţe. Pentru a depăşi aceste dificultăţi progresul tehnico-
ştiinţific din statele dezvoltate ale lumii a creat condiţiile apariţiei reţelelor de oligopoluri. Acest
subcapitol evidenţiază modul în care alianţele şi fuziunile înregistrate au creat structura de bază a
unor grupuri de firme corespunzătoare apariţiei oligopolurilor globale.

5
HIRST P., THOMPSON G., BROMLEY S. Globalization in Question. 3rd Edition. Polity Press, 1996. 304 P. ISBN: 978-
0-745-64152-2
5
 Apariţia oligopolurilor transnaţionale
Accentuarea tendinţei spre globalizarea economiei face ca diferite oligopoluri care
acţionau la nivelul economiilor naţionale să devină oligopoluri transnaţionale. Ele nu pot fi
considerate (datorită concurenţei inevitabile, tot mai severe) un monopol unic mondial.
Dimensiunile marilor grupuri industriale şi apariţia reţelelor de oligopoluri au schimbat
considerabil aspectul actual al economiei mondiale marcat de intensificarea procesului de
globalizare. Totodată, noile tehnologii şi descoperirile ştiinţifice au creat condiţiile favorabile
expansiunii fără precedent a companiilor transnaţionale. La toate acestea s-a adăugat
intensificarea ritmului de fuziuni şi achiziţii care au implicat o anumită restructurare a marilor
companii, procesul de concentrare a capitalului efectuându-se simultan atât pe plan intern cât şi
internaţional. El a avansat îndeosebi în anumite regiuni ale lumii, în perspectiva creării unei pieţe
unice care să dea un avânt superior procesului de internaţionalizare a capitalului. Ne referim mai
ales la acele regiuni ale lumii în care se desfăşoară procesul de integrare regională.
Oligopolurile mondiale reflectă, pe de o parte, gradul de concentrare a producţiei şi
capitalului, iar pe de altă parte, reprezintă un mijloc de delimitare al unor raporturi de dependenţă
reciprocă, care uneşte un mic număr de companii transnaţionale provenite dintr-o singură
industrie sau un complex de industrii, bazate pe o tehnologie generic comună, ceea ce le oferă
statutul de concurent efectiv pe plan mondial.
Ceea ce este caracteristic noului val al globalizării capitalului vizează extensia structurilor
de ofertă foarte concentrată spre cea mai mare parte a industriilor intensive în cercetare,
beneficiare ale unei tehnologii înalte, precum şi în sectoarele bazate pe producţii de scară. Sunt
cunoscute foarte bine activităţile legate de lansările spaţiale, construcţia de aeronave civile sau
cele care se referă la unele produse foarte specializate ale industriei militare.
Creşterea intensităţii concurenţei pe fiecare piaţă naţională, luată separat, rămâne un fapt
indiscutabil. Însă concurenţa dintre industriile oligopoliste îmbracă de multe ori forma infiltrării
unora în activitatea altora prin intermediul investiţiilor directe. Totul la nivel internaţional, de
unde şi măsurile de apărare şi protecţie a poziţiilor oligopolurilor ameninţate de infiltrare.
Formele de apărare le-au constituit fuziunile şi achiziţiile, care au accelerat concentrarea
capitalului acestor oligopoluri, le-au mărit capacitatea competiţională, în condiţiile tendinţelor
spre o piaţă globală. Raporturile de forţă dintre diverse reţele de oligopoluri au devenit decisive
în acapararea unei părţi cât mai mari din piaţa mondială.
Informaţia a căpătat o importanţă covârşitoare pentru capacitatea de adaptare a firmelor la
condiţiile aflate într-o continuă schimbare a cererii şi tehnologiei. Obţinerea informaţiilor
necesare operării pe o piaţă globală este un element vital pentru existenţa propriu-zisă a firmei.
Noile tehnologii informaţionale au dat, totodată posibilitatea marilor firme să instituie un control
6
strict asupra unei părţi apreciabile din operaţiile desfăşurate de alte firme fără a le absorbi.
Tocmai în aceasta constă unul din elementele de originalitate ale firmelor reţea.
Multe din firmele mai mici pun la dispoziţie o gamă largă de proceduri şi mijloace de
acţiune pentru organizarea şi consolidarea poziţiilor cucerite pe piaţă şi permanentizarea
dominației oligopoliste. Tocmai aceste practici au înlesnit trecerea de la oligopolurile naţionale
la oligopolurile mondiale.
Un exemplu concludent în această privinţă ni-l oferă firmele japoneze, organizate in reţele
pe care ei le numesc ''keiretzu". Aceste reţele alcătuiesc un adevărat "lanţ de valori ''. Firmele
japoneze promovează aproape toata gama de relaţii de cooperare, dând dovadă de o mare
flexibilitate şi descentralizare. În cadrul reţelei exista un intens flux de informaţii reciproce între
parteneri, fără a se practica o ierarhie rigidă. Membrii aceluiaşi grup industrial beneficiază pe
linie financiară de coordonare şi consultanţă din partea unei mari bănci care este integrată
organic grupului. Colaborarea este atât de strânsă încât membrii oligopolului îşi împart
laboratoarele de cercetare şi capacităţile de producţie. Legăturile de cooperare pe plan financiar,
tehnologic, industrial şi comercial pe care membrii unei asemenea reţele le stabilesc între ei
relevă faptul că ei se consideră şi se tratează parteneri egali indiferent de dimensiunile firmelor.
Se poate spune că în cadrul reţelei oligopoliste asistăm la crearea unei pieţe interne unde
costurile de tranzacţie sunt substanţial reduse.
Organizarea firmelor în reţele oligopoliste constituie, fără îndoială, o formă superioară de
concentrare a capitalului în condițiile globalizării. În acelaşi timp, folosirea pe scară largă a
telematicii, a automatizării flexibile bazată pe microelectronică precum şi a altor mijloace
moderne de dirijare a producţiei a permis proliferarea know-how-ului specializat şi adâncirea
productivităţii muncii în cadrul reţelelor oligopoliste.
Apariţia reţelelor de oligopoluri a coincis în linii mari, cu formarea grupurilor industriale
multinaţionale. Ele reprezintă în prezent componenta cea mai importantă pentru definirea
oligopolurilor mondiale. Totodată, aceste grupuri industriale multinaţionale au devenit
principalul protagonist al procesului de globalizare. Una din problemele aflate încă în dispută
este cea a localizării producţiei.
Concentrarea transfrontalieră a capitalului și activitatea oligopolurilor mondiale
Criteriile de localizare a producţiei cunoscute în practica internaţională, respectiv costul
scăzut al forţei de muncă, dimensiunile cererii şi ale pieţelor naţionale, precum şi existenţa în
regiune a unor firme puternice rivale, tind şi ele să fie revizuite în noua fază a procesului de
globalizare, câştig de cauză căpătând politicile de liberalizare. Astăzi, mai mult decât oricând,
globalizarea concurenţei îmbracă forma unei legi coercitive a producţiei capitaliste, care în
condiţiile liberalizării şi deschiderii pieţelor îşi demonstrează întreaga sa forţă. În contextul
7
globalizării capitalului concurenţa nu mai este anonimă. Ea capătă forme concrete, vestita Triadă
fiind scena principală de desfăşurare a rivalităţilor. Globalizarea este sinonimă cu delocalizarea
oligopolurilor naţionale, extinderea lor pe toate meridianele Terrei şi intensificarea rivalităţii
dintre ele. Binecunoscuta Triadă (SUA, UE, Japonia) constituie nu numai cadrul politic de
integrare industrială, dar şi de omogenizare a pieţelor. De aceea, capacitatea unui grup
oligopolist de a-şi menţine statutul de concurent / rival efectiv se măsoară prin puterea sa de a fi
prezent şi în alte regiuni ale Triadei decât în ţara sa de origine.
Prima sursă de disparităţi între companiile transnaţionale ţine de avantajele oferite de ţara
lor de origine, mai precis de apartenenţa lor la un anumit spaţiu naţional. În această privinţă
poziţia SUA în cadrul sistemului financiar internaţional, puterea sa politică şi militară conferă
firmelor transnaţionale din această ţară un loc particular în cadrul oligopolurilor mondiale.
În contextul noului val al globalizării capitalului şi competivitatea structurală a dobândit
noi dimensiuni. Pe lângă dimensiunea clasică legată de talia întreprinderii şi eficienţa activităţii
ei, foarte importante au devenit relaţiile dintre sistemul financiar şi industrie. Băncile şi-au
asumat în ultimul timp funcţii sporite nu numai în finanţarea firmelor naţionale, dar şi în
protecţia lor faţă de agresivitatea celor venite din afară. Creşterea gradului de internaţionalizare
confruntă statele şi marile grupuri industriale cu problemele delicate pe care le ridică investiţiile
străine directe. Mai concret, problema care se pune este de a şti în ce măsură acestea pot duce la
slăbirea ţesăturii productive naţionale şi a procesului interactiv de cooperare între oligopoluri.
Pe de o parte internaţionalizarea tehnologiei se referă în mod esenţial la localizarea în
străinătate a unei părţi de cercetare ştiinţifică. Pe de altă parte sfera tehnologiei reprezintă un caz
particular al "non-globalizării" pornind tocmai de la caracterul strategic al acesteia, astfel ca
anumite segmente ale cercetării ştiinţifice nu vor fi niciodată delocalizate, dată fiind prioritatea
absolută pe care o deţin unele state sau firme. Cercetarea fundamentală (aproape în întregime) şi
cea aplicativă (cea mai mare parte a ei) au fost localizate în ţările de origine a marilor grupuri
oligopoliste.
Globalizarea va impune, probabil, lărgirea atribuţiilor filialelor în materie de cercetare
ştiinţifică şi inovaţie tehnologică. Forţele de cercetare formate din savanţi proveniţi din ţările în
dezvoltare (din India, din ţări central şi sud-est europene, din unele ţări sud-americane sau
africane), nu vor mai fi racolate şi concentrate la companiile-mamă ale transnaţionalelor, ci vor fi
concentrate la filiale, pe baza unor programe convenite, atât în domeniul cercetării ştiinţifice
fundamentale , cât şi aplicate, la început pe termen scurt şi mediu iar mai târziu pe termen lung.
Costurile astronomice pe care le presupune cercetarea-dezvoltarea astăzi motivează din
plin alianţele strategice între marile firme. În fond alianţele urmăresc printre altele şi partajarea
acestor costuri, cărora chiar giganţii industriali cu greu le mai fac faţă. De exemplu, la începutul
8
anilor '80 punerea la punct a unei aeronave civile de tip Boeing 767 costa circa 1,5 miliarde de
dolari. Astăzi costurile estimative pentru un avion civil de generaţie nouă se ridică la aproape 2.5
miliarde de dolari. Alianţele tehnologice au îmbrăcat o mare varietate de forme contractuale şi
structuri organizatorice, dar în esenţă ele au urmărit unul şi acelaşi scop: monitorizarea împreună
a cunoştinţelor legate de crearea şi promovarea noilor produse. Acest fapt a generat noi forme de
investiţii legate de inovaţiile în "high-tech". Pe de altă parte, creşterea fără precedent a alianţelor
de acest fel a fost încurajată de scurtarea ciclului de viaţă al produselor, de sporirea costurilor
cercetării-dezvoltării precum şi a riscurilor pe care le presupune. Datorită acestui fapt, în
sprijinirea cercetării tehnologice s-a implicat chiar statul prin sponsorizarea cercetării în
învăţământul superior , prin formarea de noi cercetători care vor putea fi utilizaţi la filiale.
Această orientare va mări considerabil capacitatea inovaţională a filialelor .
Ţările în curs de dezvoltare nu sunt excluse de la o asemenea posibilitate. Ele îşi vor mări
potenţialul ştiinţific propriu, pentru a participa prin acest personal de înaltă calificare la filialele
oligopolurilor mondiale. Apare în acest fel posibilitatea ca aceste ţări să valorifice superior
propriile lor resurse materiale.

2.3. INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ȘI GLOBALIZAREA CAPITALURILOR.

Din perspectivă istorică fluxurile de investiţii străine directe (ISD) cunosc o nouă etapă în
cadrul investiţiilor internaţionale după Al Doilea Război Mondial când SUA realizează investiţii
masive în reconstrucţia Europei Occidentale.
Într-o primă definiţie a unei comisii europene ISD constau în înfiinţarea sau cumpărarea
unui activ generator de venit într-o ţară străină asupra căruia firma investitoare deţine
controlul.
Într-o definiţie ulterioară prin ISD se înţelege achiziţionarea pachetului de acţiuni de
control în cumpărarea unor întreprinderi sau construirea pe loc gol în străinătate. Nici din
această definiţie nu rezultă ce fel de firmă achiziţionează acţiuni, cumpără sau construieşte
întreprinderi.
Sunt şi unii autori care exprimă în mod direct raportul dintre CTN şi ISD. Investiţia străină
directă este o categorie a investiţiilor internaţionale care reflectă scopul unei entităţi rezidente
într-o ţară (investitorul direct) de a obţine un interes de durată într-o companie rezidentă în altă
ţară (investiţia directă).6 38 În cadrul acestei definiţii CTN este ’’investitorul direct’’care, prin
intermediul unei filiale a sa efectuează ’’investiția directă’’, respectiv ISD. Ca atare nu putem

6
BONCIU F., DINU M. G. Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Ed. Albatros, București,
2001, 103 P. p. 13
9
analiza ISD în afara CTN a cărei instrument producător de venit este. Pe de altă parte ISD se află
la baza constituirii CTN, fiind componenta sa cea mai dinamică.
Nu doar firmele transnaţionale fac ISD. Investiţiile străine directe sunt fluxuri
internaţionale complexe care pot fi făcute şi de persoane fizice investitoare, dar pot fi evidențiate
câteva aspecte care arată strânsa legătura dintre CTN şi ISD. Investiţiile străine directe oferă
posibilitatea ca mărfurile produse de filialele CTN în ţările receptoare să nu mai suporte taxele
vamale, deoarece în condiţiile unei politici protecţioniste este tot mai dificil să se păstreze o piaţă
numai pe calea exporturilor. Astfel, devine necesar să se producă direct în străinătate. Societăţile
transnaţionale impulsionează comerţul internaţional al societăţii-mamă deoarece filialele
implantate în exterior au nevoie de maşini şi utilaje, de cunoştinţe tehnice, pe care le procură, în
mare măsură, din ţara de origine. În al doilea rând societatea transnaţională poate profita cel mai
bine de pe urma diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzii. Firma transnaţională va
împrumuta de acolo unde condiţiile sunt cele mai favorabile şi va acorda fondurile unei filiale
aflate în ţara de implantare în condiţii de împrumut nefavorabile. În al treilea rând societatea
transnaţională profită din plin de pe urma fluctuaţiilor monetare. Astfel, cumpără masiv moneda
ţării unde se aşteaptă o revalorizare pentru ca, după aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror
cursuri au rămas constante, rezultând în acest mod câştiguri semnificative. Practica din trecut a
"paradisurilor fiscale", deci a evaziunii fiscale, a luat amploare în condiţiile globalizării, ceea ce
impune un sistem legislativ integrat adoptat de organisme globaliste, pentru a stopa aceste
practici speculative.
Cealaltă problemă este cea a dinamismului investiţiilor internaţionale. ISD sunt considerate
cel mai dinamic instrument al economiei globale. În ultimele două decenii ISD au crescut la
nivel mondial mai repede decât alţi indicatori macroeconomici ca PIB şi comerţul internaţional.
Astfel ISD au crescut cu o medie anuală de 18,4%, pe când comerţul global cu mărfuri a avut o
rată anuală de 11% iar PIB mondial de 8,5%.7
Fluxurile de ISD au crescut în anul 2015 cu 18% faţă de anul anterior, atingând un nivel
record de 1,3 trilioane USD, iar volumul mondial al stocurilor de ISD a depăşit 6 trilioane USD. 8
Legătura directă între ISD şi CTN se constată şi prin dinamismul lor. Investiţiile
internaţionale fiind instrumentul cel mai dinamic al economiei globale impulsionează
expansiunea globală a CTN. Asemănător cu distribuţia CTN pe glob sunt repartizate şi ISD.
Triada este reprezentată de 71% din fluxurile de intrare şi 82% din fluxurile de ieşire a ISD. În
cadrul Triadei UE îşi sporeşte ponderea atât ca sursă cât şi ca receptor de ISD, ajungând la un

7
BONCIU F., DINU M. G. Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Ed. Albatros, București,
2001, 103 P. p. 20
8
UNCTAD, World Investment Report, Promoting Linkages, New-York and Geneva, 2018. Disponibil
https://unctad.org/en/PublicationsLibrary/wir2018_en.pdf
10
flux de intrări de 617 miliarde USD în anul 2000, iar SUA cu 281 miliarde USD la intrare şi 139
miliarde USD la ieşire, pe când Japonia are doar 8 miliarde USD la intrare şi 33 miliarde USD la
ieşire.9
Ce permite unui agent economic să facă o investiţie directă într-o ţară străină? În principiu
o firmă locală, dintr-o ţară dezvoltată este avantajată în lupta de concurenţă cu o firmă străină.
Firma locala primeşte lupta ''pe teren propriu", ea poate beneficia de sprijinul propriului guvern,
de relaţii tradiţionale cu furnizorii autohtoni sau cu investitorii instituţionali din propria ţară. De
aceea o firmă străină pentru a se putea menţine într-un mediu economic nou trebuie să posede
alte avantaje, care să se dovedească valabile. Numai aşa ea va avea şansa să obţină un profit mai
mare, nu numai faţă de cel din ţara de origine, ci şi în comparaţie cu concurenţa din ţara gazdă;
în acest mod , investiţia sa externă se va justifica. Pentru a ajunge într-o astfel de ipostază, firma
străină va trebui să acumuleze în prealabil calităţi specifice în propria ţară , pe planul dimensiunii
capitalului, al tehnologiei, al obţinerii economiilor de scară, care toate la un loc vor crea un
avantaj competitiv. Aşa apare posibilitatea investiţiilor străine directe. Valorificarea avantajului
competitiv nu va fi posibilă fără exercitarea deplină a controlului. Un control partajat împiedică
investitorul străin să-şi pună în valoare calităţile specifice, de exemplu, cele legate de capacitatea
managerială. Totodată controlul asigura păstrarea avansului tehnologic, împiedicând difuzarea
know-how-ului.
Modalităţile concrete de implantare a investiţiilor străine directe cuprind un evantai extrem
de larg, de la o participare minoritară până la deţinerea integrală a capitalului unei filiale.
În ceea ce priveşte societăţile americane, de exemplu, ele înclină în mod evident spre acele
forme de investiţii care le asigură proprietatea integrală. Controlul total al filialelor externe este o
garanţie pentru societatea-mamă, ea este asigurată că politica sa va fi respectată. În plus,
rezistenţa faţă de o participare chiar şi majoritară se explică prin decalajul tehnologic dintre SUA
şi celelalte ţări.
Difuziunea capitalului social este însoțită, în mod normal, de implementarea unei
tehnologii de vârf. Deţinând doar o parte din activele unei întreprinderi , societatea-mamă se
teme că va fi silită să divulge procedeele sale de fabricaţie şi în consecinţă, să piardă avansul său
tehnologic. Această teamă împinge firmele americane să transforme o participaţie iniţial
minoritară într-o participaţie majoritară şi mai ales integrală. Refuzul unei participaţii minoritare
este motivat şi prin considerente de ordin fiscal. Administraţia americană reduce impozitul pe
cifra de afaceri a unei societăţi-mamă cu suma taxelor plătite în străinătate de propriile filiale, cu
condiţia ca ea să posede cel puţin 10% din capitalul acestora.

9
DUMITRESCU S., BAL A. Economie mondială. Bucuresti : Editura ASE , 2006. 552 P. ISBN:973-5-947-20X p. 90-91
11
 O tactică folosită în mod curent constă în penetrarea iniţială într-o anumită societate străină
cu singurul scop de a studia şi cunoaşte piaţa locală, de a înnoda relaţii de afaceri, de a evalua
posibilităţile de extindere a cererii pentru anumite produse. Această fază de informare, o dată
depăşită, în situaţia că perspectivele se anunţă atrăgătoare, se solicită o majorare a capitalului.
Capitalurile locale fiind, de obicei, insuficiente, societatea transnaţională preia controlul asupra
întreprinderii. Într-un interval de timp, prin cumpărarea de titluri de valoare, partea intereselor
autohtone este redusă la o mărime neînsemnată.
Strategia cea mai convenabilă de implantare externă pare a fi cumpărarea unor societăţi
deja în funcţiune. Această cale permite economisirea de timp şi de bani, utilizarea de salariaţi
care cunosc bine munca lor, beneficiul unei conduceri care cunoaşte caracteristicile pieţei locale.
Cumpărarea unei întreprinderi este decisă în ultima instanţă de raportul dintre preţul plătit şi
profitul previzibil.
O formă specială de investiţie externă o constituie crearea întreprinderilor mixte cu firme
de stat (Mixed joint ventures) sau a întreprinderilor conjugate (Joint international business
ventures). Întreprinderile mixte cu firme de stat reprezintă o asociere între una sau mai multe
întreprinderi străine, cu o firmă de stat autohtonă în condiţii aproximativ egale. Această formă de
societate este întâlnită în Japonia. Legislaţia niponă impune o participare a capitalurilor
autohtone în proporţii egale cu cele ale capitalului străin. Întreprinderile conjugate apar ca un
rezultat al unui contract în care ţara gazdă obţine recunoaşterea aportului său propriu (resurse
naturale, mână de lucru, capital ) de către firma străină.
Pentru creşterea permanentă a ISD între investitorii străini şi ţările receptoare, este necesar
crearea unui climat de afaceri bazat pe încredere şi transparenţă, avantajos pentru fiecare parte.
Principalul beneficiu pentru fiecare parte aflată în relaţie este profitul cât mai mare şi cât mai
rapid, diversificat în funcţie de interesele şi politicile ţărilor de origine şi ale ţărilor gazdă.

Factori ce contribuie la atragerea investiţiilor străine directe.

Pe plan politic investitorii internaţionali sunt atraşi de acele ţări în care există stabilitate
politică, economică, socială şi o economie în creştere. Pe plan economic criteriile şi motivele
sunt diverse :
- dorinţa de a obţine resurse materiale cu costuri inferioare celor din ţările de origine.
Pentru unele domenii ca: minerit, materiale de construcţii, petrol, industria forestieră, industria
alimentară, principalele motive şi criterii se referă la resursele naturale;
- forţa de muncă mai ieftină, necalificată sau semicalificată şi motivată ;
- politici fiscale stabile, nivelul impozitului pe profit mai mic ;
12
 - nivelul de dezvoltare a infrastructurii în general şi a telecomunicaţiilor în special ;
- existenţa unei pieţe de desfacere mari ;
- politici de privatizare ;
- birocraţie redusă.
Criteriile şi motivaţiile investitorilor internaţionali se diferenţiază pe categorii de ţări,
deoarece nu se pot obţine tehnologii avansate, competenţe manageriale, de marketing şi
organizaţionale de la ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie, nici privatizare sau forţă de
muncă mai ieftină de la ţările dezvoltate. Forţa de muncă mai ieftină există în ţările în curs de
dezvoltare şi în tranziţie fiind folosită de investitorii străini pentru produse finite intensive în
forţa de muncă aşa cum sunt sectoarele : textile, confecţii şi încălţăminte. Astfel cea mai mare
parte a ISD sunt localizate în Asia de Sud-Est (Singapore, Coreea de Sud, Thailanda, Malaiezia,
China) şi America Latină. Africa de Vest şi de Nord urmează exemplul asiatic : Coasta de Fildeş,
Senegalul, Tunisia şi Marocul au beneficiat de ISD în special în domeniul textilelor.
Investitorii internaţionali caută de asemenea şi resurse tehnologice, aptitudini manageriale
şi de marketing. În acest sens s-au încheiat alianţe de către companiile coreene, taiwaneze şi
indiene cu firme din UE şi SUA pentru tehnologie de vârf sau filiale ale firmelor din SUA sunt
în căutare de talente manageriale în Marea Britanie. La fel investitorii din Japonia se orientează
în Marea Britanie pentru cercetare-dezvoltare.
Politici de promovare şi atragere a ISD de către ţările-gazdă
Atragerea ISD de către ţările receptoare se realizează prin asigurarea de către acestea a
unor condiţii de natură politică, economică şi legislativă :
- cadrul instituţional şi legislativ funcţional, stabil, transparent şi predictibil ;
- climat investiţional de calitate ;
- regim comercial şi de schimb valutar liber ;
- eliminarea barierelor din calea investiţiilor ;
- tratament egal pentru investitorii autohtoni şi străini.
ISD este un mijloc pentru realizarea strategiilor economice ale statelor receptoare. Aceste
state stabilesc strategiile prioritare : pe ramuri, pe regiuni, pe probleme. De exemplu crearea de
noi locuri de muncă, realizarea de mărfuri ecologice.
Pentru a folosi ISD ca instrumente care să contribuie la dezvoltarea lor, ţările receptoare au
la dispoziţia lor diferite tipuri de stimulente :
- fiscale şi anume: scutiri de la plata impozitului pe profit pe o perioadă de timp ; deduceri
ale impozitului în funcţie de valoarea investiţiilor ;
- financiare: oferite de UE şi SUA prin acordarea de sume gratuite pentru investiţii în
infrastructură ; credite cu dobânzi reduse ;
13
 - alte stimulente: preţuri preferenţiale ale terenurilor pentru anumite obiective ; închiriere
de terenuri pe o perioadă de timp fără plată ; participarea doar cu 50% din capital pentru o
perioadă în condiţiile satisfacerii unor cerinţe privind durata şi mărimea investiţiilor ; un număr
de locuri de muncă nou create.
Principalele efecte pozitive ale ISD pentru ţările de origine ale investitorilor sunt:
repatrierea câştigurilor (profit, dividende, dobânzi ); recunoaşterea internaţională a reputaţiei
lor. Ca atare pe termen lung beneficiile ţărilor de origine ale investitorilor se înscriu pe o
traiectorie pozitivă. Dar investitorii internaţionali transferând în alte ţări o parte din activităţile
lor economice închid sau reduc unităţile de producţie din ţările lor de origine, reducând astfel
numărul locurilor de muncă şi îngroşând rândurile şomerilor în propria lor ţară.
În general impactul ISD asupra performanţelor economice ale ţărilor-gazdă nu este uşor şi
imediat de cuantificat. Efectele pozitive sau negative ale ISD pentru aceste ţări se află într-o
dublă dependenţă. Ele depind atât de strategia investitorilor internaţionali cât şi de cea a ţării-
gazdă.
ISD au şi unele efecte negative. Creşterea productivităţii muncii atrage după sine creşterea
şomajului mai ales în rândul forţei de muncă necalificate sau slab calificate.

Factori ce au determinat expansiunea investiţiilor străine directe:

1) afirmarea importanţei producţiei internaţionale, promovată, în primul rând de
corporaţiile transnaţionale. Acestea au ajuns să ofere 25% din producţia mondială. La rândul ei
expansiunea producţiei internaţionale n-ar fi fost posibilă fără liberalizarea regimului juridic al
investiţiilor străine de către foarte multe state.
2) menţinerea şi chiar accentuarea disparităţilor mari între diferite grupuri de state privite
din punct de vedere al nivelului lor de dezvoltare economică sau al stadiului de implementare a
reformelor. Volumul cel mai mare de investiţii îl realizează ţările dezvoltate.
3) intensificarea activității OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică)
ca promotor principal al ISD. Ţările membre ale OCDE au constituit motorul creşterii
economice mondiale şi forţa propulsatoare a globalizării.
4) creșterea numărului de fuziuni şi achiziţii între firme. Principala cauză este consolidarea
financiară a respectivelor firme în raport cu concurenţa. Fuziunea vizează dezvoltarea firmei atât
pe orizontală cât şi pe verticală. Volumul cel mai mare de fuziuni şi achiziţii de firme s-a
efectuat tot în statele dezvoltate, ponderea deţinând-o SUA. Corporaţiile multinaţionale
localizate în SUA şi Marea Britanie sunt cei mai mari cumpărători, contabilizând 57% din
vânzările totale.

14
 5) accentuarea tendințelor transferului de tehnologie și inovații. Plăţile globale făcute sub
forma de taxe pentru patente de invenţie şi licenţe aproape că s-au triplat în ultimii ani Şi la acest
capitol se remarcă dominaţia SUA.
6) creșterea numărului de acorduri între firmele situate în ţări diferite. Aceste înţelegeri
materializate în acorduri pe termen scurt, mediu şi lung au cunoscut fel de fel de variante, de la
societăţi mixte, până la cel de leasing, subcontractare, franciză, marketing, cercetare-dezvoltare.
7) intensificarea relațiilor comerciale internaționale. Investiţiile şi comerţul se găsesc într-
un raport de complementaritate din următoarele motive:
- reprezintă două căi folosite de firme pentru a vinde în străinătate;
- ambele depind de un set comun de factori, precum dimensiunile pieţelor interne ale
ţărilor gazdă sau de măsurile de liberalizare a preţurilor pe care ţările gazdă le adoptă;
- fiecare se sprijină şi încurajează reciproc, în sensul că promovarea unor exporturi
prioritare facilitează, în continuare, alte investiţii, iar acestea , la rândul lor, presupun importante
fluxuri comerciale exprimate prin importuri şi exporturi;
- investiţiile străine stimulează exporturile din ţările gazdă , fie prin filialele create în
străinătate, fie prin relaţiile de cooperare iniţiate cu firmele locale;
- politicile guvernamentale legate de stimularea comerţului exterior întotdeauna au avut un
puternic impact asupra fluxurilor investiţionale şi viceversa.
8) internaţionalizarea proceselor de producţie. Expansiunea CTN pe toate continentele şi
intrarea sub incidenţa activităţii lor a unei părţi tot mai mari din producţia materială şi de servicii
are drept efect principal creșterea ISD.
Concentrarea fluxurilor de capital într-un număr mic de ţări coincide, în timp cu
transformarea acestora în cele mai mari recipiente ale investiţiilor străine.
Pe parcursul anilor, investiţiile străine directe au devenit mai importante pentru CTN decât
comerţul exterior, deoarece generează noi locuri de muncă, aduc o tehnologie avansată care
determină creşterea productivităţii muncii şi reprezintă prin impozite şi taxe sursa de venit la
bugetul de stat a ţării-gazdă. Dacă o lungă perioadă de timp, comerţul mondial a constituit
mecanismul principal prin care economiile naţionale au fost legate între ele, astăzi investiţiile au
devenit mai importante în integrarea tuturor ţărilor în economia mondială. Investiţiile străine
directe nu reprezintă doar un simplu mecanism de integrare a pieţelor, ci punctul de legătură
dintre sistemele productive ale diverselor ţări.
Dată fiind importanţa deosebită pe care o au investiţiile străine directe pentru CTN-uri, în
adoptarea deciziei de amplasare a lor de către acestea se impun anumite condiţii. Din punct de
vedere istoric, primul argument al localizării investiţiilor a fost cel al existenţei unor resurse
naturale în zonă. Apoi, o influenţă relativ mare a avut-o costul forţei de muncă. În ultimul timp,
15
forţele care stau la baza globalizării, cu deosebire tehnologia şi informaţia, au determinat
schimbări radicale în optica şi strategiile adoptate de CTN privind localizarea investiţiilor. Deşi
motivele tradiţionale nu au dispărut întru totul, importanţa lor a scăzut considerabil. De exemplu,
forţa de muncă necalificată sau slab calificată aproape că a încetat să mai constituie un argument
pentru localizarea investiţiilor. La fel şi costul scăzut al acesteia. În locul lor au apărut alte
motive cum ar fi: nivelul productivităţii, nivelul calificării, existenţa unei infrastructuri adecvate,
prezenţa unei pieţe naţionale sau regionale largi şi dinamice.
Pe lângă factorii economici mai este necesar ca investitorii să fie întâmpinaţi de o politică
favorabila din partea ţărilor gazdă. Obligaţia investitorilor străini faţă de ţările-gazdă se pot referi
la: menţinerea numărului de angajați, efectuarea unei ISD de o anumită valoare până la o
anumită dată.

2.4. CARACTERISTICA RELAȚIILOR CONCURENȚIALE TRANSNAȚIONALE

Apariţia şi dezvoltarea companiilor transnaţionale au impus noi reguli referitoare la
concurenţă. Ele trebuie să facă faţă acum unei competiţii care se desfăşoară în condiţiile în care
putem vorbi despre existenţa unei "industrii globale". Avantajele competitive de care se pot
bucura firmele depind acum în mod nemijlocit de specificul ţării în care operează. O industrie
globală este aceea în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o anumită ţară este semnificativ
afectata de poziţia lor în alte ţări şi viceversa.
Datorită acestui fapt, industria globală nu reprezintă doar o simplă colecţie a unor industrii
interne naţionale, ci un totalitate de legături în care fiecare combatant trebuie să lupte împotriva
tuturor celorlalţi pe o baza internaţională foarte largă. Distincţia aceasta are o mare importanţă
pentru elaborarea strategiilor internaţionale ale firmelor. În cazul economiilor naţionale, firmele
îşi stabilesc activităţile externe ca portofoliu dispunând de o largă autonomie. Cu totul altfel stau
lucrurile în condiţiile existenţei industriei globale unde firmele trebuie să-şi integreze activitatea
în multitudinea legăturilor dintre state. Aceasta integrare solicită mai mult decât transferul
activelor peste hotare, ea include şi transferul de competenţe.
O strategie globală înseamnă creşterea interdependenţelor între activităţile separate
geografic ale filialelor şi companiilor mamă. În acelaşi timp, ea presupune optimizarea
avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată potrivit
devizei ''compania trebuie să gândească global, dar să acţioneze local". Urmarea firească a
acestui fapt este tendinţa specializării filialelor în tipul de producţie care valorifică avantajul
competitiv al ţării gazdă. Transnaţionalele acţionează nu numai în condiţiile proprii ţării-mamă,
nici în condiţiile câtorva state eventual limitrofe, ci în condiţiile unei economii care tot mai mult
se globalizează. Economia globală înseamnă tot mai mult nu numai o "industrie globală", ci şi
16
servicii tehnico-financiare globale şi pieţe de dimensiuni mondiale. Firmele-mamă sunt obligate
să transfere în străinătate o parte din competenţele lor nu numai financiar - comerciale, ci şi
inovaţionale, de strategii pe termen scurt şi mediu, sporind autonomia relativă a filialelor în
funcţie de aspectele specifice - economice, politice, de consum tradiţionale ale zonelor în care
acestea sunt implantate. Se urmăreşte, ca tendinţă, specializarea filialelor pe tipuri de producţie
sau de prestări de servicii, pentru folosirea avantajului competitiv al ţării sau zonei-gazdă.
De exemplu, manufacturile sunt localizate în ariile geografice cu forţa de muncă ieftină;
laboratoarele de cercetare sunt construite în apropierea marilor universităţi din ţările cu un
potențial ştiinţific şi tehnologic ridicat. În felul acesta, marile firme au intrat în stadiul
multinaţionalizării - cel al redistribuirii globale a factorilor de producţie. Globalizarea a depăşit
paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici : resursele naturale,
munca şi capitalul doar la scară naţională. Astăzi, marile corporaţii ale lumii caută să obţină
avantaje în producţie, marketing şi cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la
scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică. Atingerea acestui
obiectiv este facilitat de locul pe care companiile transnaţionale au ajuns să-l deţină în economia
mondială.
Un număr relativ mare de companii au vânzări anuale de bunuri şi servicii ce depăşesc 100
de miliarde de dolari cum sunt : Exxon (SUA), General Motors (SUA), Royal Dutch Shell
(Olanda-Marea Britanie), Ford (SUA), IBM (SUA), Mobil (SUA), Daimler Benz (Germania),
Mitsubishi (Japonia).
Atunci când companiile transnaţionale sunt ierarhizate în funcţie de volumul vânzărilor
descoperim că acesta e mai mare decât produsul intern brut al multor state. De exemplu, la
începutul anilor '90 General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul Finlandei şi
Danemarcei în anul 1991, Ford depăşia şi el PIB -ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei,
Exxon depăşea PIB-ul Africii de Sud, iar Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare
decât PIB-ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei. Astăzi companiile transnaţionale şi nu
ţările reprezintă primul agent al comerţului internaţional.
Un interes aparte în stabilirea locului şi rolului acestor firme în procesul de ansamblu al
globalizării îl reprezintă urmărirea primelor 100 de companii transnaţionale ierarhizate în funcţie
de volumul total al activelor deţinute în străinătate și în funcție de profitul obținut. Topul celor
mai mari companii din lume este realizat anual de Fortune Global 500. Astfel, în anul 2018 500
cele mai mari companii din lume au generat venituri de 27, 6 trilioane de dolari 20 și au obținut
un profit net de 1,5 trilioane de dolari. În total acestea au angajat 67 de milioane de oameni din
întreaga lume și sunt prezente în 33 de țări.

17
 Primul în top este lanțul de magazine american Walmart. Compania are peste 2,3 milioane
de angajați și a generat profit net de aproximativ 14 milioane de dolari. Compania s-a confruntat
la începutul anului cu pierderi. De pe locul 7 s-a poziționat direct pe 2 compania chineză State
Grid, care a obținut venituri fabuloase din energia regenerabilă. Compania are 900 de mii de
angajați. A treia companie plasată în top este tot chineză. China National Petroleum are peste 1
milion de angajați, iar lucrurile par să meargă tot mai bine. Anul trecut acesta se clasa pe locul
patru în același top. Firma Sinopec Group, la fel din China, a înregistrat o scădere a veniturilor în
comparație cu anul trecut, însă a obținut locul 4 cu peste 3 milioane de dolari doar profit. Pe
locul cinci se află compania olandeză Royal Dutch Shell. Este cea mai mare companie europeană
de petrol și gaze naturale. După fuziunea cu BG Group în luna februarie, gigantul anglo-olandez
începe să-și revină după prăbușirea prețului la petrol de la începutul acestui an. În top 10 se mai
regăsesc firma americană Exxon Mobil, producătorul german de autoturisme Volkswagen,
Toyota și Apple. 10
Împreună cele mai mari 100 de CTN-uri deţin aproximativ 20% din activele globale în
străinătate, au 6 milioane de angajaţi în întreaga lume şi realizează aproape 30% din totalul
vânzărilor mondiale ale tuturor CTN-urilor.
CTN joacă un rol important în crearea de noi locuri de muncă, promovarea exporturilor,
accentuarea transferului de capital şi tehnologie, în infuzia de competenţe manageriale de înaltă
calificare. În procesul globalizării lor firmele au parcurs trei stadii: creşterea ponderii
exporturilor în totalul producţiei lor, globalizarea producţiei prin construcţia de întreprinderi în
afara graniţelor şi globalizarea competenţelor şi a sistemelor organizaţionale, ceea ce înseamnă
abilitate de a opera la cele mai înalte standarde pretutindeni în lume. Astfel companiile
transnaţionale se afirmă ca principala forţă a globalizării economice.
Pe fondul diversificării şi globalizării producţiei valoarea adăugată creată în activităţile
desfăşurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa internă.
Producţia unei valori adăugate mai mari în străinătate decât în ţara - mamă se explică, credem
noi, prin aceea că transnaţionalele ca oligopoluri, includ în valoarea adăugată un adaos comercial
mai mare respectiv un profit mai mare, deoarece costul de producţie este mai mic datorită
salariilor mai mici şi astfel la acelaşi preţ de vânzare, profitul este mai mare. Transnaţionalele
sunt deci şi un factor de redistribuire în interesul lor a PIB-ului dintr-o ţară sau alta.
Noul val al globalizării capitalului al cărui promotor sunt în primul rând companiile
transnaţionale, se deosebeşte în multe privinţe de cele precedente. Într-adevăr, dacă în valurile
semnalate după cel de-Al Doilea Război Mondial erau implicate îndeosebi firmele prelucrătoare,
noul val cuprinde o gamă mai largă de activităţi, dominate de servicii, facilitate de instrumente
10
Baza de date a Fortune Global 500 este disponibilă pe https://fortune.com/global500/2018/search/
18
financiare extrem de sofisticate. Liberalizarea comerţului, a investiţiilor şi pieţelor de capital,
diversificarea serviciilor şi relaxarea măsurilor de control asupra activităţii desfăşurate de
companiile multinaţionale se constituie în tot atâtea forţe şi motivaţii favorabile acestui proces.
În aceste condiţii, administrarea eficientă a activelor deţinute în străinătate a devenit pentru firme
un obiectiv extrem de important, de care depinde în mod nemijlocit viteza cu care ele îşi fac
simţită prezenţa pretutindeni în lume.
Concurența transnațională a dat naştere la implicaţii diverse, cele mai multe provenind din
sfera informaţiei şi cercetării tehnologice. În dorinţa de a reduce costurile de producţie, riscurile
şi incertitudinea, marile companii transnaţionale au trecut la realizarea unor parteneriate
strategice, în primul rând în domeniul tehnologic, menite să le confere mai multă flexibilitate în
decizii şi acţiune. Primele industrii afectate de această nouă iniţiativă au fost cea a automobilelor
şi farmaceutică. Ulterior - segmentul computerelor. Acest fapt a dat un nou impuls procesului de
concentrare a capitalului. În intervalul 1985-2015 pe teritoriul SUA au fost create 575 de
societăţi mixte de cercetare. Cele mai multe înţelegeri au fost semnalate în domeniul
informaţiilor, comunicaţiilor şi în construcţia de automobile. De pildă General Motors participa
la 105 societăţi mixte de cercetare, Ford la 33, Chrysler la 21. La rândul sau IBM e partener la 69
societăți mixte de cercetare.11
Dezvoltarea fără precedent a unor asemenea forme de cooperare a condus la identificarea
unor noi forme de piaţă oligopolistă, a cărei structură trebuie privită la scară globală. Formarea
oligopolurilor tradiţionale s-a bazat pe trei piloni şi anume: abilitatea de a identifica un mic
număr de competitori, apoi un set de produse sau de industrii în cadrul cărora avea loc o
concurenţă oligopolistică şi identificarea traiectoriei tehnologice probabile pe care produsele
respective o vor urma.
Centrul coordonator al CTN - urilor impune, de regulă, unităţilor componente relaţii de
schimb pe care trebuie să le întreţină între ele, precum şi preţurile practicabile. De obicei,
preţurile la care bunurile sunt schimbate sunt fixate pe baza costurilor de producţie. Sunt însă şi
cazuri când societatea-mamă impune unei filiale să cumpere producţia alteia la un preţ diferit de
cel practicat pe piaţa mondială. Asemenea situaţii apar atunci când se urmăreşte cucerirea sau
menţinerea unei poziţii dominante, eludarea controlului schimbului valutar şi protejarea faţă de
fluctuaţiile monetare. Astfel, subfacturarea materiilor prime, a produselor intermediare, permite
filialei care le primeşte să vândă la preţuri mai mici. Urmărind maximizarea profitului global,
societatea transnaţională, influenţează preţurile pentru a mări beneficiul filialei din ţară unde rata
impozitului este scăzută şi invers. În fine când o devalorizare este iminentă, societatea

11
World investment report 2018. Investment and new industrial policies. UNITED NATIONS CONFERENCE ON
TRADE AND DEVELOPMENT UNCTAD. Disponibil https://unctad.org/en/PublicationsLibrary/wir2018_en.pdf
19
transnaţională va căuta să scoată din ţara respectivă cea mai mare parte a profitului şi să o
îndrepte spre ţările cu monedă forte. Profitul este astfel transferat de la o filială la alta sau adus în
ţara de origine.
Principalul motiv care îndeamnă o firmă să-şi internaţionalizeze activitatea este profitul.
Mai concret la baza deciziei unei firme de a opera peste hotare stau trei factori. Unul dintre ei se
referă la necesitatea procurării de resurse naturale şi umane mai ieftine. Al doilea are în vedere
posibilitatea pătrunderii pe anumite pieţe, unde exportul ar putea oferi marje mai mari de
rentabilitate. Al treilea factor este condiţionat de creşterea eficienţei tuturor operaţiunilor
desfăşurate de o firmă cu vocaţie mondială.
Puternica motivaţie a firmei de a-şi internaţionaliza activitatea poate fi contracarată de alţi
factori tot atât de importanţi. Dintre aceştia merită reţinută incertitudinea ce planează uneori
asupra deciziei de a investi şi opera într-un mediu de afaceri străin, diferenţele notabile între
veniturile consumatorilor, marea varietate a gusturilor şi preferinţelor acestora, deosebirile
culturale care acoperă un evantai larg de aspecte, de la tradiţii, obiceiuri şi prejudecăţi până la
atitudinea faţă de timp şi muncă. Lor li se adaugă alţi factori privind caracteristicile valutelor
naţionale, legislaţiei, politicii fiscale.
Investiţiile străine directe pot constitui o punte de legătură pentru ţările gazdă cu pieţele
externe, ajutându-le să-şi îmbunătăţească balanţa comercială prin creşterea volumului
exporturilor. Analiza de până acum a scos în evidenţă avantajele companiilor transnaţionale, a
politicii duse de ele în sfera investiţiilor străine directe. Rezultă că procesul de globalizare are ca
principal beneficiar firmele transnaţionale, dar nu singurul. Se impune şi o analiză a efectelor
sociale, a avantajelor şi dezavantajelor asupra majorităţii populaţiei. Companiile transnaţionale
înfiinţând filiale în diferite ţări ale lumii creează - îndeosebi prin tipul de investiţii directe - noi
locuri de muncă, iar prin transferul de tehnologie şi management creează condiţii de creştere a
productivităţii muncii, de care depinde în mod decisiv nivelul de salarizare a forţei de muncă. În
ţările unde se creează filiale şi se fac investiţii străine directe, de orice fel, însăşi piaţa de
desfacere capătă dimensiuni mai mari, este mai bine aprovizionată, se dezvoltă serviciile, se
modernizează căile şi mijloacele de transport, creşte accesul la credite bancare, sunt mai bine
satisfăcute nevoile de informare şi comunicare, se extinde şi se perfecţionează învăţământul
general şi cel pe diverse specialităţi.
În producţia internaţională în ultimii 50 de ani au existat trei schimbări majore :
1) în prima parte a secolului XX majoritatea CTN erau angrenate în extracţia de
zăcăminte şi agricultura de plantaţii. Acum aceste operaţii sunt mai puţin importante. Chiar
acolo unde cele mai multe erau implicate în producţia primară în prezent sunt diversificate prin
prelucrarea produselor finite şi în servicii ;
20
 2) producţia internaţională a devenit ‘’multinaţională’’ în sensul că firmele implicate
acum în producţia internaţională de bunuri şi servicii activează acum în multe ţări. De exemplu
firme din Taiwan au devenit mari investitori în Africa de Sud ;
3) deplasarea forţei de muncă dinspre producţia de bunuri spre servicii. În acest sens
Peter Drucker a constatat că o treime a mers spre producţia de bunuri materiale, o treime a mers
spre confortul sporit al lucrătorilor americani, europeni şi japonezi. Ultima treime a mers către
îmbunătăţirea educaţiei şi asistenţei sanitare.12
În același timp se intensifică mişcările antiglobaliste din unele state occidentale care sunt
îndreptate în special contra companiilor transnaţionale care urmăresc în principal, maximizarea
profiturilor, inclusiv prin utilizarea resurselor materiale, energetice, ştiinţifice şi tehnice aduse în
ţările în care se înfiinţează filiale, în care se fac investiţiile directe.
Internaţionalizarea factorilor de producţie este inegal distribuită. Ţările Triadei au un rol
dominant. Lor le urmează un grup de ţări în curs de expansiune industrială. Majoritatea
populaţiei este dezavantajată de evoluţia companiilor transnaţionale. CTN ce provin din ţări cu
pieţe interne mici înregistrează un grad mai înalt de transnaţionalitate.
CTN se afirmă ca principala forţă a globalizării economice deoarece ele joacă un rol
important în crearea de noi locuri de muncă, în transferul de capital şi tehnologie, în promovarea
exportului, în infuzia de elemente manageriale de înaltă calificare.
Valoarea adăugată creată în activităţile desfăşurate în străinătate a crescut în ritmuri mai
înalte decât cea obţinută pe piaţa internă datorită diversificării şi globalizării producţiei.
Marile CTN au trecut la realizarea unor parteneriate strategice în primul rând în domeniul
tehnologic din dorinţa de a reduce costurile de producţie, riscurile şi incertitudinea şi pentru a
conferi mai multă flexibilitate în decizii şi acţiune. CTN se prezintă de cele mai multe ori sub
forma unor oligopoluri.
Întrebări de recapitulare:
1. Explicaţi în ce constă strategia '' tehno-financiară ".
2. Enumeraţi cel puţin cinci companii ce au vânzări anuale de bunuri şi servicii ce depăşesc 100
de miliarde de dolari.
3. Precizaţii rolurile jucate de CTN.
4. Explicaţi implicaţiile globalizării concurenţei.
5. Explicaţi ce sunt reţele ''keiretzu".
6. Enumeraţi câteva dezavantaje ale existenţei oligopolurilor mondiale/
7. Ce motive şi criterii se află la baza deciziilor investitorilor străini pentru a investi în anumite
ţări ?
8. Enumeraţi câteva dintre principalele politici de promovare şi atragere a ISD de către ţările-
gazdă
9. Explicaţi două dintre cauzele care au condus la expansiunea extrem de puternică a investiţiilor
străine directe, îndeosebi în ultimul deceniu al secolului XX ?

12
DRUCKER P. The new realities. Transaction Publishers; Revised edition, 2003. 274 P. ISBN: 978-0765805331
21