Unitatea de învăţare 1. Mediul Internațional de Afaceri – abordări teoretice.

1. Evoluția mediului international de afaceri.

2. Elementele componente ale mediului internațional de afaceri.

3. Caracteristica mediului de afaceri internațional contemporan.

Definirea mediului internaţional de afaceri (International Business IB)

Este de remarcat faptul că, tot mai mult, IB devine o realitate a lumii afacerilor. Înţelegerea
mediului internaţional de afaceri presupune depăşirea viziunii etnocentrice. Un atribut important
în înţelegerea mediului internaţional de afaceri este abordarea lumii dintr-o perspectivă diferită.

Def. Mediul internaţional de afaceri (IB) semnifică orice iniţiativă comercială, industrială ori
profesională care implică două sau mai multe naţiuni sau agenţi economici ce aparţin acestora.
Un “domestic business”(DB) operează într-o singură ţară, iar IB în mai multe ţări, deci ceea ce le
desparte este faptul că IB implică activităţi care traversează frontierele naţionale. De asemenea,
IB se referă la un anumit tip de afaceri şi la un anumit mod de organizare a afacerii, de la firmele
multinaţionale, transnaţionale până la cele globale. Având un element de extraneitate, IB este
mai complex decât DB. Ceea ce înseamnă influenţa unui număr sporit de legi şi
reglementări,diferenţe lingvistice, culturale, sisteme financiare, monetare diferite, pentru a nu
aminti decât câteva influenţe.Ca şi DB, IB poate fi privit dintr-o perspectivă macroeconomică şi
dintr-o perspectivă microeconomică, cum ar fi problemele de managementale companiilor
internaţionale.

Evoluţii istorice în mediul internaţional de afaceri.

Caracterizarea mediului internaţional de afaceri, din perspectivă istorică, presupune conturarea
anumitor etape şi explicarea conţinutului lor.
Din acest punct de vedere, există mai multe modalităţi de etapizare, funcţie de criteriul avut în
vedere.
De exemplu, dacă avem în vedere criteriul globalizării, se poate stabili următoarea etapizare:
a) faza germinală (1400-1750) care indică perioada marilor cuceriri geografice, apariţia
primelor hărţi ale planetei şi consacrarea faptului că Pământul este rotund. Este adoptat
calendarul universal şi încep să se contureze hotarele primelor puteri coloniale.

b) faza incipientă(1750-1875) în cadrul căreia apar statele naţiune,începe să se dezvolte

diplomaţia formală dintre ele, apar primele convenţii legale internaţionale, precum şi primele
idei despre internaţionalism şi universalism.

c) faza decolării (1875-1925) când are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii
existenţei unei singure societăţi internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces amplificat de
sporirea legăturilor comerciale dintre naţiuni independente,extinderea comunicaţiilor, apariţia
unor migraţii în masă, îndeosebi dinspre Europa spre America. Dacă primele două perioade au
caracterizat îndeosebi continentul european, de această dată faza decolării cuprinde zone mai
întinse ale planetei.

d) faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925-1969) declanşată de primul război mondial
şi continuată de cel de-al doilea. LigaNaţiunilor şi apoi Organizaţia Naţiunilor Unite au atras
atenţia asupra unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia demografică, epuizarea
resurselor naturale, malnutriţia,subdezvoltarea economică).

e) ultimele decenii ale sec. XX, când s-au făcut progrese uriaşe în explorarea spaţiului cosmic şi
în telecomunicaţii, au apărut diverse forme de integrare regională, pe fondul adâncirii fără
precedent a diviziunii internaţionale a muncii.

IB nu este o descoperire recentă. În diferite forme, ea a existat încă din timpurile străvechi.

După profilul IB, putem deosebi următoarele perioade:

a) epoca comercială (1500-1850). Ea s-a caracterizat îndeosebi prin existenţa unor

întreprinzători individuali căutând averi în ţinuturi îndepărtate. Această perioadă a fost
caracterizată, de asemenea, prin strânsa relaţie dintre întreprinzători şi monarhii europeni. Astfel
s-au format companiile comerciale, cu drepturi exclusive de comerţ, dar şi cu puteri consulare.

b) epoca industrială (1850- 1914) a fost caracterizată prin crearea unuor imperii industriale
bazate mai degrabă pe produse industriale decât pe produse exotice. IB a căutat surse ieftine de
materii prime compatibile. Astfel încât în colonii au înceut să se dezvolte investiţii.

c) epoca concesiunilor (1914-1945) caracterizată de o creştere aresponsabilităţii paternaliste a

firmelor vestice în ţările-gazdă, ele căpătând concesiuni pentru diferite activităţi. Ţările-gazdă au
acceptat această creştere a dependenţei, deşi o dezvoltare a capitalului naţional a început să se
petreacă.
d) epoca naţională (1945-1970) caracterizată prin creşterea ostilităţii faţă de firmele vestice şi
investiţiile străine, ceea ce a dus la restricţii pentru firmele străine. Aceasta a însemnat o perioadă
de expansiune a multinaţionalelor.
e) epoca globalizării caracterizată prin creşterea numărului multinaţionalelor nu numai
americane, dar şi japoneze, etc.
Evoluţii recente ale mediului internaţional de afaceri.
Evoluţiile recente ale mediului de afaceri pot fi etapizate funcţie de modalitatea de interacţiune şi
de implicare a actorilor pieţei internaţionale.
Din acest punct de vedere avem următoarea clasificare:
a) etapa “bi-partenerială” care cuprinde perioada cuprinsă de la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial până în 1955. În această decadă, cei doi parteneri importanţi erau firmele însele şi
contraponderile lor străine (clienţi, ofertanţi, parteneri etc.) Firmele americane au fost dominante
în această perioadă în care Europa şi Statele Unite au fost ocupate cu reconstrucţia. Multe din
ţările în curs de dezvoltare nu erau încă independente, politicile naţionale privind investiţiile
străine nu erau încă formulate cu claritate.
b) etapa “tri-partenerială”, între 1955 şi 1970. La firmă şi interlocutorii săi comerciali se
adaugă ţara-gazdă. Multe ţări devenind independente, guvernele lor au devenit sensibile la riscul
diminuării puterii odată cu investiţiile străine. Ceea ce a dus la noi reglementări privind
investiţiile străine. Firmele europene şi japoneze au pătruns pe arena internaţională şi ţările
comuniste au oferit asistenţă multor ţări independente.
c) etapa “cvadro-partenerială” din 1970-1980 reflectă creşterea importanţei ţărilor-mamă.
Interdependenţa economiilor naţionale adevenit clară atât ţărilor gazdă cât şi ţărilor-mamă, şi
acestea din urmă au recunoscut impactul multinaţionalelor. Astfel ele au căutat să limiteze şi să
normeze activităţile acestora. Se răspândesc înţelegerile între state, care protejează înţelegerile
dintre firme.
d) etapa multipartenerială, din 1980 şi până în prezent, care include mai mulţi participanţi,
incluzând o varietate de grupuri de interese, fiecare considerând că activitatea multinaţionalelor
le afectează membrii. De exemplu, grupurile de presiune pe probleme de mediu.
Etapa multipartenerială este una complexă, unde balanţa de putere nu este atât de clară.

 perioada următoare este marcată de câteva schimbări ale mediului politic, cu influenţe pe
viitor: Integrarea ţărilor celor mai puţin dezvoltate şi a fostelor ţări socialiste în economia
mondială;
 dificultăţile (şi oportunităţile) ridicate de inegalităţile economice înlume;
 sporirea ponderii multinaţionalelor ceea ce ridică problema : cine conduce lumea,
consiliile de administraţie sau guvernele.
 rolul instituţiilor importante ale lumii ca OECD, Banca Mondială,OMC, Comisia
Europeană sau FMI în legătură cu direcţia comerţului internaţional şi investiţiilor
internaţionale;
 diviziunea secolului XX între ţări gazdăşi ţări “mamă” dispare. Multe ţări sunt simultan şi
una şi alta.
 chestiunile de mediu. Apare întrebarea dacă piaţa sau mecanismele reglatoare pot fi
capabile să limiteze nivelul poluării.

Aşadar componentele mediului internațional de afaceri sunt:

• Mediul extern, care cuprinde:
- mediul politic;
- mediul cultural şi social;
- legislaţia naţională şi comunitară;
- impactul globalizării;
- fazele ciclului economic în ţara respectivă, respectiv UE; structura pieţei;
- modificarea tehnologiilor informaţional şi de comunicaţii;
- uniunea economică şi monetară.
• Mediul intern, care cuprinde:
- patronatul;
- sursele de finanţare;
- mărimea firmei;
- structura organizatorică;
- managementul;
- politica de resurse umane.
Forţa fiecărei componente şi modul în care interacţionează unele cu altele variază de la
ţară la ţară.
Astfel, şi comportamentul firmelor va trebui să se adapteze condiţiilor specifice.
Caracteristicile individuale ale fiecărei afaceri, cum ar fi patronatul, abilitatea
managementului, politica de resurse umane etc., va particulariza şi succesul fiecărei
firme.
În evaluarea mediului de afaceri este folosită aşa numita tehnică PESTLE, care se referă
la:
- factorii politici care influenţează mediul de afaceri
- factorii economici
- factorii sociologici
- influenţele tehnologice
- factorii legali
- probleme legate de mediul înconjurător, etica în afaceri etc.
Unitatea de învăţare 2. Globalizarea și afacerile internaționale.
1. Globalizarea și regionalizarea – abordări conceptuale.

2. Indicatorii economici ai globalizării.

3. Corelația competitivitatea – mediu de afaceri.

Globalizarea este o tendinţă fără de care evoluţia recentă a mediului internaţional de afaceri nu
poate fi înţeleasă.
Deşi globalizarea este un fenomen istoric, ea este caracteristică mai ales celei de-a doua jumătăţi
asecolului XX. Factorul care a imprimat tendinţa de afirmare a globalizării a fost procesul
industrializării. Ea a introdus primele practici comune în societăţi diferenţiate din punct de
vedere cultural. Folosirea unor tehnologii tot mai performante a atras după sine raţionalitatea
care a fost considerată solventul globalizării.
Acest proces a fost însoţit de cel de omogenizare a concepţiilor cu privire la conducerea şi
organizarea firmelor, anume la managementul firmelor. La acestea s-a adăugat dislocarea unor
industrii întregi din spaţiullor naţional şi apropierea lor de sursele de aprovizionare şi de
consumatori. Evoluţia tehnologică tinde către o unificare globală tehnologică şi care a fost
posibilă datorită deschiderilor erei postindustriale, în cadrul căreia mai multe persoane sunt
angajate în producerea de servicii şi mai puţin în extragerea şi prelucrarea de materii prime.
Aceasta a dus la un alt proces legat de globalizare, anume, sincronizarea informaţiei, care a dus
la sincronizarea practicilor economice, în direcţia pieţelor libere, cum ar fi, de pildă, rundele
GATT.
II
Trăsături distinctive ale globalizării economiei sunt următoarele:
 Globalizarea reprezintă un proces care constă în realizarea unei pieţe de dimensiuni mondiale.
Această piaţă s-a construitmai întâi prin intermediul schimburilor şi apoi, după anii ’80,printr-o
dezvoltare considerabilă a investiţiilor directe şi a colaborării interfirme. În prezent piaţa se
dezvoltă ca o combinaţie între investiţiile internaţionale, schimburi şi cooperare interfirme,cu
suportul unei globalizări financiare.
 Globalizarea se realizează pe suportul multilateralismului.Totuşi, globalizarea nu trebuie
identificată cu multilateralismul, acesta fiind doar o formă de evoluţie a globalizării.
 Globalizarea se realizează pe suportul internaţionalizării capitalurilor. Odată cu sporirea
mobilităţii capitalului productiv şi cu fructificarea avantajelor de localizării, s-a trecut la o fază
specifică de internaţionalizare şi de interpenetrare a capitalurilor.
 Una din caracteristicile esenţiale ale globalizării este integrarea. Este vorba de integrarea
simultană a celor trei pieţe specifice, a mărfurilor şi serviciilor, piaţa capitalului şi a tehnologiei
şi piaţa muncii.

 Globalizarea schimbă sistemele de receptare şi abordare, anume ansamblul dobândeşte

trăsături pe care părţile nu le posedă. Distanţele geografice încetează de a mai fi un factor
determinant în stabilirea relaţiilor economice şi politice. Mărfurile şi simbolurile sunt eliberate
de contextul lor geografic.

 Globalizarea are drept cauză dar şi efect creşterea interdependenţei dintre state şi economii.
Aceasta obligă la o strategie globală.
 Globalizarea relaţiilor economice duce şi la o globalizare aconcurenţei. Avantajul competitiv
nu poate fi limitat la o ţară saula un grup de state, păstrarea avantajului competitiv fiind
consecinţa unei strategii globale.

Aşadar, globalizarea se referă la multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi

societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial.

Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea

(adâncimea). Pe de o parte ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul, fapt
ce dă acestui concept o conotaţie spaţială. Pe de altă parte, presupune intensificarea nivelelor
de interacţiune, interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţilecare alcătuiesc
comunitatea mondială.

Dimensiunea concurenţială a IB.

Mediul competiţional implică două sau mai multe entităţi acţionând pentru dobândirea unor
pieţe sau a unor resurse limitate. Un argument important pentru care firmele devin internaţionale
este tocmai necesitatea de a cuceri şi a obţine avantaje pe noi pieţe şi de a găsi resurse noi, mai
variate sau mai îmbunătăţite.
Firmele intră în competiţie atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional. În unele zone,
firmele autohtone dispun de un tratament preferenţial şi protejate într-o anumită măsură.
Experienţa arată că, îngeneral, firmele autohtone dispun de un anumit avantaj în faţa celor
internaţionale. În evoluţia lor, cel mai adesea firmele se dezvoltă în planul competiţiei interne şi
abia apoi înfruntă competiţia internaţională.
Competiţia internaţională este mai dificilă atât datorită multitudinii sporite a factorilor care o pot
influenţa cât şi datorită specificităţii acestora.
III
Iată o seamă de factori care pot influenţa competitivitatea unei firme în context
internaţional:
 reglementările guvernamentale
Firmele trebuie să se confrunte cu o nouă legislaţie, aceea a ţării în care decid să opereze, pe care
trebuiesă o cunoască la fel de bine ca pe legislaţia ţării de origine.
 condiţiile economice.
Firmele se concentrează asupra acelor domeniiunde speră să obţină un avantaj competitiv, în
anumite condiţii de natură economică. Într-un anumit fel trebuie orientată producţia într-oţară cu
populaţie săracă, acolo unde preţul este un factor important. Într-o ţară bogată, calitatea şi
serviciile auxiliare sunt mai importante.
 disponibilitatea resurselor.
Acest factor poate încuraja firmele să seorienteze către anumită producţie. Competiţia poate fi
mai intensă sau mai redusă funcţie de gradul de disponibilitate al resurselor.
 Experienţa culturală.
Acest factor poate influenţa semnificativ relaţiile de piaţă. De pildă, în anumite locuri, relaţiile
dintre cumpărători şi vânzători sunt specifice, funcţie de mediul cultural. Numeroase convenţii
culturale au impact asupra formării competiţiei.Gradul de dezvoltare al competiţiei depinde în
bună măsură de numărul competitorilor. Ei depind de existenţa barierelor la intrarea pe şi la
ieşirea de pe o piaţă.
Barierele la intrare - se referă la factori cum ar fi mărimea capitalului iniţial investit şi
necesităţile pentru continuarea investiţiei, modul de control al resurselor, al distribuţiei, al
tehnologiilor sau al pieţelor. O firmă poate decide intrarea pe o nouă piaţă numai dacă se
consideră capabilă să depăşească aceste bariere.
Barierele la ieşire - se referă la modul de dispunere de propriile active, dificultăţile de transfer a
contractelor şi angajamentelor precum şi a profiturilor.
În mod obişnuit, dacă aceste bariere sunt mari, atunci numărul competitorilor pe o piaţă este
relativ mic. Firmele care acţionează pe pieţele internaţionale trebuie să evalueze impactul acestor
bariere pe diferite pieţe naţionale. În oricare din aceste situaţii, firmele trebuie să urmărească
crearea unui avantaj comparativ pentru ele.
În competiţia internaţională există o seamă de principii ce trebuie respectate:
 firma trebuie să aibă o preocupare permanentă pentru a îmbunătăţi şi a inova.
În mediul internaţional, firmele câştigă în măsură în care găsesc noi căi de a anticipa necesităţile
interne şi internaţionale.
 avantajul competitiv implică întregul sistem de valori. Adesea avantajul competitiv vine tocmai
din identificarea unor noi căi de a configura şi manageria sistemul de valori.
 avantajul competitiv presupune o acţiune permanentă de colaborareşi concentrare a
capitalurilor. O firmă trebuie să caute outsiders-icare au capacitate inovativă pe care să-i
incorporeze în propria structură. O firmă care rămâne staţionară riscă să fie scoasă de pe piaţă.
 Păstrarea avantajului competitiv presupune găsirea unor noi surse de câştig, pe propria piaţă,
astfel încât eficienţa finală să fie mai greu de concurat, dacă încorporează mai mulţi factori (ex.
calitate, inovaţie tehnologică, acces la resurse etc.).
 Păstrarea avantajului competitiv presupune o strategie globală. O astfel de strategie presupune
evitarea ameninţărilor şi fructificarea oportunităţilor pe o bază mai largă. Ea presupune, de
asemenea, diminuarea dezavantajelor din ţara mamă şi sporirea avantajelor din ţările gazdă.
Unitatea de învăţare 3. Riscurile în afacerile economice
internaționale.
1. Conceptul de risc. Tipologia riscurilor.

2. Riscurile specifice afacerilor internaționale.

În perspectiva interpretării conceputului de risc ca o manifestare a relaţiei oportunităţi/pierderi,

tranzacţiile internaţionale (de natură comercială, industrială, financiar-bancară etc.) sunt supuse
unei game ample de riscuri.
Odată cu sporirea interacţiunilor dintre economiile naţionale şi agenţii economici din diferite ţări,
începutul anilor ‘70 a dus la apariţia conceptului de risc de ţară.
Riscul de ţară - este riscul de monetizare a unor pierderi datorate situaţiei şi evoluţiei politice şi
macroeconomice din ţara parteneră.
Pierderile nu sunt în mod necesar pierderi propriu-zise: este posibilă pierderea unor oportunităţi
sau a imaginii.
Elementele care pot genera pierderi, din perspectiva riscului de ţară sunt legate de capacitatea de
plată şi, pe de alta,de voinţa de plată.
Capacitatea de plată pe termen lung a unei ţări este determinată, în primul rând, de
caracteristicile fundamentale ale economiei sale – structura acestei economii, calitatea
managementului economic, situaţia datoriei externe, balanţa comercială - dar şi de elemente de
natură politică: structura şi situaţia politică, imaginea guvernului şi a ţării şi încrederea
creditorilor interni şi externi în guvernul respectiv.
Pot exista şi elemente conjuncturale care, afectând în mod direct, pot determina la un
moment dat apariţia incapacităţi de plată:
 eforturi financiare impuse de participarea la un conflict armat;
 întreruperea sau îngreunarea exporturilor ca urmare a unui război sau a impunerii unui
embargo;
 reducerea veniturilor din export ca urmare a scăderii preţurilor mondiale la produsele
respective sau a recesiunii globale;
 cerere exagerată pentru importuri, datorate creşterii preţurilor la importurile esenţiale;
 serviciul excesiv al datoriei externe datorat dobânzilor ridicate sau a unui grad de îndatorare
exagerat;
 întreruperea temporară sau încetarea definitivă a sprijinului financiar extern (bi-sau
multilateral);
 reducerea transferurilor financiare private ale cetăţenilor statului respectiv care lucrează în
străinătate;
 reducerea sau încetarea intrărilor de capital;
 fuga capitalurilor.
Între existenţa capacităţii de plată şi cea a incapacităţii există situaţii intermediare, în care statul
respectiv dispune de resurse limitate cu care poate achita o parte din obligaţiile sale.

Această situaţie evidenţiază importanţa voinţei de plată. Un guvern se poate prevala de

suveranitatea sa pentru a refuza să achite, parţial sau integral, sumele pe care le datorează în
străinătate.
Asupra sa se pot exercita presiuni financiare, politice sau chiar militare; dar, de jure, orice
guvern este liber să decidă dacă îşi va îndeplini sau nu obligaţiile către creanţierii externi.
Totuşi, în situaţia unui refuz deplată, un guvern se poate confrunta cu o seamă de dificultăţi:
 acţiuni juridice având ca obiect activele, proprietăţile şi exporturile sale către anumite state;
 dificultatea de a obţine credite (inclusiv credite comerciale), cel puţin pe termen scurt;
 încetarea primirii de ajutoare;
 izolare diplomatică, presiuni politice şi, eventual, militare;
 întreruperea fluxului investiţiilor străine;
 afectarea legăturilor internaţionale ale ţării şi ale elitelor sale.

În general între capacitatea de plată şi voinţa de plată există o interrelaţie, în sensul că refuzul de
plată este rezultatul incapacităţii de plată.
Sunt, însă, şi situaţii în care unele guverne vor putea decide în mod voluntar asupra refuzului de
plată într-o situaţie ca cele ce urmează:
 ţara se află în război;
 a avut loc o schimbare majoră de regim;
 la putere se află un guvern radical;
 guvernul este slab şi cedează în faţa presiunii publice;
 restructurarea datoriei externe implică plăţi masive;
 există un nivel ridicat al rezervelor, care reduce dependenţa de noi credite.

În funcţie de preponderenţa unui dintre aceste două elemente şi de condiţiile specifice ale
unui contract, riscul de ţară se poate manifesta sub următoarele forme:

a) Riscul de transfer. Capacitatea de plată este asociată riscului de transfer. Această formă de
manifestare a riscului de ţară se referă la situaţia în care, deşi debitorul din ţara respectivă
dispune (în monedă locală) de sumele datorate şi intenţionează să efectueze plata lor (în valută)
conform obligaţiilor contractuale, nu poate efectua transferul respectiv datorită restricţiilor
impuse de guvernul ţării gazdă. Această atitudine poate fi determinată de diminuarea bruscă a
încasărilor şi rezervelor sale valutare şi de intenţia de a descuraja operaţiunile care ar descuraja
această diminuare.
b) Riscul suveran. Atunci când este vorba de tranzacţii în care partenerul este reprezentat de
guvernul unui stat suveran sau de agenţi economici care dispune garanţii guvernamentale, voinţa
de plată se regăseşte într-o formă specifică de manifestare a riscului de ţară, numită riscul
suveran. Acest risc nu este legat de particularităţile tranzacţiei, ci de situaţia sau intenţiile
guvernului respectiv. În majoritatea cazurilor, materializarea riscului suveran ţine de
incapacitatea guvernelor de a mobiliza sumele respective. Este, aşadar, vorba de un risc posibil
într-o ţară în curs de dezvoltare. Riscul suveran poate surveni, însă, şi din motive politice.
Materializarea riscului suveran duce la deprecierea imaginii şi credibilităţii unui guvern în plan
internaţional.
c) Riscul specific debitorilor cvasi-suverani. Atunci când sumele datorate trebuie achitate de
agenţii guvernamentale sau de întreprinderi publice, riscul de ţară asociat este apropiat de riscul
suveran. Acesta poate avea şi conotaţii nepolitice, de natură birocratică sau managerială.
d) Riscul de ţară generalizat. Acest termen caracterizează toate elementele de natură socio-
politică şi macro-economică care, la scara unei ţări, influenţează situaţia unui debitor în raport cu
un creanţier extern
e) Riscul sistematic. Fluctuaţiile globale care influenţează în mod “sistematic” toate statele -
criza petrolului sau variaţia cursului dolarului, de ex. - sunt reunite în noţiunea de risc sistematic.
Adesea riscul sistematic se adaugă riscului de ţară, în situaţia în care guvernulnu ia cele mai
adecvate măsuri pentru contracararea acestuia.
f) Catastrofele naturale. Chiar dacă catastrofele naturale nu pot fi atribuite ca atare riscului de
ţară, ele nu pot fi ignorate în derularea unei tranzacţii sau realizarea unei investiţii în ţara
respectivă.
g) Riscul politic. Adesea, în mod eronat, se pune semnul egalităţii între riscul politic şi riscul de
ţară. În fapt, riscul politic este acea formă de manifestare a riscului de ţară asociată evoluţiilor
politice şi sociale dintr-un stat care pot influenţa valoarea sau profitul unei investiţii străine ori
rambursarea unui credit internaţional. Trebuie ţinut seamană evoluţiile politice şi sociale sunt
privite prin întrepătrunderea cu evoluţiile economice.
Riscul politic se referă în mod exclusiv la investiţii şi credite internaţionale. În cazul
operaţiunilor comerciale, utilizarea riscului politic ca manifestare preponderentă a riscului este
improprie. Riscul politic este expresia structurilor şi evoluţiilor socio-politiceinterne şi externe
ale statului respectiv.

Factorii determinanţi pot fi socotiţi următorii:

A. Structuri politice
1. Structura claselor sociale.
2. Instituţiile: sistemul constituţional, aparatul de stat, armata, biserica, sindicatele, banca
centrală etc.
3. Personalităţile politice.
4. Mecanismele de control: spirijinul popular, represiunea, corupţia, implicarea grupărilor de
opoziţie etc.
B. Factori de politică externă.
1. Instabilitatea politică a regiunii.
2. Apartenenţa la categoria ţărilor importante geopolitic.
3. Apartenenţa la grupări şi organizaţii politice.

Analiza riscului de ţară:

Obiectivul fundamental al analizei riscului îl constituie evitarea sau cel puţin limitarea
pierderilor probabile datorate riscului de ţară.
Elementele luate în analiză sunt numeroase şi ele pot fi clasificate astfel:
1. Situaţia politică
a) Mediul politic
război civil, lupte de gherilă, războaie;
tipul regimului;legitimitatea regimului;
 contestarea regimului:
 proteste organizate;
 rezistenţă armată;
 terorism politic
 potenţialul pentru o schimbare radicală a conducerii;
 măsuri coercitive necesare pentru menţinerea regimului;
 sistemul constituţional;
 modul de asigurare a succesiunii la conducere;
 stabilirea guvernului;  continuitatea politicii guvernamentale;
 calitatea aparatului de stat;  sistemul de partide; dezvoltarea partidelor politice; 
fragmentarea politică;  caracteristicile principalelor partide politice;  partide şi grupări
radicale;  implicarea militarilor în politică;  implicarea grupurilor religioase în politică; 
flexibilitatea sistemului politic;  participarea populaţiei;  tradiţia de respectare a legii şi ordinii;
 comportamentul anterior în situaţii de criză;  intruziuni politice în managementul economiei.
b) Mediul social
 nivelul de trai;
 distribuţia veniturilor şi a bogăţiei;
 structura claselor sociale;  situaţia clasei de mijloc; conflicte sociale; polarizarea
sindicatelor;  condiţiile pieţei de muncă;  politica de ajutor social;  tensiuni rasiale, etnice,
lingvistice, religioase, culturale etc.;  caracteristici culturale şi demografice;  mentalităţi:
naţionalism, corupţie, nepotism, birocraţie;  nivelul de alfabetizare;  tendinţe de urbanizare; 
ameninţări teroriste;  activitatea elementelor criminale.
c) Relaţii externe
 existenţa unor conflicte externe;
 tensiuni în relaţiile cu vecinii;
 tipul de politică externă promovată de guvern;
 existenţa unor motivaţii ideologice în politica externă;
 stabilitatea regională;  raportul regional de forţe;  dependenţa de o putere externă; 
apartenenţa la organizaţii internaţionale şi regionale;  apartenenţa la alianţe militare.
2. Situaţia economică
a) Indicatori economici
 deficit bugetar / PIB;
 creşterea masei monetare;creşterea volumului creditelor interne;
 inflaţia;  investiţii interne brute / PIB (sau PNB);  investiţii interne pe o perioadă / variaţia
PIB pe perioada următoare;  economii interne brute / PIB;  economii interne brute / investiţii
interne brute;  ratele dobânzilor.
b) Rolul statului în economie
 legislaţie, impozite, reglementări financiare, politica monetară etc.;
 implicarea în dezvoltarea infrastructurilor;
 existenţa planificării; importanţa sectorului public.
c) Politica de preţuri
d) Priorităţi în domeniul investiţiilor
e) Strategia comercială
 creşterea valorii exportului;
 creşterea volumului exportului;
 competitivitatea;
 gradul de protecţionism.
f) Balanţa de plăţi
 rata de creştere a importurilor;  rata de creştere a raportului importuri/PIB;  rata de creştere a
exporturilor;  rata de creştere a raportului exporturi/PIB;  balanţa comercială / exporturi;  rata
de creştere a exportului de mărfuri către principalii parteneri / mediaratei creşterii PIB al
principalilor parteneri ponderată cu pondereafiecăruia în totalul exporturilor;  supraevaluarea
monedei naţionale (evaluată pe baza parităţii puterii decumpărare);  importul de bunuri şi
servicii / PIB;  importul de bunuri şi servicii neesenţiale / total import de bunuri şiservicii;
 exportul către principalii parteneri / total export mărfuri;  rezerve externe /importul anual de
bunuri şi servicii;  balanţa contului curent / PIB;  balanţa contului curent / intrări de cont
curent.
g) Volatilitatea veniturilor valutare
veniturile generate de principalele produse de export / total venituri din export;  importuri
petroliere / total importuri; importuri alimentare / total importuri.
h) Datoria externă
total datorie / PIB; total datorie / exportul de bunuri şi servicii; serviciul datoriei externe /
exportul de bunuri şi servicii; seviciul datoriei / total datorie externă; serviciul datoriei / total
credite externe pe termen lung; total datorie + serviciul datoriei / PIB; total datorii bancare /
exportul de bunuri şi servicii; total datorii bancare – credite comerciale / exportul de bunuri şi
servicii; datoria pe termen scurt / total datorie externă; datoria pe termen scurt / export de
bunuri şi servicii; total credite externe pe termen lung / exportul de bunuri şi servicii.
i) Lichiditatea
rezerve / importuri;rezerve / total plăţi datorate băncilor;variaţia rezervelor + variaţia
angajamentelor / total plăţi datoratebăncilor;datoria pe termen scurt către bănci / datoria totală
către bănci;profitul scadenţei datoriei;serviciul datoriei publice pe termen mediu / export
bunuri şi servicii;serviciul datoriei publice pe termen mediu + dobânzile pe termen scurt
+datoria scadentă pe termen mediu / export buri şi servicii;serviciul datoriei publice pe termen
mediu + dobânzile pe termen scurt +datoria scadentă pe termen mediu – rezerve / export buri şi
servicii.

Modalităţi de evaluare a riscului de țară. Agenţii de evaluare financiară (risk rating agencies).

O agenţie de evaluare financiară evaluează riscul asociat valorilor mobiliare - şi în specialal

obligaţiunilor - emise pe pieţele internaţionale.Cu alte cuvinte, aceste agenţii stabilesc riscul
suveran al unei ţări numai atunci când se calculează riscurile asociate obligaţiunilor (sau, în
general, al datoriilor) denominate în valută emise de guvernul respectiv.

Piaţa mondială este dominată de trei mari agenţii: Standard&Poor’sRatings Group, Moody’s
Investors Service (ambele americane) şi Fitch-IBCA (anglo-americană).

Pe baza evaluării indicatorilor amintiţi mai sus,agenţiile de risc stabilesc o seamă de clase de
risc.

Iată, de pildă, aceste clasede risc, potrivit clasificării S&P:

Clase de riscAAA — Capacitate extrem de puternică de îndeplinire a obligaţiilor financiare

AA — Capacitate foarte puternică de îndeplinire a obligaţiilor financiareA — Capacitate

puternică de îndeplinire a obligaţiilor financiare, daroarecum sensibilă la condiţii economice
adverse şi la modificări alecircumstanţelor

BBB — Capacitate adecvată de îndeplinire a obligaţiilor financiare, dar mai sensibilă la condiţii
economice adverse BB — Mai puţin vulnerabilă pe termen scurt dar confruntată cu incertitudini
crescânde în raport cu condiţii de afaceri, financiare şi economice adverse B — Mai vulnerabilă
în condiţii de afaceri, financiare şi economice adverse dar având în prezent capacitatea de a-şi
respecta angajamentele financiare.

CCC — Vulnerabilă în present şi depinzând de condiţii de afaceri, financiareşi economice

favorabile pentru a-şi respecta angajamentele financiare

CC — Foarte vulnerabilă în present

C — Au fost anunţate dificultăţi de plată dar pe moment plăţile continuă

D — Defecţiuni de plată în îndeplinirea angajamentelor financiare

Clasele de risc AA—CCC pot fi modificate prin adăugarea semnelor + sau.Clasele AAA—BBB
au character investiţional, în timp ce clasele BB—D sunt considerate ca având caracteristici
speculative importante.
Pe termen scurt sunt folosite doar şapte clase, a căror relaţie cu cele pe termen lung este ilustrată
în următorul tabel: Clase investiţionale Clase speculativeTLTSTLTSAAA —A+A–1+BB+ —
BB–BA+ —A–A–1B+ —CCA– —BBBA–2DDBBB —BBB–A–3

În afară de clasele de risc pe termen scurt şi lung, fiecărei ţări îi este atribuit şi un calificativ
privind posibila evoluţie a claselor respective în următorii doi-trei ani: pozitivă, negativă, stabilă,
în desfăşurare, nesemnificativă.

Unitatea de învăţare 4. Mediul macroeconomic al afacerilor internaționale.

1. Principalii indicatori macroeconomici utilizați în afacerile economice internaționale.

2. Libertatea economică. Indicele libertății economice.

3. Birocrația și costuri în deschiderea unei afaceri în diferite țări.

O seamă de decizii în cadrul IB implică mişcări ale bunurilor (produseşi servicii) care
traversează frontierele naţionale. Aceasta presupune posibilitatea de acces pe alte pieţe, depăşirea
unor bariere vamale şi obţinerea unui anumit avantaj comparativ.
Adâncirea continuă a diviziunii muncii obligă orice naţiune să conceapă o strategie de participare
la acesta, ca o condiţie a dezvoltării sale. În cadrul acestei strategii, un loc important îl ocupă
relaţiile comerciale dintre naţiuni.
Comerţul internaţional este totalitatea legăturilor comerciale de cumpărare-vânzare de bunuri
şi servicii ce se desfăşoară între diferite state ale lumii pe baza diviziunii internaţionale a muncii.
În decursul timpului au apărut diferite teorii cu privire la justificarea comerţului internaţional şi
la modalitatea de obţinere a câştigurilor întermeni de comerţ internaţional.
Potrivit teoriei mercantiliste, exportul trebuia încurajat şi importul trebuia descurajat. Exportul
sporeşte avuţia şi puterea unei naţiuni. Această teorie a fost predominantă în sec. XVII şi XVIII.
Această teorie a fost înlocuită, odată cu dezvoltarea capitalismului, prin teoria avantajului
absolut, care postulează că o ţară poate să-şi sporească avuţia specializându-se în producţia
acelor bunuri în care este mai eficientă şi care ar putea să facă astfel, obiectul exportului. Deşi
există astfel de situaţii în care o ţară dispune de un avantaj absolut în producerea unor bunuri,
realitatea este mult mai complexă.
Aceasta a dus la apariţia unei alte gândiri, anume aceea a avantajului comparativ, formulată de
David Ricardo, la începutul secolului XIX. Această teorie spune că, chiar dacă o ţară dispune de
un avantaj absolut în mai multe categorii de produse, pentru ea este mai util să participe la
comerţul internaţional, căci astfel poate utilize mai eficient munca naţională.
O variantă modernizată a teoriei avantajului comparativ este teoria factorilor de producţie,
potrivit căreia o ţară trebuie săse specializeze în exportul acelor produse care utilizează mai
intens factorul de producţie mai abundent şi să importe acele produse care utilizează intensiv
factori de producţie de care duce lipsă.
La aceste teorii care simplifică mult realitatea, se adaugă o varietate de alţi factori, care pot
explica evoluţia comerţului internaţional.
Printre aceştia:
 relaţiile politice. Guvernele preferă anumiţi parteneri pe care îi consideră mai acceptabili din
punct de vedere politic.
 preferinţele culturale. Comerţul între ţări apropiate cultural poate fi mai lesnicios decât cel
dintre ţări mai diferite cultural.
 apropierea geografică. Multe ţări consider ţările vecine drept parteneri de preferinţă.
 monedele şi cursurile de schimb. Disponibilitatea, convertibilitatea şi stabilitatea monedelor
naţionale, ca şi predictibilitatea cursurilor de schimb, sporesc viabilitatea exporturilor şi
importurilor.
 inflaţia. Preţul bunurilor autohtone se schimbă, în funcţie de inflaţie, afectând preţurile relative
dintre bunurile autohtone şi cele importate, influenţând nivelul importurilor.Evident că aceşti
factori acţionează în interrelaţie.
O chestiune importantă vizând IB este cea legată de barierele comerciale.
Libertatea comerţului poate crea, pe termen scurt sau lung, dezavantaje pentru anumite grupuri
de interese. De aceea, aceste grupuri solicit impunerea anumitor bariere în calea comerţului liber.
Iată câteva astfel de argumente:
 protejarea industriilor emergente. Unele ţări impun bariere în calea importurilor pentru a
proteja industriile autohtone şi pentru a le da, astfel, ocazia să devină mai competitive. Aceste
ţări acceptă, astfel, pierderi pe termen scurt, în speranţa unor câştiguri pe termen lung.
 protejarea industriilor învechite. Argumentul este similar celui privind industriile emergente. O
perioadă de protecţie ar permiterelansarea industriilor uzate moral.
 acţiunile de retorsiune. Unele ţări impun bariere comerciale socotind că partenerii sunt angajaţi
în practici care le dau un avantaj rezultând din practici incorecte. În aceste condiţii, practicile
respective trebuie definite ca fiind incorecte şi impunerea taxelor de retorsiune trebuie justificată.
 argumente de natură non-economică. Dintre acestea amintim:- naţionalismul, care socoteşte că
industriile autohtone trebuiestimulate, indiferent de costuri.- tradiţionalismul, care spune că
anumite industrii tradiţionaletrebuie susţinute, indiferent de costuri.- dorinţa de a avea
independenţă alimentară, ceea ce duce la încurajarea agriculturii şi industriei alimentare,
independent de costuri.Aceste viziuni influenţează politica comercială a unui stat. Prin politica
comercială se înţelege totalitatea reglementărilor adoptate de un stat în scopul promovării sau al
restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa
străină.
În domeniul politicii comercialese acţionează cu ajutorul a trei categorii principale de
instrumente şi măsuri:
A) de natură tarifară;
B) de natură netarifară
C) de natură promoţională.

A) Instrumentele de politică comercială de natură tarifară sunt, în principal, tarifele vamale

(care cuprind taxele vamale), dar şi legislaţia vamală aferentă.
Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor, atunci când
acestea trec graniţele vamale ale ţăriirespective.
Taxele vamale pot fi clasificate după următoarele criterii:
a) după scopul impunerii, ele sunt taxe vamale cu caracter fiscal,menite să contribuie la sporirea
veniturilor bugetare, şi taxe vamale cu caracter protecţionist, menite să reducă forţa
concurenţială amărfurilor importate.
b) după obiectul impunerii, taxele vamale sunt de import, de export şide tranzit.
c) după modul de percepere, taxele vamale pot fi ad-valorem,specifice (pe unitatea de măsură
fizică a mărfurilor importate) ş-imixte.
d) după modul de stabilire, taxele vamale sunt autonome,convenţionale (sau contractuale),
preferenţiale, de retorsiune (taxeanti-dumping şi taxe compensatorii). Taxele vamale, împreună
cu nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale fac obiectul tarifului vamal.
B) Barierele netarifare constituie un complex de măsuri şi reglementări de politică
comercială care împiedică, limitează sau deformează fluxul internaţional de bunuri şi servicii şi
care au ca principal scop apărarea pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei
de plăţi.
Potrivit clasificării GATT, există cinci mari grupe de bariere netarifare.
a) bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor: interdicţiile la
import, contingentele de import, licenţele de import, limitările “voluntare” la export şi acordurile
privind comercializarea ordonată a produselor.
b) bariere netarifare care implică indirect limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor:
prelevări variabile la import, preţuri minime şi maxime la import, impozitele indirecte şi alte taxe
cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră sau barierele paratarifare), taxele de retorsiune
(taxele antidumping şi taxelecompensatorii), depunerile(depozitele) prealabile în valută laimport.
c) bariere netarifare care decurg din formalităţile vamale şi administrative privind importurile:
evaluarea vamală şi documente şi formalităţi suplimentare cerute la import.
d) bariere netarifare care derivă din participarea statului la activităţile comerciale: achiziţiile
guvernamentale, comerţul de stat şi monopolul de stat asupra importului anumitor produse.
e) bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene
(obstacole tehnice) : normele sanitare şi fitosanitare, normele de securitate şi normele privind
ambalarea,marcarea şi etichetarea.
C) Politica comercială promoţionalăşi de stimulare a exporturilor de mărfuri cuprinde două
tipuri de măsuri:
a) măsuri promoţionale, cum ar fi negocierea de tratate şi acorduri,participarea la târguri şi
expoziţii, activitatea reprezentanţelorcomerciale şi prestarea de servicii comerciale pentru
clienţiiexterni.
b) măsuri de stimulare a exporturilor care pot fi:
c) măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară: subvenţiile directe la export, primele
directe la export şi subvenţiile indirectede export.d) măsuri de stimulare a exporturilor de natură
fiscală: facilităţifiscale pentru mărfurile exportate, facilităţi fiscale acordateexportatorilor.
e) măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară:creditele de export, asigurarea
şi garantarea creditelor de export.
f) măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară: primelevalutare, deprecierea monedei
naţionale.
O componentă principală a dezvoltării comerţului internaţional îl joacă tratatele, numite tratate
de comerţ şi navigaţie. Ele pot cuprinde unele clauze esenţiale şi care stau la baza relaţiilor
economice dintre state, cum ar fi clauza naţiunii celei mai favorizate sau clauza regimului
naţional (sau a tratamentului naţional).
Între state există o varietate de tratate de comerţ. Ele pot fi bilateral sau multilaterale. Scopul
acestor tratate este acela de a spori comerţul dintre statele semnatare, în general prin scăderea sau
eliminarea barierelor comerciale dintre ele. In numeroase cazuri înţelegerile au un character
regional legat de apropierea geografică. Formarea blocurilor comerciale regionale poate spori
comerţul dintre ţările membre, dar poate reduce comerţul dintre ţările membre şi terţe ţări.
Cele mai importante astfel de blocuri comerciale sunt Uniunea Europeană şi Asociaţia Nord-
Americană deLiber Schimb (NAFTA).
Uniunea Europeană Uniunea Europeană a fost iniţiată în 1957 când Belgia, Franţa, Germania
Federală, Italia, Luxemburg şi Olanda au semnat Tratatul de la Roma, care prevedea o progresivă
eliminare a barierelor tarifare şi netarifare dintre statele membre. Apoi, Danemarca, Grecia,
Irlanda, Portugalia, Spania şi Marea Britanie au aderat la această comunitate economică. “The
SingleEuropean Act”, adoptat în 1986, definea “comunitatea” ca o piaţă unică, fără frontiere
interne în care libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor , a persoanelor şi a capitalurilor este
asigurată, stabilind un program până în1993 pentru legiferarea tuturor acestor obiective.
Astfel Comunitatea Europeană a devenit Uniunea Europeană, schimbarea terminologiei
semnificând trecerea de la o uniune vamală către o uniune monetară şi către o uniune politică.
În 1995 UE a atins libera circulaţie între ţările membre, realizând la 1 ian 2002 uniunea
monetară, prin trecerea la moneda unică euro(exceptând încă Marea Britanie, Suedia şi
Danemarca).
Acordul Nord-American de Liber Schimb NAFTA a fost una dintre cele mai semnificative
acţiuni de cooperare regională a anilor 90. Acordul de Liber Schimb încheiat în 1989 între
StateleUnite ale Americii şi Canada a servit ca punct de plecare în crearea NAFTA, prin
alăturarea Mexicului. Acordul a fost finalizat în 1992 şi a fost aplicat începând cu 1994. Regulile
sale acoperea domenii cum ar fi comerţul sau investiţiile. Proiectul de liberalizare a comerţului şi
serviciilor are ca obiectivcuprinderea în NAFTA a ambelor Americi, urmându-se crearea Zonei
de Comerţ Liber a Americilor.
GATTGATT a fost încheiat în anul 1947, ca răspuns la protecţionismul care precedase războiul.
Obiectivul său a fost liberalizarea comerţului între ţările membre. Când a fost ratificat, GATT
avea 23 ţări semnatare. Numărul a crescut la aproape 100 membri, incluzând ţări din toate
regiunile lumii, fie industrializate, fie în curs de dezvoltare, ţări cu economie de piaţă ca şi ţări cu
economie centralizată. GATT diferea de toate formele de asociere regională, prin vocaţia sa
mondială. Activitatea cea mai importantă dusă sub auspiciile GATT a fost parcurgerea unei serii
de “runde” cu obiectivul de a aduce ţările semnatare împreunăpentru a negocia acorduri
multilaterale de comerţ. În aceste runde, părţile semnatare au convenit un număr de reduceri
tarifare. Alţi paşi au fost întreprinşi în scopul liberalizării comerţului; de pildă runda Tokyo, în
anii70, s-a axat pe reducerea barierelor nontarifare simultan cu reducerile taxelor vamale. O
trăsătură dominantă a GATT a fost principiul clauzei naţiunii celei maifavorizate. Acest
principiu cere ca orice reducere tarifară negociată întreţările membre să fie extinsă la toţi
membrii. Această prevedere este menităsă asigure liberalizării comerţului o abordare globală.
Anumite excepţii potfi permise anumitor state pentru obiective precise: de pildă unei ţări care
seconfruntă cu probleme ale balanţei de plăţi externe, i se poate permite să impună temporar
bariere comerciale. Un număr de excepţii au fost permise,de asemenea, concesiilor asociate
alianţelor comerciale.Organizaţia Mondială a ComerţuluiO dată cu încheierea, la Marrakesh, la
15 aprilie 1994, a rundei Uruguay şisemnarea actului final, a demarat tranziţia către Organizaţia
Mondială aComerţului. OMC a fost oficial lansată la 1 ianuarie 1995. Principaleleobiective ale
OMC, odată cu lansarea sa au fost:facilitatea implementării, administrării şi operaţionalizării
acordurilorrundei Uruguay;oferirea unui forum de negociere pentru membri privind
relaţiilecomerciale multilaterale;acţionarea ca un referenţial comercial global prin îmtărirea
standardeleasupra cărora membrii au convenit;introducerea unei mecanism de rezolvare a
disputelor
14Iatăşi care sunt diferenţele dintre OMC şi GATT:OMC este mai larg, în ce priveşte
acoperirea în membri.Obiectivele sale sunt legate de creşterea numărului membrilor lacca
150;scopurile sale sunt mai ample, aducând într-un sistem comercialmultilateral, comerţul cu
servicii, protecţia proprietăţii intelectualeşi investiţiile;este o organizaţie de sine stătătoare, spre
deosebire de GATT careera un tratat provizoriu, deservit de un secretariat ad-hoc;OMC
administrează un pachet unificat de acorduri la care toţiimembrii convin. Prin contrast, GATT
cuprindea numeroaseînţelegeri separate ( de ex. măsurile anti-dumping şi subvenţiile);OMC
elaborează politici de protecţie în domenii sensibile mai multsau mai puţin tolerate de GATT ca
de pildă restrângerile de exportpe textile şi îmbrăcăminte, comerţul agricol, măsurile
comercialegri - aşa-numitele restrîngeri voluntare de export.Membrii, cei 128, ai GATTau
devenit automat membri OMC, dupăacceptarea rezultatelor rundei Uruguay.

Unitatea de învăţare 5. Dimensiunea culturală a mediului international de

afaceri.
1. Rolul culturii în mediul internațional al afacerilor.

2. Variabilele și dimensiunile culturale.

3. Impactul diferențelor culturale asupra mediului de afaceri internaționale.

Dimensiunea culturală a IBDeoarece IB are loc peste frontierele naţionale, înţelegerea

diferitelormedii culturale este necesară. Între culturăşi organizare există o relaţiestrânsă, chiar
dacă este dificil de comensurat.Primul factor care trebuie luat în considerare este legat de
variabilele naţionale. Acestea se referă la legislaţia statului respectiv, la actul deguvernare, la
particularităţile economice şi tehnologice ale contextuluinaţional.Cel de-al doilea factor se referă
la variabilele societale. Acestea suntspecifice unei naţiuni, dar pot fi împărtăşite, pe anumite
segmente, şi demembrii unei alte naţiuni. Astfel de variabile sunt etnicitatea, limbajul,credinţele
religioase. Luate împreună, variabilele naţionale şi variabilelesocietale pot defini setul de valori
specifice unui popor sau ale unei naţiuni.Pentru a stabili însă, setul de valori individuale care
influenţează comportamentul organizaţional al unui spaţiu cultural, culturii naţionale şisocietale
trebuie să i se adauge cultura corporativăşi cultura profesională.
Cultura corporativă se referă la modul în care este perceput leadershipul,viziunea asupra
muncii, sistemul de recompense.
Cultura profesională sereferă la particularităţile legate de management, de standardele
decontabilitate şi caracterizează grupurile profesionale.Sistemul valorilor individuale, influenţat
de cele cinci grupe diferitede factori stă la baza comportamentului organizaţional. Potrivit
similarităţilor şi diferenţelor dintre factorii culturali pot fi distinse 9 grupe de
ţări: Anglo (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Statele Uniteale Americii);
Germanice ( Austria, Germania, Elveţia), Latin Europene(Belgia, Franţa, Italia, Portugalia,
Spania); Nordice (Danemarca, Finlanda,Norvegia, Suedia), Latin Americane (Argentina, Chile,
Columbia, Mexic,Peru, Venezuela); Orientul Apropiat (Grecia, Iran, Turcia); OrientulÎndepărtat
(Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore, Vietnam, Taiwan);Arabe ( Bahrain, Kuweit, Arabia
Saudită, EAU); Independente (Japonia,India, Israel).
16O varietate de modele au fost create pentru a caracteriza grupurile devalori culturale. Fiecare
model foloseşte anumite perspective şi poate fi utilîn sine sau prin combinaţie cu alte
modele.The Hofstede Value Survey Model (1980) propune patru dimensiuni, sau indici, ai
profilului cultural. Acest model a fost obţinut în urma cercetărilor efectuate pe angajaţii unei
companii multinaţionale americane.
Obiectivul acestui studiu a fost acela de a incorpora cultura ca unul din factorii care
explică deosebirile de natură managerială.
Iată cele patru dimensiuni:
a) Individualismul (IDV) se referă la gradul în care deciziile şi acţiunile individuale sunt
acceptate şi încurajate de societate. O societate cu ungrad ridicat de individualism încurajează
rolul individului, spre deosebire de societăţile colectiviste, care au un grad scăzut de
individualism şi accentuează rolul grupului. Unele societăţi văd individualismul ca o valoare
pozitivă, ca bază a creativităţii şi împlinirii; altele îl dezaprobă şi îl consideră distructiv.
Managementulîn ţările cu cu un IDV ridicat incorporează politici, practici şiproceduri care
permit indivizilor să ia iniţiativa, să muncească pe contpropriu. În ţările cu IDV scăzut
managementul se bazează pe decizii şi acţiuni de grup şi grupurile de lucru sunt preferate.
b) Evitarea nesiguranţei (UAI) se referă la gradul în care societatea estedispusă să accepte şi să
aibă de-a face cu nesiguranţa. O societate cuun înalt UAI caută certitudinea şi siguranţa. Un
indice scăzut UAIindică o societate care se simte mai confortabil cu un grad înalt denesiguranţăşi
este deschisă noilor experienţe. Managementul ţărilorcu un grad înalt de UAI procură siguranţa
locului de muncăşioportunităţi de scădere a nesiguranţei prin construirea consensului. Înţări cu
un low UAI index securitatea locului de muncă nu e presantă,preluarea riscului este încurajatăşi
deciziile sunt luate fără oinformare temeinică.
c) Distanţa faţă de putere (PDI) se referă la Gradul în care diferenţele de putere sunt acceptate şi
sancţionate de către societate. Unde indicelePDI este ridicat, societatea îşi manifestă convingerea
că trebuie săexiste o ordine bine-definită în care fiecare are un loc bine determinat.Acolo unde
indicele PDI este scăzut, convingerea prevalentă este cătoţi trebuie să aibă drepturi egale şi
oportunitatea să-şi schimbe loculîn societate. Managementul în ţările cu PDI înalt încorporează
oierarhie bine-definită, decizii centralizate şi leadership autoritarist. Înceleltalte organizare mai
flexibilă, cu nivele mai reduse de management, mai puţini supervizori, democratic leadership
este maide succes.
d) Masculinitatea (MAS) se referă la gradul în care valorile masculine tradiţionale
(devotamentul, performanţa, ambiţia, împlinirea şi proprietatea) sunt importante unei societăţi.
Societăţile cu un MAS ridicat au clar diferenţiat rolul sexelor şi bărbatul este dominant. Cele cu
MAS scăzut au o diferenţiere mai fluidă a rolului sexelor şi au ca predominante valori feminine
(focusare pe calitatea vieţii şi amediului precum şi preocupare pentru cei nefericiţi).
Managementulunei societăţi cu MAS ridicat diferenţiază rolul muncii, accentuează pe împlinire
şi recompensează performanţa. Un indice scăzut al MAS indică acceptarea echităţii, accentuează
pe calitatea şi comoditateamuncii, şi recompensele nu sunt acordate doar pe baza performanţei.
Evident că aceste dimensiuni sunt descrise prin extremele lor şi ele suntîntâlnite în diferite
combinaţii. De pildă, mixul de indici pentru grupurile Anglo este ridicat în individualism,
moderat scăzut în UAI şi PDI şimoderat ridicat în MAS. Grupul germanic este similar, cu
excepţia faptuluică indicele este mai ridicat în ce priveşte UAI. Grupul Latin European are ,de
asemenea, un ridicat nivel de individualism, dar ridicat la UAI şi PDI şimediu în ce priveşte
MAS. Cel nordic este similar cu cel Anglo, cu excepţiaindicelui MAS care este dramatic scăzut.
Grupul Latin American este scăzutla IDV, moderat ridicat la UAI şi mediu la ceilalţi doi indici.
GrupulOrientului Îndepărtat este scăzut la individualism, dar este ridicat la PDI şicombinat la
celelalte. Japonia are un indice de masculinitate ridicat.Orientările valorice ale lui Kluckhon şi
Strodbeck
O altă modalitate de a clasifica este cea care are în vedere problemele
fundamentale cu care se confruntă societatea. Kluckhon şi Strodbeck identifică cinci astfel de
teme:
a) Relaţia omului cu natura: subjugare, armonie şi stăpânire. Societăţile care se văd subjugate de
natură îşi concep viaţa esenţial ordonată: oamenii nu sunt stăpânii propriului destin şi încercarea
de aschimba inevitabilul este inutilă. Societăţile care se văd trăind în armonie cu natura cred că
oamenii au datoria de a-şi schimba comportamentul în sensul adecvării la mediu. Societăţile care
se văd capabile să domine natura gândesc în termenii supremaţiei rasei umane şi domolirea
forţelor naturii. Musulmanii sunt tipici pentru cea dintâi categorie; Americanii
nativi sunt un bun exemplu pentru cea de-a doua, iar lumea anglofonă este tipică celei de-a treia.
b) Orientarea în timp: trecut, prezent şi viitor. Societăţile orientate cătretrecut îşi caută soluţiile
în trecut; ele urmează ceea ce strămoşii lor aufăcut. Societăţile orientate către prezent apreciază
efectele imediate aleacţiunilor lor. Societăţile orientate spre viitor privesc la rezultatele petermen
lung ale acţiunilor prezente. Exemple: cultul chinezesc pentru bătrâni sugerează orientarea spre
trecut; dorinţa americanilor de a obţine rezultate imediate sugerează o orientare spre prezent;
accentul japonez pentru planificarea pe termen-lung.
c) Credinţele despre natura umană: rea, bună şi mixtă. Societăţile care cred că omul este rău de la
natură se canalizează pe controlul comportamentului cu coduri specifice şi sancţiuni. Societăţile
care credcă omul este esenţial bun sun mai înclinate să acorde încredere acordurilor verbale.
Societăţile mixte văd oamenii drept schimbători şi se canalizează pe căi de a modifica
comportamentul şi a descuraja comportamentul indezirabil. Ex. Japonezii sunt înclinaţi spre
încrederea în natura umană; nord-americanii sunt reţinuţi, fără a o cataloga drept rea.
d) Orientarea activităţii: a fi, a conţine şi a controla, şi a face. Societăţile orientate către a fi sunt
emoţionale, oamenii reacţionează spontan, funcţie de ceea ce simt la acel moment. Cei
concentraţi pe a controla şi a conţine se canalizează pe moderaţie, oamenii caută să obţină un
echilibru în viaţăşi societate. Cei orientaţi spre a face sunt motivaţi spre a împlini, oamenii sunt
călăuziţi spre a îndeplini cele mai dificile sarcini. Latinii sunt mai emoţionali, britanicii pot fi
consideraţi în cea de-a doua categorie.
e) Relaţiile umane: individual, lineal şi colineal. Societăţile care sunt orientate mai ales
individual cred că indivizii trebuie să fie independenţisă să-şi ia răspunderea propriilor acţiuni.
Cei care sunt lineali sunt preocupaţi de valorile familiale şi de structurile de putere bazate
peierarhii. Cei colineali sunt orientaţi către grupuri şi accentuează pe acţiunea şi interacţiunea
dintre grupuri.Influenţe culturale importante pot aduce alţi factori, printre care limba,religia,
educaţia şi sistemul social.