Cap. 1.

Noii determinaţi ai mediului global de afaceri

În ultima perioadă, economia internaţională este marcată de o diversitate de transformări de fond

care remodelează arhitectura interdependenţelor pe baza cărora aceasta funcţionează. Două forţe
principale, dinamice şi în bună măsură complementare îşi pun amprenta asupra noii dinamici a
tabloului economic internaţional: adâncirea procesului de globalizare la scara economiei
internaţionale şi apariţia şi maturizarea aranjamentelor comerciale regionale. În acelaşi timp,
asistăm la redefinirea de fond a fundamentelor specializării internaţionale, la redesenarea
arhitecturii actorilor participanţi la concertul economic şi comercial global şi la schimbarea de
fond a determinanţilor competititivităţii la scară regională şi internaţională.

1.1. Globalizare – regionalizare un binom complex şi contradictoriu

Ca multe dintre dimensiunile actualei economii internaţionale confruntate cu tot mai

numeroase provocări, cărora toate categoriile de actori economici (grupări economice regionale,
economii naţionale, autorităţi regionale şi locale, companii, IMM-uri, organizaţii non-
guvernamentale şi alţi actori ai societăţii civile, persoane individuale) încearcă să le facă faţă cât
mai adecvat, globalizarea, regionalizarea şi interferenţele dintre aceastea sunt subiecte
controversate începând cu dimensiunile terminologice şi continuând cu cele legate de conţinutul
acestor două axe pe care evoluează economia internaţională.
Regionalizarea presupune ca statele naţionale să cultive raporturi integrative tot mai strânse
între ele pe baze tot mai complexe şi multivalente. Valurile de regionalizare au cunoscut mai
multe generaţii, au avut la bază o tot mai mare diversitate de determinanţi, au cunoscut
numeroase redefiniri de vocaţie la nivelul şcolilor de gândire economică şi s-au dezvoltat formal
sau informal prin adâncirea raporturilor comerciale, investiţionale sau economice generale.
Globalizarea se dovedeşte un proces mai dificil de definit, are numeroşi susţinători dar şi
contestatari şi are ca latură modernă adâncirea şi expansiunea integrării corporative atât în
interiorul cât şi între companiile multinaţionale. Această evoluţie în care regăsim, în egală
măsură, complementaritate dar şi antinomie a generat o economie internaţională tot mai
interdependentă.
Numeroase studii şi-au propus, reuşind doar parţial, să determine dacă ne aflăm în faţa unei
economii globale sau ceea ce denumim astăzi globalizare este de fapt o adâncire a procesului de
internaţionalizare şi a interdependenţelor economice. Devine tot mai evident că actualul climat
economic şi politic internaţional şi regional este semnificativ diferit de la o etapă la alta. Dacă
luăm în considerare doar procesele productive, creşterea interdependenţelor a făcut aproape
imposibilă identificarea adevăratei origini a produselor şi serviciilor. Economia internaţională a
sfârşitului de secol al XIX-lea în care pieţele naţionale erau conectate prin fluxuri comerciale şi
de investiţii care tranzitau graniţele naţionale s-a transformat în secolul al XX-lea într-o
economie aflată în reţea, pe baza unor noi conexiuni infrastructurale şi infostructurale care
operează mai degrabă transfrontalier decât în interiorul graniţelor naţionale.
Un număr tot mai mare de studii care analizează tranziţia către o veritabilă globalizare,
evidenţiază că aceasta are de parcurs mai multe etape, deşi pe parcursul secolului al XX-lea s-au
făcut paşi importanţi prin internaţionalizarea progresivă a proceselor productive, sporirea forţei şi
rolului companiilor transnaţionale, accentuarea mobilităţii fluxurilor de capital, sporirea rolului
cunoaşterii şi a informaţiei, şi mai ales prin ceea ce putem numi, revoluţia tehnologică şi în
domeniul comunicării.
Deşi se consolidează tot mai clar ideea că o autentică globalizare ar exista doar în domeniul
financiar (singurul domeniu care a realizat interconexiunea generalizată a activităţilor operând în
timp real pe baza unor reţele care depăşesc frontierele naţionale), sunt tot mai mulţi analişti care
susţin că procesul a cuprins practic toate secţiunile economiei internaţionale chiar dacă la
intensităţi sensibil diferite. Aceştia din urmă se bazează pe faptul că, sistemele financiare
naţionale nu funcţionează pe deplin convergent şi, în pofida unor tot mai pronunţate
interdependenţe obţinute prin intermediul pieţelor financiare şi mai ales de capital, evoluţiile sunt
încă puternic influenţate de determinanţi regionali sau naţionali.
Privind din perspectiva statului ca actor economic şi politic, globalizarea face obiectul unor
aprinse dezbateri referitoare la natura, implicaţiile şi schimbările pe care le va genera. Deseori
globalizarea se identifică cu liberul schimb, nu are o evoluţie liniară şi, în pofida faptului că
superioritatea liberului schimb asupra izolării economice constituie unul dintre cei mai solizi
piloni ai teoriei economice, trebuie luate în considerare diferitele tipuri de obstacole care se pot
concretiza în proliferarea înclinaţiilor protecţioniste şi blocarea sau încetinirea negocierilor
comerciale multilaterale precum şi în violentele proteste ale diferitelor grupuri de interese care se
manifestă tot mai virulent anti-globalizare. Dezbarea începe să identifice globafili şi globafobi,
să scoată în evidenţă argumentele dar şi contraargumentele celor care consideră globalizarea
drept cheia soluţionării tuturor problemelor sau cauza tuturor neâmplinirilor.
Reuniunile internaţionale desfăşurate la diferite niveluri sunt, în ultimii ani, invariabil însoţite
de proteste virulente şi mai nou chiar de atacuri electronice, organizate de diverse organizaţii
non-guvernamentale (ONG-uri) care atrag atenţia asupra efectelor negative ale globalizării.
Îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare, se atrage atenţia asupra faptului că „trenul plin cu
bunăstarea promisă de globalizare, nu opreşte şi în gările găzduite de aceste ţări”. Asediului de
la Seattle din 1999 i-au urmat manifestaţii cu ocazia tuturor reuniunilor organizate la nivel
internaţional, instituţiile economice internaţionale fiind asociate cu dimensiunea instituţională a
globalizării. Se poate exemplifica cu protestele care au avut loc la Praga în 2000, la Quebec în
2001, la Davos şi Puerto Alegre în 2003, declanşate de convingerea că generalizarea liberului
schimb are drept consecinţe: adâncirea inegalităţilor între ţări, creşterea şomajului şi chiar
diminuarea identităţii naţionale. În ciuda opoziţiei a tot mai numeroase grupuri de interese, este
foarte probabil ca adâncirea şi extinderea globalizării să continue, deoarece în stadiul de
integrare la care a ajuns economia internaţională este greu de crezut că procesul mai poate fi
stopat sau inversat chiar dacă vor mai exista şi stări conflictuale motivate de interesele nu
totdeauna convergente ale statelor, companiilor transnaţionale, grupărilor economice
integraţioniste sau reprezentanţilor societăţii civile. Deşi poziţia celei mai mari părţi a statelor
lumii, exprimată la nivel oficial, este favorabilă diminuării obstacolelor comerciale care mai
există în calea fluxurilor de bunuri şi netezirii căii spre globalizare, în practică oarecum
paradoxal se recurge frecvent la măsuri protecţioniste şi la aranjamente regionale cu grad mai
mare sau mai mic de deschidere faţă de terţi.
Orientarea tot mai pronunţată către regionalism sau neo-regionalism, a complicat tabloul
economiei internaţionale şi a conferit noi dimensiuni dezbaterilor cu privire la globalizare din
perspectiva binomului multilateralism-regionalizare.

1.1.1. Globalizarea – abordări conceptuale

 Întreaga istorie a relaţiilor economice internaţionale a purtat amprenta unui proces de
permanentă deschidere a economiilor spre mediul economic extern, în primul rând prin
intermediul exporturilor şi importurilor de bunuri şi servicii derulate transfrontalier. Dinamica
susţinută a comerţului internaţional postbelic a amplificat această tendinţă, paralel cu noi tipuri
de fluxuri internaţionale care au început să modifice complexitatea economiei internaţionale şi să
stimuleze internaţionalizarea. Orice explicaţie din literatura de specialitate cu privire la
globalizare, evidenţiază faptul că termenul „globalizare” a devenit un concept foarte important
pentru secolul al XXI-lea făcând posibilă înţelegerea direcţiei în care se îndreaptă omenirea.
Specialiştii în domeniul relaţiilor economice internaţionale par a înţelege globalizarea ca pe o
forţă călăuzitoare a noii ordini mondiale întărind convingerea că această tendinţă este „cea mai
importantă paradigmă a dezvoltării lumii actuale”. Logica istorică susţine ideea că globalizarea
este un proces inevitabil. În mediile politice, logica globalizării este percepută ca fiind cea mai
importantă forţă motrice pentru formularea politicilor interne dar şi externe.
În pofida faptului că nu există o accepţiune relativ clară asupra ceea ce înseamnă cu adevărat
termenul de globalizare şi care definiţie a determinanţilor şi rolului său poate fi unanim
acceptată, acest termen a dobândit mai multă consacrare internaţională decât orice alt concept
care încearcă să definească actualul tablou economic şi politic internaţional. Globalizarea implică
presupunerea unei continue expansiuni a economiei de piaţă şi a culturii, ştiinţei şi tehnologiei
bazate pe aceasta, care induc creşterea interdependenţelor şi a cooperării internaţionale, având în
vedere noile oportunităţi economice şi culturale. Globalizarea înseamnă şi creşterea aproape
exponenţială a fluxurilor transfrontaliere de bunuri, servicii, capitaluri şi resurse umane, precum
şi accentuarea corespunzătoare a schimbului transfrontalier de cunoştinţe şi informaţie. Criticii
globalizării vorbesc frecvent de costurile sociale asociate noului tip de societate, despre
„perdanţii” globalizării, despre ameninţările la adresa unor identităţi regionale, locale sau
personale bine definite şi despre comportamentele politice apreciate ca populiste şi xenofobe.
Globalizarea este legată intrinsec de accentuarea individualismului şi, de aceea pare mai dificil
de abordat la nivel politic, aşa cum au demonstrat-o numeroasele controverse cu privire la
mecanismele de reglare a pieţei globale. Unii autori au mers până acolo încât să sugereze că
„globalizarea înseamnă sfârşitul politicii şi a statului de drept”, deoarece se consideră că acest
proces declanşează asemenea forţe care pot deposeda statele naţionale de preţuirea faţă de
teritorii şi putere. Aşa cum se întâmplă în cazul unor teorii care definesc holistic o eră, termenul
de globalizare va înregistra transformări care vor face ca valenţele şi limitele sale să poată fi
percepute complet doar în viitor. Rămâne de văzut dacă globalizarea va defini cu adevărat o „
eră de aur” a unui nou secol-post-modernist, depăşind ca notorietate toate noţiunile despre
limitele temporale şi spaţiale ale societăţii. Urmează să constatăm în timp în ce măsură
globalizarea va contribui la mai buna organizare a vieţii umane şi a societăţii şi dacă va aduce
mai multă stabilitate şi prosperitate, modernism şi inovativitate, consumerism şi individualism la
scară internaţională.
Până în prezent, cea mai mare parte a încercărilor de definire şi conceptualizare a globalizării
au aparţinut jurnaliştilor şi nu şcolilor consolidate de gândire economică. Din acumulările
conceptuale existente desprindem faptul că globalizarea rămâne încă incompletă şi limitată în ce
priveşte sporirea complexităţii sferei sale de cuprindere şi trebuie să ne aşteptăm să se confirme
ireversibilitatea direcţiei în care se îndreaptă omenirea.
Condusă de ştiinţă şi tehnologie, o piaţă globală este indubitabil orientată de o „mână
invizibilă” şi funcţionează în beneficiul întregii umanităţi care acceptă modelele oferite de
globalizare şi înţelege cum să relaţioneze cu aceasta. Orice acceptare a unei asemenea definiri
poate fi criticată întrucât doar piaţa nu poate asigura singură maximizarea bunăstării şi că
globalizarea este în pericol de a deveni o simplă ideologie, îndepărtându-se de asimetriile şi
alienarea pe care le produce. Indiferent cât de consistente vor fi interdependenţa şi omogenitatea
globală, disparităţile vor exista şi se vor accentua dacă nu se vor găsi pârgiile prin care se pot
atenua diferitele categorii de decalaje. Indiferent de cât de mari vor fi transformările la nivelul
comunicaţiilor şi cât de mult se vor disemina tehnologiile, numărul cetăţenilor lumii care pot
efectiv beneficia de rezultatele unei pieţe financiare globale rămâne relativ limitat. Şi numărul
beneficiarilor procesului de adâncire a interdependenţelor ştiinţifice şi tehnologice şi a tuturor
aspectelor materiale şi nemateriale ale globalizării rămâne, de asemenea, limitat. Unele dezbateri
pe tema globalizării par a fi doar variaţiuni ale disputelor intelectuale şi ideologice între
susţinătorii atotputerniciei „mâinii invizibile a pieţei” şi adepţii intervenţionismului statal în
economie.
Una dintre speculaţiile cu privire la globalizare are în centrul său implicaţiile dialectice ale
conceptului. Globalizarea, consideră o parte dintre analişti, poate fi înţeleasă „ca un proces
dialectic în care omogenitatea forţelor poate aduce o nuanţare a diferenţelor şi diversităţii”.
Astfel, unii analişti1 conexează globalizarea cu „europenizarea”, referindu-se la procesul
complex şi provocativ al integrării europene. Introducerea altui termen de referinţă –
„europenizare”- care, la rândul său solicită precizie în definire, îl conduce pe autor la întrebarea:
sunt una extensia celeilalte sau sunt procese paralele şi separate?. S-a evidenţiat faptul că unele
procese de integrare regională sunt procese având o solidă logică istorică la fel de inevitabile şi
ireversibile ca şi globalizarea.
Mediul economic internaţional a început să fie dominat de schimbări complexe,
multidimensionale care îi definesc mecanismele funcţionale şi încearcă permanent să găsească
un nou tip de echilibru. Integrarea legăturilor economice înr-un sistem definit prin globalizarea
sistemelor productive se obţine prin complexe strategii de integrare la nivel de corporaţie, care
devine mai degrabă o reţea decât un sistem ierarhic, facilitat de variate forme de
internaţionalizare a activităţilor cum ar fi subproducţia, contractele de licenţiere sau alte forme de
alianţe competitive. Această tendinţă reflectă reacţiile interdependente de menţinere în cursa
concurenţială în cazul unor pieţe cu puternice structuri oligopolistice, în care nivelul global sau
internaţional joacă un rol tot mai important. Compania multinaţională trebuie să producă pentru o
piaţă aflată într-o redefinire permanentă, să răspundă elastic la mutaţiile complexe în structura
determinanţilor cererii şi să educe sau să genereze cererea.
În pofida faptului că sunt curent invocate, dezbătute şi contestate globalizarea şi
regionalizarea nu au întrunit până în prezent consensul specialiştilor şi decidenţilor politici nici
măcar în ce priveşte definirea sa.
În ceea ce priveşte globalizarea, aria sa de cuprindere este extrem de largă semnificând, în
funcţie de interes şi perspectiva din care este privită: victoria liberului schimb asupra
protecţionismului, atenuarea importanţei suveranităţii naţionale, era reţelelor financiar-
bancare, de informaţie şi comunicare devenite globale, victoria multinaţionalelor asupra
autorităţilor publice naţionale, americanizarea sau justificarea unor măsuri nepopulare.
Cei care au introdus, la finele anilor 60, termenul de „globalizare” au fost Marshal McLuhan,
profesor la Universitatea din Toronto, specialist în teoria mijloacelor de comunicare în masă şi
Zbigniew Brzezisky profesor la Columbia University, consilier al preşedintelui Jimy Carter şi
fondator al Comisiei trilaterale care se ocupa, printre altele, şi de „guvernabilitatea

1
Peter van Ham – The Rise of the Brand State. Foreign Affaires. Septembre/October 2001. Published by
the Council on Foreign Relations
democraţiilor occidentale”. Marshal McLuhana lansat ideea de „sat global”susţinând că
„transparenţa şi mult mai completa posibilitate de informare pe care le asigură media şi în
special televiziunea, vor conduce pe de o parte ţările încă neindustrializate către progres
deoarece factorul tehnologic va influenţa decisiv reorganizarea puterii politice în lume, iar pe
de altă parte la îngreunarea declanşării unui război”. 2
Zbigniew Brzezisky considera că revoluţia „tehnotronică” va consacra Statele Unite ale
Americii ca „prima societate globală din istorie”; globală deoarece comunică cel mai mult şi a
reuşit să propună „un model global de modernitate” răspândind în lume modul său de viaţă,
producţiile culturale, modelele de organizare, valorile şi schemele comportamentale. Termenul
de globalizare a fost preluat ulterior în literatura consacrată firmelor multinaţionale, desemnând
iniţial un fenomen limitat legat de mondializarea cererii, dar cunoscând rapid numeroase alte
semnificaţii care merg până la a desemna tendinţele actuale ale economiei mondiale. Diverşi alţi
autori au încercat să contureze şi să clarifice acest incitant concept3
 Theodore Levitt, consideră globalizarea ca fiind „convergenţa pieţelor din întreaga lume,
iar firmele globale acele firme care acţionează ca şi când lumea întreagă ar fi o piaţă
unică unde ele vând acelaşi lucru şi în acelaşi fel pretutindeni adaptându-se la
diferenţele naţionale numai în cazul în care nu au reuşit să recompună cererea locală”.
 Kenichi Ohmae extinde noţiunea de globalizare la întregul lanţ creator de valoare
(cercetare-dezvoltare, inginerie, marketing, servicii, funcţia financiară a firmei)
considerând-o „o formă de gestiune, total integrată la scară mondială, a marilor firme
multinaţionale”;
 Extinzând sfera gestiunii interne a firmelor transnaţionale, alţi autori privesc globalizarea
ca pe un proces prin care „ distanţa geografică devine un factor tot mai puţin important
în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică şi
socioculturală” şi în care „limitele fizice, geografice îşi pierd relevanţa în relaţiile
transfrontaliere datorită noilor tehnologii, noilor strategii ale actorilor economici
precum şi politicilor acestora, atât de ordin naţional cât şi internaţional, relaţiile la nivel
internaţional fiind mai uşor de stabilit, iar mărfurile şi persoanele se mişcă mai liber la
nivel planetar” 4
 Globalizarea ca proces prin care companiile cu cel mai ridicat nivel de internaţionalitate
tind să redefinească în folosul lor regulile jocului impuse anterior de statele naţiuni.
 Noua configuraţie a economiei mondiale care marchează o ruptură faţă de etapele
precedente în sensul că economiile naţionale sunt descompuse şi apoi recompuse în
cadrul unui sistem de tranzacţii şi procese care nu mai iau în considerare graniţele
naţionale;
 O tendinţă (conform Comisiei UE5) „ către o mai mare integrare şi interdependenţă între
ţări şi regiuni ale globului ce are în vedere aspecte economice, politice, sociale,
culturale şi ambientale”;
 Explozia liberalizării sau dereglementarea fluxurilor de toate tipurile: bunuri, servicii,
informaţii, imagini, idei, valori, modele, de fapt tot ce a putut inventa şi produce omul,
om care se pare că este încă legat de rădăcinile sale în pofida faptului că s-a lăsat prins de
2
Marshall McLuhan - The Gutenberg Galaxy: The Making of Typographic Man. 1962. Toronto.
University of Toronto Press.
3
Preluate din Cordelier, Serge, coord. – Mondializarea dincolo de mituri; Editura Trei; 2001
4
Dumitru Miron- Elemente ale mediului global de afaceri, Editura Universităţii “Petrol şi Gaze” Ploieşti;
2005.
5
Commision of the European Communities-Responses to the Challenges of globalization, Brussels, 2002.
 frenezia deplasărilor 6(voiaje profesionale, turistice, migraţii temporare sau definitive) pe
care dezvoltarea transporturilor şi comunicaţiilor i-o permite.
Există şi o serie de abordări mai critice la adresa globalizării care scot în evidenţă limitele
acestui mix dinamic de procese. Printre aceste percepţii putem adăuga:
 Răspunsul american la încercările europenilor de a se poziţiona ca parteneri de dialog la
aceeaşi masă cu Statele Unite7 .
 fenomen care influenţează toate nivelurile vieţii omeneşti de la cel economic şi politic la
cel cultural şi religios care conduce la îndepărtarea particularităţilor şi deci la
omogenizarea societăţilor, la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea
culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi comportamentului
oamenilor8 .

Globalizarea este o stare de fapt incontestabilă care şi-a creat deja un consistent panel de
resorturi care-i declanşează şi alimentează evoluţia. Avansul tehnologic în domeniul
comunicaţiilor, transporturilor şi sistemelor tehnologice şi productive, reconstruirea magistralelor
comunicaţionale şi manageriale şi diversificarea tehnicilor tranzacţionale au permis firmelor să-şi
coordoneze şi să-şi alinieze acţiunile în funcţie de stimulii societali şi de cerinţele relevante.
Strategiile de integrare complexă au condus la redefinirea manierei în care producţia
internaţională este organizată şi condusă prin înlocuirea unei reţele de filiale dispersate geografic
într-un sistem productiv fragmentat, cu reţele de producţie şi distribuţie integrate la nivel
regional şi internaţional.
Globalizarea nu este un obiectiv în sine, ci un proces de tranziţie către economia globală. Ca
orice fenomen inedit, ale cărui mecanisme şi „intimităţi” sunt insuficient explorate şi cunoscute
şi nu pot fi explicate în totalitate cu instrumentarul tradiţional al ştiinţei economice, globalizarea
a generat numeroase controverse, nu numai cu privire la definire şi la modul de transmitere a
efectelor acestui proces la nivelul economiilor naţionale şi al agenţilor economici privaţi ci şi cu
privire la factorii săi promotori. Printre factorii promotori ai globalizării putem menţiona:
 expansiunea ideologiilor de tip neoliberal;
 expansiunea noilor tehnologii;
 revoluţia informaţională;
 expansiunea societăţilor transnaţionale;
 dezintegrarea verticală a proceselor productive;
 redefinirea scalei avantajelor competitive;
 redefinirea raporturilor de forţă economică la nivel internaţional.
Globalizarea presupune, în primul rând, dereglementarea şi liberalizarea raporturilor
economice interstatale. Într-o economie globală termenul naţional are o altă relevanţă decât avea
anterior şi nu mai generează diferenţe notabile în ce priveşte strategiile de afaceri ale marilor
companii. Globalizarea presupune nu numai înlăturarea barierelor economice care afectează
schimburile transfrontaliere ci şi simplificarea şi armonizarea reglementărilor naţionale.
Globalizarea presupune diminuarea rolului autorităţilor publice ca factor generator şi gestionar al
barierelor de ordin naţional între economii, dar nu dispariţia ideii de stat al cărui rol principal
rămâne cel de elaborare a politicilor economice naţionale. În condiţiile globalizării, libertatea

6
Defarges, Philippe Moreau- La mondialization. Vers la fin des frontieres. Dunod ; IFRI,Paris ; 1993.
7
Melas, K,- Globalizarea. O nouă fază de internaţionalizare a economiei. Mituri şi realitate. Atena; 1999.
8
Mantzaridis, Georgios – Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr. Editura Bizantină; Bucureşti,
2002.
statului în elaborarea politicilor macro şi mezo–economice se redefineşte datorită
interdependenţei sporite cu alte economii, ca urmare a limitărilor impuse de atenuarea barierelor
dintre economiile naţionale şi creşterii gradului de deschidere a acestora în raport cu mediul
extern. Acum pieţele sunt cele care decid măsura în care politicile macroeconomice sunt
eficiente. Globalizarea devine astfel un proces în cadrul căruia asistăm la o altă relaţie între
actorii instituţionali şi cei privaţi.
Globalizarea nu va conduce la o lume doar a corporaţiilor în care statele nu mai au nici-un rol
şi nu este realizabilă în absenţa unui proces de inegrare a economiilor naţionale, a pieţelor, a
activităţilor sau a agenţilor economici într-o arhitectură complexă la scară internaţională.
Globalizarea presupune redefinirea fundamentelor specializării agenţilor economici şi
economiilor naţionale pe axa global/mondial.
Globalizarea ca proces evolutiv, pare a fi depăşit faza de liberalizare (doar comercială şi
financiară) traversând, în prezent, o perioadă de tranziţie premergătoare integrării economiilor
naţionale la nivel global. Dacă până la începutul anilor 90, interdependenţele dintre economiile
naţionale se creau şi se alimentau prin intermediul fluxurilor comerciale de bunuri şi servicii,
ulterior, principalele canale de creare a interdependenţelor sunt legate de circulaţia internaţională
a capitalurilor şi a drepturilor de proprietate intelectuală.
Mediul global de afaceri este caracterizat de diversificarea, multiplicarea şi creşterea
intensităţii interdependenţelor dintre economiile naţionale într-un ritm din ce în ce mai alert. Paul
Krugman atrăgea atenţia că „retorica competitivităţii” şi afirmaţiile de genul ”fiecare naţiune,
asemenea unei mari corporaţii, intră în competiţia pe piaţa internaţională” sunt comentabile. Nu
economiile naţionale şi nici chiar sectoarele unei economii naţionale sunt competitive sau
necompetitive, ci firmele dintr-o ţară sau care operează într-un anumit sector sunt sau nu
competitive. Statele lumii nu intră în competiţie pe piaţa internaţională aşa cum o fac Coca Cola
cu Pepsi Cola, Boeing cu Airbus, General Motors cu Toyota sau Unilever cu Procter&Gamble. A
defini competitivitatea unei naţiuni este ceva mai greu decât în cazul unei corporaţii. Când o
companie este competitivă obţine profit, se dezvoltă şi are acţionari mulţumiţi, salariaţi
satisfăcuţi şi clienţi fericiţi şi fideli, iar când nu este competitivă se restructurează sau dă
faliment. Ţările pot fi mulţumite de performanţele lor economice dar este greu să ne imaginăm
că, atunci când nu sunt competitive, vor da faliment. La nivel descriptiv, globalizarea este
definită prin două elemente fundamentale:
 pe de o parte, presupune o lume în care firmele au ca spaţiu de manifestare întreaga
planetă unde desfăşoară activităţi integrate;
 pe de altă parte, implică „fuziunea” unor activităţi economice diferite în lanţuri
integrate de activităţi (pe verticală şi pe orizontală);
Totodată, globalizarea constituie procesul de tranziţie de la concepţia concentrării
activităţilor economice în centre de producţie de dimensiuni din ce în ce mai mari, la
dezindustrializare şi la activităţile în reţea. De altfel, dovada că logistica pentru realizarea unor
activităţi economice globale se află deja în plin proces de dezvoltare o constituie vastele reţele de
servicii care îşi fac apariţia la scară internaţională în ritm exponenţial, înglobând întreaga lume în
sfera monetară, bancară, a transporturilor, telecomunicaţiilor şi infostructurilor, deservind sau
încorporând organizaţii interne dintr-un tot mai mare număr de state. În aceste condiţii,
interdependenţele create între diferite activităţi, precum şi cele dintre economii naţionale
constituie o fază intermediară, de tranziţie la un sistem economic global integrat şi axat pe un
sistem complex de relaţii de interconectare. Globalizarea devine astfel, un stadiu al trecerii de la
manifestarea economiei ca sistem de procese economice cvasiindependente, localizate în diferite
arii geoeconomice de puteri independente, la manifestarea economiei ca proces unitar desfăşurat
la nivelul întregii planete şi influenţat de o structură multipolară formată din forţe independente.
Acest proces presupune creşterea mobilităţii factorilor de producţie şi a nivelului de
interconectare şi interactivitate umană, economică, socială şi instituţională.

În ce priveşte regionalizarea, aceasta presupune cultivarea, între statele naţionale a unor

relaţii integrative cu grade diferite de profunzime în domeniul economic în principal, dar şi în cel
politic, social, de politică externă şi de apărare, cultural-educativ şi ambiental. Chiar dacă
termenul regionalizare este aparent mai simplu de încadrat într-o definiţie relativ unitară
comparativ cu cel de globalizare, regionalizarea ca stare de fapt sau ca proces multivalent naşte,
de asemenea, numeroase controverse terminologice. Privită deseori, ca o piedică în calea
globalizării datorită plusului său de protecţionism, ca răspuns la inflexibilitatea sistemului
comercial multilateral, sau ca o etapă necesară a procesului de globalizare, regionalizarea rămâne
totuşi o realitate din ce în ce mai vizibilă la nivel internaţional.
Premiantul procesului este Uniunea Europeană care este exemplul devenit tipic de
regionalizare, şi care a parcurs practic toate stadiile de integrare pe care le-a consacrat teoria
integrării regionale ajungând în prezent la stadiul de uniune economică şi monetară, stadiu pe
care îl experimentează cu succes din 1999. Având 28 de state membre (după ce Marea Britanie
va finaliza negocierile de retragere din grupare vor rămâne doar 27), deţinând unul dintre locurile
principale în comerţul internaţional şi având un potenţial economic care rivalizează tot mai mult
cu cel al Statelor Unite ale Americii, Uniunea Europeană este un subiect atipic de drept
internaţional public, provoacă fundamentele specializării internaţionale de tip tradiţional,
lansează noi stimuli în direcţia actorilor economici şi invită la redefinirea strategiilor de afaceri
ale companiilor înscrise pe coordonatele globalizării.
Creşterea numărului de aranjamente de integrare regională s-a produs pe fondul unor
laborioase tratative care au provocat dificultatea cu care se derulau negocierile multilaterale.
Putem vorbi de mai multe valuri de integrare regională care au avut particularităţi specifice,
au fost mai mult sau mai puţin instituţionalizate, au calificat campioni, au redefinit determinanţii
integrării economice reprezentând succese sau eşecuri în acest proces. Printre exercițiile
integraţioniste care au proliferat constant mai putem menţiona:
 NAFTA (North American Free Trade Agreement) care grupează SUA, Canada şi
Mexic, şi pe care, autorităţile americane, multă vreme adversare ale integrării
regionale, dar care şi-au schimbat acest tip de vocaţie în ultimii ani doresc să o
extindă pentru a se ajunge la o impresionantă zonă de liber schimb a Americilor, care
să curpindă toate ţările din emisfera vestică. Gruparea nord-americană ne oferă un
model specific de integrare regională, cultivă valorile unui aranjament care trece
dincolo de substanţa declaratei zone de liber schimb, conferă un coeficient superior
de flexibilitate prevederilor acordului, şi va evolua cu siguranţă în următorii ani,
 MERCOSUR (Piaţa Comună a Conului de Sud) este o uniune vamală care îşi
propune să evolueză către o piaţă comună, fiind o grupare ambiţioasă care şi-a
îndeplinit, în mare măsură, obiectivele propuse, în pofida asimetriei de potenţial
comercial şi economic dintre cele patru ţări care o compun (Brazilia, Argentina,
Paraguay şi Uruguay). Deşi procesul de integrare avansează constant, datorită
similitudinii între structurile productive şi nomenclatoarele de export ale ţărilor
componente, ponderea comerţului reciproc în totalul schimburilor comerciale ale
ţărilor membre, nu depăşeşte încă 20%.
  APEC (Asia Pacific Economic Cooperation) este un ansamblu eterogen (ca nivel de
dezvoltare) şi destul de cuprinzător de state, înscris pe coordonatele
neoregionalismului sau regionalismului de tip deschis care îşi propune să asigure
fluxuri comerciale mai libere în rgiune până în anul 2020. Reunind state precum
SUA, Canada, Japonia sau Rusia care fac parte şi din alte aranjamente de integrare
regională, China un actor comercial internaţional de deosebită importanţă în viitorul
apropiat, dar şi ţări mai puţin dezvoltate, gruparea deţine peste 50% din producţia şi
comerţul mondial, rezumându-se însă doar la cooperarea economică şi promovarea
comerţului liber. Această grupare integraţionistă exemplifică cel mai fidel
specificităţile regionalismului de tip deschis bazat în principal pe valorile particulare
ale clauzei naţiunii celei mai favorizate în varianta sa condiţionată.
 ASEAN ( Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud Est) este o grupare regională care îşi
caută încă forma adecvată de cooperare economică mai mult din preocuparea pentru a
nu rata ocazia experimentării valorilor integrării economice regionale decât din
convingerea că se pot obţine mai consistente rezultate în planul cooperării comerciale
reciproce.
 Continentul african a purces de multă vreme pe calea integrării regionale, mai
degrabă din dorinţa de a imita experimentele reuşite de fostele puteri coloniale în
această direcţie. Integrarea regională din Africa a urmărit acest demers, înscriindu-se
pe coordonatele unui proces de integrare „original”, urmărind să realizeze multe
obiective fără a parcurge etapele standard prevăzute de teoria integrării economice,
încercând mai întâi stadiul de uniune monetară şi abia apoi străduindu-se să
depăşească, fără prea mult succes, obstacolele comerciale. Stadiul redus de dezvoltare
economică, lipsa de complementaritate între structurile productive naţionale, ambiţiile
politice la nivel naţional precul şi marea dependenţă de pieţele ţărilor dezvoltate a
făcut ca ponderea schimburilor comerciale reciproce să fie foarte mică.

O formă mai puţin convenţională de regionalizare este şi împărţirea lumii în funcţie de

moneda care domină schimburile economice ale acelei regiuni( dolar, euro, yen). Deşi, au trecut
deja 6 ani de la lansarea sa efectivă, şi moneda unică europeană a marcat progrese importante în
planul statutului său de principală valută internaţională, dolarul american rămâne încă principala
valută în care sunt denominate schimburile economice internaţionale. Piaţa petrolului este
dominată încă semnificativ de aşa numiţii petrodolari care reprezintă stocuri de valută greu
tangibile de influenţa euro, datorită poziţiei puternice a SUA în acest domeniu în condiţiile
accentuării crizei energetice mondiale, fapt ce conduce la conflicte mai mult sau mai puţin
manifeste dar având motivaţii extrem de interesante. Majoritatea datoriilor ţărilor în curs de
dezvoltare sunt denominate în dolari şi se întind pe perioade lungi de timp fapt care asigură
dolarului o poziţie încă confortabilă şi o oarecare protecţie pentru multă vreme. Fondul Monetar
Internaţional aflat în mod tradiţional sub influenţa SUA, acordă facilităţi de finanţare în cea mai
mare parte în dolari americani, iar probabilitatea de a înlocui dolarul cu euro este relativ limitată
atâta timp cât principalul contribuabil la constituirea fondurilor este SUA, iar statutul FMI nu
prevede ca UE să participe ca entitate unitară. America Latină şi Asia de Est şi Sud-Est sunt
dominate de dolar căruia în Asia i se adaugă şi yenul japonez.
În faţa acestui tablou dominat în mare parte de SUA se pune întrebarea câtă substanţă au
declaraţiile făcute la Davos în 2003 conform cărora SUA este departe de a mai fi omnipotentă,
deşi în acelaşi timp mulţi se întrebau „ dacă lumea ar mai fi la fel fără puterea Americii” 9în
contextul în care interdependenţele între zona economică şi cea militară nu sunt greu de sesizat.

9
Robert Potrman, Ohio (USA) Congessman, Davos, 2003.