Bianca TESCAŞIU

INTEGRARE ŞI ORGANIZAŢII
INTERNAŢIONALE

2010
REPROGRAFIA UNIVERTSITĂŢII TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
 I. CONSIDERENTE TEORETICE PRIVIND GLOBALIZAREA

Termeni cheie: globalizare, mondializare, economie globală, societate informaţională

I.1. Globalizarea – fenomen specific economiei mondiale

Studiul ştiinţei economice la nivel mondial pleacă de la dezvoltarea relaţiilor dintre
agenţii economici la un nivel superior celui naţional.Acest fenomen este explicat printr-o
tendinţă a cărei existenţă nu mai poate fi negată de nimeni, globalizarea.

Problematica generată de această tendinţă este foarte complexă şi dă naştere la

numeroase probleme precum:

- afectează globalizarea în vreun fel statul-naţiune?

- distruge globalizarea valorile fundamentale ale popoarelor?

- cum influenţează globalizarea ordinea economică mondială?

- se pot sustrage ţările acestui fenomen?

- care este finalitatea acestui fenomen la nivel mondial?

Dialogul ştiinţific cu privire la conceptul de globalizare este foarte aprins. Păreri

pro şi contra, viziuni diferite, interpretări specifice, toate au dat naştere unor curente de
gândire, precum:1

1. Clubul de la Roma defineşte globalizarea ca pe o tendinţă care se manifestă

în economia mondială, tendinţă accelerată de dezvoltarea societăţii
informaţionale în care ne aflăm în prezent. Desigur, această definire ridică
problema statelor-naţiune mai sărace care nu beneficiază de societatea
informaţională, şi care nu pot fi, totuşi, excluse din tendinţa generală de
globalizare.

1
Belli, N.,Globalizarea în gţndirea economică contemporană, Centrul de Informare şi Documentare Economică
– Academia Română, 2002, pg.6

1
 2. Forumul Economic Mondial opinează că globalizarea reprezintă
deschiderea pieţelor lumii pentru a forma o piaţă mondială unică, total
liberalizată.Această concepţie aduce, însă, în discuţie aşa numita dominaţie
a capitalismului fără limite, dominaţie exercitată de statele stăpîni ai lumii.

3. ONU, prin organismele sale a încercat să definească acest fenomen din

perspectiva dezvoltării umane (PNUD – Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare), din perspectiva liberalizării comerţului mondial (UNCATD),
sau ca un proces de mondializare, caracterizat prin universalitate
(UNESCO).

4. J Nashbitt aduce în discuţie ideea de integrare economică internaţională ,

aceasta fiind considerată varianta concretă prin care statele naţionale pot
crea economia globală.

Definirea globalizării reprezintă o problemă foarte complexă. Cert este faptul

că, indiferent de viziunea asupra acestui fenomen, globalizarea reprezintă calea de realizare a
sistemului global al sec XXI, rezultat al internaţionalizării vieţii economice.

Interesantă de menţionat ni se pare viziunea prof Angelescu, care, în lucrarea sa

ECONOMIE, încearcă să definească acest fenomen prin prisma a ceea ce nu este. Astfel,
globalizarea nu este:1

• Un nou imperialism

• Americanizarea lumii

• Doar o internaţionalizare

• O sublimare a internaţionalelor de ieri şi de azi

• Doar răspunsul la problemele economice globale

• Doar produsul nevoii de unificare a pieţelor

• Doar libertate transfrontalieră

1
Angelescu, C., Economie, Editura Economică, 2005, pag 357

2
 • Doar o nouă socializare, la scară planetară

• Răspunsul strategic la criza de identitate a postcapitalismului

• Produsul nevrozelor istoriei neconsumate pe deplin

Probleme în discuţie:

1. Ce înţelegeţi prin globalizare?

2. Care este relaţia globalizare-stat naţiune

3. Care este importanţa globalizării în economia mondială a sec XXI?

3
 II. REGIONALIZAREA ŞI INTEGRAREA ECONOMICĂ

Termeni cheie: regionalizare, cooperare, integrare, zona de comerţ liber, uniunea vamală,
piaţa comună, uniune economică şi monetară.

II.1. Regionalizarea şi impactul ei asupra relaţiilor economice internaţionale

În esenţă, regionalizarea este un fenomen care presupune cooperarea dintre state

aparţinând unei anumite regiuni. Însă, pentru a defini acest fenomen în toată complexitatea
lui, este nevoie de câteva lămuriri suplimentare:

1. Cooperarea presupune la prima vedere doar aspectul economic.

Dezvoltarea în profunzime a acestui fenomen duce şi la cooperarea
culturală, financiară, şi chiar politică. Elocvent în acest sens este
exemplul Uniunii Europene, care, într-o primă fază a presupus o
structură cu principală manifestare în domeniul comercial şi apoi a
evoluat, într-o structură cu obiective comune în ceea ce priveşte forţa
de muncă, capitalurile, cultura, justiţia şi afacerile interne, politica
externă, etc.

De fapt, la nivel regional, se constată o tendinţă de evoluţie a

structurilor regionale constituite către forme superioare, care să ofere
avantaje nu numai comerciale, ci şi financiare, culturale, politice.

2. Regionalizarea este o concretizare a globalizării care păstrează

legitimitatea statului-naţiune. În condiţiile globalizării, una din
principalele probleme cu care se confruntă statele este aceea a pierderii
a identităţii naţionale. Regionalizarea este, din acest punct de vedere,
varianta care permite o guvernare autonomă a statului-naţiune. Desigur,
discuţia poate scoate în evidenţă faptul că şi participarea la structurile
regionale aduce după sine o implicare mai mare a statului în cooperarea
intraregională. Aceasta este, însă de o amploare diferită , în funcţie de
structura creată, existând o mai mare sau mai redusă dimensiune
supranaţională.

4
 3. Regionalizarea este doar o modalitate care poate pune în practică
conceptul de economie globală. Extinderea la scară planetară a unor
structuri regionale poate da naştere, în viitor, economiei globale. Există
deja la nivel planetar (chiar dacă doar ca forme simple de cooperare)
structuri cu vocaţie mondială. Semnificativ în acest sens este exemplul
Forumului de Cooperare Asia Pacific (APEC), care cuprinde ţări de pe
mai multe continente (Asia, America), ţări cu nivele diferite de
dezvoltare (pe de o parte SUA, Japonia, Rusia, Republica Coreea,
Filipine, Hong Kong, Indonezia, dar şi Mexic, şi deasemenea, Papua
Noua Guinee).

4. Deşi la prima vedere regionalizarea ar putea fi considerată o tendinţă

contrară globalizării, apreciem că atâta vreme cât structurile regionale
nu se formează, nu funcţionează cu obiectivul de a se izola în economia
mondială, ea reprezintă doar o variantă a globalizării.

II.2. Regionalizarea şi integrarea economică

Integrarea internaţională este forma în care se concretizează regionalizarea.

Integrarea economică internaţională, în frunte cu port-drapelul ei, integrarea europeană

reprezintă indiscutabil una dintre problemele istorice cele mai importante ale
contemporaneităţii. Faptele care susţin acest adevăr sunt atât de evidente şi atât de cunoscute,
încât, orice încercare de a-l demonstra ar fi de domeniul banalului. N-ar fi, însă, deloc o
banalitate a afirma că dacă globalizarea constituie problema fundamentală a lumii
contemporane, integrarea economică internaţională reprezintă problema fundamentală a
globalizării. Prezentă, practic, pe toate continentele şi subcontinentele Terrei, chiar dacă
formele sale sunt extrem de variate ca amploare şi adâncime, integrarea economică
internaţională devine, astfel, motorul globalizării. Prin aceste forme, ca expresii regionale ale
întregului său, globalizarea cuprinde treptat dar continuu toate spaţiile geografice ale lumii
contemporane, inclusiv acele părţi ale acestei lumi, cum este cazul Orientului Mijlociu, în
care tendinţele conservatoare şi antiglobalizare sunt puternic sprijinite de unele forţe politico-
religioase aflate la putere.

O sinteză a evoluţiei diferitelor forme şi tipuri de integrare economică internaţională a

ţărilor realizată de Banca Mondială ne arată că, în prezent, există în lume nu mai puţin de 37

5
de mari organizaţii integraţioniste internaţionale, repartizate geografic astfel: 11 organizaţii în
Africa, 9 în America Latină şi Caraibe, 8 în Orientul Mijlociu şi Asia, 4 forme în ţările cu
venituri ridicate (vezi Anexa nr 1).

Marile fluxuri economice care leagă ţările între ele – comerţul exterior de mărfuri şi
servicii, investiţiile străine, ştiinţa şi tehnologia, migraţia forţei de muncă, etc. – au loc în mod
prioritar între ţările membre ale acestor forme de integrare. Menţionăm că unele ţări fac parte
chiar din două sau trei asemenea organizaţii.

Cele mai mari organizaţii de integrare economică internaţională sunt Cooperarea

Economică a ţărilor din Asia şi Pacific (APEC), Cooperarea Economică Est Asiatică
(ASEAN), Uniunea Europeană (UE) şi Zona de Liber Schimb a Americii (NAFTA).

Iată, cu titlu ilustrativ, câteva date despre aceste patru forme de integrare internaţională
privind locul lor în economia mondială prin prisma participării lor la comerţul mondial.
Menţionăm ca termen de referinţă că, în anul 2000, de pildă, valoarea exportului mondial
reprezenta 6 355,99 miliarde $.

a) APEC, Cooperarea Economică a ţărilor din Asia şi Pacific, cuprinde 22 de ţări. Nu are
aranjamente preferenţiale între membrii săi, dar este considerată un bloc integraţionist
din cauza volumului mare al comerţului exterior şi a cooperării economice între
membrii săi. De pildă, în anul 2000, membrii APEC realizau între ei un export în sumă
de 2 259,7 miliarde $, reprezentând 73,2% din exportul lor total. Acest total, în
valoare de cca 3087,1 miliarde $ reprezenta 48,6% din total export mondial al
aceluiaşi an.
b) UE – Uniunea Europeană – grupează în cadrul său un număr de 27 de membri din
2007. La nivelul anului 2003, UE 15 realiza un export de mărfuri de 1 768,98 miliarde
$ în cadrul blocului, reprezentând 60,3% din totalul său de export pe plan
internaţional. Acest total reprezenta imensa sumă de 2 933,6 miliarde $, respectiv
35,9% din exportul mondial. Dacă adăugăm la aceste dimensiuni şi datele aferente
celor doisprezece membri primiţi în 2004 şi 2007, rezultă că UE 27 realiza în 2003 un
export total de 3 154,0 miliarde $, respectiv 41,6% din indicatorul mondial respectiv.
c) ASEAN – Cooperarea Economică Est-Asiatică – o organizaţie prezentă doar cu unele
aranjamente preferenţiale privind schimburile de mărfuri, grupează în cadrul său 11
state membre şi realiza în 2003 un export total de 455,96 miliarde $, din care 23% se

6
 realizau în cadrul blocului. În exportul mondial acest bloc este prezent cu o pondere
de 6,0% din care cea mai mare parte revine Japoniei şi Indoneziei.
d) NAFTA – Zona de Liber Schimb a Americii de Nord - , care cuprinde SUA, Canada şi
Mexic realizează un comerţ în cadrul blocului de 651,21 miliarde $, adică 36,1% din
totalul lor de export, care reprezenta în acelaşi an, 2003, suma de 1 160,8 miliarde $,
respectiv 15,3% din indicatorul respectiv mondial.
Ne-am oprit la aceste patru forme de integrare economică internaţională datorită

importanţei lor covârşitoare nu numai în comerţul mondial de bunuri şi servicii, dar şi în

producţia economică şi tehnologică mondială. Dacă excludem dublele participări ale ţărilor la
aceste blocuri integraţioniste (SUA, de pildă, este principalul membru prezent atât în APEC,
cât şi în NAFTA, Japonia, Indonezia, Coreea de Sud, Mexic, etc. sunt prezente în câte două
sau chiar trei organizaţii integratoare regionale) rezultă că cea mai amplă, mai profundă, şi
mai avansată formă de integrare internaţională este Uniunea Europeană, fiind singura care
dispune de o piaţă unică şi de o monedă comună şi tot singura care a înlăturat frontierele
naţionale – cca 16 000 km la nivelul UE15 - dintre ţările membre.

II.3. Forme şi stadii de integrare. Efecte ale integrării economice

Integrarea economică internaţională are o istorie proprie. La începutul anilor ’50

termenul a început să fie definit de către economişti, în principal, din perspectiva comerţului
internaţional, respectiv prin crearea unor zone libere de comerţ.

Termenul desemnează, însă, mai mult decât atât. El presupune desfiinţarea barierelor
între ţări, nu numai cele cu privire la libera circulaţie a bunurilor , ci şi a altor elemente, la
„desfiinţarea graniţelor dintre cel puţin două state participante şi stabilirea unor elemente certe
de cooperare şi coordonare între ele”.1

Din punct de vedere teoretic sunt recunoscute următoarele forme de integrare la nivel
mondial2:

1
El-Agraa, A., M., “The European Union – Economics and Politics”, Prentice Hall, Seventh Edition, pag.3
2
preluare din Prisecaru, P., „Teoria integrării economice europene” , Editura Sylvi, Bucureşti, 2001,
pag 13

7
 1. zona de comerţ liber, caracterizată prin înlăturarea barierelor comerciale dintre
ţări, fiecare ţară menţinându-şi, însă, entitatea sa comercială proprie faţă de
terţi
2. uniunea vamală care, faţă de zona de comerţ liber presupune şi o atitudine
comună faţă de terţi, prin adoptarea unui tarif vamal unic faţă de aceştia
3. piaţa comună, o formă de integrare mai complexă care presupune înlăturarea
barierelor comerciale dintre ţări, un tarif vamal unic, dar şi libera circulaţie a
persoanelor şi a capitalurilor
4. uniunea economică, ce presupune pe lângă cele anterioare şi unele politici
armonizate
Există autori care văd existenţa unui grad de integrare superior uniunii economice,

şi anume integrarea totală, care presupune şi realizarea uniunii politice.

Pe măsură ce avansează, gradul de integrare se măreşte, cel mai profund grad de

integrare fiind acela care presupune pe lângă aspecte de ordin economic şi pe cele legate de
politici comune şi chiar guvernare politică comună, fiecare grad de integrare putând fi privit
ca o evoluţie a celui anterior.

Câteva exemple ale stadiilor de integrarea regăsite în economia mondială arată

următoarele:

8
 Tabel nr 2.1 Exemple de stadii de integrare

Zona de comerţ liber Uniunea vamală Piaţa Comună Uniunea Economică

şi Monetară

• AELS • Pactul • (MERCOSUR) • Uniunea

(Asociaţia ANDIN Piaţa Comună Europeană
Europeană a a Sudului
Liberului • CARICOM
Schimb) (Piaţa • Uniunea
Comună a Vamală şi
• NAFTA Caraibelor) Economică a
(North Africii
American Free • SELA Centrale
Trade Area) (Sistemul
Economic
• ALADI Latino-
(Asociaţia American)
Americană de
Integrare)

• CEFTA
(Central
European Free
Trade Area)

Sursa: The World Bank, World Development Indicators

Două observaţii putem să facem cu privire la cele mai sus prezentate:

1. Cu cât avansăm spre un stadiu de integrare superior, cu atât mai puţine sunt
structurile care pot atinge aceste stadii. Există o singură structură de integrare
care atins stadiul de uniune economică şi monetară, respectiv Uniunea
Europeană.

2. Desigur, a încadra o structură regională strict în limitele unui stadiu teoretic

este destul de dificil. Există situaţii când anumite structuri de integrare
depăşesc stadiul de integrare propus sau declarat (Uniunea Europeană a
îndeplinit obiectivele Pieţei Unice, şi s-a înscris deja pe drumul înfăptuirii
integrării politice), dar şi situaţii când anumite structuri îşi propun obiective

9
 legate de un stadiu de integrare superior, neputându-le îndeplini. (spre exemplu
CEDEAO - Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest, care şi-a
propus să devină o uniune vamală în 15 ani de la constituire, neputând realiza
acest obiectiv)

Putem rezuma că fenomenul integrării internaţionale reprezintă unul din cele mai
importante fenomene din economia mondială. Rezultanta finală a structurilor de integrare
regionale actuale se poate concretiza într-o structură cu vocaţie mondială, care să
materializeze noţiunea de economie globală.

Probleme în discuţie:

1. Ce înţelegeţi prin regionalizare?

2. Ce stadii de integrare cunoaşteţi?

3. Caracterizaţi zona de comerţ liber, ca stadiu de integrare. Exemplu.

4. Caracterizaţi uniunea vamală, ca stadiu de integrare. Exemplu.

5. Caracterizaţi piaţa comună, ca stadiu de integrare. Exemplu.

6. Caracterizaţi uniunea economică şi monetară, ca stadiu de integrare. Exemplu.

7. Care este relaţia globalizare-regionalizare?

10
 III. INTEGRAREA PE CONTINENTUL NORD-AMERICAN. NAFTA

Termeni cheie: NAFTA, IDU, Întreprinderea America, mexicanizarea Americii, CUSTA,

Zona de Liber Schimb a Americii

III.1. Aspecte generale privind situaţia geopolitică şi economică a Americii de Nord.

Premise ale creerii NAFTA

Integrarea pe continentul american prezintă câteva aspecte specifice:

1. continentul nord american a devenit extrem de reprezentativ în cadrul structurilor de

integrare de la nivel mondial, deşi atitudinea faţă de integrare a ţărilor componente (în
special SUA) nu a fost una de aprobare şi implicare, decât foarte recent (abia în anii
90)
2. continentul sud-american are o oarecare tradiţie în privinţa integrării, ideille cu privire
la aceasta fiind prezente încă din anii 50. Structurile de integrare aici constituite (în
special MERCOSUR şi CARICOM) sunt, de asemenea, structuri evoluate de
integrare, reprezentative la nivel mondial.

Pentru a avea o imagine mai completă asupra creerii NAFTA se cuvine să facem o scurtă

prezentare a contextului geopolitic de creare a acestei structuri.

Ţările care compun NAFTA sunt SUA, Canada şi Mexic. Din punct de vedere al
potenţialului fizic, aceste ţări constituie un bloc reprezentativ, aşa cum reiese din tabelul nr.
3.1.

11
 Tabel nr. 3.1. Principalii indicatori ai ţărilor NAFTA -2002

Indicator SUA Canada Mexic

Populaţie 287 400 000 31 300 000 101 700 000

Suprafaţă 9 363 520 9 970 610 1 958 200

IDU (HDI) 0,937 (7) 0,937 (8) 0,800 (55)

VNB/loc 34 280 21 930 5 530

1. Sursa: Gamblin, A., “Economia lumii 2004”, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, 2003

Din punct de vedere al potenţialului economic aceste ţări sunt ţări cu potenţial ridicat.
SUA şi Canada sunt ţări dezvoltate, membre ale G7/G8cu indice ridicat al dezvoltării
umane. Mexicul, deşi nu atât de dezvoltată precum SUA sau Canada, este o ţară în dezvoltare
cu nivel de dezvoltare destul de ridicat.

Atitudinea SUA faţă de acordurile de integrare regională a constat până în anii 80 nu a

fost deschisă. Ba mai mult, în comerţul internaţional, SUA practica clauza naţiunii celei mai
favorizate, chiar dacă era semnatară GATT.

Crearea NAFTA a avut ca principal argument reorientarea atitudinii SUA faţă de

acordurile de integrare regională, dat fiind faptul că la acea vreme toate continentele Terrei
erau reprezentate de structuri de integrare ce deveneau din ce în ce mai reprezentative pe plan
mondial. Această reorientare a generat implicarea SUA într-o serie de acorduri
multiregionale, precum1:

1. Acordul cu Israel – (1985)

2. CUSTA (1989, încorporat în NAFTA în 1994-1998) – Zona de Liber Schimb SUA-
Canada
3. APEC (1993, 2010, 2020)- Forumul de Cooperare Asia-Pacific
Indonezia (2001)

1
Candidatu, C., Integrarea economică – Perspectivele realizării Zonei de Liber Schimb a Americilor, Editura
ASE, pag 59

12
 4. ASEAN (2002)
5. Chile (2004)
6. Australia (2005)
SUA a devenit după cel de-al doilea război mondial cel mai important lider economic
al lumii. Atitudinea SUA în comerţul mondial a fost oarecum contrară principiilor GATT,
SUA instituind sistemul clauzei naţiunii celei mai favorizate în relaţiile sale comerciale.
Canada chiar încercase să negocieze acorduri de comerţ liber cu SUA încă din anii 50,
nefinalizate, însă. În ceea ce priveşte Mexicul, acesta practica la vremea respectivă o politică
de substituire a importurilor, în special din SUA, la ora încheierii Acordului privind crearea
NAFTA existând puternice bariere tarifare şi netarifare în comerţul cu anumite produse.

Prima mişcare spre regionalismul nord-american o constituise Asociaţia de liber

schimb SUA-Canada, creată în 1988, fiind expresia reorientării Canadei atât din perspectiva
relaţiilor sale internaţionale cât şi din perspectiva relaţiilor ei cu SUA.

Crearea NAFTA a fost în primul rând rezultatul iniţiativei Mexicului, care avea ca
obiectiv o relaţie specială cu SUA (posibilă ca urmare a reformelor din Mexic din ‘80), fiind
în acelaşi timp determinată şi de SUA, ale căror raţiuni politice (în special cele legate de
migraţie) au determinat crearea unui cadru nou în relaţiile cu Mexicul.

Intenţia SUA, atunci când au fost iniţiate discuţiile de constituire a NAFTA, a

fost aceea de a uni în viitor toate forţele americane (America de Nord, America Centrală,
America de Sud) în ceea ce s-ar putea numi „Întreprinderea America”.1 În ultimii şapte ani,
reprezentanţi ai 34 de ţări s-au întâlnit pentru a pune bazele Zonei Libere de Comerţ
Americane. Chiar dacă negocierile sunt destul de lente, obiectivul rămâne, fiind susţinut
consecvent în special de către SUA.

III.2. Crearea şi funcţionarea NAFTA

NAFTA a fost creată în 1992 prin semnarea unui acord între SUA, Canada şi Mexic,
acord ce a fost ratificat în 1993 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Ulterior, alte ţări şi-au
manifestat dorinţa de a participa la NAFTA. Prin semnarea acordului NAFTA s-au pus bazele

1
Daniels, J., Radebaugh, L., Sullivan, D., “International Bussines – Environments and Operations”, Pearson
Prentice Hall, 2004, pag 219

13
celei mai mari zone de liber schimb din lume, care includea cca 425 milioane de locuitori în
2003, cu perspectiva de a ajunge la 472,1 milioane în 2015, după prognozele Băncii
Mondiale,1 şi la 700 milioane de locuitori în perspectivă, după economistul român Gh.
Creţoiu2.

Acordul include 22 capitole şi 10 anexe în cadrul cărora sunt stabilite următoarele

obiective:

1. Promovarea competiţiei loiale între participanţi

2. Crearea oportunităţilor investiţionale între participanţi
3. Recunoaşterea drepturilor de proprietate intelectuală
4. Crearea unor mecanisme de implementare a reglementărilor
5. Crearea de oportunităţi pentru aderarea altor state

Principalii indicatori spaţiali şi economici ai NAFTA plasează acest bloc integraţionist

printre cele mai mari din lume, aşa cum rezultă din următoarele:

1
The World Bank 2005, World Development Indicators, pag 47-48
2
Creţoiu, Ghe., „Economie mondială”, Editura Porto-Franco, Galaţi, pag. 121

14
 Tabel nr 3.2. Principalii indicatori ai NAFTA în 2003

Ţări Suprafaţa Populaţia VNB Export

integratoare
(mii de km) (mil loc) Total Pe locuitor (mld $)
($)
(mld $)

1. SUA 9 269 291 11 012,6 37 870 919,3

2. Canada 9 971 32 773,9 24 470 321,9

3. Mexic 1 958 102 637,2 6 230 188,6

TOTAL 21 558 425 12 423,7 29 232 1 429,8

Ponderea pe
plan
mondial*

1. SUA
7,19 4,64 31,85 - 10,08
2. Canada
7,45 0,51 2,23 - 3,52
3. Mexic
1,46 1,62 1,84 - 2,06

TOTAL 16,10 6,77 35,94 5 510,1 15,67

* Ponderi calculate la următoarele elemente de referinţă (2003): export mondial – 9 122,8

miliarde $, VNB mondial – 34 571 miliarde $, populaţia mondială – 6 273 milioane locuitori,
suprafaţa agricolă mondială – 133 942 mii km2
Sursa: The World Bank, World Development Indicators

Plecând de la aceşti indicatori, apreciem că NAFTA produce un venit naţional brut de

12 423,7 miliarde dolari SUA, adică 35,94% din VNB mondial în anul 2003, corespunzător
unei populaţii de 425 milioane locuitori, adică doar 6,77% din populaţia mondială în acelaşi
an. Ţările NAFTA au exportat în 2003 în valoare de 1 429,8 miliarde dolari SUA, într-o
pondere de 15,67% din exportul mondial.

15
 Aceste date relevă importanţa deosebită a acestei structuri de integrare, care, pe o
suprafaţă care reprezintă 16,10% din suprafaţa mondială, cu o populaţie a cărei pondere în
totalul populaţiei mondiale este de 6,77% produce o proporţie semnificativă din VNB
mondial (aşa cum am arătat).

Crearea NAFTA s-a lovit de unele dificultăţi:1

• formularea unor reguli cu privire la importul produselor din afara pieţei nord-
americane (spre exemplu, americanii doreau deschiderea pieţei spre Mexic
pentru industria lor de automobile, în timp ce Mexicul îşi dorea să protejeze
industria locală de piese auto şi să încurajeze investiţiile externe ale
japonezilor sau a unor firme multinaţionale)
• dificultăţi în ratificare – NAFTA a generat discuţii aprinse Mexicul
reproşându-i „pericolele capitalismului dezlănţuit”, americanii reproşându-i
posibila „mexicanizare a nivelului de trai american”

Din punct de vedere al sistemului instituţional, NAFTA este condusă de următoarele

instituţii:

1. Comisia pentru Liber Schimb, formată din miniştri de comerţ ai statelor membre, cu
atribuţii în supravegherea implementării măsurilor din Acordul de constituire, şi,
deasmenea, supravegherea tuturor celorlalte instituţii NAFTA
2. Comitetele NAFTA şi grupurile de lucru, cu rol în stabilirea dialogului privind
implementarea acţiunilor legate de realizarea obiectivelor Acordului
3. Secretariatul, constituit din trei componente (americană, canadiană şi mexicană), cu
rol în administrarea activităţilor
4. Comisia pentru cooperare în domeniul forţei de muncă, care contribuie la rezolvarea
diferendelor ce pot apărea în sfera relaţiilor de muncă
5. Comisia pentru cooperare în domeniul mediului, care are ca scop facilitarea
colaborării cu privire la problemele legate de mediul înconjurător
6. Banca Nord-Americană de dezvoltare, prin intermediul căreia se finanţează activităi
specifice

1
Gilpin, R., „Economia mondială în secolul XXI”, Editura Polirom, 2004, pag. 184

16
7. Comisia pentru cooperare cu statele vecine în domeniul mediului înconjurător, cu rol
în infrastructura privind mediul înconjurător, în relaţia cu regiunile vecine

Probleme de discuţie

1. Caracterizaţi contextul creerii NAFTA

2. Caracterizaţi economiile SUA, Canda, Mexic

3. Demonstraţi că NAFTA este cel mai mare bloc comercial din lume

4. Explicaţi sistemul instituţional al NAFTA

5. Ce dificultăţi a presupus crearea NAFTA?

17
IV. INTEGRAREA ÎN AMERICA LATINĂ ŞI CARAIBE.

Termeni cheie: LAFTA, ALDI, MERCOSUR, Pactul ANDIN

IV.1. Particularităţi ale integrării sud-americane

America de Sud se remarcă în istoria integrării internaţionale prin câteva trăsături

distincte, care se constituie în factori favorizanţi în integrarea pe acest continent:

• oportunităţi legate de asemănări culturale, istorice, lingvistice, majoritatea statelor de

pe acest continent având o istorie şi o cultură comună
• ţările au o dezvoltare similară, fiind incluse în rândul ţărilor în dezvoltare,
constituindu-se într-un bloc fără mari diferenţe regionale
• sunt ţări deschise ideii de integrare (încă de la Simon Bolivar s–a lansat ideea unei
singure Americi)
• ţările din America de Sud au o istorie istorie proprie a integrării, structurile de
integrare apărând încă din anii ’50. Această istorie a fost marcată, însă, şi de un regres,
de o criză a integrării , în anii ’70- 80
În perioada actuală, economiile naţionale ale Americii de Sud traversează, în
majoritatea lor, o perioadă de reforme structurale, prin deschiderea lor către exterior,
promovarea sectorului privat, diminuarea rolului statului în economie. Acest lucru
contribuie la o mai bună integrare a acestor economii în economia mondială. În acest sens,
remarcăm şi o implicare a organismelor internaţionale în atingerea acestui obiectiv. Spre
exemplu, America Latină a fost vizată în cadrul Rundei Uruguay a GATT, în scopul
liberalizării comerţului şi al încorporării Americii Latine în circuitul economic mondial.
Astfel, media taxelor vamale externe a scăzut de la peste 40% la sub 12%.

Integrarea în America Latină presupune acum o nouă viziune asupra acestui fenomen.
Ea se remarcă în special prin atragerea de investiţii străine directe, prin dezvoltarea
comerţului intraregional, în special prin accentuarea specializării în producţie, deşi
efectele pozitive ale fenomenului integraţionist sunt diminuate oarecum de accentele
naţionaliste vizibile uneori în viaţa politică a economiilor naţionale.

18
 Pentru a avea o mai bună viziune asupra fenomenului integraţionist în America de
Sud, prezintă interes o scurtă prezentare a unor economii naţionale considerate mai
reprezentative (Tabelul nr. 4.1 )

Tabel nr. 4.1. Aspecte privind situaţia economică şi politică în America de Sud

Ţară* Caracterizare

ARGENTINA • 2,78 mil km, 36,5 mil loc

• Recesiune prelungită (1998-2003)
• Dolarizarea economiei
• Datorie externă crescută (peste 135 mld $), în special la FMI

BRAZILIA • 8,6 mil km, 173,8 mil loc

• Lider natural în America de Sud (jumătate din suprafaţă şi
PIB), între primele 12 ţări din lume dpdv al importanţei
economice
• Mari inegalităţi în distribuţia veniturilor
• Integrarea - prioritate în politica internaţională ţării
CHILE • 756 630 km, 15,6 mil loc
• Singura ţară cu creştere economică din subcontonent
• Politică de deschidere a economiei
URUGUAY • 177 410 km, 3,4 mil loc
• Tampon între Brazilia şi Argentina
• Avansat sistem de protecţie socială, distribuţie egală a
veniturilor
*Considerăm reprezentative pentru acest continent ţările menţionate

În economia mondială continentul sud-american semnifică deja o regiune

reprezentativă din punct de vedere al implicării sale pe piaţa globală. Chiar dacă pe axa NS
(dominată cert de SUA, Japonia şi UE) America de Sud nu reprezintă o forţă economică, în
emisfera sudică această zonă se constituie deja într-un competitor pentru Asia de SE. Există
chiar opinii conform cărora ţări din această regiune sunt similare cu ţările dezvoltate. Acest

19
lucru se datorează în primul rând creşterii gradului de industrializare în economiile naţionale
mai reprezentative.

IV.2. Structuri integraţioniste în America Latină şi Caraibe

Asociaţia Americană a Liberului-Schimb -LAFTA

A fost înfiinţată prin Acordul de la Montevideo, în 1960, incluzând Argentina,

Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Peru şi Uruguay (ulterior adăugându-se Columbia, Ecuador,
Venezuela şi Bolivia).

Încă de la înfiinţare LAFTA a întâmpinat obstacole, obstacole legate în principal de

politicile naţionale protecţioniste şi de faptul că principalii beneficiari ai Acordului au fost

ţările cu potenţial economic ridicat (Argentina, Brazilia, Mexic).

LAFTA a fost înlocuită de Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI)

Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI)

Această structură integraţionistă a fost creată în 1980 prin Tratatul de la Montevideo,

incluzând Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Mexic, Ecuador, Paraguay, Peru,
Uruguay,Venezuela şi Cuba (din anul 1999). Tratatul de la Montevideo a stabilit obiectivele
şi mecanismele prin care pot fi atinse aceste obiective:1

1. preferinţe tarifare regionale pentru produsele originiare din statele membre

2. acorduri regionale pe domenii între toate statele-membre
3. acorduri parţiale pe domenii, între două sau mai multe state-membre
Aşa cum rezultă din cele părezentate mai sus, ALADI funcţionează în esenţă pe baza

1
Candidatu, C., Integrare economică-perspectivele realizării Zonei de Liber Schimb a Americilor, Ed ASE,
2006, pag 126

20
unor acorduri multilaterale bazate pe înţelegeri bilaterale cu privire la acordarea de facilităţi
comerciale.

Crearea ALADI avut ca efect accelerarea ritmului de liberalizare a comerţului şi

promovarea unei dezvoltări industriale echilibrate.

Anii 90 au marcat o revigorare a integrării (după ceea ce se cheamă deceniul pierdut,

respectiv anii 80), printr-o nouă serie de acorduri care să finalizeze procesul de eliminare a
barierelor tarifare în comerţul intraregional.

Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR)

MERCOSUR reprezintă una din cele mai evoluate structuri de integrare de pe continentul
american. Creată pentru a deveni piaţă comună, MERCOSUR a pus în discuţie chiar şi
existenţa unei monede unice.
MERCOSUR a fost creată prin Tratatul de la Asuncion (26 martie 1991), incluzând la
vremea respectivă Argentina, Brazilia, Paraguay, cărora li s-au adăugat ulterior Chile (1996)
şi Bolivia (1997)

Obiectivele specificate în Tratatul de înfiinţare au fost următoarele:

1. Liberalizarea comerţului
2. Tarif vamal comun
3. Armonizarea politicilor macroeconomice
Începând cu 1 ianuarie 1996 MERCOSUR a devenit o uniune vamală progresivă prin

elaborarea unui Tarif vamal comun.

MERCOSUR a şi-a propus la un moment dat introducerea unei monede unice.

Posibilitatea existenţei unei monede unice pentru ţările din MERCOSUR a fost prezentată
pentru prima dată de preşedintele Argentinei, Menem, în decembrie 1997 şi a fost readusă în
discuţie ulterior. Se susţine că necesitatea unei monede comune pentru MERCOSUR depinde
de tipul de piaţă regională integrată pe care o creează arhitecţii săi. Uniunea vamală poate fi
realizată în ciuda existenţei monedelor naţionale diferite ale căror parităţi variază. Dar o
integrare mai profundă care se extinde dincolo de graniţe implică existenţa unor pieţe interne
şi mai deschise şi a concurenţei interstatale mai puternice, precum şi diversificarea

21
schimburilor valutare. Dacă politicienii sud-americani intenţionează să aprofundeze
integrarea, atunci trebuie să ia în considerare unificarea monetară, aşa cum au făcut omologii
lor europeni.

În momentul evaluării necesităţii şi fezabilităţii măsurilor pentru stabilizarea cursului

de schimb între membrii unui acord regional trebuie clarificate motivele pentru care se crede
că fluctuaţiile monetare sunt importante. O părere este că variaţiile parităţilor monetare
perturbă integrarea comercială. Ele îngreunează compararea preţurilor, cer importatorilor şi
exportatorilor să suporte costurile suplimentare de acoperire şi reduc volumul comerţului
intra-regional. Aceasta a fost mult timp poziţia oficială a Comisiei europene şi a altora atunci
când se înainta argumentul că Piaţa Unică Europeană are nevoie de monedă unică. Într-
adevăr, poziţia lor are oarece valoare empirică. În literatura din ce în ce mai rafinată şi
sofisticată privind variabilitatea parităţilor monetare şi comerţul, se ajunge la un consens
asupra faptului că variaţiile cursului de schimb au asupra comerţului un efect negativ relativ
scăzut, dar semnificativ din punct de vedere statistic. Studiile recente arată că pieţele din
SUA şi Canada se integrează reciproc mult mai puţin decât pieţele diferitelor state ale SUA în
ciuda absenţei teoretice a barierelor de tarif în comerţul dintre cele două ţări, sugerând că
monedele lor diferite reprezintă de fapt o barieră comercială care nu poate fi neglijată.

Totuşi, acest exemplu nu sugerează vreo incompatibilitate fundamentală între

integrarea regională şi menţinerea monedelor naţionale diferite care este posibil să varieze
unele în raport cu celelalte. Se arată numai faptul că legăturile comerciale între Argentina şi
Brazilia nu vor fi niciodată la fel de puternice ca cele dintre provinciile Argentinei sau dintre
statele Braziliei. Acest lucru nu reprezintă nici un dezastru şi nici o ameninţare teribilă pentru
unificarea vamală a Americii de Sud şi nu este în nici un caz incompatibil cu integrarea
regională.

Grupul ANDIN

Grupul sau Pactul ANDIN a fost creat în 1969 prin Acordul de la Cartagena
(Columbia), incluzând Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela. Pactul Andin a
fost creat pe modelul Uniunii Europene, dar este departe de a ajunge la ceea ce şi-a propus. La
începutul anilor ’80 a fost aproape de colaps, eşuând în încercarea de a elimina barierele
comerciale şi de a stabili un tarif extern comun. Abia la sfârşitul anilor ’80 guvernele din
statele membre au adoptat măsuri pentru armonizare, instituind chiar şi unele politici comune.

22
Chiar dacă această structură este inclusă în categoria ”uniune vamală”, ea reprezintă un
exemplu de uniune vamală mai complexă, întrucât, pe lângă existenţa tarifului vamal unic, ea
şi-a propus şi armonizarea unor politici - chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna posibil din
cauza unor divergenţe de ordin politic - şi a creat şi unele instituţii comune.

Obiectivele acestei structuri în momentul creerii sale au fost următoarele::

1. Dezvoltarea unor sectoare industriale de bază (petrochimie, siderurgie)

2. Control riguros al utilizării resurselor financiare
Aceste obiective nu au fost îndeplinite în următorii 30 de ani, aşa încât au fost luate

măsuri de creare a Pieţei Comune Andine, cu orizont de timp până la 31 decembrie 2005.

Pactul ANDIN funcţionează pe seama următoarei structuri instituţionale:

• Comisia – reprezentanta statelor la nivel ministerial

• Junta – structură independentă, formată din trei membri, aleşi de Comisie, cu rol
permanent în activitatea administrativă.
Această structură a fost completată ulterior, creîndu-se ceea ce se numeşte Sistemul

Andin de Integrare, cu rol în adâncirea procesului de integrare.

Piaţa Comună din America Centrală, constituită în 1960 de statele Guatemala,

Honduras, Nicaragua, El Salvador la care s-a alăturat mai apoi Costa Rica. Iniţial, ea a fost
concepută ca o zonă de liber schimb, care urma să se transforme în uniune vamală şi, mai
apoi, în piaţă comună. Rezultatele nu s-au dovedit la înălţimea aşteptărilor, actualmente
găsindu-se în stadiul negocierilor cu terţii pentru intensificarea schimburilor comerciale.

Cea mai reprezentativă formă de integrare regională pentru ţările în curs de dezvoltare
di Maerica de Sud o reprezintă Sistemul Economic Latino-American (SELA), care include
toate ţările latino-americane, inclusiv Cuba.

Piaţa Comună din Caraibe (CARICOM) este constituită dintr-un număr mare de
ţări, de forţă economică redusă.CARICOM nu este un bloc reprezentativ pentru această formă
de integrare. Ea a eşuat în mod constant de-a lungul procesului de integrare economică. În
1984 statele membre CARICOM au adoptat un angajament formal privind înfăptuirea uniunii
economice şi monetare, fără ca, însă, de atunci să se realizeze progrese semnificative. În

23
octombrie 1991 guvernele statelor CARICOM au eşuat pentru a treia oară consecutiv în
stabilirea unui termen limită pentru tariful vamal comun.

Probleme de discuţie:

1. Demonstraţi în ce stadiu de integrare se găseşte MERCOSUR

2. Care au fost factorii favorizanţi ai integrării pe continentul sud-american?

3. Caracterizaţi LAFTA

4. Caracterizaţi ALADI

5. Caracterizaţi pactul ANDIN

24
V. INTEGRAREA ÎN AFRICA ŞI ORIENTUL MIJLOCIU

Termeni cheie: CEDEAO, Comunitatea pentru Dezvoltarea Africii Australe, Zona Africană
de Comerţ Preferenţial, UMA,

V.1. Coordonate ale integrării în zona Africa şi Orientul Mijlociu

Coordonatele integrării pe continentul african denotă existenţa unui număr ridicat de

structuri de integrare, însă cu o destul de redusă importanţă la nivel mondial. Acest lucru
derivă, în principal, din forţa economică scăzută a acestui continent în ansamblul economiei
mondiale. În afara Africii de Sud (ţară dezvoltată, membră OCDE), economiile naţionale ale
acestor state sunt economii în dezvoltare şi subdezvoltate.

În ceea ce priveşte Orientul Mijlociu, această zonă este puternic marcată de conflicte

militare, disensiuni politico-diplomatice, care au ca punct de plecare atât factori social-politici

cât şi religioşi. În acest context, integrarea în această regiune este determină de următoarele
coordonate:1

1. dezvoltarea industriei şi agriculturii, orientate către export

2. dezvoltarea comerţului intraregional
3. extinderea şi modernizarea infrastructurii (Liga Statelor Arabe, Organizaţia Unităţii
Africane, Organizaţia Arabă pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă)

1
Moldoveanu , A., Mersul lumii la cumpăna dintre milenii, Academia Română, 2003, pag 64

25
V.2. Structuri integraţioniste în Africa şi Orientul Mijlociu

Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (CEDEAO)

CEDEAO a fost înfiinţată în mai 1975, încluzând Benin, Burkina Fasso, Capul Verde,

Cote d’Ivoire, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea Bissau, Liberia, Mali, Mauritania, Niger,
Nigeria, Senegal, Sierra Leone, Togo.

Ea s-a dorit a fi o uniune vamală cu obiective stabilite pe 15 ani. În ciuda acestor

obiective propuse, CEDEAO nu a avansat la stadiul de integrare propus, principalele cauze

fiind: tendinţa de recurgere la restricţii netarifare a statelor componente, existenţa în
continuare a taxelor de import generate, în special de crizele de lichidităţi.

Comunitatea pentru Dezvoltarea Africii Australe a luat fiinţă în 1992, prin Tratatul de
la Windhoeck. Din această structură de integrare fac parte Africa de Sud, Angola, Botswana,
Lesotho, Malawi, Mozambic, Namibia, Republica Democrată Congo, Swasiland, tanzania,
Zambia, Zimbabwe şi Seychelles, având ca obiectiv declarat evoluţia spre piaţa comună.

Zona creată a beneficiat de programe regionale susţinute de asistenţă financiară din partea

unor ţări dezvoltate precum Germania, Belgia, SUA, Canada, Japonia, Australia sau Noua
Zeelandă.

Zona Africană de Comerţ Preferenţial

A fost creată în 1981, ca zonă de comerţ liber. În realizarea obiectivelor propuse, Zona

Africană de Comerţ Preferenţial s-a izbit de o serie de dificultăţi. Acestea se referă, în

principal, la controlul exercitat de capitalul străin în cadrul întreprinderilor. De asemenea, lista
de reduceri a barierelor tarifare a fost extrem de restrictivă.

26
 În ciuda creerii unei asemenea zone, putem aprecia, totuşi, că în Africa comerţul nu a
reuşit să depăşească anumite bariere (netarifare sau chiar şi tarifare) şi dificultăţi, consecinţa
logică a acestui fapt fiind nereprezentativitatea unei asemenea structuri la nivel mondial.

În privinţa viitorului acestui continent, putem face două observaţii:

a. integrarea în această regiune îşi propune crearea unei zone reprezentative pentru
Africa, respectiv Zona Africană de Comerţ Preferenţial şi Comunitatea pentru dezvoltarea
Africii de Sud – COMESA (Common Market for Eastern and Southeastern Africa)

b. integrarea este favorizată de ONU, această organizaţie creînd programe speciale

pentru Africa, în vederea creşterii nivelului de dezvoltare a ţărilor africane.

Uniunea Maghrebului Arab (UMA)

Această structură de integrare a fost creată în 1958 (Conferinţa de la Tanger), dar putem
identifica nişte momente importante ulterioare: 1964 (crearea Comitetului Permanent
Consultativ al Maghrebului) şi 1989 (Marrakech – reuniunea care a definitivat crearea
acestei structuri)
Obiectivele acestei structuri se leagă de coordonarea în domeniile:
1. Economie
2. Finanţe
3. Învăţământ
4. Cultură
Crearea acestei structuri a avut beneficii pozitive, beneficii materializate în special în
dinamizarea procesului de pace în Orientul Mijlociu (prin participarea la negocierile
multilaterale dintre guvernul israelian şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, prin
demersurile în vederea dezvoltării dialogului între statele mediteraneene şi UE), în
sprijinul acordat ONU în vederea menţinerii păcii în unele ţări ale Africii, în susţinerea
proiectelor de reformă structurală a ONU.

27
Probleme de discuţie:

1. Analizaţi reprezentativitatea continentului african în integrarea internaţională

2. Care sunt factorii specifici ai integrării în Orientul Mijlociu?

3. Ce particularităţi prezintă UMA din punct de vedere al structurii de integrare?

4. Care este viitorul integrării în Africa?

28
VI. INTEGRAREA PE CONTINENTUL ASIATIC

Termeni cheie: ASEAN, state asociate, APEC, SAARC

VI.1. Specificul economic al continentului asiatic

Asia este o zonă economică cu caracteristici speciale. Considerăm esenţial pentru

înţelegerea fenomenului integraţionist în Asia prezentarea unor elemente economice, sociale
şi geopolitice care particularizează această zonă în economia mondială.

1. În ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare, reţin atenţia următoarele aspecte:

• Japonia, prin nivelul ei de dezvoltare, se constituie într-unul din punctele

triunghiului de putere la nivel mondial (SUA - Japonia - UE). Această
economie chiar domină economia mondială din anumite puncte de vedere.
Este vorba de gradul de industrializare extrem de crescut (în 1998 PIB-ul
industrial al Japoniei era de 38%, corespunzător unei populaţii ocupate în
industrie de 33,9% - cele mai mari valori mondiale în acest an), care face din
Japonia liderul dominant în industrii de vârf (electronică, construcţie de
maşini, telecomunicaţii, etc)

• Din punct de vedere al niveluli de dezvoltare, reţin atenţia tigrii asiatici

(Malaesya, Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, Thailanda), ţări cu nivele
impresionante ale creşterii economice, care beneficiind şi de aportul Japoniei
în dezvoltarea lor au devenit ţări cu nivel crescut de dezvoltare, comparabil cu
cel al ţărilor dezvoltate.

• Pe acest continent există şi o zonă economică specială, China, ţară cu

economie centralizată (însă beneficiară a politicii uşilor deschise, adică o
economie centralizată cu largă deschidere către exterior), care, în urma
revenirii Hong Kong-ului are acceptat ca sistem de organizare a activităţii
economice şi economia de piaţă, ceea ce conduce la existenţa unei forme
mixte de economie.

29
2. Întreaga regiune este marcată profund de următoarele aspecte, care constituie din
mediul economic asiatic un model specific:

• Valorile economice sunt puternic afectate de valorile religioase, ceea ce determină

o simbioză între economie şi viaţa socială (sistemele zaibatsu sau chaebol)

• Un rol crescut al statului în economie. Acesta poate fi considerat principala cauză

a creşterii economice din aceste state (semnificatic în acest sens este cazul Coreei
de Sud)

• În general, deşi sistemele economice s-au adptat printr-o mare deschidere către o
implicare ridicată în economia mondială, ele rămân oarecum închise investitorilor
străini

Iată câteva particularităţi economice, dar şi sociale ale unor ţări din această regiune:

Tabel nr 6.1. Particularităţi economice şi sociale în Asia

Ţară Particularităţi

JAPONIA y Feudalism îndelungat

y Firme reprezentative (Toyota, Nissan, Fujitsu,
Sony, Nippon Steel, sistem bancar)
y Balanţă comercială excedentară, deşi este
dependentă de importuri
y Intervenţie ridicată a statului în economie
y ISD crescute în regiune, contribuind la creşterea
economică şi dezvoltarea întregii regiuni

y Putere economică ridicată (miracol de creştere

CHINA
economică, chiar şi 10% în anii 90)
y Politică de deschidere către economia mondială
y Puterea diasporei a contribuit în mod semnificativ
la creşterea economică a ţării

INDIA • 1994 – accentuare a politicii de integrare în

economia mondială
• deschiderea concurenţei în foste domenii monopol

30
 (transporturi aeriene, energie, telecomunicaţii,
petrol, oţel)
• scăderea numărului de produse licenţiate la import
• liberalizarea comerţului (creştere a exporturilor,
taxe vamale diferenţiate la importuri: scăzute – la
subansamble, ridicate – la bunuri de consum)

• implicare ridicată a statului în creşterea economică

TAIWAN
• delocalizare internaţională (în Asia) în special în
domeniile care încorporează forţă de muncă şi
materii prime
• Cel mai mare investitor în Asia (după Japonia)
• Dezvoltă industrii cu tehnologii avansate (scutiri de
impozite sau credite avantajoase pentru optică,
electronică, automatică, biotehnologii, etc)

• Creştere economică din finanţare internă şi externă

(inclusiv mutaţii financiare din zonă)
THAILANDA

Plecând de la toate aceste considerente, apreciem că regiunea asiatică este un model

specific, aspect care va influenţa şi integrarea pe acest continent.

VI.2. Structuri de integrare în Asia

ASEAN (Asociaţia Naţiunilor de Sud-Est) a fos creată în august 1967, prin

Declaraţia de la Bangkok, incluzând Indonezia, Malaezya, Singapore, Filipine, Thailanda
(Brunei, Vietnam, Laos, Mynamar, Cambodgia). La ASEAN au statut de state asociate China
şi Coreea.

Ţările ASEAN sunt un exemplu de colaborare regională. Chiar dacă apropiate din
punct de vedere geografic, de-a lungul istoriei relaţiile între ele nu au fost din cele mai bune,
din motive care ţin de istoria lor. Odată cu crearea ASEAN, colaborarea între aceste ţări s-a

31
extins, în 1994 miniştrii economiei căzând de acord să înfiinţeze o zonă de comerţ liber până
în 2003.

Dezvoltarea unei asemenea zone a fost favorizată şi de deschiderea economiei

Japoniei, până nu demult o piaţă închisă, şi de oportunităţile pe care le oferă India. De
asemenea, evoluţiile ASEAN au arătat vulnerabilitatea unei asemenea zone atunci când una
din ţările membre se confruntă cu o criză.

ASEAN a fost creată ca organizaţie politică, cu rol în menţinerea stabilităţii regionale.

Ulterior această structură şi-a extins domeniile de preocupare, în 1976, prin Declaraţia de
Acord ASEAN (Bali) stabilindu-se un program de cooperare regională în domeniile comerţ,
industrie şi în sectorul financiar-bancar.

ASEAN şi-a propus o dezvoltare de anvergură abia mei târziu, în 1998 elaborându-se

o strategie pe termen lung, Viziunea ASEAN 2020.

Obiective actuale ale ASEAN vizează o colaborare mai largă atât cu ţări din regiune

(cooperarea cu China, Japonia, Coreea de Sud, ceea ce a devenit aşa-numita ASEAN plus 3)
cât şi cu alte ţări din economia mondială (în special ţările G7).

Asociaţia Asiei de Sud pentru Cooperare Regională (SAARC) este o structură care
include Bangladesh, Bhutan, India, Maldive, Nepal şi Pakistan. Ea şi-a propus integrarea în
domeniile: agricultură, dezvoltare rurală, transporturi şi telecomunicaţii, turism, mediu
înconjurător, sănătate, ştiinţă şi tehnică

VI.3. SPAŢIUL ASIA-PACIFIC (Forumul de Cooperare Asia-Pacific), structură

de integrare cu vocaţie mondială

Din perspectiva integrării internaţionale, prezintă interes prezentarea APEC, întrucât

este prima structură de integrarea care trece graniţa unui continent. Creată în 1989, prin
Conferinţa de la Canberra, ea includea în 2003 : Australia, Brunei, Canada, China, Chile,

32
Republica Coreea, Filipine, Hong Kong, Indonezia, Japonia, Malaezya, Noua Zeelandă,
Mexic, Papua Noua Guinee, Peru, Rusia, Singapore, Taiwan, Thailanda şi Vietnam.

Pentru a avea o imagine despre dimensiunea economică a acestei structuri, considerăm

elocvente următoarele date:

• APEC include peste 50% din populaţia mondială (de 6,5 ori populaţia UE, de 6 ori
populaţia NAFTA)

• APEC crează peste 50% din PIB mondial (de 1,9 ori PIB UE, de 2,1 ori PIB NAFTA)

Creată iniţial ca forum consultativ interguvernamental, APEC şi-a propus abia ulterior

obiective de natură economică. Schematic, procesul stabilirii obiectivelor, găsirii metodelor

concrete de realizare a lor arată astfel:

Fig. 6.1. Procesul de evoluţie APEC

™ Blake Island (Seattle, 1993) – Declaraţie de strategie economică

• Liberalizare, creştere economică, bariere comerciale şi investiţionale reduse

™ Bogor (Indonezia,noiembrie 1994) – Declaraţia de la Bogor

• Obiectivele pe termen lung (liberalizarea totală, cu orizont de timp specificat:

2010, 2020; crearea zonei de comerţ liber, prin opoziţie faţă de crearea de blocuri
comerciale închise)

™ Osaka (Japonia, 1995) – Agenda economică de la Osaka

• Agenda de acţiune privind îndeplinirea obiectivelor de la Bogor, planuri

individuale de acţiune, planuri colective de acţiune (Ex. Cod al investiţiilor)

™ Subik-Manila (Filipine, 1996) – Planul de acţiune APEC de la Manila

• Confirmarea angajamentelor începţnd cu 1 ian 1997

™ Vancouver (Canada, 1997) – Declaraţie comună

• Bilanţ al planurilor individuale

33
 • Document Viziune pentru sec XXI

™ Kuala Lumpur (Malaezia, 1998) – programul Liberalizarea accelerată voluntară

• Rezolvarea crizei asiatice (5 mld $ Japonia, 5 mld $ SUA)

Sursa: Moldoveanu, A., Mersul lumii la cumpăna dintre milenii, Academia Română,
2003

APEC se doreşte a fi o structură de integrare cu structură de organizare proprie. În

acest scop au fost create următoarele instituţii:

1. 3 comitete specializate (comerţ şi investiţii, probleme economice generale, buget şi

administraţie)

2. 3 grupuri de experţi (IMM, tehnologie agricolă, mediu şi dezvoltare durabilă)

3. 10 grupuri de lucru (domenii economice şi tehnice)

4. Secretariat (Singapore)

Probleme de discuţie:

1. Care sunt coordonatele specifice ale integrării pe continentul asiatic?

2. Caracterizaţi ASEAN

3. Demonstraţi că APEC este o structură de integrare cu vocaţie mondială.

34
VII.INTEGRAREA EUROPEANĂ

Termeni cheie: Europa unită, Comunitate Europeană, Piaţă Comună, Uniune Europeană,
Piaţă Unică, CSI, AELS

VII.1. Premise ale integrării europene

Crearea unei Europe unite este un fenomen care a devenit parte a contextului
economic global. Iniţial sub formă de idei, ulterior prin cuceriri şi împotriva voinţei unor
popoare, şi, mai apoi prin cooperare, Europa unită este astăzi o realitate.

Pe continentul european există mai multe structuri de integrare, cea mai reprezentativă
fiind Uniunea Europeană.

Crearea UE, deşi apropiată de timpul în care trăim, are o istorie mai veche. De fapt,
parcurgerea etapelor istoriei construcţiei europene ne permite să înţelegem apariţia şi
specificitatea structurilor de integrare europene mai reprezentative.

Pe continentul european există câteva elemente specifice cu impact în procesul

integraţionist, din care mai importante pot fi considerate următoarele:

1. statele europene sunt state naţionaliste, extrem de ataşate de valorile lor

2. Europa, spre deosebire de America nu poate neglija aspectul social al vieţii

economice. Dovada în acest sens o constituie conceptul nou specific european,
care internalizează noţiunea de social în cadrul economiei de piaţă, rezultând
modelul economiei sociale de piaţă

3. Europa este continentul care a declanşat cele două războaie mondiale, şi, în acest
context, integrarea europeană se constituie într-o variantă certă de menţinere a
păcii pe continent.

Ideea creerii Europei Unite nu este nouă.Ea există din punct de vedere ideologic încă

vremuri îndepărtate. Aceasta şi-a găsit însă o concretizare doar după cel de-al doilea război
mondial. Pe drumul integrării europene putem semnala următoarele direcţii:

35
 1. crearea Comunităţii Europene (devenită ulterior Uniune Europeană), ca structură
reprezentativă pentru ţările europene care credeau în ideea Europei Unite

2. crearea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), ca replică a Comunităţii

Europene

3. crearea unor structuri regionale ale ţărilor comuniste şi, mai apoi foste comuniste
(Comunitatea Statelor Independente, Acordul Central-European de Comerţ Liber,
Zona de Cooperare a Mării Negre, etc.) .

VII.2. Uniunea Europeană

Din punct de vedere al profunzimii stadiului de integrare Uniunea Europeană

reprezintă exemplul celei mai dezvoltate structuri de integrare. Acesta este motivul pentru
care modelul UE trebuie studiat şi aprofundat.

În evoluţia sa către ceea ce este acum, Uniunea Europeană a parcurs mai multe etape:

Comunitatea Economică a Tratatul de constituire a

Cărbunelui şi Oţelului CECO ( Paris, 1951)
(CECO)

Comunitatea Economică
Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Tratatul de la Roma (1957)
Energiei Atomice
(Euratom)

Tratatul de fuziune CECO,

Comunitatea Europeană CEE, Euratom (Paris,
(CE) 1967)

Uniunea Europeană (UE) Tratatul de la Maastricht

(1993)

36
 Constituită din cele 3 Comunităţi, Uniunea Europeană a parcurs etapa de Comunitate
Europeană. Tratatul de la Roma a avut ca scop fundamental crearea Pieţei Comune. Piaţa Comună
reprezintă o uniune vamală în care sunt abolite restricţiile faţă de factorii de producţie.1

Piaţa Comună prezintă două dimensiuni principale:

- o dimensiune internă - ce se referă la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului

şi a forţei de muncă în interiorul Comunităţii
- o dimensiune externă – care presupune protecţia produselor comunitare faţă de
terţi, materializată în principal într-un tarif vamal comun faţă de aceştia
Iată cum au arătat obiectivele Pieţei Comune, aşa cum au fost ele prezentate prin
Tratatul de la Roma.

Procesul de formare a Comunităţii Economice Europene şi a Pieţei Comune

Considerăm important să discutăm despre stadiile de integrare piaţă comună şi piaţă

unică, şi despre evoluţia Comunităţii Europene de la un stadiu la altul, întreucât acesta este un
fenomen specific european.

Tratatul de la Roma a propus unele măsuri concrete de atingere a obiectivelor pieţei

comune. Aceste măsuri pot fi sintetizate astfel:

1
Prisecaru, P., ‘Teoria integrării economice europene’, Ed Sylvi, Bucureşti, 2001, pag. 13

37
 Figura nr. 7.1. Obiective ale Tratatului de la Roma

OBIECTIV MODALITĂŢI CONCRETE DE

ATINGERE A OBIECTIVULUI

Uniune vamală • Libera circulaţie a bunurilor

Libertatea de circulaţie a factorilor de
producţie (capital şi forţă de muncă)
Instituirea unor politici comune
Armonizarea unor politici
Crearea de instituţii comune
Crearea de fonduri comune
• Tarif vamal comun
• Libera circulaţie a persoanelor
• Libertatea de stabilire rezidenţială
• Liberalizarea circulaţiei capitalului
• Politica Comercială Comună
• Politica Agricolă Comună
• Politica Comună a Transporturilor
• Armonizarea politicilor privind
industria,tehnologia,educaţia,
învăţământul, cercetarea
• Instituţii principale
• Instituţii secundare
• Fondul Social European

Sursa: Sută, N., „Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale”, Ed. Eficient,
Bucureşti, 2000

Odată cu îndeplinirea obiectivelor legate de Piaţa Comună, Comunitatea şi-a propus

tercerea într-un stadiu de integrarea superior, respectiv Piaţa Unică. Acest stadiu reprezintă o
piaţă în care se respectă cele patru libertăţi fundamentale:
1. libertatea de circulaţie a bunurilor
2. libertatea de circulaţie a serviciilor
3. libertatea de circulaţie a forţei de muncă
4. libertatea de circulaţie a capitalurilor
Corespunzător acestora, Uniunea Europeană a introdus moneda unică, euro, îndeplinind
obiectivele uniunii economice, dar şi monetare.
Realizarea acetor obiective se leagă în principal de prevederile Tratatului de la
Maastricht (1992).

38
 Din punct de vedere al teoriei integrării este importantă tercerea de la Piaţa Comună
(corepunzătoare Comunităţii Europene) şi Piaţa Unică (corespunzătoare Uniunii Europene).
Cele două concepte presupun următoarele elemente de diferenţiere:
1. Comunitatea Europeană este o structură integraţionistă care a presupus:
• o comunitate la nivel european
• o Piaţă Comună ca stadiu de integrare, adică o organizaţie bazată pe două
tipuri de politici: politici comune şi politici de cooperare, armonizate
2. Uniunea Europeană presupune următoarele structuri integratoare:
2.1.uniunea economică concretizată în politici comune, şi anume:
- politică industrială
- politică în domeniul concurenţei
- politică agricolă
- politică a mediului
- politică regională ,şamd
uniunea monetară
- crearea Institutului Monetar European şi adoptarea unei singure
monede
- crearea unei Bănci Centrale Europene şi a unui sistem bancar
european
- transformarea ECU în Euro
- criteriile convergenţei nominale şi reale

Uniunea Europeană are o structură instituţională stabilită şi perfecţionată în timp, menită

să răspundă următoarelor funcţii:

39
 Fig. nr 7.2. Instituţii comunitare şi funcţii exercitate

FUNCŢIA DECIZIONALĂ

Consiliul European – este organul decizional suprem al Comunităţii

Consiliul de Miniştri – decide prin modalităţi de vot specifice

Parlamentul European – decide împreună cu Consiliul, în cadrul procedurii de co-decizie

FUNCŢIA LEGISLATIVĂ

Consiliul de Miniştri – adoptă acte normative

Parlamentul European – intervine prin proceduri legislative specifice

FUNCŢIA EXECUTIVĂ

Comisia Europeană – are rol central, prin competenţe proprii sau delegate de Consiliu

FUNCŢIA DE CONTROL

Parlamentul European – control politic asupra Comisiei şi Consiliului de Miniştri

Comisia Europeană, Parlamentul European, instituţiile jurisdicţionale – control juridic

FUNCŢIA INTERNAŢIONALĂ

Comisia Europeană – iniţiativa şi negocierea tratatelor internaţionale

Parlamentul European – intervine prin aviz conform şi consultare

Sistemul instituţional european este cel mai dezvoltat sistem la nivel mondial, date
fiind obiectivele extrem de complexe ale sale. UE dispune de următoarele instituţii:

40
 Tabel nr. 7.1. Tratate care au creat instituţiile comunitare

INSTITUŢIE FUNCŢIE ESENŢIALĂ

Parlamentul European Instituţie politică, cu rol în decizia

comunitară

Instituţie executivă
Comisia Europeană
Instituţie de decizie
Consiliul de Miniştri
Instituţie de drept
Curtea de Justiţie Europeană
Instituţie auxiliară de decizie
COREPER
Instituţie de control financiar
Curtea Auditorilor
Instituţie de consultare pe probleme sociale
Comitetul Economic şi Social
Instituţie de consultare pe probleme
Comitetul Regiunilor
regionale

Instituţuţie financiară
Banca Centrală Europeană
Drepturile cetăţeanului european
Ombudsman
Problematici specifice (mediu, energie, etc)
Agenţii specializate
Funcţii în aderarea ţărilor asociate la UE
Instituţii temporare

VII.3. Alte structuri de integrare europene

Asociaţia Economică a Liberului Schimb

Concomitent cu evoluţia către integrare a celor şase ţări menţionate, la nivel

european au existat şi unele ţări care nu au trecut la punerea în practică a ideilor cu privire la
integrarea economică europeană, ţări dintre care s-a remarcat Marea Britanie. Atitudinea
Marii Britanii era greu de explicat cu atât mai mult cu cât cel care readusese în atenţie
sintagma de “Statele Unite ale Europei” după cel de-al doilea război mondial fusese Winston

41
Churchill. În decembrie 1959 aceste ţări (Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia,
Portugalia şi Danemarca) au stabilit crearea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS).
Ideea creerii unei asemenea zone în Europa nu era nouă. Marea Britanie lansase mai demult
ideea creerii unei zone de comerţ liber pentru produsele industriale, din care să facă parte mai
multe ţări occidentale. La 4 ianuarie 1960 a fost semnată Convenţia de la Stockolm, prin care
a luat naştere AELS.

AELS reprezintă o structură de tip zonă de comerţ liber, ceea ce înseamnă că sunt
înlăturate taxele vamale şi restricţiile cantitative în schimburile comerciale dintre ţările
membre, neexistând un tarif vamal comun în relaţiile cu terţii.

Obiectivele sale erau mai mult referitoare la produsele industriale. Produsele agricole
şi piscicole au fost excluse din convenţia amintită.

Desfiinţarea taxelor vamale a avut loc după programul următor :

Tabel nr 7.2. Calendarul de dezarmare vamală a AELS

Calendarul iniţial al AELS de dezarmare Calendarul realizat de AELS de dezarmare

tarifară tarifară

% din taxă Data % din taxă Data

20 01.07.1960 20 01.07.1960

30 01.01.1962 30 01.07.1961

40 01.07.1963 40 01.03.1962

50 01.01.1965 50 31.10.1962

60 01.01.1966 60 31.12.1963

70 01.01.1967 70 31.12.1964

80 01.01.1968 80 31.12.1965

90 01.01.1968 100 31.12.1966

100 01.01.1970 - -

Sursa: Ghibuţiu, A., “Tendinţe în politica comercială a ţărilor vest-europene în condiţiile

integrării vest-europene”, Ed Politică,1976

Soarta acestei structuri se va schimba odată cu părăsirea ei de către o parte din ţările
care o compuneau care şi-au manifestat intenţia şi chiar au aderat la CEE, şi mai apoi la UE.
Din ianuarie 1995 această structură mai cuprinde doar două state: Elveţia şi Norvegia. În
ciuda numărului mic de membri actual, AELS a demonstrat că din punct de vedere comercial

42
existenţa unei asemenea forme de integrare, chiar şi ca stadiu de integrare mai puţin dezvoltat
decât CEE, este foarte importantă.

În vederea menţinerii colaborării între statele membre, AELS a ales varianta

cooperării interguvernamentale, aceasta reducându-se cu precădere la eliminarea taxelor
vamale şi a contingentelor fără a presupune politici comune, cooperarea politică, etc.

AELS va crea o zonă de comerţ liber împreună cu CEE în 1993, şi anume Spaţiul
Economic European.

Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Odată cu prăbuşirea sistemului comunist, URSS, ca mare putere comunistă a dispărut.

Componentele sale s-au grupat în jurul Rusiei, care a devenit puterea rămasă în urma
imperiului sovietic. În ciuda prăbuşirii acestuia, Rusia este şi în ziua de azi un stat important
în conjunctura economică mondială. Ea a devenit membră a G7/G8, în special datorită puterii
sale fizice (puterea de resurse naturale) şi a puterii sale militare. Rusia este considerată un stat
în tranziţie, puterea ei economică crescând în ultimii ani. Ea reprezintă un pol de putere în
deciziile mondiale, atât din perspectiva participării sale la reuniunile G7/G8, cât şi prin
reprezentarea sa în ONU.

CSI numără 12 ţări membre (1991 – Rusia, Ucraina, Belarus, 1992 – Kazahtan,
Uzbekistan, Turkmenistan, Kârgâstan, Tadjikistan, Moldova, Armenia, Azerbaidjan, 1993 -
Georgia).

Deşi plecată ca o structură replică la structurile integraţioniste europene (la vremea

aceea fostele ţări comuniste nu aveau o structură proprie), CSI şi-a consolidat obiectivele în
timp, creîndu-şi chiar şi o structură instituţională proprie. Aceasta include Consiliul şefilor de
stat, Consiliile şefilor de guvern şi miniştrilor afacerilor externe şi miniştrilor apărării,
Adunarea interparlamentară şi Consiliul economic.

43
 Zona de cooperare economică a Mării Negre

A fost constituită în 1992 cu scopul de a crea o zonă de liber schimb privind

cooperarea în domeniul transporturilor, informaţiilor, comunicaţiei, energiei şi protecţiei
mediului.

Ţările componente sunt ţări limitrofe Mării Negre: Albania, Armenia, Azerbaidjan,
Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, Rusia, România, Ucraina şi Turcia.

VII.4. SPAŢIUL EURO-MEDITERANEAN

Spaţiul euro-mediteranean reprezintă o zonă deosebit de importantă pentru integrarea

europeană. Ţările din această zonă au reprezentat parteneri comerciali ai Comunităţii
Europene încă din 1960.

Ţările din această zonă aveau o evoluţie economică oscilantă, întreaga regiune fiind
marcată de un dezechilibru N-S, corespunzător relaţiei ţărilor dezvoltate-ţări în dezvoltare.

Climatul politic regional este destul de tensionat (în special în Israel şi Egipt).

Neimplicarea acestor ţări în fluxul investiţional internaţional (investiţiile reduse în

aceste ţări) excepţie făcând Marocul, Tunisia şi Egiptul. Astfel, accentuarea procesului de
integrare s-a dovedit a fi o soluţie pentru aceste ţări

Zona euro-mediteraneană a beneficiat de asistenţă financiară internaţională, astfel

• CEE 3% din volumul total

• SUA 30%

• OPEC 28%

Începând cu anii 90 spaţiul euro-mediteranean a cunoscut o altă etapă din perspectiva

integrării sale în economia europeană UE reconsiderându-şi atitudinea faţă de această zonă,

din perspectiva securităţii regionale (Planul albastru, Consiliul European de la Strassbourg).
Mai mult decât atât, în 1990 s-a creat Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Mediterana
(CSCM) , organism similar OSCE.

44
 În 1995 în cadrul Conferinţei de la Barcelona se instituie Parteneriatul NS (15 state UE
+ 12 state mediteraneene) având ca obiectiv regândirea problematicii regionale prin
crearea unei zone de liber schimb între statele menţionate (2010).

Probleme de discuţie:

1. Care au fost factorii determinanţi ai creerii UE?

2. Caracterizaţi în ansamblu integrarea pe continentul european

3. Ce particularităţi prezintă, din punct de vedere al integrării spaţiul euro-

mediteranean?

4. Caracterizaţi CSI

5. Caracterizaţi AELS.

45
BIBLIOGRAFIE

1. Belli, N., “Uniunea Europeană: Geneza şi instituţiile sale-Probleme Economice nr 37-

38/1995, Centrul de Informare şi Documentare Economică al Academiei Române,
Bucureşti
2. Creţoiu, Ghe., (coord), “Economie mondială “, Editura Porto-Franco, Galaţi, 2000
3. Eichengreen, B., “Does MERCOSUR need a single currency?”, National Bureau of
Research, Massachusetts, 1998
4. El-Agraa, A., M., “The European Union – Economics and Politics”, Prentice Hall,
Seventh Edition
5. Gamblin, A., “Economia lumii 2004”, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, 2003
6. Gilpin, R., „Economia mondială în secolul XXI”, Editura Polirom, 2004
7. Moldoveanu, M., “Mersul lumii la cumpăna dintre milenii”, Academia Română, 2003
8. Zaharia, R. M., “Economie mondială”, Editura ASE,2004
9. Candidatu, C., Integrarea economică – Perspectivele realizării Zonei de Liber Schimb
a Americilor, Editura ASE

46