Cuprins

1 Formele puterii în relaţiile economice internaţionale...........................................2119

1.1 Definirea puterii..................................................................................... 2334
1.2 Tipologia puterii......................................................................................2836
1.3 Puterea economică...................................................................................3139
1.3.1 Puterea economică - puterea pieţei.....................................................3230
1.3.2 Puterea economică - puterea firmei....................................................3334
1.3.3 Puterea economică a statelor...............................................................3735
1.3.4 Puterea organizaţiilor suprastatale şi a organismelor
internaţionale......................................................................................3937
1.3.5 Cuantificarea puterii economice.........................................................4038
2 Regiuni, organizaţii regionale şi instituţii internaţionale.........................................4543
2.1 Regiuni şi organizaţii regionale................................................................4543
2.1.1 UE, un nou pol de putere pe harta lumii.............................................4644
2.1.2 Regiunea Asia Pacific la sfârşit de mileniu doi..................................8381
2.1.3 Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), un
răspuns la ofensiva europeană........................................................103101
2.2 Organizaţii şi instituţii internaţionale în prag de mileniu III 112440
2.2.1 Organizaţia Mondială de Comerţ....................................................115113
2.2.2 Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială..........................117115
2.2.3 Grupul celor opt - o preşedinţie a lumii?........................................128126
2.2.4 Sunt regiunile o formă de putere „smart”?.....................................130128
3 State şi firme.............................................................................................................135133
3.1 Ţările văzute ca centre de putere economică.............................135133
3.1.1 Statele Unite ale Americii - de la challenger la unică
superputere a secolului XX.............................................................136134
3.1.2 Japonia, un model sau o întâmplare?..............................................175173
3.1.3 Germania, obsesia puterii...............................................................194192
3.1.4 Franţa, iluzia puterii........................................................................213341
3.1.5 Anglia - de la hegemon la mare putere...........................................226224
3.1.6 China, o provocare a secolului XXI.............................................. 246245
3.2 Companiile transnaţionale - centre de putere îneconomia
mondială258257
3.2.1 Locul companiilor transnaţionale în economia mondială 265264
3.2.2 Transnaţionalele şi celelalte centre de putere............................. 275274
3.2.3 Şi totuşi, de ce transnaţionalele?................................................. 286285

1
 Prefaţă

Am răspuns cu plăcere invitaţiei de a prefaţa cartea Putere şi globalizare.

Evoluţia centrelor de putere până la sfârşitul secolului XX, cunoscându-l pe autor,
conf. univ. dr. Cristian Popescu, încă din perioada studiilor universitare, un student
eminent, cu o minte sclipitoare şi bine organizată. Acestea l-au impus în seria
absolvenţilor cu care am lucrat şi au devenit certe din momentul în care am devenit
colegi, prin concursul prin care şi-a început cariera didactică. Optând pentru
subsemnatul în calitate de conducător ştiinţific la doctorat, această etapă a colaborării
s-a finalizat cu obţinerea titlului de doctor în economie în 2004 cu lucrarea ’’Evoluţia
centrelor de putere în economia mondială”, apreciată cu calificativul foarte bine şi
care a primit distincţia ”Cea mai bună teză în economie” oferită de Universitatea Al. I.
Cuza. În fapt, documentarea şi cercetarea pentru acest prim volum al cărţii s-a derulat,
în mare parte, în perioada stagiului de doctorat, între anii 1999-2004.
Prin problematica sa amplă şi complexă, cartea este rezultatul unor cercetări
ştiinţifice consacrate complexelor probleme ale economiei mondiale, analizei
proceselor şi fenomenelor definitorii ce şi-au pus amprenta asupra acesteia,
identificării factorilor care i-au condiţionat evoluţia. Într-o lume în care informaţia şi
cunoaşterea au un rol tot mai important, devenită tot mai mult a fenomenelor şi
proceselor economice ce au loc la nivel macroeconomic şi mondoeconomic,
cunoaşterea caracteristicilor diferitelor medii economice internaţionale, a principalelor
tendinţe ce se manifestă la nivelul economiei mondiale, reprezintă o condiţie sine qva
non a succesului atât pentru firme, cât şi pentru economiile naţionale. În acest sens, la
mijlocul anilor ’80 ai secolului XX, Peter Drucker era de părere că ’dinamica
economică şi-a mutat centrul de greutate de pe planul economiei naţionale pe cel al
economiei mondiale. De acum încolo, orice ţară care doreşte să prospere va trebui să
recunoască faptul că factorul determinant este economia mondială şi că politica
economică internă poate avea succes numai dacă promovează sau cel puţin nu lezează
capacitatea de concurenţă internaţională a ţării respective”. Faptul că C.C. Popescu
dedică această carte evoluţiei centrelor de putere economică îşi are originea în
creşterea interesului în acest sens, având în vedere importanţa sa în lumea în care
trăim. Aceasta este o lume a interdependenţelor, a legăturilor reciproce tot mai strânse
dintre ţări, indiferent de nivelul de dezvoltare sau potenţialul economic. Nicio ţară,
oricât de mare ar fi, nu se poate sustrage acestei legităţi. Dezvoltarea autarhică este de
neconceput în prezent. Drept, urmare, a crescut rolul factorilor externi în viaţa
economică internă a unei ţări, atât prin lărgirea limitelor interne ale creşterii
economice, cât şi prin efectele perturbatoare ale dezechilibrelor şi crizelor ce se
manifestă pe plan mondial.
Considerăm că lucrarea vine să răspundă nevoii de cunoaştere ştiinţifică a
unui domeniu destul de complex, cu largi implicaţii teoretice şi practice. Este, din
start, un pariu câştigat, dacă ne gândim la faptul că orice gol în domeniul cunoaşterii,
ignoranţa, poate însemna rămânerea în urmă şi accentuarea decalajelor. Accentul s-a
pus asupra unui domeniu care a fost abordat mai puţin în literatura economică
românească, iar modul de abordare constituie un element de noutate. Studiile
consacrate subiectului, mai vechi sau mai noi, ne oferă doar imagini parţiale, insistând
pe evoluţia anumitor centre de putere precum SUA, UE, în ultimii ani China, iar de
cele mai multe ori abordările au fost doar tangenţiale. Economia mondială se
caracterizează în prezent prin multipolaritate, o stare întâlnită şi în trecut în anumite
2 că niciodată în decursul istoriei nu au
perioade. Specific în ultimii ani este faptul
existat atât de multe state în curs de dezvoltare care să cunoască o creştere rapidă.
Puterea economică globală se deplasează dinspre statele dezvoltate spre aceste ţări,
vezi mai ales grupul BRICS. Polii de creştere economică nu mai sunt reprezentaţi
doar de economiile dezvoltate, ci şi de unele economii în curs de dezvoltare.
Economia mondială este în plin proces de transformare, iar cel mai vizibil rezultat al
acestui proces este apariţia unui număr de economii emergente dinamice, ceea ce
accentuează caracterul multipolar al lumii. Am trăit într-o lume bipolară, definită după
criterii social-politice, ideologice şi de putere economică şi militară. După 1965,
relansarea Chinei pe arena internaţională marchează trecerea la un model triunghiular,
definit după criterii similare. Creşterea ponderii puterii economice, conferită de
potenţialul economic şi de capacitatea tehnică şi productivă, în balanţa puterii
mondiale, a făcut ca reconstrucţia şi relansarea economică a Europei Occidentale şi
’’miracolul japonez” să impună remodelarea sistemului economic mondial. Modelul
pentagonal, care a dominat literatura economică a anilor ’80, cuprindea marile puteri
economice ale lumii, respectiv America de Nord (SUA şi Canada), ţările Europei
Occidentale, fosta URSS, China şi Japonia. La începutul anilor ’90 ai secolului trecut,
şi acest model era deja depăşit, din cauza destrămării URSS-ului şi apariţiei unor noi
poli de creştere economică reprezentaţi de noile ţări industrializate din sud-estul Asiei
(Hong-King, Taiwan, Coreea de Sud, Filipine, Malaiezia), de ţările cu industrializare
rapidă din America Latină (Argentina, Brazilia, Chile) şi de ţările exportatoare de
petrol din Orientul Mijlociu (îndeosebi Arabia Saudită) etc.
În acest context, demersul ştiinţific propus de Cristian Popescu privind
evoluţia centrelor de putere economică din economia mondială până la sfârşitul
secolului XX se încadrează în dezbaterile doctrinare şi academice actuale. Acest
proces a fost unul complex, s-a confruntat cu numeroase provocări şi a lansat incitante
mesaje către cercetarea ştiinţifică. Pe acest fond, abordarea unui subiect asupră căruia
opiniile sunt foarte diverse este un demers cu reale incitaţii asupra comportamentului
analitic. Acesta trece prin etapa radiografierii, face o introspecţie în diversitatea de
abordări din varii puncte de vedere, contrapune dimensiunile teoretice cu cele
empirice şi se concentrează, în final, asupra argumentelor de fond care susţin
concluziile desprinse. Orice introspecţie în economia tematicii referitoare la
configurarea centrelor de putere economică mondială, la dinamica şi determinanţii săi,
a ridicat numeroase probleme, ceea ce a necesitat o aplicare riguroasă asupra
cercetării economice din partea autorului. Pe acest fond, printre cele mai semnificative
probleme dezvoltate în carte amintim rolul inovaţiei şi tehnologiei în inducerea
creşterii, contribuţia educaţiei la îmbunătăţirea productivităţii factorilor, analiza pe
baza literaturii de specialitate, a conceptului de putere, punând accent pe cea
economică, respectiv forme, factori determinanţi, metode de evaluare. Fiind un
apărător convins al liberalismului economic, Cristian Popescu analizează puterea
economică pe patru paliere: ca putere a pieţei, având ca scop cât mai buna satisfacere
a consumatorului, ca putere a firmei, având ca finalitate promovarea interesului
individual al producătorului, ca putere a statelor, ce se manifestă în vederea afirmării
unor interese naţionale şi ca putere a organizaţiilor si instituţiilor supranaţionale,
care promovează valori ce depăşesc cadrul individual sau naţional, dar care este
văzută ca o formă integratoare pentru celelalte forme ale puterii.
Se prezintă principalele blocuri comerciale: Uniunea Europeană, Asia-Pacific
şi NAFTA, precum şi cele mai importante instituţii internaţionale care au contribuit la
liberalizarea fluxurilor economice. Uniunea Europeană este considerată cea mai
reuşită şi mai avansată formă de integrare economică regională, cu efectele sale
3
pozitive, dar care a generat şi eşecuri, cele mai multe legate de costurile de finanţare.
Prezentând regiunea Asia-Pacific cu elementele care diferenţiază şi apropie ţările
membre, autorul se opreşte asupra Japoniei şi Chinei, considerate cele mai
reprezentative modele de dezvoltare. Acordul Nord- American de Liber Schimb
(NAFTA) este prezentat drept un ”răspuns la ofensiva europeană ... născută din
dorinţa ... de a păstra poziţia de lider a Statelor Unite”. În condiţiile dezvoltării şi
diversificării relaţiilor economice internaţionale se impune crearea unui cadru
organizatoric, la nivel regional şi mondial, care să faciliteze derularea acestora. În
acest sens, au apărut mai multe instituţii internaţionale, iar autorul se opreşte asupra
celor mai reprezentative. Afirmă faptul că ”la baza apariţiei acestor instituţii a stat, în
principal, iniţiativa americană” explicată, pe de o parte, ca urmare a necesităţii de a
maximiza avantajele proprii prin crearea unei pârghii de acţiune la nivel internaţional.
Acestea sunt: Organizaţia Mondială a Comerţului (fostă GATT) - ce promovează
libertatea schimburilor comerciale internaţionale; Fondul Monetar Internaţional (FMI)
- cu obiectivul principal de a acorda credite statelor membre în caz de deficit al
balanţelor de plăţi, dar şi de a promova cooperarea monetară internaţională şi
facilitarea dezvoltării schimburilor internaţionale; Banca Mondială (BM) - cu rolul de
a sprijini din punct de vedere financiar eforturile de dezvoltare ale ţărilor mai puţin
avansate, prin orientarea către acestea a unor fonduri mobilizate, mai ales, din ţările
dezvoltate; Grupul celor 8 (G8) - organismul cel mai puţin instituţionalizate, dar cu
cea mai mare putere de a influenţa evoluţia economiei mondiale.
O parte importantă a cărţii este centrată pe prezentarea şi analiza statelor cu
cel mai mare potenţial economic - SUA (ca unică superputere economică a celei de-a
doua jumătăţi a secolului XX), Anglia, Germania, Franţa şi China. Deşi, după cum
apreciază autorul, ’’graniţele devin mai puţin importante”, iar statele cedează din ce în
ce mai mult teren în favoarea unei ofensive tot mai puternice din partea companiilor
transnaţionale şi a instituţiilor internaţionale, ele sunt încă poli de putere în economia
mondială. Cristian Popescu nu crede în dispariţia sentimentului naţional, susţinând că
”apartenenţa la o cultură, la o istorie şi la un trecut vor fi în continuare puncte de reper
în conştiinţa indivizilor”. El consideră că ceea ce se estompează din ce în ce mai
evident este sensul şi rolul graniţelor fizice, a spaţiului naţional clar delimitat.
Funcţionarea economiei mondiale, în condiţiile în care se manifestă o
puternică tendinţă de deschidere a pieţelor naţionale, nu poate fi descifrată fără o
analiză a comportamentului companiilor transnaţionale, a dimensiunii şi locului lor, a
problemelor pe care funcţionarea acestora le ridică, precum şi fără reliefarea
consecinţelor produse asupra evoluţiei economiei mondiale. Prin urmare, Cristian
Popescu întreprinde acest demers, pornind de la o abordare teoretică şi dezvoltând
ulterior cu cifre şi date. Multinaţionalele ocupă astăzi poziţii de prim ordin în
economia mondială, având o forţă economică mai mare chiar şi decât a unor ţări
dezvoltate. Ele au devenit un vehicul important al capitalurilor, contribuind în mod
decisiv la internaţionalizarea accelerată a activităţilor economice şi financiare.
Reprezintă un factor cu o prezenţă considerabilă în structura economiei globale,
controlând, în mare parte, comerţul cu produse şi servicii de înaltă tehnicitate şi cu un
rol strategic deosebit de important. Conform precizărilor autorului, mai bine de un
sfert din totalul schimburilor la nivel mondial este realizat în interiorul firmelor. Prin
mecanismele lor de autofinaţare şi autogestiune şi-au realizat pieţe proprii, pe care le
pot controla şi manipula şi în care, prin urmare, mecanismele pieţei libere nu mai
funcţionează la parametri optimi.
Cartea lui Cristian Popescu reprezintă, indiscutabil, o noutate, atât prin
intermediul textului, erudiţiei şi originalităţii poziţiilor şi argumentărilor sale în
4
problemele pe care le tratează, cât şi prin filosofia sa economică, reflectată în
concepţia metodologică pe care o utilizează, opusă opticilor simpliste, unilaterale, de
sorginte mecanicistă, încă prezente în analiza economiei mondiale. Aceasta, împreună
cu efortul de inovaţie conceptuală, au constituit sursa unei profunde înţelegeri a
fenomenelor şi proceselor proprii evoluţiei economiei mondiale. Analizele întreprinse
au la bază un suport informaţional amplu şi se fundamentează pe o cunoaştere
detaliată a diferitelor aspecte ce caracterizează astăzi evoluţia economică a omenirii.
Fineţea analizelor întreprinse de autor, odată cu sesizarea unor aspecte noi şi
complexe ce apar în evoluţia centrelor de putere economică, impun cartea Putere si
globalizare drept una de referinţă, prin care cititorul va fi conectat la problematica
internaţională a dezvoltării. Publicarea sa reprezintă o contribuţie marcantă pe care o
aduce Editura Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi la prezentarea preocupărilor actuale
privind studiile globale ale dezvoltării societăţii omeneşti.
Prof. univ. dr. Ion Ignat
Introducere
La ora actuală omenirea trece prin transformări profunde. Fenomene noi, ce
poartă denumiri prea vagi pentru observatorul obişnuit, precum globalizare sau
regionalizare, provoacă uneori spiritul la o analiză atentă pentru a afla ce se ascunde
dincolo de aparenţe. Pentru că, poate mai mult decât oricând, în spatele imaginilor, a
„show-ului”, există culise pline cu adevăraţii actori şi cu adevăratele roluri.
Spectacolul hollywoodian ce este oferit lumii este o paradă de aparenţe ce ascunde în
spatele ei interese diverse, dar predominant economice. Ce poate să mulţumească mai
mult orgoliul decât posesia materială şi puterea oferită de bogăţie şi prosperitate?
Toată evoluţia materială a omului şi a societăţii moderne pare a fi orientată spre
maximizarea beneficiilor. In opinia noastră, palierele economice, politice, sociale şi
militare sunt subordonate acestui scop. Şi nimic nu este anormal aici. Stă în esenţa
naturii umane ca indivizii să încerce să-şi promoveze, în primul rând, propriul interes
şi ca, din punct de vedere economic, să se comporte egoist în maximizarea avantajului
propriu. De altfel, pe aceasta se şi bazează prosperitatea societăţilor capitaliste, pe
motivaţia profund individuală pe care agenţii o au în acţiunea lor, pe faptul că nimeni,
nici o entitate supremă nu poate şti mai bine decât fiecare în parte ce este mai util
pentru sine şi ce trebuie făcut în acest scop. Şi atâta timp cât se respectă regulile de
bază, protejându-se sfera libertăţilor individuale, este aproape sigur că rezultatul va fi
mult mai benefic, atât pentru individ, cât şi pentru societate, decât în cazul contrar în
care o autoritate tutelară va avea în intenţie maximizarea avantajelor individuale sau
sociale într-o colectivitate.
Subordonarea politicului de către economic este, probabil, mai evidentă la
nivelul relaţiilor internaţionale, pe scena economiei mondiale, decât la nivel naţional.
Aici ies în evidenţă cel mai bine acţiunile ce au ca scop şi finalitate beneficiul
economic. Actori de structură, mărime şi importanţă diferite se confruntă prin
intermediul pârghiilor şi a instrumentelor de care dispun într-o luptă permanentă
pentru găsirea soluţiei optime de eficientizare. Cine sunt aceşti actori este ceva mai
complicat de spus acum, în secolul XXI, decât în secolele trecute.
In societatea antică, principalele centre de putere au fost imperiile. Structuri
imense, bazate mai ales pe expansiune militară, ele au jucat un rol important în
formarea fluxurilor comerciale şi în civilizarea unor zone întinse din Europa şi Asia.
In perioada modernă, a fost întâi statul-naţiune născut din dorinţa de a promova
interesele naţionale pe scena internaţională. Considerat a fi părintele teoretic al
statului naţional modern, Jean Bodin (1576, Six Livres de la Republique) susţinea
nevoia existenţei unei astfel de formaţiuni din necesitatea de a face faţă unor încercări
de monopolizare a puterii în Europa de către Spania. Înfiinţat pentru a se opune
puterii, el a devenit rapid o structură de putere.
Construit în jurul unor instituţii solide şi stabile, statul naţiune a dominat scena
internaţională până în a doua jumătate a secolului XX. Adaptându-se în permanenţă
cerinţelor istorice, transformându-se, uneori, în ceea ce Peter Drucker numea
megastat, statul naţiune a început prin a promova interesele tuturor cetăţenilor şi a
sfârşit prin a promova interese de grup. Nimic surprinzător, atâta timp cât suntem de
acord că orice instituţie ce nu are declarat în intenţie maximizarea beneficiului
economic, având la bază resurse private, este 5 sortită eşecului. Când este vorba despre
gestionarea unor resurse al căror drept de proprietate este difuz, toţi participanţii
raţionali vor încerca să-şi însuşească o cantitate cât mai mare din acestea pentru a-şi
satisface interesul propriu. Cei mai capabili să realizeze acest lucru au fost cei care au
dispus de pârghiile necesare, respectiv pârghia politică şi cea birocratică. De aceea,
statul naţional nu a reuşit, în cele mai dese cazuri, să promoveze interesele tuturor
membrilor săi decât într-o mică măsură, fenomen ce a determinat ca, în timp,
autoritatea şi reprezentativitatea acestuia, mai ales pe plan economic, să slăbească. Nu
credem că, cel puţin pentru viitorul apropiat, statul naţiune va dispare ca actor
important al scenei internaţionale. El rămâne încă, aşa cum susţinea Martin Wight în
una din lucrările de referinţă pentru relaţiile internaţionale, Politica de putere, „ultima
loialitate pentru care omul de azi s-ar lupta” 1. Există însă un trend descrescător.
Atribuţiile nu au dispărut, dar competenţele i-au fost clar încălcate de către alţi actori.
Se observă, în ultimul timp, o diminuare treptată a suveranităţii statului şi, implicit, a
puterii sale, ce are loc nu ca urmare a unui act coercitiv, ci, în primul rând, printr-o
cedare benevolă în favoarea unor instituţii şi firme supranaţionale şi, în al doilea rând,
printr-un proces firesc de răspuns la globalizarea afacerilor şi liberalizarea pieţelor
internaţionale, având ca rezultat un transfer treptat de putere dinspre state şi
economiile naţionale înspre pieţele internaţionale. Şi cum actorii cei mai importanţi ai
acestor pieţe sunt multinaţionalele, are loc, implicit, o creştere a rolului pe care
acestea îl joacă. La ora actuală, conform statisticilor OMC (Organizaţia Mondială de
Comerţ), mai bine de un sfert din totalul schimburilor la nivel mondial este realizat în
interiorul companiilor transnaţionale, uneori ajungându-se ca de la materii prime şi
până la consumul final întregul proces să se deruleze în interiorul firmei. Aceste
tendinţe hermafrodite de autoîntreţinere şi autogestiune conduc spre o autonomizare a
unor pieţe proprii, aflate sub un control exclusiv şi în care mecanismele pieţei libere
nu mai funcţionează în adevăratul sens al cuvântului, creându-se structuri monopoliste
cu putere mare de manipulare a pieţelor.
Revista „Fortune” realizează anual un top cu cele mai largi economii ale
lumii, în care regăsim clasificarea ţărilor după produsul intern brut şi a firmelor după
cifra de afaceri. Combinând cele două serii de date, iese în evidenţă un
aspect absolut uimitor: între primele 100 de economii ale lumii se regăseau, în anul
2000, un număr de 51 de firme şi 49 de state, iar în primele 50 de economii am regăsit
nu mai puţin de 14 mari companii, precum General Motors, WalMart, Exxon Mobil,
Ford Mobil, Daimler Chrysler etc. Deşi acest clasament trebuie privit cu rezerve, din
cauza modului diferit de calcul al indicatorilor, o anumită parte din cifrele de afaceri
ale firmelor fiind rezultatul unor mişcări interne între filiale din diverse ţări sau între
întreprinderi ale aceluiaşi concern, totuşi, chiar şi aşa, rezultatul este în măsură să
inducă un sentiment de îngrijorare pentru adepţii statului ca principal reprezentant al
intereselor naţionale şi pentru adversarii globalizării, care nu au încredere în puterea
firmelor de a înlătura aproape orice tip de barieră. În faţa globalizării afacerilor,
graniţele devin mai puţin importante. Libertatea mişcării capitalurilor şi a muncii a
determinat firmele să migreze spre acele zone care au oferit cele mai bune oportunităţi
de afaceri, fără a ţine cont de situare geografică, orientare politică sau rasă. Aşa încât,
deşi iniţial nu am avut în obiectiv o abordare a firmelor multinaţionale ca centre de
putere, clasificarea revistei „Fortune” ne-a determinat să ne aplecăm cu mai multă
atenţie asupra rolului pe care acestea îl joacă în economia mondială. Şi am constatat,
nu fără plăcere, că, de fapt, viitorul le aparţine.
Aşadar, în abordarea noastră vom încerca să arătăm că statele mai sunt încă
poli de putere în economia mondială, dar că ele cedează din ce în ce mai mult teren în
faţa unor ofensive puternice ce vin din două direcţii: din partea companiilor
transnaţionale, ce sunt purtătoarele intereselor private cu finalitate economică şi din
partea instituţiilor şi organizaţiilor supranaţionale sau internaţionale, care, conform
unor speranţe întemeiate, pot constitui nucleele unor viitoare guvernări mondiale.
Dacă trecutul şi prezentul aparţin statelor naţionale, e de presupus că, urmând trendul
actual, viitorul va aparţine altor actori, de tipul celor enunţaţi mai sus. Nu este vorba
despre un atentat la suveranitate şi la autodeterminare. Dar conceptele acestea devin
din ce în ce mai puţin pline de înţeles pentru noile generaţii, care percep lucrurile la o
nouă dimensiune, mult mai amplă decât cea naţională. Nu credem că sentimentul
naţional va dispare. Apartenenţa la o cultură, la o istorie şi la un trecut vor fi în
continuare puncte de reper în conştiinţa indivizilor. Ceea ce se estompează însă din ce
în ce mai evident este sensul şi rolul graniţelor fizice, a spaţiului naţional clar
delimitat. Obiectiv central al politicii externe a secolelor trecute, motiv de dispute
adesea sângeroase şi consumatoare de mari6resurse, spaţiul naţional a suscitat interes

1Wight, Martin, Politica Puterii, Editura Arc, Chişinău, 1998, p. 33.

16
atâta timp cât s-a crezut că este un element extrem de important în definirea puterii şi
a interesului naţional. Din momentul în care pământul, în înţelesul său larg economic,
a devenit un factor mai puţin important al funcţiei de producţie, aşadar din momentul
în care interesul economic pentru el s-a diminuat, au început să devină din ce în ce
mai vetuste preocupările pentru definirea graniţelor. Desigur, mai supravieţuiesc, încă,
atitudini naţionaliste, stimulate de orgolii, dar şi de sentimente sincere, naţionale. In
mod deloc curios însă, acestea se manifestă mult mai acut în zonele slab dezvoltate
economic, unde ele constituie un fel de element de coeziune şi de substitut al
bunăstării materiale. Adică, acolo unde producţia mai este încă tributară factorului
pământ şi unde agricultura sau alte activităţi legate de exploatarea resurselor naturale
constituie principala formă de asigurare a subzistenţei. Nu suntem în niciun caz
adepţii ideii marxiste a materialismului istoric, însă credem că, în mare parte, actul
economic precede celui politic şi că, cel mai adesea, interesele politice sunt
subordonate celor economice. Nu credem nici într-o teorie a conspiraţiei, în care
o mână de oameni puternici, mânaţi de mobiluri economice, manipulează decizia
politică, la nivel internaţional, în interes propriu. Credem că este vorba mai mult
despre principiul mâinii invizibile, ce funcţionează la nivel internaţional şi care are ca
finalitate o reaşezare firească a ordinii economice, în sensul deservirii interesului
privat şi a promovării principiului hedonistic ce face apel la raţionalitatea indivizilor.
Pentru a argumenta toate aceste idei, vom încerca în continuare să structurăm
lucrarea ţinând cont de realităţile actuale ale mediului internaţional, de eforturile
susţinute de creare a unor entităţi regionale, care să constituie atât contraponderi la
supremaţia, deocamdată incontestabilă, a Statelor Unite, cât şi viitoare nuclee ale unei
structuri mondiale, care să fie bazată pe existenţa instituţiilor de drept şi a unor
reglementări liberale.
Deoarece subiectul lucrării este în măsură să inducă o anumită opinie asupra
unor eventuale raporturi de forţă predominante la nivelul economiei mondiale, am
considerat că este necesar să delimităm, pentru început, posibilele abordări doctrinare
din teoria internaţională, ca apoi să ne identificăm poziţia ca fiind una a
internaţionalismului liberal. In spiritul acestui curent, vom încerca, apoi, să definim
termenul de „putere” şi să identificăm care sunt componentele sale. Punând accentul
pe puterea economică, vom arăta că ea se manifestă pe patru paliere: ca putere a
pieţei, având ca scop o cât mai bună satisfacere a consumatorului, ca putere a firmei,
având ca finalitate promovarea interesului individual al producătorului, ca putere a
statelor, ce se manifestă în vederea afirmării unor interese naţionale şi ca putere a
organizaţiilor şi instituţiilor supranaţionale, care este o componentă relativ nouă şi
promovează valori ce depăşesc cadrul individual sau naţional, dar care poate fi o
formă integratoare pentru celelalte forme de putere.
Indiferent care sunt formele de putere, ele sunt rodul îmbinării a trei elemente:
resurse, voinţă şi abilitate. Simpla deţinere a resurselor nu conferă implicit statutul de
putere. Este nevoie de voinţa şi abilitatea de a le combina şi de a determina o anumită
reacţie de răspuns, atât la nivelul propriei structuri, cât şi în interacţiunea cu ceilalţi.
Pentru că, înainte de toate, puterea presupune interacţiune. Considerăm însă că, din
punct de vedere economic, cea mai importantă componentă este cea a resurselor.
Dintre acestea, se disting în primul rând resursele umane, în înţelesul mai larg de
capital uman, şi tehnologia. Ele joacă rolul de catalizator al celorlalţi factori:
acumularea şi investiţiile, participarea la comerţul mondial sau stabilitatea instituţiilor
de piaţă şi pot fi cuantificate cu o serie de indicatori, pe care-i prezentăm succint.
In capitolul doi prezentăm principalele blocuri comerciale, UE, Asia Pacific
şi NAFTA şi instituţiile internaţionale care contribuie la îmbunătăţirea şi liberalizarea
fluxurilor internaţionale. Ne-am oprit doar asupra acestora considerându-le a fi
relevante pentru procesul de regionalizare de la sfârşitul secolului XX. In volumul doi
al lucrării vom aduce în discuţie şi alte organizaţii regionale sau suprastatale, care ar
putea juca un rol important în redefinirea sferei relaţiilor internaţionale din secolul
XXI.
In cel de-al treilea capitol vom aduce faţă în faţă statele cele mai dezvoltate şi
firmele multinaţionale, considerând că fac parte din acelaşi palier al puterii. Ne-am
oprit atenţia asupra Statelor Unite, ca unică superputere economică a celei de-a doua
jumătăţi de secol XX şi apoi am analizat eşalonul doi, format din Anglia, Germania,
Franţa şi Japonia. Deoarece secolul XXI se preconfigurează a fi unul în care China va
avea un cuvânt important de spus, am adăugat-o 7 eşantionului nostru.
Analiza, în ansamblul ei, se derulează în timp, până în jurul anului 2000,
când, din perspectiva noastră, sfera relaţiilor de putere la nivel internaţional se
schimbă, odată cu modificarea de paradigmă din politica externă a SUA determinată
de atacurile teroriste din 2001. Acel moment a modificat în mod substanţial, credem
noi, perspectiva asupra evoluţiilor viitoare, întrerupând o perioadă de concentrare pe
aspectele economice şi readucând pe agenda de discuţii stabilitatea politică şi militară.
De aceea, perioada de început de secol XXI va fi analizată în volumul doi al lucrării.
Documentarea şi cercetarea pentru acest volum s-a derulat, în bună parte, în
perioada stagiului de doctorat, între anii 1999 şi 2004, şi se regăseşte în teza susţinută
în anul 2004.

8
 1 Formele puterii în relaţiile
economice internationale

Identificarea, urmărirea şi cuantificarea relaţiilor de putere, care se stabilesc

la nivelul economiei mondiale, pot fi realizate în contextul în care se înţelege ce este
de fapt puterea şi care sunt mecanismele prin care ea se exercită. A se vorbi despre
putere, în general, şi despre putere economică, în special, poate naşte dispute
doctrinare, terenul fiind extrem de alunecos în direcţia abordărilor stângiste, care
predomină în peisajul lecturilor pe această temă. Insă, în contextul internaţional al
ultimei jumătăţi de secol problema nu poate fi ocolită. Ne sunt extrem de dragi teoriile
liberale şi neoliberale ale liberului schimb. De o acurateţe teoretică extraordinară, ele
încântă mintea prin mecanismele simple de autoreglare a pieţelor şi de obţinere a
eficienţei maxime. Dar, acolo este vorba despre schimbul între egali. A considera că
peisajul economic actual mai este caracterizat de atomicitate ar fi o ipoteză de plecare
idealistă, care nu ar face altceva decât să îndepărteze analiza de realitate. Modelul
concurenţei perfecte nu poate decât să ne entuziasmeze, ca şi construcţie tehnico-
doctrinară, să ne sugereze cum ar trebui să arate o economie ideală, însă nu ne mai
poate explica ce se întâmplă la ora actuală pe pieţe, fie ele interne sau internaţionale.
Adevărul este că lupta nu se mai dă între egali. Şi când puterile nu sunt egale, nici
jocul nu este întotdeauna corect. Cel mai puternic va încerca să găsească soluţii care
să-l aducă în avantaj faţă de competitori şi care, în final, să-i sporească beneficiul. Nu
ne este la îndemână să recunoaştem acest lucru, dar realitatea transcede dincolo de
dorinţele noastre normative.
A curs multă cerneală în încercarea de a explica ce este şi cum acţionează
puterea. Problema puterii, ca şi concept, i-a preocupat mai mult pe cei care nu au
beneficiat de avantajele ei, decât pe cei care au exercitat-o. In planul politicilor,
puterea este apanajul ţărilor puternic dezvoltate economic, iar disputa pe marginea
exercitării sale s-a încadrat în discuţia generală asupra relaţiilor economice
internaţionale şi a rolului pe care ţările l-au jucat în obţinerea de avantaje de pe urma
schimburilor internaţionale, deoarece, în fapt, exercitarea puterii nu are rost decât în
contextul în care ea aduce anumite avantaje, în cazul analizei noastre fiind vorba
despre cele de natură economică.
Economiştii ortodocşi consideră puterea ca fiind o excepţie de la concurenţa
perfectă. Atâta timp cât există concurenţă, spun ei, indivizii sunt proprii arbitri şi fac
alegeri în funcţie de nevoi şi dorinţe, cel mai bun criteriu fiind cel al satisfacerii cât
mai complete a acestora. Cele mai importante elemente în luarea deciziilor sunt
preţurile libere şi veniturile. De aceea, în această relaţie simplă nu există posibilitatea
manipulării consumatorului de către vânzător şi, implicit, nu pot apare relaţii bazate
pe variabile exogene pieţei libere. In concurenţa perfectă, agenţii economici nu se pot
influenţa unii pe alţii în luarea deciziilor. Fiind mulţi şi de dimensiune redusă, pentru
a-şi maximiza profitul, producătorii trebuie să-şi orienteze efortul înspre interior,
rentabili- zându-şi activitatea prin diminuarea costurilor. Nimic altceva nu este
posibil. Nerespectarea preţului impus de piaţa liberă duce în mod implicit, pe termen
lung, la închiderea activităţii. Privind prin această optică liberală, termenul de
„putere” este pur şi simplu pulverizat, abordarea sa căzând, astfel, în desuet.
Mai mult, unul din atuurile puterii îl reprezintă deţinerea informaţiei. Or
teoria concurenţei perfecte elimină şi această ipoteză. Agentul economic este perfect
informat asupra pieţei, informaţia circulând liber, în mod transparent. De la
achiziţionarea materiilor prime, angajarea de personal şi până la formarea preţului de
vânzare, totul se află sub controlul exclusiv al pieţei. Respectarea strictă a principiului
laissez faire-lui rămâne singura soluţie de supravieţuire, pentru că piaţa liberă este o
entitate neutră, care reprezintă media comportamentelor agenţilor prezenţi, penalizând
şi excluzând comportamentele anormale.
Aşadar, relaţiile de putere nu pot exista într-un mediu perfect concu- renţial.
Insă, între abordările teoretice ale mediului perfect concurenţial şi realitate există o
mare diferenţă. Crearea unui model al pieţei perfect concu- renţiale nu este decât un
exerciţiu intelectual, aşa cum am mai spus-o. Este vorba despre un proiect, dacă nu
utopic, cel puţin extrem de rar întâlnit în realitate. Condiţiile de existenţă ale pieţei cu
concurenţă perfectă nu se îndeplinesc simultan,9 fiind mult prea restrictive. Când se
poate vorbi despre atomicitate este greu să fie îndeplinită condiţia omogenităţii
produsului şi a perfectei informări asupra pieţei. Invers, când există omogenitate, nu
mai poate fi regăsită condiţia atomicităţii. Ca să nu mai vorbim despre celelalte două
condiţii, de intrare liberă pe piaţă şi de perfecta mobilitate a factorilor de producţie,
care nici măcar în teorie nu pot fi îndeplinite decât cu ajutorul unor ipoteze extrem de
simplificatoare. Este exagerat să se vorbească despre o liberă circulaţie a factorului
pământ sau a factorului muncă. Singurul care se apropie substanţial de cerinţele
concurenţei perfecte este capitalul financiar, care reprezintă însă doar o componentă a
ceea ce se înţelege prin capital în teoria economică.
Aşadar, chiar dacă nu suntem entuziaşti când o spunem, concurenţa perfectă
nu reprezintă un model al comportamentelor reale de piaţă. Iar diminuarea
concurenţei conduce implicit la concentrarea puterii şi la manifestarea relaţiilor de
putere. Din momentul în care acceptăm existenţa imperfecţiunilor pieţei, putem
identifica încercări de manipulare a unor agenţi economici de către alţi agenţi
economici prin intermediul sistemului de preţuri, a dimensiunii proprietăţii etc.
Ajungem, astfel, la definirea termenului de „putere”.
1.1 Definirea puterii
Tentantă şi exultantă, palpabilă sau iluzorie, puterea a fascinat spiritele, a
ascuţit sau a înceţoşat minţi, a afirmat caractere sau a distrus naţiuni. Ce este
puterea? In înţelesul ei uzual, puterea desemnează capacitatea unei entităţi de a
influenţa o altă entitate, prin intermediul anumitor mijloace, pentru a acţiona într-o
anumită direcţie sau într-un anumit mod. Dacă, la început, într-o evoluţie istorică,
mijloacele folosite au fost de natură violentă, astăzi ele ţin mai mult de sfera
manipulării şi a convingerii.
Conform opiniei lui Susan Strange, profesor la London School of Economics
şi una din cele mai avizate voci în domeniu, „puterea este pur şi simplu capacitatea
unei persoane sau a unui grup de persoane de a afecta rezultatele prin care
preferinţele lor au prioritate asupra preferinţelor altora” 2. Oricum ar fi denumită,
macht în germană, power în engleză, puissance în franceză sau potestas în latină,
puterea are ca efect, oriunde şi în orice perioadă de timp, obţinerea unor avantaje
economice sau de altă natură.
Termenul „putere” este cel mai des întâlnit în ştiinţele politice. Ca orice
noţiune importantă, ea a fost abordată din diferite puncte de vedere, în toată
complexitatea sa, găsindu-şi şi critici, afirmându-se că este un concept „esenţial-
mente contestat”3, ce nu poate să vizeze consensul în abordarea sa. Etimologic,
termenul poate proveni din latinescul potentia, ce defineşte capacitatea unei persoane
sau a unui lucru de a influenţa o acţiune 4. Potentia se apropie însă mai mult de
înţelesul actual al termenului autoritate. O altă posibilă sursă a cuvântului putere ţine
de latinescul potestas - posibilităţile pe care le are un grup de oameni care acţionează
unitar. Diferenţa este subliniată de Cicero, în discursul său politic: Potestas in
populo, auctorias in senatu 5. Această afirmaţie poate fi un punct de plecare pentru
analiza abordărilor ulterioare, în care nu se face întotdeauna distincţie între putere,
autoritate, forţă, constrângere şi violenţă. Incadrând-o în viziunea sa mecanicistă
asupra realităţii, Thomas Hobbes a redefinit noţiunea de putere, considerând-o a fi o
simplă relaţie cauză-efect între doi participanţi, un „ agent” activ şi un „pacient”
pasiv: Putere şi cauză sunt aceleaşi lucruri. Cauzei şi efectului le corespund puterea
şi actul; ba chiar, cea de-a doua pereche este aceeaşi cu prima (...). Pentru că ori de
câte ori un agent are toate acele accidente (adică trăsături combinate) de care este
neapărat nevoie pentru producerea unui efect la pacient, spunem că agentul are
puterea de a produce acel efect, adică acţionează asupra unui pacient. (...). De unde
se

2Strange Susan, Retragerea statului, Editura Trei, Bucureşti, 2002, p. 34.

3Lukes S., Power: A Radical View, MacMillan, 1 London, 1974, p. 24.
4 Miller David, Enciclopedia Blackwell a gândirii
0 politice, Humanitas, Bucureşti, 2000,
p. 595.
5„Puterea e a poporului, autoritatea e a senatului”, apud D. Miller, op. cit., p. 595.