Olaru Ionuț Anul I Limbă și Comunicare

Postmodernism și realitate virtuală

Jurnal de activitate digitală

Ziua 1 02 II 2018

Verific situația meteo accesând aplicația de pe telefonul meu. Ca de obicei sunt trimis pe
o pagină care pe lângă vreme conține și câteva titluri de la diferite publicații online. Mă amuz
ușor la titlurile promovate și o curiozitate, care știu de la început că e prost plasată, mă împinge
să dau clic. Reflectez apoi la genul de jurnalism practicat de aceste publicații și la cum mă
raportez eu la faptul că Pământul va fi distrus a zecea oară pe săptămâna asta. Un conflict etic
nostalgic, cam așa arată una dintre cele mai proaste abordări ale schimbărilor din industria
știrilor și divertismentului generate de schimbările tehnologice. Ce tare era investigația pe
vremuri, ce bun era reportajul, ce măreț era editorialul! Presa a fost dintotdeauna plină de
impurități. Faptul că o știre era concepută cu mult mai mulți oameni acum 10 ani, cu ședințe de
redacție și verificări succesive e mai mult fatalitatea unui mod de producție artizanal. Nu e deloc
de neglijat că produsul artizanal putea avea valori adiacente și calități în plus, nu e de neglijat că
acel proces de producție genera comunitate, breaslă, prietenii frumoase sau haite de ziariști
interesați, care făceau bani precum marii comercianți. Schimbarea la care suntem martori se
datorează trecerii de la artizanat la bandă rulantă și în domeniul presei.

Cam așa arată și argumentele celor mai libertariano-darwiniști comentatori. Piața a

evoluat, a generat democrație nu doar în acces, ci și în producție, presarii de tip vechi se sufocă
de oftică în timp ce-și pierd joburile și rostul în viață. Chiar n-aș avea o problemă cu explicația
evoluționist-tehnologică dacă n-ar veni cu un pachet etic (ideologic, de fapt) greu de înghițit.
Nici măcar producătorii de alimente nu vor pretinde vreodată că salamul de pe bandă e mai bun
decât salamul produs tradițional, vor spune că e mai rentabil, că hrănește mai multă lume, dar nu
că e mai bun. Ca un adept al parizerului, îmi spun că e multă nostalgie și mitologie personală în
consumul de parizer.

O știre din aceea falsă, cu titluri mari, cu fantasme nesimțite, cu amestec de pseudoștiință,
superstiții, tot soiul de reflexe barbare dezghețate ca bacteriile periculoase dintr-un ghețar topit, e
o bestie pe piața liberă. Fake news-ul este o mostră de investiție perfectă în presă. Aproape zero
efort de producție, maximum de impact. O piață perfect liberă în presă ar arăta ca o competiție
furibundă între fantasmagorii. Sigur, contradicția stă tocmai în faptul că marii apărători ai
revoluției digitale cu accente etice, care ar vrea o presă pe măsura educației lor, sunt în același
timp și apărători ai unei trieri a bătrânetului și a stilului vechi de presă prin bisturiul competiției
libere online.

Știrea falsă e cea mai bună abordare de business. Ea nu ar fi câștigat niciodată bătălia
dacă nu ar fi fost susținută cum trebuie de investitori puternici. Așa cum poveștile cu daci care
fac tuneluri, sau cu români preistorici care inventează roata n-ar fi fost niciodată atât de puternice
dacă, cam o dată la 40 de ani, n-ar fi susținute de regimuri autoritare – politice sau de piață.
Poveștile tâmpite sau iluzii de masă amuzante și/sau periculoase zac acolo de când lumea.
Așteaptă momentul propice. Crizele economice sau de legitimitate sunt perfecte.

A murit autorul, urla Barthes; autorul e o creație de sfârșit de ev mediu până la început de
secol XX. Dup-aia însă textele se eliberează, cititorul intră în scenă, el e purtătorul de sens, el e
semnatarul textului până la urmă. A murit și cititorul, poți spune liniștit azi, uitându-te la
agregarea artificială și la diseminarea prin algoritmi.Povestea ultimilor ani pare smulsă din
povestea unui evoluționist plictisit. Rețeaua a început să cloneze necontrolat conținut tradițional.
Clonele au început să capete autonomie, ba chiar și conștiință, ba chiar și deontologie. Acum țin
lecții de etică jurnalistică mai ales platforme care s-au dezvoltat ani în șir prin plagiat după
producția de stil vechi, plagiat tolerat de noua tehnologie.Google (mă rog, și alte motoare de
căutare) au început să impună limbaj și structură de text mult mai rigide decât presa – care e
oricum o baltă de clișee. Jurnaliștii care doreau să reziste în noua ordine globală a știrii s-au
specializat în SEO. Cu alte cuvinte, Google nu era doar unealtă, era primul cititor, un cititor
mort, o combinație de algoritmi și arhivă. Așa că omul trebuia să servească în primul rând ce
dorea ființa digitală să consume pentru a fi redistribuit. Nu-i mare brânză, e ceva încrucișare de
Borges cu Boris Groys în care arhiva enormă devine un cititor mecanic, imbatabil, autoritar și
mai ales neînsuflețit, mimează perfect actul vieții de consumator.

Deci presa mainstream s-a schematizat și mai mult. Desigur, noul val cuprinde o
redescoperire a „unicului”, „creativului”, Google și Facebook încep să aibă pretenții și la
structurarea elitei, visează la trierea acestui mecanism de produs text enorm și de produs consum
de text, totul încheindu-se nu cu publicitate vândută contra lecturii, ci publicitate vândută mai
ales contra unui profiling cât mai bun al consumatorului.

Mașina scrie în locul nostru, algoritmii fabrică trenduri în funcție de venituri sau în
funcție de expunere, de mărimea prostiei.

Ziua 2 03 II 2018

Pe pagina personalizată de You Tube îmi apare la recomandări un documentar despre

modul în care Donald Trump a ajuns la putere în SUA, totul bazându-se pe ideea de conspirație.
Conspirația explică tot în triliardele de articole de lămurire a fake news-ului. Conspirația
funcționează terapeutic pentru toate taberele. Pentru liberali finuți americani și europeni e vorba
mai ales de conspirația rusă, dar merg și cea chineză, nord coreeană, musulmană. Unde este
putere, există și teorii ale conspirației care mai mult o confirmă decât o subminează. Să spui că
ai nevoie de și mai multă securitate pentru a te apăra de dușman e o manifestare în favoarea
puterii. Desigur, conspirația funcționează și invers, cu elitele conspiratoare împotriva omului
simplu și a miliardarului filantrop care ține oameni simpli pe lângă casă și le mai aruncă câte un
pumn de grăunțe – am rezumat filozofia Trump.

Febra conspirației reflectă mai degrabă gradul de netransparență a puterii. Rezolvările

libertariene tip Wikileaks cresc un tip de liberal suspicios care se îmbolnăvește de luciditate și de
propriile secrete.

Conspirația mai e și modul în care se reflectă rețeaua, pe furiș, servere ascunse, miliarde
de cabluri, supravegheri, filtrări. Să fii conspiraționist este să fii pe net. Toate se leagă cu toate.
Precum cablurile din orașele românești în anii 2000. Vezi paginile frumoase despre „mațele”
conspirației, cablurile, semnalul etc. din cartea lui Boris Groys despre suspiciune.

Prima pagină din rezultate căutărilor oricărui element e deja o narațiune conspirativă.
Google a fost nu de puține ori nevoit să intervină „etic” pentru a proteja răbufnirea rețelei în cele
mai imunde imagini și narațiuni. Fără intervenție, rasismul ar fi la el acasă pe prima pagină, de
exemplu. Nu că n-ar fi oricum, dar trebuie să fie mai discret; să vândă, nu să se exhibe. Nu iese
întotdeauna cum vor Google și alții.

Ziua 3 05 II 2018

Nu navighez foarte mult pe internet pentru că mă pierd în multitudinea de informații

false, în publicitatea agresivă promovată chiar când te astepți mai puțin dar un prieten mi-a trimis
ieri un link cu un documentar al lui Adam Curtis de care nu știam.

După apariția tiparului, înflorește și o întreagă industrie a barbariei. Sexismul devine o

superafacere, constată, de exemplu, de Jean Delumeau în Frica în Occident. Imprecațiile aruncate
femeii, sexismul din ce în ce mai vârtos din Renaștere, capătă împlinire tehnologică. Se trece de
la beștelirea vrăjitoarei la beștelirea femeii. Avem prea des tendința de a lega tiparul de un
umanism sublim, notează amar istoricul. Revoluțiile în comunicare și răspândire dezgroapă
demoni.

Regizorul Adam Curtis a adus de-a lungul deceniilor un tip aparte de critică a barbariei
individualismului prin descoperirea marketingului și psihologiei maselor. Retorica lui e și luată
peste picior, dar și acceptată ca o formă de critică eficientă a vocilor puterii economice/politice.
Într-o serie de documentare precum Hypernormalisation sau The Century of the Self, Curtis reia
pe un ton populist, în sensul cel mai bun, observații făcute de-a lungul timpului de multe voci
antisistem; astfel, se observă o trecere de la obsesia manipulării maselor la individualizare, adică
la o descriere cât mai precisă a comportamentului indivizilor (tot prin supraveghere în masă din
ce în ce mai perfecționată).

Credința în computere, în neutralitatea rețelei provoacă orbire politică și provoacă frica

de „stricare a echilibrului”. Curtis spune că această neutralitate izvorâtă dintr-o amestecătură de
Hayek cu Ayn Rand și întărită de credința în computere acoperă complet confruntarea directă cu
deținătorii puterii financiare și digitale.

Se combină fantezia evadării din cultura geek, cu lumea fantasy-ului dominantă după
schimbările de paradigmă din ’68, și o foarte dură retorică antipoltică. Politicienii trebuie să
asculte experții. Cine sunt experții? Aici e mult de discutat. Dar e clar că nu sunt neapărat
inginerii geniali din industria computerelor, ci mai curând experți din finanțe, experți mediatici,
spindoctors etc.

Dar mai e ceva la Curtis, o legătură pe care o face între un anumit tip de popularizare a
științei și noul cult al tehnologiei: este vorba de moda „genei egoiste”. Biologul Dawkins, dar și
Dennett, Hitchins și mulți alții fac o chestiune interesantă. Coboară cu ipotezele la nivel
molecular, dar antropomorfizează straniu. Sub pretextul popularizării fac din darwinism și din
ipoteze altfel foarte interesante un soi de scenă a societății.

La Dawkins, de exemplu, găsim în extrem de influenta (și, altfel, foarte incitantă) Selfish
gene trimiteri directe la tensiuni sociale din momentul scrierii cărții (apărute în 1976). Deși
dezminte diverse acuzații de sociobiologie politică (un critic al vremii râdea amar spunând că
Thatcher își scrie discursurile cu sociobiologi), în Gena egoistă chiar găsim aventurări în zona
politicului. De exemplu, în călătoria printre gene ne trezim deodată că biologul găsește logica
sindicatului, de altruism intra-grup, de un mare egoism extra-grup, și altele asemenea.

Această modă a genei egoiste este un exemplu de speculație științifică fascinantă

subordonată modelor ideologice ale vremii.

Un alt exemplu foarte simpatic este cel despre un tipar de comportament în lumea
animală numit „provocatorul revanșard” (sunt cinci tipare). Provocatorul revanșard intimidează
tot timpul, dar nu are intenția să se bată. Însă nici nu exclude posibilitatea. Important e să emită
semnale de intimidare atât pentru a purta și bătălii facile, cât și pentru a-și conserva efortul. După
Dawkins, acesta e cel mai bine echipat pentru evoluție.Gena e Frankensteinul zilelor noastre.

Homo sapiens este un succes al procesului de meme-ficare. Genele se reproduc ca un clip

viral cu pisici sau cu decolteuri.
Ziua 4 06 II 2018

Imi citesc mailul și constat surprins că secțiunea de spam este (în sfârșit) goală. Mă
întreb de unde sursa aceasta de bucurie pentru un fapt cât se poate de banal. Răspunsul este
probabil în sufocarea pe care o resimt câteodată în lumea digitală a ofertelor și stirilor nedorite.

În redactarea acestui jurnal, am folosit și voi folosi în special două cărți cu multe date,
exemple, interpretări utile ale noii narațiuni utilitariste: To Save Everything, Click Here de
Evgheni Morozov, și The Hapiness industry de William Davies.

O mare schimbare notată de Davis este aceea când la Paris, acum 160 de ani, magazinul e
transformat în raft de produse la care clientul are acces direct: „capitalism could now be viewed
as an arena of psychological experiences”, scrie el. De acolo se deschide drumul către
neuroștiințe, obsesia pentru cuantificarea reacțiilor creierului la diverși stimuli etc. Așa se ajunge
la Antonio Damasio și a sa „eroare carteziană”: de fapt, emoția și rațiunea sunt legate foarte
strâns, nu pot fi separate.

În 1920, când se începe studiul aprofundat al consumatorului, se constată că nu poți face

astfel de cercetări fără o ramă politică adecvată. La cercetările door-to-door din Marea Britanie,
unii agenți de teren au fost arestați, căci oamenii o percepeau ca pe o invadare a intimității. Între
timp, cum știm, lucrurile s-au schimbat.

Arena de experiențe psihologice s-a tot expandat într-o imensă literatură despre industria
dopaminei. Acum avem și dopamine news.

Ziua 5 07 II 2018- Despre meme

Acum câțiva ani în urmă, spre marea mea rușine, nu știam ce înseamnă meme. A fost
nevoie de intervenția câtorva elevi care s-au încăpățânat să mă educe la rândul lor în ceea ce
privește clipul viral. Scriu asta uitându-mă la ultimul clip viral cu pisicuțe adorabile în timp ce
încerc să reproduc onomatopeic pentru fiica me de 11 luni sunetele pisicuțelor spre oroarea
soției.

De la genele care se clonează egoist, acele replici care împânzesc globul în procesul
evoluției, să trecem la industria meme, industria „viralizării”. Viralul este o mărturie a
naturalului online. Cine reușește să viralizeze ceva este un master mind care înțelege
mecanismele profunde ale manipulării. Evgheni Morozov scrie zeci de pagini despre naivitatea
credinței într-o mână invizibilă care produce, după legi implacabile, viralizarea unei știri,
imagini, unei astfel de „gene digitale”. Meme-ficarea e oarbă și crudă ca în natură și ca în cărțile
lui Dawkins și Dennett. De ce n-ar fi și în societate? Păi, pentru că nu prea e atât de simplu.

Morozov explică convingător că meme este întâlnirea dintre două industrii rapace: media
tradiționale (încă puternice) și Google sau Twitter sau Facebook. Faptul că uităm intermediarii
care produc viralizarea, aici e esența naivității noastre față de noua tehnologie.

Această credință merge firesc pe linie ideologică, spune Morozov, către diverse
eliberări. Eliberarea de elita opresivă tradițională care suferă de luddism și e frustrată de
naturalețea știrii virale.

Epoca meme se reflectă în management prin scoaterea intermediarilor. Oricine stă între
investitorul de tip nou, mogulii buni și simpatici, de la Zuckerberg la Bezos, este un om rău.
Acești miliardari vor conexiune directă între ei și consumator, fără alți „vameși”, fie ei
politicieni, redacții de știri, critici literari sau specialiști în gastronomie.

E aici o tensiune extraordinară între credința unui public educat, cunoscător al procesului
internautic, și naivitatea credinței în Internet ca rețeaua sacră a neutralității. Tensiune care se
rezolvă de obicei cu o furioasă excludere a oricărui învechit care nu înțelege. Și cu excluderea
unor mase de precari de la masa averii comune publice. Pentru cine nu înțelege superba
sălbăticie a darwinismului online, duplicat acceptabil al darwinismului social, nu mai e loc la
masa politică. Un grup larg de aleși dorește evoluția accelerată a democrației online.

Morozov numește procesul de judecată și politică în noua eră digitală „moralitate pe pilot
automat”. Nu întâmplător e atâta iubire pentru mișcarea anticorupție din România mai ales
dinspre platformele de noi lucrători în zona IT. Pe lângă contracte pentru digitalizarea României
stabilite transparent și lucrativ pentru toată lumea, lobby în care industria IT bagă bani și efort de
ceva timp, se pare că există și o aplecare filozofică spre o anticorupție automatizată. La fel ca în
alte cazuri, automatizarea un alt nume pentru dominație impersonală a capitalului. De data asta
wireless.

Ziua 6 08 II 2018

Deschit computerul pentru ami citi poșta . E un ritual zilnic pe care îl respect tocmai
pentru funcția lui ritualică. Nu mă uit la televizor, nu accesz des contul de facebook însă mailul îl
deschid regulat. Un articol de pe LIVESTRONG. COM mă informează laconic că sunt un
„asset”. Reflecție postmodernă asupra valorii de sine. Tu ești tot, unic, valoros, special. Ești un
asset. Trebuie să investești în tine ca să obții mai mult. Ai mâncat mici în loc de salată? Ai
pierdut! Astea nu mai sunt doar plictiseli motivaționale, iar Morozov îl citează cu delicii pe șeful
LinkedIn, care vede în fiecare om un start-up. Game-ificarea vieții începută de Google e
continuată cam de mai toții mari posesori de big data. Există răsplată dacă slăbești, dacă alergi,
aplicații noi îți măsoară tensiunea, culoarea din obraji. Investești în tine sau mori. Minunate
invenții folosite în cel mai stupid mod posibil.

O conduită are pedepsele ei religioase. O conduită online aduce și ea pedepse.

Boala nu mai e o pedeapsa divină pentru o conduită, precum în convenția religioasă, ci e

pedeapsa pentru investiții proaste în corpul tău.

Dacă folosești cartografierea infracțiunilor dintr-un program contractat de poliție într-un

program imobiliar, de exemplu, sau într-un program de resurse umane, poți să zici că rasistul este
computerul, nu tu. Din păcate, big data nedublate de politică matură se transformă ușor în noi
bariere și piedici în izolarea unei elite. Mulți comentatori văd în următoarele etape de fisurare a
capitalismului o și mai accelerată acumulare și oligarhizare. Ei bine, pentru a conviețui cu o
masă imensă de frustrați, vom folosi tehnologia și accesul diferențiat la ea.

Avans tehnologic, criză economică, deci interes crescut pentru politică. Ce iese din
atingerea dintre politică și tehnologie?

Ziua 7 09 II 2018

„Viața privată trebuie sacrificată pentru securitate”. Este un enunț pe care îl găsesc pe
site-ul Realitatea. Net la unul din articole. Nu mă obosesc să citesc, venisem pe pagina respectivă
pentru a vedea cum vindecă pătrunjelul cancerul și de ce va fi distrusă planeta azi. Îmi rămâne
totuși afirmația în minte.Eu aș fi gata să accept că viața privată trebuie sacrificată pentru tot felul
de lucruri, perfecționare tehnologică, profit social etc. Dar nu știu cum acceptăm enunțarea cinică
a sacrificiului pentru profitul unora.

Ziua 8 12 02 2018

Una dintre calitățile incredibile ale consumului suspicios de media este că face din fiecare
un doctor în manipulare. Și cel mai nedotat consumator de media și entertainment vine gata
echipat cu un scepticism savant.

Urmăresc cu uimire, de exemplu, cum se întinde curentul „pământul e plat” în SUA, ba

chiar, mai nou, și în NBA. După diverse vedete pop care au negat că pământul e rotund,
popularitatea acestei filozofii capătă un impuls de la vedete de primă mărime ale baschetului
mondial.

Kyrie Irving, un fabulos tânăr talent, a spus-o primul. I s-au alăturat cel mai bun apărător
din liga americană. Apoi a venit Shaquille O’Neal cu un amestec nebunesc de politică și critică
mediatică: așa au zis și că au descoperit America, dar de fapt era populată, iar ei au exterminat
băștinașii; tot așa pot să falsifice pozele făcute de NASA, oricine poate cu un telefon să
rotunjească Terra; eu conduc frecvent de pe o coastă pe alta și văd că pământul e plat etc. La fel
ca în criticarea vaccinării, evidențele sunt contestate cu încercări de retorică sprijinită de „studii”,
de „verificare personală” și alte aberații livrate de oameni cu mișcări sigure în teritoriul mediatic,
oameni care, veniți fie din NBA, fie din alte zone, au învățat esența: important e să înscenezi
suspiciunea și să duci optzecistele „părerea mea” și „be yourself” la un nivel științific. Tot în
nota aceasta simt că accesez de multe ori diferite titluri de știri pentru a mă simți mai bine în
pielea mea. Când ești martor la mormanele de prostie și ignoranță afișată, chiar și un individ
mediu ca educație și probabil ca inteligență cum mă consider, începe să-și reconsidere valoarea
de sine.

Ziua 9 13 02 2018

Sunt anunțat prin intermediul feed-ului de pe telefon că o criză economică este iminentă.
Crizele economice masive generează gustul de meditație asupra „maselor”. Și nu doar în epocile
în care istoricii consideră „masa” drept erou principal. Ci și după epoci post-istorice, în care „be
yourself” și alte religii au virusat de la reclamele pentru chiloți până la legiferarea pieței muncii.
Freud se apuca să scrie cărți despre mase în timpul crizei economice interbelice. E interesantă
diferența dintre el și mult prea citatul Gustave Le Bon și a sa carte despre mase de după lunga
criză economică de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Freud vorbește despre schimbarea completă
a individului în interiorul masei, când devine particulă într-un organism social, trăiește un stadiu
asemănător hipnozei, spune el adăugând deci un element peste cele ale lui Le Bon, care vorbea
de contagiune. Această stare hipnotică ar explică nevoia de a transforma orice vorbă în faptă,
transformarea individului în automat.

Automatizarea, robotizarea prin coagularea maselor, nu doar prin avans tehnologic, asta
ne spun acești străbunici gânditori ai maselor. Unde e aportul lui Freud? În depășirea cinismului
conservator al lui Le Bon. Acea sugestie de masă și acea „scădere a capacităților intelectuale
individuale” pot fi însoțite de un dezinteres de care individul separat e incapabil, scrie Freud.
Mulțimea poate avea un comportament etic și sub, dar și mult peste acela de care e capabil un
individ.

Masele cer iluzii puternice, nu adevăr. Asta sună de-a dreptul pesedist. Harari, noul
istoric al omenirii la modă (inclusiv pentru că i-a plăcut mult lui Zuckerberg), spune că
iluzionarea în masă a făcut din homo sapiens ramura homo câștigătoare. Plus alți coagulanți
precm bârfa. Doar așa poți avea o hoardă capabilă să-i bată, de exemplu, pe mult mai dotații
neanderthalieniu.

Ziua 10 14 02 2018 –concluzii

NU mă consider o persoană schimbată de internet și de experiențele digitale, deși sunt

fără îndoială influențat de posibilitățile sale imense de comunicare (manipulare ?). Deși afirmația
pare contradictorie pot să o argumentez. Primul meu computer l-am căpătat foarte târziu, în anul
IV de facultate. Primul meu smartphone a venit în 2017. Datele mele fundamentale au rămas
aceleași printr-un proces conștient și intenționat de a rămâne cât mai independent de fluviul
virtual care este experiența on-line și de a fi totuși conectat la modernitate. Astfel smartphone-ul
a fost evitat ani de zile spre disperarea ocazională a celor apropiați. Neschimbarea vine deci din
modul meu de a mă raporta la lumea din jur care a rămas aproape identică. Experința digitală
este folosită ca mijloc și nu ca scop în sine așa cum pare să fie pentru foarte mulți oameni. Nu
este o problemă de generație ci o simplă modalitate de ocupare a timpului, preferată sau nu, de
persoane de toate vârstele, pe toate palierele sociale sau culturale.

Interacțiunea digitală consider că duce până la urmă la disoluția eventuală a identității

persoanei. Cei mai mulți dintre noi au o identitate diferită în mediul virtual. Devenim mai
curajoși, extrovertiți, ireverenți, cinici, mai educați, ( postăm citate și maxime frecvent pe
paginele noastre de socializare) cu alte cuvinte devenim postmoderni, dar alții- nici măcar nu am
pomenit de alterarea digitală a propriilor noastre fizionomii, dovada ultimă a asumării unui alt
eu, mai bun poate, dar care nu este real. Pe de altă parte ce este realitatea dacă nu un construct
subiectiv.