PATRIE DE UNICĂ FOLOSINŢĂ

Eseuri de sociologie critică

 Politically incorrect

Îmi iubesc ţara când nu merg pe stradă şi când nu mă uit la televizor.

Acest gând al lui Octavian Paler mă urmăreşte în ultima vreme, acum,
când de fapt realizez că au trecut 10 ani de când am reînceput să scriu
eseuri de critică a realităţii sociale şi politice. Au trecut 10 ani, aceasta
este a treia carte, cinci ani nu am scris nici un rând pentru că am fost
membru al Guvernului sau în conducerea unui partid de stânga, 10
ani în care am încercat să trasmit idei, să critic, să sensibilizez, să
conving, să visez la schimbarea la faţă a României, cum spunea Cioran
în tinereţe. Am participat direct la realizarea a două obiective pe care
le consideram epocale, istorice pentru România: acceptarea patriei
noastre în NATO şi semnarea integrării în familia ţărilor europene.
Am fost şi în mijlocul acţiunii pentru un alt obiectiv politic important:
democratizarea PSD prin eliminarea prin vot a lui Ion Iliescu din
fruntea PSD şi începutul unui proces de reformă profundă, cum l-am
numit atunci, poate amăgindu-mă singur. În fiecare dintre momentele
menţionate pe care le consider încă istorice, am crezut că istoria nu
face paşi înapoi şi că patria mea, odată lansată pe o orbită, pe un trend
al istoriei, îşi va putea valorifica potenţialul şi va putea deveni o
societate normală şi prosperă. Am crezut că Europa este o locomotivă
care ne va trage şi pe noi spre modernitate.
Nu s-a întâmplat asta, nu mai cred că Europa ne va salva, chiar
fără voia noastră, cum credeam acum câţiva ani. După douăzeci de ani
de la ceea ce am numit atunci revoluţie, suntem o ţară fără speranţă,
fără resurse şi fără de proiect. Din democraţia noastră a rămas doar
populismul, restul s-a dizolvat în corupţie, nepotism, şmenuri sau
orice altceva.

Politica de scandal.
Scandalul de corupţie este singura tema de spectacol politic.
Politicienii adună case şi se afundă în scandalurile cu rubedenii. Toţi
aşteaptă ca electoratul să se oripileze de scandalurile familei
adversarului său politic dar acestea, în campanie, nu contează prea
mult. Opinia publică s-a desensibilizat din cauza expunerii repetate la
scandal, cu sau fără rost. Imaginea politicienilor este erodată, iar a
instituţiilor politice şi administrative este la pământ. Oamenii nu mai
au nicio speranţă în contribuţia politicianului ca om, constiinţă, sau ca
minte responsabilă. În fond, cei mai mulţi oameni ştiu că dacă ar fi în
locul politicianului X ar face aproape la fel: s-ar gând la rubedenii, la
acumularea de case şi alte acareturi. La noi, umbrele din biografia de
politician fac parte dintr-o ceaţă în care este învelit orice lucru din
spaţiul public mioritic. Presa nu se simte responsabilă în a aduce
dovezi irefutabile în scandaluri, iar ca o consecinţă a scandalului
politicianul nu se simte obligat să răspundă serios şi documentat, iar
opinia publică, de regulă indiferentă, uită foarte repede. Mătuşa lui
Adrian Năstase, soacra lui Mircea Geoană, băiatul lui Păcurariu, fetele
sau fratele preşedintelui Băsescu sunt aproape personaje mitologice
pentru că par a fi construcţii cu rol de campanie sau producţii
conjuncturale. Puţin documentate, scandalurile mor repede şi nici
instituţiile nu fac niciun efort pentru a căuta adevărul sau măcar un
adevăr cât de cât bazat pe fapte. De aici, simularea generalizată în
ritualul tuturor scandalurilor publice.
Conducătorul unei cruciade recente se întreţinea seara, cordial,
la un pahar, cu presupusa victimă, iar unii „cu brand” anti-Băsescu,
sună la Controceni, din când în când, pentru a vedea dacă nu a dat
prea tare la televizor în şeful statului. Publicul a mirosit mascarada şi
cred că se mulţumeşte să înjure din colţul gurii, nu mai crede pe
nimeni şi prin asta, cred, actuala generaţie politică şi-a atins unul din
scopuri: nu contează cine a fost comunist, securist, delator, hoţ,
disident sau victimă, este bine să nu fie criteriu, să hotărască doar
potenţialul media şi resursele relaţionale.
Aici, în Balcani, funcţionarul şi familia lui sunt proprietarii
funcţiei respective, uneori funcţia respectivă a fost cumpărată pe patru
ani, este o investiţie pe care vrea s-o recupereze cât se poate de repede.
În general, doar interesele directe şi campaniile electorale produc
scandaluri şi investigaţii puternice în România, în rest ... mocirlă, o
mlaştină care înghite totul. Se animă moralitatea doar când apare
lupta pentru scaune.
 Românilor nu li se mai pregăteşte nimic.
Avem campanii electorale dese, dar ofertele politicului sunt
sărace şi total nerelevante. Politic lipseşte pozitionarea politică a
candidaţilor, lipsesc alternativele de program, nu avem efort de
reflecţie, doar scandal politic. O societate normală este cea în care
candidaţii la fotoliul de preşedinte aduc viziuni despre viitor, viziuni
fundate pe proiecte de societate. Cornel Nistorescu a inventat odată
sloganul Români, vi se pregăteste ceva dar astăzi putem spune aproape
sigur: Români, nu vi se mai pregăteşte nimic. Avem, în schimb consilieri
străini care sunt priviţi ca nişte mari specialişti, despre care se vorbeşte
în şoaptă. Consilierii străini sunt mai mult sperietoare pentru
adversari, decât utili în campanii. Ştiu multe lucruri despre campaniile
negative, dar cunosc România de pe Internet şi pot fi uşor anticipate
reacţiile lor. E o crimă să dai milioane de dolari unor agenţi de
influenţă ipotetici, în timp ce sute de tineri specialişti români să nu fie
nici măcar băgaţi în seamă. Uneori la master sau la doctorat, corectez
referate la disciplina marketing şi comunicare politică, mai bune din
punctul de vedere al conceptelor strategice sau inventarului de mesaje
decât tot ceea ce vedem în campanie, făcut pe bani grei.
Partidele nu au cadre pregătite pentru că nu au o politică de
resurse umane. Niciunul nu este în stare să îşi organizeze un
departament de cadre. Lipsesc institutele de formare a militanţilor,
PSD a avut la Institutul Ovidiu Şincai nişte secţii acreditate de master,
dar nu ştiu dacă mai funcţionează. În rest, doar instituţia Şcolii de vară,
un fel de ocazie pentru ca să se dea bătrânii partidului în stambă la
sfârşitul verii şi pentru a cunoaşte prospăturile organizaţiei de tineret.
Un partid care nu are structuri de formare politică nu poate nici să
atragă specialişti tineri. Ei au nevoie să se adauge inteligenţei
partidului, să fie acceptaţi de partid. La nesfârşit vom visa că experţi
independenţi vor fi promovaţi de partide, dar acest lucru nu se poate
întâmpla, decât ca excepţie. Partidele nu acceptă decât oameni pe care
îi consideră de-ai lor, din gaşcă, sau cel mai simplu rubedenii. Este o
teribilă suspiciune în partid, ceva comparabil cu rasismul, cei din alte
tabere sunt respinşi. La fel şi independenţii, nu au nicio valoare în
ochii partizani, cât de deştepţi or fi.
Dar este şi o altă deficienţă de organizare, inexistenta instituţiei
simpatizantului. Un partid ar trebui să aibă în organizarea sa şi un
compartiment pentru simpatizanţi, să-i accepte pe aceştia ca şi cum ar
fi membri. Simpatizanţii sunt trecuţi în caiete speciale, nu plătesc
cotizaţii, nu sunt stresaţi cu sedinţe, dar sunt consideraţi o zestre a
partidului. Aici sunt mulţi specialisţi, experţi care nu se simt bine să
fie conduşi de preşedintele chelner sau şeful cu multe dosare panale
sau NUP-uri, dar sufleteşte este legat de o cauză şi vor să activeze
politic. Aceasta este o mare problemă pentru PSD în Transilvania,
unde sunt mulţi oameni care sunt simpatizanţi de stânga, dar nu vor
să fie colegi de partid cu Vanghelie, de exemplu. Dar pe aceşti oameni
nimeni nu-i invită, nu le cere părerea, nu-i organizează. Iar cei care
sunt deja membri se feresc să caute oameni valoroşi pentru ca să nu se
împartă prea tare plăcinta politicii. Eventual, se aduc prieteni şi
neamuri, pentru că resursele pe care le oferă partidele sunt limitate.
Eu recunosc că nu am încurajat pe nimeni dintre cei apropiaţi să
se apuce de politică, deşi am văzut că unii vroiau. Am considerat că
sunt dator să le spun tinerilor că este nevoie să se formeze într-un
domeniu şi abia apoi să încerce o carieră politică. Pentru că mai exista
şi următoarea explicaţie: sistemul politic şi cel administrativ nu sunt
pregătite să se folosească de capitalul de inteligenţă al oamenilor care
ar ajunge acolo.
Din nefericire, există şi o serie de stereotipuri şi mituri care îi fac
pe intelectuali să stea deoparte, în tribuna politicii. Ideea că un
specialist trebuie să fie neutru, să nu se implice, să îşi facă doar treaba
lui la serviciu, în laborator, la universitate. Dacă vrei să ai etichetă de
neutru, poţi face asta, dar într-o zi o să te întrebi cui foloseşte, doar
ştiinţei, în general? Poate este prea puţin, comunitatea ta are nevoie de
creiere. Societatea civilă rămâne un mit la noi, ea nu va face nimic în
locul tău, angajarea este unica soluţie. Fiecare se poate duce acolo
unde simte. Dacă eşti competent şi crezi că ai ceva de spus, de ce să
laşi nişte proşti sau ticăloşi să nenorocească ţara la infinit?
Neparticiparea este o formă de laşitate. Măcar trebuie să încerci, dacă
nu-ţi iese te poţi întoarce la scris, la studiu sau la cercetare. Nu trebuie
să fii membru de partid, important este angajamentul pentru o cauză.
De multe ori o să găseşti în alte partide oameni cu care ai să rezonezi,
nici ei nu s-au născut membri de partid, oameni cu care o să poţi face
proiecte comune pentru a schimba starea de lucruri.
Sistemul politic este construit cu fundul spre oameni, cu faţa
spre conducători. Prima consecinţă este că loialitatea este cel mai im
portant criteriu de apreciere a oamenilor. Despre un om de partid se
spune prima dată al cui om este. Asta este prima definire, primul cerc
identitar de heteroidentificare. Când un conducător pleacă de la
cârmă, el trebuie să fie urmat de o cohortă de apropiaţi, dacă nu l-au
trădat înainte, o altă tradiţie românească.
Un alt motiv, sistemul politic din Romania încă nu a descoperit
la ce sunt buni specialiştii. Doar lupta electorală este valorizată, în rest
nu contează altceva. Partidele nu sunt interesate de o bună guvernare,
ci de resursele bugetare. Nu vedeţi că după ce se termină bătălia
pentru buget în România se face brusc linişte, se aude doar un ronţăit
prelung. În afara unui electoralism greţos nu prea existau alte politici
publice urmărite strategic la noi în ţară.

Tânăra generaţie de politicieni nu este o speranţă.

Cu toate acestea o melodie pe care o auzim tot mai des este
plângerea că nu avem tineri valoroşi care să schimbe sistemul politic.
Aşa o fi, dar din laşitatea unei generaţii terminate nu poate răsări o
generatie eroică. Poate doar una mai spilcuită, mai telegenică sau mai
neruşinată. Nu are cum să schimbe lumea o generaţie de tineri, tinerii
pot doar să se conformeze sau să aducă mici retuşuri de cârcotaş. Între
tinerii din politică nu există romantici sau naivi, ei de regulă au
proiecte personale articulate comunicaţional şi relaţional, au venit în
urma unei relaţii cu un senior, iar în promovarea lor a prevalat relaţia
de rudenie, relaţia afectivă sau loialitatea. Printre acestea se poate
strecura şi inteligenţa sau buna intenţie, dar schimbarea structurală a
sistemului nu se poate face decât cu barda sau luptând în echipă. Nu
cred că politica este o ocupaţie pentru tineri, ci una pentru oameni
maturi, serioşi şi responsabili. Tineretul este important în politică
atunci când se luptă pentru condiţia socială a celor tineri, pentru
condiţii mai bune de studiu sau pentru protecţia sau condiţiile bune la
prima angajare în muncă. Dacă le cerem tinerilor prea mult cădem în
păcatul ipocriziei. Dacă ar fi să le cer ceva tinerilor care fac politică le-
aş cere să nu repete modelele de rele practici ale bătrânilor de la care
învaţă acum. Atât! Este de ajuns, încă nu se cunoaşte în istorie o
societatea condusă de tineri! Totuşi, între bătrâni ipocriţi ori retrograzi
şi tineri superficiali şi oportunişti, îi prefer pe ultimii. Haideţi să nu
tragem în tinerii care sunt înfrânţi de politică, să ne uităm la lipsa de
voinţă de schimbare ce caracterizează întreaga noastră societate. În
fond, nimeni nu i-a ajutat pe tineri serios în politică pentru că le-a dat
doar funcţii, dar nu le-a oferit modele viabile.

Un politician şi un proiect ar putea face ceva să ieşim din

pesimismul social.
Comunist sau necomunist, bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie,
contează mai puţin. Primul politician care va avea sentimentul
predestinării sale va putea schimba decisiv această ţară tristă. Este
vorba de sentimentul care te face să uiţi de poftele tale pentru a
îndeplini o misiune, îţi lasi familia plină de pofte sau partidul căutător
de funcţii şi bani din buget şi te dedici progresului unei societăţi. Dar
nu un progres simulat, superficial, bun de arătat în campanie, ci unul
esenţial, de profunzime. Un politician care va avea curajul să viseze la
schimbarea la faţă a României, cum spunea Cioran în tinereţe, cred că
va găsi încă zece bărbaţi care să i se alăture. O idee serioasă privind
modernizarea României va găsi baionetele necesare, problema este că
omul acela trebuie să creadă în ea, cu putere şi cu sacrificiu.
Nu ştiu dacă omul acela există, de câteva ori am crezut că l-am
întîlnit, de câteva ori am rămas trist cu gîndul că mi s-a părut.
Câteodată glumesc cu prietenii mei şi spun că o să candidez în 2014
pentru funcţia de Preşedinte al României, dar este, desigur, un mod de
a alina o amărăciune. Dacă aş candida la Preşedinţie le-aş vorbi
oamenilor sincer, deschis, despre toate suferinţele mele din cei zece
ani de politică. Aş propune o altă formă de agregare politică, probabil
un partid nou, de expresie civică, fără justificări istorice sau
demagogie patriotardă. O formaţiune care să se constituie în chiar
acţiunea de comunicare politică şi mobilizare. I-aş îndemna să uite tot
ce ştiu despre politică şi să se gândească atunci când votează la
oameni pe care ar avea curajul să-i lase să doarmă la ei acasă şi să-i
împingă de la spate pe aceşti oameni spre politică, căci noi, românii,
avem păcatul de a aştepta să fim propuşi. Oamenii pot învăţa să iasă
din pesimismul social în care ne aflăm azi, încă mai pot valoriza şcoala
mai mult decât învârteala şi munca mai mult decât comerţul cu
vechituri.
Le-aş spune oamenilor că trebuie reiventată şcoala românească,
nu doar formele de examinare şi că acest lucru trebuie să ne coste pe
fiecare, după puteri, nu doar bugetul statului. Temele importante
pentru o campanie adevărată ar fi modalităţile echitabile de a împărţi
costurile sociale, astăzi plătite doar de cei săraci, reconstrucţia
mecanismelor comunitare de solidaritate colectivă sau necesitatea
unor forme de economie solidară sau de comerţ echitabil. Nu aş vrea
însă s-o mai lungesc cu această joacă dea politica, nu cred că aş câştiga
cu asemenea idei. Săracii României sunt momiţi în campanii cu ulei,
zahăr, bere sau rachiu, primarii cu fonduri de la Guvern pentru
biserici fără enoriaşi sau şcoli care nu se vor termina niciodată.
Pregătisem pentru anul acesta scheletul unei lucrări cu scop de ghid
electoral, ceva de genul „500 de întrebări pentru candidaţi” sau „500
de idei pentru România” dar m-a lovit un soi de descurajare, de
lehamite şi am lăsat-o la faza de proiect, gândindu-mă că nu va
interesa pe prea mulţi în cadrul noilor obiceiuri electorale din
campaniile noastre.

O democraţie bolnavă sau a cum ne bucurăm de liberatate pe

furiş.
Influenţa cetăţenilor în politică rămîne minimă, iar spaţiul public
românesc se caracterizează printr-o distanţă imensă între cetăţeni şi
putere. Un spaţiu pe care nu avem cu cel să-l umplem decât poate cu
nesimţirea funcţionarilor publici care îl umilesc pe cetăţean în fiecare
moment al interacţiunii lor. Auzim cîteodată de cetăţenie civică sau de
participare civică şi atunci ne este clar că se vorbeşte despre altă ţară.
Oamenii nu ştiu la ce foloseşte informarea iar speranţa lor ca ar putea
schimba ceva prin votul sau activitatea lor civică este firavă. Semnele
clare că democraţia noastră este bolnavă vin din lipsa de încredere a
cetăţenilor în instituţii sau în reprezentanţii aleşi de ei în administraţie.
Politicienii fac apel la voinţa majorităţii şi la poporul suveran,
dar este poporul suveran? În niciun caz, poporul nu participă la
niciuna din deciziile importante, pur şi simplu, a fost exclus din
spaţiul public. O nouă aristocraţie provenită din capitalismul de
cumetrie teoretizat de Ion Iliescu a pus mâna pe putere. O elită surdă,
rapace şi arogantă a blocat toate intrările în sistemul de putere.
Democraţia excluderii funcţionează cu o tot mai sistematică frecvenţă
în toate situaţiile în care decidem câte ceva. O Constituţie croită să
rezolve situaţii de distribuţie a puterii între un prim ministru şi un
preşedinte care s-au apucat s-o modifice la un moment dat este siluită
în fiecare zi chiar de judecătorii puşi să aducă lumină. Cine conduce
Romania, ne întrebăm în multe situaţii, Preşedintele sau Premierul.
Niciunul, pentru că Premierul are putere şi bani, iar Preşedintele are
doar fani, simpatizanţi la care poate face apel când începe un conflict.
România se balansează între un regim prezidenţial şi unul
parlamentar, iar românii se uită năuciţi la acest spectacol şi îşi aleg pe
cel cu care vor ţine, ca la fotbal.
Absenteismul masiv nu este un blam la adresa oamenilor
politici, nu este un gest conştient de revoltă aşa cum îl prezintă unii
analişti prin presa noastră. Este un gest de abandon, un semn de
abrutizare a cetăţeanului care nu mai caută soluţii, nu mai crede că ar
fi cineva capabil să facă ceva pentru el sau pentru România. Votul
exprimă cetăţenia politică, iar atunci cînd doar 30% din bucureşteni se
prezintă la urne este semn că poporul nu are în nici un fel dorinţa de a
se simţi suveran. Absenteismul nu este nici grevă electorală, ci o formă
de fraudare din partea publicului aşa cum era furtul din proprietatea
socialistă. Românii declară în toate sondajele din ultimii zece ani că
sunt foarte interesaţi de alegeri, că vor merge să voteze cu siguranţă,
de regulă, în jur de 70%. De ce mint atunci, de ce nu spun adevărul ca
să transmită clar o atitudine? Ştiu că nimeni nu are cum să-i
pedepsească, iar bietul operator de interviu s-ar bucura să audă
adevărul, în sfârşit, ca să nu-l mai critice şeful că a contabilizat
minciuni. Dar nimic, cetăţeanul nu se revoltă când nu merge la vot, el
fură pur şi simplu ceva din edificiul democraţiei, nişte timp pentru el.
Politicianul îl minte firesc, cetăţeanul face la fel, dar nu ca să se
răzbune, o face din convingere şi pentru că aşa a fost obişnuit să se
comporte cu tot ceea ce nu poate fi cuantificat doar în dreptul lui. El,
sigur, ştie că are dreptul de a nu merge la vot, dar nu îşi ia acest drept
conştient, deschis, ci îl fură, îşi ia această libertate pe furiş.
Absenteismul, la noi, nu este unul de protest, adică politic, ci este unul
cultural sau social, comportament învăţat din dezinteres faţă de
participarea şi actiunea colectivă. Nu avem absenteism de protest, ci
vot de protest: voturile pentru un Vadim, Becali sau chiar Oprescu
sunt voturi împotriva partidelor, politicienilor şi guvernărilor de toate
culorile. Avem o proporţie interesantă de vot antisistem, partide
antisistem şi un lucru ciudat... preşedinte antisistem.
Analiştii se întreabă doct de ce nu merg oamenii la vot, iar alţii şi
mai docţi, spun că aşa este şi în Europa. Dar nu e aşa, nu merg din
lene, plictiseală, indiferenţă şi lehamite. Nu e niciun program filosofic
sau civic în spate, pur şi simplu cei mai mulţi nu merg pentru că nu le
„iese” nimic. De aceea la locale a plouat peste satele româneşti cu bani,
ulei, zahăr, telefoane mobile, beri, mici, pături, cizme, găleţi şi alte
tipuri de mesaje cu un conţinut adânc de program politic european.
Guvernanţii liberali au câştigat alegerile la sate, semn că mesajul lor a
fost perfect integrat de o conştiinţă civică şi o cultură politică evoluate
şi modernizate peste noapte? Nu merg oamenii la vot şi pentru că
sunt dezamăgiţi de alegerile proaste pe care tot ei le-au făcut în trecut.
Au votat de multe ori aiurea, la mişto, l-au votat pe unul că e mai
diliu, au taxat cu sictir pe unii intelectuali care îşi încercau şansa, iar
acum văd că lucrurile nu merg bine, dar nu ştiu de ce. În ruptul
capului nu ar putea să accepte că ei sunt cei care au greşit când au
votat hoţi, caricaturi sau şmecheri care le-au promis fântâni
cântătoare, şosele suspendate sau cine ştie alte fantasmagorii. Din
păcate, mergem spre mai rău, candidaturile sunt tot mai demagogice,
mai lipsite de substanţă iar modul în care oamenii cântăresc
candidaturile tot mai defect. Din păcate, cu prezenţă mică sau mare,
calitatea politicienilor este neschimbată.
 Parlamentul nu este o oglindă, el nu reflectă diversitatea socială.
Este o oglindă deformată reuşind doar să stimuleze sentimentul de
excludere a celor care nu reuşesc să se vadă reprezentaţi. După două
decenii de parlamentarism, niciun ţăran nu a ajuns în Parlament, desi
trăitorii de la ţară sunt aproape jumătate din populaţia României.
Excludere şi subreprezentare sunt sentimente care pot fi resimţite de
multe categorii sociale, femeile, de exemplu, şi tinerii sunt excluşi din
politică, dar mai ales sunt excluşi cei peste 90% din populaşie de
nemembri de partid. Independenţii nu pot pătrunde în Parlament, ei
neputând nici măcar să se înscrie în cursa zisa uninominală în colegii,
un candidat independent trebuie să depună 100.000 de semnături, iar
unul de partid doar... 5.000 de semnături. Printre excluşii din politică
sunt şi muncitorii sau funcţionarii publici.
Pentru a le folosi ca grup de manevră minorităţile naţionale au
un grup parlamentar format din 18 reprezentanţi, dar şi două
minorităţi inventate: rutenii (care sunt ucrainieni toată ziua) şi
macedonenii slavi (o minoritate contestată de Republica Macedonia).
În schimb, avem multe categorii de vârstă, habitat sau profesie care
sunt minorităţile politice nebăgate în seamă, uitate de toată lumea. Nu
avem ecologişti în parlament şi nici regalişti, regionalişti, ţărani,
muncitori, tineri şi femei. Un parlament format din jurişti (mulţi
făcuţi la apel de seară), ingineri (inclusiv agronomi) şi... politicieni de
profesie, mulţi politicieni care devin automat şomeri, dacă nu mai sunt
aleşi.

Ca un meci de fotbal, politica.

Am scris destul de mult despre politică şi fotbal. Mă fascinează
asemănările şi mai ales modul în care acest sport vulgar şi plin de
manelişti este o ciumă emoţională care ne robeşte sufletele. Fotbalul
seamănă cu politica, aşa cum toate lucrurile dintr-o societate sunt
înlănţuite. Dacă în politică nu contează întotdeauna cine votează, ci
acel care numără voturile, în fotbal de multe ori contează doar cel care
suflă şi cine ridică steagurile pentru off side. Şi în politica noastră, ca în
fotbal, se vorbeşte mult, dar rezultatele sunt tot mai proaste, politica şi
fotbalul sunt paradisuri ale valizelor cu bani şi multe posturi se
moştenesc. Copiii arbitrilor devin arbitri, nevestele, copiii sau nepoţii
politicienilor devin politicieni. Conducătorii de cluburi se întâlnesc la
DNA cu politicieni de marcă, transferul de jucători nu este diferit de
migraţia politică şi galeria îţi strigă numele în politică, dar şi în fotbal,
doar dacă plăteşti. Bucureştiul trebuie să câştige mereu, iar Provincia
trebuie să tacă şi să se mulţumească cu firmituri. Deocamdată, Clujul
le strică şmecheriile dâmboviţene la politică şi fotbal, iar eu mă bucur
că am fost primul care a avut curajul să sară la bătaie. Mandatul de
antrenor sau cel de ministru de Interne e la fel de scurt, iar Mitică
Dragomir, Hrebenciuc, Becali, Copos, Pinalti şi alţii activează în
culisele comune ale fotbalului şi politicii, hotărând scorul.
Absenteismul din tribune seamănă leit cu cel electoral, iar cei care fac
rost de bani nu retrogradează, îşi pot mereu cumpăra locul în Divizia
Naţională. Sintetic: politica este un joc de fotbal asemănător cu cel din
Occident, unde câştigă mereu cei care au bani pentru ca să merite
victoria.

Am fost membru al unui Guvern.

Nu ştiu nici acum prea bine ce căutam. Am plecat la Guvern
după multe framântari şi cu promisiunea că voi rămâne independent.
Şi, dincolo de faptul că am ajuns chiar vicepreşedinte PSD, am încercat
să rămân aşa. Am fost convins de Năstase că integrarea în NATO şi
negocierile cu UE nu au nicio şansă fără oameni din România, nu doar
din Bucureşti. Ne-a sugerat că oamenii lui Iliescu nu o să accepte
vreodată sa dea frânele ţării pe mâna străinilor, că sunt obişnuiţi să
pescuiască în ape tulburi şi încă nu s-au consolidat economic. Am
plecat în echipă cu doi prieteni (în grup şi crimele sunt mai uşor de
făcut) Ioan Rus şi Vasile Puscas.
Am lucrat doi ani încheiaţi pentru asta, într-un guvern de stânga
cu toate că atunci şi acum, prietenii mei îmi spun că eu sunt de
dreapta. Nu eram pregătit pentru politică şi nici acum nu sunt. Mi-e
ruşine, nu-mi plac băile de mulţime, nu ştiu să tac, nu pot să mă
conformez unei linii de partid. Nu am făcut nimic care să mă facă să-
mi fie ruăine, mi-am sacrificat patru ani pentru iluzia că îmi servesc
ţara. Eu am fost mulţumit atunci să fac asta şi am putut să trec peste
proiectele Doamnei Năstase, peste comportamentul unor colegi.
Sigur, ajuns la Bucureşti am mai înţeles un lucru: statutul de
membru de partid te încurcă mai mult decât te ajută, dar încă pentru a
face politică nu se poate din alt statut. Partidele sunt însă din
nefericire puţin dezvoltate la noi. Centralizate, la discreţia liderului,
favorizează loialitatea în locul competenţelor. Sunt organizate cu faţa
spre lider şi cu... spatele la popor. Spre el se întorc doar în campanie
electorală. Dar discreditarea partidelor este totuşi o greşeală. Avem
datoria să le modernizăm, să căutăm grile de selecţie şi mecanisme de
democraţie internă. Încă nu există formulă de democraţie fără partide,
cu toată utopia votului uninominal. Societatea civila şi presa ar trebui
să facă planuri de invadare a partidelor de către oameni serioşi,
competenţi, cu spirit nou şi să-i discrediteze pe cei cu atitudini
bolşevice. Antipartidismul ajuta partidele să rămână la cheremul unor
lideri mici în proiecte şi slabi la atitudine.

Grupul „de la Cluj” a fost, cred în continuare, cea mai

interesantă încercare de reformă a PSD.
A fost ideea mea, la îndemnul lui Rus să facem ceva. Primul
document l-am scris în 2001 şi l-am prezentat lui Năstase, erau 40 de
întrebari despre Transilvania la care trebuie să răspundă PSD. Toţi mi-
au spus că PSD este nereformabil, eu m-am încăpăţânat să nu cred.
Nici acum nu sunt convins cu totul. Am scris apoi documentul cu care
l-am bătut pe Iliescu, Reforma profundă a PSD şi nu mă aşteptam ca
Geaonă, după ceva câştiga, să-i aducă înapoi pe toţi bolşevicii şi
securiştii. Dar, dincolo de toate acestea, Grupul de la Cluj a fost o
izbucnire de luciditate a stângii româneşti şi, mai ales, a provinciei. A
fost şi o perioadă de euforie, aproape doi ani în care am visat cu toţii şi
am realizat câteva lucruri. Grupul de la Cluj a fost un nume dat nevoii
de schimbare, renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic.
Acum este greu să fie vizibil, căci toţi ochii sunt îndreptaţi spre
„femurul porcin“ al guvernării. Sigur, am făcut şi noi unele erori, mai
ales în identificarea unor oameni care să materializeze ideile noastre,
în credinţa că istoria nu face paşi înapoi şi în ideea că, în fond,
comunismul a murit, el nefiind niciodată prea implementat în
România. Am greşit şi în modestia de a crede că nu noi trebuie să ne
urcăm la volan după ce am construit maşina. A fost şi un accident
neprevăzut: Ioan Rus s-a îmbolnăvit când ar fi fost momentul să luăm
puterea.
Am militat pentru un partid deschis, în care să vină tineri, să
vină intelectuali, o stângă care să se ocupe de proiecte pe termen lung
şi care să fie respectată. Am dorit o stângă care se adresează unor
oameni concreţi, nu unor scheme ideologice de la începutul secolului
XX, denumiri generice: muncitorii, ţăranii, săracii etc. Nu va trece mult
şi aceste idei vor învinge. Grupul de la Cluj nu este un mit al presei
cum a spus un coleg, ci un nume dat nevoii de schimbare în PSD, dar
şi în alte partide. Este un vis al majorităţii încă tăcute.
Social democraţii din Transilvania (mă includ şi pe mine) nu au
înţeles următoarele lucruri: primul este că atunci când cineva se luptă
să schimbe ceva nu ajunge să-l aplauzi, ci trebuie să-l sprijini, să-l
împingi de la spate, să pui umărul, să-i iei o parte din greutate. Alt
lucru ar fi că nu ajunge să vrei să fii şeful PSD ca să se schimbe toate
lucrurile în acest partid. Fiecare dintre noi trebuie să adoptăm
schimbarea şi să participăm la ea chiar dacă ne afectează. Dacă Ioan
Rus devenea preşedinte al PSD, cum vroiau mulţi dintre colegii noştri,
problema reformei nu se rezolvă de la sine. Rezolvarea presupunea să
ne schimbăm fiecare dintre noi o parte din proastele obiceiuri şi
reflexe. Colegii noştri ar fi trebuit să se prindă că este necesar să mergi
până la capăt, nu poţi face pauze de o bere între etapele reformei şi
modernizării. Noi nu puteam şi să centrăm şi să dăm cu capul, aşa
cum ne cere câteodată mai ales presa. Am făcut un proiect, am lansat
direcţii de acţiune, am argumentat şi am fost consecvenţi în sprijinirea
lui. Dacă majoritatea credea că este necesar atunci trebuia să se pună
pe lucru. Presa confundă reforma internă cu votul ca experienţă de
evaluare internă.
Cel mai important lucru pe care lumea nu l-a observat este că nu
trebuie să confunzi o idee cu purtătorii ei. Meritul nostru este că ne-
am bătut pentru modernizarea stângii, eliminarea bolşevismului,
descentralizarea şi respectul diferenţelor dintre regiuni. O doamnă
editorialistă a scris că doar am vorbit, că am făcut doar proiecte. Dar
ce să faci altceva, trebuia să chemăm minerii în sprijinul ideilor
noastre? I-am chemat pe toţi pesediştii şi timp de două congrese ideile
noastre au produs efecte. Suntem noi vinovaţi pentru că conducerile
alese pe baza acestor programe s-au folosit de ele doar electoral? Nu
este normal să ni se reproşeze nouă activitatea celor care ne-au scos
din joc. Noi putem fi criticaţi pentru proiect.

Dar stânga, nici măcar ea?

Este întrebarea pe care mi-o pune destul de des câte un student.
Nu cred că stânga adevărată se poate naşte prin imitaţie sau prin
implant. Din nefericire, în România comunismul a fost adus pe tancuri
ruseşti, iar urmele se văd mai tare după 1989. Reconvertirea
comuniştilor în democraţie este o jalnică imitaţie a stângii sau dreptei.
În legislatura 2004-2008 senatul era condus de un fost şef din
nomenclatura comunistă, iar Camera Deputaţilor de nepotul unei
ilegaliste torţionare.
Un comunism terorist nu putea naşte decât un hibrid cu o
ciudată înfăţişare şi abilităţi cameleonice. Nimeni nu are nevoie de o
stângă curată şi nici de o dreaptă cinstită, adică unii au nevoie, dar ei
sunt prea mici, iar strigătul lor de disperare a fost înăbuşit de
televiziunile zgomotoase sau ziarele făcute să ascundă adevarată faţă
a realităţii. Suntem un popor care îşi vinde votul pe ulei şi zahăr sau
mici şi bere, la alegere. Ce înseamnă pentru oamenii flămânzi şi
speriaţi ideea de solidaritate sau cea de echitate? Ce să facă ei cu ideea
de toleranţă cînd cel mai simplu este să întinzi mâna, să aştepţi
pomeni, să urăşti sau să te pleci pentru a primi o dregătorie. În
momentul în care mi-am dat demisia din toate funcţiile am simţit cum
unii dintre colegii de luptă cu ţigănia din social democraţie sau cu
bolşevismul dâmboviţean au răsuflat uşuraţi şi s-au îndreptat spre
aeroport să-i aştepte aliniaţi pe Geoană şi Vanghelie, care puteau
aduce ceva avantaje. Am învăţat multe despre politică în cadrul
organizaţiei de Cluj a PSD.
Când am demisionat împreună cu Ioan Rus din toate funcţiile, o
parte dintre colegii noştri erau obositi de o luptă de uzură cu baronii
locali şi vroiau şi ei o afiliere cat mai aproape de cămara politicii,
principiile reformei nu aduc funcţii publice. Am înţeles acest lucru şi
am plecat pentru că pentru acel timp lupta nu mai avea sens, ne
apropiam de formarea guvernului cu PDL şi ei aveau nevoie să se
supună celui care împarte tortul. PSD Cluj pornise prost după
revoluţie şi doar în 2004, o excepţie, am reuşit să câştigăm primul loc
în judeţ, învingând Alianţa DA. PDL a reuşit să urce pe o criză de
identitate a comunităţii noastre. Nu cred că o comunitate care 12 ani
votează Gheorghe Funar se poate trezi dintr-o dată. A votat din nou
nevrotic, o iluzie şi nişte fraze demagogice. Oferta noastră a fost
serioasă şi oamenii pe care-i avem pot fi puşi la concurs cu pedeliştii,
om cu om, am câştiga fără nicio problemă. Dar politica nu se face cu
cântarul de farmacie sau testul de inteligenţă. Avem şi noi, pesediştii
clujeni, defectul că nu suntem capabili să facem orice pentru victorie,
uneori asteptăm prea mult doar de la lideri. Vom câştiga atunci când
nu vom mai putea fi atacaţi generic pentru baroni corupţi sau
comunişti. Este o explicaţie pe care, în campanie, am auzit-o de mii de
ori de la alegători. Vremea stângii va veni în Transilvania când
oamenii îşi vor fi dat seama că ţara nu o fură ungurii, ci un capitalism
românesc sau străin, iraţional şi corupt, condus de la centru. Când vor
vedea că ei contează doar prin energia care şi-o vând, poate vor căuta
nu o variantă de frondă, ci candidaţi intelectuali care au şi alt proiect
decât îmbogăţirea proprie. Sper că asta să se întâmple înainte să ajung
la vârsta „patriarhului” Iliescu, după expresia lui Viorel Hrebenciuc.
Sensul principal al reformei era dispariţia monopolului
Bucureştiului şi a unei conduceri puse prin numire şi vot în
unanimitate. PSD avea douăzeci şi ceva de vicepreşedinţi din
Bucureşti şi doi sau trei din ţară. Judeţele erau paraşutate cu clienţi
politici, nu exista vot intern secret, totul era o variantă îmbunătăţită a
vechiului PCR. Năstase predase conducerea, iar noua generaţie era
umilită de revenirea oamenilor vechiului PSDR. Vechea generaţie de
politicieni este obişnuită cu monopolul resurselor şi distribuirea lor cu
ţârâita spre teritoriu. Dar aici PSD cu toţi baronii locali reali sau
imaginari este un mic începător faţă de Guvernul Tăriceanu, iar
actualul guvern a dus la perfecţiune distribuirea de resurse în mod
clientelar, la modul cum distribuie ar putea să stea la putere şi zece
ani, dacă nu ar fi Constituţia care să ceară alegeri din patru în patru
ani. Miza de belire a unor organizaţii din Transilvania a fost în
principal de a închide gura privind cererile de descentralizare, fiscală
mai ales.
Multi oameni mă întreabă obsedant, de vreo trei sau patru ani
dacă nu e cazul să începem construcţia unui nou partid. Nu m-a
interesat niciodată viaţa de partid şi nici structurile noi care s-ar putea
înfiinţa. Am considerat activitatea mea politică drept o etapă
tranzitorie, o „armată”, în fiecare zi visam că mă întorc la studenţii
mei, la scris şi la cărţile mele, la cercetare, la fotbal şi la berea cu
băieţii. Îmi făceam AMR-ul. Nu-mi place să caut sponsori (mor de
ruşine!), nu vreau să mă lupt pentru a pune pe funcţii în administraţie
tot felul de netalentaţi şi neterminaţi.
Îmi repugnă toate acestea, inclusiv aroganţa celor care se aflau
de partea cealaltă a baricadei, mulţi veleitari, fără de însuşiri (ah,
Musil) care se uitau la mine ca la un bolşevic, ca la un prost sau chiar
ca la un... animal. Unul dintre scriitorii mei preferaţi din adolescenţă
(Groşan), a scris despre mine ceva de genul ... unul din „Ferma
animalelor”.

Compromisul nostru.
Nu trebuie să fii taliban, trebuie făcute compromisuri în politică.
Sigur, înţegem, compromisul trebuie să fie principala problema atunci
când faci un partid sau conduci unul. Compromisul însă este o formă
de justificare a mizeriilor mai mari sau mai mici. Compromisul este
renunţarea la o valoare până mai ieri sfântă. Ne resemnăm şi începem
să ne reconstruim universul fără acea valoare. Lumea noastră devine
tot mai săracă în valori, stima de sine este afectată fără să ne dăm
seama, intrăm într-un lanţ al slăbicunilor. Ajungem să ne scăldăm în
ceea ce numim pragmatism, viaţa se goleşte, încep să dispară oameni
din viaţa noastră, fiecare prieten pierdut ia cu sine o valoare în care
credeam odată. Nu te mai poţi întoarce la viaţa normală, te
influenţează o culpabilitate şi o incapacitate de a te uita în urmă, în
ochii celor dragi, te împinge mereu înainte… Nu ştii practic spre ce
mergi, dar te chinui să contabilizezi succese sterpe.
Marele compromis al românilor este încercarea de a nu plăti
costuri sociale. Lupta noastră pentru reformă în PSD m-a convins că
asteptăm să facă alţii lucrul pentru noi, pentru că beneficiile se întind
oricum asupra tuturor. Când vin unii la mine şi îmi spun că nu
trebuie să cedăm, să ne luptăm pentru modernizarea partidului, le
spun că atunci când cineva se lupta să schimbe ceva nu ajunge sa-l
aplauzi, ci trebuie să-l sprijini, să-l împingi de la spate, să pui umărul,
să-i iei o parte din greutate. Fiecare dintre noi trebuie să adoptăm
schimbarea şi să participăm la ea chiar dacă ne afectează.
Machiavelli a fost concediat şi timp de şapte ani a devenit ţăran,
s-a retras la ţară unde prindea sturzi în capcane şi vorbea cu tăietorii
de lemne. Şi-a terminat acolo Arta războiului şi Principele. Chiar dacă a
eşuat în marele lui vis de a trezi măreţia în sufletul Principelui,
perioada de retragere i-a folosit, cel puţin pentru fixarea posterităţii.
Nu vreau să las ceva la mijloc, sunt mulţi oameni care mă opresc
pe stradă, îmi scriu sau îmi telefonează, unii vin la mine cu proiecte de
schimbare a României. Nu cedez, voi face în viitor multe proiecte, dar
concreteţea lor va fi determinată şi de receptivitatea celor din jur.
Vrem să lucrăm la o serie de rapoarte despre starea naţiunii şi mai ales
la o publicaţie care periodic să lanseze temele de dezbatere publică pe
care le consider necesare pentru ca România să iasă din stagnare şi
această cacofonie care ţine loc de dezbatere publică şi proiecte politice.
Vom avea câteva teme urgente: Ce este social-democraţia de tip vest
european şi cu ce se deosebeşte ea de ceea ce avem acum? Ce trebuie
să facem urgent pentru ca România să ia, din mers, ritmul Europei? Ce
se întâmpla în Transilvania din perspectiva descentralizării şi relaţiei
cu Centrul? Starea identităţii şi solidarităţii ardelene. Cât de realiste
sunt şi ce lipsuri au strategiile regiunilor de dezvoltarea din zona
noastră? Mă interesează şi mecanismele prin care statul român îşi
poate încă păstra anumite prerogative absolut necesare, zone în care se
încearcă a fi înlocuit de reţele de corupţie sau grupuri de interese
nelegitime. Studiem mecanisme de inovaţie politică şi modul în care
think tank-urile pot schimba starea de lucruri.

Românie de unică folosinţă.

Sunt convins că nu putem arde etapele şi nu putem schimba
destinul istoric, decât rareori. Popoarele se cunosc după modul în care
îşi asumă înfrângerile, iar istoria noastră iînvăţată la şcoală nu
consemnează niciuna. Nu sunt tâmpiţi, sunt smecheri şi nu au avut
niciodată ocazia să-şi descopere demnitatea, astfel că nu au ce pierde.
Nu sunt mândri, sunt doar orgolioşi. Au fost atât de umiliţi încât nu
mai cred într-un Dumnezeu doar al lor. Cred că Dumnezeu se uită pe
vizetă la ei doar duminica şi în sărbători religioase, când sunt pregătiţi
să-l primească.
Românii au încercat să păcălească istoria retrăgându-se în
păduri din faţa duşmanului. Nu am construit cetăţi şi orase căci era
pericolul să ni le strice năvălitorii şi imperiile ce se luptau pe-aici. Dar
acum nu mai avem unde să ne ascundem, acum trebuie să facem ceva,
nu putem să scăpăm fără muncă şi fără jertfă, cum spunea Eminescu.
Nu ne mai putem fofila (ce verb!).
Nu suntem superficiali, cei care am trăit înainte de 1989, ştim că
este posibilă şi o altă Românie. Sub dictatură, românii găseau
mecanisme de evaziune în literatură, artă, filosofie. Acum însă
oamenii sunt supusi unui proces de decerebralizare prin televiziune şi
presă, sunt reduşi la instincte şi pofte. Se distrug miturile colective şi
se înlocuiesc cu mituri de consum. Se uită prea mult la televizor şi
televiziunea le dă iluzia că înţeleg ce se întâmplă. Au intrat în cursa
distincţiei şi comparaţiei cu ceilalţi şi atunci umblă după bani şi prin
consum vor să demonstreze că sunt... cineva. Din păcate, nu suntem
americani, că să ne permitem să fim proşti sau superficiali, pe noi nu
ne apără statul, noi am făcut cea mai mare greşeală când am ucis statul
român, greşeală pe care o facem zilnic. Nu suntem mai superficiali
decât alţiiş dar noi nu avem mecanisme colective de control al prostiei.
Nu suntem nici poporul eroic care ne credeam, noi ne-am trimis
copiii sa moară la Revoluţie, apoi ne-am dat seama că nu iubeam
libertatea, doar ne uram conducătorii.
Cred tot mai mult că politica este necesară ca aerul pentru o
societate. Cred că politica noastră încă nu s-a desprins de nevoile
fundamentale, cele de la baza piramidei lui Maslow. Nu a ajuns la
nevoile superioare, mai ales cele privind stima de sine. Politica noastră
se va schimba când o să înţelegem că lipsa de organ pentru interesul
de grup ne conservă sărăcia şi rămânerea în urmă. Dar, am
sentimentul că facem paşi înapoi cu politica de astăzi. aşa că m-am
săturat să mai fac planuri, să mai vorbesc şi chiar să critic.

Nevoia de sociologie critică.

 Sociologul este martor şi actor social şi are dreptul (datoria?) de
a exprima un punct de vedere în spatiul public şi fără a aduce
justificări ale chestionării altora sau contabilizării statistice. Sociologul
poate să facă diferenţa dintre punctul său de vedere şi punctul de
vedere al ştiinţei. Dar în nici un caz nu trebuie să tacă sau să se
limiteze a publica două-trei studii pe an în reviste ISI. Citesc lucrări ale
unor colegi sociologi pe teme sociale importante, dar pe care nu le
cunoaşte nimeni sau doar studenţii lor, nici măcar colegii de breaslă.
Dar, ce este mai trist, este că nici ei nu cred în forţa lor intelectuală,
scriu doar ca să promoveze dintr-o treaptă didactică în alta. iar vocea
lor de intelectuali şi-au ucis-o demult. Se revoltă câteodată la vreun
pahar de vodcă, dar în rest se uită la televizor şi rareori comentează cu
studenţii ce au văzut.
Acum 10 ani am scris o carte împotriva pasivităţii intelectualei şi
cu credinţa că avem nevoie de contraideologii. Acum cred însă că stăm
mult mai prost. Nu mai avem o sferă publică unde să se lovească
ideologiile. Am devenit o societate decerebralizată care a renunţat să
mai dezbată. În loc de dezbatere aruncăm cu înjurături, iar
talibanismul este în floare. S-au împlinit 90 de ani de la realizarea
statului naţional român, iar noi nu am fost în stare să organizăm o
sesiune solemnă a Parlamentului României, nici Academia Română a
făcut nimic, iar la Alba Iulia nu s-a deplasat nici un politician
important de la Bucureşti. Doar Presedintele Traian Băsescu a
organizat un cocktail la Palatul Cotroceni cu ocazia Zilei Naţionale.
Am trecut cu masina prin oraşul Unirii în acea zi de sărbătoare şi am
avut senzaţia că văd o Românie pustiită şi fără de vlagă, fără suflet şi
fără energia de a păstra valorile. Vorbesc cu profesorul Liviu Maior,
un istoric de mare forţă şi mare angajament, ne întrebăm cum este
posibil să fim atât de insensibili. Mi-e ruşine că nu suntem în stare să
ridicăm privirea mai sus de portofel.
Când sunt departe de ţară, de televiziunile moguleşti, de ziare şi
cunoştinţe de politicieni, încerc să vizualizez România. Să mi-o
inchipui, fără aceste proptele, fără aceste ferestre prin care ne uităm
zilnic spre lume. Revăd o serie de lucruri halucinante, lucruri care m-
au şocat, rănit sau doar m-au pus pe gânduri. Despre acestea am scris
în această carte, părţi dintr-un tablou care pare ireal, apocaliptic
uneori. Îmi aduc aminte de unul din poeţii copilăriei mele, astăzi
dramaturg la Paris, Matei Vişniec, şi de al său Oraş cu un singur
locuitor. Mă gândesc la un titlu pentru acest text: ţară cu un singur
locuitor. Văd românul simbolic ca pe un om abătut, deznădjduit, trist şi
costeliv, un popor care nu creează nicio sinergie. Fiecare român are
România lui, nu se întâlneşte niciodată cu ceilalţi români, nu pun
nimic împreună, se urăsc dincolo de garduri şi pereţi, îşi târăsc singuri
prin istorie o Românie ca pe un sac petecit şi plin de lucruri inutile.
Fiecare îşi poartă identitatea ca pe o povară. Ca o rană. În străinătate
românii fug de români, iar copiii plecaţi caută să uite limba maternă.
Iar acest jurnal al meu nu ia fapte cu intenţia de a le pune în
ordine. Nu încerc să dau vreo raţiune, vreo tematizare, vreun tablou
sintetic. Nu, eu preiau evenimentul, îl filtrez şi îl pun acolo de unde l-
am luat. Poate că am scris aceste trei cărţiii pentru a scăpa de temele lui
Cioran din Schimbarea la faţă a României, pe care am citit-o pe ascuns, în
tinerete, când comunismul încă nu lăsase după el iluzia libertăţii. Au
trecut peste ţara noastră câteva decenii de totalitarism bolşevic
devastator şi, totusi, parcă nimic nu s-a schimbat. I.L. Caragiale este la
fel de adevărat ca acum peste 100 de ani. Uneori intelectualii se simt
încântaţi că au descoperit această constantă, pare singura dintr-o lume
a nesiguranţei şi lipsei de suprafaţă a valorilor. Ce tristeţe, sigură este
doar nesiguranţa!Au trecut 100 de ani de destin ghebos şi o singură
rază de lumină, în 1989. Repede învinsă, iute distrusă de cei care s-au
pişat pe flacăra speranţei unor tineri speriaţi deşertul care îi aştepta în
viitor.

Noiembrie 2009
 Politica fără mesaj

A Tribute to Paraziţii

Politica noastră este surdă, mioapă dar mai ales… mută. Nu

transmite niciun mesaj, doar simulează, în campanii, diverse mesaje
cu ajutorul unora care se pricep la publicitate. Dar nici în campanie
electorală comunicarea nu are loc, căci oamenii nu sunt obişnuiţi să
asculte deoarece nu au o relaţie de comunicare iniţială, începută cu
mai mult timp înainte. Deşi în fiecare zi gălăgia politică este
asurzitoare, mesajul este aproape nul.
Nu vorbesc aici despre ceea ce spun profesorii la şcolile de
ştiinţe politice, despre cum se construieşte mesajul în discursuri sau
programe ale partidelor politice. Această scolastică ţine de observaţie
şi de didactică, poate o fi bună pentru a învăţa pe alţii, dar abilitatea
de a face politică adevărată nu se prea învaţă la şcoală. Cred că şi eu le
spun studenţilor de la cursurile de marketing politic că mesajele
trebuie să întâlnească orizontul de aşteptare al publicului, că trebuie să
fie simple, scurte, uşor de reţinut şi cât mai vii, mai emoţionalizate.
Dar asta este teorie pentru cercetători sau analişti. Până una, alta,
politicienii nu se nasc la facultăţile de politologie sau sociologie.
Politicienii adevăraţi sunt purtători de cuvânt ai unor atitudini
colective pe care le fructifică sau chiar le creează în unele cazuri.
Fiecare moment social şi politic se structurează pe scheletul unor
atitudini sociale şi politice, date subiective pe care încearcă să le
descopere sociologii prin sondaje, interviuri sau focus-grupuri. În
unele cazuri, ei chiar reuşesc, dar asta nu înseamnă că, în mod
automat, rezultatele studiilor se transformă în mesaj politic în care
oamenii să se recunoască şi pe care să-l poată urma. Pentru a
reformula în comunicarea politică ceea ce ai găsit printr-o schemă de
cercetare este nevoie de multe lucruri asupra cărora nu voi insista aici.
Aici vom vorbi doar de personajul politic care va spune mesajul.
Acesta trebuie să aibă talent şi empatie în comunicarea cu oamenii.
Unii pot să fie buni actori şi simulează foarte bine chiar şi emoţiile.
Dar majoritatea nu au decât şansa să fie sinceri, să se identifice cu
mesajul şi să-l transmită o dată cu credinţa că este o cauză cu care se
identifică şi ei. Fără aceasta, oamenii simt falsul şi simularea, iar
credibilitatea nu apare. Sunt lideri politici care nu pot citi decât
discursuri goale, formate doar din jargonul politic şi administrativ al
campaniilor sau ideologiei de partid. Am avut experienţa să văd
oameni care ocoleau tocmai cuvintele cele grele, adevărate, cele care
conţin sânge şi sudoare din discursul scris de alţii. Aşa cum am văzut
politicieni care nu puteau spune decât cu jumătate de gură cuvântul
prieten, alţii care se speriau pur şi simplu de cuvântul jusţitie sau lideri
care preferau să se refugieze după un limbaj de lemn, asociat cu un
zâmbet fals.
Liderul care are o poveste de spus sau care este sincer, atât cât se
poate, are mult mai mare şansă să găsească rezonanţă la ceea ce spune.
Oamenii simt falsul şi sunt greu de păcălit. De multe ori, din lipsă de
alternativă, ei votează cine ştie ce caricatură, dar asta nu înseamnă că
i-a convins.
Oamenilor trebuie să le vorbeşti despre ei şi despre viaţa lor, nu
despre tematicile abstracte sau despre macropolitică. Nu doar că nu
sunt pregătiţi pentru discursuri savante, dar vor să vadă ce poate face
politica pentru ei, măcar pentru că li se cere ceva în schimb, adică
votul.
Mi-a venit în gând să scriu aceste rânduri nu pentru a teoretiza
despre semiotica sau pragmatica mesajului politic, ci pentru că am
discutat azi cu un prieten jurnalist, un băiat inteligent care învaţă în
fiecare zi câte ceva, şi mi-a confirmat o senzaţie pe care o am tot mai
acut şi eu: mesajul politic este tot mai slab, dacă nu cumva tinde chiar
să devină inexistent. M-am odihnit grozav în campania pentru
euroalegeri, îmi spunea prietenul meu jurnalist de politică, pentru că
nu a fost nicio comunicare, nicio polemică şi nici măcar un dialog pe
care să fiu nevoit să-l urmăresc. Este adevărat, se pare că tot mai mult
politicienii comunică încercând să valorifice anumite reflexe ale
populaţiei, îl loc să caute să comunice cu electoratul. De aceea, sunt
îndreptăţit să spun că partidele nici nu prea au electorat fidel, poate
doar publicuri captive prin poziţie şi condiţie socială, publicuri care au
dobândit nişte reflexe aproape condiţionate.
Să luăm doar campania de euroalegeri, unde nu am auzit nimic
despre spaimele integrării, nici urmă de eurosceptici sau eurorealişti
măcar. Toţi candidatii au spus că promovează România şi interesele ei,
dar nu au spus care interese şi ce legatură au aceste interese cu nevoile
omului de pe stradă. Sigur, toţi au spus un lucru incorect şi mincinos:
că viitorii deputaţi europeni vor aduce fonduri europene pentru ţară şi
popor, lucru pe care nu are cum să-l facă niciun eurodeputat.
Televiziunile de ştiri născute ca ciupercile în ultimii ani îi
urmăresc pe politicieni peste tot de dimineaţa până seara şi nu fac
decât să dilueze şi mai mult o esenţă care nu prea există. Se discută
multe ore pe zi despre cele mai banale gesturi şi despre fapte fără nicio
semnificaţie pentru economia globală a comunicării dintre politicieni
şi populaţie. Politicienii ajunşi la televizor vorbesc despre factualitatea
politică, despre războiul dintre palate şi votul uninominal, stereotipuri
repetate la infinit şi golite de sens spre disperarea jurnaliştilor care îşi
dau seama că nu primesc răspunsuri care să aibă sens sau să facă
istorie.
Dar mesajul politic nu se produce doar în politică şi de către
politicieni. Mesaje politice şi sociale trimit şi literatura sau arta.
Mesajele politice se produc în fiecare dintre straturile societăţii şi de
cele mai multe ori ele exprimă atitudini veritabile, născute din trăire şi
din experienţă. De mai multe ori ele apar pentru că mesajul
politicienilor pe aceste teme lipseşte. Cu ajutorul unor limbaje
specifice, oamenii îşi comunică atitudinile şi emoţiile generate de
interacţiunea lor cu politica sau cu problemele pe care şi politica este
obligată să le abordeze.
În acest sens, vă propun să analizăm fară a cădea în
pudibonderii de doi lei, textul Mesaj către Europa, una dintre ultimele
piese ale trupei Paraziţii. Am fost şi eu apostrofat de unii când am
vorbit despre realitatea dureroasă a unor moşteniri lugubre ale
comunismului în politica românească de azi. Cei supăraţi şi cu musca
pe căciulă au spus că limbajul a fost dur, de mahala sau nepermis. Dar
s-au ferit să combată sensul, adică mesajul. Am primit sute de mesaje
de încurajare atunci şi doar o critică pe e-mail, încurajată de
Organizaţia PSD din Focşani. Haideţi să citim împreună textul
băieţilor de la Paraziţii, mai bine ar fi să-l ascultăm sau să vedem
videoclipul excelent îmbogăţit vizual, fără false pudori şi fără a încerca
să dăm vina pe cuvinte. Fără să folosească toate cuvintele şi temele
specifice hip-hop-ului, politicienii care se ocupă de relaţia cu Europa,
ar putea lua ca bibliografie aceste versuri. Nu vă luaţi după unele mici
derapaje, nu doar lingvistice, dincolo de fascinaţia pentru Europa sau
dorinţele de a câştiga bani la Madrid sau Roma, milioane de oameni
din România se recunosc cu siguranţă în strigătul de demnitate al
băieţilor de la Paraziţii:

Mesaj pentru Europa

Nu suntem ciori,
nu stăm în corturi
facem eforturi
să ne elevăm şi nu cântăm pe străzi
în Viena la acordeon
Noi nu cerşim cu handicapul la vedere
să facem avere
şi nu ghicim viitorul în palmă în dughene mizere
Noi nu purtăm fuste înflorate
şi nu furăm din buzunare
Nu emigrăm în Suedia cu 7 copii
să ne daţi ajutoare
Pentru cei care sunt mai pudici
sau care strâmbă din nas
la întâlnirea cu viaţa adevărată,
exemplificarea se opreşte aici.

(Pentru oamenii vii, mesajul complet în albumul Slalom printre cretini)

11 ianuarie 2007
 Un adversar pentru preşedinte
Cetăţeni speriaţi, politicieni morţi de frică

De câţiva ani mă obsedează un text scris de un călător străin

despre Ţările Române. Este descrisă acolo o situaţie în care se mazilea
un domn la Bucureşti, undeva la mijlocul secolului al XIX-lea. Sultanul
trimisese un călău care să anunţe mazilirea şi să-l dea jos pe unul
dintre domnitorii cu numele de Şuţu de pe tron. Spune acel martor
străin că sultanul trimisese un călău negru care l-a prins pe Domnul
Ţării Româneşti de gât cu un laţ şi l-a târât pe jos prin sala tronului în
faţa întregii Adunări a Ţării şi nimeni nu a intervenit, deşi erau acolo
boierii şi... gărzile, cu siguranţă bine plătite. Şi mai notează acel călător
că toată lumea era îngheţată de frică şi acel harap, dacă vroia, ar fi
putut ucide tot Bucureştiul, pentru că nimeni nu ar fi ripostat. Un
terifiant tablou despre noi, un tablou pe care îl resimt, cu ruşine,
aproape ca pe o problemă de biografie personală. Ca urmaş al unor
grăniceri năsăudeni care timp de aproape trei secole au fost obligaţi de
istorie să fie soldaţi, acest episod îl car după mine cu o ruşine
percepută aproape fizic. O ruşine care nu este spălată de episodul
bătăliei strămoşilor mei năsăudeni cu Napoleon de la podul de la
Arcole unde, se spune, împăratul a fost impresionat de vitejia
grănicerilor, fiind blocat timp de trei zile. Resimt această laşitate din
istoria noastră ca şi cum ar fi o mare infirmitate a familiei mele.
Îmi aduc destul de des aminte de acest episod pentru că în viaţa
politică ne lovim des de aspecte ale laşităţii generale. Exemple?
Recent, Ion Iliescu a jignit toată conducerea PSD, dar nimeni n-a
ripostat. Toţi s-au făcut că nu observă, alţii şi-au şters scuipatul discret
şi altii, mai rău, şi-au pus scuipatul în albumul foto de familie... doar
venea de la un personaj cunoscut al istoriei noastre. Acum câteva zile,
preşedintele României, Traian Băsescu, s-a ridicat deasupra tuturor şi
atacat din nou echilibrul politic, fragil oricum, prin referendumul
simultan cu alegerile europene. Trecând peste ticăloşia transpartinică
a multor parlamentari care nu vor în niciun caz votul uninominal,
grup în care PD şi preşedintele sunt reprezentaţi consistent, gestul său
este o sfidare comparabilă cu excursia acelui negru la Bucureşti pentru
a mazili un Domn. Nu mă refer la umilirea lui Tăriceanu care face
orice să rămână la putere cu mai puţin de 20%. Premierul merită orice
umilire pentru că a dovedit că nu este în stare să facă altceva decât să
servească interesele unui grup economic.
 Dar forţarea preşedintelui este o încercare de a elimina orice
formă de opoziţie şi de a rămâne singur cu PD pe scena politică.
Preşedintele forţează un viitor guvern monocolor şi o preşedinţie
bonus, sfidând toate partidele, politicienii şi simţul echilibrului pe care
ar trebui să-l aibă un conducător. Deşi este evident că un partid care
acum trei ani avea doar 7% din intenţiile de vot nu are cadre şi
specialişti pentru o majoritate în România, căci niciun partid nu
posedă asta, nici măcar hulitul partid-stat PSD. Traian Băsescu simte
lipsa de bărbăţie a conducerii celorlalte partide şi vrea să le dea o
lovitură mortală. Este clar că aceasta este soarta meritată de actuala
clasă politică, în mod normal ea trebuie schimbată, dar cu siguranţă că
nu printr-o asemenea lovitură, în care nomenclatura actualelor partide
este înlocuită cu oastea de strânsură a Partidului Democrat. Niciunul
dintre actualele partide nu poate să-şi aroge dreptul de a elimina pe
toate celelalte, de aceea atacul preşedintelui, justificat în fond, este
foartre periculos prin posibilele lui efecte.
Văzând reacţiile palide ale staff-urilor politice la adresa iniţiativei
preşedintelui, nu poţi să nu te întrebi de unde vine lipsa aceasta de
bărbăţie a politicienilor români. Mă întreb de câţiva ani de când
hălăduiesc şi eu prin codrul politicii care sunt mecanismele prin care
sistemul îi controlează pe politicieni de îi face aşa mieluşei. De multe
ori am crezut că am găsit o cauză unică, dar apoi mi-am dat seama că
nu era singurul mecanism. Am văzut mai întâi că multor politicieni le
este frică de şefii lor sau de adversarii lor de la guvern pentru că sunt
santajabili. Unora le este frică de propriul lor trecut. Am auzit şi de
lideri politici care făceau dosare penale principalilor colaboratori şi,
din când în când, îi chemau pentru a le aduce aminte de ele.
Dulapurile multor conducăori de partid şi de stat poate mai gem de
dosare ale adversarilor, dar mai ales ale colaboratorilor apropiaţi. Alţii
poate că nu vor să fie demni într-o lume de ticăloşi, pentru a nu
rămâne ei fraierii care plătesc factura. Unii tac şi înghit orice umilire
pentru că vor să rămână în cărţi. Ei ştiu că dacă nu dau lupte inutile
sistemul îi protejează şi vor căpăta şi ei un os de ros pentru loialiatate,
mult mai importantă decât specializarea sau atitudinea corectă. Cei
mai mulţi sunt lipsiţi de imaginaţie şi atunci sunt cei mai fericiţi când
primesc ordine de la centru. Atunci se simt băgaţi în seamă şi trebuie
să execute, deci pot greşi mai putin decât atunci când ar trebui să
gândească cu capul lor. Indiferent de cauze, o mare de laşitate se
întinde peste politica românească.
Şi cetăţenii merg la vot sau apreciază politica tot prin ochelarii
fricii. În şaptesprezece ani au fost mereu puşi în situaţia să se teamă de
ceva şi să voteze în funcţie de acea spaimă. Au fost speriaţi cu nişte
terorişti pe care nu i-a văzut nimeni mai apoi. Imediat după aceea s-a
transmis masiv ideea pericolului ruperii României, după exemplul
iugoslav. A apărut şi omul adecvat liniştii noastre, iar după el au venit
cohorte de mineri naivi, pe post de salvatori pentru nişte instituţii care
aveau arme şi nesfârşite depozite de gloanţe dar, culmea, nu se puteau
apăra singure. Au votat românii de spaima ungurilor care ne fură ţara
şi de spaima moşierilor care ne vor fura fabricile şi ogoarele patriei.
Alţii au venit apoi şi au arătat pericolul comunismului (ca şi cum
comunismul nu era prezent peste tot). Au mai fost speriaţi oamenii cu
corupţia – pericol real – dar un proces la care fiecare dintre noi,
românii, prin tăcere sau acceptare, participam în fiecare zi. Ultimele
sperietori au fost cele cu oligarhii şi prin acesta oligarhii au primit
buletin de identitate şi drept de şedere. Speriaţi de un viitor nesigur
pentru ei şi copiii lor, cetăţenii se agaţă de oamenii care se află în vârf
sau de cei pe care-i văd zilnic la televizor. De aceea, bătălia pentru
notorietate este cea mai tare în România, încrederea sau credibilitatea
nemaifiind criterii care să intre în calcul atunci când toţi şefii de
partide au încredere de sub 30 de porcente din populaţie.
Am fost unul dintre puţinii care s-au opus aventurii în care o
combinaţie formată din rămăşiţele nomenclaturii roşii s-a unit la un
referendum cu oligarhia noilor îmbogăţiţi cu dosare la DNA ca să-l
elimine din joc pe preşedintele României. Nu pot fi de acord însă nici
astăzi, când ofensiva preşedintelui, chiar pentru o cauză dreaptă, se
duce cu arme pe care pot deşertifica viaţa politică de la noi. Sper că
într-o zi preşedintele va înţelege că nu poate, la infinit, să dea bătăliile
politice în locul Partidului Democrat. Prea mult protejat, partidul său
va rămâne în cărucior, ca un copil bolnav de poliomielită. În mijlocul
laşităţilor de tot felul, preşedintele României are nevoie de un
adversar veritabil, nu de scheme de carton sau duşmani inventaţi.
Reformarea clasei politice trebuie să se desfăşoare într-o luptă grea cu
trecutul, în care oamenii să înţeleagă ce se întâmplă şi ce viitor vom
avea, nu printr-o şmecherie şi pe furiş trebuie făcută înlocuirea celor
care au blocat uşile politicii româneşti. Ei trebuie trimişi de electorat la
muzeul politicii sau, după caz, la tomberonul istoriei, printr-un proces
conştientizat, în care nu fricile de toate felurile să fie catalizatorul. Nu
va ajunge înlocuirea lor cu o altă nomenclatură de partid, căci s-ar
întoarce înapoi la viitorul ciclu electoral. Votul uninominal este vital
dar el trebuie să fie însoţit de proiecte care să dea sens viitorului
României, să aducă soluţii în care oamenii să creadă, eliberându-se de
diferitele forme de frică care le-au fost induse sau pe care le-au
moştenit. Preşedintele României are nevoie de un adversar real care să
vrea să ducă România înainte, nu să salveze diferite interese de grup.
Un bărbat care să vină cu un proiect de schimbare a României din
temelii. Atunci am putea vedea o competiţie în care luptătorii nu şi-ar
mai prinde picioarele în iţele partidelor şi ar câştiga România. Fără
adversar, preşedintele a început să se autoaccidenteze. Fără adversar,
victoriile preşedintelui, oricâte ar fi, îşi vor pierde din strălucire
devenind doar victorii ale unui partid asupra altor partide.

26 octombrie 2007
 Avocatul îngerului

De multe ori, dacă suntem trişti sau cinici atunci când vrem să
facem o contra argumentaţie mai mult sau mai puţin gratuită, ne
plasăm pe poziţia diavolului. Câteodată poate o inexplicabilă cruzime,
dospită undeva în subteranele fiinţei noastre, ne face să ne asumăm
poziţia de diavol sau cel puţin de avocat al diavolului în contestarea
lumii sau a argumentaţiei celorlalţi.
Puţini ştiu însă că Avocatul diavolului este o instituţie pe care a
inventat-o Biserica Catolică. Ca şi propaganda, de altfel, Avocatul
diavolului a fost un birou creat de Biserica Catolică în 1587. Structura a
fost activă aproape 400 de ani, până în 1983, când Papa Ioan Paul al
II-lea a decis desfiinţarea sa. Rolul acestei instituţii era să militeze
împotriva canonizării oamenilor, prezentând toate argumentele
posibile pentru a împiedica acordarea titulaturii de sfânt. Atunci când
avocatul diavolului nu a mai fost prezent să-şi exercite urâta
îndeletnicire s-au realizat 500 de canonizări şi 1.300 de beatificări, în
numai 22 de ani, cât în secole întregi. Sunt mândru că un papă ce
venea din estul Europei a înţeles primul că exista atâta rău şi atâta
suferinţă încât era prea mult să mai păstrăm în interiorul bisericii
instituţii ale denigrării. Avocatul diavolului făcea tot posibilul să
întineze viaţa de sfânt a unor creştini, cu siguranţă respectaţi de cei
din jur, oameni care au dat multe probe de sfinţenie de-a lungul vieţii.
Însă cea mai importantă activitate a acestui avocat era contestarea
minunilor făcute de candidaţii la sfinţenie.
Dar îngerul, el nu are pe nimeni, este el singur? Şi îngerul are
avocat. Avocatul îngerului ne ajută să trecem peste momentele în care
ne copleşeşte suferinţa şi nicio cale pare că nu se mai deschide spre
lumina zilelor următoare. Când totul în jurul tău pare că îţi este
potrivnic, când ţi se pare că ai pierdut şapte ani din viaţa ta crezând că
poţi schimba o lume strâmbă şi acum observi că mulţi dintre tovarăşii
tăi ieşiseră alături de tine la drum doar pentru că asta le oferea un bun
camuflaj pentru a tâlhări, avocatul îngerului vine şi-ţi spune la ureche:
bucură-te că ai fost sănătos, bucură-te că în aceşti şapte ani ai cunoscut
şi oameni adevăraţi, iar familia îţi este întreagă, alături de tine! Când
fiica ta îţi spune că eşti un tată denaturat, că nu stai destul acasă, că nu
comunici cu cei dragi, poţi merge pe mâna avocatului de înger care
zice: aşa erai şi tu la vârsta ei, fii recunoscător Dumnezeirii că ţi-o
poate spune prin viu grai, iar când vine târziu acasă, mulţumeşte-I că
se întoarce şi nu este undeva pe străzi, ori prin canale. Când te obosesc
miile de SMS-uri de sărbători, nu face scandal, fii fericit că ai atâţia
prieteni, pentru că se vor strecura şi prieteni printre miile de
transmiţători de felicitări pentru care politeţea ţine loc de relaţie. Dacă
vezi că unii oameni te înjură câteodată şi pe tine, la grămadă cu
hienele şi viermii din politică, bucură-te că există posibilitatea de a
spune liber ce gândim în spaţiul public fără să fii arestat a doua zi.
Dacă îţi pare că nu mai e nicio speranţă, că astăzi s-a pierdut o ocazie
minunată, poate ultima, de a scăpa lumea de un ticălos imens, ascultă-
l pe el, avocatul îngerului, o să-ţi spună că astăzi s-au născut 10 de
copii în maternitatea din micul oraş în care tu ai văzut lumina zilei şi
cantitatea de umanitate poate dilua răutatea sau ticăloşia care nu a
dispărut azi.
Priveşte copacii şi iarba, o să-ţi spună îngerul, sunt lucruri atât
de rare pe acest pământ, unde marea şi deşertul acoperă cea mai mare
parte. Bucură-te de prieteni şi apropie-te mai mult de cei dragi,
ascunde-te de blazare rătăcind prin cărţile celor care şi-au transcris
utopiile. Caută-i pe cei năpăstuiţi şi alină-le durerea, chiar decă gestul
tău îţi apare mic şi insignifiant. Tu, singur, poţi face minuni, fapte mai
demne de laudă decât victoriile cruciaţilor. Poţi crede, poţi să-i ajuţi şi
pe alţii să descopere bucuria de a trăi, frumosul sau chiar fericirea. Fii
fericit că ai tineri în jurul tău, ajută-i să crească drept, arată-le cum
trebuie să ridice fruntea spre stele şi cum să nu se sperie de nisipul
deşertului care le acoperă urmele ca să nu se mai poată întoarce. Eşti
plămădit din iubire, îţi va spune avocatul îngerului, ai fost dăruit cu
un sâmbure de lumină, caută-l înlăuntrul tău, e acolo, o să-l descoperi
într-o zi.
Uneori suntem propriul nostru avocat al diavolului, contestăm
chiar minunile pe care am putea să le facem, dar şi cele care ni s-au
întâmplat. Minunea cea mare este viaţa, faptul că ne trezim în fiecare
dimineaţă, mai veseli sau mai trişti, că iubim, că putem să fugim
desculţi prin iarbă, că simţim ceasornicul de carne al inimii cum ne
măsoară zilele. Câteodată suntem tentaţi să vedem răul peste tot,
suferinţa ne înfrânge şi ar veni sfârşitul nostru dacă nu ar apărea
avocatul îngerului.
Bine ai venit, îngere! La capătul cărării s-a stins luminiţa şi
zgomotul infernal al ronţăirii fericirilor de zahăr ars ne acoperă bătaia
de aripă a inimii şi nu mai ştim, vorba poetului,
mai trăim ...
mai murim...
19 iunie 2007
 Intelectuali prinşi în maşinăria politicii

S-a scris atât de mult despre intelectuali şi politică, încât este

greu sau inutil să mai scrii ceva. Poate este mai bine să nu te raportezi
deloc la textele cunoscute, dacă ai propria experienţă de martor,
subiect sau observator. O să încerc să fac abstracţie de tot ce am citit,
deşi ani de zile am avut obsesia pozitivă a construcţiei unei sociologii
a intelectualilor, şi de faptul că am deja o jumătate de carte (lăsată în
ciornă de la intersectarea mea cu politica) pe care provizoriu am
numit-o Sociologia ideologiilor noastre cele de toate zilele. Voi elimina chiar
şi tentaţia de a face referire la neîncrederea lui Paretto în intelectuali,
pe care îi numeşte „intelighenţia flotantă” şi ne spune că ei vor ţine
mereu partea celor care deţin resursele de putere.

Nimeni nu-i iubeşte pe intelectuali în politică

Militanţii nu se bucură când se anunţă că un intelectual a intrat
în partidul lor pentru că partidele sunt un fel de echipe de căutători de
aur care nu văd cu ochi buni creşterea numărului de guri ce trebuie
hrănite din prada de după câştigarea alegerilor. Sunt consideraţi
profitori sau chiar naivi. Vechii militanţi vor avea întotdeauna
justificarea următoare: votul ţăranului simplu sau şomerului este egal
cu cel al academicianului, deci lăsaţi-o mai moale cu sfaturile pentru a
câştiga intelectualii de partea noastră. Toate partidele au intelectuali,
profesori universitari sau artişti, dar rareori o să-i găsiţi pe liste de
parlament sau de guvern.

Intelectuali la pachet
Din când în când, în situaţii în care ar trebui să existe o serioasă
dezbatere publică pe teme importante, apare o listă cu aproape 100 de
intelectuali care susţin ceva ce nu poate impune vreun preşedinte,
premier sau partid. Aceste liste ne aduc aminte de adeziunile regizate
pentru proiectele împuşcatului, dar şi de aprigele dispute dintre CDR
şi FSN. Lista de stânga este mai rară, nu s-a structurat niciodată, căci
atunci când s-a încercat opunerea ei dreptei, de regulă, ar fi trebuit să
se lupte pentru susţinerea lui Ion Iliescu or sunt mulţi intelectuali care
se consideră de stânga, dar nu-l pot susţine pe Iliescu. Lista de dreapta
de 15 ani începe cu Andreescu şi se termină cu Zub şi ea conţine o
parte de intelectuali cunoscuţi, dar şi nişte intelectuali de care auzim
doar din aceste liste. În loc de dezbatere publică a ideilor, de toleranţă,
intelectualii au preferat încolonarea în spatele unor lideri politici. S-au
livrat la pachet, la legătură, în loc să-şi expună ideile pe tarabă.

Vitrina cu intelectuali
Intelectualii sunt buni de arătat, sunt un fel de vitrină pentru
alegeri. De aceea ei sunt căutaţi mai ales în jurul alegerilor, cu iluzia că
aduc voturile altor intelectuali. Dar, din nefericire, greu vom găsi la
noi intelectuali care să poată funcţiona ca directori de opinie, lideri
transmiţători de influenţă, cum spunea un sociolog acum mai bine de
50 de ani. Ei nu au cum să aducă voturi pentru că partidele nu îi lasă
să îşi impună propria voce. Puşi să recite discursuri de partid, chiar
dacă o fac cu talent, ei nu pot fi convingători pentru că masa
intelectualilor votanţi, colegii lor, îi consideră de regulă nişte trădători.

Ar trebui să devină invizibili

Liderii nu suportă notorietatea unor intelectuali din jurul lor. Şi
mai ales se enervează la gândul că pot fi consideraţi „produsul”
acestora. Chiar dacă au beneficieat mereu de „punctajele” acestora. Nu
vreau discurs, îi spune liderul intelectualului, vreau doar punctaje
scurte de idei, de acolo încolo mă descurc. Dar faptul că presa ţine
partea intelectualului şi nu a marelui conducător, dacă izbucneşte un
mic diferend sau o dispută, este de nesuportat pentru lider. Când un
intelectual din partid dă un interviu apreciat de colegi sau de breasla
lui profesională, Marele Conducător o să-l felicite ironic şi o să-i
explice că există o ordine de precădere: lucrurile importante le spune
el. Dacă în sondaje intelectualii ajung la niveluri de notorietate sau
încredere care pot fi luate în seamă, aceasta este deja o aroganţă şi
urmează să fie pedepsită. Marele Conducător de partid începe să
scoată cărţi pe bandă rulantă şi atunci dispare ultimul atuu al
intelectualului. Soluţia intelectualului: să devină, pe zi ce trece, tot mai
invizibil.

Scribi inutili
Intelectualii sunt buni să scrie documente privind modernizarea
partidelor, bune de invocat la presă cu ocazia congreselor sau a altor
foruri. Atunci mapele celor din teritoriu şi cele pentru presă trebuie
umplute cu texte lungi, complicate sau cu strategii desenate în Power
Point. Aceste texte rămân moarte, nu le citeşte nimeni şi nu vor deveni
niciodată programe politice. De ce? Simplu, partidele nu sunt echipe
organizate cu scopul de a moderniza România, de a construi proiecte
pe termen lung. Citiţi definiţia partidului politic din orice dicţionar de
politologie şi o să înţelegeţi că intelectualii sunt folositi pentru a
argumenta bunele intenţii, nu pentru a scrie programe de pus în
practică.

Învins de demagogia faptelor

Conducătorul politic ajuns lider de partid începe să creadă în
predestinare şi în organicitatea ascensiunii sale şi atunci caută să
şteargă urmele traseului său. Întotdeauna în şedintele de partid când
unul sau altul dintre intelectuali vor face apel la valorile fundamentale
sau la moralitate sunt pregătiţi să se ridice unii lideri din popor care
vor demonstra indirect, dar cu mare subtilitate, inutilitatea
intelectualilor din partid. Aceşti militanţi care câştigă de mult timp
alegerile în sătucul sau orăşelul lor vor spune cu voce tare şi răspicat
că trebuie să mergem în mijlocul oamenilor, că vorbim prea mult în
birouri şi folosim cuvinte prea meşteşugite, că programele de acţiune
politică sunt o prostie şi că trebuie să ascultăm doleanţele oamenilor
amărâţi. Vor bate cu pumnul în masă şi vor spune că sunt unii care
stau prea mult la televizor în loc să-l însoţească pe marele lider în
satele şi oaraseşle patriei. De aici încolo vor da exemple sugestive cu
dublarea procentelor după ce a trecut liderul pe-acolo, cu scrisori de
mulţumire pentru ultima vizită primite de la un grup de pensionari.
Ce ironie, tocmai el, intelectualul, este învins de demagogie.

Fără capital
Ultima slăbiciune a intelectualului este aceea că el nu poate
aduce bani la partid. Şi nici prietenii lui, alţi intelectuali, nu au bani de
donat. Când vin campaniile, în jurul liderului se nasc gărzi pretoriene
formate din foşti chelneri, drumari, benzinari sau alte forme de
capitalişti ce investesc în politică. Ei sunt daţi ca exemple de dăruire,
schimbă strategii de alianţe şi intelectualul simte cum banii înfrâng
ideile.

Şi totuşi...
Dincolo de aceste detalii de funcţionare, intelectualii care fac
politică ar trebui să fie din ce în ce mai mulţi. Pentru că nu ne este
indiferent cine face politică şi pentru că ar fi singura formă prin care s-
ar putea crea diferenţa dintre stânga şi dreapta sau ar putea să fie puse
în practică valori în politică. România nu va avea nicio şansă dacă
doar comuniştii reconvertiti, securiştii, băieţii sub acoperire, chelnerii,
inginerii de nota 5, cântăreţii, dansatoarele, contabilii de CAP,
schimbătorii de valută sau alte tipuri de aventurieri vor face politică.
Clasa politică de astăzi, croită în laboratoarele încă nedesfiinţate din
1990, este una care ocupă fraudulos biroul de comandă al societăţii
româneşti. Progresiv, ea trebuie schimbată dar nu cu fiii, nepoţii sau
cărătorii de geantă ai actualilor conducători politici. Dacă intelectualii
le vor schimba compoziţia, ciorba va începe să aibă un alt gust. Cât
timp nu vom avea o societate civilă solidă, despărţită de partide,
intelectualii vor trebui să facă politică în partide. Cu toate problemele
despre care am vorbit mai înainte.
Prins în maşinăria politicii, intelectualul poate defecta sistemul
prin mai multe moduri: prin influenţa sa, prin faptul că poate deveni
un pol pentru nemulţumiţi sau pentru că se poate ridica dincolo de
cerinţele burţii. În cel mai rău caz, ca un şoarece rătăcit prin panoul
electric, poate roade la cabluri sau produce scurtcircuit prin sacrificiul
său fără de voie şi neobservat decât de electricieni.

26 iulie 2007
 Ultima redută

Un uriaş ritual al autoflagelării şi urii de sine parcă a fost montat

în aceste şase săptămâni care au trecut din ziua în care Patriarhul
Teoctist a fost chemat la Domnul. Am citit cutremurat zile întregi
forumurile ziarelor şi alte grupuri de discuţie de pe Internet.
Inimaginabil cât de mulţi oameni tineri îşi exprimau un sentiment de
greaţă, dezgust şi chiar ură faţă de preoţi şi biserică. Nu o să înţeleg de
unde se poate aduna atâta energie pentru distrugere faţă de instituţia
cu cea mai mare încredere pentru români.
Dosarele preoţilor au devenit un ţel naţional, mulţi au vorbit
despre preoţi fără nicio dovadă şi fără a face distincţie între pădure şi
uscăturile ei. M-a şocat modalitatea în care analişti improvizaţi pe la
televiziuni vorbeau cu nonşalanţă despre păcatul de a viola taina
spovedaniei de către preoţii care cică ar fi informat la Securitate. Te
cuprinde oroarea când vezi că nimeni nu aduce nicio dovadă, că nu
am avut vreodată, un singur caz măcar, vreo confirmare cât de
aproximativă că vreun preot ortodox s-ar fi folosit de împărtăşanie
pentru a aduna informaţii. Zilele acestea, departe de casă, am căutat
pe forumuri să văd cum priveşte lumea dezbaterea pornită în presă
privind alegerea de Patriarh. Am văzut cum sute de tineri scriau nişte
texte inspirate doar de lipsa de modele şi valori, de rătăcirea careia îi
sunt victime nevinovate. Am văzut repetate stereotipuri jalnice din
presă şi înjurături imunde la adresa unei instituţii şi a unor lucruri pe
care ei nu au apucat să le cunoască.
Cu ruşine mi-am adus aminte că de multe ori am gândit strâmb.
Reflectând la Max Weber şi etica protestantă pe care o leagă de spiritul
capitalist, am gândit că o parte din nefericita noastră rămânere în
urmă de civilizaţie se datorează şi bisericii noastre pentru că nu ne-a
împins de la spate şi nu ne-a oferit un model de muncă, economisire şi
dezvoltare. Probabil că este falsă legătura, doar o iluzie de cauzalitate.
Biserica noastră s-a adaptat la sărăcia noastră seculară. Noi ne-am
construit biserica după chipul şi asemănarea noastră şi cu gândul la
Dumnezeul pe care l-am putut închipui şi iubi. Nu ne-a cerut dări
grele aşa cum au făcut alte biserici şi nici nu ne-a bicuit sau băgat la
temniţă dacă nu le puteam plăti. Nu ne-a pus să plătim indulgenţe şi
nu ne-a obligat să-i facem lui Dumnezeu palate în timp ce noi locuiam
în case de lemn cu pământ pe jos. Biserica noastră nu s-a înălţat
singuratică spre cer, a rămas aprope de pământul în care îşi vărsa
sudoarea şi sângele ţăranul român. A stat cuminte lângă noi, iar
preotul ei a fost şi cosaş, tăietor de lemne sau... nuntaş la bucuria celor
care se căsătoreau. Preotul nostru avea doar credinţa în Domnul şi
iubirea de oameni, pe când la alte biserici proprietăţile erau şi sunt ale
clerului. Preoţii altor biserici deveneau baroni sau grofi, preoţii noştri
umblau desculţi. Pur şi simplu, aceasta este biserica pe noi am
construit-o, cu posibilităţile noastre şi cu uşurătatea noastră de a trece
prin lume. Biserica noastră ne-a dat hrană pentru suflet, dar nu s-a
ocupat de sitematizarea localităţilor. Biserica noastră nu ne-a ars pe
rug şi nici nu ne-a schingiuit prin pivniţe atunci când ne-am rătăcit ori
am fost păcătoşi şi nevrednici.
Biserica ortodoxă nu excelează în pedepse pentru că am fost
destul de pedepsiţi de vremuri. E adevărat, nu avem o biserică
războinică, nu ne-a trimis copiii în cruciade şi nici nu a luptat pentru
cucerirea de noi teritorii. Dumnezeul bisericii noastre se arată bun şi
blând căci pentru români în multe secole vremurile au fost potrivnice
şi traiul amar. Biserică isihastă, ortodoxia nu s-a luat la trântă cu regi şi
voievozi pentru averi lumeşti, a rămas aşteptându-ne să-i batem la
poartă, înfricoşaţi căutând o speranţă. Preoţii ei nu erau baroni sau
grofi, noi până şi pe Sfânta Fecioară am îmbrăcat-o în ie pe icoanele de
sticlă sau pe cele pictate pe scânduri de brad.
Biserica noastră a fost cuminte, mereu ne-a însoţit, nu ne-a
condus, a fost pentru noi un prieten sau un frate, nu institutoare
nemţoaică. În Ardeal, sute de ani biserica noastră nu a avut dreptul de
a se aşeza în oraşe. Românii le-au construit la margine de codru sau
departe în munţi, acolo unde ne-au fost aprinse de trimişii altor religii
surori.
Este acum momentul ca biserica noastră să se aşeze în mijlocul
cetăţii, nu doar în Ardeal, peste tot în ţară. Să nu mai stea deoparte
cuminte, biserica rebuie să vină să-şi ceară drepturile neglijate de
decenii şi secole. A fost de peste un mileniu alături de oamenii acestor
meleaguri şi trebuie să fie şi acum când vrem, nu vrem, intrăm într-o
nouă istorie. Trebuie să ne integrăm în Europa cu biserica noastră cu
tot. Să ducem acolo ce avem mai bun şi să păstrăm ceea ce alţii ar
putea să dorească să distrugă. Dar cele mai multe trebuie să le facă
acasă. Trebuie să se ocupe de protecţie socială, de spitale, de şcoli, de
alinarea suferinţelor sufleteşti.
Patriarhul Daniel este omul pregătit să facă asta. A văzut lumea
şi a înţeles ce ne lipseşte. S-a întors acasă şi a înteles ce lipseşte lumii şi
ce lumină putem noi duce celorlalţi. Este primul Patriarh ales atât de
biserică, dar şi de mireni şi poate să pună capăt destinului de biserică
timidă. Este un moment în care vigoarea unui bărbat încă tânăr poate
ajuta la tăierea nodului gordian.
Se deschide o nouă lume pentru România, mai bună sau mai rea,
nu ştim. Biserica nu are aquis comunitar şi nici plan cincinal de pre-
aderare. E numai a noastră, a rămas singura noastră merinde pe
drumul cuceririi unei vieţi mai bune. Înverşunarea de a compromite
biserica ortodoxă ne arată că ea este ultima redută. Iar o naţiune,
spunea un filosof, poate fi salvată dacă se întâlnesc zece bărbaţi.

15 septembrie 2007
 Politica şi dictatura emoţiilor

Televiziunile găsesc aproape în fiecare zi un fapt politic care să

ne facă să clătinăm din cap cu disperare, să dăm cu pălăria de pământ
sau să sărim în sus de doi metri. Miniştrii sunt puscăriaşi pentru o zi,
mor oameni în explozii de blocuri după ce sistemul neperformant s-a
privatizat, cum ne-au cerut învăţătorii noştri occidentali. Politicienii se
plâng că sunt ascultaţi de SRI – pentru a contracara ştirea de mâine, în
care ei sunt consideraţi hoţi – sau ne speriem o zi că întrăm într-un
dezastru demografic. Dar totul durează o zi sau două, adică atât cât
poate ţine tensiunea unei emoţii. Nu urmează nimic apoi, ca şi cum
viaţa noastră politică ar avea la bază regulile de aur ale mondenităţii:
totul trebuie să fie facil şi, dacă se poate, în fiecare zi trebuie să găsim
ceva nou, căci publicul monden se plictiseşte foarte repede. Şi poate că
nu este o exagerare comparaţia, viaţa noastră politică este un soi de
mondenitate frivolă pentru că se desfăşoară doar sub semnul emoţiei.
Nu se pot impune teme de discuţii, reforme sau strategii, deoarece
totul păleşte în faţa emoţiilor care însufleţesc totul.
Pe scena politică evoluează doar oamenii purtători de emoţii şi
sentimente puternice. Năstase îl urăşte pe Băsescu după ce acesta l-a
bătut în campanie. Iliescu este supărat pe Băsescu pentru că iniţiază
dezbaterea despre revoluţie, lustraţie sau mineriade, Băsescu îl urăşte
pe Tăriceanu pentru că acesta nu şi-a dat demisia când a promis.
Pediştii nu pot colabora cu pesediştii pentru că aceştia au vrut să-i
desfiinţeze, peneliştii se feresc de pesedişti pentru că sunt urmaşii
comuniştilor şi nasul fin al electoratului lor este deranjat de mirosul de
salopetă, pediştii îi urăsc pe penelişti pentru că i-au dat afară de la
guvernare. Geoană este supărat pe Băsescu pentru că l-a bătut la
capitală, Patriciu îl urăşte pe Băsescu pentru că i-a pus nişte cătuşe reci
pe mâini, Iliescu este supărat pe Geoană pentru că l-a bătut la alegerile
din PSD s.a.m.d. La nivel local se multiplică aceste relaţii emoţionale
în sute şi mii de dueluri şi respingeri, astfel încât totul se întâmplă în
ţara noastră în funcţie de emoţiile politicienilor.
Emoţia şi sentimentul sunt singurele motoare care mişcă scena
politică, singurele care alimentează şi ghidează acţiunea politică şi
activitatea celor mai multe instituţii ale ţării noastre. Majoritatea
politicilor publice le-am făcut sub presiunea integrării europene, dar
am lăsat totul baltă după închiderea dosarelor de negociere. Am uitat
repede de dramele din spitalele de psihiatrie care arată ca nişte lagăre
de concentrare. Sărăcia romilor nu mai este subiect al politicii şi nici
viaţa din zonele monoindustriale miniere nu ne impresionează decât
dacă are loc vreo explozie care ucide mai multe vieţi. Am uitat de
copiii care se sinucid de dorul mamelor plecate în străinătate la lucru
şi de cei care stau în corturi în urma inundaţiilor de anul trecut.
Orice dramă socială îi impresionează pe politicieni doar atât cât
durează spectacolul de televiziune al vreunui caz spectaculos. Politica
a devenit o telenovelă cu nesfârşite episoade. Trecem de la un episod
la altul, vine noaptea şi a doua zi viaţa politică va fi impresionată de
altceva. În urma acestei emoţii nu rămâne nimic, totul se uită şi a doua
zi o luăm de la început.
Singurele lucruri durabile sunt emoţiile conducătorilor. Ele
rămân ca să structureze viaţa şi dezbaterea politică, precum ne-a
arătat învăţătoarea din clasa a treia că se mişcă pilitura de fier după
câmpul magnetic. Emoţiile conducătorilor sunt criterii şi far
călăuzitor, ţin loc de programe şi politici. În funcţie de ele se fac
alianţe, guverne şi coaliţii. Ca şi bunăstarea conducătorilor, mai
importantă decât bunăstarea naţiunii, emoţia conducătorilor devine
doctrină şi program politic şi se transmite la cei de jos mai ceva ca
focul prin preerie. Înlocuim raţiunea cu emoţia şi pe specialişti cu fete
frumoase sau cu tineri imberbi. De accea dictatura emoţiei în politică
nu poate decât să privilegieze efemerul, instantaneitatea, clipa şi nu
durata, forma şi nu fondul. În politică, emoţia învinge şi umileşte
raţiunea în fiecare zi.
Facem teledonuri fastuoase şi ne emoţionăm pentru soarta
bătrânilor sau a sinistraţilor. Dar nimic nu urmează emoţiei decât...
uitarea. Nu transformăm emoţia în politici publice, nu căutăm să
facem ceva pentru schimbarea unor stări de lucruri. Politicienii
reacţionează doar în campaniile electorale sau atunci când media îi
trage de mânecă. Dar campaniile electorale sunt rare, iar media
înlocuieşte tot mai mult informaţia cu emoţia, fiind un partener tot
mai bun pentru politicieni.
În aceste condiţii chiar şi publicul este educat încet, încet să ceară
doar telenovelă politică şi nu proiecte politice serioase sau rezultate
palpabile. Înţelegem campania electorală ca spectacol emoţional în
care aproape totul este permis, dar în restul timpului oamenii politici
ar trebui să se ocupe de administrarea societăţilor. Să caute soluţii, să
meargă înaintea comunităţilor pentru a descoperi căi noi spre
bunăstare sau măcar soluţii durabile la crizele tot mai dese. Oamenii
politici trebuie să fie cei care conduc societăţile spre descoperirea unor
sensuri şi direcţii de dezvoltare. Ei trebuie să încerce să înţeleagă
viitorul şi să-i tragă şi pe ceilalţi după ei. În schimb, majoritatea celor
de succes în România se luptă pentru o notorietate obţinută cu orice
pret, pentru prezenţe televizuale fără mesaj, cu mimarea îngrijorării,
zâmbete cât mai multe şi privitul cât mai des spre camera unde se
aprinde becul roşu.
Cotropiţi de emoţii, vânzători de sentimente, simulând afecte,
supuşi dictaturii publice a emoţiei, oamenii politici români au pierdut
deja sensul politicii.

25 septembrie 2007
 Politica întrebărilor fără răspuns

În aceste zile, Dinu Patriciu a vândut 75% din Rompetrol şi a

devenit cel mai bogat român, intrând şi în clasamentul Forbes. Mulţi
prieteni m-au sunat nervoşi spunând că nu este posibil aşa ceva, ieri
era cu cătuşe pe mâini şi lacrimi în ochi, iar astăzi este cel mai bogat
român cinstit.
Ce s-a întâmplat de câteva luni, şi-a dovedit nevinovăţia sau a
fost o victima a heirupismului unor politruci care îi urăsc ca bolşevicii
pe toţi cei care reuşesc să facă ceva? Judecând după experienţa
ultimelor două decenii, nu sunt şanse să aflăm vreodată. Aşa cum nu
vom şti cine au fost teroriştii de la Revoluţie sau dacă măcar au existat.
Nu o să ştim nici care au fost subteranele conflictului de la Târgu
Mureş, din martie 1990. Nici cine este vinovat pentru mineriade nu
cred să aflăm şi nici cine sunt vinovaţii pentru falimentarea unei părţi
importante din sistemul bancar românesc. Dacă ne-ar interesa, nu vom
şti dacă preşedintele României este vinovat de dispariţia flotei şi nici
dacă Ion Iliescu a chemat sau nu minerii. Nu vom şti ce a fost cu
Ţigareta I şi II şi nici câţi dintre actualii lideri politici au fost
informatori sau securişti. Nu vom afla nici câţi dintre tinerii politicieni
sunt „sub acoperirea” numeroaselor noastre servicii secrete. Nu vom
şti câtă minciună este în zvonul că Adrian Năstase are două miliarde
de euro şi nici ce este cu penibilele termopane chinezeşti. Nu vom afla
nici dacă marile scandaluri de corupţie au fost hoţii monumentale sau
doar răfuieli între politicieni şi nici nu vom afla de ce „băieţii deştepţi”
sunt mai tari decât preşedintele României.
Nimeni nu dă răspuns la întrebarea privind ce se întâmplă cu
30% din bugetul României, pe care guvernul îl împarte după bunul
plac, fără control parlamentar şi fără a prezenta măcar rapoarte
publice de execuţie bugetară. Deşi ar părea simplu să găseşti
raspunsul, nu o să aflăm dacă am avut o aşa de periculoasă gripă
aviară (pandemie, ne-au spus guvernanţii fără să se uite în dicţionar)
sau a fost doar o pseudopestă aviară, cum ne-a spus profesorul-
specialist, repede dat afară dar nesprijinit de colegii lui, din cauza
laşităţii. Ne-am mulţumit cu circul spălării cauciucurilor cu apă
chioară, vânătoarea moţatelor prin curţi şi gazarea lor în tomberoane,
în timp ce un apartament din Iaşi filtra milioane de euro. În schimb,
avem convingeri aproape în toate cazurile amintite mai sus. Dar pe ce
se bazează ele? Doar pe intuiţii, pe frânturi de informaţii sau pe
interpretări subiective sau manipulări mediatice interesate.
Politica şi politicienii ar trebui să dea raspunsuri dar, tăcere. O
linişte mormântală sau o hărmălaie cacofonică se aşterne peste orice
întrebare, peste orice caz. Sistemul îţi sugerează că este mai bine să
taci, să te uiţi în blid ori să-ţi acoperi ochii, urechile şi gura. Sau poţi să
urli după răspunsuri... oricum nu o să te asculte nimeni. Instituţiile
statului român, cele care ar trebui să dea răspunsuri, nu au reuşit
decât să sporească şi mai tare ceaţa.
În logică se spune că o întrebare bine pusă conţine mai bine de
jumătate din răspuns, dar în România întrebarea ţine şi loc de răspuns.
La noi, niciun politician nu se simte obligat să dea raspunsuri nici
măcar la întrebările pe care el însuşi le-a lansat. Campaniile electorale
sunt doar întreceri în care totul se pune sub semnul întrebării, dar
niciodată nu au continuări care să dea şi răspunsuri pe măsura. În
fiecare zi se adună întrebări peste întrebări la care nimeni nu se
oboseşte să caute răspuns. Toate acestea se adună ca nişte facturi de
curent electric în cartierul Zăbrăuţi, facturi pe care cel care le emite
este convins că nu o să primească niciodată banii. El le trimite totuşi,
din inerţie şi visând poate că într-o zi se va face dreptate sau lumină.
A pune întrebări în România este un fel de ritual cotidian care a
fost golit de sens, dar rezistă ca formă simbolică, ca o formă de
asemănare cu societăţile moderne ce caută dreptatea sau adevărul.
Este un fel de simulare a căutării adevărului prin seriozitatea cu care
punem întrebarea. De ce se întâmplă asta?
Nu vrem adevărul, nu ne interesează să se facă lumină. Ne
convin minciunile călduţe pe care le spune în faţa oglinzii sau în
politeţea reciprocă. Dacă am vrea răspunsuri, atunci nu am mai vota
politicieni demagogi, javrele care înjură şmecher sau hoţii care dau
mici şi bere în ziua alegerilor. Dacă am dori răspunsuri, atunci am
verifica dacă primarul ce a spus verzi şi uscate în campanie a făcut
ceea ce a promis şi nu ne-am lăsa păcăliţi de faptul că pune asfalt peste
afalt în centrul oraşului de două ori pe an sau agaţă trei ghivece de
flori pe stâlpi ori, de Crăciun, nişte beculeţe pe pomii care mai rezistă
pe bulevarde. Mă înfioară discuţiile cu studenţii mei despre căutarea
fericirii în altă ţară. Cei mai mulţi pleacă pentru că nu mai pot suporta
ceaţa întrebărilor fără răspuns. Nu se poate construi România viitoare
pe ceaţă, ei au nevoie de minime certitudini. Lor încă nu le-a intrat
minciuna în sânge şi nici simularea nu ţine lor de comportament
social. Ei simt că a pune întrebări în ficare zi, fără a mai căuta şi
răspunsul, nu este căutarea adevărului, ci doar simularea căutării lui.
Ei simt că fără lumina adevărului viaţa pe aceste meleaguri este doar
agonie. Ei simt că trebuie să fugă cât mai departe de un loc în care
întrebarea înlocuieşte răspunsul, banii ţin loc de virtute şi nebunul
regelui strigă în van.

25 octombrie 2007
 Tragedia romilor, drama noastră

În faţa problemelor pe acare le avem în Italia, cel mai grav lucru

ar fi să devenim mai rasişti decât suntem vis-à-vis de populaţia roma.
Şi aşa, există un lucru care în orice cercetare sociologică despre
minorităţi îi uneşte pe români şi unguri: atitudine egală de respingere
a populaţiei roma. Nu ne onorează acest lucru, însă este posibil de
explicat.
Acum îi găsim pe romi peste tot în Europa în situaţii care ne
dezavantajează şi ne strică imaginea. Acest lucru trebuie însă tratat cu
luciditate, realism şi pragmatism. Am lansat împreună cu o echipă de
experţi romi prima Strategie guvernamentală pentru îmbunătăţirea
situaţiei romilor, în 2001, şi am constatat cu ocazia studiilor de teren pe
care le-am făcut cât de greu este să încerci schimbarea situaţiei. Dar
nici tragedia lor nu trebuie să o minimalizăm. Romii trăiesc într-o
cultură tradiţională care nu este prea deschisă la nou, deci nu-i ajută să
evolueze. O cultură care nu valorizează şcoala şi, mai ales, o cultură
dizidentă, opusă culturii majoritare – ceea ce de multe ori favorizează
naşterea unei subculturi delincvente. Este un adevăr tragic de la care
trebuie să plecăm. Trebuie însă inventate proiecte guvernamentale
finanţate pentru a-i duce pe romi la şcoală şi pentru a integra această
populaţie pornind de la tineri.
În ultimii ani, fără presiunea Uniunii Europene, s-au făcut
puţine lucruri pentru romi. Ne-am bucurat în secret că au plecat în
Europa şi am scăpat noi de responsabilitate. Am lăsat doar fundaţiile
şi societatea civilă să facă programe pentru multiculturalism. La Cluj
există un centru naţional pentru diversitate etnică, fostă filială a
fundaţiei Soros, care oferă expertiză şi coordonează multe programe
printr-o muncă entuziastă a unor sociologi, psihologi, economişti, dar
este nevoie de intervenţie guvernamentală serioasă. Este nevoie de
bani mulţi şi de atitudine constantă timp de două, trei decenii.
Tragedia unui copil născut într-o familie de romi este totală: are
75% şanse să nu meargă la şcoală şi tot atâtea să facă puşcărie.
Aproape nu are nicio şansă, indiferent cât este de dotat de la natură.
Nu putem lăsa destinul să acţioneze orb în cazul acestor oameni.
Guvernul va trebui să se lupte pentru apărarea acestor oameni.
Europa trebuie făcută să înţeleagă că problema romilor este o
problemă europeană. Romii sunt ai tuturor şi nu are nicio relevanţă că
un popor prin excelenţă nomad a fost surprins de tragerea unei
Cortine de Fier în această parte a Europei. Trebuie să afirmăm clar în
relatia cu UE: nu este normal ca resursele să le punem împreună, iar
problemele să rămână doar în seama noastră. Pentru integrarea
romilor este nevoie de foarte mulţi bani pe care România nu-i are în
acest moment. Păcat că la noi guvernanţii negociază în genunchi.
Să nu ne căutăm ţapi ispăşitori pentru propriile noastre slăbiciuni.
Deşi este adevărat că la romi există o mai mare incidenţă a
infracţionalităţii, acest lucru se datorează faptului că trăiesc la
marginea societăţii, sunt mai săraci şi au o cultură tradiţională. O
anumită cultură delinventă au şi unii români plecaţi peste hotare:
boxerii ce au furat la Chicago nu erau romi şi nici alte cazuri de
sportivi care ne-au făcut de râs peste hotare. Şi noi va trebui să ne
delimităm cultural de o oarecare „populară economie a hoţiei", cum
inspirat spunea un jurnalist.
Au fost robii noştri şi sunt fraţii şi surorile noastre. Va trebui să
trecem peste orice resentiment sau stereotip negativ, să-i sprijinim să
se elibereze de delincvenţă, analfabetism şi violenţă. Tragedia lor este
totală şi nu ne poate lăsa indiferenţi. Este o primă criză serioasă de
adaptare la modernitate. Tragedia lor trebuie s-o privim ca drama
noastră. Stânga românească va trebui să producă proiecte politice
serioase pentru romi. Sunt sigur că alături de colegii mei din PSD şi
societatea civilă vom îmbunătăţi strategia lansată tot de noi acum 6
ani, strategie pe care dreapta de la putere a lăsat-o baltă.

4 noiembrie 2007
 Imposibila poveste de dragoste
dintre Miriam Garbini şi Romulus Mailat
Politica bolnavă de marketing

Politica s-a îmbolnăvit de marketing în ultimele decenii. S-a

fardat tot mai mult cu ajutorul vopselelor oferite de cercetare şi a ajuns
să fie periculoasă pentru societate, în lipsa valorilor şi a conştiinţei. În
multe cazuri, campania electorală este o întrecere a unor povestitori
care spun pe scenă poveşti ce le sunt şoptite din culise. Cei mai mulţi
consultanţi politici consideră, asemeni lui James Carville, strategul
care l-a calăuzit pe Bill Clinton, că putem face preşedinte orice actor de
la Hollywood cu condiţia să aibă o poveste de spus, o poveste care să
spună oameniilor ce este ţara şi cum o văd ei. Specialiştii în
comunicare, acei spin doctors creaţi de neuroştiinţe, sociologie şi
semiologie, nu băieţii universal-neşcoliti de la noi, au transformat
personajele politice importante ale ultimelor decenii în adevăraţi
naratologi. Ronald Reagan sau Bill Clinton au fost înconjuraţi de
experţi de la Hollywood, iar G.W. Bush foloseşte şi acum cuvântul
story mai des decât orice alt cuvânt. Ceea ce azi se numeşte The
storytelling management este deja o teorie ce se predă la şcolile
exclusiviste de economie. Noua tendinţă se opune managementului
napoleonian propunând o abordare de tip Tolstoi pentru că, spun
aceşti specialişti, managementul trebuie să motiveze, deci să
influenteze emoţiile angajaţilor sau publicului şi cel mai usor mod de
a te apropia de inima oamenilor este dacă spui o poveste. Şi reporterii
au început să fie influenţaţi de ceea ce se numeşte Jurnalismul narativ,
iar psihanaliştii au pus la punct deja terapii narative. Până şi sociologia
a inventat un capitol al sociologiei povestirii vieţii, cu tot mai mare
succes la tinerii cercetători.

Maşina electorală de spus poveşti

Dar politicienii nu au motivaţiile pe care le au specialiştii descrişi
aici. Prin această tehnică de a influenţa, ei urmăresc doar să
manipuleze conştiinţele naive şi să umple astfel golurile din
programul lor politic sau chiar golurile de cultură sau inspiraţie. Unul
dintre ultimele exemple de storytelling de succes a fost campania lui
Walter Veltroni în campania pentru câştigarea primăriei Romei. Fără
prea multe soluţii şi încercând să unifice o stângă pulverizată şi
măcinată de scandaluri, Vetroni le-a spus romanilor o poveste simplă,
dar sugestivă, veche şi... rasistă. De regulă era o poveste de dreapta,
dar lovea doi iepuri dintr-o lovitură – devenea cel care îi putea
reprezenta pe toţi. Veltroni a vorbit despre ce paradis ar fi Roma dacă
nu ar fi români. Ar fi putut spune direct „imigranţi” dar era o placă
destul de învechită şi uzată şi de strămoşii lui fascişti, aşa încât a
preferat să le dea o identitate acestor ameninţări. Românii, prin
varianta gitană, erau cei mai buni agenţi electorali căci erau mai
vizibili decât agentii de marketing direct prin ceea ce sociologii
numesc „criminalitatea de vitrină”. Adică se ocupă de cerşetorie sau
vânzare de produse de contrabandă în locuri publice sunt mai
degrabă vizibili decât periculoşi.

Ţapul ispăşitor
A inventat şi o statistică cu care se poate minţi cel mai bine: două
treimi din fărădelegile din Roma le fac imigranţii românii, cifră care sigur
este un fonfleu jurnalistic, este imposibil acest lucru la un oraş de trei
milioane de locuitori. Poate doar dacă nu cumva populaţia cetăţii
eterne este formată doar din călugări şi călugăriţe. Nimeni nu a
verificat această statistică şi nici n-o s-o verifice, deşi Guvernul şi
Ministerul de Interne din România ar fi trebuit din prima clipă să-i
ceară precizări oficiale ambasadorului Italiei în România. Nici acum
nu ar fi poate prea târziu. Povestea lui Vetroni este veche de mii de ani
şi conţine mecanismul ţapului ispăşitor, este cum spune René Girard,
o formă violentă colectivă primordială. Violenţa colectivă originară
transferă toate vinile, toate păcatele asupra unui singur personaj şi îl
ucide. Comunităţile cu probleme caută adesea să dea vina pe altcineva
– este mai uşor să ne controlăm emoţiile învinovăţind pe alţii. De
aceea, istoricii observă că rasismul este mai violent în timpul
recesiunilor economice, când şomajul creşte şi scad standardele de
viaţă.

Miriam şi Romulus
Presa este amatoare de asemenea poveşti şi a început să dezvolte
cu talent acest subiect, iar cititorii nu au cum să nu muşte din
asemenea momeli. Efectul Veltroni a fost puternic, demagogul italian
a câştigat cu peste 75% primăria şi a devenit şi seful unui partid nou
(zis Democrat) dar societatea a început să se îmbolnăvească de ură.
Presa românească nu a scris decât fragmentar că o romancă a fost
împinsă de... o italiancă, Miriam Garbini, sub roţile unui metrou care
oprea într-o staţie. Românca se întorcea obosită de la lucru, o chema
Iulia Pantelimon şi nu omorâse, nici nu violase pe nimeni, eventual
ştersese la fund vreo odraslă de italian. Italianca a mărturisit că nici
măcar nu o cunoştea pe româncă şi nici măcar nu-şi poate explica de
ce a făcut asta. Presa din România şi autorităţile noastre nu au instigat
la alungarea italienilor din România. Mailat este deja celebru, dar a
auzit cineva de Miriam Garbini? Miriam şi Romulus au intrat în scenă
după ce Veltroni şi-a spus povestea. Miriam auzise povestea, Romulus
Mailat nu cred că ştia ceva despre asta. Dacă ar fi fost la Verona
povestea cei doi s-ar fi putut cunoaşte... La Roma însă povestitor este
Veltroni, nu Shakespeare.

România – mamă vitregă?

Povestea rasistă a lui Veltroni ne-a impresionat şi pe noi, ne-a
culpabilizat, aşa că am plecat capul, am închis ochii şi asteptăm
cuminţi pedeapsa. Nu este normal şi, mai ales, nu este normal să avem
un guvern care promite că o să-i pedepsească aspru pe cei osândiţi la
sărăcie ce pribegesc prin Europa. Delincvenţii nu au etnie şi nu le
poate fi asociată una, decât abuziv, iar un asemenea abuz nu-l poate
accepta o ţară independentă.
Conform rapoartelor UNICEF, Italia se află printre primele trei
din lume, într-un clasament de 26 de ţări considerate bogate, în
privinţa procentajului de copii care trăiesc sub pragul de sărăcie
(16,6%), iar rata sărăciei la cei sub 21 de ani este de aproape 25%.
Despre acestea şi despre multe asemenea cifre ar fi putut vorbi un
politician de stânga care vrea să conducă un partid şi un mare oraş al
lumii. Dacă însă ne uităm la statisticile italiene, vedem că românii
produc peste 10 miliarde de euro din PIB-ul Italiei, că au un grad de
ocupare superior băştinaşilor, vreo 60% dintre ei au studii finalizate,
faţă de doar 33% dintre italieni.
Domnul Veltroni a preferat să spună o poveste care produce
victime. A dat drumul la maşina de spus poveşti a politicii şi a câştigat
victorii facile. Noi, românii, nu avem niciun motiv să lăcrimăm la
poveştile lui Veltroni. România trebuie să-şi apere toţi cetăţenii,
indiferent unde se află, indiferent de situaţia în care se află. România
nu poate fi o mamă vitregă pentru unii dintre copiii ei.

6 noiembrie 2007
 Oraşul fără frică
Despre cum nu seamănă Madridul cu Clujul

Am primit un semnal discret de remember de la un portal din

Cluj, la Madrid, după o noapte în care am scris continuu în camera de
hotel din Piaţa Castilla, comodă şi uşor de transformat în birou. Eram
oarecum obosit şi dornic să privesc oraşul ca un spectator detaşat. Nu
era prima dată când treceam prin Madrid, dar acum aveam aparatul
de fotografiat cu mine şi m-am gândit să caut români. Semnalul
tinerilor mei prieteni clujeni mi-a dat încă o sarcină, haide să vedem ce
asemănări aş putea să găsesc între cele două oraşe.
Am hoinărit câteva ore căutând figuri, ascultând cu ureche
ascuţită ce vorbeau, dar mai ales muzicala spaniolă vorbită în zeci de
dialecte. M-am uitat direct la figurile oamenilor, am încercat să
compar femeile noastre cu spanioloaicele astea micuţe (şi obosite cum
spune Beigbeder în ultimul lui roman). Toată după-masa nu am
întâlnit nici măcar un bărbat care să treacă de 1,90 de metri, astfel că
aveam şi o ciudată perspectivă de sus, ca un foişor mişcător care se
mută de ici colo prin furnicarul madrilen. Am tot căutat să ghicesc în
mişcarea buzelor unora mai albi ceva cuvinte româneşti dar... am auzit
aşa ceva mult mai târziu.
Primul aspect care m-a şocat a fost naturaleţea cu care oamenii
intrau în contact vizual cu mine. Lucru rar chiar şi în alte oraşe
europene, madrilenii comunică cu deschidere din priviri cu toţi cei
care le ies în cale. Deşi au trecut prin războaie civile şi tot felul de alte
cruzimi şi, regulat, prin atentate distrugătoare, oamenii acestui oraş
nu sunt înfricoşati. Nu se uită disperaţi în stânga şi în dreapta doar,
doar vor descoperi un terorist, cum fac locuitorii Londrei. Nu se
impacientează dacă un străin se apropie şi-i întreabă ceva într-o limbă
pe care nu o cunosc cum se întâmplă uneori în vreun oraş german sau
austriac. M-am plasat ca japonezul pe un traseu turistic de făcut cu
metroul şi am înţeles cum se apărau de frică majoritatea madrilenilor:
mulţi dintre ei aveau cărţi în mâini. Nu ghiduri turistice şi nici romane
poliţiste sau horror, cărţi de beletristică serioasă, eseuri şi chiar
filosofie. M-am apropiat obraznic de mai mulţi să văd autorul şi titlul
şi ei nu s-au ferit, îmi zâmbeau larg şi se ofereau să-mi spună ceva
despre carte. Din păcate puţini ştiu engleza sau franceza, iar spaniola
mea este săracă din cauza fotbalului pe care-l jucam în timpul orelor
de la Filo, în studenţie.
 Mi-am adus aminte de un text al meu despre spaimele clujenilor.
Am primit zeci de telefoane şi sute de e-mail-uri de confirmare, am
făcut şi o emisiune de televiziune maraton despre asta. Vorbeam acolo
despre spaimele celor veniţi în timpul industrializării forţate, care
după 1990 erau paralizaţi de frica de a nu fi daţi afară din oraş. Lipsa
locurilor de muncă şi frământările haosului tranziţiei nu aveau cum să
le înţeleagă decât ca o încercare îndreptată împotriva lor. Atunci
spaima lor a primit un răspuns şi o explicaţie, valabilă mai bine de un
deceniu: de vină sunt ungurii care vor să ne ia Transilvania. La fiecare
15 martie, echipe de zgomot încercau să trezească aceste spaime şi
reuşeau, chiar dacă maghiarii erau greu de mobilizat, greu de scos din
muţenia lor de un secol. Între biserici şi credincioşii lor s-au tras
garduri grele. Între maghiari şi români s-au construit cazemate de
hârtie şi celuloid.
Şi Emil Boc a folosit o sperietoare a sistemului ticăloşit, a
neocomunismului sau partidului-stat. A câştigat până la urmă cu
ajutorul peremiştilor, căci oamenii îşi recunoşteau cel mai uşor frica.
Le era familiară, trăiseră deja cu ea de 15 ani. Frica unora de alţii în
Cluj este paradoxală, căci aici nu au fost violenţe între locuitori, nici
măcar în timpul războaielor. Toată istoria lui, Clujul a fost un oraş
liniştit, nu a cunoscut măceluri sau atentate, chiar şi perioada
ocupaţiei horthiste a fost liniştită la Cluj. Şi, totuşi, încă îmi stăruie în
minte imaginea unor bătrâni unguri din cartierul Grigorescu care au
venit la o adunare electorală a UDMR, unde eram şi eu cu Ioan Rus, şi
cărora nu le venea să creadă ce au auzit despre armonie şi comunicare
româno-maghiară: Adică, domnule Dâncu, a zis o bunicuţă cu ochi
albaştri, dumneavoastră nu vreţi ca noi ungurii să părăsim acest oraş.
Deci, putem rămâne? Am văzut-o plângând şi îmi pare rău atunci că
mi-a fost ruşine să plâng şi eu, oprindu-mi lacrimile în gât, bărbăteşte.
Românilor încă le este frică de unguri, iar ungurilor le este frică
de români. Celor care sunt clujeni de trei generaţii le este frică de
hoarda de ţărani ce vin peste ei, ortodocşii se tem că greco-catolicii îşi
pot lua bisericile înapoi, universităţile se ascund unele de altele şi nu
pot crea un spaţiu academic comun de manifestare, iubitorii lui U Cluj
se tem că rivalii lor de la CFR vor deveni campioni, toţi se tem că
securitatea (sau securităţile) încă îi mai urmăresc.
Ar trebui să vină cineva care să nu-i mai sperie pe clujeni, să nu
le mai zgândărească vechile răni. Poate cineva care să vrea să-i
conducă cinstit, vorbindu-le despre câte mai au de făcut împreună,
despre cum trebuie să se îngrijească fiecare de vecinul şi aproapele
său, despre cum să se salute în fiecare dimineaţă unii pe alţii şi cum să
nu-şi bată reciproc în calorifere.
Pe madrileni poate că violenţa extremă i-a lecuit de frică. Sau
poate cărţile acelea pe care le poartă în mâini peste tot le dau o altă
viziune asupra vieţii, poate că, vorba bătrânului meu dascăl de
filosofie: această disciplină, băiete, te ajută să te pregăteşti pentru
moarte. Bine, bine, profesore, am doar 18 ani i-am spus eu! Ştiu, ştiu
mi-a spus profesorul meu, dar dacă laşi frica să-ţi intre în oase, atunci
mori în fiecare zi câte puţin. Mi-am adus aminte astfel de profesorul
meu de filosofie, Grigore Găzdac, la Madrid, într-o seară arămie de
noiembrie în timp ce constatam care este privinţa în care Clujul nu
seamănă deloc cu capitala Spaniei.

7 noiembrie 2007
 Monica Frassoni sau despre femei in politică

Ne tot mirăm de ce parlamentele din ţările nordice au mai mult

de 50% femei şi guvernele de asemenea. E un moft, e o activitate
nerentabilă, bărbaţii lor de ce se lasă conduşi? Spre asta merge lumea?
Bărbaţii mioritici mârâie sceptici, dar nici femeilor mioritice din
politică nu le vine să creadă că acesta este viitorul, ele s-au obişnuit cu
masculinizarea politicii de la noi şi după ce au intrat în politică se simt
mai bine alături de bărbaţi.
Mi-am readus aminte de aceste lucruri luni seara, în Parlamentul
European, când am participat la confruntarea româno-italiană privind
decretul de expulzare al guvernului de la Roma. Comisarul Frattini a
venit cu o lungă polologhie în care a amestecat programele pentru
romi, situaţia lor de neincluziune, cu prevederile Directivei nr. 38 din
2000 care permite expulzarea unui cetăţean european. A căutat să ne
spună că decretul va trece prin parlamentul italian, că se vor face
modificări, că se va vedea ce va ieşi. Evident, a încercat să nu facă
nicio evaluare, să tragă de timp şi ne-a testat şi vigilenţa, indicând o
serie de interpretări abuzive ale Directivei nr. 38, de exemplu
posibilitatea de expulzare a unor cetăţeni inactivi care sunt o povară
pentru sistemul de asigurări dintr-o ţară europeană. Evident, şefii de
grupuri, înscrişi la cuvânt, căci era rost de vizibilitate, nu l-au criticat
pentru aberaţiile spuse, ei aveau discursuri retorice pregătite dinainte.
Mulţi parlamentari au vorbit frumos despre România şi despre faptul
că romii nu pot pune o etichetă doar bazată pe omofonie, nici pe
România, dar nici pe Roma, capitala Italiei. S-a vorbit mult şi
demagogic despre drepturile omului. Italienii au încercat să salveze
imaginea Italiei prin două strategii discursive: atacându-l pe Frattini,
cu care au şters pe jos din cauza unui interviu cioroianian (vine de la
Cioroianu, nu de la Cioran, Doamne fereşte!) sau atacând guvernul
italian. De fapt au atacat guvernul pentru că nu a fost destul de promt
în a alunga ţiganii înainte de scandal. Prin ambele stratageme au făcut
toate eforturile să ascundă xenofobia italienilor şi ultimele acte de
violenţă îndreptate împotriva românilor. Majoritatea celor care au
vorbit au fost bărbaţi, luptători adică, conform unei definiţii sexiste a
politicii contemporane. Cu toţii au încercat penibil, mai ales colegii de
stânga, să-l ascundă în spatele vorbelor lor pe demagogul rasist Walter
Veltroni. La un moment dat, italienii s-au încurcat în iţele demagogiei
şi au început să se certe între ei. Românii care au vorbit au vorbit bine,
răspicat şi, doi din trei, în engleză (singurii care nu au vorbit în limba
lor), au vorbit corect politic, dar nu au sărit calul, au arătat că sunt
europeni. Am văzut cum nici bărbaţii români, nici italienii nu nici sunt
pasionali, nici sinceri, jucau un joc destul de penibil al corectitudinii
politice. În acele momente, s-a ridicat la cuvânt o femeie mărunţică,
negriciosă, cu expresie de studentă sau asistentă robace, Monica
Frassoni, preşedintele Grupului Verzilor din PE. A vorbit conclavului
de bărbaţi care îşi înnodau limbile în şmecherii lingvistice despre
ipocrizia lor şi despre o meteahnă a lui Frattini: a spune altceva în
funcţie de auditoriu. Dar ultimele propozitii au căzut ca un trăznet
peste întregul conclav al ipocriziei: cum îşi permite Italia, o ţară unde
mafia are o cifră de afaceri de 80 de miliarde de euro, să facă atâta
scandal pentru nişte amărâţi de emigranţi români şi să jignească
România. Vorbea despre ţara ei cu durere, dar cu sinceritate. S-a făcut
o linişte de mormânt, bărbaţii politicieni ipocriţi care nu aveau curajul
nici să spună adevărul, nici să se lupte deschis fiecare pentru
dreptatea poporului său, au început să se uite pe sub mese, prin mape
sau pe pereţi. Monica Frassoni a primit aplauze, dar după ea
discursurile au continuat să curgă la fel, gestul ei de curaj şi demnitate
a fost îngropat din nou de hărmălaie.
Am văzut atâţia bărbaţi fără bărbăţie în politica naţională sau
europeană, încât aştept clipa când femeile vor fi mai multe în politică.
Vorbesc de femei adevărate, cu vocaţie, nu secretarele promovate de
politicieni, amantele sau nepoatele. Sunt sigur că politica atunci ar fi
preocupată să facă lumea mai bună şi chiar ar reuşi să facă asta. În
acea seară mi-aş fi dorit să fiu preşedintele României pentru a putea
să-i dau cea mai mare decoraţie a ţării mele femeii aceleia firave, care
într-o seară de noiembrie, prin curaj şi sinceritate, a recâştigat
demnitatea politicii, pentru trei minute.

13 noiembrie 2007
 Sfârşit de campanie – între Africa şi America

Campania electorală nu a avut loc! Am putea spune asta fără să

căutăm un efect de stil. Pur şi simplu, dincolo de afişe şi câteva
emisiuni în care s-a şters pe jos cu nişte candidaţi din coada listei,
trimişi pentru a ostoi setea de sânge a televiziunilor, nu a fost nimic.
Nu s-a transmis vreo idee, nu s-a operaţionalizat vreun concept. Poate
doar Partidul Naţional Liberal, uzând de bani mulţi şi outdoor menit să
complexeze, a avut o oarecare coerenţă stilistică, nu a fost ceva
deosebit de creativ, dar s-a lucrat corect şi decent. Dincolo de asta, am
văzut doar încercări penibile şi realizări de amatori. Niciunul dintre
partide nu a reuşit să transmită o idee pe care să o pună într-o poveste
simplă, care prin imagini şi tipologii de personaje să transmită ceva
despre oameni, despre Europa sau despre partidele implicate, măcar.
Pînă la urmă tot ideea vechii securităţi că ea promovează România în
afară a fost cea mai clară poveste spusă în această campanie şi s-a şi
potrivit accidental pentru că scandalul cu Italia a arătat că bravii noştri
liberali au un concurent puternic în promovarea ţării: ţiganii noştri
rătăcitori prin Schengen.
Mi-am adus aminte că mai toate partidele au experţi străini,
plătiţi cu milioane de euro sau experţi români pe care îi schimbă între
ei ca echipele pe fotbalişti. Recent am citit mai multe studii despre
campaniile electorale din Africa şi am observat că marii lideri africani
aveau în echipele lor, dar şi au şi acum, experţi în magie, un fel de
luptători cu spiritele, clarvăzători, numiţi nganga. Bokassa, Sekou
Toure sau Mobutu au avut la dispoziţie un fel de witch doctors,
meseriaşi puşi să influenţeze ocult masele în favoarea lor. Desigur,
dacă Mama Omida sau alte vrăjitoare de pe lângă Bucureşti ar vorbi,
am afla cu surpriză că şi mari politicieni români le-au trecut pragul, ei
personal sau nevestele lor grijulii. Tot mai mult, în ultimii ani,
cercetători occidentali în comunicare demonstrează că luptătorii
africani cu spiritele şi vrăjitoarele nu sunt cu mult deosebiţi de spin-
doctorii care sunt priviţi ca salvatorii candidaţilor, mai ales în America,
experţi în publicitate capabili să schimbe radical imaginea candidaţilor
şi să ghidoneze opinia publică spre a vedea vultur acolo unde e cioară
sau tigru acolo unde, în realitate, avem doar un pisoi alăptat de curva
politică.
Cultura politică de la noi predispune la o apropiere mai mare a
consultanţilor politici de ngangi din Africa, decât spin-doctorii
americani. Consultanţii apar la televizor şi spun că totul ţine de bani,
cine bagă mulţi bani în opera lor are cele mai multe şanse de câştig. Şi
în Africa interviurile făcute de sociologi în Camerun sau Nigeria arată
o explicaţie asemănătoare: cine a avut mai mulţi bani să-şi ia cei mai
tari nganga, va câştiga orice alegeri.
Atât consultanţii politici, cît şi clarvăzătorii africani îşi creează o
mitologie bine alimentată prin prietenii lor din mass-media. Una
dintre ele este că sunt creatorii adevăraţi ai personalităţilor politice sau
cei care i-au reinventat. Un lucru care-i apropie şi mai mult pe toţi
consultanţii politici, africani americani sau români este mitologia
echidistanţei ideologice: ei sunt amorali, obiectivi şi neatinşi de vreo
ideologie, deci pot lucra cu oricine şi mai ales pot lucra chiar simultan
cu candidaţi care sunt în competiţie. A fost şi cazul marelui James
Carville şi al soţiei lui, care au lucrat pentru Clinton şi George Bush în
acelaşi timp. La noi sunt cazuri destule, chiar şi în campania aceasta,
dar în România funcţionarea este şi mai interesantă, sunt consultanţi
care anticipează crize şi atacuri ale adversarilor, pe care ei înşişi le
produc, prin sfaturile date celorlaţi. Îşi spun mercenari şi afirmă peste
tot că absenţa convingerii ideologice face parte din meserie şi doar aşa
pot păzi un candidat de capcane, ceva apropiat de teoria eunucilor
care păzesc haremul. La noi, de la cazanul lor de înţelepciune încearcă
să-i hrănească pe toţi combatanţii: în această campanie, un slogan
destul de prost a fost vândut unui alt partid.
Ca şi nganga, care pleacă din localităţile lor, şi consultanţii
politici sunt meseriaşi nomazi: fie călătoresc departe de profesia care
le-a oferit diplomă şi specializare, fie se mută de la un partid la altul,
fie umblă de la ţară la ţară. Ngangii africani spun că au încă o pereche
de ochi, dobândiţi prin iniţiere în vrăjitorie, spin-doctorii americani fac
previziuni pe baza sondajelor secrete (şi în general sunt sociologi sau
politologi) la noi sursa specializării este la fel de secretă ca a ngangilor.
Dar ceea ce-i apropie pe spin-doctori sau pe ngangii din România
sau Africa de spin-doctorii americani este că îşi părăsesc stăpânii care la
un moment dat nu mai pot plăti (şi Clinton a recunoscut) şi apoi scriu
cărţi, mărturisesc pe blog sau la televiziune multe lucruri penibile
despre foştii stăpâni. Ngangii de peste tot au transmis o idee pe care o
cred şi clienţii lor, dar şi publicul: ei sunt sursa secretă de putere a omului
politic. Şi îi mai apropie ceva, fie că sunt nganga, consultanţi, consilieri,
spin-doctori sau clarvăzători: ei niciodată nu sunt responsabili pentru
eşecuri, nu îşi asumă responsabilitatea. Mereu este de vină partidul,
candidatul sau opinia publică. Ei nu-şi contabilizează eşecuri, doar
presupusele victorii. Campania electorală nu a avut loc, dar ngangii şi-
au luat cu siguranţă banii şi fac deja proiecte pentru locale.
26 noiembrie 2007
 Vânătorii de voturi

Partidele politice din România sunt nişte animale ciudate. Se

unesc sau se mută de la stânga la dreapta cu o uşurinţă ameţitoare.
Dacă ai face o analiză de discurs, probabil că foarte puţine ar putea fi
încadrate în vreo tendinţă ideologică din cele tradiţionale. Pentru
analişti, politicul este şi mai complicat căci reacţiile partidelor sunt
imprevizibile sau dictate, de multe ori, doar de interesele câtorva
lideri. De cele mai multe ori, mişcarea cosmică a acestor partide este
dictată de gândirea totală şi totalizatoare a şefului celui mare. Când
vezi PNL-ul, cel mai recent exemplu, făcând cu ajutorul unor pesedişti
„de bine” un populism de stânga cu pensionarii, în timp ce finanţiştii
penelişti spun că nu sunt bani, te întrebi la ce mai foloseşte eticheta
liberală dacă ea nu este respectată. Consultanţii politici de la noi, cu
nivelul lor de expertiză mioritică, vor spune mereu că este important
doar să obţii cât mai multe voturi, indiferent prin ce ticăloşie sau
minciună ordinară.
Imperativul voturilor cu orice preţ introduce şi o paradigmă
falsă asupra democraţiei: voi trebuie doar să votaţi, restul îl facem noi şi
bunăstarea va veni, cu siguranţă. Această teză demobilizează electoratul
şi blochează participarea politică neconvenţională pe tot parcursul
timpului, inclusiv în perioadele neelectorale. Chemarea doar la urne a
oamenilor şi iluzia că doar acesta este rolul lor, duce la o variantă de
democraţie reprezentativă, şchioapă şi limitată.
Mişcările PD din ultimii doi ani şi mai ales fulgerătoarea unire
cu PLD au arătat că justificările ideologice nici măcar nu mai merită a
fi căutate, căci au renunţat la ele chiar şi protagoniştii. Valorificarea
maximă a potenţialului pe care-l are încă preşedintele României sub
raportul popularităţii este principala grijă a tuturor oamenilor lui Boc
şi Stolojan. De fapt, aceasta a fost şi greşeala majoră pe care au făcut-o
la europenele din 2007, ceea ce a dus la un rezultat cu aproape 15%
mai mic decât potenţialul măsurat prin intenţie declarată de vot din
studiile electorale. Pediştii s-au ascuns în spatele preşedintelui, au fost
puţin prezenţi în presă, s-au ferit de expunere şi justificări, crezând că
totul va merge de la sine. În plus, l-au lăsat pe Stolojan să acţioneze pe
lângă ei, cu culoarea lor portocalie şi chiar şi cu ideile din programul
lor, astfel că au mai pierdut ceva voturi şi aici.
Partidele noastre au ajuns astfel să fie mai mult nişte agenţi
electorali, agregaţi în jurul unor interese de grup, comunităţi politice
cu identitate slabă şi care se bazează mult pe confuzia din mintea
oamenilor şi se feresc să-şi consolideze o identitate de stânga sau de
drepta cu iluzia că lipsa de identitate poate ajuta la culegerea de voturi
de pe întregul spectru politic. De la această primă derivă pornesc toate
celelalte elemente pe care le putem privi ca elemente de patologie
politică: absenteism şi lipsă de mobilizare, migraţie politică, turism
electoral, soluţii imorale denunţate chiar de iniţiatorul imoralităţii
ş.a.m.d. Şi tot de aici vine şi cauza celei mai mari boli a politicii noastre
din ultimii ani: populismul deşănţat de stânga sau de dreapta.
Măcar liderii partidelor politice ar trebui să ţină cont de faptul că
raţiunile de existenţă ale partidelor şi funcţionalitatea lor nu se reduc
la a fi vânători şi pescari de voturi. Câteva funcţii la care ar trebui să
ne gândim, totuşi, după aproape douăzeci de ani de democraţie ar fi
următoarele:
Partidele politice au, evident, o funcţie electorală, dar această
funcţie nu se referă doar la atragerea de voturi. Ele trebuie să selecteze
şi să propună candidaţi pentru alegeri, să recruteze aderenţi, să
formeze opinia alegătorilor. Trebuie să caute aprobarea socială, dar
mai ales să fie laboratorul în care se creează şi specializează cei care
vor conduce societatea. La noi, din păcate, amatorismul celor
promovaţi de partide este în floare şi prea puţine gesturi se fac pentru
educarea şi specializarea viitorilor funcţionari propulsaţi de partide.
Nu ajunge să ne dorim votul uninominal, ca soluţie la această
problemă, nici în societatea civilă nu există resurse prea mari de
specializaţi în management societal şi politic.
Formarea culturii şi responsabilităţii civice este o funcţie la fel de
importantă. Partidele îndeplinesc astfel o importantă funcţie de
socializare politică. Atunci când se dă vina doar pe adversar sau pe
conjuncturi, când nu are loc o dezbatere publică serioasă, societatea
române handicapată şi este greu să chemăm oamenii la acţiuni şi
responsabilităţi civice. Cultura politică şi civică se formează cu greu şi
în timp, dar trebuie să fie un scop direct şi precis asumat de politicieni.
De ce ne mirăm că Nicolae Ceauşescu este după două decenii de la
revoluţie liderul providenţial pentru acest secol? Nu are rost să ne
prefacem că nu înţelegem de ce este, în mod contradictoriu, cel mai
detestat de o parte egală de populaţie. Românii încă bâjbâie, în frunte
cu marii lor politicieni, este un popor răstignit între trecut şi viitor şi
nu ştiu de ce li s-a întâmplat ceea ce li s-a întâmplat rău, dar nici nu
pot să-si proiecteze mijlocele pentru o viitoare normalitate. Aşteaptă
încă oameni providenţiali, care să facă minuni pentru ei sau poate unii
dintre ei, se roagă doar la bunul Dumnezeu.
 Partidele sunt intermediari între populaţie şi putere. Fie că fac
proiecte şi programe de dezvoltare, fie că propun proiecte alternative,
din opoziţie, partidele au rolul de a crea laboratore care să proiecteze
dezvoltarea programată a societăţii. Eliminând utopia planificării
totale promovată de comunişti, nu putem, totuşi, lăsa societăţile să se
dezvolte haotic, fără proiect şi lăsând totul la mâna capriciilor pieţei şi
competitiei, ca singură paradigmă structurantă a tendinţelor sociale
viitoare. O importantă funcţie a partidelor este de a crea ideologii,
platforme politice sau programe politice şi de a le difuza. Aici nu este
vorba de texte politice încifrate ori copiuţe după ce spun partidele
europene surori. Partidele trebuie să creeze poli de atracţie pentru
cetăţeni, unde să regăsească valori politice şi sociale şi să participe la
punerea lor în practică.
Funcţia de control al puterii executive şi de echilibrare a puterii
este un scop important şi se realizează prin raportare la valorile
grupurilor de referinţă, dar şi la programele prin care şi-au asumat
anumite partide sau grupări de guvernare exerciţiul de conducere.
Această ultimă funcţie pare că este îndeplinită de continua ciorovăială
politică din parlament sau de la conferinţele de presă, dar este
îndeplinită doar aparent în România. Când partidele din opoziţie
oscilează, făcând odată la trei luni proiecte comune cu colegi din
opoziţie şi apoi cu cei de la putere, rolul de control nu este îndeplinit
de partidul respectiv. Nici coaliţiile ad-hoc din parlament care nu
respectă distincţia formală dintre putere şi opoziţie, făcute pe baza
satisfacerii unor interese private, nu stimulează realizarea aceste
importante funcţii de echilibru.
Nu este vorba de teorie politică în aceste câteva simple remarci,
chiar dacă acestea au aparenţa unor notaţii dintr-un curs de sociologie
politică sau politologie. Este o explicaţie la confuzia generalizată ce
domneşte în toată societatea noastră politică: actori politici, analişti,
jurnalişti, militanţi sau votanţi. Nu înţelegem pe ce criterii se fac
coaliţii sau fuziuni şi nici spre ce se îndreaptă tendinţele de
popularitate sau încredere. Va trebui ca politicienii responsabili să facă
examene realiste ale evoluţiilor propriilor partide pentru a vedea şi în
ce măsură răspund acestor criterii funcţionale. Aceste funcţii s-au
dezvoltat pe măsura modernizării politice şi avansului spre civilizaţia
pluralimului politic. Dacă rămânem la stadiul de pescari şi vânători de
voturi, stadiul de dezvoltare a societăţii politice va fi tot comuna
primitivă. Sau, cel mult, sclavagism pe moşia unor demagogi fără
proiect şi morală.
7 decembrie 2007
 Mi-ar fi plăcut să fiu sculptor, pictor sau arhitect

Interviu acordat săptămânalului Ghimpele de Cluj

R.: De ce credeţi că Dumnezeu a creat mai întâi bărbatul şi nu

femeia?
V. D.: Pentru că odată cu bărbatul, Dumnezeu a inventat singurătatea
şi, probabil, a vrut să-l încerce pe bărbat, cât este de puternic, şi aşa a
văzut că e slab, că nu e bine să fie singur omul pe pământ. Femeia a
adus pe pămant iubirea şi acesta este lucrul care i-a ieşit cel mai bine
Creatorului.

R.: Cum arată femeia din spatele unui bărbat de succes?

V. D.: Depinde de rolul care l-a avut în construcţia lui. Femeia care l-a
ajutat pe bărbat să facă o carieră de succes nu poate fi decât fericită şi
împlinită. Celelalte, femeile care au vânat un bărbat de succes sau cele
ai căror bărbaţi sunt loviţi de norocul conjuncturilor de tranziţie,
trebuie să fie destul de nefericite pentru că acei bărbaţi care nu au
lucrat cu toată fiinţa lor la un proiect – şi din fiinţa noastră face parte şi
jumătatea-femeie, sunt nesiguri şi schimbători, caută să-şi facă mereu
cadou alte femei. Mulţi oameni care n-au cunoscut succesul social la
timp nu au înălţimea spirituală pentru a gestiona această situaţie nouă
fără a-şi bulversa viaţa complet, încercând o rupere de trecut, ceea ce
constituie o dramă pentru cei apropiaţi. O spun asta ca minoritar –
nedivorţat, într-o echipă guvernamentală formată din 24 de bărbaţi.

R.: Cum ar fi arătat viaţa dumneavoastră dacă v-aţi fi născut italian

sau neamţ şi nu român?
V. D.: Familia mea, se spune, a venit din nordul Italiei în ţara
Nasăudului cred că prin secolul XVIII, la început. Nu cred în
stereotipurile etnice prea mult, dar cred că fiecare cultură are
dominante de excepţionalitate care o individualizează. Mi-ar fi plăcut
să fiu sculptor, pictor sau arhitect. Poate cel mai mult mi-aş fi dorit să
fiu arhitect al splendidelor grădini medievale italiene.

R.: După ce judecaţi, calificaţi, o persoană la un prim contact?

V. D.: De multe ori greşim la primul contact, dar cel mai important
lucru este privirea, ochii. Când întâlnesc pe cineva care la primul
contact încearcă să se ascundă după cuvinte, mă uit în ochii lui. Aici
pot sa te înşele doar marii actori, ori aceştia sunt puţini.

R.: Cum aţi vrea să muriţi, sau mai elegant, în ce circumstanţe aţi
dori să părăsiţi această lume?
V. D.: Aş vrea să fiu la capătul unui ciclu de viaţă, când n-o să mai am
nimic de spus în scris, când n-o să mai pot crede în schimbarea lumii
prin cuvânt şi imagine şi n-o să mai am proiecte. Aş vrea să nu fie
primăvară, să nu fie soare, să fie noapte. Să nu fiu singur acasă şi, dacă
nu cer prea mult, să fi băut un pahar de cognac înainte.

R.: Vă rugaţi? Dăca da, ce-i cereţi Divinităţii şi pentru ce-i

mulţumiţi?
V. D.: Mă rog câteodată, niciodată cerând ceva, doar uneori
mulţumind că sunt om şi nu piatră, că am mulţi prieteni şi puţini
duşmani, că am o familie frumoasă care mă înconjoară cu dragoste şi
mă obligă să-i iubesc atât de tare încât uneori prin hotelurile Europei,
îmi dau lacrimile gândindu-mă la ei şi simt că mi se taie respiraţia.

R.: În ce situaţii vă simţiţi neputincios?

V. D.: Cred că se poate face totul dacă ai credinţă cât un bob de
muştar, dar în schimbarea lumii politice am început să simt că nu mai
pot. Am visat să schimbăm generaţia de bolşevici care au deturnat
Revoluţia din 1989, împrăştiindu-se prin partide, am făcut paşi uriaşi,
dar în aceste zile am senzaţia că am pierdut, că va mai trece un ciclu
politic al ticăloşiei şi corupţie şi Brucan, bolşevicul pocăit, a fost prea
optimist atunci când noi îl înjuram de zor pentru pesimism...

R.: Proză sau poezie, muzică clasica sau folk, ţuică sau coniac,
Băsescu sau Tăriceanu?
V. D.: Poezie, pentru că este mai tare, mai concentrată, folk – pentru că
mi-a încălzit copilăria şi adolescenţa, ţuica lui tata – pentru că mi-e dor
de el, Băsescu – dă senzaţia de autenticitate şi curaj, Tăricenu este mai
serios, iar eu l-as alege pe Tony Blair.

R.: Mai au studenţii de azi idealuri, mentori, modele de urmat?

V. D.: Studenţii de azi sunt adaptaţi lumii lor: o lume fragmentată,
dinamică şi căutătoare de senzaţii tari, comercială. Idealurile nu se
poartă, iar modelele pe care le pot oferi mass-media comerciale sunt
derizorii. Profesorii aleargă tot după bani, mentoratul nu se normează
şi atunci... şcoala este un loc tot mai pustiu deja. Mai sunt puţini
profesori care fac apostolat academic. M-aş bucura să mă înşel.

R.: De ce nu ascultaţi sfatul marii majorităţi a blogger-ilor cu care

intraţi în dialog virtual, acela de a vă retrage la catedră?
V. D.: Îl ascult, dar încă nu-mi vine să cred că nomenclatura roşie
înfrăţită cu clica unor nouveaux riches au câştigat definitiv bătălia
împotriva celor care vor o nouă Românie şi o altfel de politică. Mă
retrag încet spre catedră, dar cu spatele înainte şi cu faţa la politică.
Mai pun o grenadă, mai trag câte-o o rafală, comportament naiv de
Rambo...

R.: Poezia, versurile pe care le iubiţi cel mai mult...

V. D.: În funcţie de stare, de anotimp, de suflet. Iarna îmi place Esenin
(Nu regret, nu mă jelesc, nu strig/Toate trec ca floarea spulberată/Veştejit de-
al toamnei mele frig/Nu voi mai fi tânăr niciodată) şi Adrian Păunescu cu
oamenii lui de zapadă care s-au sleit din lipsa de iubire. Toamna îmi
place Radu Stanca sau Cezar Ivănescu, Lucian Blaga sau Emil
Brumaru. Îl port în suflet şi pe Matei Vişniec, de pe vremea când era
poet, pe Constantin Preda de la Craiova sau pe îngerul Traian Furnea.
În orice anotimp sau stare îmi place Nichita Stănescu (Leoaică tânără,
iubirea...), Mircea Dinescu (de pe vremea cand nu era clovn şi moşier
(mai ştii cum te strigam pe-atunci/icoana cu picioare lungi). Sunt sute de
poeţi pe care îi iubesc ca pe nişte fraţi de-ai mei mai mari, răspândiţi
prin lume de mama asta vitregă pe care, îndeobşte, o numim Viaţă.

R.: Ce gust avea deja uitatul „nechezol” de la deja defuncta cafenea

„Croco” înainte de `89?
V. D.: Nu sunt nostalgic, trăiesc doar în prezent şi în viitor. Dar nimic
nu se compară cu gustul tinereţii şi al studenţiei. Nici culorile, nici
lumina, nici verdele – e ceva despre care poetul Dorin Tudoran spune:
Numai copilăria e glorioasă, în rest totul e agonie.

R.: Dar poezia pe care o scriaţi atunci, unde e acum?

V. D.: Poezia de atunci... Pentru oricine, poezia tinereţii moare odată
cu acea vârstă... este îngropată acolo unde ne-am îngropat acei ani.
Undeva prin fiinţa noastră, însă greu de găsit.

R.: Vă simţiţi provincial? Dacă da, unde şi în ce împrejurări?

Nu mă simt provincial pentru că am acces la lumea ideilor şi pentru că
doi ani şi jumătate petrecuţi în Parlamentul European mi-au
demonstrat că Bucureştiul, nu cu mult timp în urmă o adevărată
capitală, azi este provincilizat total. Este sediul manelelor, a kitsch-
ului, vulgarităţii şi comercialului. Transilvania şi Banatul se îndreaptă
spre Europa, Bucureştiul se încăpăţânează să rămână balcanic.

R.: Care dintre următoarele calificative sunt reale: ideolog, strateg,

manipulator-şef al PSD?
V. D.: Niciunul, fiecare cuprinde doar o parte de adevăr şi o parte de
iluzie (a mea sau a celorlalţi). Sunt un intelectual de stânga care, nepot
de grănicer fiind, încearcă să păzească graniţa social-democraţiei de
invazia ţigăniei, graniţa valorilor în care trebuie să credem, de
presiunea baronilor ce caută doar câştigul, iar ca ardelean sunt dator
acestei părţi de lume cu o luptă pentru emancipare şi recâştigarea
demnităţii colectivităţilor noastre.

R.: De ce miniştrii ardeleni au eşuat la Bucureşti? Mă rog, nu e cazul

dvs., dar lista poate fi completată de Marga, Miclea, Hărdău sau
Maior? Sunt ardelenii prea lenţi pentru aceste vremi?
V. D.: Nu au eşuat, am participat toţi la o lucrare de desţelenire. Au
creat un model pe care încă Bucureştiul îl refuză, dar nu o va mai
putea face mult timp. Faptul că ardelenii nu sunt acuzati de corupţie şi
nici nu sunt etichetaţi ca baroni locali a fost deja prea mult pentru
mediul politic de la Bucuresti şi afluenţii moldavi, olteni sau
dobrogeni. În acest prim deceniu al noului mileniu, Ardealul şi-a făcut
datoria din acest punct de vedere.

R.: Aceeaşi încetineală explică şi amânarea momentului în care

clujenii vor prelua frâiele PSD?
V. D.: Clujenii nu vor să conducă acest PSD, vor să-l schimbe şi asta nu
se poate face din foişorul de sus.

R.: Câte cure de slăbire aţi tinut până aţi ajuns la actuala formă
fizică? Ne dezvăluiţi şi nouă reţeta?
V. D.: Am ţinut una, dar hotărâtă, de vreo 45 de zile, în care m-am
programat mental pentru a slăbi, lucrul cel mai important, am făcut
sport, mişcare şi un regim disociat. Câte o zi lactate, una cartofi, una
fructe, orez, carne albă şi weekend liber, dar cu masură, şi cel puţin
doi litri de apă plată la care am adăugat cel puţin 1 litru de ceai verde.
Am slăbit 32 de kg.

R.: Care e cel mai mare compromis pe care l-ati făcut în viaţă?
Cel mai mare compromis a fost acceptarea de a intra în Guvernul
României... pe baza unui proiect de necesitate şi împotriva
sensibilităţii şi gândirii mele critice. Şi apoi am şi rămas să rătăcesc
prin politică visând la cai verzi pe pereţi.

R.: De ce ar trebui să revină în ţara tinerii care studiază acum în

străinătate?
V. D.: Pentru că numai aici se pot bucura de succese şi pot să afle
alinare la eşecuri şi înfrângeri. Dincolo sunt condiţii minunate pentru
studiu sau chiar pentru o viaţă cu frigider mai plin şi vacanţe mai
bogate, dar solidaritatea şi prietenia sunt mai rare. Iar noi am trăit într-
o cultură patriarhală în care de generaţii mamele ne-au ţinut la sân,
ne-au mângâiat, bunicii ne-au spus poveşti. Am văzut, în străinătate,
români realizaţi dar niciunul fericit. Este drama noastră că suntem
copaci cu rădăcinile în pământ, nu avem rădăcini în aer.

R.: Ce le-aţi spune copiilor dumneavoastră dacă mâine ar pleca „în

lume”?
Ce mi-a spus bunicul meu când aveam vreo 13 ani şi mă pregăteam să
plec în lume, cu un geamantan de carton plin de iluzii. Mi-a spus să
fiu om de cuvânt, acesta este lucrul cel mai important al familiei
noastre de când ne ştim. Şi să nu joc jocuri de noroc căci, mi-a spus
bunicul, tu semeni cu mine, eşti pătimaş, mergi până la capăt şi asta
te-ar putea pierde.

R.: Vă menţineţi declaraţia scrisă: România nu va avea nicio şansă

dacă politică vor face doar comuniştii reconvertiţi, securiştii, băieţii
sub acoperire, chelnerii, inginerii de nota 5, cântăreţii, dansatoarele,
contabilii de CAP, schimbătorii de valută sau alţi aventurieri?
V. D.: Da, România este condamnată la subdezvoltare durabilă de
actuala clasă politică. Politicienii nu se pot desprinde de înguste
interese individuale sau de partid şi nici măcar nu au curajul să facă
proiecte de viitor. Modul în care a fost reconvertită vechea
nomenclatură comunistă şi securistă în oamenii capitalismului de
tranziţie este de vină pentru asta.

R.: Unde se ascund intelectualii de stânga şi, mai ales, care este
definiţia „intelectualului", dincolo de dicţionar?
V. D.: Intelectualii de stânga se feresc de partide pentru că nu pot
accepta definiţia dată stângii de foştii comunişti: stânga se opune
restiturii proprietăţilor, condamnării comunismului sau lustraţiei.
Electoratul dependent de stat nu este neapărat de stânga, el migrează
spre putere, indiferent care este aceasta, iar exemplul lui Băsescu şi al
PD este grăitor. Sunt zeci de mii de tineri, de intelectuali sau lucrători
din servicii care cred într-o societate mai dreaptă, care sunt de acord
că piaţa liberă nu poate fi un arbitru între lupi şi miei şi care sunt
convinşi că impozitele trebuie plătite diferenţiat, după puterea
economică – mai mult de la bogaţi, mai puţin de la săraci. Intelectualii
de stânga sunt timoraţi, dar nu va trece mult şi vocea lor se va auzi tot
mai tare, căci avem deja primul guvern de dreapta adevărat şi efectele
sociale ale acestei guvernări ne vor obliga să ieşim din indiferenţă sau
apatie. În general, intelectualii sunt cei care au un contact cu lumea
abstractă a ideilor şi vor, prin experienţa câştigată acolo, să facă ceva
pentru majoritatea care trăieşte mai ales pe baza instinctelor primare.

R.: Cum credeţi că veţi arăta la 75 de ani? Nu doar fizic.

V. D.: Aş vrea ca în dimineaţa acelei zile de 25 noiembrie să vină
Maria, soţia mea, să mă trezească cu aburul de cafea proaspătă, cu
acelaşi furişat discret, cu care o face deja de peste 20 de ani de când
suntem căsătoriţi. Sper să am un raft de cărţi scrise de mine şi să fiu la
fel de fericit că începe o nouă zi. Să fiu nefericit că vine noaptea şi
trebuie să şi dorm şi să nu contabilizez nicio secundă de plictiseală,
nici până la acea vârstă. Sper să am pe birou două sau trei cărţi
adevărate, scrise de mine: adică nişte cărţi care vorbesc oamenilor
direct, care să le transmită o anumită cunoaştere, care să încerce să
ajute să traiască mai uşor sau mai bine această viaţă tot mai încâlcită
pe care o abordăm fără a avea reţetă sau instrucţiuni de folosire. Sper
să fiu la 75 de ani un bătrân de care nu fug cei tineri.

Interviu realizat de Georgeta Todoruţ, 11 decembrie 2007

 Dreptul la iarnă

Tot mai frecvent, dacă ninge în timpul iernii, Capitala României

ne oferă cel mai jalnic spectacol al funcţionării administraţiei
româneşti. Este de vină Dumnezeu! Nu ne putem lupta cu stihiile naturii.
Ce vreţi, nu putem să scoatem zăpada din oraş, aşteptăm primăvara. Nu
avem contracte decât pentru 30% din străzi... Incredibil, asta spun
primarii din Bucureşti, ce apar bronzaţi, în timpul nopţii, de prin
Dubai sau Brazilia, atunci când sunt întrebaţi de ce nu îşi fac datoria
de a curăţa oraşul de zăpadă. S-ar putea crede că a trecut un tsunami
peste Bucureşti, dar nici vorbă, a fost doar o ninsoare de vreo 24 de
ore.
De şapte ani de când fac politică, nu reuşesc să găsesc un fir
logic în funcţionarea administraţiei Capitalei. Azi am ajuns însă la o
concluzie care pare uşor exagerată sau absurdă însă, din păcate, alta
nu pot să găsesc: corupţia şi politicianismul sunt cele mai importante
raţiuni de a fi şi a funcţiona. Tot ce se face pentru oraş are conotaţii şi
etichete electorale. Dacă ne uităm în parcurile puţine şi prost îngrijite
vedem inscripţii cât copacii: Acest parc a fost refăcut de Primăria
Sectorului X, Primar X-ulescu. Primăriile şi unii primari îşi afişează
realizările ca şi cum ar fi nişte Mecena sau niste sponsori, nu
funcţionari în slujba cetăţenilor. Am văzut că unele partide nu au
candidat serios, am văzut situaţii incredibile în care consilierii unor
partide sunt retraşi pentru ca primarul general să aibă majoritate
uşoară. Totul în timp ce, în declaraţii, bătălia politică pare
necruţătoare. Rezultatul votului este uneori ciudat, candidaţii
câteodată nu sunt cei mai buni pe care un partid sau altul i-ar putea
arunca în luptă. Bordurile se schimbă în fiecare an, centrul şi arterele
principale se asfaltează în fiecare vară. Bugetul însă se cheltuie fără să
rămână urme prea consistente, deşi este imens. Când vine o ploaie mai
serioasă, Capitala este sub ape şi e dezastru naţional. Dacă este cald
vara, cum ar trebui să fie, Bucureştiul rămâne fără curent. De fapt, în
ultima vreme, întreaga noastră societate a devenit parcă tot mai
meteosensibilă. Am tot dat vina pe odioasa moştenire comunistă peste
un deceniu şi jumătate, dar acum nu mai este normal să facem asta.
Au trecut aproape două decenii, timp în care unele ţări europene s-au
schimbat radical.
Tot ce se întâmplă la noi are o cauză clară: incompetenţa celor
care se ocupă de administraţie şi serviciile publice. La ce se pricep
totuşi primarii şi şefii departamentelor din primăriile noastre: la
politică. Sunt meseriaşii talk-show-urilor, excelenţi colectori de voturi,
organizatorii de vanghelioane, proprietarii funcţiei şi... potenţiali
miliardari. Luptători pentru imagine şi angrenaţi doar în acţiuni care
pot aduce profit politic, majoritatea primarilor generali şi sectoriali se
ocupă de imagine. De fapt, Capitala se ocupă mai mult cu politica. Şi
cu producerea de... bani. Încep să-i înţeleg tot mai bine pe locuitorii
acestui mare oraş: nervoşi, agresivi, neîncrezători, violenţi, grăbiţi,
individualişti şi necooperativi dacă administraţia le propune ceva.
Este un adevărat supliciu să fii locuitor al acestei capitale.
În copilărie şi în tinereţe ştiam sute de poezii despre iarnă. Multe
nu le-am uitat nici astăzi, dar îmi par a face parte dintr-o altă lume. Un
spectacol al neputinţei noastre de a organiza o viaţă urbană civilizată
ne ia fericirea de a ne bucura de zăpadă. Ce trebuie să-i răspund
copilului de şapte ani care se repede la geam şi strigă fericit: Tată, afară
ninge!?
Măcar să interzicem pastelurile de iarnă din manualele şcolare,
ele pot crea confuzie în rândul copiilor care s-ar putea să nu înţeleagă
că iarna este un adevărat dezastru pentru ţară şi mai ales pentru
Capitala ei. În general, poeţii trecutului, nostalgici ai iernii, ar trebui
interzişi.
Promit şi eu să uit toate poeziile despre iarnă spre care greşit am
fost îndreptat de profesoara de română şi de tatăl meu. Aş vrea să
salvez, totuşi, o poezie a îngerului Nichita care, dragi edili ai Micului
Paris, nu este decât aparent o poezie despre iarnă sau, dacă n-o să mă
credeti, atunci recunosc: e vorba despre iarnă doar în munţi, nu în
oraşul nostru minunat, terorizat de acest adevărat flagel. Este o filă din
Noduri şi Semne:

M-am însingurat
pentru că am simţit că tu nu mă mai iubeşti,-
lacrima mamei mele de gheaţă era, -
stăteam şi rânjeam şi o rugam să plângă,
dar iarnă se făcuse în munţi.
M-am dat de mâncare lupilor,
dar lupii erau friguroşi şi bolânzi.
Mâncaţi-mă! am strigat la ei, am strigat.
Noi nu, mi-au răspuns,
noi nu mâncăm om îngheţat!
 Am ştiut că atunci când ne exercităm dreptul de vot pierdem o
parte din fragila noastră libertate, dar acum am aflat un lucru mai
grav: dacă votăm cu ochii închişi ne pierdem şi dreptul la iarnă.

30 decembrie 2007
 2007 – Ultima tristeţe

Am fost plecat o săptămână din ţară şi, alături de fiul meu, m-

am uitat la televiziuni străine pentru copii. Mai peste tot am văzut
fragmente din filme cu diferite feluri de a spune povestiri eroice. În
fiecare zi vedeam eroi americani care salvează lumea, gimnaste care
câştigă medalii olimpice după ce au fost accidentate grav, bolnavi de
cancer care salvează oraşe şi apoi se vindecă miraculos. Copiii găseau
formule chimice sau matematice care aduc mari beneficii ţării, iar
profesorii lor erau nişte genii retrase departe de lumina reflectoarelor
pentru că iubeau mai mult şcoala decât laboratoarele de la NASA.
Peste toate, cu siguranţă, steagul american fluturând deasupra tuturor
acestor poveşti despre miracolul de a fi american, adică inteligent,
curajos, luptător, erou, membru al unei echipe mereu câştigătoare.
Identitatea se creează la focul lent al acestor mituri pe care tânăra
generaţie le interiorizează şi pe baza lor îşi construieşte modele şi vise.
Imaginea pe care o comunitate o proiectează asupra ei înseşi este
importantă nu doar pentru copii, ci mai ales pentru ei. Marile mituri şi
motivaţii se creează acum când copilul interiorizează aceste standarde
colorate cu ajutorul imaginarului şi emoţiei. În copilărie şi în
adolescenţă copilul îşi creează mecanismele de autoprotecţie
psihologică, mecanismele de apărare ce-i vor permite să depaşească
mai târziu obstacolele subiective sau obiective.
Ce poveşti spunem noi copiilor noştri? Nu, noi nu spunem
copiilor noştri nicio poveste! Ne-am perfecţionat se pare în anii din
urmă tendinţa filmică a unui sănătos neorealism românesc privind
dictatura comunistă. E un lucru bun acesta şi am putea să ieşim în
lume cu asemenea poveşti artistice despre suferinţă şi înfruntarea ei
printr-o sporită umanitate. Mungiu, Porumboiu, Cristi Puiu sau
Nemescu pot să fie continuatorii unor Pintilie, Piţa, Danieliuc sau
Liviu Ciulei şi pot arăta lumii că avem o cultură încă vie, o cultură
care renaşte ca o floare a soarelui din gunoiul istoriei. Dar, chiar dacă
ar lua Oscarul, filmul lui Cristian Mungiu nu poate servi ca poveste de
identificare pentru tinerele generaţii. Pentru educaţie avem nevoie de
alte tipuri de ficţiuni literare sau cinematografice.
Istoria era artificială şi falsă, am rescris-o şi o eliminăm uşor din
programe. Editurile de carte pentru copii au murit şi azi doar cărţi de
colorat mai editează editurile străine. Concursurile de proiecte
cinematografice le câştigă în fiecare an nepoţii lui Sergiu Nicolaescu,
nu cred că are şanse cineva cu vreun proiect educaţional. Ministerul
Educaţiei este condus de un inginer penibil şi banii pentru educaţie se
dau doar pentru firmele de construcţii care să sifoneze din proiecte de
repararea şcolilor. S-ar putea ca unii să sară în sus, să spună că nu
trebuie să ne ocupăm de imaginarul si identitatea copiilor. Bun, să
zicem că refuzăm ficţiunile eroice şi spunem că sunt ideologie, dar
avem destine de români excepţionali care ar putea să înflăcăreze
mintea şi să încălzească sufletul copiilor români. Nadia şi destinul ei
este subiectul a zeci de filme de ficţiune americane, doar noi nu facem
nimic. Ilie Năstase, care a pornit cu tenişi rupţi, şi Ion Ţiriac, copil
rămas fără tată, au cucerit o lume întreagă şi au reinventat un sport.
Brâncuşi a reiventat arta contemporană, Ionescu sau Cioran au uimit
Parisul, Eliade a descoperit profunzimile ascunse ale religiilor şi
miturilor universale. Sunt sute de destine care ar constitui poveşti
exemplare care depun mărturie că nu suntem doar ucigaşi de femei
sau hoţi de supermarket-uri. Nici doar cei ce aruncă fetuşi în budă,
roboţi ce lasă bătrâni să moară în stradă sau şpăgarii planetari, că
suntem o naţiune normală, care are mult de muncit, care trebuie să
facă mult pentru a deveni 100% europeană, dar în niciun caz nu
suntem nişte mutanţi nemernici la care umanitatea de la Cannes se
uită cu groază.
Nu mă interesează ce ar putea să spună ideologii unor programe
internaţionale care vor să ne dezvolte doar abilităţile manuale în şcoli
de tip Waldorf. Mă sperie viitorul pentru care nu vrem să facem nimic.
Să nu spui copiilor, prin moduri diverse, de unde venim, spre ce
mergem şi ce misiune avem noi pe pământ, să nu le spunem că avem
oameni care sunt admiraţi de toată lumea sunt moduri de a
lobotomiza tânăra generaţie. Dar azi este ultima zi a anului 2007 şi
poate la anul ne vom trezi. Măcar o noapte să pâlpâie flacăra galbenă a
speranţei. La mulţi ani!

31 decembrie 2007
 Ieşirea din tăcere

Un prieten italian, înţelept şi sensibil, mi-a trimis azi un mesaj de

felicitare pentru alegerea mea într-o funcţie politică, având următorul
text: Un şef politic nu trebuie să-i asculte pe toţi cei care vorbesc, trebuie să
aibă capacitatea de a asculta la cei care nu pot să vorbescă. I-am mulţumit în
gând şi am stins televizorul ruşinat. Mi-am dat seama că de trei ani ne
uităm la spectacolul sinistru al unei politici de gălăgie şi ceartă, cică
pentru interes naţional şi legalitate. Constituţia şi legile sunt pretexte
pentru cei care se prefac a reprezenta diferite categorii de cetăţeni. De
fapt, politicienii puterii se reprezintă doar pe ei, iar de vorbit vorbesc
mai ales în numele unui pseudo-capitalism în care democraţie
înseamnă numai libertatea de vot. Televizoarele sunt pline de teme
care nu interesează pe nimeni, iar din ziare aceleaşi mutre nu ne mai
spun nimic. Lipsa unei culturi de stânga face să nu mai avem
politicieni sau intelectuali care să ne îndemne să visăm că lumea poate
fi schimbată.
Am ajuns să-i credem pe apologeţii dreptei care spun că legile
pieţei pot face ordine între lupi şi miei, când ei se amestecă în libertate,
deşi avem în faţă un adevăr incontestabil: viaţa este un infern pentru
tot mai mulţi oameni. O mamă se aruncă de la etaj cu copilul în braţe,
în timp ce din revistele colorate ne zâmbesc trist tinere femei frumoase
care îşi pierd copiii în tribunale după ce s-au lăsat păcălite de
capitalişti care vroiau doar să se înmulţească pentru a avea copii
„frumoşi ca ele şi deştepţi ca ei”. Primii 300 dintre bogaţii României au
deja 20% din PIB, primii 1000 probabil au 50%. Problema este că toţi
am plecat acum 17 ani de la aceeaşi linie de start, cu bagaje puţine şi
cu buzunare goale. Oamenii sunt o marfă pentru ei. L-am uitat cu toţii
pe sindicalistul Săhleanu care a fost ucis la comanda unora dintre
primii noştri capitalişti. Noi toţi suntem şi o să fim o marfă pentru
capitalism dacă nu reuşim să ne solidarizăm pentru a rezista. Cei din
top vor institui pe zi ce trece, tot mai puternică, democraţia bâtei şi vor
pune un zid de sticlă între ei şi săraci, pentru a se vedea numai de-
afară înăuntru, căci nu pot trăi fără exibiţionism.
Acum 10 ani, Ioan Rus m-a invitat la biroul lui de partid, nu ştiu
pentru ce, nu aveam sigur o chestiune politică. M-am plimbat o
jumătate de oră printre oamenii de pe o stradă principală din Cluj, m-
am uitat în stânga şi în dreapta, să nu mă vadă cineva, şi am intrat în
viteză. Printre colegii mei de la Universitate şi studenţii mei era o
mare ruşine să faci parte dintr-un partid sau să fii văzut pe-acolo.
Recunosc acum că atunci mă înşelam, nu ştiam că nu trebuie să aştepţi
ca alţii să schimbe lumea în locul tău. Cu ce drept le ceri altora să facă
asta sau îi critici, dacă tu nu faci nimic? Când eşti parte a nepăsării
generale, nu meriţi nimic. Îţi meriţi soarta!
Trebuie să ne dorim să schimbăm lumea şi să credem că acest
lucru este posibil. Dacă nu participăm la schimbare, ea se va face
oricum, dar fără noi. Nu cred în ideea că a triumfat capitalismul şi că
acest sistem politic şi economic nu mai trebuie pus în discuţie, iar cei
care o fac devin duşmanii poporului. În România mai ales, nu mai
contează cine şi cum a obţinut capitalul atâta vreme cât oamenii găsesc
la aceşti capitalişti un loc de muncă.
Cei mulţi nu pot să vorbească, nu mai are cine să-i audă şi nici ei
nu mai cred că merită să-şi strige nefericirea şi cel mai greu este să-i
scoţi pe oameni din tăcere. Să-i convingi să caute o cale de a vorbi, de
a protesta, de a se exprima. Unii pleacă aiurea în lume, alţii rămân aici,
în liniştea cea aducătoare de amorţeală, de marasm şi de iluzia că totul
e bine şi trăim în cea mai bună dintre lumile posibile! Anana Stratulat,
femeia care a primit un Bentley de culoarea ochilor ei, a descoperit că
durerea în tăcere este mai mare şi unele vise ne costă scump. Cristina
Datcu nu a mai descoperit nimic, ea a murit în tăcere, poate cu mult
înainte de a se strivi de caldarâm, alături de fetiţa de doi ani.
În fiecare zi ar trebui să facem un mic pact între învinşi, cum i-ar
zice Sabato: adică să ieşim din tăcere, să refuzăm a mai fi parte a
nepăsării generale!

30 ianuarie 2008
 Sfântul Valentin al politicienilor

În ziua în care m-au ales preşedinte de organizaţie judeţeană,

tinerii din organizaţia noastră m-au invitat la o acţiune politică: să
distribuim prezervative în căminele studenteşti şi felicitări de
Valentine`s Day. Nu mi-a displăcut ideea măcar pentru că mă
considerau destul de nebun să o fac, dar cred că nu o să mă duc. O să
fac altceva în această zi, nu pentru că sunt scorţos sau pentru că mi-ar
fi ruşine ori pentru că aş crede că este un lucru vulgar. Din contră,
pentru tinerii dintr-un partid această sărbătoare este o ocazie să arate
că sunt normali sau poate chiar mai normali decât s-ar crede, dacă fac
un spectacol simpatic dintr-un fost tabu.
Ei, tinerii, se definesc prin iubire şi este normal să gândească un
asemenea proiect pentru că pot să-l ducă la capăt cu sinceritate şi cu
bucuria de a crede că, pentru o zi, au înzestrat cu suflet păpuşa
gonflabilă care este politica. Mă îndoiesc însă că trebuie să ne aruncăm
cu disperare şi cu toată conducerea partidului pe această sărbătoare
pentru că ne creează iluzia că am depăşit handicapul de imagine pe
care-l avem încă şi mai ales ne ajută să ne minţim asupra faptului că
lumea ne priveşte cu bunăvoinţă pe noi, politicienii, şi că, iată, politica
s-a integrat în viaţa normală a oamenilor. Nici pe departe! Politicienii
caută încă orice ocazie pentru a pune în practică toate formele de
demagogie, iar cei care nu sunt capabili de altceva nu sunt de
condamnat. Mulţi politicieni nu au nici sensibilitate socială, nici idei,
nici voinţa de a face ceva pentru oameni şi este normal să participe cât
pot de des la spectatcolul simulării bunăvoinţei şi grijii faţă de ceilalţi.
Ei pot să se ocupe de spectacole ieftine sau să facă diferite evenimente
de pomeni electorale.
Sfântul Valentin al politicii are buzunare pline de cadouri şi ar
trebui să vină în parcările guvernelor, parlamentelor sau primăriilor
cu camioane grele şi remorci pentru că unii politicieni nu pot trăi fără
ca fiecare zi să le aducă ceva în schimbul funcţiei şi grijii afişate faţă de
oameni. Sfânt al prevestirii primăverii, Valentin trebuie să schimbe
garderobele doamnelor şi să aducă bijuterii grele pe trupurile
nevestelor sau şefelor de cabinet. Pentru unii politicieni această zi
ajunge să le aducă şi ceva mai spiritualizat, adică imaterial, dar nu vă
grăbiţi, nu e vorba de iubire sau linişte sufletească. Este vorba de
puterea pură, uneori pierdută de mersul istoriei sau inventarea
votului. Puterea pură, chiar neînsoţită de alte daruri, ca un drog care
oferă plăcere prin umilirea celor slabi sau din consumarea voluptăţii
de a asculta muzicalitatea cuvântului „şefu`”. Pentru putere în forma
ei pură, mulţi devin dinozauri capabili de orice ticăloşie, doar pentru
ca să nu iasă niciodată din funcţii, indiferent de vârstă. Pentru aceştia,
masca puterii pe care au purtat-o li s-a lipit de chip şi nu sunt capabili
să mai accepte o altă viaţă, de fapt nu mai pot să trăiască normal. În
politica noastră, mulţi dintre aceşti politicieni au rămas ancoraţi într-
un trecut glorios pentru ei, dar trist şi mizer pentru noi, şi acum se
încăpăţânează să ţină România ancorată în acel timp. Au atâta
nonşalanţă şi simulază atât de convingător utilitatea lor, ţinându-se de
scaune, dizgraţios, încât noi stăm prostiţi, ne uităm la ei şi nu facem ce
ar fi normal: să le tragem scaunul de sub cur şi să-i scoatem afară în
stradă. Ne-au păcălit spunându-ne că suntem tineri, că avem timp şi o
să vină şi rândul nostru, dar între timp vedem că România rămâne la
coada Europei, iar ei şi-au adus deja odraslele lângă jilţuri, iar nepoţii,
secretarele, amantele, până şi şoferii lor se pregătesc să-i înlocuiască
pentru a păstra intact vechiul sistem. Ei, păzitorii puşcăriei noastre, au
început să declare neconstituţională firava libertate câştigată de iluzia
născută în nişte zile călduroase de decembrie 1989. Ei, care ne
fugăreau cu miliţia prin căminele de fete dinainte de 1989, acum se
uită la noi cu înţelegere mimată şi probabil că trimit şoferii să cumpere
flori pentru secretare sau soţiile uitate acasă.
Dragobetele nu era bun probabil pentru politicieni căci era neaoş
şi trimitea doar la iubire. Dragobetele nu este sărbătoarea cadourilor,
ci un personaj al iubirii cosmice, logodnicul păsărilor. De Dragobete
flăcăii şi fetele se îmbrăcau frumos şi, beţi de primăvară, îşi căutau
perechea pentru toată viaţa. Nu se potriveşte asta politicienilor care
divorţează cu uşurintă şi viteză. De Dragobete, în satele româneşti,
băieţii îşi crestau braţele şi se făceau fraţi de cruce, pecetluind cu sânge
prietenii care durau până în ceasul ultim. Şi din acest motiv
Dragobetele nu era interesant, în politică sunt doar interese,
parteneriate de afaceri, cumetrii sau alte forme de relaţii economice,
nu crede nimeni în prietenie sau tovărăşie.
Sfântul Valentin era normal să-l facă praf pe flăcăul Dragobete
acolo unde oamenii nu au încredere în valorile lor pentru că au fost
învăţaţi că ura de sine şi autoflagelearea sunt căile izbăvirii. Inimile de
carton şi pluş sunt mult mai vizibile decât fiorul năucitor al iubirii care
ne îmbată sau ne îmbolnăveşte, uneori pentru o întreagă viaţă. Unde
mai pui că iubirea poate răni atât de tare încât o viaţă întreagă să nu
găsim leac. De ce să aleagă politicienii un băiat de la ţară când puteau
să se orienteze spre un sfânt creat de firmele de marketing, sfânt ce
etalează pe tarabă prezervative, inimioare sau flori de cristal? Cadoul
ca semn al dragostei naşte reciprocitate, poate imediată, poate chiar
consumată pe loc. Sfântul Valentin ne cere doar o zi din an, este, ca şi
politica, un angajament limitat. Nu e Valentine`s Life, ci doar
Valentine`s Day. Mandatul de o zi al sfântului cu inimioare era cel mai
uşor de acceptat şi de către politicieni. Nici ei nu se gândesc la strategii
sau angajamente pe termen lung.
Am întâlnit bărbaţi şi femei care fac politică cu sufletul, de
regulă la nivelurile de jos, şi care alimentează plăpânda flacără a
speranţei că politica noastră va putea face lumea mai bună. Sunt însă
prea puţini. Sunt încă prea puţin influenţi. Mulţi sunt încă prea tineri,
ceilalţi sunt, după buletin, prea vârstnici.
Dacă politica ar fi decentă, nu s-ar amesteca în viaţa celor care
pot să-şi mai acordeze sufletul să cânte, chiar şi pentru o zi, căutand
un celălalt cu care să îmbrăţişeze eternitatea. Tinerii pot să facă asta şi
ei sunt singurii care pot trece peste comercialul care invadează totul.
Mi-ar plăcea să nu-i bruiem în această zi cu Valentinul nostru
politicianist. Mă simt tânăr şi aş merge alături de ei, dar ceva mă
opreşte. Nu mai pot împărtăşi iluzia că putem, într-o singură zi, să-i
montăm suflet păpuşii gonflabile numită politică.
Happy Valentine`s Day!

14 februarie 2008
 Nimic despre Kosovo
Eseu despre prietenia dintre popoare

Am ascultat ca sociolog multe poveşti triste în verile petrecute

alături de studenţii mei în comunităţile interetnice din Harghita,
Covasna sau în tristele magherniţe din cartierele sărace ale ţiganilor
ori în sutele de sate părăsite pe unde am făcut cercetări timp de 10 ani.
Dar niciodată nu am ascultat poveşti pe care nu poţi să le uiţi, ca cele
ale românilor de pe Valea Timocului. Nu poţi să le uiţi pentru că nu
sunt spuse cu revoltă, sunt relatate simplu ca dramele pe care le aduce
un destin implacabil. Am ascultat români de toate vârstele, de la tineri
studenţi la bătrâni împăcaţi cu soarta şi din toate poveştile lor răzbate
un aer de tragedie antică: încremenire, tăcere surdă, deznădejde.
Povestesc parcă lucruri întâmplate demult altora, nu lor. Nici măcar
nu vor răzbunare, totul este ca şi cum şi-ar fi pierdut demult orice
urmă de speranţă. Nu poveştile despre moartea unora pentru limba
română sau pentru vina de a fi români impresionează – acestea ei nici
nu le mai povestesc – în aceste locuri sunt prea obişnuiţi cu moartea.
Poveştile lor sunt despre viaţa trăită cu vina de a fi român, despre
stigmatul cu care prietenii noştri sârbi, bulgari sau greci i-au însemnat
de câteva sute de ani pe vlahii de pe Valea Timocului şi în general pe
toţi fraţii noştri aflaţi la sud de Dunăre.
Românii de pe Valea Timocului sunt în jur de 250 de mii. Nu au
drept la şcoală, nici la biserică şi nici la nume. Poveştile lor
cutremurătoare sunt greu de repovestit. Să primească sare şi alte
produse strict necesare gospodăriilor, vlahii erau obligaţi să-şi
schimbe numele. Toţi prietenii noştri veniţi de-acolo ne povestesc că
mereu li s-a indus ideea că a fi român este ceva similar cu a fi ţigan sau
chiar mai rău. În manulale lor de istorie şi lingvistică, scrise de sârbi,
se spune că vlahii sunt de origine necunoscută. Adică vin de niciunde,
sunt ai nimănui. O jurnalistă mi-a povestit că în momentul când a
ajuns la Bucureşti într-o excursie când era elevă de liceu şi a văzut un
oraş modern, cu clădiri înalte şi lumini, cu maşini scumpe, a început
să plângă de bucurie, a simţit că faţa ei de copil este năpădită de
lacrimi. Se bucura imens văzând altceva, pentru că i se spusese toată
grădiniţa şi şcoala că România este o ţară de cocioabe şi ţigani.
Un vlah cu faţa arsă de soarele Balcanilor mi-a povestit o noapte
întreagă despre biserica din casă. Fiind interzisă slujba în limba
română, timp de vreo două secole românii din Timoc au ajuns să-şi
mute biserica în casă, capul familiei devenind preotul care oficiază. O
biserică ascunsă de autorităţile dintr-o ţară prietenă, unde religia şi
ritualul s-au schimbat foarte mult, iar Isus a devenit unul de-al casei.
Recent, o rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei semnalează că Serbia trebuie „să ia măsurile necesare pentru
a le oferi valahilor/românilor din estul Serbiei (pe Văile Timocului,
Moraviei şi Dunării) accesul la învăţământ, la presă şi la administraţie
publică în limba lor maternă şi să le permită acestora să ţină servicii
religioase în această limbă”, precum şi să ia măsuri pozitive în
favoarea persoanelor aparţinând minorităţilor, inclusiv minoritatea
valahă/română, şi să urmărească eradicarea oricărei discriminări
împotriva membrilor lor”. Recomandarea amintită se referă şi la mass-
media şi cere „să identifice şi să aplice soluţii tehnice care să le permită
persoanelor din estul Serbiei să recepţioneze emisiunile în limba
română difuzate în Voievodina”. Prigonirea Bisericii Ortodoxe
române este un alt subiect al raportului: „Conştientă de criticile cărora
a fost supusă Legea din anul 2006 privind Bisericile şi organizaţiile
reglioase din Republica Serbia şi în special de chestiunea
(ne)recunoaşterii prin această lege a Bisericii Ortodoxe române,
rezoluţia îşi exprima uimirea privind influenţa covârşitoare a Bisericii
Ortodoxe sârbe în cazul recunoaşterii altor Biserici şi/sau comunităţi
religioase. Raportul invită autorităţile sârbe se dea importanţă acestei
chestiuni şi să suprime referinţele la canoanele unei Biserici în raport
cu alte Biserici sau comunităţi religioase. Doar în august 2007, românii
timoceni au ajuns „minoritate etnică recunoscută" în Serbia, doar din
2004 există o biserică unde se slujeşte în limba română. De ani de zile
România şi UE au fost surde la semnalele liderilor organizaţiilor
româneşti din zonă, care au reclamat faptul că învăţământul în limba
română încă nu a fost instituit în reţelele şcolilor din cele peste 134 de
localităţi cu populaţie sută la sută românească şi alte 24 cu populatie
mixtă, iar slujbele în bisericile din aceste sate se oficiază numai în
limba sârbă.
Azi am văzut la televizor sârbi care strigau Thank you, Romania!.
În mod normal m-aş fi bucurat, dacă nu aş fi citit în presa
internaţională că în data de 13 ianuarie, anul acesta, într-un restaurant
din Camenita Mică un român a fost omorât de către un sârb bosniac
pentru că a ţinut să se cânte în limba română la o petrecere a
românilor, de ziua lui. Tragicul incident a avut loc cu complicitatea
preotului sârb Djordje Jokic, din satul Meilovat, care a instigat
împotriva românilor ce-şi serbau o zi de naştere a unuia dintre ei.
 Thank you, Romania! Mi-au venit în minte multe dintre poveştile
triste ale vlahilor noştri din Balcani pe care România i-a uitat, pe care
prietenii noştri de peste Dunăre îi terorizează de sute de ani. Nu mi-a
venit să-l îmbrăţisez pe prietenul sârb pentru că este asupritorul
fratelui meu.
Thank you, Romania! Dacă tinerii sârbi nu ar fi fost parte din
grupul asupritorilor surorilor mele de pe Valea Timocului, aş fost
fericit şi entuziast la ideea prieteniei dintre popoare. Şi i-aş fi spus bun
venit Preşedintelui Republicii Serbiei care vine la Bucureşti.

20 februarie 2008
 Societatea tuturor disfuncţionalităţilor

Cu ceva vreme în urmă, prestigioasa publicaţie Financial Times

ne dedica un dosar special de prezentare a situaţiei economice sociale
şi politice. Am experienţa lecturii presei internaţionale din perspectiva
lobby-ului economic sau politic internaţional şi pot să detectez
eventualele derapaje. Nu este cazul numărului la care ne referim, cel
puţin datorită unui lucru simplu: acele lucruri le spunem în Senatul
României, de multe ori cu o precizie mai mare sau cu însutite
argumente.
Verdictul publicaţiei este necruţător: „Unul dintre cuvintele care
descriu probabil cel mai bine procesul politic din România, la ceva mai
bine de un an de la aderarea ţării la Uniunea Europeană, este
disfuncţionalitatea”, notează Financial Times.
Imaginea ţării care se proiectează în acel dosar nu este generată
doar de Guvernul României. Să fim cinstiţi şi să recunoaştem că
fiecare dintre noi, cei aflaţi în vârful piramidei sociale, avem ceva
contribuţie la tabloul imaginii României.
Un fragment dintr-un articol cuprins în respectivul dosar
argumentează diagnosticul: „Un guvern minoritar este obligat să
compileze un buget extravagant cu sprijinul instabil al oponenţilor
declaraţi. Un parlament venal votează pentru protejarea de
investigaţie membrii săi. Partidele politice refuză să se supună
ordinelor liderilor lor aleşi. Un preşedinte populist blochează deciziile
şi numirile premierului, dar este lipsit de puterea de a-l demite. Însăşi
birocraţia este paralizată de teama de a lua vreo iniţiativă şi de frica de
a nu fi acuzată de gradul înalt de corupţie pe care şefii săi politici
refuză să o recunoască. Totul pare să conspire pentru a submina orice
speranţă de luare a deciziilor coerente.”
Totuşi, în mai multe articole din dosar apare o aberaţie:
funcţionari de la diferite niveluri vorbesc de frică de corupţie, prin
care explică lipsa de decizii coerente. Cea mai mare problemă o
reprezintă lipsa de experienţă în management şi realizarea proiectelor,
complicată de aversiunea la nivel de birocraţie în ceea ce priveşte
luarea de initiaţive, parţial din teama de a nu fi acuzat de corupţie.
„Functionarii civili sunt personal răspunzători de orice decizie pe care
o aprobă privind cheltuielile. Acest lucru poate suna ca o măsură anti-
corupţie, dar înseamnă că nimeni nu ia o decizie.”
 Ca o ironie a sorţii, suntem criticaţi pe bună dreptate pentru
lipsa de metodă în planificarea dezvoltării, după ce am venit dintr-o
societate a controlului şi planificării şi ne-am chinuit să scăpăm de
trecut atât de hotărât încât am pierdut şi lucrurile bune: „Totodată, nu
există o tradiţie a planificării anticipate. UE lucrează cu programe pe
trei ani, însă la nivelul ministerului român de finanţe nu există
capacitatea de a realiza un proiect multianual de buget”, scrie ziarul
britanic.
De la microfonul tribunei Senatului am vorbit cu toţii despre
insuficienţa fondurilor pentru infrastructură sau despre un sistem de
justiţie aflat în suferinţă şi confruntat cu o corupţie larg răspândită.
Din păcate, de câte ori vorbesc specialiştii din ţară despre deficitul de
cont curent, ne uităm cu nepăsare, ca şi cum nu ar fi vorba despre noi.
Actualul deficit de cont curent s-a majorat de la 5% din PIB în 2002 la
14,2% în 2007. Şi ar fi fost chiar de 20% dacă nu ar fi fost banii trimişi
acasă de românii din străinătate. Actualul deficit de cont curent este
tot mai mult finanţat de datoriile private, care s-au triplat în ultimii
trei ani.
Mai aflăm din articolele invocate că aproximativ 40% din
recentele influxuri de investiţii străine sunt, de fapt, împrumuturi în
interiorul aceleiaşi companii – care ar putea contribui, mai degrabă, la
îndatorare. Majoritatea investiţiilor străine din ultimii ani s-au
îndreptat către retail, domeniul imobiliar şi bănci – sectoare care
stimulează consumul. Dar, cel mai îngrijorător este faptul că România
şi-a pierdut simţul direcţiei pe care îl avea în procesul de aderare. Ne
spune analiza un lucru pe care îl înţeleg acum chiar şi naivii: Cota
unică este un proiect eşuat! La capitolul venituri, revenirea la o cotă
progresivă de impozitare, combinată cu reduceri mari de impozite
pentru servicii precum educaţia şi sănătatea, ar redirecţiona
consumul.
Citind paginile pe care le-am invocat aici, am simţit un
sentiment de frustrare generat de multe stări de lucruri. În primul
rând, ceea ce scriu ziariştii străini nu este deloc nou pentru noi. Aud
nenumăraţi colegi senatori spunând aceste lucruri de mai multe ori pe
zi. Evident, nu este vorba de colegii care susţin – cu tot mai mare
stânjeneală, ce-i drept – guvernul, ci de majoritatea care, în democraţia
noastră originală, se află în opoziţie.
Din păcate, nu avem o organizare eficientă a Senatului României
care să ne permită ca dincolo de participarea la fabricarea de legi să
putem oferi expertiza reală societăţii româneşti. Trebuie să căutăm
resurse pentru a transforma Senatul în Camera Superioară în sensul că
oferă expertiză competentă tuturor instituţiilor. Senatul francez are un
sistem de rapoarte privind starea diferitelor domenii pe care le face
prin intermediul senatorilor, al experţtilor, dar şi prin colaborare cu
experţi plătiţi, firme de consultanţă, Academie sau universităţi.
Trebuie să investim mai mult în expertiză decât în maşini sau birouri.
Din păcate, noi nu avem nici măcar reflexul de a ne folosi de experţii
noştri angajaţi, nu avem luciditatea de a le recunoaşte specializarea lor
şi de multe ori îi folosim ca şoferi sau secretare.
În al doilea rând, cred că trebuie să avem mai mult curaj pentru
a ne adapta regulamentul la cerinţele tot mai complexe legate de
munca noastră. Nu cred că suntem un parlament venal însă, din păcate,
aşa se vede din afară, iar în viaţa politică percepţiile sunt echivalente
cu realitatea. De aceea, cred că ar trebui să luăm exemplul
Parlamentului European şi să aducem anumite modificări
Regulamentului Senatului pentru a introduce un program de lucru
similar celui din Parlamentul European, structurat pe săptămâni de
plen, săptămâni de comisii, săptămâni de grup politic şi săptămâni de
circumscripţii electorale şi pe care să-l putem stabili cu mult timp
înainte. Am putea să ne structurăm un program mult mai serios, mai
ales pentru munca în comisii de specialitate, dar şi pentru munca în
circumscripţie.
În al treilea rând, cred că tabloul făcut de Financial Times este real
şi noi ne uităm cum se extinde marea de disfuncţionalităţi fără să
facem nimic. Unii spun că aşa e democraţia, alţii că trebuie lăsaţi
guvernanţii să arate ce pot. Cinicii pot spune că trebuie să-i lăsăm sau
să-i împingem chiar să-şi rupă gâtul. Să luăm un exemplu, am
promovat un proiect de lege privind pensiile private obligatorii care
peste câţiva ani va putea exploda ca un nou Caritas sau FNI. De ce să
nu reacţionăm de acum eventual promovând un amendament privind
introducerea unui randament minim anual garantat al pensiilor din
Pilonul II, egal cu rata anuală a inflaţiei. Grupul de Economie Aplicată
(GEA) a lansat un document public în acest sens şi o petiţie pe care
personal am semnat-o şi vă invit şi pe cei dintre dumneavoastră care
sunteţi convinşi că trebuie să scăpăm de metafora difunctionalităţii să
faceţi la fel. Acoperirea acestei garanţii trebuie să cadă în sarcina
administratorilor de fonduri de pensii private obligatorii, pentru că ei
sunt cei care gestionează aceste sume şi, implicit, ei trebuie să îşi
asume riscurile acestei activităţi. În prezent, românii contribuie în mod
forţat la aceste fonduri şi tot ei sunt cei care suportă riscurile unei
proaste gestionări a banilor sau riscurile unei pieţe financiare instabile.
 Societatea tuturor disfuncţionalităţilor este un verdict încă
suportabil. Dacă nu vom face nimic, raportul din 2009 va găsi o altă
metaforă pentru situaţia din România: o societate a haosului.

11 martie 2008
 România şi complexul Cenuşăresei

Am aşteptat să treacă isteria cu tenorul nostru amator, Don

Costel, pentru a putea să judec cu fruntea rece o parte a unui şoc
emoţional care nu s-a născut întâmplător. Au fost câteva zile de isterie
în care Costel Busuioc, zidarul emigrant din Spania a creat o emoţie
naţională care a bătut în rating orice subiect. Deşi a câştigat un concurs
de amatori, cu audienţă limitată doar la emigranţi, Costel a devenit
peste noapte erou naţional. Preşedintele României l-a sunat, ministrul
Culturii l-a declarat brand naţional, a devenit peste noapte cetăţean de
onoare în comunele pe unde a trecut. The Times a scris despre el, câţiva
jurnalişti s-au luat la bătaie în căminul cultural din Ghilad pentru
exclusivitatea transmisiei, a avut emisiuni speciale şi numere de
revistă dedicate şi a fost comparat cu Nadia, Hagi sau Ilie Năstase. I s-
au dedicat ode, reportaje (Întâmplări adevărate din adolescenţa lui
Costel). Un jurnalist a scris o propoziţie în care l-a inserat pe zidarul
emigrant într-o evoluţie a cosmosului şi a destinului nostru istoric:
Costel Busuioc a pus busuioc în părul de român, să-i placă primăverii din
viitor. Faptul că mass-media a făcut un eveniment din asta este normal
şi provine din logica spectacolului şi a urmăririi valului de emoţie care
se naşte spontan şi trebuie neapărat călărit. Nu m-am mirat că
politicienii au intenţia să-l folosescă drept agent electoral în Spania.
Politicienii au un grad de oportunism care-i face să reacţioneze prin
acte de tip reflex la orice posibilitate de a câştiga voturi sau simpatie.
Pe de altă parte, am stat şi eu conectat sufleteşte la subiect. Am
stat cu toată familia să vedem show-ul final şi am sărit în sus de
bucurie la victoria lui Costel. Cred că mi s-au umezit ochii văzând
interviurile cu soţia lui şi cu copiii rămaşi acasă, deşi ştiam că un
asemenea spectacol este făcut să ia banii emigranţilor din SMS-uri şi să
aducă ceva voturi la alegerile care urmau în Spania. Deşi ştiam că
programul nu are audienţă în Spania şi nici notorietate sau că este
doar un concurs de amatori unde, totuşi, Costel avea trei ani de canto
la Şcoala Populară de Arte din Timişoara, m-am bucurat şi era cât pe
ce să scriu un articol pe blog cu ideea că zidarul Costel nu a câştigat
un premiu pentru România, ci contra României. Era să mă plasez şi eu
în curentul celor care se plâng de faptul că România l-a alungat pe
Costel în Spania, că nu i-a oferit şanse să facă un Conservator sau să
cânte pe scena Operei Române dar mă bucur că m-am gândit să scap
de emoţia spontană şi mai aştept să vedem cât va dura mirajul.
 M-am hotărât să scriu şi să reflectez asupra acestei situaţii atunci
când am citit forumul de discuţii al unui articol scris de Ion Cristoiu.
Sincer să fiu, în ultima vreme nu mai sunt un fan al cunoscutului
jurnalist, chiar dacă odată aveam o mare simpatie pentru domnia sa.
Mai ales înainte de 1989, dar şi după, cel puţin pentru că este
absolvent al aceleiaşi facultăţi ca mine şi este născut într-o zi cu mine,
doar ani deosebiţi. Însă, de ceva vreme, îmi trage câte una de câte ori îi
trece numele meu prin faţă. În maniera lui de gicăcontrist, Ion Cristoiu
a scris un eseu profund despre mândria de a fi Costel. Citind forumul
am rămas însă şocat. Deşi articolul era scris decent, fără pasiune, cu
rigoare analitică, pe forum am citit cele mai grozave şi mai unanime
înjurături pe care le-am citit vreodată. Era o indignare spontană,
mustoasă, nu una aranjată, cum sunt multe dintre cele orchestrate de
echipe de campanie. Nu vulgaritatea era şocantă, ci emoţia implicată,
nivelul fizic de contact invocat de participanţi, scandalurile născute
între forumişti. M-am întrebat de unde vine acest val de proteste, de ce
a ajuns jurnalistul să fie în mijlocul unui asemenea vertij de protest?
Ce a atins Ion Cristoiu din sensibilitatea publică faţă de acest subiect?
Sutele de mesaje pe care le-am citit pe forumuri exprimau
bucuria că am fost răzbunaţi faţă de un Occident care îl luase pe
Romulus Mailat drept model pentru românii rătăcitori prin Europa şi
lume. Un catharsis colectiv a părut că uneşte românii frustraţi de
discriminarea pe care deja o consideră istorică. O seară în care ne-am
răcorit şi ministrul Culturii a dat glas emoţiei printr-o pastişă după
celebra aselenizare: un pas mare pentru România, un pas mic pentru
Costel. Costel părea eroul salvator, omul care le salvase onoarea celor
care se cred dezmoşteniţi ai sorţii pe care unii se bucurau să-l felicite:
Costel, n-ai să mai pui mâna pe lopată!, cum titrează un cunoscut
cotidian. Mitul reuşitei şi norocului există peste tot, în diferite variante
şi nu ne putem opune credinţei că, oricând, printr-o minune, soarta
noastră s-ar putea schimba radical, că fericirea ne aşteaptă după colţ.
Problema noastră este alta, transformarea lui Costel în erou s-a
făcut simultan cu stigmatizarea României. Patria a devenit un fel de
mamă vitregă, ea nu i-a oferit nicio şansă lui Costel şi nici altora dintre
milioanele de români răspândiţi prin Europa. Sigur că România este
departe de a fi un paradis, dar artiştilor le oferă ceva şanse să se
formeze. Toate filarmonicile şi operele europene sunt populate de sute
de muzicieni români pe care noi cu generoizitate îi pregătim pentru
alţii. Ei însă nu pot fi modele de o asemenea intensitate pentru noi,
românii, pentru că ei au obţinut celebritatea prin muncă şi efort. De ce
nu le aplaudă o ţară întreagă pe Angela Gheorghiu, pe Mariana
Nicolesco, de ce nu sunt astfel de persoane eroi naţionali? Pentru că au
reuţit cu trudă, cu muncă şi talent or, pentru aceste lucruri, nu există
clienţi. Costel este eroul care ne salvează de muncă şi sudoare, de
efortul extenuant pe care-l presupune o asemenea carieră.
Mi-am dat seama în aceste zile că România este atinsă de
complexul Cenuşăresei, al fetei frumoase fără de noroc. Cenuşăresei
nu i se oferă nimic bogăţiile familiei, românilor nu li se potriveşte
niciun regim, nicio ipostază istorică.
Capitalismul vechi a fost feudal şi venal. A venit comunismul cu
dictatura şi fărădelegile uniformizării şi nedreptăţirii. Eliberarea de
comunism ne-a adus nenorociri şi mai mari: statul a murit şi România
a devenit o mamă vitregă pentru fiii ei talentaţi. Tot timpul a suflat
vântul istoriei şi ne-a blocat dezvoltarea; nu ne-a lăsat timp, la
răscruce de drumuri, să ne durăm casă şi obiceiuri solide şi serioase.
Ca Cenuşăresei, României nu i se potriveşte niciun pantof, decât acela
al norocului, cel al minunii săvârşite de imaginarul bolnav de
complexe.
Cel mai interesant lucru din toată această perioadă l-a spus
totuşi Costel în acele zile: am cântat ca un învins! E adevărat, destinul
de cenuşăreasă este un destin de învins, iar victoriile ei sunt victorii
mici, indiferent cât le-am gonfla noi prin televiziune sau participare
empatică.

24 martie 2008
 Ce cred proştii despre politică?

Politica, crede prostul, este locul unde oamenii pe care el îi

simpatizează sunt încurcaţi de oamenii pe care nu-i simpatizează să
facă Binele Naţiunii. Despre Binele Naţiunii prostul nu ştie prea multe,
dar se emoţionează când se vorbeşte despre el la televiziune sau în
campanie. El este convins că politica îi împarte pe oameni în buni şi
răi, iar el îi simpatizează exclusiv pe cei buni. Prostul crede că ţara asta
ar fi fost un paradis dacă am fi reuşit să alegem un anumit om în
fruntea statului. Dar, mai grav, crede prostul, este faptul că omul
providenţial l-am avut sau îl avem, cu siguranţă, dar a fost blocat de
consilieri, minţit de sfetnici, oprit de securişti, influenţat de nevastă.
Nu se gândeşte cum ar aduce bogăţia peste ţară un singur om, dar
dacă îl întrebi îţi spune: ar veni investiţii străine cu nemiluita,
americanii ar aduce ajutoare mai multe, nemţii ne-ar da bani pentru
apa noastră minerală pură, oamenii ar munci mai cu spor şi ar plăti
impozite de bunăvoie etc. Prostul se entuziasmează de câte ori vede
pe unul care vine în campanie cu parul şi spune că va eradica, va băga
în puşcărie, va beli, va pune mitraliera pe ei. Este bucuria prostului să
se gândească la viitoarele măceluri sau la puşcăria pe care o vor
înfunda cei care nu-i plac. Ce-i drept, de fiecare dată a văzut că în
urma promisiunilor nu s-a întâmplat nimic, dar el a uitat acest aspect.
El se uită mai departe cu nesaţ la televizor să-şi găsească politicianul
care-l va salva de la sărăcie şi ţara de corupţie. Se uită prostul la
televizor şi îi simpatizează pe cei care nu se lasă, vorbesc repede, peste
interlocutori şi peste moderator şi au răspuns la orice. Se loveşte
prostul peste ceafă şi spune cu voce tare: Uite, tu, muiere, ce bine
combate, ce al dracului e tipul ăsta, e bun că-i diliu! De regulă, prostul
nu vorbeşte despre politicieni decât cu domnul, chiar şi atunci când nu
sunt prezenţi şi chiar şi atunci când nu votează cu ei, e o formă de
respect şi este ca şi cum ar fi servitorul lor, ca şi cum le-ar duce
cafeaua la pat cu ocazia respectivă. Se simte şi el făcând parte din
societatea politică, atunci când vorbeşte despre politicianul domn X.
Dacă s-a întâmplat să participe la vreo baie de mulţime şi politicieni
de la Bucureşti au trecut la mai puţin de trei metri de el sau l-au atins
cumva, atunci omul nostru este în al nouălea cer. Prostul se uită la
televizor la cât mai multe emisiuni politice şi crede că acolo este locul
în care se face politica, acolo se dau pensii, se măresc salarii. Prostul
este sigur că preţurile se pot stabili la guvern şi că nimic nu ne
împiedică să facem salarii cât casa, totul este să nu se prindă cei de la
UE, NATO sau FMI. Ei sunt cei care nu ne lasă. În multe situaţii,
amicul nostru crede că ar fi bine să interzicem partidele politice şi,
eventual, să lăsăm un singur partid la putere, partidul pe care îl
iubeşte el, căci opoziţia nu are rost, prea îi încurcă pe cei care vor să
facă treabă. Prostul se uită în spate şi crede că scrutează viitorul. Îşi
aduce aminte ce bine era demult şi se chinuie să trezească morţii, cu
credinţa că soluţiile vechi care i-au avantajat demult vor fi valabile tot
timpul. Pentru orice se întâmplă negativ el va căuta mereu vinovaţi
dinafara grupului său, a partidului sau a ţării. În general, el este sigur
că nu se poate face nimic dacă nu va rămâne în politică.
Prostul, când ajunge la putere, o înfulecă pe nerăsuflate, vrea
totul şi nu acceptă s-o împartă cu nimeni. Vrea să ia toate resursele şi
toate funcţiile. Se aruncă asupra funcţionarilor şi vrea să-i aducă pe
toţi în partidul său ori îi lasă fără serviciu. Se vede doar pe el în toate
oglinzile şi vrea ca el şi ai lui să ocupe toate vitrinele. Când câştigă,
începe să-şi exibe rănile şi cicatricile ca semne de nobleţe. Vorbeşte
doar despre luptele duse şi se plânge cât de mult a fost năpăstuit.
Măsoară eroismul în dosare penale, cine nu le are înseamnă că nu s-a
luptat pentru partid, spune el, sau a pactizat cu duşmanul. Prostul
vorbeşte în numele unui electorat fix, care nu se schimbă, nu pleacă,
nu moare, nu emigrează. Este o schemă mentală pe care o perpetuează
ca pe un abţibild lipit de creier. Categoriile sociale pe care le percepe a
nu-l vota, prostul le urăşte sau le ignoră, pur şi simplu. El nu
recunoaşte niciodată că a pierdut şi de aceea nici cauzele nu pot să-i
fie clare. Sunt câteva cauze principale: a fost furat de adversari,
sondajele trucate au influenţat electoratul sau electoratul lui nu a mers
la vot, pe când electoratul adversarului a avut un comportament
electoral exact pe dos. Prostul se revoltă împotriva celor care cred că
este important să ai o strategie sau un plan bun de campanie: trebuie
să mergi între oameni, să vorbeşti cu ei, să afle mesajul tău, restul este
o prostie, la naiba cu intelectualii, cu cei care merg la televizor sau au
pretenţia ca politica trebuie să fie făcută şi cu inteligenţă, nu doar cu
şoşonari. Prea mulţi intelectuali vorbesc în politică, spune el, dacă ai
bani şi poti umple cât mai multe pungi cu ulei, zahăr şi un kil de făină,
alegerile sunt rezolvate. Dacă prostul este complet şcolarizat, atunci
este valabil cunoscutul catren: Cu prostul neşcolarizat,/te lupţi puţin şi ai
scăpat/dar duci o luptă colosală/cu prostul care are şcoală.
Poţi întâlni diferite tipuri de proşti mai ales la nivelul de
leadership politic. De exemplu, prostul solemn este un gen de prost
care se încruntă cu gravitate de câte ori spune câte-o banalitate şi nu
este aplaudat. Nu-şi aduce nimeni aminte să fi spus vreodată ceva cu
sens, dar îşi asortează corect pantofii la cureaua pantalonilor şi geantă.
Prostul slugarnic este periculos pentru că se teme de orice schimbare
şi trebuie să fie mereu ecoul unui şef. Prostul fudul se visează orice şi
candidează oriunde. Nu lasă nicio ocazie fără să se autopropună, să
pretindă, să ceară ori să se simtă frustrat pentru că există mereu cineva
mai mare în funcţie, în grad sau în avere. Nu se simte bine fără birou,
secretară, gardă de corp care să-l apere. Să-l apere de ameniţări
imaginare, căci de dispreţul oamenilor nu te poate apăra decât bunul
simţ. Prostul nevrotic are senzaţia că nu a fost integrat în echipă, că se
petrec în spatele lui maşinatii, că mereu cineva vrea să-i ia locul, că se
întâmplă multe lucruri fără el. Prostul ajuns, destul de uşor de găsit, se
luptă să-şi schimbe vocabularul, maşina, casa, nevasta, ţigara şi
prietenii din tinereţe Mai este şi prostul destept, cel care se încurcă în
propria ştiinţă şi în sfaturile consilierilor şi ajunge să facă prostii mai
mari decât ar face şoferul sau bucătăreasa lui. Probabil sunt multe
tipuri ideale de prostie în politică, dar putem să le rezumăm într-o
categorie amplă: proştii de ceilalţi. De regulă, prostul crede că toţi
alegătorii sunt proşti. Nu îşi dă seama că şi mama lui e alegător şi
soţia, chiar şi el… cel puţin atunci când merge să se voteze pe sine.

27 martie 2008
 Introducere în summitologie

Summitologie? Încă nu există în dicționare un asemenea cuvânt

sau o asemenea disciplină științifică, dar cred că nu este mult până se
va breveta. Ar fi ştiinta organizării summit-urilor, NATO sau de alte
tipuri. De doi ani aşteptăm summit-ul NATO care ar trebui să ne
schimbe destinul istoric. Cu asemenea aspirație am putea breveta o
ştiinţă a întâlnirilor de nivel înalt, summit-uri, pe englezeşte. Cred că
ni se potriveşte acest lucru şi oricum nu ne-am ales alte specializări
pentru mult discutatul brand de țară. Am fi putut persevera în
meteorologie, mineralogie sau oenologie. La un moment dat am fi
putut să ne specializăm în apologie (pentru Conducătorul iubit) sau în
gerontologie, când Ana Aslan lansase vise farmaceutice contra
îmbătrânirii. În virusologie, căci am avut destui specialişti, iar
politicienii aliați au simulat cu neruşinare o pandemie (aviară, ați
uitat?), care era să ne izoleze de lume. Suntem însă mult mai talentaţi
în summitologie, deşi este o disciplină aflată la început. Ne plac
simulările, le facem cu o mare plăcere. Nimeni nu mai circulă, nimeni
nu mai face nimic. Pot să moară oameni în mașinile salvării, noi avem
un cult pentru blocarea circulației în cinstea conducătorilor iubiți. Am
simulat mereu și vom simula și de acum încolo. Vă aduceţi aminte?
Statul se face că ne plătește, noi ne facem că muncim! Summitologia
este bună şi pentru că ne scapă de muncă. O săptămână liberă pentru
bucureşteni, iar pentru parlamentari chiar două săptămâni de
libertate. Simularea cu tinerii atlantiști, dincolo de scurtcircuitele ce ne
aduc aminte de cămine studențești, ne place pentru că este
comparabilă cu organizarea din cuţite și pahară de care vorbea
Eminescu. E adevărat că Bucureştiul este expert în a gafa. Fără taxiuri,
fără acreditări, fără sunet – bine aţi venit în România, gazda Summit-ului
NATO 2008! Sub acest titlu, Reuters vorbeşte despre organizarea
Summit-ului NATO. Dar nu e nicio problemă, Bucureştiul are un
obraz mai gros decât talpa bocancului sovietic. În summitologie avem
zeci şi zeci de specialişti, analişti sau jurnaliști. Repetă cu gesturi
savante cuvinte goale, banalităţi de gospodină, dar spun mereu
cuvinte care îi legitimează: securitate, scut antirachetă, strategii, Rusia,
SUA, marile puteri, doctrine militare, poziţie geostrategică etc. E atât
de dezvoltată știința lor, încât nici nu ştiu dacă Putin vine sau nu la
Bucureşti a doua zi. Dar vorbim sigur despre ce va face țarul roșu ori
Imperiul său. De fapt, când vorbim despre relaţii internaţionale,
NATO sau geopolitică, se uită de nivelul de trai, politici fiscale, coşul
minim de trai decent, productivitatea industrială sau balanța
comercială ori cea de plăţi. Analiştii noştri destepţi au cravate mai
frumoase decât ceilalţi, laptopurile noastre sunt la fel de mici şi
uşoare, conceptele sunt la fel de goale. Când se ocupă de summit-uri,
România poate face achiziţii fără să respecte termenele de licitaţii şi
atunci funcţionarii guvenamentali sunt fericiţi. Cumpărăm veceuri ce
costă cât laboaratoare informatice sau maşini scumpe ca elicopterele.
La summit-uri lumea ne bagă în seamă, când nu cred că Bucureştiul e
Budapesta, iar orgoliul nostru este satisfăcut. Acceptăm să nu putem
vorbi la telefoanele mobile cu zilele, să nu deschidem geamurile, să nu
ne apropiem de perdele şi să nu lăsăm copiii să se joace cu puştile de
jucărie. Ne place să fim umiliţi, avem experienţa servituţii voluntare în
gene. La summit-uri căutarea de anarhişti și ruperea lor în bătaie
poate să satisfacă orgoliul unor miliţieni care se bucură că ordinea şi
disciplina de dinainte se poate reinstaura pentru măcar o săptămână.
Păcat că nu am fost pregătiţi, fiind primul summit adevărat, altfel am
fi înscenat o bătaie cu anarhiştii, un blat eventual, în care ne-am fi
putut folosi de galeria lui Gigi Becali sau de debrasatorii lui Copos. Ne
place şi pax americana, nu ne săturăm să-i filmăm pe trăgătorii de pe
acoperișuri sau pe falnicii agenți americani. Jurnalistele noastre
juisează vorbind despre cel mai puternic preşedinte sau despre Marele
Licurici. Maşinile şi coloanele cu girofar ne bucură ca o liturghie de
înviere şi transmitem mereu în direct, pe toate posturile de
televiziune. E bine la summit! Preşedintele nostru își face poze cu şefi
de stat și în loc de răpirea din Serai, în spatele pozei cu George Bush,
americanii ne-au învăţat să punem Marea Neagră, un prieten sigur,
cum zicea Iorga. În acest timp, pe plaiurile mioritice, România se
transformă în hotel de lux iar summitologia face uriaşe progrese.

3 aprilie 2008
 Când jurnaliştii aplaudă ...

Am văzut un moment jenant al Summit-ului NATO de la

Bucureşti. Nişte jurnaliste povesteau, la un post de televiziune, ce
minunat a fost momentul în care au participat la conferinţa de presă a
lui Putin, unde la venirea Ţarului au aplaudat în picioare de li s-au
umflat palmele. Au şi explicat că este un conducător puternic pe care-l
admiră foarte mult. De altfel, timp de o săptămână am tot auzit
jurnalişti ce povesteau cu mândrie că vin la Bucureşti cei mai puternici
oameni ai planetei. Poate o fascinaţie normală a unui popor umilit,
generaţie de generaţie, faţă de un adevărat Tătuc, urmaşul lui Ivan cel
Groaznic, Petru cel Mare sau Stalin. La Bucureşti, regia descrisă
perfect de Serge Ciahotin, într-o analiză psihanalitică a fascismului, a
funcţionat ca la carte. În primul rând, venirea lui Putin la conferinţa de
presă a fost dată ca nesigură, ca şi venirea la Bucureşti. Apoi s-a
anunţat că vine ministrul de Externe. Apoi jurnaliştii au fost lăsaţi să
aştepte aproape o oră creându-se tensiune, mai ales că uşile s-au închis
şi sentimentul de izolare creştea. Nimeni nu îşi părăsea locul pentru că
urma să nu mai poată reintra în sală şi pierdea acest moment istoric al
întâlnirii cu Ţarul Vladimir. Apoi a apărut Putin prin surprindere, pe
o altă uşă decât cea pe care era aşteptat. Surpriză totală, deus ex
machina, salvarea fericită a situaţiei îi face pe jurnalişti să se ridice în
picioare şi să aplaude intrarea teatrală a preşedintelui Putin. După
aceasta, situaţia era perfect controlabilă. Jurnaliştii devin nişte păpuşi
şi mulţi nici nu mai observă că Putin este intermediat de purtătorul de
cuvânt, iar întrebările sunt puse aproape exclusiv de jurnaliştii ruşi.
Când se infiltrează o întrebare indiscretă, preşedintele o pasează,
jurnaliştii cred că nu a înţeles-o. Cum să nu o înţeleagă, când ştie
perfect germana şi engleza, meseria lui trecută purtându-l mulţi ani în
străinătate? Nimeni nu mai observă că jurnaliştii ruşi erau deja
instalaţi în toate poziţiile privilegiate pentru a pune întrebări.
Preşedintele pleacă în trombă şi fiecare jurnalistă crede că a fost un
moment, o fracţiune de secundă, în care Putin s-a uitat doar la ea.
Seara pe la televiziuni jurnaliste încântate povesteau despre marea
întâlnire, deşi avea puţine de spus despre mesajele transmise de Tigru,
cum îl numea un alt jurnalist. Era mai mult o senzaţie, un fel de
lumină, ceva ca şi cum Isus s-a arătat pe drumul spre Emaus.
Peste doar câteva zile, ziarul rusesc Moskovski Korrespondent, care
scrisese că preşedintele rus Vladimir Putin a divorţat şi urmează să se
căsătorească cu o gimnastă de două ori mai tânără decât el, a fost
suspendat „din motive financiare”. Ziariştii care s-au ridicat în
picioare în faţa autorităţii lui Putin şi au aplaudat frenetic au uitat că
în ultimii ani jurnalişti care l-au contrat pe preşedintele Rusiei au
murit asasinaţi: Anna Politkovskaia, Ilias Surpaiev, Pervai Kanal,
Gadji Abasilov. Sala plină de jurnalişti aplaudaci chiar nu ştie că din
2000 până astăzi, în Rusia, după unele statistici, au fost ucişi 13
jurnalişti? Sau poate că nu sunt interesaţi de asta, iar sindromul
Stokholm, al pactizării victimei cu călăul să fie atât de prezent?
Un emigrant din Canada studiind psihologia românilor ajunşi
acolo o descria ca similară sindromului amintit şi o numea „complexul
imigrantului” ca sumum de sentimente de culpabilitate, înjosire,
inferioritate, supunere şi slugărnicie voluntară, autodesconsiderarea
nejustificată, autoimpunerea acceptării nonvalorilor etc. Se simt jurnaliştii
imigranţi într-o lume străină care le blochează spiritul critic şi dorinţa
de obiectivitate, făcându-i să apaude şi să se ridice în picioare ca act
reflex? Ce se întâmplă cu jurnalismul în democraţiile consolidate şi
neconsolidate ar trebui să ne preocupe pe toţi, jurnalişti sau nu, simpli
cetăţeni sau responsabili sociali. Noii câini de pază, cum îi numeşte pe
cei care fac jurnalism de reverenţă un sociolog important francez, sunt
peste tot, iar jurnalismul de piaţă a invadat societatea. Presiunea
economică şi concentrarea proprietăţii sunt tot mai puternice şi la
nivel mondial tirajul ziarelor scade sistematic, an de an, cu 2%.
Televiziunile fac tot mai mult spectacol şi credibilitatea tuturor
mediilor scade în fiecare an. Audienţele şi tirajele scad şi la noi, în
fiecare an, jurnaliştii câştigă puţin şi nu pot fi apăraţi atunci când
constiinţa ar putea să le joace festa de a nu mai accepta presiunile
patronatului.
Suntem în campanie electorală şi toate efectele sindromului
imigrantului se văd din plin. Nu mă încântă să-i văd pe jurnalişti
solidarizându-se când nu au dreptate sau când mai asistăm la vreun
linşaj mediatic. Mai grav este însă atunci când jurnaliştii aplaudă în
mod reflex. Atunci libertatea noastră a tuturor este în pericol, atunci
cetăţeanul rămâne absolut singur şi fără de putere în faţa colosului
puterii.

10 aprilie 2008
 Baia de mulţime a politicienilor
Ţările în care politicienii fac băi de mulţime sunt democraţii jalnice

Departe de oameni, închişi după garduri de sârmă ghimpată şi

apăraţi de zeci de gorile înarmate, preşedinţii şi alţi politicieni se
pogoară din când în când în stradă să facă ceea ce ei numesc băi de
mulţime. Pentru un om normal, o baie de mulţime trebuie să fie
văzută ca un fenomen ciudat, oricum o rămăşiţă a trecutului
îndepărtat. O readucere în actualitate a unor comportamente gregare
din epoci barbare sau cel mult primitive. Din altă perspectivă, acum
problema contemporană a leadership-ului este cum se pot manipula
aşa-zisele mulţimi inteligente (smart mobs) nu poţi decât să te miri că
politicienii mai pot apela la această jenantă tehnică de manipulare. E
adevărat, nu este România singura ţară europeană unde politicienii
apelează la acest procedeu, dar la noi totul poartă amprenta
inconfundabilă a şarlataniei şi spectacolului ieftin.
De ce apelează politicienii la starea de mulţime? Au spus-o
Gustav Le Bon, Gabriel Tarde sau Sigmund Freud, dar pentru secolul
XXI parcă e nevoie de a căuta şi alte explicaţii, mai ales legate de
supravieţuirea acestei tehnici. Starea de mulţime este diferită de
caracteristicile individuale ale celor care o compun. Nu este nici o
sumă a lor. În mulţimi oamenii acţionează automat şi pot alterna de la
violenţă la entuziasm. Scăpând de inhibiţii şi responsabilitate, oamenii
se comportă prin imitaţie şi folosindu-se de impulsurile creierului
reptilian. Individul din cadrul unei mulţimi suferă o importantă
modificare a activităţii psihice, raţionalul fiind eclipsat de emoţional,
sugestia fiind principala modalitate prin care se poate comunica.

Simulări şi oameni aduşi cu arcanul

Dar în cazul băilor de mulţime nu se ajunge la veritabile mulţimi
psihologice. Avem mai degabă situaţii în care mulţimi artificiale se
comportă ca şi cum ar acţiona hipnotizate de marea personalitate a
liderului. Oamenii sunt aduşi peste tot în lume la vizitele prezidenţiale
de către patroni, partide sau de către agenţii plătite care mobilizează
şi plătesc oamenii cu ora. În unele cazuri se foloseşte ocazia unor
sărbători religioase sau alte prilejuri pentru a se arunca un lider în
bazinul de mulţime transpirată. Dacă am studia bugetele locale ale
unor oraşe mici sau comune din cele mai sărace zone ale ţării, am
vedea că peste tot primarul consumă o mare parte pentru a sărbători,
de regulă mai multe zile, ceea ce se numesc Zilele Oraşului X, ocazii
cu care se mănâncă mici, se cântă manele şi se fac băi de mulţime.
Localităţile n-au canalizare sau gunoaiele sunt cât casa, însă edilii se
întrec în sărbători fastuoase. Dar victimele cele mai frecvente ale unei
băi de mulţime sunt elevii de la şcoli. Ei sunt un public captiv care de
cele mai multe ori foloseşte ca maşină de simulat entuziasmul public
la vederea politicianului.

O minciună grozavă
Baia de mulţime are multe funcţii în societate. Dar este în
principal ocazia pentru o minciună complexă. Potentaţii locali îi
cadorisesc pe protectorii lor de la centru sau din capitală. O baie de
mulţime se dă ca o şpagă. O şpagă semiotică, dar tot şpagă, până la
urmă. Organizatorul arată forţa lui de mobilizare, cât este el de
ascultat de oameni dar, mai ales, îi arată şefului lui politic cât de iubit
este el de mase, ce veneraţie suscită. Mă plimbam uneori în spatele
puhoiului deschis de preşedintele sau premierul României, la câţiva
zeci de metri în spate şi am descoperit mereu cum oamenii se
întorceau cu dispreţ sau indiferenţă, cum le dipărea brusc de pe faţă
zâmbetul de entuziasm forţat.
Dar băile de mulţime sunt mai prezente şi datorită televiziunii,
căci pe baza lor se pot construi minciuni mediatice. Mulţimea este
prezentată ca un fel de eşantion pentru un sondaj de opinie. Este
văzută ca un fel de Românie în miniatură. Dacă aplaudă, se minte
politicianul, înseamnă că mă iubesc. Sunt un eşantion reprezentativ
pentru ţara noastră, îşi spune politicianul obişnuit cu sondajele, asta
înseamnă că România mă iubeşte. Eşti mare, şefu`, se gudură primarul
sau parlamentarul pe lângă şeful lui. Dar nu întotdeauna politicienii
cred în minciuna băii de mulţime. Unii privesc cu dispreţ la oamenii
simpli care se înghesuie să le pupe mâna, se uită de sus la ei, le spun
„bizoni”. Am cunoscut mulţi politicieni care fugeau repede în hoteluri
după o baie de mulţime pentru a se dezinfecta cu spirt.
„Este un semn de putere, face bine la psihic şi la imagine”, mi-a
spus odată un baron local, detestat de o Românie întreagă, dar
îmbrăţisat de nişte bieţi pensionari aduşi de primarul unui târg
moldav.

Conducători populişti şi elite ignorate

Conducătorii care trec prea des prin piscina mulţimii se bizuie
pe un populism primitiv şi, de regulă, nu respectă elitele. Cu ştiinţă
sau fără să-si dea seama se opun evidenţei după care civilizaţia
modernă se constituie de către elite şi nu poate progresa decât prin
ele. Din păcate majoritatea conducătorilor noştri se limitează la a căuta
în perimetrul partidului propriu pentru a promova personalităţi care
să constituie elita românească. Elita românească veritabilă este, din
nefericire, săracă. Elita intelectuală săracă este inofensivă. Guvernul
face cadouri masei şi vrea să cumpere elita care-i cântă în strună.
Argumentarea populistă prin mulţimile adunate să performeze
conduite aplaudative este o dovadă de simplism sau chiar de
ticăloşie. Fără un program de promovare a unor elite veritabile, clasa
politică deschide loc naşterii unor elite opulente, formate din
caricaturi ale poporului român. Cei care se uită zilnic la televizor sau
prin revistele noastre şi se delectează cu viata lui Iri şi Moni,
Ţânţăreanu şi obsesia sexului obosit sau odiseea Bahmuţeanu-
Prigoană înţeleg că elita românească se ocupă doar cu shopping-ul,
digestia, orgasmul povestit. O zgură formată din elite tâmpite şi
maneliste se naşte peste ligheanul în care fac baie politicienii, iar
naţiunea şi valorile ei se sufocă dedesubt. Tinerii îşi pierd speranţa şi
se pribegesc în cele patru vânturi, dorind să scape de România ca de
un vis urât.

Omagiu
Nici eu nu mai pot crede cu toată tăria că vom putea scăpa odată
de băile de mulţime şi de cei care abuzează de ele. Totuşi, îţi aduc un
omagiu la coada acestui text al meu, ţie, Isaiia Faur, nebunule ce le
strici regia de îmbăiere politicienilor. Tu eşti mult mai lucid decât noi,
ceilalţi. Tu şi cerneala ta sunteţi singurul pericol pentru liniştea şi
competenţele liturgice ale organizatorilor de mulţime. Păcat că nu
folosesc şi intelectualii cerneala pe care o au la dispoziţie... Am mai
mare încredere în hoţii de buzunare care, din când în când, le fură
ceasurile navigatorilor prin marea fără valuri a prostiei adunate sub
formă de mulţime.

7 iunie 2008
 Spălătoria politică

Traian Băsescu a ieşit la televizor să laude votul uninominal şi

succesul ultimelor alegeri, dar a spus un lucru cu care nici dânsul nu
ar trebui să fie de acord: votul uninominal i-a spălat de păcate pe o
serie de baroni locali care erau înainte acuzaţi de diferite fapte de
corupţie.
„Au obţinut voturi, sunt legitimi”, părea a spune preşedintele.
Moderatorul i-a replicat palid că justiţia ar trebui totuşi să fie singura
care se pronunţă, dar preşedintele nu a mai auzit asta şi a rămas la
ideea lui. În euforia odelor adresate uninominalului, mulţi dintre noi
au uitat că a fi ales prin vot direct este doar un pas spre onorabilitate
politică. Ceilalţi paşi trebuie făcuţi prin activitate avizată, prin
dedicare faţă de interesul public şi prin moralitatea actului de servant
al celor care te-au ales. Şi jurnaliştii greşesc masiv dacă spun că nu s-a
schimbat nimic, că au fost aleşi doar baronii, că uninominalul nu a
adus nimic. S-a schimbat foarte mult prin acest vot uninominal.
A crescut aroganţa celor care vor fi confirmaţi la comanda
consiliilor judeţene şi peste puţin timp o să vedem că nimeni nu îi va
mai putea controla. Mai ales că legalitatea la noi este ca un fel de
manual alternativ. Au crescut sumele implicate în campanie, inclusiv
pentru cumpărarea votului. La Ştefăneşti am văzut doar o parte a
interesului instantaneu şi sincer pentru vot şi democraţie. Am întâlnit
personal zeci de comune în care candidaţi la primărie sau judeţ au dat
bani pentru voturi. Zeci de camioane cu obiecte de uz casnic sau plase
cu zahăr şi ulei au fost basculate peste bietele sate sărace ale României.
Am intrat în epoca unei adevărate economii politice a votului.
Vom vorbi de acum încolo despre investiţii electorale, preţ mediu al
votului pe mediu de rezidenţă, rentabilitate, turnover, rentabilitatea
capitalului angajat, credit furnizor electoral. Şi electoratul sărac a
început să saliveze deja la această abordare tranzacţionalistă a votului.
Am auzit în multe cămine culturale pe unde am trecut în această
campanie întrebarea timidă, dar destul de distinctă: Voi ce ne-aţi adus?
Liberalii ne-au dat găleţi, pedeliştii, ulei şi zahăr.
A dispărut şi cerinţa de morală minimă pentru candidaţi. Mulţi
primari de oraşe mari sau şefi de consilii judeţene sunt burduşiţi de
dosare penale sau fapte penale prescrise. În condiţiile ineficienţei
justiţiei şi demagogiei luptei împotriva corupţiei, chiar cerinţa
moralităţii pare caducă. Au fost aleşi pentru că sunt puternici,
cunoscuţi. Am avut de multe ori discuţii amicale sau duşmănoase cu
colegi de partid care considerau dosarele penale un fel de decoraţie,
un semn al faptului că s-au luptat cu puterea. Spuneau în subtext: nu
ai dosare penale, nu eşti luptător, ele sunt cicatricele pe bătrânul trup de
pesedist, penelist, pedelist...
Au apărut trupele de asalt de bodyguarzi sau trupele de asalt
pregătite să blocheze ieşirea oamenilor din case sau să descurajeze pe
adversari. Votul a devenit o afacere personalizată, un război personal
ca şi viaţa descrisă în manele prin cuvinte ca bani, duşmani, valoarea
mea etcetera. Partidele foloseau multe mijloace instituţionale şi aveau
o oarecare birocraţie în abordarea campaniei, uninominalul mioritic
este o înfruntare de street fighting.
În fine, parcă nu mai este nevoie de specialişti. Nu ingineri sau
profesori care vin cu proiecte, ci oameni cu discurs agramat sau gureşi
fără de proiect plac din ce în ce mai mult. Popularitate ieftină şi
machiaj strident de borduristă. Mediocrii votează mediocri,
majoritatea decentă – dacă nu este un mit – nu mai merge la vot.
Spălătoria de pete funcţiona şi până acum. Prin ajungerea la
putere, politicienii îşi blocau dosarele, presau justiţia, poliţia sau
parchetul. Alţii şi-au făcut televiziuni sau ziare, investiţii politice
perfecte pentru şantaj, dar mai ales pentru a presta servicii de
spălătorie publică. Spălătoria funcţiona şi prin migraţia continuă spre
cei care ajungeau la putere. Cred că dintre politicienii de pe Scena
Mare a Circului Politic, cei mai mulţi sunt cei care au trecut pe la cel
puţin două partide. Erau spălătorii mai mult sau mai puţin automate,
unele funcţionau cu centralistă, altele cu bani, ca tonomatele.
Votul uninominal este o practică nouă şi în viitor s-ar putea
dovedi a fi o grilă mai bună de selecţie pentru politicieni. Însă euforia
noastră de acum poate să strice, dacă nu suntem realişti. Preşedintele a
greşit; votul, chiar uninominal, nu dă nicio valoare politicianului şi
nici nu-i spală de păcate pe cei care au avut câteva milioane de investit
în aceste alegeri. Într-un sistem de democraţie neterminată, cum este
al nostru, uninominalul la consilii a fost proiectat şi împins înainte
chiar şi de unii care voiau să găsească o spălătorie politică ecologică:
baia de mulţime prin vot este un argument de imunitate la acte de
justiţie, superior celor tradiţionale, care aveau un grad mai mare de
risc de recidivă sau de decolorare.

10 iunie 2008
 România ce înfloreşte departe

Înaintea meciului Italia-România de la Zurich, am simţit

imboldul unei stranii inspiraţii de a face o surpriză fiului meu, luând
bilete la acest meci şi făcând prima călătorie în străinătate fără mamă,
o călătorie iniţiatică în care era doar alături de tatăl său. Nu ştiam că îl
voi pune pe Adrian Sebastian în faţa unei lecţii pe care aş dori totuşi
ca astăzi să n-o înţeleagă. Sper să şi-o aducă aminte peste vreo 20 de
ani, când va fi capabil s-o descifreze şi să nu-l demoralizeze
adevărurile ei. În oraşul care a câştigat de şase ori titlul de cel mai
bogat oraş din lume, mai exact oraşul cu cel mai înalt standard de
viaţă, ceea ce este uşor diferit, mă gândeam că o să descopăr un
contrast major între sărăcia noastră şi eleganţa helvetă. Eram un pic
îngrijorat pentru ce o să vadă copilul, eu fiind vaccinat la miile de
cerşetori şi hoţi pe care i-am văzut în desele mele călătorii prin
Europa. În dimineaţa meciului însă o maree galbenă se revărsa peste
tot. Românii apăreau de peste tot cu steaguri, tricouri şi însemne
tricolore. Mulţi tineri, familii cu copii şi bunici colorau oraşul cu
arhitectură austeră. Nicio gălăgie inutilă, niciun urlet nelalocul lui.
Parcă românii erau de-acolo, din civilizatia europeană şi doar acest
meci i-a pus să joace rolul de român.
În timpul meciului au cântat imnul şi au încurajat echipa noastră
acoperindu-i pe italieni. Când unul a încercat să-l înjure pe antrenorul
nostru, toată tribuna s-a întors spre el şi suporterul mai înfocat a
amuţit până la sfârşitul meciului. De câteva ori, peste zece mii de
români s-au ridicat în picioare şi au strigat ritmat: Mândru – că – sunt –
român! M-am întrebat atunci cui spuneam asta. Jucătorilor? Poate, dar
în mică măsură. Strigam oare acest lucru Occidentului, cel pe care-l
facem obiect al nerecunoaşterii iluzoriei nostre contribuţii la apărarea
civilizaţiei? Nu cred, ei nu înţelegeu oricum limba română! Totul era
cred reflexul unei stări de bine, ideea că România poate să existe şi în
altă formulă decât cea nefericită de-acasă. Vorbeam de fapt cu noi
înşine şi cu disperarea noastră de a nu putea construi o Românie
acasă. Ne încurajam unii pe alţii, constituiam pe loc o Românie
normală, cea din visurile noastre. La început unii n-au reacţionat la
această strigătură, părea un text uzat, ideologizat. Apoi s-au uitat în
stânga şi în dreapta şi a început să nu le mai fie ruşine, erau departe
de casă şi puteau să se comporte liber, fără inhibiţii. Eram zece mii de
cetăţeni ai unei Românii de aer, fără graniţe şi fără preşedinte, fără
partide, securişti, 322 sau alte forme ale mizeriei. O Românie care nu
are nicio şansă să existe la noi, acolo unde statul a eşuat în a se
constitui şi a asigura instrumentele şi simbolurile pentru a ne ajuta să
trăim o identitate nefalsificată.
Cu ochii umezi, lovit de un sentimentalism ieftin, al copilului de
ţăran care mulţumeşte lui Dumnezeu îngenunchind pe brazdă, mi-am
dat seama că teritoriul dintre graniţele aşa-zisului stat român nu face
decât să ucidă visele a generaţii întregi. Într-o societate fără urmă de
solidaritate internă şi coeziune socială, niciun talent veritabil nu este
promovat de o birocraţie unde reflexele mafiote sau nepotimele
veştejesc entuziasmele de orice fel. Mi-am adus aminte de ipocrizia
noastră de a ne revendica valori ca Brâncuşi, Eliade, Ionesco, Cioran,
Palade. Aceşti oameni au găsit departe de România un mediu social
care i-a înscris definitiv în cartea marilor valori. România din mintea
noastră, cea pe care au omagiat-o cei 10.000 de la Zurich, este un
mozaic reconstruit din cioburile a ceea ce spargem zilnic la noi. Nu
avem societate acasă, adică o minimă formă de solidaritate mecanică
măcar, dacă organică nu se poate. Şi comunitatea este doar o imitaţie,
pentru că mecanismele unei autonomii funcţionale, constituite prin
consens, ne lipsesc cu desăvârşire. În timp ce acasă se cumpărau
voturile ţiganilor sau oamenilor săraci de la ţară, cu bani sau cu
pachete de mâncare, la 2.000 de kilometri distanţă, 10.000 de români
scăpaţi de stigmate îşi permiteau să-şi strige iubirea faţă de o Românie
care nu există. În timp ce în teritoriul numit România se întorc
umbrele trecutului şi torţionarii noştri şi ai părinţilor noştri fac băi de
mulţime transpirată, de emoţie şi de spaime, acumulate de secole, în
capitala comercială a Elveţiei zece mii de români au format o Românie
de nouăzeci de minute.
Pentru o seară, cei 11 fotbalişti români nu au mai fost singuri în
faţa a 30.000 de străini, iar în faţa televizoarelor din teritoriile numite
România, milioane de români, mult mai singuri, se bucurau fără a
înţelege prea bine ce se întâmplă. Am înţeles că România adevărată
încă nu poate să existe între „graniţele ei fireşti”, vorba ideologilor
unui patriotism ieftin, fiind o floare ce se înfloreşte doar departe,
printre străini.

23 iunie 2008
 Reportaj cu ştreangul de gât
Pagini de jurnal

O primă lovitură de baston. A doua. A treia. Să le număr?

Nu cred că voi avea vreodată nevoie de această statistică.
Julius Fucik în Reportaj cu ştreangul de gât

Sâmbătă, 28 iunie
Note de la o execuţie
Bine aţi venit la propria decapitare!, m-a salutat un jurnalist la
intrarea în hotelul Malibu. Am spus că era normal să vin la propria
execuţie, pentru că nu am fost prezent la naşterea mea politică.
Citesc un articol scris de Ion Cristoiu. Născut în 25 noiembrie ca
mine. Altădată om serios şi intelectual de rezistență. Acum... trist. Sper
că Guvernul lui Oprişan îl va pune şef la TVR, cum se spune că își
doreşte. Maestre, mult succes în lungul drum spre TVR! Vă trimit
numărul lui Dragnea?
Când mă gândesc că se întamplă, deşi pare absurd, ca fiica şi fiul
meu să trăiască într-o Românie în care Nicuşor Constantinescu,
Oprişan sau Dragnea se visează miniştri îmi vin în minte doar două
gânduri: emigraţia sau haiducia. Înseamnă că statul este complet
absorbit de grupări şi clanuri, iar politica nu mai are sens. Are loc o
tribalizare a politicii. Am vrut ca Politica inutilă să se termine cu
cuvântul SPERANŢĂ. Chiar şi cuvintele pot să moară.
Participarea lui Mircea Geoană. Discretă, perfectă, profesionistă.
S-a luptat să evite votul pentru sancţiuni, dar nu a vrut să supună la
vot propunerea majorităţii de a nu se sancţiona nicio organizaţie. A
folosit însă un procedeu de falsificare a votului intitulat falsa
alternativă: adică, a pus să se aleagă între procentul de 20% pentru
sancţiuni sau cel de 25%. Obligându-i pe amărâţii aflaţi între 20% şi
25%, adică majoritatea, să voteze împotriva noastră. Am sărit să-i apăr
de Iliescu, Răzvan Theodorescu, Mitrea, Iorgovan, Oprescu de zeci de
ori. Şi eram singur în acele situaţii.
Am un defect de neiertat: de câte ori vorbesc cu Mircea îl cred.
Cred că este un reflex emoţional al vechilor speranţe puse în el. Sau
disonanţa cognitivă, reflexul de a nu recunoaşte o mare înfrângere. E
atât de firesc în fiecare moment, încât nici nu ştiu ce aş putea să-i
reproşez.
 După patru ore în care Grupul de la Constanţa a încercat să ne
cureţe pe ardeleni, îndeosebi pe mine, fără a pronunţa numele meu
sau al judeţului, când au votat, tuturor li s-a făcut urgent foame. Nu s-
a mai discutat nimic, toţi se gândeau doar la mâncare şi vorbeau
despre această senzaţie. Era o foame care se transmitea bioenergetic, îi
vedeam salivând. Oare aşa se întâmpla şi în Evul Mediu, după
participarea la execuţii? O fi un mod de a alunga greața? O fi o formă
de bulimie nervoasă? Rămân cu imaginea unor oameni care se
grăbeau pe scări să uite gustul sângelui îndesându-şi pe gât ciorbă de
burtă şi mici. Coborând pe scări mi-era frică să nu alunec pe vreo dâră
de bale.
Mai bine dizolvaţi decât asimilaţi, am scris pe un şervetel. Un
prieten de la masă mi-a scris, completând: nedizolvabili si insolubili. Cu
tot catalizatorul roşu folosit, i-am răspuns. Nu înţeleg cum a putut
participa Miron Mitrea la acestă înscenare. El este un om inteligent şi
cu un simţ de orientare ieşit din comun. El gândeşte bine prospectiv şi
ştie că guvernele făcute la beţie, de dinainte de alegeri, nu au şansă.
Nu cred că a vrut să-si sacrifice prietenii, dar nici nu înţeleg cum l-au
convins să se bage.

Marţi, 8 iulie 2008

Încă n-am murit
În aceste zile, când împreună cu Ioan Rus mi-am dat demisia din
toate funcţiile deţinute în PSD, prietenii mi-au trimis zeci de articole
despre mine şi Grupul de la Cluj, cunoscând probabil obiceiul meu de
a nu citi presa în situaţii în care sunt pus pe masă pentru lecţia de
anatomie. Unii dintre prieteni le trimit pe cele pozitive sau neutre –
analitice, cum îţi plac tie, zice un amic. Am şi prieteni care le
selecţionează doar pe cele mai dure, pentru că i-am obişnuit eu cu
aceasta cândva, mai demult.
M-am obişnuit să nu fac spume când mă înjură cineva în presă,
doar eu am ales să ies în faţă. Notorietatea se plăteşte mai scump decât
prostia, ea îţi ia liniştea şi îti poate devia mersul spre lucruri de care
nu ai nevoie.
Am colecţionat trei articole negative care m-au surprins (pentru
că sunt încă destul de naiv) prin virulenţa atacurilor, prin
raţionamentele încâlcite ori prin faptul că veneau din partea unor
jurnalişti pe care am ajuns să-i respect sau îi citesc constant din diferite
motive. Unul dintre motive era şi faptul că sunt jurnalişti de dreapta –
cu limitele definirii dreptei noastre – adică jurnalişti care apără, de
regulă, cauza lui Traian Băsescu şi sunt antipesedişti cu state vechi.
Am reuşit să am un dialog decent cu ei de câte ori ne întâlneam pe la
emisiuni de radio şi TV, chiar dacă întotdeauna am avut senzaţia că
vor de la mine un discurs scris de ei la care pot, eventual, să dau doar
din cap a aprobare. Dar, mereu am avut controverse în care ei nu au
făcut la final sinteza fără să ţină cont de ceea ce am spus eu şi asta m-a
făcut să-i respect.
Am privit întotdeauna cavalereşte înfruntarea noastră cu
dreapta. Mi-am dorit chiar o dreaptă puternică pentru a ne putea
defini şi noi, cei de stânga, prea tributari trecutului. Am ajuns să mă
împrietenesc (nu să fac afaceri) cu unii intelectuali sau politicieni care
se revendică de la acest curent politic. Nu cred nici azi că trebuie să
ducem competiţia politică dincolo de sfera publică. Nu cred că trebuie
să ne dăm viaţa pentru partid, cred doar că trebuie să fim consecvenţi
doar, să fim ceea ce ne dorim cu adevărat şi să respectăm propriul
proiect.
Cele trei articole cu iz de analize critice caută să construiască
teorii incoerente despre mine şi dinamica PSD. Principala critică este
că ziarele sunt pline de mine, că de două săptămâni fac rating. Ceea ce
mi se impută nu ţine de voinţa şi acţiunea mea şi eu m-am săturat de
asta, fiind unul dintre motivele pentru care ne-am dat demisia. Am
ales să răspund doar la trei interviuri acordate domnului Paul
Grigoriu, Revistei 22 şi Academiei Caţavencu, motivate de seriozitatea
celor care mi-au pus întrebări şi pentru că nu cereau nimic de la mine,
decât detaşare de subiect. Nici eu nu mai suport hărmălaia cu titlul
„Scandal în PSD”, mi-am închis telefonul, nu am apărut pe la
televiziuni, am vrut să vorbească doar gestul.
Am vrut şi eu să rup un cerc vicios care nu producea rezultate,
am vrut să scap de această dezbatere pentru că nu mai vreau nici să-l
critic pe Iliescu, nici pe baroni, nici pe Geoană, fiindcă nu întrevăd
niciun rezultat. În plus, îmi repugnă scandalul, de cele mai multe ori
am răspuns, nu mă bucur să sar la gâtul nimănui, nu îmi face plăcere
să dau cu pietre în geamurile bisericuţelor construite în curtea
partidului. Fraţilor, nu mai scrieţi despre mine, nu merit, nu mai sunt
important, lăsaţi-mă în pace! Nu sunt narcisist, doamnă, cum ar zice
Oprescu, de o săptămână nu mă uit la televizor, nu citesc ziare. Să te
cerţi cu unii dintre colegii tăi este o suferinţă, o înfrângere. Refuz a mai
face spectacol din suferinţa mea. Scriu câteva rânduri pe blog, din
când în când, fără pretenţii, fără a respecta stilistica şi retorica
declaraţiilor politice. Doar pentru prieteni, adică prietenii din afara
politicii: foştii mei studenţi, colegi, amici, cititorii de pe vremea când
scriam în presă. Blogul meu nu vă invadează viaţa personală, nu
intraţi pe el.
Am observat apoi că logica aritmeticii voturilor a fost uşor
asimilată de aceşti analişti. Au dreptate cei care au mai multe voturi,
ca la fotbal, spun ei. Preluarea acestei logici contrazice însă melodia
veşnică a faptului că PSD trebuie reformat din temelii. Când îi aplaudă
pe baroni pentru marile lor performanţe de culegători de voturi,
analiştii dreptei nu fac decât să se contrazică în justificarea respingerii
PSD ca partid nereformat. Dar nu doar atât, cred că unii fac şi calcule
pragmatice acum. Baronii pot fi buni acum, poate sunt indispensabili,
au nişte voturi prin care dreapta poate rămâne la putere. Pe ei îi poate
anexa uşor, ei nu sunt greu de asimilat ideologic, vor doar bani de la
guvern. Posibila coaliţie va fi, evident, una pentru interesele României,
scumpa noastră ţărişoară, şi când este să-ţi serveşti ţara nimic nu este
imoral.
Am înregistrat apoi satisfacţia că Ion Iliescu a învins. Chiar
nedisimulată, spusă direct, chiar cu corolarul că PSD nu merită nimic
şi că PSD este un cadavru care nu poate fi reanimat. Unii m-au criticat
pentru că polemizez cu Iliescu. Am înţeles în aceste zile că Ion Iliescu
este necesar ca aerul şi pentru detractorii săi din presă. Este un bun
naţional. Nea Nelu, cum îl alintă unii, este pentru mulţi analişti de
dreapta necesar pentru că, dacă ar dispărea, ei nu ar mai şti să
înţeleagă lumea. Este şi un mod prin care îşi explică propria lor
neputinţă. Vor să-l vadă mereu tare, o explicaţie pentru contra
performanţele lor şi ale dreptei.
În buna tradiţie interbelică a afacerilor cu statul, dreapta noastră
nu reuşeşte să se instituţionalizeze. Citesc textele interesante ale lui
Valeriu Stoica, dar nu cred că cei care se autodefinesc de dreapta şi
scriu în consecinţă sau că militanţii lor fac acest lucru. Valeriu Stoica
este un ideolog pentru discuţii rare la televizor, nu cred că alergătorii
după profit din dreapta au crăcănat vreodată, măcar din curiozitate,
cărţile sale. Dreapta noastră s-a remarcat prin borduri, băieţi deştepti
ce ne vând curent şi utilităti scumpe, mită electorală, luptă pentru
resurse, abandonul cetăţenilor plecaţi în pribegie prin lume,
inventarea unei gripe aviare cu aspect de pandemie. Şi la ei, cei câţiva
ideologi, liberali mai ales, pe care îi respect, dar care n-o să se
întâlnească prea curând cu trupele.
Unii m-au înjurat pentru că am creat senzaţia că PSD este
reformabil. Eu chiar am crezut şi mi-am pus pielea la bătaie pentru
asta. Am avut şi aparenţa unor rezultate, cel puţin la congresele în
care l-am învins pe Iliescu şi Oprescu, am scris un statut nou, am creat
forme care ar putea primi şi fond. Au fost şi momente în care am
crezut că PSD nu se poate moderniza. Acum, ca să fiu cinstit, nici eu
nu ştiu. Ştiu doar că mi-ar plăcea să se întâmple asta şi sper că nu am
pierdut degeaba câţiva ani. Am o singură certitudine: cea mai proastă
veste ar fi pentru adulatorii dreptei este cea că PSD ar fi reformabil.
Dar cum să se modernizeze PSD, dacă celelalte partide sunt în
situaţii asemănătoare? Au un singur candidat la alegeri interne, îi dau
afară pe cei incomozi care ar putea ajunge la putere. Îşi desfiinţează
filiale în mod nestatutar sau fac tansferuri de candidaţi fără jenă, de la
alte partide. Te uiţi pe site-urile lor şi vezi imagini doar cu
preşedintele şi doar informări despre vizitele preşedintelui,
declaraţiile preşedintelui. L-am văzut o ţară întreagă pe Flutur
distribuind bani la o biserică, iar deontologii nu au sărit să-l linşeze,
pentru că acesta este în garda preşedintelui. Văd că justiţia stă
mulţumită sub umbrela dreptei, jumătate din guvern e cercetat, dar se
întâmplă ceva? Ce spun deontologii despre asta? Tac mâlc, pentru că
ea este patronată simbolic, alături de DNA, de preşedintele României.
O doamnă pe care o respectam până ieri, scrie că deşi suntem
populari, lumea trebuie să afle că este un nonsens să crezi că există un
pesedist decent. Adică din cei 500.000 nu găsiţi niciunul care să fie om
normal, om decent? Am citit câteva pasaje de zeci de ori şi nu-mi
venea să cred. Pot încasa cu decenţă poşete în cap din partea unor
doamne care se apără de proprii gărgăuni, dar parcă acest mod de a
eticheta grupuri sună a rasism, intoleranţă, extremism. Aşa a fost şi
judecata faţă de evrei, unguri, ţigani. Când spui nici unul şi te referi la
sute de mii, va fi mereu o posibilitate să existe măcar un individ pe
care nu-l cunoşti destul de bine.
Am înregistrat şi mustrarea că am stat alături de colegii noştri
pesedişti în multe momente nepotrivite. Cu siguranţă că nu am
umblat tot timpul cu cuţitul în dinţi să ucidem baroni. Am crezut şi
noi în reguli şi proceduri, în statut ca o Constituţie a partidului. Am
avut momente de solidaritate selectivă sau totală cu tovarăşii de drum.
Este prima condiţie a asocierii. Dar am încercat să ne păstrăm
demnitatea şi în multe momente am căutat variante sau am criticat.
Am făcut-o şi pentru faptul că în PSD s-a putut asta în ultimii ani, alte
partide te exclud la prima crâcnire. Şi s-a putut, pentru că noi am
convins în 2005 că acesta este un lucru indispensabil. Dar cei care ar
vrea să vorbească despre laşităţile noastre ar trebui să tacă, atunci
când tu însuţi nu ai avut vreun moment de demnitate, nu ar fi moral
să judeci laşităţile altora.
 O doamnă scrie că nu am făcut niciun proiect, că de fapt nu am
făcut nimic. O să mă gândesc ca altădată să-mi fac un CV politic şi să-l
pun pe blog. Am făcut câte ceva, de multe ori mai puţin decât mi-am
propus. Ce poate să facă un om, doi, trei într-un sistem politic ca al
nostru. Ne-am zbătut să nu ne facem de râs, să ne impunem ideile pe
care le considerăm raţionale şi decente, să ne păstrăm verticalitatea.
Am vorbit în numele celor de acasă, am răbdat, am muncit ca la galere
pentru obiectivele României. Unii ne-au criticat că nu vrem să luăm
puterea la Bucureşti în PSD, alţii că ne-am luptat pentru putere. Dar
cred că am făcut ceea ce puteau face nişte oameni cu mâinile goale şi
cu ceva minte. Fără să fi privatizat fabrici, uzine sau conducte cu
petrol, fără armate de agenţi (ai schimbării), fără dorinţe de revanşă
sau moşteniri colosale de recuperat. Am folosit doar energia pe care
viaţa a înmagazinat-o în trei copii de ţăran, ajunşi fără de pile
profesori universitari şi aduşi în politică de un lider care a încercat să
scape de sistem. Nimic mai mult.
Şi chiar aşa, prietene de pe terasă, dacă crezi într-un proiect,
pleci de lângă copiii tăi aproape zece ani şi până la urmă conjunctura
te învinge sau nu e momentul astral pentru realizare sau nu-l poţi
duce până la capăt, ce să faci? Să-ţi faci harakiri? Te retragi şi cauţi o
altă cale, dacă esti obsedat de idee sau alte mijloace dacă încă mai crezi
în acea luptă. Ce să facem, să mergem în tabăra inamicului, să ne
transformăm în trădători buni de scuipat şi de arătat că PSD are doar
lichele, chiar şi printre cei care păreau normali? Ne înfrângem gustul
amar şi mergem mai departe.
Ce înseamnă asta? Că nu vom face parte dintre laşi şi golani, nici
dintre oportuniştii care tac şi înghit în aşteptarea vreunui os de ros. Că
nu ne vom schimba şi vom putea fi de găsit pe aceleaşi baricade şi la
aceleaşi numere de telefon. Pentru că, dragi analişti de mână dreaptă,
cu tot respectul vă spun că nu am făcut nimic pentru ca să ne slăviţi
voi. Absolut nimic. Ba chiar e destul de trist când te laudă adversarii şi
nu te poţi înţelege cu colegii. Puţinul pe care ne-am învrednicit să-l
facem în politică a fost consecinţa unei stări de conştiinţă. Am vrut să
nu-i dezamăgesc pe foştii şi actualii mei studenţi, pe bătrânii de la PSD
Cluj care, într-o seară din decembrie 2005, după ce a fost graţiat Miron
Cosma, m-au implorat să fac ceva pentru că le este ruşine pentru
faptele unuia din generaţia lor. Dacă voi mai face politică o să fac
pentru tata şi pentru copiii mei, pentru unii dintre foştii mei colegi de
la masa BPN care tac şi rabdă, pentru miile de ardeleni care ne-au
trimis mesaje de încurajare în aceste zile, pentru că sunt convins că nu
este normal să lăsăm să se întindă laşitatea şi frica, ca nişte buruieni
rezistente la formele de eroism individual. Ca orice om, aş vrea poate
şi eu să demonstrez că am avut dreptate deşi nu cred că aş putea să
mă mai bucur.
În plus, o să vedeţi, încă n-am murit!

Vineri, 11 iulie 2008

Numai de bine
Ce să spui, când vorba Bibliei, „Urâciunea pustiirii” dansează în
lumina de iulie şi îţi spune că va aduce o primăvară peste lume? Când
golul sună tare şi reuşeşte să ascundă Oda bucuriei cântată de şoferi şi
chelneri, când sutele de vechili asudă de emoţie la gândul că vor primi
o slujbă nu poţi decât să te minunezi şi să bei o nişte beri din ultimii
bani cu mutul care păzeşte terenul de tenis. El măcar dă doar din cap,
nu ştie să scrie, nu ştie să citească. Dă grav din cap, parcă spune că nu
e bine sau aşa înţelegi tu. Îţi pune mâna pe umăr şi tu crezi că îţi spune
că eşti un bărbat demn şi tare. Mutul se ridică şi face semnul cuţitului
la gât şi te gândeşti că vorbeşte despre adversarii tăi, iar la a treia bere
eşti chiar fericit cu noul tău prieten. La televizor se transmite în direct
evenimentul festiv iar telefonul tău pus pe silent zbârnâie din cinci în
cinci minute, mesajele te întreabă: Cum comentaţi ce a spus ... ?
Nu comentezi, iar televizorul transmite fără sonor ceva ca o
coridă, un spectacol roşu pe care nu-l consideri nici măcar trist. Numai
de bine, numai de bine... ce să spun, parcă se schimbă ceva dacă spui.
Peste drum, un copil plânge pentru că mama nu are bani pentru o
Fanta cu fructe de pădure. Mâine ne dă banii de concediu şi îţi
cumpăr, spune mama roşind când întâlneşte privirea ta. Vreau acum,
plînge copilul şi tu nu ştii cum să faci să-i cumperi tu o Fanta, fără să o
jignesti pe mamă. Te uiţi disperat la mutul ce păzeşte frigiderul şi el
înţelege că o să plătesti tu, ţi-a văzut portofelul cu euro. Copilul râde
când vede sucul, iar femeia bagă capul în barbă, fără forţă de a
protesta, porneşte pe cărare plângând usor. Parcă a trecut o veşnicie
până s-a urnit mutul spre frigiderul legat cu un lanţ peste burtă şi ai
uitat de televizorul care transmite festivitatea aceea. Vincero, Vincero,
cântă la televizor hora încinsă de petrecăreţi. Cineva vine din spate şi
îţi strigă: Te bagi? Răspunzi speriat: niciodată, niciodată, niciodată!
Apoi îţi dai seama că erau prietenii tău care a venit şi nu vorbea de
politică, ci de o partidă de dublu. Te uiţi după femeia cu copil care se
pierde pe cărarea din parc şi te apropii agale de prietenii care te
aşteaptă gălăgioşi, dar racheta îţi pare mai grea...
P.S.:

Mircea Dinescu
Dodeskaden

Ce-aţi făcut cu nebunii din gări?

Măcar ei n-aveau limba de cârpă.
Saci cu pâine,sudoare,ţigări
şi tăcerea complice şi târfă.

I-au cam tras spre polul lor cald

institutele de binefacere?
Le-au extras de sub ţeasta smarald,
i-au păpat chiar în faza de coacere?

Om-vagon, bou vagon, palid tren

cu baloturi de silă şi ură.
Sunt copilul din Dodeskaden
cu ziare aprinse în gură.
 Revanşa lui Iliescu

Interviu acordat Revistei 22

R.: Care este adevărata miză a redeschiderii conflictului în PSD cu

doar câteva luni înaintea alegerilor generale?
V. D.: În primul rând, cred că a fost o mare greşeală a conducerii
centrale, care s-ar putea să aibă consecinţe pentru toamnă. Se încearcă,
de fapt, a se regla, în perspectiva unei posibile guvernări, relaţiile de
putere din interior. Sigur, organizaţiile din Transilvania au fost
sacrificate de la început, în discuţiile pe care le-am avut, atunci când s-
a votat uninominalul la consiliile judeţene într-un singur tur. A fost
sacrificiul pe care ardelenii l-au acceptat până la urmă, pe principiul că
pot fi maximizate câştigurile mari în perspectiva ajungerii la putere. Şi
atunci, într-un fel sau altul, oamenii au acceptat acest lucru, deşi nu
uşor. Cred că acesta a fost mai degrabă folosit ca o revanşă împotriva
ardelenilor şi a Grupului de la Cluj. Pentru că, dincolo de faptul că nu
există în statut asemenea aberaţii – dizolvarea conducerii de către acel
Consiliu Executiv Naţional sau retragerea mandatului preşedintelui,
acestea sunt atributele congresului sau ale conferinţei judeţene, asta
scrie foarte clar în statut –, cred că a fost vorba de o poliţă plătită celor
care au militat pentru reformă şi modernitate la Congresele trecute, în
care Mircea Geoană a câştigat. Chiar ne-au fost reproşate direct aceste
lucruri. Evident că am senzaţia că este o mişcare mai largă. Absorbţia
totală a statului, din ultimii ani, are reflexe şi în partide. S-a văzut că
apropierea puterii îi face pe cei care se vor gândi că fac următoarea
ordine în stat să facă ordine în primul rând în partidele lor. Modul
cum a fost trimis Orban în afara conducerii este un reflex, seamănă cu
ce s-a întâmplat şi la PSD. Poate că această coaliţie tăcută care există
între PNL şi PSD a găsit aceleaşi soluţii. În orice caz, asta cred că
afectează foarte grav capitalul simbolic al partidului.

R.: Dar, până la urmă, miza tuturor acestor mişcări de pe scena

politică este dată de fixarea celor două partide, PSD şi PNL, pe un
aliniament anti-Băsescu, cu proiectul clar de a guverna împreună.
V. D.: Traian Băsescu este folosit, mai degrabă, ca un pretext pentru
unele partide de a face un fel de surogat de politică de opoziţie. Cred
că noi ar fi trebuit să facem un program alternativă şi la Băsescu, şi la
Tăriceanu.
R.:Faptul că Grupul de la Cluj este perceput ca fiind apropiat de PD-
L, faptul că Orban a lăsat deschisă portiţa negocierilor cu PD-L şi
Traian Băsescu şi toţi aceştia sunt acum sancţionaţi, atât în PNL, cât
şi în PSD, e o pură întâmplare sau aici e vorba de nişte tacticieni
care pregătesc rândurile oştilor pentru bătălia finală din toamnă?
V. D.: Nu cred că este o cauzalitate iluzorie. S-ar putea să existe nişte
tacticieni în spate, care încearcă să defrişeze terenul politic pentru
toamnă. Problema este însă că nu cred că există asemenea strategii
foarte bine puse la punct şi tacticieni ascunşi în cabinete capitonate.
Pentru că modul în care se face aceasta, cel puţin la noi, nu este gândit,
s-a făcut nestatutar. Or, cu personajele scoase în faţă, care compromit
imaginea partidului, mi se pare că... Nu ştiu, poate că strategia există,
dar tacticile folosite, dacă există, atunci sunt greşite, pentru că s-ar
putea să afecteze aritmetica electorală din toamnă, aritmetica simplă
pe care o văd unii, după care se poate face uşor o majoritate de 50 şi
ceva la sută. Strategic se greşeşte cu decapitarea Transilvaniei, căci, în
Moldova şi în Sud, PSD a valorificat, în iunie, în proporţie de 95%,
indicele de favorabilitate şi intenţie de vot. În Transilvania suntem pe
la 60%, deci este loc pentru a aduce voturi în plus în toamnă. Dar un
asemenea comportament faţă de filialele ardelene va îndepărta
oamenii, îi va demotiva şi demobiliza.

R.: Sunteţi dezamăgit de Mircea Geoană? Ce partitură a jucat el în

tot acest scandal? Pe blog vorbiţi cu tristeţe despre vechile speranţe
puse în el. De ce l-aţi susţinut atâta timp pe Mircea Geoană?
V. D.: L-am susţinut pe Mircea Geoană pentru că a acceptat un
program de modernizare a partidului, a acceptat să se lupte pentru
asta, pentru că e foarte greu să găseşti în România pe cineva în stare să
se lupte cu Ion Iliescu. Există un reflex conformist în faţa luptei cu
sistemul. Mircea Geoană a avut toate atuurile în acel moment. De
asemenea, Mircea Geoană a promovat, chiar dacă n-a putut duce până
la capăt, toate proiectele. A promovat la început descentralizarea, a
făcut un nou statut, pe care noi acum îl călcăm în picioare, care ne
acorda autonomie individuală, am început o descentralizare a
partidului. Foarte mulţi au mârâit atunci. Am început un proiect şi
Mircea Geoană s-a comportat, în acel moment, ireproşabil. Sigur,
acum presiunea asupra lui Mircea Geoană creşte şi, în faţa acestei
presiuni, poate că el nu poate să reziste. Probabil că e pus în situaţia
de a fi dependent mai degrabă de unii decât de ideile reformatoare.
Poate că e un fel de acceptare tacită... Poate că este obiceiul la
Bucureşti să te pui în fruntea valului atunci când vine, indiferent de
unde provine, cel mai bine e să te urci pe val.

Se împart portofolii înainte de câştigarea alegerilor

R.: De trei ani vorbiţi de descentralizarea partidului. Iar acum, că

Oprişan, Constantinescu, Dragnea, lideri locali, au devenit influenţi
la nivel central graţie descentralizării şi rezultatelor obţinute la
alegerile locale, dvs. cădeţi victima politicii pe care aţi promovat-o.
V. D.: Descentralizarea cred că e necesară şi în Vrancea, ca şi în Cluj...
Nu este vorba de descentralizare aici. Este vorba de competiţia care se
naşte la un moment dat între regiuni şi monopolizarea centrului de
anumite zone. Pentru că nu am nicio problemă, pot să-i respect pe cei
care obţin voturi. E vorba de procente, că voturi obţinem mai multe la
Cluj decât la Vrancea, chiar dacă avem un procent mai mic. Însă
problema este alta aici. Trebuie să se înţeleagă că există un capital
simbolic al unui partid care ţi-aduce, până la urmă, voturi şi care se
compune din mai multe forme: din capital electoral direct, din cei care
aduc sprijin material, din cei care aduc programe, din militanţii care
vin cu sufletul şi cu timpul lor la partid. Deci este vorba de echilibru.
Sigur că este mai greu de cerut un echilibru atunci când ai o zonă
descentralizată şi ai mai multe regiuni care, inevitabil, ajung şi în
competiţie unele cu altele, atunci trebuie să fie centrul puternic. Altfel,
singura formă de echilibru stabil este un centralism puternic, cu un
lider providenţial în frunte. Dar asta nu cred că va mai ţine în
România foarte mult.

R.: Oprişan, Constantinescu, Dragnea sunt iniţiatorii acestui conflict

cu grupul de la Cluj sau ei sunt doar instrumentele altora?
V. D.: Sunt şi instrumente, dar şi subiecţi. Vor să se apropie de
manetele puterii înainte, de exemplu, de a ajunge la ele Adrian
Năstase. Dincolo de asta, este şi apropierea puterii. Au spus-o şi direct
aceşti oameni, au cerut direct ministere, la prima întâlnire a noastră,
când i-au cerut şi lui Ion Iliescu să termine cu sărăcia ca stindard. Au
spus: de-acum înainte, toate ministerele vor veni la noi, pentru că noi
am câştigat alegerile. Deci, poate că este şi o bătălie în perspectiva
viitoarei guvernări, a viitorului nucleu care distribuie şi redistribuie
resursele. Deci, cred că asta ar fi în principal şi e până la urmă un lucru
normal. Partidele sunt structuri de competiţie. Este normal, aşa se face
selecţia până la urmă. Sigur, ar fi bine dacă s-ar respecta regulile
fundamentale prin care oamenii s-au asociat în aceste partide, regulile,
regulamentele şi celelalte lucruri.

R.: Din ce spuneţi dvs. înţeleg că mai degrabă ar fi un joc propriu al

celor trei: Oprişan, Constantinescu, Dragnea, poate ajutaţi şi de
Miron Mitrea. Deci, n-am avea de a face cu o capacitare a acestor
lideri de filiale împotriva grupului de la Cluj.
V. D.: Cred că se pot înţelege două lucruri. Este şi o revanşă pe care
Ion Iliescu o visa împotriva noastră. Pentru că a venit şi el să ne atace.
Şi mai este lupta pentru putere din partid.

R.: Ce-l mai mână pe Ion Iliescu, la 78 de ani, în luptă? Ce proiecte

politice mai are preşedintele Iliescu?
V. D.: A spus că nu vrea să iasă din politică decât cu picioarele înainte.
Şi că nu-şi doreşte funcţii. La vârsta asta, administraţie nu cred că mai
vrea să facă. În jurul oricărui lider, după ce a fost preşedinte atâţia ani,
există o mare echipă de oameni care i-au fost fideli şi i-au rămas fideli
şi care trebuie să-i ducă mai departe ideile, o anumită idee de ordine şi
stabilitate, să-i apere moştenirea istorică şi, mai presus de toate, să-şi
păstreze scaunele. Deci, nu este aşa de simplu, când un om care a făcut
numai politică toată viaţa şi care nu a mers la serviciu în altă parte, să
spui că nu mai are proiecte. Are proiecte, cu siguranţă, şi pot fi chiar
mai puternice decât dorinţa de funcţie. Dorinţa pură de a consuma
puterea cu care a fost învăţat înainte poate fi mai tare decât o
motivaţie banală, vulgară de funcţie. Deţinerea puterii şi spectacolul
supunerii celorlalţi produce în creier dopamină şi vasopresină,
adevărate droguri naturale pentru creier.

R.: Poate că şi anchetele procuraturii, dosarul revoluţiei, mineriadele

şi acestea pot fi o motivaţie destul de solidă care să-l ţină activ în
politică.
V. D.: Îl enervează foarte tare de fiecare dată când se vorbeşte despre
asta. Mai degrabă pentru că furia generată de contestare, contestare a
autorităţii lui. Pentru că, din punctul meu de vedere, nu cred că se mai
gândeşte Ion Iliescu la posibilele consecinţe. Domnia sa se simte cu
mult deasupra ordinii sociale sau politice. Dar nu contest că asta ar fi
principala motivaţie. S-ar putea să fie.

PSD şi Transilvania

R.: De câţiva ani tot spuneţi că PSD are nevoie de un program

special pentru Transilvania. Cine v-a împiedicat să concepeţi acest
program?
V. D.: Eu am lucrat mai mult la acest program. După congresul din
martie 2005, m-am dus la Târgu Mureş la Consiliul Naţional cu un
asemenea program. Şi atunci, şi Mircea Geoană, şi colegii mei mi-au
zis că este prea mult, că trebuie să ne stabilizăm. Mi s-a spus: o să ne
apucăm să facem o strategie, ardeleneşte, să o punem în practică. De
mai multe ori am discutat despre asta, despre necesitatea unui proiect.
Nu era un proiect secesionist acesta în niciun fel. Era un proiect care să
ne ajute să ne întâlnim undeva cu societatea din Transilvania, un
proiect pe care mulţi dintre ei după aceea l-au lansat ca proiect al meu
la Cluj. Era vorba de o Transilvanie a comunităţilor puternice. Dar
mereu s-a spus: bun, dacă facem asta va fi interpretat ca regionalism, o să
creăm o emoţie puternică în societate, nu avem nevoie de asta. În general, ni
se recunoaşte nouă, ardelenilor, acest declic al diferenţei pe care îl
avem. Noi nu ne considerăm mai buni. Întotdeauna ni s-a spus: iară vă
credeţi voi mai buni? Uitaţi că nu obţineţi rezultate electorale. Este respins
acest reflex al diferenţei. Noi de fapt nu vrem să facem niciun fel de
autonomie. Doar că nu ne place – şi am spus în proiectele mele – astea
sunt linii ale mentalităţii transilvane şi dacă noi nu suntem atât de
deştepţi (am spus asta colegilor mei de mai multe ori) să facem un
proiect în interiorul PSD, atunci îl vor face alţii în alte partide sau o
vor face în afara partidelor. Am spus câteva lucruri simple. Am avut
discuţia de foarte multe ori cu colegii mei. Sunt câteva lucruri care nu
ne plac. Nu ne place centralizarea excesivă, pentru că noi ştim să ne
autoorganizăm în comunităţi. Există această tradiţie în Transilvania.
Aici, în Trasilvania, ne-am luptat pentru asta. Apoi, nu ne place să se
aranjeze la Bucureşti contractul nostru social cu alte etnii. Nu suntem
conflictuali, noi nu am avut războaie interetnice în 700 de ani în
Transilvania. De aceea, modul în care mereu s-a făcut ceva de la
Bucureşti, pentru ca să ni se regleze de acolo relaţia noastră cu ceilalţi,
i-a deranjat pe oameni. Am avut în programul meu lucruri care ţin de
respectarea înţelegerilor, de descentralizarea efectivă, europeană. Am
visat în 2005 că lucrurile se vor schimba, am primit garanţii, am
început descentralizarea, am pus vicepreşedinţi pe regiuni, dar nu am
fost destul de pragmatici să continuăm lupta şi după 2005. Am rămas
apoi singur, iar singur nu poţi face mare lucru.

R.: Şi, totuşi, PSD face scoruri modeste în Transilvania. De ce?

V. D.: Este o situaţie complexă şi o societate diferenţiată cu adevărat
social, etnic religios. Votul se împarte, nimeni nu primeşte puterea
absolută. Degeaba dăm vina pe lideri, degeaba decapităm întregi
regiuni istorice. Pentru că ţine de conjunctura istorică, ţine de
mentalităţi, de anumite sensibilităţi ale ardelenilor. În primul rând,
probabil, din faptul că unii dintre reprezentanţii PSD provin din
vechiul sistem, au legături cu vechiul sistem, iar anticomunismul este
prezent în Transilvania şi în Banat. Oamenii sunt sensibili la anumite
personalităţi din vârful partidului nostru. Procentul maxim de 13%
obţinut de Ion Iliescu la Cluj-Napoca este un indiciu pentru un tip de
explicaţie. În schimb, cu Adrian Năstase preşedinte, care a obţinut
peste 100.000 de voturi în judeţul Cluj, noi am reuşit să batem Alianţa
D.A. în judeţ, dublându-ne scorul. Am multe studii de brand politic
unde am observat foarte pregnant acest lucru. Apoi, este un reflex
împotriva centralismului. Funar a câştigat 12 ani nu pentru că a
practicat un naţionalism exagerat, nu pentru naţionalismul lui a fost
votat la Cluj, ci pentru faptul că se opunea Bucureştiului, care are
mereu tendinţa de a nu avea încredere în Transilvania. Funar a fost
primul primar ales în sec. XX de către clujeni. Şi aici a fost un reflex.
Tema tradării Bucureştiului era tema principală, mementoul cu
tricolorul declanşa doar un asemenea tip de asociere. Tot ce s-a ales
după 1989 a fost ales după acest reflex. Sunt lucruri care ţin mai
degrabă de modalitatea în care se articulează programele politice. Noi,
în materie etnică, de exemplu, am încercat în 2004, chiar am făcut
marea împăcare la Cluj, împreună cu UDMR, cu maghiarii, cu toată
scena politică maghiară, şi rezultatele au fost foarte bune. Sunt foarte
multe explicaţii. Sunt lucruri pe care trebuie să le studiem cu atenţie.
Eu am propus de mai multe ori să facem nişte studii empirice foarte
serioase să vedem ce înseamnă autonomia comunităţilor pentru
transilvăneni. De exemplu, făceam studii în România, în toată ţara şi
era comparaţia între Muntenia cu Moldova şi Transilvania. În
Muntenia şi Moldova oamenii cereau în mod cert de la puterea
politică resurse, în Transilvania cer mai degrabă libertatea de a-şi
cheltui propriile resurse. Sunt tipuri de filosofie diferite. De aceea, noi,
aici, în Transilvania, am avut un mare handicap în această perioadă,
prin faptul că la Bucureşti PSD susţinea guvernul liberal, în timp ce
autostrada Transilvania era blocată; un proiect pe care noi l-am
susţinut în 2004 a înaintat numai cu 10 km, în 4 ani. Modul cum se
distribuie resursele este important în politică.

„Nu sunt imbecil!“

R.: Ce caută în politică un om care scrie pe blogul său: „Sunt un

subiect politic autonom care gândeşte liber şi se conformează
propriilor convingeri“?
V. D.: Eu cred că în partide nu este nevoie numai de oameni care
execută ordinele. Partidele au produs foarte puţine idei în ultimii ani,
au produs foarte puţine programe şi proiecte. Eu am ajuns în guvernul
PSD fără să fiu membru de partid şi având o înţelegere de a rămâne
independent cu guvernul Năstase de atunci, pentru ca să-mi pot face
meseria. Pe urmă, am văzut că nu se poate face acest lucru, că nimeni
nu are încredere în tine dacă eşti independent. Eu am venit în PSD
pentru un proiect societal, pentru un proiect politic, pe care nu poţi să-
l faci decât dacă ţi se respectă autonomia. Nu vorbesc de libertate
absolută, nici de autonomie absolută. În interiorul unei credinţe
puternice de stânga, am nevoie, ca să pot să mă exprim, de această
libertate. Am tăcut de mii de ori, atunci când multe lucruri nu mi-au
plăcut, dar când este vorba de lucruri esenţiale, nu pot să-mi anulez
propria mea umanitate. Mi s-a spus, în câteva situaţii, de câte o
jurnalistă de televiziune: „Vai, domnule, dar folosiţi un limbaj nespecific,
folosiţi un limbaj foarte dur. Aşa ceva nu se poate“. Păi eu sunt viu în
politică şi ăsta este primul lucru. În al doilea rând, dacă nu ne place
limbajul, vă daţi seama, realitatea este de o mie de ori mai dură. De
aceea, eu cred că partidele care nu-i vor lăsa pe oameni să gândească,
care nu-şi vor respecta membrii vor avea de pierdut. Mă gândesc la
situaţia de la Consiliul nostru naţional din 11 iulie. PSD este în faţa
unei mari încercări. Dacă partidul va demonstra, menţinându-şi o
hotărâre ilegală, nedreaptă, incorectă, atunci populaţia nu va putea
avea încredere într-un partid care nu-şi respectă propria legitate,
propria legalitate. Ce încredere va mai putea avea în viitor? Revenind
la limbaj, la autonomie şi indepedenţă, cred că trăim în populism,
există un limbaj de lemn, totul sau majoritatea lucrurilor se desfăşoară
sub semnul ipocriziei şi al dublului discurs. Eu cred că politica
românească se va schimba atunci când vom renunţa la această
rinocerizare, care, pe zi ce trece, este tot mai evidentă, când vom
începe să punem etichete pe lucruri, să nu mai bâjbâim, pentru că,
altfel, este imposibil să mergem înainte.

R.: Poate să fie vorba şi de inadecvarea proiectului dvs. politic sau a

tipului de acţiune? Când vorbiţi de reforma în PSD nu vă întrebaţi
dacă PSD poate fi reformat. Problema asta nu v-o puneţi. Veniţi şi
spuneţi că vreţi să reformaţi, după care plecaţi repede la Cluj. L-aţi
lăsat pe Geoană „singur acasă“. A rămas în braţele lui Hrebenciuc şi
acum vă miraţi că nu mai vorbeşte de reforma din PSD.
V. D.: Vă răspund la această întrebare după 11 iulie, după Consiliul
naţional, când o să am un diagnostic, cu toate că îl văd eu de acum.

R.: Plecaţi din PSD dacă se va confirma decizia Comitetului

executiv?
V. D.: Nu plec din PSD, dar aş putea fi alungat din PSD. Se spune de
multă vreme că vreau să plec. Mai mult, au încercat să mi se pună tot
felul de etichete negative că plec la un partid sau la altul. Eu nu mi-am
pus niciodată problema să plec din partid decât dacă mă las de
politică. Nu sunt imbecil, ca atunci când scap dintr-o cazarmă să fug
repede într-o alta. Asta ar fi o mare tâmpenie. Pe de altă parte, nu
avem ce face, destinele ţărilor sunt legate încă de viaţa partidelor,
orice am spune noi. Sunt legate de democratizarea din partide, de
energia pe care o pot filtra partidele şi de buna credinţă a partidelor.
Cred că destinele ţărilor sunt legate de asta. În ultima vreme, foarte
multă lume vorbeşte de partide regionale. Nu vreau să fac un partid
regional. Unii spun că ăsta este proiectul meu. Dar Transilvania nu se
poate dezvolta fără un proiect politic care să-i gândescă dezvoltarea.
Nu unul secesionist sau federalist, dar unul care să ne permită să ne
dezvoltăm elementele de individualitate şi să ne folosim eficient
resursele. Din păcate, acum ei nu mai merg la vot. Emil Boc, de
exemplu, a câştigat majoritatea din 30% prezenţi. Pe de altă parte, cum
să-i mobilizezi pe ardeleni pentru stânga, dacă te desfiinţează Oprişan
sau Nicuşor Constantinescu, oameni care reprezintă ceva care îi
enervează pe ardeleni, aroganţă şi netransparenţa acumulării lor
materiale.

R.: S-a tot speculat asupra relaţiilor dintre grupul de la Cluj şi PDL.
Nu veţi trece la PD-L?
V. D.: Astea sunt zvonuri lansate de ţucălarii de la conducerea
partidului nostru, care încearcă să le facă pe plac şefilor. Asta este o
jignire care ni se aduce nouă. Din acest punct de vedere, vreau să vă
spun că adversarii ne respectă mai mult decât colegii noştri, câteodată.
Nu avem cum să umblăm cu traista-n băţ dintr-un partid în altul. Ceea
ce vrem noi este ca partidul în care suntem acum să se modernizeze şi
să-şi asume destinul României, dar să-şi asume şi destinul
Transilvaniei, în acelaşi timp. Să-şi asume destinul Transilvaniei într-
un mod coerent. Pornindu-se de la ceea ce vor oamenii. În acest
moment este un mare dispreţ din partea partidelor pentru ceea ce vrea
Transilvania, ce vrea Moldova sau Banatul sau alte regiuni. Fiindcă
există în mintea lor o Românie politică abstractă. De aceea România
bate pasul pe loc de două decenii.
Ambiguitatea PSD

R.: Sunteţi împotriva alianţei cu PNL şi a ideii unui guvern de

coaliţie PSD–PNL? Nu de puţine ori, aţi reproşat conducerii PSD că
sprijină guvernul lui Popescu Tăriceanu, în loc să facă opoziţie. Nu
vă place PNL?
V. D.: Ceea ce am făcut noi aici la Cluj, proiectele comunitare le-am
făcut deocamdată numai cu PNL. Deci am putut colabora cu liberalii.
Tăriceanu îmi pare un prim-ministru serios şi sunt prieten cu mai
mulţi oameni din echipa guvernamentală. Dincolo de prietenia sau de
simpatiile noastre personale, suntem constrânşi în politică să fim
pragmatici. Noi suntem în opoziţie. Opoziţia este împotriva
guvernului oriunde, aceasta este definiţia opoziţiei politice, să le apere
interesele oamenilor faţă de guvern. Or, noi am rămas într-o
ambiguitate. Am fost şi eu la o întâlnire cu PNL. Se negociau diferite
probleme ale unor proiecte de legi. Dar ne-am lovit de dispreţul, de
refuzul lor de a colabora, spunându-ne că electoratul lor nu ne
suportă, nu suportă o legătură a lor cu noi. Or, dincolo de asta, mi s-a
părut de asemenea greu de acceptat ca noi, un partid mare, să fim la
remorca unui partid mai mic, a unui partid liberal, de dreapta, cu care
avem foarte puţin în comun. Sigur că se poate gândi un proiect, un
contract politic, cum se întâmplă în stânga şi în dreapta, în Germania,
Austria şi în alte locuri, dar aici am o suspiciune, pentru că ani de zile
– şi eu îi înţeleg pe prietenii noştri liberali – identitatea lor în spaţiul
public a avut ca pilon principal anticomunismul, antiiliescianismul,
antipesedismul. şi, din dorinţa lor de a-şi păstra puterea – sper să
greşesc –, cred că vor face toate eforturile ca în toamnă, după ce vom fi
trecut peste această perioadă de opoziţie în care noi nu facem opoziţie,
tare mi-e teamă că vor reface Alianţa D.A.

R.: Luaţi în serios acest scenariu?

V. D.: Este şi acesta un scenariu posibil pe care nu putem să-l lăsăm
deoparte. Cred că judecăm superficial politica, de multe ori numai ca
relaţii între oameni. E adevărat că politica noastră din Est e umorală,
dar, când este vorba de interese, atunci cred că dreapta are mai mari
şanse să se înţeleagă cu dreapta, sacrificând unul sau doi oameni, sau
prefăcându-se că îi sacrifică, decât să facă o alianţă cu stânga. Cred că
noi ar fi trebuit să fim mult mai consecvenţi făcând o politică de
stânga, de opoziţie, în care să ne reconstruim şi partidul, să-l
modernizăm şi cu siguranţă că aveam foarte mari şanse să revenim la
putere fără să avem nevoie de alianţe cu dreapta. Din păcate,
abandonul nostru de a lupta cu guvernul a consfinţit un adevăr trist:
societatea noastră este ideologic moartă, nu mai poate produce
contraputeri. În schimb, avem doar centre de putere neinteresate de
România.

R.: În condiţiile în care reforma internă a eşuat, PSD este suficient

de matur ca, în cazul în care revine la putere, să ducă o politică
coerentă şi să nu mai repete erorile din trecut?
V. D.: Reformarea PSD a mers mai greu sau mai uşor. Ceva tot s-a
făcut. Una este să faci un proiect şi alta să-l pui pe teren, să lucrezi cu
oameni. Viteza cu care faci schimbările trebuie gândită foarte bine. Eu
cred că noi am transmis un mesaj de ambiguitate prin poziţionarea
incertă în spaţiul politic. Asta este adevărat. Aş fi ipocrit să spun că
descentralizarea nu a mers deloc. A mers până la un punct şi s-a
terminat brusc. Dar puteam s-o ducem mai departe, în relaţiile cu
oamenii. Poate că sunt şi puţin subiectiv după ce s-a întâmplat la
Mamaia. Ce s-a întâmplat acolo e specific unei perioade care probabil
este de dinainte de Adrian Năstase. Adică reforma a început odată cu
Adrian Năstase, nu a început odată cu congresul din 2005. Adrian
Năstase a adus oameni noi la partid, din societatea civilă, din
universităţi, din ţară, a făcut documente principale de factură
ideologică social-democrată europeană, care au depăşit chiar şi calea a
treia. ştiu că avem din acea perioadă foarte multe lucruri care s-au
făcut. Cred că şi modernizarea PSD va merge înainte, chiar dacă vor
mai fi sincope, cum a fost aceasta. Partidul trebuie să alerge un pic
pentru a ajunge la timpul prezent al politicii europene. PSD trebuie să-
şi asume destinul României cu adevărat, adică să renunţe a investi
energie în competiţie internă şi în logici combinatorii şi să construiască
o strategie durabilă pentru socieatea noastră. Dacă nu, vom rămâne la
acest stadiu barbar în care politica a învins societatea.

Interviu realizat de Armand Goşu, 3 iulie 2008

 Muşchii sunt buni de etalat pe plaja de la Mamaia

Interviu acordat publicaţiei Academia Caţavencu

Vasile Dâncu, cosmeticianul de serviciu al imaginii PSD-ului, a fost

marginalizat în stil comunist la recenta reuniune de partid de la
Mamaia. În replică, Dâncu poate vorbi acum liber de un PSD nefardat,
cu alura retro-bolşevică, după chipul şi asemănarea lui Ion Iliescu.

R.: Care-i legătura dintre Mamaia, unde a avut loc recenta reuniune
a liderilor PSD, şi Bunicuţa, liderul etern al PSD?
V.D.: Vreţi să spuneţi Mamaia cu Tataia? Nea Nelu e folosit ca
paravan. Băieţii reformişti din triunghiul Vrancea-Constanţa-
Teleorman au căutat să-l motiveze să participe la joc. Dacă pierdem
cumva meciul la toamnă, el va fi următorul schimbat. Este foarte
periculos pentru ei cu ideile săraco-cinstite. Nu a fost entuziast la
ideea de a râde nişte prieteni, nu vorbesc de Cluj. Dar a acceptat,
pentru că e bine să te pui în fruntea maselor şi în capul meselor.

R.: S-a ales locul ca să se ştie cine-i tare în partid?

V.D.: La Mamaia s-a tranşat între muşchi şi creier. Am stabilit că,
pentru perioada de vară, muşchii sunt buni de etalat pe plaja de la
Mamaia. O să vină toamna, începe şcoala şi o să ne dăm seama că este
greu de extras radicali doar cu forţa bicepşilor.

R.: Vă simţiţi exclus din partid după incidentul „Mamaia“?

V.D.: Nu mă simt foarte inclus.

R.: Sper că nu sunteţi fraier să ieşiţi din PSD când se anunţă o

toamnă rodnică pentru partid.
V.D.: Nu sunt prea descurcăreţ de felul meu. Şi la cămin îmi pierdeam
mereu cartela de masă, dar mă salvau fetele milostive.

R.: Ce are Iliescu cu Clujul şi ce are Clujul cu Iliescu?

V.D.: Ion Iliescu a obţinut la Cluj-Napoca 13%, cel mai tare rezultat. S-
a lansat în politica democratică prin candidatura în orasul Huedin şi
probabil este supărat pe noi pentru că l-am lansat într-un sistem care a
întinat idealurile sfinte ale socialismului. La 7 martie 1965, l-am votat
pentru Marea Adunare Naţională din partea Frontului Democrat
Popular. Ne cerem scuze pentru voturile date în circumscriptia nr. 11
Huedin, am fi lipsit de la vot, dar erau nişte tipi cu Kalaşnikov-ul care
ne îndemnau cu duioşie să ne exercităm dreptul la vot, câştigat cu
mari sacrificii.

R.: Ce caută un sociolog de talia dvs. în politică?

V.D.: E adevărat, la 1,94 metri ar trebui să fiu la coasă sau la montat de
becuri fără scară. Am intrat cu promisiunea că rămân independent
pentru a participa la două proiecte: integrarea în NATO şi în UE.
Apoi, nu am mai găsit ieşirea, pentru că în politică se intră ca într-o
pădure deasă. Mereu ai senzaţia că ieşirea este aproape dacă mergi
înainte, deşi poate cel mai simplu ar fi să te întorci îndărăt. Apoi se
întuneca şi te gândeşti că drumul din faţă trebuie să fie obligatoriu
mai scurt decât cel parcurs deja. Şi poti rătăci, fără să ai curajul de a te
întoarce, ani de zile. Mă rog, e şi faza cu prietenii care te aşteaptă de
unde ai plecat şi ţi-e ruşine să te întorci – o să zică ei – cu coada între
picioare.

R.: Având fler profesional, aţi mirosit în ce direcţie o iau masele şi

aţi ales în consecinţă partidul?
V.D.: Masele nu merg în nicio direcţie. Aşteaptă să vină maşina de
pâine şi, între timp, la bufetul comunal, poate mai apare vreun fraier
care să dea un monopol. Dacă trece caravana cinematografică, cască
gura pe-acolo. Ştiu de la un scriitor american că, atunci când observi
că majoritatea este de acord cu tine, este mai bine să te mai gândeşti o
dată.

R.: De ziua soţiei, alegeţi tot trandafiri?

V.D.: Nu mai e la modă. Dacă şi alegătorii te aşteaptă acum cu bani
cash, soţia nu e alegător? De ziua soţiei îi iau o bijuterie, când îmi aduc
aminte copiii că urmează această zi. Sunt sigur că ea aşteaptă o poezie
de la mine, ca atunci când am cunoscut-o. Nu în locul bijuteriei, dar
alături de ea.

R.: Ţineţi cu CFR Cluj?

V.D.: Aveam alte preferinţe înainte de a se relansa acest club. Am
început să-i respect pentru performanţe şi apoi să-mi fie dragi pentru
că începeau să-i urască alţii. Îmi plac ceferiştii pentru că sunt în stare
să dea cu bucureştenii de gazon şi pentru că, nefiind români verzi, nu
pot fi contactaţi la telefon pentru a face blaturi, pentru că nu citesc
ziare româneşti şi se uită la televiziunile lor natale. Sunt fan pentru
orice întreprindere clujeană sau ardeleană care reuşeşte: Dumitru
Fărcaş, Grigore Leşe, Luna Amară, Augustin Buzura, Banca
Transilvania…

R.: Ca om care are viziunea jocului politic şi din teren şi privind de

pe tuşă, cum se vede meciul alegerilor din toamnă?
V.D.: Dacă nu lucrăm la legislatie, se va juca tot cu valizele de bani,
jocul în afara terenului fiind mai important decât confruntarea din
teren. Cei din opoziţie vom avea din nou probleme cu rezultatele. Unii
se grăbesc să anticipeze rezultatele, dar vor avea surprize şi un joc
politic radical schimbat. Partidele îşi vor pierde din pondere, aleşii
locali vor lua locul lor. În haloimaşul general nu vom mai distinge
stânga de dreapta.

R.: Va juca Adrian Năstase fundaş, vreau să spun mai în linia a

doua sau e scos iar la înaintare?
V.D.: Nu ştiu ce va face, dar a ieşit la încălzire şi are toate şansele să fie
vârf de atac. Unii l-au lăsat să iasă la încălzire poate doar pentru a
obosi, dar după accidentarea lui Cristi Diaconescu la antrenamente,
este singur pe post.

R.: PSD merge iar pe un joc 3-2-2 şi mizează că se va da din nou cu

bricheta în cap Constituţiei?
V.D.: Depinde dacă vom avea sau nu jucători suspendaţi, dizolvaţi,
transferaţi. Dar, după cum s-a văzut la alegerile locale, la toate
echipele au jucat mulţi cu două galbene sau chiar cu cartonaşe rosii.
Deci vom ataca pe toate liniile, sudiştii şi moldovenii să se înscrie pe
lista marcatorilor, iar ardelenii şi bănăţenii or să contribuie la joc prin
taxe şi impozite cât mai mari. Faza cu bricheta nu cred că mai merge.
Sunt sigur că arbitrul-jucător nu se va lăsa şi s-ar putea să tragă heblul,
în buna tradiţie rapidistă. Premierul va da sandvişuri la intrarea în
stadion şi seminţe gratis. Se vor rejuca mai multe meciuri decât la
locale. Deocamdată, în această vară, exersăm autogolul, se trage la
poarta ardelenilor, să le iasă din cap ideea că pot juca în Naţională, în
Naţională joacă doar cei impresariaţi de fraţii Becali.

R.: Cum sunt „sudiştii“ în politică?

V.D.: Au buzunare la echipament şi nu au numere pe tricou, să nu
poată fi identificaţi usor. Aleargă mai repede ca noi, ardelenii, se
demarcă perfect, te lasă în ofsaid cât ai zice peşte. Dau pase cu greu,
dar sunt fericiţi dacă primesc. Schimbă uşor tricourile chiar şi în
timpul meciului. Un fel de brazilieni din Balcani. Dar ce vorbesc eu? I-
au lăsat perfect în ofsaid pe Mureşan şi Remeş la pasa lungă din
Maramureş, cu caltaboşii şi pălinca. Reformulez: nici noi, ardelenii, nu
suntem mai breji, toţi suntem români!

R.: Vă place varza à la Cluj?

V.D.: Nu mănânc varză à la Cluj din cauza bucătarului din armată. Era
oltean şi ne făcea o cotidiană varză chioară, după ce ofiţerii duceau
acasă slănina şi carnea.

R.: O întrebare de la colegul Răzvan Cucui, de la Bucătaria pentru

toţi. Merge să pui pe farfurie „varză à la Cluj“ cu „crap la carton“,
specialitatea Olteniţei?
V.D.: Merge, dar pe mese diferite ori la distanţă cincizeci de ani una de
alta. Nu-mi place peştele de frica oaselor care îţi pot rămâne în gât. Şi
ca ardelean bătut în cap, dar obsedat de reguli şi eticheta, nu ştiu ce se
mănâncă mai întâi: crapul sau cartonul?

R.: Mai e de furat în ţara asta după 19 ani de politică devastatoare?

V.D.: Nu furtul e cel mai mare necaz, ci lenea gândirii şi lipsa de
proiect, simularea normalităţii. De furat se fură şi din pălăria orbului.
Avem o dexteritate ieşită din comun, iar când avem probleme cu
imaginaţia, să nu intrăm în sevraj, ne furăm căciula.

R.: Merită Mircea Geoană eticheta de „prostănac“ pusă de Iliescu?

V.D.: Nu merită, are alte defecte.

R.: Vasile Dâncu, specialist în comunicare, ce supranume i-ar da lui

Geoană? Să i se potrivească la fix, să-l reprezinte în mod evident şi
să fie şi rapid preluat, aşa cum a fost preluată faza cu „prostănacul“.
V.D.: Nu răspund la provocarea asta. Şi aşa sunt supăraţi unii colegi
pe mine din cauza limbajului din cărţile mele sau de pe blog. Mircea
are o misiune foarte grea şi nu vreau să-i complic şi eu existenţa. Mai
ales că el vrea să mă elibereze de tot mai multe responsabilităţi, poate
chiar de toate. Cuiva care vrea să-ţi redea libertatea trebuie să-i
păstrezi o amintire vie şi să-l pomeneşti cu drag. Se apropie clipa în
care unul dintre noii lui prieteni o să-i ridice mâna şi o să strige: Mircea
eşti cel mai bun!

R.: Când apare o criză într-o organizaţie, generată de o mătuşă, cum

vede profesionistul Vasile Dâncu că trebuie acţionat pe partea de
comunicare?
V.D.: Nu sunt întrebat în asemenea cazuri. Şcolile, doctoratele sau alte
forme ale activităţii cu participare neuronală nu sunt preţuite prea
mult în niciun partid. Sunt importante loialitatea şi ascultarea activă,
adica datul din cap aprobativ. La noi, consultanţii politici sunt amatori
cu talent şi veleităţi. Comunicarea nu este panaceu, marii specialişti în
comunicare, când sunt ascultaţi de nepoţi, evită naşterea crizelor.

R.: Ca doctor în publicitate, care slogan e mai bun: „Mai bine

pentru mai mulţi“ sau „Mai bine pentru toţi“?
V.D.: A treia variantă. Eu l-am schimbat în campania din Cluj în „Mai
bine pentru cei mulţi“ să sune totuşi a slogan de stânga şi pentru că
sintagma „cei mulţi“ este uşor recognoscibilă şi are o retenţie bună.
Dar nu sloganul e important în campaniile noastre, un primar mi-a
povestit că încerca să facă un discurs într-o comună din judeţul Ilfov,
însă a fost oprit după treizeci de secunde de un cetăţean mai bronzat
care i-a spus: „Nea primaru’, lasă vrăjeala şi marcă banu’”.

R.: E posibil să se meargă la formarea viitorului guvern, cum

spuneaţi prin 2006, chiar pe o alianţă PSD-PD, moment în care
sloganul va fi automat „Să trăiţi mai bine pentru mai mulţi”? Sau, şi
mai inspirat, „Să trăiţi mai bine pentru toţi”?
V.D.: Varianta greu de imaginat, dar sloganul ar fi „Să trăiţi bine
pentru liniştea noastră”. Deocamdată suntem în faza „Mai trăiti?
Bine”. Dacă se va reface alianţa de dreapta, vom fluiera a pagubă cu
sloganul băcăuan „Băieţi, încercaţi şi cu o femeie”.

11 iulie 2008
 Societatea care nu se uită în oglindă

Am realizat în această vacanţă un sondaj despre percepţia

intelectualilor în România. Mă tot gândesc dacă să public raportul sau
să păstrez pentru mine şi echipa mea de tineri amănuntele acestei mari
dezamăgiri. Majoritatea românilor citează pe post de intelectuali mai
mult politicienii aflaţi în jurnalele TV de fiecare seară. Dacă intrebi de
poetul sau romancierul preferat observi că românii au rămas la
lecturile din clasele V – VIII, adică la Eminescu, Creangă sau Petre
Ispirescu. Politicieni expiraţi sau în curs de a expira, nostalgici ai
trecutului comunist, ocupă topurile diferitelor genuri intelectuale.
Când apar şi intelectuali veritabili este pentru că au fost împinşi în faţă
de politica, într-o formă sau alta. E adevărat, 66% dintre români cred
că intelectualii ar trebui să facă politică şi tot atâţia cred că lucrurile ar
merge mai bine dacă am avea mai mulţi intelectuali în funcţii publice,
dar problema este că oamenii nu mai ştiu ce este acela un intelectual şi
nici ce foloase am putea avea de pe urma lui.
Cred că nici ei nu mai ştiu cine sunt şi ce vor. În ţara unde
narodnicismul este încă rege prin personalităţi longevive, roase de
moliile istoriei, cu o populaţie fără prea multă cultură politică, ce se
lasă fascinată de tot felul de personaje sinistre, intelectualii sunt
singuri şi singuratici. Ideile lor au o tot mai slabă arie de circulaț ie.
Forţa gîndirii lor este diminuată de lipsa unor reale locuri de de
expresie şi dezbatere publică. Din păcate, singurele forme de expresie
au fost cele atitudinale, dar majoritatea circumscrise în două fronturi:
neocomunism vs. occidentalism, stânga vs. dreapta (dar aici
dezbaterea este firavă şi nu a prea avut loc), pro-Băsescu – anti-
Băsescu. Formele atitudinale nu au însă întotdeauna şi consistenţă
pentru că de multe ori se bazează pe emoţie, pe trăiri.
Lipsa unor curente şi mişcări de idei politice consistente cred că
se datorează slăbiciunilor teoretice şi informaţionale ale armăturii
acestor dezbateri. La noi nimeni nu caută să argumenteze în
dezbatere, iar dacă argumentează nu pare nimeni interesat.
Semnificaţiile esenţiale, toposurile dezbaterii publice le creează media
şi unele personaje publice adulate sau nu, dar care au un nivel al
expresiei argotice sau colorate emoţional, fiind produsul competiţiei
dintre clanuri, triburi sau grupuri de interese, legitime sau nelegitime.
Am „scăpat” şi eu nişte metafore ca să însufleţesc o dezbatere care era
ternă din cauza conformismului tuturor faţă de platitudinile spuse de
lideri vechi ai scenei politice. Au avut un ecou pe care nu l-aş fi putut
obţine nici dacă scriam douăzeci de tratate de sociologie critică.
Societatea noastră nu acceptă să se uite în oglindă. Preferă să se
amăgească cu umbre pe pereţi. Nu vrea să-şi vadă imaginea pe care ar
putea să o ofere datele sociologice serioase sau o dezbatere publică
bazată nu pe impresii şi emoţii, ci pe date şi analize. Nu vrea să-şi
asculte vocile intelectualilor.
Forţa gândirii intelectualilor este diminuată de lipsa unor reale
locuri de expresie şi dezbatere publică. Sunt campanii electorale în
care nu îşi face loc nicio idee veritabilă despre proiecte comunitare,
dezvoltare şi devenire. Ba chiar se naşte o paradigmă zeflemistă care
valorizează nimicul, vorbirea fără substanţă, figurile argotice de stil cu
dorinţa ultimă de a plăcea. Mass-media şi alte instanţe de legitimare
marginalizează gândirea şi proiectul în beneficiul spectacolului vulgar
şi sterp.
Cazul Oprescu este fascinant: în faţa presei care observa
inconsistenţa discursului şi lipsa programului, candidatul a început să
exagereze cu vulgarizarea propriului discurs, dezacordurile au
început să devină mult mai dese, iar expresiile argotice să ia locul
structurilor discursive tradiţionale în alegeri, la care Oprescu se
pricepea. Ideea unei autostrăzi zburătoare a devenit un fel de metaforă
pentru absurd şi atitudine antipolitică. Dar autostrada zburătoare,
deşi considerată un proiect SF, a putut ţine foarte bine loc de program
politic.
Dezbaterea socială fără consistenţă nu poate fi denunţată de
către un singur om şi nici de mai mulţi care sunt izolaţi. Este nevoie de
ceea ce Pierre Bourdieu a numit un intelectual colectiv. Intelectualul
colectiv este format dintr-o echipă de profesionişti din ştiinţele sociale
care iniţiază dezbateri publice pe teme importante, aduc abordări
critice şi vehiculează informaţie ştiinţifica serioasă în spaţiul public.
Unanimitatea discursului din media trebuie spartă cu analize
critice şi forme de contestare, pentru ca gândirea critică să permită
naşterea unei adevărate opinii publice diversificate. Difuzarea
analizelor critice este principalul scop al activităţii asociaţiilor civice
care, în urma proiectului Raisons D‘agir, au început să se înfiripe timid
în Europa. Discursurile dominante ale puterii, facilitate de complexul
mediatic, pot fi contrazise doar de intelectualii care ştiu să lucreze în
echipă şi care dispun de date serioase despre social. Sociologii,
economiştii, psihologii, filosofii, istoricii şi alte categorii de intelectuali
sunt cei care ar trebui să participe la acest tip de rezistenţă intelectuală
pentru a schimba ceva în viaţa noastră politică. Spunem că oamenii şi-
au pierdut încrederea în partide şi lucrul e adevărat în mare parte, în
plus, cu cât o spunem mai des, cu atât fenomenul se accentuează. Dar
ce punem în loc? Îi lăsăm pe oameni în braţele unor populişti care se
prefac că sunt în afara sistemului, dar vin fără niciun proiect, doar cu
ideea că sunt salvatori bine intenţionaţi. Vreunul din aceşti salvatori a
făcut ceva pentru a schimba România în două decenii? În afara
proiectului integrării europene, proiect construit la Bruxelles,
oamenilor nu li s-a adus în faţă niciun proiect politic care să facă o
schimbare masivă a cursului lucrurilor. Lucrurile se vor dilua şi mai
mult o dată cu votul uninominal. Politicienii din spaţiul public se
mulţumesc să reprezinte diferite categorii sociale, mai mult sau mai
puţin imaginare: muncitorii, săracii, românii adevăraţi, ungurii obidiţi,
clasa de mijloc. Dar aceasta este paradigma luptei de clasă de genul
Vin moşierii!, în două decenii nu am construit nimic pentru naşterea
unui câmp de dezbatere politică adevărată. Intelectualii din partide
oricum nu pot depăşi linia partidului şi necesara solidaritate interna
numită loialitate. Dar nu ajunge să reprezinţi, România are nevoie
acum de refacerea unei solidarităţi organice sau mecanice, cum o să se
poată, şi de proiecte de detaliu pentru o modernizare rapidă. Un
proiect de societate se poate naşte doar în dezbatere politică sănătoasă,
consistentă.
Este timpul pentru intelectualul colectiv. Spaţiul virtual şi
blogosfera oferă deja un topos generos la care nici măcar Pierre
Bourdieu nu visa. Spaţiu la care nici media dominantă şi dominatoare
nu rămâne surdă. Adevărul, datele despre realitate nu au nicio
relevanţă. Nu veniţi cu ele în studio că îmi stricaţi emisiunea, nu
facem rating şi îmi pierd slujba, îmi spunea odată o jurnalistă
inteligentă, dar adaptată perfect.
România este o ţară care nu vrea să se uite în oglindă, o societate
nevrotică ce refuză contactul cu realitatea. Spaţiul virtual încă nu este
cenzurat şi nici dominat de moguli, este încă un loc liber unde tinerii
intelectuali specialişti în ştiinţe sociale ar putea să se manifeste. Dacă o
să-i tot punem în faţă bătrânei fardate strident oglinda, poate într-o zi
se va uita în ea şi va începe să se cutremure de groază la ceea ce a
văzut. Să nu fie prea târziu!

20 august 2008
 Oraş de nisip

După Revoluţie, doi dintre cei mai importanţi profesori

universitari ai Clujului, magiştri ai mei, au plecat la Bucureşti şi nu au
mai vrut, în ruptul capului, să se mai întoarcă. Şi-au vândut casele şi,
la protestele noastre, ale celor care-i îndrăgeam, unul dintre ei mi-a
spus că vrea să stea la hotel când vine, pentru că asta este relaţia lui cu
oraşul. Mie mi-a plăcut Clujul pentru că răspundea, la început, cel mai
bine unei timidităţi înnăscute şi pentru că era un oraş care nu te băga
în seamă. Te ignora şi puteai să-l ignori. Poţi trăi o viaţă în Cluj şi să
nu ţi se ceară să fii clujean.
În oraşele noastre, politicienii se luptă doar să nu acumuleze
capital electoral celălalt, adversarul. Nimeni nu este interestat de
proiecte comune, eventual, de proiecte în care să implice şi populaţia
din cartiere. În marile noastre oraşe, oamenii cei mai importanţi sunt
veniţi din satele sau oraşele judeţului şi mai ales din judeţele
învecinate. I-au adus aici universităţile şi au rămas să-şi facă meseriile
aici. Şi-au format echipe de prieteni şi reţele sociale pe care le folosesc
ca substitut pentru comunitate. Merg în concediu împreună şi
inventează diplome sau premii prin care se gratulează reciproc, dar nu
adaugă nimic comunităţii. Vin echipe la Primărie, la Prefectură, la
universităţi, la conducerea spitalelor, care nu deschid instituţiile spre
public sau spre constituirea unei elite locale care se recunoaşte pe sine,
dincolo de bătălii şi competiţie. Se concurează specialiştii între ei,
instituţiile între ele. Aproape nimeni nu se gândeşte la oraş.
Lista de cetăţeni de onoare demonstrează perfect lipsa de
preocupare şi respect pentru istoria oraşelor. Dincolo de tot felul de
nulităţi sau iluştri necunoscuţi, alături de personalităţi veritabile, îl
avem încă, la Cluj Napoca, pe Molotov printre cei cu care ne mândrim.
Primarii noştri nu sunt interesaţi să-i retragă, măcar post mortem acest
titlu.
Stemele oraşelor ne arată acelaşi lucru. S-au constituit birocratic,
după priceperea unor primari sau consilieri locali, rareori au participat
specialişti în heraldică. Stema o foloseşte doar Primăria, ea nu apare
în brandurile orasului, în ocazii oficiale sau festive. Oricum oamenii
nu şi-o pun pe tricouri, nici nu avem producţii pentru turism cu stema
oraşului. Sunt steme despre care nu ştie nimeni ce conţin.
Oamenii pleacă uşor din oraşele noastre în străinătate sau aiurea
pentru că nu-i leagă mare lucru de comunitate. În oraşele noastre
avem un război al ignorării, o lipsă de socialitate. Ne despărţim uşor
de oraşele noastre pentru că nu există o memorie socială comună pe
care s-o partajăm. Nu prea avem istorie comună, niciun prezent
comun. Un prezent comun înseamnă să participăm la proiecte
comune. Aşteptăm să le facă alţii sau ne mulţumim cu puţin.
Acceptăm ca o serie de evenimente să ni se întâmple, fie că ne convin
sau nu. Nici votul nu ne mai interesează. La ultimele alegeri locale au
participat puţin peste o treime din cetăţenii cu drept de vot în marile
oraşe. Politicienii şi elitele veritabile trebuie să lanseze idei şi să caute
sprijinul şi mobilizarea celorlalţi.
Nepăsarea generală trebuie spartă prin încercări repetate, prin
depăşirea inerţiei şi fragmentării. Oraşele noastre sunt oraşe de nisip
care nu rezistă în timp decât prin aparenţa materialităţii. Fără sufletul
nostru şi fără lucrări comune, la care să punem ceva din gândurile şi
energia noastră, oraşele se vor sfărâma după fiecare generaţie. Ne vor
curge printre degete, fără să le înţelegem, fără să lase urme serioase în
cultură şi civilizaţie, fără să ne intre în suflet. Ne trebuie proiecte
identitare în fiecare oraş, opere în care ar trebui să ne vedem şi să ne
recunoaştem cu toţii, ca într-o oglindă.
Primul pas, primul proiect trebuie să fie, în viziunea mea,
pregătirea existenţei unei memorii colective comune, fără de care nu
vom avea o identitate. Avem nevoie de o istorie a fiecărui oraş. Avem
atâţia istorici care şi-au pierdut funcţionalitatea după 1989. Ei au
datoria să scrie o istorie a comunităţii noastre. Satele îşi fac
monografii, îşi adună fiii risipiţi prin lume, din timp în timp. Satul are
instinctul supravieţuirii, oraşul nu îl are. Istoria comunităţilor urbane
ar trebui să fie materie obligatorie de predare la şcoală în oraşele
respective. O istorie evenimenţială, sinceră, fără ideologii. Fără asta,
oraşele noastre nu vor avea o prezenţa vie în mintea locuitorilor. Vor
rămâne locuri fără identitate, insule plutitoare în oceanul unei
singurătăţi cosmice.

28 iulie 2008
 Colonizare mentală, dominaţie şi clientelism

Proiectul distrugerii Parlamentului

Votul deputaţilor în cazul Mitrea-Năstase şi indignarea publică
ce a însoţit acest eveniment readuce în discuţie funcţionalitatea şi
imaginea unei importante instituţii democratice, Parlamentul
României. Pus în situaţia de a se pronunţa într-o problemă pe care nu
ar trebui să o abordeze nicicum, fiind doar de resortul justiţiei,
Parlamentul nu a făcut nimic special. Putem să-i înjurăm mult pe cei
doi sau doar pe unul din ei. Adrian Năstase este deja ţintă pentru toţi.
Nu vreau să-l apăr pe liderul PSD, dar trebuie să observăm
mecanismul general. Parlamentul este de multă vreme ţap ispăşitor.
Se vede că este doar un instrument pentru apărarea unor interese
individuale. Dar vreau să fie clar: nu este vorba de interesele clasei
politice, aşa ceva este greu de conceput la noi. Este vorba doar de
interesele unei oligarhii politice interesate să se folosească de
parlament ca de o cârpă cu care să-şi lustruiescă pantofii când merge
la talk show-ul de seară, adevăratul loc al desfăşurării vieţii politice.

Imaginea dezastrului politic

Parlamentul României este privit de popor ca o instituţie greu de
suportat. Poate mai greu de suportat chiar decât vechile instituţii ale
dictaturii. Parlamentul hoţilor, parlamentul ruşinii naţionale,
parlamentul NUP, parlamentul adormiţilor şi ţeparilor sunt cele mai
blânde expresii, mult mai soft decât cele de pe forumurile ziarelor. În
sondaje, încrederea în parlament scade continuu, dar pe nimeni nu
interesează asta. Acum este în jur de 21%, dar neîncrederea este la
peste 62%. Am scris odată un text în apărarea parlamentului care i-a
emoţionat pe mulţi parlamentari şi cititori. Scriam atunci că, dincolo
de defecte, este ultima barieră a democraţiei, că el semăna cu ţara, cu
noi. De atunci au trecut doi ani şi am studiat cu atenţie şi din interior
ce se întâmplă, m-am uitat mai atent la funcţionarea acestei instituţii.
Nu este haos aşa cum ar părea la prima vedere. Fundamentale nu sunt
interesele individuale care să se intersecteze şi să dea senzaţia de
ignorare a interesului naţional. Nu este o impiedicare a instituţiei în
lipsa de cultură politică sau lipsa de civilizaţie democratică. Din
contră, Parlamentul României este o instituţie controlată perfect de
oligarhia politică transpartinică. Este o instituţie care nu parazitează
viaţa politică, cum cred unii, ea este un catalizator şi o întreprindere
politică vie. Este, însă, o instituţie folosită perfect de o elită politică
post-decembristă. Şmecheria politică a unei oligarhii transpolitice
centrale, interesată de păstrarea dominării câmpului politic din
România funcţionează de fiecare dată. Control păstrat din 1990, când
s-a tras pentru legitimarea unor personaje şi deţinut în fiecare moment
politic indiferent de cine se află la Cotroceni sau la Palatul Victoria.

Colonizarea mentală
Imaginea parlamentului e proastă şi nu se poate face nimic se
spune mereu. Mass-media este peste tot în lume un prădător care-i
atacă pe parlamentari, aceasta este imaginea pe care elita politică o
transmite opiniei publice şi mai ales cadrelor politice şi membrilor
parlamentului.
Prin intermediul mediei de la Bucureşti se produce o colonizare
mentală pentru restul ţării, inclusiv pentru parlamentarii veniţi din
provincie. Să fiu clar, nu media este de vină. Ea face ce trebuie,
acţionând după modelul pieţei jurnalistice, dă publicului ceea ce cere
şi lucrează cu materialul clientului. Dar parlamentarii acceptă ca o
fatalitate imaginea de coşmar a instituţiei unde activează, căci au
pierdut controlul propriului lor destin. Încep să accepte orice şi de fapt
să nu mai înţeleagă prea mult, se predau. Se bucură de micile
elemente de trafic de influenţă pe care le oferă poziţia de influenţă iar
unii, destul de mulţi, se bucură doar de salariu şi de alte drepturi
legale. Dar mitul că toţi parlamentarii sunt proşti sau corupţi este
destul de bine implementat în opinia publică.
Nicio revendicare nu este permisă, cine face ceva gălăgie este
repede luat deoparte şi play maker-ul din fiecare partid îl întreabă care
este problema lui şi îl rezolvă sau îi dă o compensaţie. Nici presa nu
mai cere nimic parlamentarilor şi parlamentarismului. Parlamentul
are pentru media o singură funcţionalitate: să confirme stereotipurile
negative. Când parlamentarii sunt nedemni de statutul lor, mass-
media are o misiune usoară, reflectarea simplă a comportamentelor
vine în întâmpinarea aşteptărilor publicului. Şi este normal să aştepte
asta, este regula de marketing fundamenatală. Vă daţi seama ce ar
risca un jurnalist dacă ar face un ciclu de emisiuni cu tema:
Parlamentul – fabrica de decizii bune, pentru naţiune? Dincolo de rima
involuntară, este greu să justifici aşa ceva chiar dacă s-ar găsi multe
argumente, dar într-un cadru de simbolizare negativă, ca jurnalist nu
prea este simplu să contrazici publicul. De regulă, o pot face doar
jurnaliştii cu mare prestigiu profesional, doar lor li se permit
asemenea erezii. Societatea civilă nu are ce să facă pentru a distruge
această colonizare mentală care induce ideea că Parlamentul este
adevăratul rău politic. IPP, SAR, Transparency International au
depăşit faza emoţională şi fac studii şi măsurători cantitative şi
profesioniste asupra activităţii parlamentare, dar evident surprind şi
multe deficienţe ale activităţii.

Tap ispăşitor
Ideea după care parlamentul este sursa disfuncţiilor din politica
românească este menţinută cu drag de către elita politică oligarhică,
chiar de către conducătorii acestor instituţii. În primul rând, pentru că
unei instituţii slabe i se pot se pot impune orice interese economice.
Un parlament care nu se respectă, care nu are ce mai apăra, face orice
la comanda şefilor. Nu ne putem apăra imaginea, par să spună şefii,
trebuie măcar să fim solidari. Orice am face, imaginea Parlamentului
va fi proastă mereu, este un dat.
Când am venit în parlament am încercat să le spun colegilor că
este nevoie de o strategie de recâştigare a încrederii populaţiei în
această instituţie a democraţiei. Am insistat că ne trebuie o strategie de
transparenţă şi de parteneriat cu mass-media, că jurnaliştii au nevoie
de informaţii şi de un centru de presă. La Senat, ei scriau ghemuiţi pe
sub scări, pe genunchi, grupurile nu aveau purtători de cuvânt şi nici
evenimente fixe de comunicare. S-au schimbat puţin lucrurile astăzi,
dar nu fundamental, cred că este încă un chin, o pedeapsă să fii
jurnalist la Parlament.
Am mai încercat să propun ca Senatul să instituie practica unor
rapoarte specializate pe probleme de interes naţional, cum are senatul
francez, rapoarte făcute de parlamentari sau de specialişti
independenţi şi care sunt elemente importante pentru imaginea
funcţionării unei societăţi şi elemente de ghid pentru reglementare.
Am fost privit cu ură şi întrebat: Nu-ţi place cum funcţionăm? Facem asta
deja de 15 ani şi lucrurile merg bine.
Oligarhia politică acceptă situaţia mediatizării negative din
partea mass-mediei şi mai ales imaginea publică deosebit de negativă
a parlamentului. Conducătorii partidelor au resurse suplimentare
pentru a se vizibiliza public şi a se exprima. Ei apar la ştiri, la talk
show-uri (îndeosebi partidul-televizor are acest rol) şi îşi măsoară
notorietatea prin sondaje. Parlamentul sunt ceilalţi, par a spune ei în
stil sartrian. În schimb, reuşesc să creeze o solidaritate a răniţilor în
jurul lor. Masa parlamentarilor, care nu merg la talk show-uri şi care
fug pe holuri când se apropie jurnaliştii de ei, sunt adevăratele
victime, se simt mereu agresaţi de media, iar ameninţarea externă îi
face să se refugieze în braţele şefilor lor. Unii primesc premii de
loialitate prin trimiterea la televizor în situaţii neconflictuale şi la
televiziuni de nişă, unde îi vede doar familia şi doi trei prieteni pe care
ei îi sună să se uite. În schimb, şefii politici se programează seară de
seară, iar de la partid se trimit SMS-uri cu indicaţia: Astăzi, la emisiunea
X, participă domnul Y. La aceste emisiuni ei nu se încoardă să apere
imaginea instituţiei – eventual se vor justifica prin vot la nivelul
conştiinţei fiecăruia, că este democraţie internă şi ăsta e nivelul
politicienilor. Deşi parlamentarii comuni au apărat ca mieluşeii cauze
ale unor lideri, indicaţii transmise de ei, niciodată aceştia nu vor
recunoaşte, ci vor da vina pe bieţii parlamentari care votează aiurea şi
nu pot fi controlaţi.

Efectul de dominaţie
Dominaţia politică a unei oligarhii centrale ar putea fi oprită
doar de un parlament puternic. Acesta ar putea crea o solidaritate a
unor interese provinciale şi ar disipa astfel nucleul puterii absolute
exercitată de la centru. Dar nimeni nu este interesat de asta, dacă
cineva încearcă este linşat repede, cu mijloace democratice.
Parlamentul este instrumentul cel mai bun pentru formarea unei
clientele politice. Elita centrală îşi poate crea cel mai bine aici reţele de
clientelism politic. Dominaţia prin reţele clientelare este o metodă
sigură care dă rezultate perfecte într-o societate ieşită prospăt din
dictatură, obişnuită să aştepte ordine de la superiori şi mai ales
semnale de la Bucureşti. Clientelismul este un raport de dependenţă
personală care se bazează pe un schimb reciproc de favoruri între
două persoane, patron şi client, care controlează resurse inegale. De
cele mai multe ori aţi auzit media vorbind despre parlamentari ca
fiind „omul lui X sau Y”. Aproape nu pot fi descrise grupurile
parlamentare fără a se face apel la o abordare prin reţele clientelare.
Elita centrală din aproape toate partidele şi-a constituit o reţea
puternică de clienţi politici teritoriali, în funcţie de care evoluează
chiar şi raporturile de forţă de la conducerea partidelor. Dar subiectul
clientelismului face obiectul unui studiu mai sistematic, ştiinţific.
Deveniţi clienţi, parlamentarii vor cere minimum necesar de la elita
conducătoare. Clienţii cei mai cuminţi şi mai docili primesc diferite
bonificaţii. Secretari de comisii permanente sau ocazionale, plecări în
străinătate. În general, au secretare şi maşini (adevărate, nu Logan-uri,
ca restul), primesc diferite sinecuri. La aprobarea bugetului clienţii vor
cere câte ceva pentru oraşele sau judeţele lor, pentru a arăta
preocuparea politică, dar nu vor exagera cu cererile.
 Premise pentru populism?
Descalificarea instituţiei parlamentare foloseşte şi visului secret
al politicienilor cu notorietate care cred că va veni ziua în care vor fi în
centrul unui asemenea vârtej care s-ar putea să-i propulseze undeva
sus. Exemplul lui Traian Băsescu, care a devenit popular în cadrul
unor acţiuni anti sistem şi a unei comunicări agresive, a creat speranţe
în capul multora din elita politică. Într-o politică de tip clientelar,
orgoliul elitelor centrale este hrănit zilnic de supunerea aberantă şi
loialitatea afişată, aşa încât mulţi visează să ajungă pe un asemenea
val. Ca salvatori fără soluţie, dar ca înlocuitori pentru nişte instituţii
politice care nu funcţionază, vedem cu toţii. Mulţi politicieni de vârf
au recurs la cunoştintele mele de sociologie pentru a mă întreba dacă
este adevărat că Băsescu avea doar 7% intenţie de vot în vremea în
care Stolojan umbla prin ţară în calitate de candidat? Când le
confirmam, am văzut pe faţa multora mijind un zâmbet discret de
speranţă şi coada cometei unui vis de mărire parcă le lumina faţa. Un
parlament puternic se opune întotdeauna derivelor populiste sau
autoritariste ale premierului sau preşedintelui, deci nu foloseşte la
nimic o asemenea instituţie.

O revanşă?
Decredibilizarea parlamentului foloseşte şi emoţiei unora din
elita politică moştenită de dinainte de 1989. Dispreţul unora faţă de
democraţie este evident în tot ceea ce fac sau spun în interiorul
partidelor şi, uneori, chiar în public. Sunt veniţi din comunism în care
s-au simtit bine şi unde nu au reuşit să urce până unde şi-au dorit.
Această frustrare le-a consolidat un sentiment al predestinării. Vedeţi,
domnule profesor, îmi spunea un bătrân politician, tot noi suntem şi
acuma la putere, vezi că fără noi nu se poate cu toate teoriile şi
tâmpeniile lor democatice. Pentru mulţi dintre supravieţuitorii
vechiului regim şi ajunşi în poziţii cheie, crearea unor reţele clientelare
şi distrugerea instituţiilor democrate este un ţel, un proiect sau chiar o
revanşă.
Proiectul distrugerii parlamentului este unul sistematic, condus
cu migală, talent şi chiar emoţie implicată. Nu trageţi în Parlament, el
este deja o victimă!

15 august 2008
 Limba de cauciuc
Glosolalie şi tema fratelui în cultura politică românească

Înfruntarea politică se dă mai mult prin comunicare decât pe

terenul comparaţiei personalităţilor sau a faptelor lor. Arena politică
este un spaţiu construit din hârtie de ziar sau din panourile
reflectoarelor de studio televizual. Oamenii politici vin din medii
diverse în politica noastră şi se califică la locul de muncă. Învaţă de la
cei mai bătrâni sau de la consilierii lor improvizaţi, jurnalişti sau cine
ştie ce lucrători prin publicitate. Trag cu ochiul sau cu urechea, învaţă
mecanismele impresionării sau persuasiunii. Nu se preocupă de
consistenţa prezenţei lor în politică, de a învăţa ceva despre
planificarea strategică a dezvoltării comunităţilor sau despre
construcţia de politici sociale. Nu cred politicienii români în aşa ceva.
Cred în schimb în nelimitata resursă de credulitate a electorilor şi
caută doar metode de a impresiona.
Modul de a vorbi este una dintre aceste resurse. În timp ce
majoritatea politicienilor sunt creditaţi cu folosirea mult hulitei limbi
de lemn, una dintre ultimele găselniţe este construcţia unei
credibilităţi ritualice prin împrumuturi de limbaj. Semioticienii
vorbesc despre trei tipuri de eficienţă a cuvântului în politică: magică,
ritualică şi persuasivă. Cuvântul magic are pretenţia de a acţiona direct
asupra realităţii, pronunţarea lui este singura condiţie a eficacităţii.
Când te uiţi la unii dintre comuniştii rămaşi în noul sistem care
lansează sentinţe cu emfază, dar care nu au făcut ceva vreodată care să
materializeze ce spun, înţelegi foarte bine eficacitatea magică.
Ritualizarea se bazează pe o anumită configuraţie riguroasă şi
repetitivă de formule şi sintagme. Încearcă să creeze cel puţin un
sentiment al iluziei eficienţei sau mai bine spus caută să
îmbunătăţească credibilitatea autorului. În fine, cuvântul persuasiv
caută să convingă, să influenţeze atitudini sau comportamente.
În cea mai mare măsură, prin dimensiunea ritualizată a
cuvântului politicienii caută să-şi consolideze autoritatea retorică,
adică legitimitatea şi carisma celui care vorbeşte. Legitimitatea este
capacitatea auditoriului de a recunoaşte în orator o persoană
autorizată de a spune ceva, fie ca având un rol social important sau ca
fiind exponentul unei competenţe importante pentru situaţia
respectivă. Politicienii noştri nu prea beneficiază de competenţe
lărgite, nu acesta a fost criteriul după care au ajuns în politică, aşa
încât au nevoie de artificii semiotice pentru a crea o anumită
competenţă percepută.
Ritualizarea competenţei este mai uşoară la noi mai ales că este
deja o modă ca dirigenţii noştri politici să meargă peste tot cu
televiziunile după ei. Doldora de cameramani şi înconjuraţi de fătuţe
purtătoare de microfon, politicianul român este mereu în priză directă,
este mereu în comunicare cu electoratul lui real sau dorit. Acest lucru
îi face pe politicienii noştri să simuleze, să mimeze, să se prefacă,
jucând de multe ori un teatru de prost gust.
Cei aflaţi la putere au pus deja în scenă două tactici de
construcţie a legitimităţii în ultima vreme. O tehnică de ritualizare
moştenită din vechiul regim este vizita de lucru. În tradiţie şi cu
montare gen prim-secretar, mulţi politicieni se înghesuie să-şi arate
autoritatea, competenţa sau cuzismul. Cu jurnaliştii după ei, se
înghesuie să arate că sunt diriginţi de şantier. Lupta simbolică dintre
Tăriceanu şi Băsescu la podul de la Mărăcineni a fost un caz care
merită studiat. Preşedintele a pus presiune pe Guvernul Tăriceanu
vizitând podul din ce în ce mai frecvent. Premierul a fost obligat să
răspundă cu aceleaşi vizite, pentru a conota preocuparea. Meciul s-a
terminat cu 16 la 10 pentru preşedinte care oricum arăta mai firesc
printre muncitori şi căşti de protecţie.
Un al doilea procedeu este un fel de glosolalie politică. Adică
adoptarea unor limbaje străine domeniului politic, dar şi politicienilor
care le folosesc. Glosolalia îşi are originea în Biblie unde, pe baza
versetului 4 din Faptele apostolilor, Cap. II, unele secte îşi găsesc
originea în vorbirea în limbi căci se scrie: Şi s-au umplut toţi cu Duh Sfânt
şi au început a vorbi în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. În
căutarea de a părea cât mai autentici, mai familiari cu lumea reală,
aceşti politicieni au adoptat un procedeu lingvistic prin care de fapt
urmăresc un efect populist. Sunt unul de-al vostru, vor ei să spună, sunt
alături de voi împotriva sistemului, nu mă simt bine în politica de
salon, de fapt sunt un infiltrat acolo. Dincolo de asta, glosolalia
politică românească, în realitate o grosolană mimare lingvistică, mai
încearcă să legitimeze şi o duritate de prim-secretar (un „semn”
pentru vremurile de dinainte când, se ştie, înainte era mai bine).
Sorin Oprescu a fost unul dintre primii care au folosit un stil
prin care a încercat să creeze un brand, dar şi să-şi legitimeze, prin
naturaleţe, o serie de goluri din cultură şi din educaţie. Argoul este
destul de răspândit în mediul medical de la noi, dar Sorin Oprescu era
destul de cunoscut în mediul politic şi pentru dezacorduri flagrante.
În timp, pe măsură ce presa a început să vorbească despre
dezacorduri, Oprescu a început să le folosească tot mai des, în mod
strategic. E treaba grămăticilor, vroia să transmită Oprescu, voi,
bucureştenii mei, cu dezacordurile voastre gramaticale, sunteţi
partenerii mei în această luptă. Probabil candidatul Oprescu este un
timid şi un introvertit, iar capacitatea de rezonanţă empatică scăzută
cu adversarii sau presa îl duce la ascundere după o perdea de
grosolănie sau construcţii argotice vulgare: „Eu acum mă lovesc de o
groază de lucruri făcute la futu-i mă-sa", a spus Sorin Oprescu invitat
la o emisiune la Realitatea TV. Altădată, întrebat despre o reacţie a
PSD, Oprescu a spus amuzat: „Dacă vrei să faci să funcţioneze un
stabiliment schimbi fetele, nu paturile". Rememorând experienţa din
anul 2000, spunea: „Băi, eu am fost un bou în 2000, băi. Eu am crezut,
primul lucru, că este un vot negativ la adresa mea” şi la fel şi-a
exprimat părerea despre Romania Profundă, temă dragă oricărui
politician: „Majoritatea neamului românesc se strânge şi se gândeşte
cum să i-o tragă celuilalt”. În fine, traducând un slogan vechi al lui
Băsescu a spus: „Nu pot să manglească ăştia, dacă voi veniţi la vot. Nu
se poate, nu are cum“.
Premierul Tăriceanu are imaginea unui domn liberal bogat, care
nu coboară de pe Harley Davidson pe Mobra dar, pe măsură ce s-a
avântat în succese electorale, comportamentul lui a început să fie
infectat de glosolalie politică. Recent, alături de inspiratorul Sorin
Oprescu, i-a spus unui muncitor, cu ochii la camerele de luat vederi,
pe şantierul Pasajului Titulescu: „Ce te uiţi la mine cu privirea asta,
fratele meu?". Spectacolul de management politic în direct l-a continuat
primul ministru apelându-l pe directorul general al Companiei de
Autostrăzi, Dorin Debucean. „Uite-l şi pe Debucean. Stă la distanţă. E
bine că stă la distanţă", a strigat premierul. „Ai vreo treabă cu
proiectul ăsta cumva? E, nu pot să cred! Ia vino-ncoace! Deci, fratele
meu, vreau să văd un grafic de lucrări, o prezentare, ce aţi făcut până
acum. Tu de ce ai venit aici? Pentru ce? Ca să stai să te uiţi de la
distanţă?”, l-a luat premierul în primire pe şeful companiei, care în
tradiţie bizantină a tăcut mâlc, deşi poate că ar fi trebuit să-i lase pe
muncitori în pace să-şi facă treaba.
Suntem în plină schimbare. Limba de lemn care nu spunea
nimic, dar arăta apartenenţă şi poate competenţă politică, începe să fie
schimbată cu limba de cauciuc. Aceasta este mobilă, iar populismul
are la nivelul expresiei verbale drept corespondent familiarismul.
Nenicule, Nea Nelu, Băse, amice, `Tu-i ceapa mă-sii, Băi, fratele meu
sunt expresii ale adaptării şi disimulării politicienilor. Limba de
cauciuc se potriveşte perfect în situaţii pe care oamenii nu le pot
gestiona firesc şi natural. Egalitarismul (politicianul vorbeşte de la
egal la egal cu masele) deşi trădează doar impoliteţea şi
desconsiderarea, poate avea efect electoral pozitiv într-o cultură unde
vechilul şi arendaşul au fost multă vreme prototipul „domnului”.
Modul în care politicienii au adoptat limba de cauciuc arată că politica
noastră nu se schimbă, maximum se ocupă de cosmetizări.
Legitimitatea retorică a conducătorilor noştri este un joc mimetic pe
care oamenii ar trebui să-l observe şi să-l taxeze. Mi-ar plăcea să văd
mutra vreunui diriguitor de-al nostru într-o situaţie de vizită de lucru
când vreun ardelean mai încet la minte şi mai necunoscător la
convenţii şi ritualuri răspunde mirat: Domnule X-uleanu, eu nu sunt
frate cu Dumneavoatră! Aveţi cumva dovezi, mama nu mi-a spus
niciodată...
Fraţi politicieni, serviciile de documentare politică de la partide
stau destul de prost, însă sunt disponibile pe Internet referinţe
importante pentru tema fratelui, o temă importantă din cultura la
poarta căreia bateţi cu speranţă electorală în ultima vreme. Iată doar
un fragment:

Alo, frate am dat de necaz

Poţi să m-ajuţi?

Refren:
Nu există-n lumea asta frate ca al meu
Şi la bine şi la rău e fratele meu.

Nu există-n lumea asta frate ca al meu

Şi la bine şi la rău e fratele meu
Chiar de dau de greu în rău
Mă scapă fratele meu
Are bani, are putere
Şi mă scapă de la rele.
(Labirint – Fratele meu)

22 august 2008
 Bărbaţi învinşi, femei singure

În ultimii ani, bărbaţii români aduc tot mai puţină glorie ţării. La
Olimpiada de la Beijing femeile au luat şapte dintre cele opt medalii
care au salvat onoarea României. În timpul Olimpiadei, pe toate
canalele de sport erau aceleaşi personaje: Gigi, Iancu, Mititelu, Turcu,
Copos, Taher într-o nesfârşită şi agramată telenovelă fără urmă de
poveste. Între certuri, înjurături, enormităţi logice se mai derulau pe
croll ştiri scurte despre olimpiadă. Arareori, la puţine televiziuni,
scurte interviuri cu fetele noastre de aur pe care dacă le-am întâlni pe
stradă nu le-am recunoaşte. Au fost decorate la Cotroceni de
preşedinte, dar erau înconjurate de o leotă de bătrâni, politruci,
metodişti, maseori, delegaţi.
România a rămas un teritoriu al vulgarităţii misoginismului de
bodegă şi glumelor de şantier. Aproape anonime, femeile noastre
campioane îşi vor temina viaţa sportivă, iar noi vom continua să
fabricăm staruri de doi lei, să vorbim de Monica lui Iri sau de
Bahmuţanca şi Prigoană. Ne-am obişnuit cu această mare de
vulgaritate ce ne cuprinde pe toţi şi pe care am răspândit-o peste tot în
societate. O mocirlă în care ne afundăm în fiecare zi mai mult şi care
cuprinde tot mai multă lume.
Femeile din lumea noastră sunt victime ale indiferenţei noastre,
nu sunt doar victime ale misoginismului. Ne uităm la femeile noastre
cu indiferenţă. Le iubim indiferent sau le evaluăm cu intoleranţă. Ne
concentrăm pe sărbători şi gesturi simbolice, iar restul vieţii noastre cu
ele este lăsat în paragină. Ipocrizia prăznuirii simbolice este o
dominantă a vieţii noastre. Ceea ce ar trebui să fie centrul vieţii
noastre împreună, am reuşit s-o izolăm în ritualuri vulgare. Valentine`s
Day, 1 Martie şi 8 Martie, zilele onomastice sunt zile în care câştigă
florăresele şi vânzătorii de nimicuri. Trăirea aceasta ritualică, redusă la
câteva zile pe an, goleşte de sens responsabilitatea noastră în a cântări
şi preţui exact resursele şi contribuţiile femeii în societatea noastră de
ciobani şi cocalari. Un buchet de flori şi un parfum ne spală păcatul de
a nu respecta femeia cele 360 de zile în care nu e onomastică sau
sărbătoare marketizată.
Un nefericit de ritual în care ne minţim şi cumpărăm indulgenţe
ne face să rămânem o societate primitivă de patriarhi închipuiţi, fără
minte şi sensibilitate. Nu vedem că ritualurile acestea ale celebrării
feminităţii abstracte ne mint şi ne înşală, iar simbolismele
dulcegăroase ele le acceptă şi chiar se bucură, căci au cu noi răbdarea
infinită a mamei şi puterea de a îndura a sclavei?
Cumpărăm indulgenţe ca nişte păcătoşi fricoşi şi socotim uneori
în bani meschina noastră libertate. Dar ritualul nu are viaţă, în cel mai
bun caz poate să amintească de nişte emoţii sau instincte demult
adormite. Ce să facă ele în nopţile de singurătate, când noi uităm să
venim, cum zicea Nichita, cu prăznuirea noastră simbolică?
Bărbaţii din sport au pierdut bătălia cu lumea, aproape la toate
probele. Bărbaţii din politică pupă mâna de aproape două decenii
unor bolşevici răspopiţi şi nu au curajul să iasă de sub autoritatea unor
securişti pensionaţi de mult, chiar de sistemul care i-a produs. Acum,
securişti travestiţi se chinuie să scoată afară din politică o femeie, pe
Mona Muscă, care a turnat la instituţiile unde ei erau angajaţi.
Bărbatul dizidenţei noastre anticomuniste, Doina Cornea, are şi acum
embargo în apariţii televizuale. Marii bărbaţi de stat nu au curajul
viziunii şi schimbării, se mulţumesc să se căciulească la bieţii
pensionari şi la oamenii părăsiţi de la sate, din patru în patru ani.
Marii bărbaţi ai literelor au uitat să aducă romanele de sertar promise.
Disperarea femeilor salvează încă steagul şi imnul la marile
competiţii. Ele au instinctul perpetuării vieţii, al luptei şi ar trebui să
facem pentru ele măcar gestul normal de a le recunoaşte ca egalele
noastre. Pe peretele din coliba pescarului din Bătrânul şi marea, ne
spune Hemingway, fusese o fotografie veche de unde îl privea chipul
soţiei. Văzând cum se decolorează fotografia, personajului i se face
milă şi pune fotografia pe un raft, sub o cămaşă curată. Nu, nu este
vorba de nicio metaforă aici, scriitorul o spune într-o scrisoare către un
prieten: „Nu exista în ea niciun fel de simbolism. Marea este marea.
Bătrânul este bătrânul. Băiatul este un băiat şi peştele este un peşte
(…). Tot simbolismul de care vorbeşte lumea e shit”. Gestul
personajului de a ocroti fotografia şi chipul soţiei este unul de o
tandreţe cosmică, nu e un ritual încifrat. Ar trebui să nu ne ascundem
nici noi neputinţa după gesturi de celebrare simbolică a unei
feminităţi abstracte. Ar trebui să fim, simplu, alături de ele, nu
specialişti în întrupări simbolice ori în metafore înflorite.
Cioran, scepticul scepticilor, în singurătatea lui de gheaţă, a spus
la final că femeia este muzică rătăcită în carne. Nu e în această rostire
vreo odă dulceagă şi nici vreun gând de sofistă profunzime simulată.
Este ceea ce cred eu că pot iubi şi respecta femeile la noi: să nu le
amăgim şi să nu ne amăgim nici noi prin ritualuri şi simbolistică
impotentă.
 L-am văzut în zeci de cadre pe halterofilul neamţ care se bucura
ridicol la câştigarea medaliei de aur, dansând ciudat, căutînd
îmbrăţisarea echipei ca un copil de câteva luni care caută acum să
înveţe gesturile socializării, ca un om care a uitat îmbrăţişarea. Era
ciudat şi am înţeles de ce doar când s-a urcat pe podium având în
mână o greutate mai mare ca haltera de 300 de kg: chipul soţiei ucise
într-un accident de circulaţie. L-am văzut uitându-se cu lacrimi spre
cer şi am descifrat în ochii lui cea mai mare tristeţe şi cea mai neagră
singurătate: singur pe lume, cu o cruce în spate în formă de halteră, un
om care a văzut abisul de gheaţă al însingurării. Acolo, în faţa unui
miliard de oameni a vrut să spună ceva ce sigur nu are curaj să spună
când iese la o bere cu băieţii: iubirea nu se termină o dată cu moartea,
ea poate dăinui, iar femeia este o parte din fiinţă fără de care nu
suntem nimic.
O ţară a bărbaţilor învinşi nu are cum să progreseze. Victoriile
disperate ale femeilor ar putea fi tot mai rare, iar bărbaţii învinşi vor
produce, în timp, doar femei tot mai singure.

29 august 2008
 Visul săracilor într-o Românie-cazinou

Sociologii din lumea întreagă au fost intrigaţi să observe că

săracii votează masiv cu dreapta. În unele ţări, cum este şi România,
săracii sunt principalii contributori la banca de voturi a dreptei.
Săracii votează de cele mai multe ori cu dreapta, împotriva
interesului propriu. Mai multe studii recente au descifrat enigma: este
triumful speranţei asupra interesului propriu. Săracii sunt expuşi când
dreapta vine la putere, dar ei nu observă, căci ei se visează viitori
bogătaşi.
Întrebaţi fiind americanii, într-un sondaj recent, dacă se plasează
în primii 1% dintre bogaţii Americii, 19% dintre ei se cred ca făcând
parte din această castă, a celor mai bogaţi 1%. Nu trebuie să ne mirăm
şi nici să-i credem nebuni, aceşti oameni se consideră un fel de pre-
bogaţi, sunt cei care speră sau poate au interpretat anumite semne în
acest sens.
De aceea admiraţia săracilor se îndreaptă spre cei bogaţi şi acest
lucru aproape că ar fi normal. Anormal este însă că spre cei bogaţi se
îndreaptă şi solidaritatea lor, astfel că este greu să articulezi proiecte
sociale sau politice care se bazează pe solidaritatea celor mulţi.
Empatia cu cei săraci vine mai degrabă din zona intelectualilor în
Occident sau în America şi mai puţin din zona semenilor lor.
Decât să recunoască faptul că au nevoie de ajutor, săracilor le
este mai simplu să viseze că va veni ziua cand vor spune adio
patronului, vor arunca sculele cât colo şi se vor muta la vilă.
Îmi aduc aminte că primul mare câştigător la loto de după
Revoluţie, un tânăr din Tulcea, a emis fraza celebră: de azi n-am să
mai muncesc niciodată! Degeaba vin sociologii şi arată că mobilitatea
socială este tot mai lentă, că sunt tot mai multe şanse ca fiul să nu
poată depăşi condiţia tatălui. În ţara tuturor posibilităţilor, Statele
Unite ale Americii, un un studiu al OECD din 2007 arată că dacă cel
puţin unul dintre părinţi se află în cohorta de 20% a celor mai săraci
din societate, copilul are 40% să nu depăşească condiţia familiei.
De ce ignoră oamenii datele ştiinţelor sociale, dar şi pe cele ale
evidenţei? Nu ar putea să observe realitatea pe baza unei logici simple
că nimeni dintre cunoscuţii lor nu s-a îmbogăţit miraculos, nimeni din
familie, nici dintre colegii de muncă? Pur şi simplu s-a produs o
puternică mutaţie la nivelul imaginarului. Politica de comunicare a
dreptei, în variantele ei liberaliste sau neoliberaliste, foloseşte deja de
decenii ceea ce psihologii numesc efectul Seherezada (mai nou sociologii
îi spun storytelling, adică arta de a spune poveşti).
Conducătorii campaniilor electorale ştiu deja foarte bine că
realitatea nu este importantă, realitatea este percepţie, aşa încât nu
trebuie să te simţi inhibat când promiţi maselor. Să dăm tuturor o
şansă – este un discurs al câştigătorilor la loto, toată lumea este
fascinată de sloganul manipulator: 100% dintre câştigătorii la loto şi-
au încercat şansa.
La Cluj avem un exemplu care nu mai are nevoie de prea multe
explicaţii: fenomenul Caritas. În campania din Franţa, Sarkozy le-a
spus francezilor: Împreună, totul este posibil! şi a învins cu ajutorul
voturilor celor săraci.
Un specialist în storytelling observă că istoria este marcată de
poveşti şi mituri universale, dar astăzi arta de a spune poveşti
electorale şi publicitare produce o ruptură a imaginarului cu poveşti
care nu au osatură de înţelepciune şi normă etică, ca poveştile lui
Homer sau Shakespeare, ci produc doar canalizare de emoţii spre
modele artificiale, populează spaţiile simbolice cu istorii degradate şi
personaje fără substanţă.
La noi, efectul Seherezada este tot mai des întâlnit; e uşor ca fetele
de liceu să se viseze în rol de Moni sau burlacul bătrâior pe post de Iri.
Preşedintele Băsescu le spunea românilor că merită tot ce este mai
bun, Oprescu a vorbit despre autostrăzi zburătoare care traversează
capitala, Geoană trimite oameni în Cosmos, Guvernul Tăriceanu face
planuri de autostrăzi sau aeroporturi, chiar dacă în patru ani a dat în
folosinţă doar cinci kilometri din Autostrada Transilvania.
Nimeni însă nu-i opreşte să le spună că sunt doar poveşti şi că ar
fi frumos să vorbească despre proiecte concrete cu plan şi sursă de
finanţare, cu termene de execuţie şi date despre impactul prezumat.
Fascinaţia poveştii este regula dominantă în politica de azi.
Dispare Vadim şi buticul lui naţionalist pentru că poveştile eroice de
tip clasic, cu Mihai Viteazu sau Avram Iancu, nu mai au trecere la
săraci.
Discursurile dreptei de la noi desubstanţializează şi
depolitizează naraţiunea politică. Andreea Esca intră în manualul de
istorie nu doar prin efracţie editorială, ci pentru că ea înlocuieşte cu
siguranţă ceva şi în imaginarul săracilor. Aici avem o deplasare spre
dreapta importantă, care, din păcate, nu este observată de PSD sau de
alte forme politice de stânga. Cum şi unde se regăseşte solidaritatea
celor slabi printre normele sociale de azi? Nu este nicăieri, poate are
forma unui teledon, când poţi să-ţi linişteşti conştiinţa dând ceva unor
năpăstuiţi. Guvernul Tăriceanu practică perfect un sincretism
ideologic care depolitizează orice. Ia toate măsurile de stânga pe care
le visează PSD, pe unele nu ştiu dacă le-ar accepta un guvern PSD, şi
arată că dreapta şi stânga sunt doar invenţii. Unii ar putea să spună că
sunt epuizate valorile stângii pentru că nu te mai aplaudă nimeni dacă
spui că munca este o valoare. Nu este aşa, însă trebuie să recunoştem
că nu la asta visează societatea narcotizată de poveşti, ea visează să se
îmbogăţească printr-o minune.
Particularitatea României este şocantă şi în ceeea ce priveşte
mitul antreprenorului, figură centrală a liberalismului în Occident.
Românii nu visează să facă o afacere care să-i îmbogăţească; de două
decenii, 80% dintre români cred că oamenii de afaceri de succes au
realizat asta prin noroc, mită, corupţie sau alte metode imorale.
Nici întreprinderea nu este la noi ca la francezi, „celula de bază a
societăţii” ci, mai degrabă, un loc de unde să pleci rupând uşa la
sfârşitul celor opt ore de muncă. Costel Busuioc este mai uşor model
decât Dan Iordăchescu sau Angela Gheorghiu, pentru că ultimii au
muncit foarte mult pentru a face carierele de excepţie. Stânga nu prea
este pregătită pentru ameliorarea formei discursului, s-a bazat pe
valori şi pe un conţinut pe care-l credea valoros o eternitate. Mereu
defensivă, stânga a devenit un fel de asistentă socială care e greu să
mai fie fascinantă, căci le aduce aminte săracilor de problema lor cea
mai mare.
În plus, poate să le deranjeze visul. Dreapta încearcă să lichideze
şi ultima formă de proprietate: proprietatea socială. Stânga nu are
curaj să lanseze proiectul apărării sferei personale a individului: acolo
unde e vorba de munca lui, salariul, sănătatea sau educaţia copilului.
Deageaba se luptă doar cu proiecte împotriva sărăciei, este
nevoie de mult mai mult curaj. Dacă dreapta îi stimulează cu cinism
pe săraci să viseze într-o Românie-cazino, stânga încă nu şi-a dat
seama că a pierdut bătălia şi sărăcii sunt tot mai consecvenţi în a alege
speranţa, uneori împotriva interesului propriu.

5 septembrie 2008
 Fotbal şi politică

Duminică, toată ţara a văzut 10.000 de timişoreni într-o revoltă

paşnică prin care au umplut Piaţa Operei din capitala Banatului
pentru recuperarea simbolului lor sportiv: POLI. Televiziunile din
Bucureşti au anunţat 2.000 sau 3.000 de participanţi, deşi erau
contrazise de propriile imagini. La prima vedere am putea spune că
este un fapt de viață particular, o problemă doar a fotbalului, unde nu
are rost să ne băgăm. Nu este aşa. Fotbalul este o parte importantă a
spectacolului public, fenomen social generator de emoţie colectivă. Ca
spectator al istoricei înfrângeri cu Lituania de la Cluj, am asistat cum,
de câteva ori, cei 20.000 de ardeleni din tribune au strigat minute în şir
numele oraşului care a născut Revoluţia Română din 1989. Nu ştiu
cum a ajuns bucureşteanul Iancu să vândă unui italian simbolurile
fotbalului timişorean şi nici nu ştiu cine are dreptate, juridic vorbind.
Dar în aceste manifestări de revoltă publică nu este vorba doar despre
fotbal. Este vorba despre politică şi despre relaţia dintre centru şi
teritoriu.
Fotbalul este o parte a procesului de tranformare a României
într-o feudă Bucureştiului, o recentralizare după metoda exercitată în
perioada comunistă. O spunem cu toţii pe la colţuri, în pauze sau
acasă, dar tot mai puţini au curajul de a recunoaşte un lucru pe care
tot mai multă lume îl gândeşte. Sunt două milioane de telespectatori
care nu pot să vadă campionatul naţional de fotbal, neavând nici
măcar unde să plătească măcar un abonament, pentru că nişte
şmecheri trafichează interesul public după bunul lor plac, fără ca CNA
sau Federaţia Română de Fotbal ori organismele de protecţie a
consumatorilor să facă ceva.
Putem face o paralelă între fotbal şi politică şi din raţiuni de
similaritate, nu doar pornind de la acest fapt de viaţă uşor de luat ca
pretext. În fotbal, ca în politică, cei care conduc au imunitate totală,
pot face orice, dar nu păţesc nimic. Sunt multe mazete în fotbalul
românesc, număr mare întrecut poate doar de domeniul politic, unde
numărul nechemaţilor este înfiorător de mare. Arbitrajele
funcţionează în fotbal aproape cum funcţionează justiţia, adică ba
legate la ochi, ba dând decizii în compensaţie. Performanţa
politicenilor în a aduce fonduri europene seamănă perfect cu ultima
excursie a României la Campionatul European din Austria şi Elveţia.
 De fapt, revolta provinciei la fotbal este generată de atitudinea
sfidătoare a centrului faţă de comunităţile locale. Cel mai bine se vede
aceasta din viteza cu care autorităţile centrale avansează în aplicarea
proiectului legii descentralizării. Ne chinuim de 10 ani să facem
descentralizarea administrativă, dar observăm că totul este doar o
simulare sau, ca să folosim tot un termen din fotbal, o tragere de timp.
Să vedem puţin în ce ritm ameţitor se adoptă după ce Guvernul
Năstase promovase deja, în 2004, o lege-cadru a descentralizării. Abia
în 2006, după doi ani, Guvernul Tăriceanu vine cu altă lege-cadru a
descentralizării, mai completă, se spunea atunci. Grăbit, Guvernul însă
mai aşteaptă doi ani pentru ca în februarie 2008 să adopte Hotărârea de
Guvern nr. 138 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a
Legii-cadru a descentralizării nr. 195/2006. Ameţitor, ca ritmul din meciul
România-Lituania unde spectatorii au plecat cu gândul că puteam să
jucăm încă două saptămâni şi nu am fi dat gol.
Nu voi dezvolta aici starea precară a nivelului de
descentralizare, dar este deja clar că descentralizarea este incompletă,
trunchiată, nereuşindu-se apropierea de interesul cetăţeanului, a unor
atribuţii şi decizii. Se amână transferul complet de resurse materiale şi
financiare care asigură apropierea deciziei de realitatea economică şi
care conferă o mai bună valorificare a resurselor. Tot mai des primarii
se plâng că bugetele colectivităţilor locale sunt dependente în mare
măsură de resursele bugetului de stat, veniturile proprii ale bugetelor
locale nedepăşind 25% din necesarul de resurse locale, reforma
finanţelor vizând, după model european, o cotă între 50 și 70%. În
fine, relaţia fiscală dintre administraţia centrală şi autorităţile publice
locale rămâne una de dependenţă, autorităţile locale fiind lipsite de
acces la piaţa de credit.
Problema descentralizării nu se reduce la problema pixului de
Bucureşti, cum declara recent un coleg de partid, dar nici nu este de
amânat până la Calendele greceşti, când vom deveni o mare putere
economică, cum crede acelaşi lider.
Şi în fotbal, dar şi în politică şi administratie, este necesar
respectul pentru comunităţile locale şi drepturile lor stipulate în
Constituţie, respect pe care nu-l arată deloc oligarhia de la toate
nivelurile administraţiei centrale. Respectul comunităţilor locale
înseamnă şi respectul simbolurilor lor, dar şi încrederea în capacităţile
lor de a se auto-organiza. Bucureştiul pierde zilnic milioane de euro în
procesul absorbţiei de fonduri europene, dar în timpul acesta mii de
primari din comune şi oraşe de provincie fac proiecte şi aduc bani
europeni sau proiecte finanţate de la Banca Mondială.
 Dacă nu vom proiecta urgent legi pentru a completa Legea-
cadru a descentralizării sau dacă vom continua să tragem de timp,
prelungind centralismul acesta care distruge solidaritatea naţională,
revolta provinciei se va va întinde pe tăcute până ce se va crea o falie
greu de trecut între capitală şi restul ţării. Dacă Parlamentul va
stimula sau va tăcea în faţa acestei atitudini moştenite de la bolşevici,
autorităţile centrale vor deveni centrala unei cleptocraţii care va sufoca
România. Aşa cum începe să arate că a sufocat şi fotbalul românesc.
Sper că bucureştenii din scaunele puterii să înţeleagă un lucru pe care
francezii îl ştiu dintr-un decret apărut la Paris în 1852: „Se poate
guverna de departe, dar se poate administra numai de aproape.”
Deocamdată nu putem constata decât că statul este o vacă
îngrăşată pe păşunile noastre din provincie, dar mulsă doar la
Bucureşti.

8 septembrie 2008
 Ostaticii politicii

Ascult cu interes povestirile oamenilor despre cum au devenit

membri de partid. Mulţi au visat să participe la o lume nouă, au vrut
să pună umărul. Pe cei mai mulţi i-a adus la partid altcineva, un om
de încredere, un prieten, o rudă, un şef. Unii s-au înscris în partide
fiindu-le frică de viitor, gândind că în lumea asta trebuie să ai pe
cineva, cineva trebuie să te apere la nevoie. Am întâlnit şi mulţi
oameni care s-au înscris din revoltă sau pentru o nedreptate care li s-a
întâmplat. O parte, deşi nu o recunosc, au vrut să fenteze competiţia
socială (care şi-aşa nu e dreaptă), să obţină o funcţie, un post în
administraţie, să facă mai mulţi bani. Sunt şi unii care au fost obligaţi
să se bage ca să-şi protejeze afacerile sau funcţiile obţinute prin muncă
şi profesie.
Când ne uităm de aproape, vedem că 99% dintre membrii de
partid nu vor ajunge niciodată consilieri, parlamentari sau miniştri.
Vor avea mereu obligaţii: să cotizeze, să meargă la sedinţe nesfârşite,
să meargă îmbrăcaţi în culorile partidului în campanie, să facă
propagandă. Şefii lor de la partid vorbesc despre el cu apelativul
„membru”, cu referire vulgară la scârbavnicul mădular. Sunt criticaţi
şi umiliţi la şedinţe, de foarte puţine ori au dreptul să vorbească. Când
vor să spună ceva critic, pot critica doar adversarii.
În schimb, fără a muşca din tortul puterii, vor trebui să
gestioneze cotidian damnarea publică. El, ca membru de partid, este
considerat partizan, deci are o gândire bolnavă de ideologie,
contaminată. Ca şi cum ar trebui mari procese cognitive pentru a
aprecia cât de greu trăieşti, cum circuli prin oras, dacă îţi ajung banii.
Penelistul, pesedistul sau pedelistul înregimentat devine automat
excrocul ce fură ţara, nesimţitul care fuge de justiţie, porcul ce se
tăvăleşte prin grădina de trandafiri a patriei.
Are însă o boală pe care o resimte de la început şi de care unii nu
se vindecă până la capăt: sindromul Stokholm. Este un ostatic care îşi
iubeşte călăii, şefii lui de partid, mai mari sau mai mici. Este un ostatic
în toate sensurile şi foarte greu găseşte resorturi să încerce a se rupe
din această condiţie. În perioadele de conflict pe care le-am avut în
ultimii ani cu conducerea de la Bucureşti a PSD, m-au contactat mii de
oameni prin e-mail, telefon sau oprindu-mă pe stradă ori trăgându-mă
deoparte la multele noastre congrese pentru a mă felicita şi a spune că,
subiectiv, sunt alături de mine. Doar atât pot ei, respect şi solidaritate
mută. Dacă toţi aceşti oameni nu ar fi fost ostatici şi ar fi avut resorturi
să-şi manifeste libertatea s-ar fi putut schimba un întreg regim politic,
nu doar nişte amărâte de hotărâri ale partidului sau cei dintr-o
conducere fără de har.
Membrul de partid este un ostatic pentru că altfel nu s-ar putea
lăsa târât într-un act de imbecilitate cosmică, cum a fost ultimul
protest al Partidului Conservator faţă de experimentele CERN. Să
mergi să protestezi în faţa ambasadelor, ca profesor de fizică sau
chimie, împotriva unui experiment ştiinţific doar, doar vei mai
sensibiliza nişte bieţi rătăciţi speriaţi de sfârşitul lumii, este o dramă
pe care nu o poţi explica decât prin lipsirea totală de orice libertate.
Ostatic fiind, nici pesedistul nu face nimic în faţa unui lucru care
îl revoltă dincolo de orice limită. Trădarea PUR i-a trimis pentru patru
ani în opoziţie şi am asistat la jurămintele tuturor că niciodată nu vor
mai tracta partidul lui Voiculescu spre Parlament. Şi acum, de la
Bucureşti, primeşte sarcini de a se pregăti să cedeze locuri pentru cine
ştie ce paraşutaţi politici sau să poarte din uşă în uşă portretele unor
foşti adversari, doar pentru că nişte băieţi din conducere au nevoie de
ciutacii sau cristoii lui Felix.
Nu poţi face nimic, îmi spune un prieten, muncitor la o firmă de
cablu, ostatic şi el la PNL. Dacă aş spune că Guvernul a făcut doar 5
kilometri de autostradă, că e totuşi puţin pentru patru ani, aş fi
îndemnat de şefi şi colegi să tac, oricum şi ei ştiu asta. Ce vină am eu,
spune el colegilor de serviciu când îl critică, puteam eu să schimb acest
ritm?
Ostatic este şi pedelistul care a trebuit să nu crâcnescă atunci
când nişte penelişti, colegi de campanie, au venit să ocupe poziţii în
partidul său şi acum trebuie să asiste cum echipa de aventurieri,
venită fără de bagaje şi merinde, se luptă să ia poziţii în faţa pediştilor
vechi, care s-au luptat cu Iliescu sau Constantinescu. El trebuie să tacă
şi o să tacă, cu siguranţă, chiar dacă aceştia vor reuşi.
Ostaticului politic i se cere mereu să urască oameni care nu i-au
făcut nimic şi pe care doar i-a văzut la televizor. Este trimis să
vorbească oamenilor despre nişte aşa-zise programe politice care
pentru el şi ai lui nu au nicio logică, sunt simple înşiruiri de
promisiuni.
Când dumneavoastră, cei fără de partid, vă simţiţi trădaţi de
politicieni, înşelaţi în speranţa că lucrurile merg spre mai bine,
gândiţi-vă că există pe lume cineva care este într-o situaţie mai
proastă: membrul simplu de partid. Nu este liber să protesteze, este
singur, nu are niciun sprijin din partea societăţii civile, este privit
strâmb de dumneavoastră, fericiţii independenţi. Poate că s-a năruit şi
singurul lui sprijin: visul că lumea poate să fie schimbată în bine, iar el
poate face ceva pentru asta. Plăteşte destul pentru această naivitate şi
încă ar mai putea face un lucru pe care nu-l pot face cei independenţi:
să schimbe clasa politică.
Au rămas puţini, doar unul dintr-o sută de clujeni mai este
membrul vreunui partid. Dar dacă toţi oamenii înscrişi în partide ar
vorbi, protestul lor ar putea dărâma scena şubredă a politicii
româneşti. Schimbarea se poate face doar acolo, în interior, restul e
iluzie. Poate nici n-ar trebui să vorbească, doar să fluiere, profilactic,
cinci minute la fiecare şedinţă de partid.

12 septembrie 2008
 Mulţi fac politică de foame

Interviu acordat site-ului www.ziare.com

R.: Chiar există Bin Laden?

V.D.: Cum să nu existe, este real, chiar dacă ar putea să nu fie viu. E
chiar mai real decât un pensionăr care cade în stradă şi trece lumea pe
lângă el fără să-l ridice cineva. Oamenii sunt personaje pe jumatate
imaginare, iar percepţia este mai tare ca realitatea. Este mai cunoscut
decât 99% din laureaţii premiului Nobel. Avem şi nenumărate manele
cu Bin Laden, trebuie să existe măcar pentru că noua ordine mondială
trebuia să poarte un nume.

R.: Cum v-aţi pregătit pentru accelerarea particulelor în tunel şi de

ce vi se pare că savanţii caută Duhul Sfânt? Nu mai bine ar căuta
soluţii la foamete?
V.D.: Zic statisticile că aproximativ 24.000 de persoane mor în fiecare
zi de foame sau de boli cauzate de foamete. Nu interesează pe nimeni,
lumea se preocupă de alte lucruri. Foametea nu are trecere. Marile
imperii mor de indigestie, singura consolare a infometaţilor poate fi,
cum îmi spunea tata, prin 1980, că socialismul va muri de foame iar
capitalismul de indigestie. Malthus a oferit o explicaţie şi a trasat o
spaimă privind creşterea densităţii. Dacă mor pe zi de foame câţi scrie
la statistică, pe an înseamnă opt milioane şapte sute şaptezeci şi şase
de mii. Mai mor milioane bune din cauza unor boli care sunt eradicate
la cei bogaţi şi aşa se obţine echilibrul cinic al lumii. Am citit multe
cărţi de geostrategie, dar lucrul pe care mi-l aduc aminte cu tristeţe
este că dacă fiecare familie de chinezi ar avea frigider, s-ar distruge
stratul de ozon din cauza freonului.

Nu mă pregătesc pentru sfârşitul catastrofic, acesta ar putea veni ca o

eliberare. Mi-e frică doar de sfârşitul dorinţei de a trăi, când nu mai
visezi, nu mai speri şi probabil nici nu mai crezi că merită să laşi o
urmă de gând pe hârtie pentru ceilalţi. Mi-e frică “să nu mor înainte
de moarte”, cum spune Evtusenko în titlul unui roman extraordinar.
Mi-e frică de moartea fiinţei sociale. Încă nu am niciun semn, am
planuri pentru 30 de ani, cred utopic în progres şi mă zbat să-i
conving şi pe alţii să nu trăiască în genunchi.
Îi las pe savanţi să-şi ciocnească protonii cât vor, sunt trist doar pentru
faptul că noi ne luptăm să distrugem orice formă de cercetare
ştiinţifică pentru ca unii din oligarhii post-revoluţionari să privatizeze
clădirile şi să fure terenurile.

R.: Asta cu foametea mă duce cu gândul la politici sociale şi de aici,

la PSD. Cum e în libertate? Sunteţi o ciocârlie sau o acvilă?
Libertatea de-a avea idei fixe – şi dvs. ati avut un fix cu reforma
social-democraţiei – nu periclitează procentele?
V.D.: La noi nu există politici sociale veritabile. Îmi pare rău că
guvernanţii nu sprijină Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV).
La PSD există oameni care cred sincer că a face politică înseamnă să ai
grijă de cei neajutoraţi, am tot respectul pentru aceştia, dar politica nu
se reduce la asta, însă cei mai mulţi politicieni îşi aduc aminte de
săraci în apropierea campaniilor electorale. Sper să nu se supere
oamenii de bună credinţă care cred că mita electorală ajută la ceva, dar
sunt titularul unui curs de proiectare şi evaluare a politicilor publice la
universitate. Politicile sociale se testează, se fac evaluări şi scenarii, se
implementează, se testează efectele etc. Bătălia veritabilă este doar cea
pentru claxon: cine spune cel mai convingător poporului că el este cel care a
adus mărirea de pensii. Maşina socială şi politică în ţara noastră îşi
consumă toată energia pentru claxon. Sunt ciocârlie în momentele
lirice, vultur când cred că am dreptate, dar mai ales cucuvea. Vorbesc
despre sfârşitul unor lucruri şi prevestirile mele s-au îndeplinit.

Ideea fixă cu reformarea PSD este legată de misiunea mea. Colegii m-

au votat să mă ocup de strategie şi de modernizarea partidului, eu ce
era să fac? Apoi mai trebuie să ţinem cont de un lucru: nu am venit în
politică din mănăstire, dar vin totuşi de la Universitatea Babeş-Bolyai.
Un loc marcat de normalitate, unde lucrurile nu erau perfecte, dar
zilnic ne luptam să schimbăm ceva, să împingem căruţa înainte. Nu
pot să accept că există oameni care se opun schimbării şi mersului
înainte, care vor un viitor copiat după trecut. Sunt profesor de
comunicare, mă ocup de marketing şi relatii publice, nu mi-am dorit
niciodată să mă ocup de ideologie şi reforma statului sau a instituţiilor
politice. Dar din momentul în care am ajuns la Bucureşti, în urmă cu
opt ani, am citit sute de cărţi despre administraţie şi reforma statului
ca să fiu util la un moment dat. Sunt atât de cretin încât lucrez la o
carte, provizoriu intitulată România urgentă, cu proiecte politice şi
politici de modernizare a României.
R.: Ce e mai greu: să împingi bolovanul la deal, să se rostogolească
şi s-o iei de la capăt, sau să încerci să faci reforma în PSD?
V.D.: Reforma nu este un lucru complicat. Deşi a devenit un cuvânt
interzis în PSD, un tabu. Este vorba de eliminarea unor mecanisme de
dominare internă prin care vechea gardă bloca evoluţia sau
schimbarea internă, iar PSD pierdea teren politic. Principalul obiectiv
al reformei trebuia să fie următorul: oamenii aşa-ziţi providenţiali nu mai
pot ţine loc de programme şi idei. Creativitatea şi competiţia trebuie să fie
elementul central al vieţii de partid, nu venerarea unor lideri. Una este
respectul pentru părintele fondator şi alta este greşeala de a rămâne la
stadiul iniţial, pe principiul că el aduce voturi singur. Este greşit mai
ales pentru că electoratul se schimbă continuu, îşi modifică
preferinţele, evoluează, caută soluţii diferite la probleme. Reforma este
imposibilă cât timp nu există o dorinţă de a vedea dincolo de intresul
personal sau dincolo de interesul de moment al echipei. Sunt sigur că
nu va trece mult timp şi tot mai mulţi colegi o să-mi de dreptate. Au
început deja să-şi dea seama că stoparea reformei s-a făcut în
beneficiul foarte restrâns al unora. Unii dintre cei care s-au văzut şefi
în urma reformei au blocat evoluţia, s-au urcat în pod şi au tras scara.
La ce le trebuie lor să-şi pună funcţia în joc, au făcut pace cu Iliescu, cu
vechea gardă, ca să nu mai aibă nicio problemă de competiţie. Pe
măsură ce au apărut şi înţelegerile cu guvernul PNL şi resurse pentru
primarii PSD, spaimele legate de CNSAS sau procesul comunismului,
soluţia cea mai simplă a fost o solidaritate pentru revenirea la o ordine
cunoscută şi testată între 1990 – 1996, un fel de restauraţie.
Suspendarea de 30 de zile a lui Băsescu a dat speranţe, s-a văzut că se
poate şi de atunci încolo au mai fost ceva reuşite, proiectul Oprescu,
de exemplu. A reapărut nevoia de unanimitate în faţa pericolului
Băsescu, apoi s-au găsit deviaţionişti (cu rezultate slabe în munca
politică) şi o gândire simplă de simulat solidaritatea. Din păcate, unii
acceptă această ordine de moment chiar dacă ştiu foarte bine că atunci
când toţi gândesc la fel, nimeni nu gândeşte cu adevărat!

R.: De ce n-au prins până la capăt ideile Grupului de la Cluj?

Porniserăţi foarte bine cu descentralizarea deciziei în partid,
vorbeaţi la un moment dat despre credibilitate şi percepţia publică
şi până la urmă s-a confirmat principiul „la vremuri noi, tot noi”.
Pot fi călărite timpurile?
V.D.: A fost o izbucnire de luciditate a stângii româneşti şi mai ales a
provinciei. A fost şi o perioadă de euforie, aproape doi ani în care am
visat cu toţii şi am realizat câteva lucruri. Apoi, Mircea Geoană şi-a dat
seama probabil că nu poate mişca înainte căruţa consistent şi s-a
gândit că poţi avea beneficii şi dacă o laşi să meargă înapoi. Nu-i fac
niciun proces de intenţie căci a încercat, cred că nu a putut, iar noi, din
cauza unui accident, nu l-am putut sprijini destul, l-am lăsat singur cu
propriile slăbiciuni şi lupii urlând în jur. Sensul principal al reformei
era dispariţia monopolului Bucureştiului şi a unei conduceri pusă prin
numire şi vot în unanimitate. PSD avea douăzeci şi ceva de
vicepreşedinţi din Bucureşti şi doi sau trei din ţară. Judeţele erau
paraşutate cu clienti politici, nu exista vot intern secret, totul era o
variantă îmbunătăţită a vechiului PCR. Năstase predase conducerea,
iar noua generaţie era umilită de revenirea oamenilor vechiului PSDR.
Vechea generaţie de politicieni este obişnuită cu monopolul resurselor
şi distribuirea lor cu ţârâita spre teritoriu. Dar aici PSD cu toţi baronii
locali reali sau imaginari este un mic începător faţă de Guvernul
Tăriceanu. Actualul guvern a dus la perfecţiune distribuirea
clientelară de resurse, la modul cum distribuie ar putea să stea la
putere şi zece ani, dacă nu ar fi constituţia care să ceară alegeri din
patru în patru ani. Miza de belire a unor organizaţii din Transilvania a
fost în principal de a închide gura privind cererile de descentralizare,
fiscală mai ales. Vedeţi că de la legea-cadru dată în 2004 de Ioan Rus,
trecând prin cea a lui Blaga din 2006, până azi nu s-au făcut progrese
semnificative. În această ecuaţie cea mai mare parte a echipei centrale
s-a schimbat, dar unora dintre colegi li s-a părut mai simplu să caute
vechea stabilitate. După ce ei au ajuns sus de ce să se mai facă alegeri
cu vot secret, de ce să mai promovăm femei sau tineri aduşi din afară,
doar aveau la îndeamnă oamenii de încredere? Sigur, am făcut şi noi
unele erori mai ales în identificarea unor oameni care să materializeze
ideile noastre, în credinţa că istoria nu face paşi inapoi şi în ideea că, în
fond, comunismul a murit, el nefiind niciodată prea implementat la
noi. Am greşit şi în modestia de a crede că nu noi trebuie să ne urcăm
la volan după ce am construit maşina. Am idealizat un pic şi spiritul
solidarităţii ardelene, dincolo de analiza oamenilor concreţi, dar cea
mai importantă naivitate a fost cea după care noi, românii, suntem
capabili să participăm la proiecte de echipă fără să fim stimulaţi
individual. Încă mulţi oameni fac politică de foame, din interes
personal, din dorinţa de a împinge inainte o afacere. Am militat
pentru un partid deschis, în care să vină tineri şi intelectuali, o stângă
care să se ocupe de proiecte pe termen lung şi care să fie respectată.
Am dorit o stângă care se adresează unor oameni concreţi nu unor
scheme ideologice de la începutul secolului XX, denumiri generice:
muncitorii, ţăranii, săracii etc. Nu va trece mult şi aceste idei vor
învinge. Grupul de la Cluj, nu este un mit al presei cum a spus un
coleg, ci un nume dat nevoii de schimbare în PSD. Este un vis al
majorităţii încă tăcute.

Cei care ne cântă prohodul sau ne critică sau se bucură că am fost

învinşi greşesc sau se grăbesc. Doar dacă se va demonstra că aceste
idei sunt deviaţioniste (faţă de interesul public), supte din deget sau
nerealiste (în comparaţie cu evoluţia normală a lucrurilor), doar atunci
Grupul de la Cluj a murit. Până atunci, sunt doar încercări de a ţine
lumea pe loc pentru a maximiza profitul unor grupuri, multe emanate
de regia lui decembrie `89. Doar ideile, oricât de generoase ar fi ele, nu
mişcă mecanismele ruginite ale politicii. Poţi călări timpurile, dacă ai
ouă, dar, ca la rodeo, nu poţi sta mult în şa.

R.: Spuneaţi că nici Ion Iliescu n-a fost „dizolvat” în urma

rezultatelor obţinute în Transilvania. Dar cum să dizolvi un
personaj care aduce atâtea voturi? De ce n-are PSD curajul de-a se
rupe de trecut, chiar dacă riscă să piardă atâta amar de voturi,
asumându-şi patru ani de construcţie din temelii pentru un viitor
glorios?

V. D.: Gluma cu dizolvarea lui Iliescu a fost serioasă. Am obţinut

86.000 de voturi când am candidat la Senat, în 2004, cu 20.000 mai
multe decât cea mai bună performanţă a sa în judeţul Cluj. Nu este
moral să dai lecţii despre munca politică într-un loc unde tu însuţi nu
ai reuşit. În rest, Ion Iliescu are locul lui în istoria partidului şi eu nu
cred că am ce să-i reproşez. Niciunul dintre liderii de tranziţie din
Europa Centrală şi de Est nu a avut o asemenea longevitate politică şi
aici cred că este una dintre problemele noastre şi un indicator, dacă nu
o cauză, a stagnării. Cred că face ceea ce face cu intenţie bună, doar că
viziunea dânsului ia în calcul o realitate depăşită deja de evoluţia
socială. Grav este că este împins în faţă, unii se ascund după el, ca în
bancul cu bunicul ţinut în geam pentru a lua pensia. Cred că este un
om de stânga, dar ar fi putut fi chiar actual, dacă ar fi crescut o
generaţie de tineri care să consolideze o mişcare de stânga modernă la
noi, dar jocul la aşteptare practicat în ultima vreme şi vremelnicele
alianţe cu oameni compromişi, nu îl onorează. E un mit cu ghiotura de
voturi voturile aduse, Iliescu are un public dar cei care nu-l votează
sunt o majoritate covârşitoare. Nu eliminarea lui Iliescu însemna
reformă, el putea să rămână în partid, am spus-o de la început.
Modernizarea însă nu se poate face fără a aduce oameni noi şi idei noi.
R.: Cum sună teoria compromisului la români?
V. D.: Compromisul este considerat la noi un fel esenţă a politicii, deşi
cea mai frumoasă definiţie a politicii este ca artă a posibilului.
Compromisul însă este o formă de justificare a mizeriilor mai mari sau
mai mici. Compromisul este renunţarea la o valoare până mai ieri
sfântă. Ne resemnăm şi începem să ne reconstruim universul fără acea
valoare. Lumea noastră devine tot mai săracă în valori, stima de sine
este afectată fără să ne dăm seama, întrăm într-un lanţ al slăbicunilor.
Ajungem să ne scăldăm în ceea ce numim pragmatism, viaţa se
goleşte, încep să dispară oameni din viaţa noastră, fiecare prieten
pierdut ia cu sine o valoare în care credeam odată. Nu te mai poţi
întoarce la viaţa normală, te influenţează o culpabilitate şi incapacitate
de a te uita în urmă, în ochii celor dragi, te împinge mereu înainte…
Nu ştii practic spre ce mergi, dar te chinui să contabilizezi succese
sterpe. Marele compromis al românilor este încercarea de a nu plăti
costuri sociale. Lupta noastră pentru reformă în PSD m-a convins că
aşteptăm să facă alţii lucrul pentru noi pentru că beneficiile se întind
oricum asupra tuturor. Când vin unii la mine şi îmi spun că nu trebuie
să cedăm, să ne luptăm pentru modernizarea partidului le spun că
atunci când cineva se luptă să schimbe ceva nu ajunge să-l aplauzi, ci
trebuie să-l sprijini, să-l împingi de la spate, să pui umărul, să-i iei o
parte din greutate. Fiecare dintre noi trebuie să adoptăm schimbarea şi
să participăm la ea chiar dacă ne afectează. Dacă Ioan Rus devenea
preşedinte al PSD, cum vroiau mulţi dintre colegii noştri, problema
reformei nu se rezolvă de la sine. Rezolvarea presupunea să ne
schimbăm fiecare dintre noi o parte dintre proastele obiceiuri şi
reflexe. Colegii noştri ar fi trebuit să se prindă că este necesar să mergi
până la capăt, nu poţi face pauze de o bere între etapele reformei şi
modernizării. Noi nu puteam şi să centrăm şi să dăm cu capul, aşa
cum ne cere câteodată mai ales presa.

R.: Înseamnă că în politică sunt numai indivizi care sunt în stare să

mănânce rahat şi, de la atâta exerciţiu, percep faptul că beau parfum
de roze?
V. D.: Nu este chiar aşa. În politică, ca într-o gară, sunt tot felul de
oameni. Problema este că li se face un prost instructaj la coborârea din
tren. Politicenii sunt mai degrabă nişte tipi dezorientaţi care alternează
stări de spaimă şi intenţii generoase, cu cele de ticăloşie. Nu cred că
procentul de ticăloşi este diferit faţă de cel din populaţia civilă.
Problema este că majoritatea sunt clienţii unor stapâni ce domină
politica de 20 de ani. În Parlament 90 % dintre ei pot spune un nume
dacă sunt întrebaţi: Mă, tu omul cui eşti? Şi-au sacrificat singuri
libertatea, speriaţi de grupul oligarhic din vârf. Apoi au început să
facă confuzii. Prima este că au ales prost între a fi şi a avea, identitatea
prin a avea este una falsificată. Apoi nu au înţeles că arma principală în
politică este să convingi, nu să intimidezi. Nu ştiu dacă lumea percepe şi o
estetică politică. Dar cel mai grav este că nu îşi dau seama că electoratul
se formează, ei îl formează, după chipul sau asemănarea lor. Minţi
electoratul, te minte şi el. Migrezi tu de la un partid la altul, trece şi el.
Nu-ţi pasă de ţară, îşi bagă şi el picioarele şi o taie dincolo.

R.: Credeţi în teoria că fiecare naţie îşi are conducătorii pe care-i

merită? Mă chinui de câţiva ani să răspund la întrebarea: românii
sunt tâmpiţi?
V. D.: Da, sunt convins că nu putem arde etapele şi nu poţi schimba
destinul istoric, decât rareori. Popoarele se cunosc după modul în care
îşi asumă înfrângerile, iar istoria noastră învăţată la şcoală nu
consemnează niciuna. Nu sunt tâmpiţi, sunt smecheri şi nu au avut
niciodată ocazia să-şi descopere demnitatea, astfel că nu au ce pierde.
Nu sunt mândri, sunt doar orgolioşi; au fost atât de umiliţi încât nu
mai cred într-un Dumnezeu doar al lor. Cred că Dumnezeu se uită pe
vizetă la ei doar duminica şi în sărbători religioase, când sunt pregătiţi
să-l primească. Românii au încercat să păcălească istoria retrăgându-se
în păduri din faţa duşmanului. Nu am construit cetăţi şi orase căci era
pericolul să ni le strice năvălitorii şi imperiile ce se luptau pe-aici. Dar
acum nu mai avem unde să ne ascundem, acum trebuie să facem ceva,
nu putem să scăpăm fără muncă şi fără jertfă, cum spunea Eminescu.
Nu ne mai putem fofila (ce verb!).

R.: Cum sună viitorul pentru Vasile Dâncu? Vă băgaţi picioarele de

tot în politică? Că unii nu vor să iasă din ea decât cu picioarele
înainte.
V. D.: Viitorul sună a plin. Încerc să am curajul de a mă comporta ca
un om normal. Nu îmi bag picioarele, dar nici nu mă căsătoresc cu ea,
politica. Am ales să schimb terenul de bătălie, aşa cum eu mi l-am ales
şi în momentele de deviere de la conformism. O să fac politică mult
mai al dracului, Parlamentul nu este singurul loc în care se poate face
ceva, nici chiar ultimul loc unde se poate dormi. În opt ani, am lucrat
la grajdurile politicii, am spălat şi toaletele, am spălat vase, am fost şi
în sălile de bal şi în locuri în care s-au luat decizii mari, bune sau rele.
Vreau să scriu despre toate acestea, nu vreau să îngrop o cunoaştere
obţinută cu multă muncă şi suferinţă. Machiavelli a fost concediat şi
timp de şapte ani a devenit ţăran, s-a retras la ţară unde prindea sturzi
în capcane şi vorbea cu tăietorii de lemne. Şi-a terminat acolo Arta
razboiului şi Principele. Chiar dacă a eşuat în marele lui vis de a trezi
măreţia în sufletul Principelui, perioada de retragere i-a folosit, cel
puţin pentru fixarea posterităţii. Nu vreau să las ceva la mijloc, sunt
mulţi oameni care mă opresc pe stradă, îmi scriu sau îmi telefonează,
unii vin la mine cu proiecte de schimbare a României. Nu cedez, voi
face în viitor multe proiecte, dar concreteţea lor va fi determinată şi de
receptivitatea celor din jur. Vreau să lucrez la o serie de rapoarte
despre starea naţiunii şi, mai ales, la o publicaţie care în mod periodic
să lanseze temele de dezbatere publică pe care le consider necesare
pentru ca România să iasă din stagnare şi din această cacofonie care
ţine loc de dezbatere publică şi proiecte politice. Vom avea câteva
teme urgente: Ce este social-democraţia de tip vest european şi cu ce
se deosebeşte ea de ceea ce avem acum? Ce trebuie să facem urgent
pentru ca România să ia, din mers, ritmul Europei? Ce se întâmplă în
Transilvania din perspectiva descentralizării şi relaţiei cu Centrul?
Starea identităţii şi solidarităţii ardelene. Cât de realiste sunt şi ce
lipsuri au strategiile regiunilor de dezvoltare a din zona noastră? Mă
interesează şi mecanismele prin care statul român îşi poate încă păstra
anumite prerogative absolut necesare, zone în care se încearcă a fi
înlocuit de reţele de corupţie sau grupuri de interese nelegitime.
Studiem mecanisme de inovaţie politică şi modul în care think-tank-
urile pot schimba starea de lucruri. Am 46 de ani şi stau pe marginea
râului, unde vorba lui Sun Tze, dacă ai răbdare, cadavrul duşmanului
tău nu va întârzia să apară, plutind la vale. Parcă deja se vede ceva în
zare. Scriu, citesc, conduc proiectele de cercetare ale doctoranzilor
mei, voi face cercetări de opinie şi de branding, voi avea timp mai
mult să scriu în presa scrisă si să apar în emisiuni regulate de analiză
politică.

R.: Ce blat aţi fi în stare să faceţi cu PDL? Dar cu PNL?

V. D.: Un blat pentru pizza. Serios vorbind, între partidele politice
româneşti trebuie să apară contracte police, nu alianţe sau târguri de
doi lei. Dacă aş fi un dictator, un tiran luminat, aş cere 100 de CV-uri
de la PSD, o sută de la PNL şi tot atâtea de la PDL. Aş alege pe bază de
proiect 50 dintre ei pentru a face un guvern al schimbării şi partidele
le-aş invita să facem nişte contracte politice de respectare a unor
principii şi proiecte concrete. Nu cred că principiile ce stau la baza
alianţelor de acum au ceva comun cu interesul public sau cel naţional.
R.: V-ar plăcea să fiţi Elena Udrea?
V. D.: Nu mi-ar plăcea să fiu femeie. Îi cunosc pe Elena Udrea şi pe
soţul ei şi nu împărtăşesc linşajul misogin al bărbaţilor din politică la
adresa femeilor. Politica noastră merge prost, dar nu din cauza Elenei
Udrea. Să fim serioşi! Mona Musc a fost informatoare şi acum e târâtă
prin procese, iar miile de securişti bărbaţi sunt absolut OK. Noi avem
o problemă cu bărbaţii din politică, femeile fac şi ele ce pot. Ce
proiecte politice îşi asumă bărbaţii? Aproape niciunul. Ar trebui măcar
să ne asumăm proiectul de a da femeilor pe mână proiectele familiei,
sănătăţii, educaţiei. Dar pentru a intra femeile în politică, trebuie să
iasă nevestele politicienilor.

R.: Ne uităm la povestea Traian Băsescu – „un copil timid”. Dvs. ce-
aţi fi făcut?
V. D.: Nu mi-aş lăsa copiii, soţia sau neamurile să se amestece în
ciorba mea politică. În locul lui Traian Băsescu le-aş fi dat niste şuturi
în fund unor femei de la PD care au tot împins-o în faţă pe fata
preşedintelui, pentru propria lor devenire. Cocoloşirea copiilor de şef
este, în partide, o modalitate de a avansa pentru unii. Fata lui Traian
Băsescu nu este un copil, decât pentru părinţi, dar ea nu are ce să
caute într-o funcţie de partid, chiar dacă ar fi deşteaptă ca Einstein. Ar
fi contestată oricum. Acesta este lucrul pe care nu-l înţeleg la Traian
Băsescu, de ce nu pune capăt carierei politice a fetei sale cu fermitatea
care o arată cu alţii. A câştigat până acum printr-o strategie inteligentă
de diferenţiere faţă de ceilalţi politicieni, în tot ce a făcut, dar această
vulnerabilitate îl va măcina.

R.: Ce fel de persoană este Traian Băsescu?

V. D.: A vorbit decent despre noi, cei de la Cluj şi asta ne-a făcut mulţi
duşmani în partid. Când eram ministru mi-a tras cea mai straşnică
înjurătură, iar eu am spus despre domnia sa, în direct la Realitatea TV,
un lucru absolut bădărănesc. Nu îl cunosc pe preşedinte, dar vreau să
fiu sincer, mai ales că nici nu pot să înjur la comandă. Regăsesc la
preşedinte o slăbiciune a mea: predilecţia pentru lupta cu orice preţ,
chiar dacă eşti singur şi ceilalţi sunt mulţi. Este o caracteristică a celor
timizi, care se ruşinează să fugă din faţa pericolului. Nu întotdeauna
este bine, uneori o iei în barbă. Câteodată dă cu pumnul prea repede,
ca să fie primul, deşi dacă ar aştepta, adversarul de carton s-ar prăbuşi
singur, de frică. A ales să se bazeze pe popor şi asta este ca mersul pe
nisipuri mişcătoare. Dacă ar fi ales să se bazeze pe reţelele unor foşti
tovarăşi şi pretini i-ar fi fost un pic mai simplu, chiar dacă nu şi mai
moral. A început mai multe războaie şi trebuie ca, până la final, să
câştige măcar unul dintre ele. Alege calea cea mai grea şi nu se prea
gândeşte să caute aliaţi, este obişnuit să facă totul singur, cu mâna lui.
Probabil că vaporul nu se conducea prin lungi deliberări democratice.
Partidul Democrat-Liberal îi va atârna tot mai greu de gât. Dacă a ştiut
de târgul cu Vadim înseamnă că a cedat un moment logicii de partid şi
aici nu poate decât să piardă, aici adversarii lui sunt mai tari. Cred că
înfiorat sincer la vederea imensităţii şantierului care este România şi în
biroul de la Cotroceni se simte destul de singur. Umblă cu pungi de
mere printre cumpărătorii de la Carrefour Orhideea, pentru că acolo se
simte mai în largul său decât în politică. Cred că tânjeşte după o viaţă
simplă. În locul domniei sale, m-ar îngrozi imaginea lui Emil
Constantinescu, preşedintele care s-a declarat învins de Securitate, la
final.

R.: Prin urmare, unde e Bin Laden?

V. D.: Este personificarea Răului din raiul capitalist. Deci este peste
tot, dar mai ales în fiecare dintre noi. E duşmanul invizibil şi trebuie
să-l tratăm ca păcatul originar. Să fim cu ochii în patru căci este este
peste tot. Când nu producem ceva pentru stăpânii noştri, când hulim
sau ne bântuie idei egalitariste sau elemente de mândrie naţională
retrogradă, bin laden-ul din noi îşi face simţită prezenţa. Să-l combatem
tovarăşi, să-l lovim cu săgeata de lemn, cum ne îndemna demul
bătrânul baladist Ştefan Augustin Doinaş.

Interviu realizat de Cristian Mihai Chiş, 16 septembrie 2008

 Îngeri bătrâni

Nu mă satur să recitesc o povestire a lui Gabriel García Márquez

intitulată Un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme. Este o poveste
despre un bătrân cu două mari aripi albe (să-i zicem înger) găsit într-o
curte a lui Pelayo, politistul, şi Elisandei, după o ploaie. Este ţinut în
coteţ cu găinile, devine o atracţie de circ, loc de pelerinaj pentru
bolnavii disperaţi, stăpânii casei reuşesc să-şi facă o pensiune de pe
banii câştigaţi de pe urma îngerului ciudat. Este ignorat apoi, pentru
că vin atracţii de circ mai tari, atenţia lumii mutându-se într-o altă
parte.
Îmi aduc aminte de această povestire aproape în fiecare zi,
pentru că politica noastră se ocupă, în ani electorali, aproape în
exclusivitate de ei, bătrânii noştri pensionari. Sunt cel mai mare grup
social, iar politica românească a devenit un uriaş circ de păcălire a
bătrânilor. Politicienii umblă cu alba-neagra printre ei în căutare de
voturi. Bătrânii de azi sunt cei pe care s-a sprijinit comunismul pentru
a face marile proiecte de sacrificiu social. Postcomuniştii reconvertiţi
se sprijină şi ei tot pe voturile lor şi dacă nu ar fi atât de trist aş putea
scrie că politica românescă se bazează doar pe un marketing adresat
senectuţii şi pe un cleptocratism al proprietăţii publice.
Bieţii bătrâni sunt victimele unei atenţii direcţionate electoral.
Stau la cozi infernale pentru medicamente şi sunt păcăliţi cu mici
reduceri electorale, deşi au contribuit o viaţă la fonduri de sănătate şi
la construcţia de fabrici de medicamente. De sărbători fac maraton
prin oraş pentru a găsi oase mai ieftine, adidaşi de porc sau labe de
pui.
Politicienii, mari iubitori de proverbe şi vorbe de duh, au înţeles
proverbul cine n-are bătrâni să şi-i cumpere într-o manieră de
marketing electoral: toţi vor să-şi cumpere bătrâni pentru o duminică.
Bătrânii sunt inventariaţi cu grijă acum şi sunt duşi la vot cu limuzine,
ca vitele la abator. S-au inventat organisme politice în partide special
pentru bătrâni şi eufemisme pentru a-i peria (la PSD se numnesc
seniori), iar primarii le dau pişcoturi şi diplomă celor care împlinesc
cincizeci de ani de căsătorie. „Oamenii de vârsta a treia merită atenţia
şi grija noastră pentru efortul pe care l-au depus în timpul vieţii. O
viaţă liniştită, tihnită şi lipsită de griji este esenţială pentru cei care
sunt la o vârstă înaintată”, a spus cu îngrijorare bine simulată primul
ministru Călin Popescu-Tăriceanu, la Baia Mare, unde a participat la
Festivalul Nunta de Aur.
 L-am auzit pe Radu Mazăre cum a explicat reţeta triumfului său
electoral, aceasta fiind „am dat gratis de mâncare la babe o dată pe
lună“. „De acum o să le dau de două ori, iar babele mi-au rămas fidele.
Mă iau babele şi mă aruncă pe sus, ca pe fotbalişti”. Nu am văzut pe
niciunul dintre liderii providenţiali prezenţi în sală să aibă vreo mică
tresărire de decenţă şi să-l trimită în mă-sa pe cocalarul cu limuzine şi
gagici.
Obsesia măririi pensiilor pe care o flutură toţi politicienii este o
dovadă de impotenţă şi lipsă de gândire sau imaginaţie. Din când în
când se măresc pensile, cu adevărat. A doua zi însă şmecherii
capitalismului românesc scumpesc produsele cu creşterea respectivă,
iar guvenul măreşte preţurile la utilităţi cel putin cu procentul creşterii
pensiei. De fapt, bieţilor pensionari li se trec nişte bănuţi pe sub nas, ei
fiind imediat recuperaţi de sistem.
Am participat, ca sociolog, la multe sesiuni ale comisiilor cu
relevanţă pentru protecţia socială din Parlamentul European. Crezi că
te afli pe altă planetă când vezi despre ce se discută acolo. În toate
ţările normale şi cu politicieni decenţi scopul ca sfârşitul vieţii să se
producă într-o manieră demnă este o preocupare serioasă, nu
electorală. Se caută mereu formule pentru întărirea autonomiei
individuale a persoanei în vârstă şi a autodeterminării în materie de
mobilitate. Am fost la o conferinţă specială privind adaptarea
cartierelor, mobilierului urban şi transportului public pentru
persoanele cu mobilitate redusă. Experţii inovează pentru găsirea
unor formule cât mai flexibile pentru reangajarea vârstnicilor, pentru
ajutorul la domiciliu sau pentru a înfiinţa reţele de solidaritate socială.
Tinerii care nu fac armată participă la aceste reţele, iar bătrânii
participă ca voluntari la centre pentru îngrijirea copiilor, creşe, şcoli
sau grădiniţe. La noi, expresia solidaritate intergeneraţională nu are
aproape niciun sens, fiecare guvern se plânge că sunt prea mulţi
vârstnici şi prea puţini salariaţi. Nicio urmă de gândire cu
premeditare, nicio intenţie de a realiza cu bună credinţă politici sociale
pentru a rezolva decent această problemă.
Nivelul de civilizaţie al unei ţări se vede cel mai bine pe chipul
bătrânilor. Timpul lasă urme adânci oriunde în lume pe feţele lor, dar
ochii nu îmbătrînesc decât de tristeţe. Părinţii şi bunicii noştri sunt
nişte îngeri bătrâni cu ochii trişti. Sunt, cum zice Ana Blandiana într-o
poezie: Prea trişti pentru bunevestiri/Prea slabi pentru sabia de foc/Se lasă
îngropaţi dormitând/Ca nişte seminţe pe care le sameni/Cu durerile
reumatice la încheieturile aripelor/Tot mai ascunse-n pământ/Tot mai
moşnegi/tot mai oameni.
 Îngerul lui Márquez şi-a luat zborul într-o dimineaţă, asta am
uitat să vă spun la început. Îngerii bătrâni din poezia Anei Blandiana
devin pe zi ce trece tot mai oameni. Noi, cei aflaţi la amiază, într-un
individualism criminal, îi ignorăm cu egală răceală şi pe cei tineri. Ne
vor împinge şi ei în coteţul de păsări când ne va veni rândul. Măcar
noi, politicieni sau votanţii politicienilor de azi, o merităm cu asupra
de măsură, pentru noi asta va fi o plată corectă.

18 septembrie 2008
 Minunata lume veche

Înainte de 1989 trăiam o interesantă şi fabuloasă piesă de teatru.

O ţară întreagă simula un comportament de normalitate. Simularea
devenise o a doua natură, la nivelul întregii ţări, de la cei mici, până la
cei mai mari, toată lumea participa la o imensă coregrafie. Oamenii se
prefăceau că muncesc, statul se prefăcea că îi plăteşte. Cei mai
înverşunaţi activişti se grăbeau să meargă acasă pentru a asculta
România liberă şi căutau soluţii pentru a-şi trimite odraslele în
străinătate pentru a scăpa de minunatul nostru învăţământ.
Ca într-o piesă din teatrul ionescian, dedublarea cunoştea
situaţii pe care nici imaginaţia nu le-ar fi putut născoci. Bunăoară,
povestea unui intelectual clujean, intelectuial veritabil, nu politruc,
este demnă de romanele lui Márquez. Îşi trimite versurile la revista
literară unde era cenzor, iar acolo, el cenzorul, adică celălalt,
procedează conform rolului, adică îşi cenzurează propriile versuri,
taie, respinge, reformulează. Aplaudam conducători despre care ştiam
că sunt semi-analfabeţi, totul era însoţit de un gest de complicitate
prin care ceilalţi înţelegeau că ne-am păstrat normalitatea, doar că
facem şi noi ce fac toţi, ne prefacem, ne adaptăm, facem ce se spune,
dar credem ce ştim noi că este bine. Credeam că se poate menţine
credinţa chiar dacă la orele de învăţământ politic puneam materia în
locul sufletului şi pe Marx în locul lui Isus. Acest ritual straniu ne
alunga totuşi, în multe momente din viaţa adevarată, spre ficţiune,
spre lectură şi evaziune. Visam fără speranţă, citeam cărţile marilor
spirite trăind alături de ei existenţe mărginite doar de limitele
imaginaţiei.
Politica nu era luată în serios, cel puţin aşa cred acum, după
două decenii, cel puţin aşa îmi amintesc acum. Era un fel de melodie
pe care n-o mai aude nimeni, ca muzica de fond dintr-un mall,
evenimentele politice veneau cum vine un nou anotimp rece. Îti iei
ciorapi mai groşi, căciulă şi bocanci, nu ai nicio speranţă, decât poate
nădejdea că o să ţină cât mai puţin. În rest, politica era un ritual care
cuprindea un lanţ de simulări şi piese de teatru uneori absurde, dar un
circ bun de făcut glume acasă sau între prieteni.
Principalul ritual era vizita de lucru a tovarăşilor de la Bucureşti.
Se plimbau vitele dintr-o fermă în alta la venirea lor, se plantau copaci
fără rădăcină care se uscau a doua zi. Vizitele de lucru erau presărate
cu indicaţii ce se corectau după aceea, regia era serioasă,
standardizată, uşor de replicat şi multiplicat. Îmi spunea tata
câteodată, înainte de a fi la un pas de arestare: stai liniştit băiete, la noi
n-a reuşit nici capitalismul, vom strica sigur şi maşina comunismului,
furăm din piese.
La Jucu am văzut cum renaşte minunata lume veche şi la noi, la
Cluj. Am văzut cum capitalismul de cea mai înaltă tehnologie se
pleacă în faţa virtutilor minunatei lumi a comunismului simulat. S-a
inaugurat, pentru a două oară, fabrica Nokia! Se mai întâmplase o
dată, în campania electorală de la locale, în 11 februarie. Acum venirea
tovarăşului premier a reinaugurat-o şi dacă vom avea un guvern cu
PD-L în compoziţie se va mai inaugura o dată, probabil, în campania
preşedintelui Băsescu. Nu mai întreb ce s-a întâmplat în 11.02.2008
când Marius Nicoară a primit primul telefon şi Emil Boc al doilea
telefon, trebuie ca acum să cântăm bucuria de pe feţele celor 1.600 de
muncitori fericiţi că domnii capitalişti au venit şi în satul lor.
Nu suntem unici, dar credeam că suntem mai decenţi. Eu,
cârcotaşul, va trebui să îmi cer scuze bucureştenilor pe care i-am
criticat că au reinventat vizitele de lucru săptămânale şi televizate ale
cuplului Oprescu -Tăriceanu, pentru a vedea ţara cum creşte o capitală
nouă sub soarele răsărit datorită apariţiei Marelui Bărbat. Îmi voi cere
scuze şi moldovenilor care inventau des vizite de lucru pentru
Băsescu, Geoană sau Voiculescu.
În fine, am intrat şi noi în rândul lumii. Semnele întoarcerii sunt
mai vechi, cunoaştem regia, încă nu ne-am pierdut reflexele. Baronii
locali au devenit un fel de prim-secretari, deasupra partidelor sau
instituţiilor, ei îşi pun deja casca de constructor şi pot conduce
oaspetele de la Bucureşti, pot da indicaţii preţioase şi pot să strige la
muncitori în limbaj gros de şantier. Trebuie să fim vigilenţi, căci
lucrurile se mişcă rapid, trebuie să rezonăm odată cu ţara. Decadenţa
capitalistă a artei burgheze patronantă de elementele duşmănoase de
la ICR trebuie eliminată printr-o decizie a Senatului. Grijă mare la
exprimare: în România am rezolvat problema naţională, tovarăşii din
Harghita şi Covasna pot să-şi facă referendum pentru Regiunea
Autonomă Maghiară. Dar despre Transilvania să nu vorbim,
Bucureştiul ştie ce face, băgaţi la bulău elementele duşmănoase care
cer descentralizare! Bătrânii securişti dau deja bobârnace peste nasul
CNSAS şi îşi arată în public sculele de torţionari pe care au fost
determinaţi să le ascundă o viaţă.
La Jucu, într-o frumoasă zi de toamnă arămie, am primit vizita
conducătorului guvernului nostru care va face din România a şaptea
putere economică din Europa. Pe feţele oamenilor se citea fericirea de
a trasforma sapa în SIM şi brazda în călimară. Astăzi poate vom
învinge şi votul uninominal, procesul comunismului îl vom
transforma în procesul capitalismului şi minunata lume veche va veni
înapoi.
În hărmălaia isterică a începutului de campanie, mă uit la
Observatorul de la televiziunea camaradului Felix şi văd un reportaj
despre vizita de acum trei săptămâni a tovarăşului Iliescu în China, un
mic eşantion dintr-un lung serial. E bine, viitorul nu ne mai sperie. E o
lume pe care o ştim, avem reflexe, avem gesturi pentru a simula totul.
Nu trageţi, tovarăşi!

25 septembrie 2008
 Duşmani ai poporului şi deşertul politic

Acum că se apropie campania electorală avem parte de un peisaj

al unei Românii isterizate de politică. Şefii partidelor se aruncă într-o
luptă care ar trebui să dea imaginea unei mini-apocalipse. Strategii de
campanie le spun, probabil, că trebuie activaţi membrii şi
simpatizanţii. Unii mai şcoliţi cred că este nevoie să se facă demarcări
clare de teritoriu şi marcaje ideologice. Fiecare idee trebuie marcată cu
fierul roşu al ideologiilor, să se ştie că este de stânga, de drepta sau de
centru. Comunicatorii cu pretenţii de spin doctors le spun liderilor că
este nevoie să se spună poveşti credibile în care trebuie să apară trei
roluri măcar: Duşmanul (Zmeul, adică), Salvatorul (adică partidul său)
şi Victima, care este poporul. Oamenii trebuie să ştie clar că sunt
victime ale adversarului politic şi că îşi datorează partea de fericire
acelui Făt-Frumos care apare pe ritmurile din We are the champions.
Construirea instituţiei dusmanului poporului devine astfel cea
mai importantă preocupare de precampanie şi campanie, suntem într-
un proces de direcţionare a emoţiei negative spre adversarii politici.
Pentru PNL şi Tăriceanu duşmanii poporului sunt foştii colegi de
guvernare şi peremiştii. Există şi un dusman pe care-l înfierează mai
puţin în public, dar care este considerat indezirabil doar în şedinţele
de partide: PSD-ul lui Geoană şi Iliescu. Pentru Boc şi pedelişti,
duşmanul poporului este combinaţie de penelişti şi pesedişti, dar mai
ales maleficul 322, adevărat 666 al numerologiei politice. Partidul
Social Democrat are un duşman „de moarte”, cum ar zice
prezentatoarele de la sport, aflat în combinaţia Băsescu – PD-L, dar şi
un duşman de bun de pus în discursuri: dreapta şi guvernul corupt şi
neperformant al liberalilor.
În toată această nebunie şi bătaie cu noroi un singur lucru
creează contrast prin soliditatea şi permanenţa lui: suferinţa
oamenilor. Ea nu va dispărea niciodată, însă politica şi politicienii ar
trebui să caute soluţii, să-i întrebe pe experţi ce ar trebui făcut pentru a
schimba câte ceva. Dacă politicienii s-ar uita mai atent, ar constata că
foamea este încă cel mai mare duşman al poporului. Sunt peste trei
milioane de români aflaţi sub limita stabilită pentru un trai decent.
Pentru milioane de ţărani bătrâni, fără pensie sau cu pensii de
batjocură, duşmanii cei mai mari sunt izolarea şi singurătatea. Din patru
în patru ani primesc cupoane de motorină sau mici stipendii pentru
recoltă, iar la alegerile locale primarul le aruncă nişte lopeţi de balast
pe uliţele noroioase. Atât, în rest doar o lungă aşteptare a copiilor
plecaţi la oraş sau în Europa. Pentru bătrânii pensionari de la oraş,
ţintă privilegiată pentru toate partidele, pensile mărite sunt repede
anulate de creşterile la preţurile utilităţilor şi produselor de strictă
necesitate, iar duşmanii lor principali – boala şi mizeria, rămân să-i
însoţească până la cimitir. Profesorul de română sau de matematică nu
are timp să se preocupe de duşmanii politicienilor care-l momesc cu
creşteri salariale în campanie, căci este învins de ruşinea că nu-i ajung
banii pentru cărţi sau pentru o haină mai bună.
Politicienii nu se pot apropia de electorat pentru că au probleme
cu identificarea duşmanului poporului. Duşmanii din ficţiunea
politicienilor nu au nicio legătură cu duşmanii adevăraţi care-i
îngenunchează pe români. Solidaritatea ar însemna un război
împotriva suferinţei, sărăciei, bolii, singurătăţii pe care să-l ducem toţi,
fiecare cu mijloacele lui.
Politica noastră este bolnavă de individualism pentru că nu este
în stare să renunţe la bătaia de stradă nici atunci când ar trebui să
încerce a gândi la ceea ce ar trebui să se întâmple în viitorii patru ani.
Măcar din în patru ani ar trebui ca elita politică să facă efortul de a se
lupta cu un duşmanii reali, nonfictivi ai românilor.
Nu poţi face nimic acum, îmi spune un bun prieten, jurnalist de
politică, nimeni nu te va urma dacă faci proiecte serioase, ştii că
politica este circ şi spectacol, nu doar la noi. Suntem şi prea săraci, nu
avem cultură politică, iar instituţia duşmanilor fictivi este mai
eficientă. În plus, din proiectele de cadouri electorale, le mai pică şi
oamenilor câte ceva. Trebuie să faci compromisuri pentru a rămâne în
luptă, îmi spune un politician important, încercând să mă convingă să-
mi schimb o decizie. Mulţi gândesc aşa la început, dar trebuie să te
adaptezi, să faci compromisuri.
Ştiu cum e, am făcut şi eu compromisuri. Dar compromisul este
renunţarea la o valoare până mai ieri sfântă pentru noi. Ne resemnăm
şi începem să ne reconstruim universul fără acea valoare. Lumea
noastră devine tot mai săracă în valori, stima de sine este afectată fără
să ne dăm seama intrăm într-un lanţ al slăbiciunilor. Viaţa noastră se
goleşte, încep să dispară oameni dintre noi, fiecare prieten pierdut ia
cu sine o valoare în care credeam odată. Nu te mai poţi întoarce înapoi
la viaţa normală, te influenţează o culpabilitate şi o incapacitate de a te
uita în urmă, te împinge mereu înainte... Nu ştii practic spre ce mergi,
dar te chinui să contabilizezi succese sterpe.
Politicienii, captivi în cuşca politicii, nu mai au curajul să dea
ochii cu viaţa reală. Nu se pot închipui decât eterni candidaţi, mereu
aleşi, întotdeauna utili prin experienţa deosebită câştigată. Fiu al
compromisului, politicianul român se isterizează din patru în patru
ani în confruntarea reală sau simulată cu duşmanul fictiv din alt
partid sau chiar cel din partidul propriu, dar nu are curajul de a se
uita înapoi pentru a vedea că duşmanii adevăraţi i-au nimicit firava sa
armată şi el mărşăluieşte tot mai singur prin deşertul politic.

28 septembrie 2008
 Tati, de ce ţinem noi cu ungurii de la CFR?

Fotbalul este o lume pe care nu putem s-o ignorăm, chiar dacă

nu suntem îmbolnăviţi de microbul respectiv. Ca un infectat fără
posibilitate de vindecare, am urmărit fenomenul CFR Cluj atât ca
sociolog, cât şi ca microbist. Un spectacol total şi o lume care nu se
reduce la cele 90 de minute de pe gazon, fotbalul creează idoli, zei
tangibili care trăiesc ca şi zeii grecilor, nu în cer, ci undeva între cer şi
pământ. Seamănă cu noi, îi putem imita, ne putem cumpăra haine ca
ale lor sau îi putem urî. Când Pelé vine din ghetou sau Platini dintr-o
familie săracă, aceşti zei alimentează şi ideea că undeva există
dreptate, că şi copilul de ţăran sau de muncitor are o şansă să devină
bogat sau celebru. Fotbalul creează o lume fictivă care însă nu se
desprinde niciodată totalmente de lumea reală. Când Franţa a devenit
campioană mondială, jurnaliştii, dar şi sociologii francezi au scris că
fotbalul a salvat naţiunea franceză şi că ea poate redeveni, pornind de
aici, o mare putere pe harta geostrategică. După ceva ani, francezii s-
au mai dezumflat, dar visul nu era chiar o tâmpenie. Deşi unii spun că
este o ciumă emoţională, psihologii recunosc că fotbalul reuşeşte să
creeze un simulacru de comunitate, o întoarcere la unitatea pierdută.
Suporterii trăiesc adevărate tranşe de grup şi recreează un fenomen
despre care sociologii spun că a dispărut o dată cu modernitatea:
societatea organică. Adică o comunitate cimentată de o solidaritate
organică, nu mecanică, artificială. Brandul clubului este pentru
microbist ceea ce era rudenia sau vecinătatea, un liant pentru o
fraternitate spontană şi puternică. La înscrierea golului bărbaţii
participă la un spaţiu emoţional pe cale de dipariţie din viaţa ordinară:
cel al confruntării directe, al luptei de ring şi victoriei obţinute prin
confruntare corp la corp. În fine, competiţia din pătratul de iarbă
conţine ceva ce a dispărut din social: regulile stricte şi egalitatea de
resurse: 11 contra 11, porţi egale, niciun privilegiu. O egalitate de
şanse care a dispărut de mult din competiţia socială.
Fotbalul ne ţine legaţi de comunitate, regiune sau ţară. Este
ultima rădăcină, după ce politicienii şi-au bătut joc de sentimentul
naţional, de sentimentul datoriei civice, iar oamenii de afaceri sunt
obligaţi să se uite doar în balanţele economice. Marele merit al
fotbalului este că poate fortifica identităţi, poate să adune în jurul
terenului energiile psihice risipite ale unei comunităţi. Identitatea
noastră ardeleană este un problematică. A fost mereu contestată
dinafară, Bucureştiul sau Budapesta deopotrivă încercând s-o tragă
spre etnicizare şi exclusivism. Ni se recunoaşte doar dreptul de a cânta
cântece patriotice, orice diferenţă era persiflată sau privită ca o
trădare. Voi nu sunteţi ardeleni, ci români, ni se spune nouă invariabil
de la Bucureşti. Voi nu sunteţi ardeleni, sunteti unguri, primesc
replică maghiarii noştri, de la Budapesta.
Din nefericire, fotbalul ca explozie emoţională nu are doar darul
de a amplifica solidaritatea internă, ci are şi defectul de a redeschide
rănile, acolo unde ele sunt. Aici la Cluj, suntem o comunitate
fragmentată, ruptă în două, cu puţine speranţe de reface ruptura.
Echipa de fotbal construită de Paszkani şi Mureşan a fost privită cu
suspiciune. A suferit din cauza centralismului bucureştean. Orice
echipă din provincie care face performanţă sau ameninţă a deveni
campioană este sabotată sistematic de oligarhia coruptă de la
Bucureşti. Arbitrii au lucrat împotrivă de o manieră sistematică, iar
valizele cu bani ale lui Becali au fost privite ca o metodă normală de a
ne opri ascensiunea. În plus, profesioniştii dezbinării transilvane au
adus mereu în memoria publică un episod de acum peste şaizeci de
ani: participarea echipei noastre, după dictatul de la Viena, în
campionatul Ungariei. Dar un român şi un ungur care au înlocuit
contractul de manageriat cu sentimentul rar al prieteniei, Arpi şi Iuliu,
au pus în practică un proiect de întreprindere fotbalistică modernă,
fără a se sinchisi de maneliştii sau lăutarii din media de pe Dâmboviţa.
Ne-au adus la început bucuria de a-i bate pe bucureşteni, de a deveni
campioni ai ţării şi a ne mândri cu întreprinderea lor, lipsită de sprijin
din partea autorităţilor locale. Sunteţi niste ţărănoi, ne-au spus ciobanii
de pe Dâmboviţa, ungurilor, sunteţi finanţaţi de masoneria de la
Budapesta, cum să fiţi arbitraţi la Craiova de un ungur?
Tati, de ce ţinem noi cu ungurii de la CFR?, a venit într-o zi să mă
întrebe fiul meu tocmai întors de la grădiniţă.
Miercuri seara, CFR a adus la Cluj primul peisaj european. Un
stadion european, un public care nu s-a comportat mioritic şi un
rezultat care ne-a făcut să fim mândri că suntem ardeleni. Mă uitam în
jur şi nu-mi venea să cred. O bucurie reţinută, parcă ne era frică să ne
bucurăm prea tare, să nu hăhăim în salonul select al UEFA. Un prieten
ceferist se întreba la berea de după: oare ăştia de la Chelsea nu ne-au
lăsat cumva? Oare nu a fost o altă întâmplare? Stăteam tăcuţi parcă
fricoşi să nu ne bucurăm cu tot sufletul, să nu ni se deschidă operaţia...
După un meci Brazilia-Argentina, terminat cu 0-1 pe Maracana, un
ziarist inspirat a titrat: 100.000 de morţi pe Maracana. Miercuri seara, în
Gruia, au fost 20.000 de ardeleni fericiţi.
 Vine meciul de cupă cu Universitatea Cluj şi visul meu de
sociolog bolund începe să-mi dea târcoale iar. În jurul unei
performanţe de excepţie, cum este CFR 1907, s-ar putea reclădi pozitiv
identitatea clujeană, poate chiar şi cea ardeleană. În faţa
profesionalismului şi excepţionalităţii, oare rănile vechi nu s-ar putea
închide? Vom putea oare să scăpăm de stereotipurile pe care ni le
insuflă cei care ne dezbină? Mergând spre casă, de mână cu fiul meu,
încerc să-i răspund altfel întrebării pe care mi-a pus-o acum câteva
săptămâni, nu mai încerc să-i explic unde este minciuna.
Adrian, ţinem cu ungurii de la CFR pentru că noi, clujenii, suntem
unguri cu toţii. Că dacă ti-aş zice că suntem ardeleni cine ştie ce întrebări
suplimentare îmi vei pune.

3 octombrie 2008
 Sidromul Pinocchio

Despre minciuna din politică se vorbeşte de mii de ani. Cu

înţelegere sau cu viclenie, cu oroare câteodată, dar cele două
fenomene au fost mereu puse în legătură. Avem şi un tratat intitulat
Arta minciunii în politică, tratat din 1733 şi atribuit lui Jonathan Swift.
Unii contestă paternitatea lui ilustră, dar sunt destule argumente
pentru ca acesta să fie considerat autor. În epoca modernă, basmul lui
Collodi şi personajul Pinocchio au furnizat suportul pentru creearea
unui tip caracterial şi a unui sindrom de personalitate. În faţa multora
care analizează basmul dintr-o perspectivă biblică, marele scriitor
italian Eduardo Sanguineti spunea că este un text capital al culturii
moderne. Meritul lui Collodi a fost acela de a fi realizat o povestire
organică folosind un colaj extraordinar de situaţii deja existente şi
cunoscute, Pinocchio este contrariul acelei groaznice cărţi numite
Cuore: aceasta te învaţă numai să plângi, în timp ce basmul cu păpuşa
de lemn te învaţă să râzi şi să te descurci întotdeauna şi în orice
situaţie.
Miorita noastră venită parcă din paradigma lui Cuore, inimă de
copil, este străină de poporul căreia i-a fost impusă ca mit fondator,
popor care parcă se apropie mai mult de modelul descurcăreţului
Pinnocchio.
Dacă cineva spune că politicienii mint, ori i se zice că e prost şi a
aflat doar acum, ori că este un pleonasm. Minciuna în politică este
aproape normală, cred unii analişti. Este normal, pentru că politica
este până la urmă un joc, o convenţie. Oamenii îi iubesc şi îi votează pe
cei care sunt convingători, nu pe cei care sunt sinceri. Spectacolul face
parte din politică şi odată cu el, în casa politicii, intră şi disimularea. O
specie de aşa-zişi consultanţi politici, izraeliano-români, care se mută
mereu la cei de la putere pentru a-i ajuta să piardă, vorbeşte des la
televizor exhibând un fel de cinism al marketingului politic, făcând
din şmecherie şi minciună un fel de esenţă a politicii. Minciuna e o
armă folosită cu inteligenţă, spun ei, iar cine nu o foloseşte este exclus
din jocul politic. Poate că minciuna este rentabilă, poate că a spune
adevărul ar fi mai puţin pragmatic, în multe situaţii.
Chiar dacă oamenii ştiu că sunt minţiţi, nu cred că arta de a face
politică se poate baza pe minciună. Cred că politica înseamnă, în
primul rând, credinţa în valori şi mai ales instictul de a fi solidar cu
oamenii din grupul tău de apartenenţă sau cu un grup aflat în
dificultate sau în suferinţă.
 Unii ajung să facă din minciună un reflex, o a doua natură. Mint
aşa cum respiră, mint aşa cum ar da bineţe, dincolo de postura sau
situaţia în care se află. Minciuna începe să devină în politica noastră
un poligon de întrecere. După ce în patru ani s-au făcut doar patru
kilometri de autostradă, ministrul responsabil spune, fără să clipească,
că în viitor se vor face 2.000 km, plus alte mii de kilometri de drumuri
judeţene. Pardon, vine un alt partid, noi vom face mai mulţi kilometri,
în plus noi vom trimite oameni în cosmos. Vom face din România a
şaptea putere economică din Europa, licitează şi premierul, deşi în
clasamentul competitivităţii generale suntem la toate capitolele la
coada clasamentului mondial, mult după Burkina Faso şi Zimbabwe.
Românii împrăştiaţi prin lume sunt momiţi cu 20.000 de euro, iar când
nimeni nu crede, marele politician plusează: 25.000 euro şi credite cu
dobândă subvenţionată de stat. La ultimele alegeri câştigătorul
Bucureştilor a învins desenând cu mâinile prin aer autostrăzi
suspendate peste marile bulevarde şi lumea nu a râs deloc, nici măcar
nu i-a spus şmechereşte: hai, bre Sorine, lasă caterinca, noi te votăm
oricum pentru că eşti şmecher de Primăverii. Un micuţ lider de opoziţie
spune că va lua fotoliile de sub fundul senatorilor propriului partid,
după ce le vor fi câştigat chiar prin această gogoaşă.
Nu, acestea nu sunt promisiuni, cum aţi putea să credeţi, căci în
această situaţie am putea crede că autorul lor a crezut că se pot face,
dar n-a avut condiţii, nu a fost lăsat, s-a înşelat etc. Nu este cazul,
acestea sunt minciuni spuse cu neruşinare şi lipsă de respect.
Un om normal se poate întreba, firesc, cum poate cineva să îşi
închipuie că ar putea să fie crezut spunând asemenea tâmpenii.
Mincinoşii din politică îşi creează propria realitate, propria lume.
Acolo sunt dictatori absoluţi şi cumulează Ministerul Adevărului.
Drama celor atinşi de sindromul Pinocchio este că povestea lor se
termină prost, nu are happy end-ul poveştii lui Collodi. Mincinoşii mari
ai politicii au un trist sfârşit: încep să creadă ei înşişi în minciunile lor. Se
luminează şi se uită cu uimire la construcţia lor genială. Se cred
salvatorii lumii şi nu înţeleg de ce, la un moment dat, lumea îi
ocoleşte. Trăiesc drama că sunt mari neînţeleşi, generoşii pe care
popoarele nu-i merită. Când se va arunca cu roşii după ei se vor crede
cristoşi răstigniţi şi doar atunci când vor fi aruncaţi cu şuturi în fund
de pe scenă se va vedea că au fost doar niste păpuşi de lemn şi cârpă,
nişte marionete.

10 octombrie 2008
 „U” şi CFR. Fotbal pentru minte, inimă şi ... literatură

Dacă englezii au inventat fotbalul, iubirea pentru Universitatea

Cluj a inventat poezia care se poate naşte din iubirea pentru fotbal:
Mamă te iubesc, dar nu ca pe U! Este cel mai frumos slogan pe care a
putut ieşi din sufletul mare şi chinuit de microbist. Un strigăt dureros
şi trist, o iubire pe care n-o poate naşte decât deznădejdea. Pentru că
„U” Cluj este doar iubire, o iubire a unor clujeni însinguraţi care, de
aproape 100 de ani, caută inima oraşului crezând că este îngropată sub
gazonul de pe Moina. O iubire pentru o echipă romantică pe care toată
lumea o cunoaşte ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului.
De aproape 25 de ani sufăr în tribunele de pe Moina. Am avut
momente de fericire, am plecat de multe ori vorbind singur sau dând
cu căciula de pământ. Mi-am cărat acolo soţia şi copiii, prietenii şi apoi
studenţii. Am primit în schimb exact ceea ce am dus cu mine: visul că,
într-o zi, lucrurile se vor schimba şi o să vină o mare performanţă. În
anii trecuţi a fost ucis un suporter al CFR, anul trecut un cameraman a
fost desfigurat de un gest barbar. Sunt semne ale neputinţei şi ale unei
frustrări pe care şepcile roşii au acumulat-o deja de decenii. Atâta
iubire şi niciun titlu de campioană! E aprope incredibil cum nu simt acolo
în iarbă jucătorii plătiţi să fie eroi disperarea fanilor, disperarea unui
oraş care visează dintotdeauna la o mare victorie.
Stadionul a fost lăsat să se prăbuşească. Pe câtă pasiune în
tribună, atât de puţină în teren! Jucătorii au fost risipiţi în lume şi în
picioare tribune îndepărtate de Ardeal: Păcurar, Florescu, Cociş, Jula,
Szekely sau Giurgiu. Neluţu Sabău a încercat să facă ceva, dar a fost
determinat să plece. Dar cum se poate transmite iubirea dinspre
tribună înspre cei cu sufletul în formă de portofel?
Scandalul banilor lui Becali a întinat istoria clubului. Mulţi
suporteri s-au închis în casă şi duminica umblă năuci prin oraş
încercând să evite stadionul la ora meciului. Nimeni nu vorbeşte, dar
toată lumea ştie despre tarele unui management care nu a stimulat
performanţa şi nici nu şi-a dorit prea mult victoria, cum spunea un
cunoscut leitmotiv de pe vremea ziarului Sportul.
Marţi după-amiază a fost la Cluj un meci fantastic, un tablou
relevant pentru destinul dramatic al acestui oraş. Am stat la Bucureşti
chircit pe un fotoliu, lângă un aparat de radio şi am ascultat transmisia
grozavei încleştări. Ultimele meciuri din liga secundă ale Universităţii
m-au îndepărtat de visul de a vedea vreodată o finală importantă între
„U” şi CFR după care fanii celor două echipe să danseze îmbrăţişaţi
pe străzile presărate cu berării. Aşa cum am văzut la Zurich astă-vară
mii de români îmbrăţişându-se cu italieni şi olandezi.
Mi-am adus aminte de profesorul meu de limba română din
liceul de la Năsăud, unul dintre oamenii care mi-au sădit în suflet
pasiunea şlefuirii cuvântului. Într-o iarnă m-a invitat la el acasă ca un
fel de premiu pentru câştigarea unui concurs. Când i-am trecut pragul
m-a invitat să-mi arate ceva drag în bibliotecă şi am înţeles că pentru
asta eram acolo. Am crezut că este vorba de vreo carte rară sau de
vreun volum de versuri păstrat de timidul meu profesor la sertar. Nu,
cu mâna tremurând mi-a scos dintre cărţi o fotografie cu „U” Cluj,
unde el fusese atacant. În seara aceea am renunţat să mai merg la
admitere la Universitatea din Bucureşti.
Pe Ion Moina, marţi s-au întâlnit sufletul şi mintea. „U” Cluj este
suflet 100%, iar CFR este raţiune şi inteligenţă. La CFR, Paszkany şi
Mureşan au luat un proiect de la zero. Au pus totul într-un proiect
făcut cu mintea. Nu au risipit speranţele şi visele unora, ci au făcut să
vină oamenii spre stadion, au creat vise şi speranţe acolo unde nu era
nimic. Mai bine de jumătate dintre cei douăzeci de mii de clujeni care
umplu stadionul din Gruia acum speră că într-o zi vor putea să se
mute de pe un stadion pe altul, speră că în fiecare duminică o echipă
din oraşul lor joacă acasă şi... câştigă.
Marţi seara un prieten m-a sunat să-mi spună ce frumos s-a
mobilizat „U” Cluj. După ce echipa pierde acasă cu echipe slabe de
liga a doua, de ce reuşeşte să joace atât de bine cu CFR? Să fie ura, ea
să mobilizeze asemenea energii pierdute? Nu cred, i-am spus, deşi cea
mai importantă caracteristică a urii este faptul că o avem la îndemână.
Credem că iubirea ne solicită, ne angajează, ne consumă energia. Ne
iluzionăm că ura e gratuită. Dar ura nu face copii, cum spune un poet,
nici nu va naşte vreodată performanţă. La şepcile roşii este probabil
conştiinţa decăderii unui vis, a unui vis care se trezeşte doar în competiţii cu
cei mai puternici.
Eterna rivală a Universităţii nu este CFR, cum spun crainicii
neinspiraţi. Rivala este nepăsarea, lipsa de profesionalism,
amatorismul, puţinătatea de spririt şi ambiţiile mici ale celor care
populează în ultimii ani birourile, vestiarele, banca şi gazonul. Inima
mare a micului Dorinel şi părul alb al lui Remus Câmpeanu
înflăcarează iar Clujul. Dar parcă mi-e şi frică să sper.
Marţi seara fost o finală adevarată de Cupa României.
Universitatea nu a fost învinsă, deşi a fost eliminată. „U” Cluj a
câştigat această luptă cu propriile slăbiciuni. Însă cred că a învăţat că
trebuie să viseze mai mult. A fi campion este un proiect unde trebuie
pusă multă minte şi nu ajunge să pui doar suflet, nu ajunge căldura
care vine dinspre sufletele dezgolite ale liceenilor din tribună.
Marţi nu au fost trei ceasuri rele, a fost o zi frumoasă în care
inima oraşului s-a auzit bătând sub iarba verde de pe Ioan Moina. A
fost o înfruntare între inimă şi minte. Pentru două ore, fiinţa oraşului a
fost acolo, pentru două ore oraşul a fost întreg. E o toamnă nebun de
frumoasă la Cluj, cum zice Horia Bădescu. Şi un fotbal pentru minte,
inimă şi literatură. Cântă, zeiţă...

17 octombrie 2008
 Domnului profesor, cu dragoste

Nu credeam să vină o vreme în care va fi atât de actual un banc

cu Radio Erevan, în care un român întreabă cum se pune aceentul
corect: profésor sau profesór. Răspunsul vine ca o condamnare: în
România nu se pune accentul pe profesor. Am văzut că în România nu
este preţuit dascălul, când Parlamentul a hotărât mărirea salariilor
dascălilor, iar Guvernul s-a opus frenetic. Premierul Tăriceanu s-a
opus majorării salariilor profesorilor, iar pe la televizoare, după doar
câteva ore, au apărut zeloşi care au atacat întreaga breaslă, arătându-
ne la nesfârşit un pensionar care le vorbea copiilor despre sex sau cu o
profesoară care s-a filmat făcând striptease. Ca la comandă, profesorul
a devenit inamicul public numărul unu. Numai ce se vorbise despre
amărâtul lui de salariu şi deja criza mondială ne bătea la uşă. Jelania
premierului cu lipsa de bani nu are nicio justificare atâta timp cât s-au
găsit bani pentru imensa mită electorală dată primăriilor acum, înainte
de alegeri. Colegiile baronilor locali sau centrali au fost umplute de
bani de campanie, fără destinaţii precise. Nimeni nu s-a uitat că în
cazul măririi cu 50% a salariilor era vorba de o creştere care se încadra
în bugetul de 6% şi nici că ministrul şantierist de la Iaşi nu cheltuise
decât aproape 4% şi deja este toamnă târzie. Politica o dovedit că este
lipsită de orizont şi de proiect, că este doar un joc de politicieni miopi.
Guvernanţii liberali nu s-au uitat nici măcar în sondaje unde ar putea
să vadă că, opunându-se profesorilor, se opun opiniei a două treimi
din propriul electorat.
Apoi, Guvernul, ajutat de consilierii veniţi din ţările calde, a
hotărât că este mai bine să-i mobilizeze pe alţi sindicalişti împotriva
dascălilor, ca şi cum ei sunt vinovaţi pentru sărăcia noastră. Iar bruma
noastră de solidaritate şi coeziune socială este încă o dată făcută praf
la acţiunile demagogice ale unor politicieni.
Profesorii nu vor face manifestaţii dure, nu vor trece cu raba de
poarta Guvenului şi nici nu pot opri trenurile. Nu au bani să-şi
plătească talk-show-uri şi nici nu pot lasă gunoiul neridicat să ne
convingă prin mirosuri pestilenţiale. Ei se vor retrage spre alte
profesii, nu mai suportă umilinţa şi, deja, în fiecare an, câteva zeci de
mii de oameni ies din sistem. În timp ce toate ţările investesc în
educaţie, investiţia cea mai profitabilă, în România politicienii cu
resentimente pentru şcoală trag covoare asfaltice unul peste altul,
cumpără maşini la preţ de avioane şi nu se gândesc la viitor. Pentru ei,
investiţia înseamnă doar locul de unde se poate lua comisionul sau o
modaliatate de a face demagogie electorală. Programele pe termen
scurt ale clasei politice şi competiţia aberantă retează orice încercare
de a gândi viitorul. Profesorii nu-şi trimit copiii la studii în străinătate,
aşa cum fac politicienii, ei stau legaţi de şcoala noastră, cu tot cu
familiile lor şi bucuria de a dărui îi ţine încă în clasă chiar dacă ar fi
trebuit să plece de mult. Zidesc în copiii noştri ceea ce le oferim noi, zi
de zi. Speranţă sau dezgust, bucurie sau tristeţe, curaj sau frica de
viaţă.
Sistemul educaţional românesc este într-o derivă grozavă.
Managementul politicianist, lipsa de curaj a miniştrilor, blocarea
ideilor de reformă, schimbările prea dese şi fără orizont ne-au adus
aproape de dezastru. Profesorii ar trebui să primească acum creşterea
de salarii, dar nu ca un cadou şi nici ca o reparaţie, ci sub formă de
împrumut pentru declanşarea schimbării reale. Ei trebuie să accepte că
performanţa trebuie măsurată şi cum ea nu este identică de la un om
la altul, nici salariile nu mai pot repeta uniformitatea comunistă.
Trebuie să uite că trăiesc în ţara şpăgii, a nepăsării şi privilegiilor,
măcar pe timpul când sunt în faţa copiilor. Sarcina lor este să sădească
în mintea şi inimile copiilor noştri un viitor care să nu semene deloc cu
prezentul.
După peste douăzeci de ani de profesorat mă trezesc în
dimineaţa în care am cursuri cu o bucurie care îmi taie respiraţia. Am
trăit cele mai frumoase momente din viata mea la şcoală, iar cele mai
urâte atunci când m-am îndepărtat de ea. Când am ales să mă apuc de
meseria de dascăl aveam sufletul luminat de un film prin care se
încerca să se mai repare ceva din ruptura rasială. Un film cu Sidney
Poitier, ce se chema Domnului profesor, cu dragoste. Un film despre
esenţa meseriei de dascăl, un film în care un profesor îmblânzeşte
sufletele de barbari ale unor adolescenţi dintr-un cartier din Londra.
Dar cea mai tare luptă a profesorului de culoare este cea cu un sistem
educaţional idiot, în faţa căruia nu are nicio şansă. Acum profesorii
români nu se luptă doar cu barbaria înnăscută, se luptă şi cu sălbăticia
celor care nu înţeleg că şcoala este singura noastră şansă de a ieşi din
această fundătură a istoriei. Acum, după vreo douăzeci şi cinci de ani
de amăgire, citesc o recenzie apărută în acea vreme în Monthly Film
Bulletin. Scrie acolo că filmul aspiră la un realism social justificat de
frecventele aluzii la prejudecăţile rasiale, la familiile destrămate, la clasele cu
echipament şcolar insuficient şi aşa mai departe. Dar soluţiile pe care le oferă
suferă de un optimism facil asemănător celor mai utopice cântece folk. Toţi
elevii au inimi de aur, toţi aspiră să se autoperfecţioneze, toţi vor ca domnul
profesor să-i aprobe.
 Domnule profesor, mă bucur că nu aveam internet în copilărie şi
că am înţeles greşit acel film, mai ales că, recunosc, ascultam (din
păcate, ascult şi acum) utopice cântece folk. Şi, ca un rezultat al
proastei educaţii făcute de filme, recunosc, domnule profesor, vreau să
văd dezastrul societăţii românesti, criza crizelor, adică momentul în
care te vei întoarce şi dumneata de la casierie cu plicul cu jumătate
mai greu. Ştiu că o să-ţi dai banii pe cărţi sau o să-ţi cumperi pantofi
noi, nu vei face ca noi, politicienii, nu o să bei banii viitorului nostru
la crâşma istoriei. Cu dragoste...

24 octombrie 2008
 America nu crede în lacrimi

O explozie de bucurie şi lacrimi a cuprins lumea la victoria lui

Obama. Am vrut şi eu să câştige democratul, deşi i-am scris seara unui
prieten „Noi, negrii din lumea întreagă, indiferent de culoarea pielii,
ne bucurăm un pic prea repede, iar tu, stelist înrăit, să-ţi aduci aminte
că Steaua a avut 2-0, în minutul 10, cu Olympique Lyon”. Mi-a trecut
acest lucru prin cap poate şi sub influenţa a două cărţi pe care le am pe
noptieră: Al Gore, Asaltul asupra raţiunii şi La Société des victimes, cartea
sociologului francez Guillaume Erner.
America este ţara tuturor posibilităţilor, e adevărat, dar mai ales
a celor de control social şi de management inteligent al unui corp
social neomogen, mereu alimentat cu aluviuni de toate rasele şi
culturile. Alegerea lui Barack Obama (după alegeri îşi va aduce tot
mai mult aminte că este şi Hussein) a fost rezultatul unei mobilizări a
victimelor, cu aspect de răscoală, de revoltă împotriva sistemului.
Americanii săraci s-au ridicat împotriva unui sistem care a devenit tot
mai impopular. Am auzit şi jurnalişti din Europa exclamând pe la
televiziuni că nimic nu va mai fi ca înainte, frază pe care am auzit-o
destul de des după 11 septembrie. E adevărat, după 11 septembrie s-
au restrâns foarte multe libertăţi, a început un război de hărţuire şi
inoculare a unor frici noi societăţii globale şi mai ales celei americane.
Mi-au rămas şi mie în minte imaginile cu o ciupercă nucleară
deasupra unui oraş american, imagini care l-au propulsat pe George
W. Bush pentru un nou mandat.
La frica de terorişti s-a adăugat acum frica de criza economică,
frica de viitor. Alegerea lui Obama s-a făcut sub semnul fricii, nu ca
efect al unei politici a încrederii. În calitate de cunoscător al teoriilor
soft power americane, aş putea spune că săracii, cu puţinii lor bani, au
mai salvat o dată sistemul american, iar acum şi-au mai cheltuit şi
votul în acest sens.
În orice sistem social, cei din clasele populare au devenit obiect
al compasiunii generale, un sentiment deja democratic. Femeile,
negrii, săracii, muncitorii sau funcţionarii ce lucrează de le sar
capacele, minorităţile de toate felurile, imigranţii sunt astăzi
consideraţi victime şi dau o mare luptă pentru a li se recunoaşte
diferenţa, a primi certificat de victimă refuzând de multe ori chiar
statutul de egal. America şi marii ei scenarişti ne-a mai oferit o utopie,
cu un happy end rapid, formulă care poate direcţiona foarte bine
emoţia colectivă: un negru preşedinte, o speranţă pentru toţi.
 Vă aduceţi aminte de 1996, cum plângeau oamenii pe stradă la
alegerea profesorului Emil Constantinescu. După alegerea lui
Constantinescu, sistemul politic s-a consolidat şi multe dintre
rămăşitele comunismului par mai vii azi decât erau în 1995. Ce a reuşit
Emil Constantinescu a fost să ucidă prima izbucnire de speranţă. Şi
Traian Băsescu a reuşit să stoarcă lacrimi şi speranţe în 2004, dar astăzi
reuşitele luptei lui cu comunismul sau corupţia sunt încă sub semnul
îndoielii şi chiar ar putea să piardă această luptă, dacă nu va reuşi să-şi
facă o armată profesionistă.
Ştim din studiile de psihologie experimentală că indivizii pot fi
docilizaţi prin şocuri emoţionale: speranţe mari, dezamăgiri, iar
speranţă, iar dezamăgire. După câteva şocuri, speranţa schimbării
moare definitiv. Ştiu de la un scriitor american cum se îmblânzeşte un
cal sălbatic: se leagă puternic pentru că se smuceşte tare de două ori, a
treia oară nu va mai încerca, poate să-l ducă şi un copil de dârlog.
Sistemul acţionează mai bine sub acoperire, în spatele unor
aparenţe de schimbare şi având pe scaunele din faţă oamenii doriţi de
mase. Cu Ion Iliescu în faţă sistemul devenea transparent, îşi pierdea
paravanul necesar. În luptă directă cu Traian Basescu se întorc,
democratic, o serie de figuri şi metehne din trecut. Nu doar că se
întorc, dar se şi legitimează, ne sfidează şi ne pun să plătim
despăgubiri pentru perioada în care au trebuit să stea mai ascunse.
Sistemul se simte bine în confruntare, ştie să anihileze pe cei care bagă
levierul între roţile dinainte.
Mi-am adus aminte că au trecut patruzeci de ani de la momentul
în care Martin Luther King a lansat visul american al egalităţii
oamenilor, dar a murit pentru asta. Înseamnă că masele, victime astăzi
ale goanei după profit, pot schimba lumea doar prin sacrificiu, nu prin
invadarea saloanelor puterii. Noi, românii, am văzut şi faptul că până
şi revoluţiile, nu doar democraţia, pot fi contrafăcute.
America are astăzi şi o misiune istorică foarte complicată, a
rămas prea singură în asigurarea ordinii mondiale şi este de înţeles că
nu va putea să accepte aerul de libertate şi eliberare şi dansurile
victoriei mai mult de o noapte. Mâine, toată lumea la treabă, nu se
acceptă mahmureala şi refacerea după chef, ca la noi în Balcani. În
mod obiectiv, nu cred că America îşi poate permite să fie cea care duce
astăzi steagul libertăţilor şi eliberării individului din infernul
capitalist, aşa cum speră dezmoşteniţii din lumea întreagă. Ne-a spus-
o Obama, în primul lui discurs, America se poate schimba, dar rămâne
America.
 Nu trebuie să ne agităm prea tare, să nu cerem stăpânilor să
redevină sclavi. Nu ne-ar strica să fim realişti, să nu visăm degeaba.
Citiţi, mai degrabă, ultima carte a unui politician remarcabil al
Americii, care probabil a câştigat votul maselor, dar nu a fost lăsat să
fie preşedinte, Al Gore. America ştie să folosească energia visului, stie
să producă oameni puternici, ştie să treacă peste propriile slăbiciuni.
Dar, cu siguranţă, America nu crede în lacrimi!

7 noiembrie 2008
 Grigore Leşe. Nu aplaudaţi, speriaţi cântecul

Ce faci dacă rămâi singur cu cântecul? Dacă nu ai nici televizor,

nici radio, prietenii sunt departe şi clubul Bamboo nu s-a deschis încă.
Când nu te ajută nici studiile superioare să te minţi şi nici nu poţi să-ţi
fereşti privirea, ca de învăţătoarea care-ţi punea o întrebare prea grea.
Când te ţintuieşte mai tare decât mâna întinsă a politicienilor de pe
afişele vulgare de campanie ce faci, prietene? Aşa-i că ai încurcat-o?
A fost primul gând care mi-a trecut pe sub frunte când Grigore
Leşe a deschis un concert Cluj cu cei şase bătrâni fârşeroţi din
Cogealac.
Grigore Leşe a revenit cu un spectacol la Cluj cu gândul să se
răzbune pe noi. După cinci ani, Grigore Leşe s-a întors să cânte la Cluj
cu încrâncenarea ţăranului care vrea să arate ceva unui oraş care de
multe ori ne-a copleşit cu ipocrizia şi micimea lui, pe noi, copiii de
ţăran, veniţi aici. A venit să-şi ia o revanşă într-un loc unde nu a fost
înţeles pe deplin. Cred că oraşul acesta l-a rănit, l-a pizmuit şi la ţinut
pe loc în dezvoltarea lui artistică. Nu a mai venit să ne horească aşa
cum o făcea când noi credeam că este un talent care se va pierde într-o
zi, când noi credeam că este o fântână din care bei şi nu trebuie să-i
mulţumeşti niciodată, căci era de datoria ei să-ţi stea în drum. S-a
pregătit mult, cred, pentru această reîntoarcere acasă. A vrut să ne
arate cât de mult s-a schimbat şi că este atât de tare în voinţa şi geniul
lui încât este în stare să facă ceva ce ura, în altă parte a vieţii lui, adică
spectacol. Ne-a arătat că viaţa nu poate fi povestită de oricine, că
atunci când este adusă pe scenă, când este cosmetizată, aceasta nu o
poate face oricine. A venit parcă spunând: domnilor, sunteţi destepţi,
puţin snobi, hai să vă luaţi la întrecere cu cascada de simboluri din
povestea satului din dans, din glas, din murmur sau din sunetul
instrumentelor de lemn. Ne-a spus o poveste cu un profesionalism
desăvârşit, ca un chirurg ne-a despicat coşul pieptului şi ne-a repornit
inimile. Şi nici nu s-a uitat la noi. Nu i-a tremurat nici vocea şi nici
mâna, privirea i-a rămas întoarsă acolo, în lumea satului, unde i s-a
copt sufletul şi glasul.
Unii dintre noi au putut învăţa multe despre cântec, în timpul
acela dăruit nouă de Grigore Leşe. Eu, copil crescut pe colinele de la
poalele Tiblesului. Rămân să-i mulţumesc pentru că mi-a reamintit
cântecul, mi-a readus imagini, sunete, mirosul de pământ reavăn de
primăvară şi mirosul greu de argilă din ţintirim. Mi-am adus aminte
ceva pe care îl lăsasem în copilărie în Runcul Salvei. Mi-am adus
aminte cântecul, ceea ce mama plamădise în sufletul meu, cântându-
mi în copilărie. Mi-a adus aminte tristeţea Runcului şi a tuturor
grănicerilor din familia mea care două secole au bătut drumurile
Europei în războaiele străine de ei. Mi-a adus înapoi cântecul pe care,
plecând la oraş, l-am lăsat necântat.
Cu ochii vâlcele, cum zicea Grigore, mi-am adus aminte că
pentru cântec nu este nevoie de cuvinte. Bătrînii din Cogealac cântau
şi povesteau cu mâinile şi cu ochii o poveste pe care o înţelegeam fără
cuvinte. Tehnica lor polifonică l-a integrat de fiecare dată firesc şi pe
Grigore Leşe, astfel că nu i-am mai putut auzi cuvintele, doar tristeţea,
doar povestea tristeţilor pe care satul le adună în cântece cu speranţa
poate că Domnul s-o îndura să le uşureze viaţa dacă vedea-va atâta
jale. Am auzit îngânatul care e şi acompaniament şi cântecul fiinţei
care se alătură durerii celuilalt. Îngânatul copilului de la ţâţă şi ultimul
cântec al bătrânului care trece dincolo, cu inima grea sau uşoară.
Am învăţat că fiecare are cântecul său şi, uneori, sufletele se
sincronizează în cor, alteori fiecare om cantă melodia lui, cântecele se
pot amesteca şi murmurul care le conţine este vuietul vieţii, muzica cu
care oamenii încearcă să acopere muzica sferelor. Bătrânii fârşeroţi
cântau nişte cântece dintr-o altă lume, dar după cinci minute nu am
mai înţeles nici cuvintele lui Grigore, erau toţi într-o lume, bătrânii
aromâni construiau un concert perfect, fiecare cântând povestea lui,
totul armonizându-se în povestea care-i conţinea pe toţi, în cosmosul
satului închis în sine şi deschis doar spre cer. O lume a satului în care
lucrurile se amestecă: căsătoria cu moartea, cătănia cu hora, viaţa cu
moartea. La un moment dat, povestea pe care ne-o spune Grigore îşi
pierde linearitatea narativă. Cătănia se întâlneşte cu mireasa, cei
plecaţi dincolo, cu cei plecaţi departe. Grigore ne spune povestea lui şi
a rătăcirii lui prin lume. Cum Dumnezeu de seamănă atît de mult
poveştile rătăcirii noastre? El a venit să ne spună o poveste despre
viaţa de la ţară şi de ce e pribegia cea mai rea dintre bolile pământului.
Mi-am adus aminte că oamenilor de la sat nu a avut cine să le
cânte, trebuia de multe ori să-ţi cânti tu cântecul. Cântecul bătrânilor şi
al lui Grigore nu este cântec de spectacol, este pentru a ogoi sufletul
cântăreţului. Fiecare trebuie să-şi cânte cântecul, ca într-un performance
inevitabil, într-o zi va trebui să ridici mâna sau să baţi din palme ca
bătrânul cimpoier din Cogealac şi să-ţi deschizi sufletul în cântec.
Grigore ne-a mai reamintit că omul îşi făcea singur instrumente.
Instrumentele de lemn ale unei civilizaţii ţărăneşti, care de multe ori a
pierit sub fierul străinilor şi îl refuză la cântare, potrivite sunetului
trisţetii lui mute.
 Am aflat şi faptul că orice cântec îmbătrâneşte, nu ne mai
spuneţi prostia că un cântec rămâne veşnic tânăr. I-am văzut pe
oamenii aceia bătrâni care nu făceau teatru, ei erau cântecul vieţii lor.
Ei erau cântecele pe care le cântau. Cântecele lor îmbătrâniseră odată
cu ei. Şi vor muri odată cu ei. Cei care vor veni după, le vor putea
învia, dar nu vor mai fi cântecele lor, vor fi cântecele acelora.
Cu ochii ponor, cum tot Grigore zice într-un cântec, am început
să gândesc tâmpenii mai mari decât mine. Adică m-am gândit că
fiecare popor trebuie să lase ceva în lume. Şi dacă nu am ştiut să lăsăm
cetăţi, nici catedrale înalte, poate că poporul nostru poate lăsa în lume
o dâră de cântec. Pe loc mi-am dat seama că nu se poate, căci satul cu
oameni adevăraţi a intrat sub brazdă, iar noi, ceilalţi, nu ne preţuim
propria viaţă, deci nici cântecul ei.
La final, s-a aprins lumina şi Grigore ne-a văzut stând în picioare
cu ochii înlăcrimaţi. Nu a putut să plece pur şi simplu şi nu din cauza
aplauzelor. Parcă ne-a spus, nu aplaudaţi, aplauzele alungă cantecul.
Şi-a recunoscut în sală prieteni şi profesori, şi-a adus aminte de cei
duşi şi ne-a spus că oraşul este destul de pustiu fără aceştia. Grigore a
uitat de răzbunare. A început să horească din toată inima, cu drag de
oameni, aşa cum numai el ştie să o facă. Şi mai mult, a vrut să ne
pornească glasurile noastre. Parcă nu aţi mai cântat de mult, ne
dojenea ridicând palmele lui mari de plugar, ca două aripi de înger,
vedea că nu putem decât a murmura şi ne dojenea doar din priviri. De
ce v-aţi pierdut cântecul, ne spunea parcă. El ştia cât de greu este să-ţi
deschizi baierele sufletului după ce te-ai închis printre blocurile de
beton. Ne era frică să nu stricăm magia, mergeam murmurând,
împleticindu-ne după el, iar el mergea înainte ca un prapor, cu clopul
ridicat, undeva spre cortină, trăgându-ne după el în întunericul din
„Nu-i lumină nicări”. La final, profesionistul de la Bucureşti s-a
reîndrăgostit de muzica lui. Încet, încet, o sală uimită a început să
murmure, iar Grigore cânta cu tot sufletul. Nu aplaudaţi, speriaţi
cântecul! Staţi, încă nu aplaudaţi, vreau să vă mai cânt una de
dragoste. Dădea din mâini ca din două aripi îndemnându-ne să
mergem după el. Greu de realizat, ce mai mulţi nu au cântat niciodată,
iar cei ce ne-am întâlnit măcar o dată în viaţă singuri cu cântecul,
uitasem, nu mai aveam aer, coşul pieptului ne devenise prea mic. Ne
era frică şi ruşine să mai încercăm. Frunză verde, iadăra... unii vor cânta
pe stradă, pe măsură ce li se va dezgheţa sufletul.
Una dintre fetele de pe scenă lăcrima uşor şi îşi ştergea lacrimile
pe furiş, probabil pentru că-l vedea pe Grigore fericit pentru o seară. Şi
atunci mi-am dat seama că Grigore Leşe s-a schimbat mult şi a meritat
să se schimbe. El are o misiune mare, are un talent pe care nu are voie
să-l risipească, un talent, cum spuneau bătrânii din satul meu, pe care
Domnul i l-a dat să-l înmulţească, nu să-l piardă pe cărările lumii.
E genial, spunea o doamnă lângă mine. Nu, doamnă, mi-am
spus în barbă, ştergându-mi o lacrimă. E un biet om, un om întreg.
Dar noi, ceilalţi, suntem nişte umbre, nişte copii care şi-au lăsat
sufletul în grădina copilăriei şi s-au rătăcit printre blocuri.
Deci, ce faci prietene dacă într-o zi rămâi singur cu cântecul.
Dacă el se uită la tine şi te ţintuieşte cu degetul şi te întreabă: unde ţi-e
sufletul băiete, l-ai pierdut prin lume sau l-ai băut în crâşme, ori l-ai
dat pe mândre. Dacă ai fost la întâlnirea cu marele nostru lăpuşan
plecat la Bucureşti, poţi spune: badea Grigore Leşe mi-o spus că
sufletul e ca apa, oricât ai cheltui, nu se gată. Eu am ajuns acasă şi am
scris în Jurnal: „Azi, 21 noiembrie, o plouat toată noaptea şi o trecut
Grigore Leşe pe la noi, mi-o adus o scrisoare la ai mei, cei duşi şi cei
care încă mai scurmă în ţărâna de pe Dealurile Ţibleşului.”

21 noiembrie 2008
 Unde fugim de criză?

O societate ca a noastră funcţionează pe bază de vorbe. E nevoie

să schimbi subiectul din când în când, iar în rest totul merge de la sine,
ca tonomatul. Acum este la ordinea zilei să vorbim despre criză. Ce-i
drept, marele nostru Ion Luca, din Haimanale, o făcea cu mai mult
har. Personajele lui vorbesc tot timpul despre criză, beau bere, se
plâng, declamă, dar nimic nu se schimbă în viaţa lor.
Acum, auzim în fiecare zi câte ceva despre criză. Televiziunile
încearcă să dea dinamism situaţiei, ne vorbesc despre sute de
concediaţi, de viitori şomeri (cu zecile de mii), dar totul este dezminţit
a doua zi. Vine dezastrul, ne omoară criza, se fac concedieri, o să fie
foarte rău! O prietenă din străinătate, soţie de bancher, îmi spune că în
Olanda, patria finanţelor, se iau măsuri dramatice de austeritate.
Comunităţile, ţara şi familiile se reorganizează şi îşi reduc foarte mult
costurile vieţii. Renunţă la lux, la excursii în ţări exotice. Se schimbă
totul, nimeni nu aşteaptă să vadă ce va fi, nu aşteaptă să se anunţe
oficial că a intrat criza. La noi, criza este doar suportul pentru
demagogie cotidiană, un subiect drag tuturor.
Ziarul financiar se întreabă cu ironie „Vine criza?”. Se fac tabele
cu disponibilizări, dar greu se poate argumenta şomajul viitor.
Oricum, avem cel mai mic şomaj din ultimii 18 ani, iar, în mare,
şomajul e şomaj voluntar. Business Standard, ziar austriac, serios, ne
spune hâtru, româneşte: „Dragi români, cică vine criza!”sau într-un alt
titlu „Criză de larg consum”. Un ziar din Bacău este sugestiv „Pâş,
pâş, vine criza”, un analist imobiliar zice în titlul unui articol: „Criza,
când vine criza?”, iar un portal de ştiri pune un titlu savant, în stilul
Caragiale, „E oficial: Criza vine şi în România”.
Multă veselie, umor, un adevărat banchet platonician în
aşteptarea crizei economice. Dar demagogia papagalică nu se opreşte
aici. Vorbim dintr-o dată despre nevoia unui guvern care să scoată
ţara din criză. Un prim-ministru de calibru, cu importante cunoştinte
despre crize economice. Parcă până acum nu a fost nevoie de
competenţă la guvernare, doar criza ne va face să ne descoperim pe
marii tehnocraţi pe care i-am ţinut ascunşi prin birouri sau buncăre. Să
fim serioşi, ce pârghii are guvernul într-o situaţie de criză mondială,
cu economie dependentă de importuri si cu slabe investiţii şi proiecte
publice?
Poate că doar Mugur Isărescu va avea ceva mai multă treabă, ca
guvernator al Băncii Naţionale şi ca un bancher inteligent ce este, dar
povestea guvernelor care salvează ţările de criză în neoliberalismul
fără concurenţă de astăzi este o poveste de adormit electoratul.
Caut de câteva zile pe internet semnele crizei, articole, analize de
pe Oxford Analytica, peste tot găsesc ştiri despre pachete anticriză
legate de piaţa interbancară sau lichidităţi, dar nicăieri nu se vorbeşte
atâta despre guvernul şi primul-ministru care salvează ţările. În
schimb, citesc concluziile raportului Situaţia şi Perspectivele Economiei
Globale în 2009, care au fost prezentate la Doha, în cadrul Conferinţei
ONU pe tema Finanţării pentru Dezvoltare. Într-un scenariu mai puţin
pesimist, economiştii de la ONU estimează pentru anul viitor un ritm
de creştere a economiei mondiale de 1%. Economiile dezvoltate, care
sunt însă şi cele mai afectate de criză, se vor contracta cu până la 1,5%,
în timp ce economiile emergente vor cunoaşte o expansiune de 2,7%.
Dar cum populaţia creşte mai repede în ţările în curs de dezvoltare,
venitul mediu global pe cap de locuitor va fi mai mic în 2009.
Toate aceastea îmi aduc în minte primăvara lui 1981, la Lipova,
unde, soldat fiind, aşteptam să vină inundaţiile. Era un soare
strălucitor de primăvară peste cazarma noastră, dar noi eram în
alarmă, dormeam echipaţi, cu bocancii în picioare, pentru că urma să
iasă Mureşul din matcă. Mergeam ziua şi înălţam digurile cu saci de
nisip şi îi tot întrebam pe superiori: toarăşu căpitan, ce se aude, vine
Mureşul? Vine, băieţi, e ca şi venit, a plouat mult în judeţul Mureş şi în
munţii Harghitei. Două săptămâni am tot aşteptat dezastrul, dar nici
măcar soarele nu s-a obosit să se ascundă după vreun nor. Eram
bucuroşi, pentru că scăpaserăm de instrucţie şi programul idiot al
sergentului major Hărăbor, de loc de undeva din Vrancea, dar ne
uitam cu dezamăgire la riglele ce ieşeau din apă pe la poduri şi unde
apa nu mai creştea.
Luam băutură în fiecare zi din oraş şi ne comportam ca în
condiţii tragice. Evident, gradaţii ne tratau mai omeneşte, mâncarea
era mai multă şi mai bună, ofiţerii plecau acasă mai repede, gradaţii
vindeau sacii de iută şi nisipul pentru diguri. La casele de pe lângă
albia Mureşului se vindeau ţuică şi vin de casă, unii au început să facă
şi plăcinte. De la parcul auto se vindea benzină, cele două prostituate
ale oraşului, Rodica si Muta, erau fericite că soldaţii aveau timp să se
încoloneze „la paie”, cu plutoanele, când venea asfinţitul. După vreo
două săptămâni am fost anunţaţi că viitura cea mare nu mai vine. Ne-
am retras în cazărmi, am lăsat doar un punct de observaţie undeva
lângă un pod, într-o livadă de meri.
L-am uitat acolo pe colegul nostru vreo lună şi ceva, dar nici el
nu s-a sinchisit să vină în unitate, căci era boierul oraşului. A vândut
mii de saci de rafie din digurile improvizate şi zeci de bascule de nisip.
Era bine îmbrăcat, avea economii deja lăsate la cineva în oraş şi îl
salutau toţi superiorii. Deşi fusese porcar înainte, acum câştigase
respectul comunităţii noastre. Era unul din cei pentru care dezastrul,
care se răzgândise a mai veni, adusese numai lucruri bune.
Eu nu contest că vine criza, dar nu înţeleg acest spectacol cu
Petrică şi lupul. Ne întoarcem la minunatele pagini ale lui Caragiale
despre criză (în Leac de criză sau Situaţiunea) vorbim , vorbim şi totul se
consumă în actul dialogic. Mutăm criza la guvern sau la primul
ministru, să rezolve ei, iar noi ne vedem mai departe de treabă.
Excursiile exotice de Crăciun şi Revelion nu se ratează, consumul
aberant şi ostentativ de telefoane mobile sau maşini de superlux
merge mai departe. Aşteptăm criza ca un semn că am intrat şi noi în
lumea bună, criza ne apare ca un semn de normalitate. În fine, ne-am
tras şi noi o criză.
Unde fugim de criză, ne-am putea întreba, dacă am avea instinct
de supravieţuire. Răspunsul este simplu, nu trebuie să plecăm nicăieri.
Noi suntem în criză de câteva secole, criza nu a plecat niciodată de la
noi. Cea care vine din import e, probabil, tot o criză, dar mai mică
decât a noastră (vorba unui banc cu ciobani şi medici). Şi, oricum,
criza cea mondială, nu şi-o va putea permite oricine... poate doar unii
domni.

5 decembrie 2008
 Efectul Tolea Ciumac în politică

Decapitarea ministrului Gabriel Oprea pune un diagnostic pe

momentul politic actual. Sistemul politic românesc este bolnav, iar
grupurile de interese au invadat viaţa politică. Atacarea unor structuri
ale siguranţei statului de către crima organizată este semnul
transformării statutului şi pierderii monopolului violenţei legitime pe
care-l are statul, cum zice Max Weber, dar mai ales al pierderii
autorităţii şi funcţiilor de asigurare a ordinii şi justiţiei sociale.
Convoiul de 2.000 de interlopi şi cetăţeni din Craiova, de la
înmormântarea celebrului Caiac, transmis în direct la televiziuni, a
arătat un model în care acolo unde instituţiile statului renunţă la
atribuţiile de ordine publică şi siguranţa cetăţeanului, în locul lor
aceste atribuţii sunt preluate de lumea interlopă şi grupurile de
interese. Poliţia şi politica din unele oraşe sunt în conexiune cu
grupuri mafiote, aceasta fiind una dintre semnificaţiile luptei
împotriva generalului Virgil Ardelean.
Cu generalul Ardelean la Interne, în funcţia de control intern,
interlopii politicii nu ar fi reuşit să-şi promoveze în funcţii de
conducere, mai ales la inspectoratele judeţene, politişti corupţi sau
afiliaţi unor grupuri de crimă organizată. După ce Liviu Dragnea a
reuşit să impună aberaţia controlului total al judeţelor prin preşedinte
de consiliu judeţean şi prefect de la acelaşi partid, lucru acceptat şi de
PD-L, ce mai lipseşte din ecuaţia controlului total al resurselor unui
judeţ? E simplu, şeful inspectoratului judeţean de poliţie pus de
grupurile de interese. Lucrare perfectă, ecranaj total.
Am văzut şi clanul Vanghelie trimiţând presei armaghedoane
(rimează cu vanghelioane) prin intermediul finului său Stochiţă, cu
aberaţii despre Grupul de la Cluj, şi un complot pentru ruperea
unităţii de monolit a PSD. Această aberaţie, lansată şi pe un
armaghedon distribuit de un jurnalist de la o televiziune prietenă,
arată lipsa de inspiraţie a marelui inchizitor, moralist şi păzitor al
identităţii PSD, care este Marian Grămăticul. L-am văzut acuzând de
corupţie un vicepreşedinte de la Ilfov, îl văd cărând stindardul luptei
anti-Băsescu şi nu pot observa o grozavă nepotrivire: niciodată PD (şi
nici PD-L) nu a pus un adversar serios pentru marele lider din sectorul
5, mereu a avut cel mai slab candidat. A trimis un candidat femeie sau
un tânăr fără notorietate şi fără experienţă. Nu cumva el este bufonul
care simulează lupta cu preşedintele şi, prin aceasta, o devalorizează?
 Nu pot să nu mă mir cum liderii PSD nu observă capcana pe
care le-o întinde grupul celor ce s-au opus alianţei cu PD-L. Aceştia se
luptă să distrugă alianţa şi caută soluţii pentru a crea un scandal din
care PSD să iasă de la guvernare ca să fie posibilă o bătălie cu Traian
Basescu în toamnă, alături de PNL şi UDMR. Obsesia că Băsescu vrea
să rupă PSD este deja o tâmpenie veche şi e repetată de prea mult timp
ca să mai reziste ca explicaţie. Dar dacă este repetată insistent, ea ar
putea deveni realitate în cazul în care s-ar pune problema unui
scandal în coaliţia de guvernare şi PSD ar trebui să plece.
În sociologie, acest fenomen se numeşte profeţie care se
autorealizează. Ce să mai spun de tâmpenia cu Grupul de la Cluj, care
vrea să rupă PSD? Numai inteligenţa de primate dâmboviţene, pe care
o etalează unii, poate agita acest pericol, după ce Ioan Rus şi cu mine
ne-am dat demisiile din toate funcţiile, nu am candidat, am revenit la
meseriile noastre şi ne simţim foarte bine aşa. Unii foşti colegi de
proiect şi-au pus cenuşă în cap şi au spus că Grupul nu există şi nici n-
a existat vreodată. Au fost iertaţi. Hoţilor înţeleg să le fie frică de Virgil
Ardelean, dar de reformă sau modernizare politică, de descentralizare
sau de autonomie decizională în administraţia locală cine să se mai
sperie? Ele au fost îngropate şi a rămas doar ura unora care şi-au
pierdut funcţiile sau complexul celor fabricaţi de minirevolta de la
Congresul din 2005. Ce să înţelegem din invocarea Grupului de la
Cluj, chiar în conditiile în care ne-am lăsat la vatră? Că este nevoie de
noi, spaima şi ura celor care ne invocă ar trebui să ne mobilizeze?
Mulţumim pentru atenţionare, ne gândim.
Gabriel Oprea a plecat cu demnitate din funcţia de ministru, dar
cei care aplaudă victoria unor politicieni contestaţi nu de mult de toată
lumea vor ajunge în scurt timp să regrete că nepăsarea noastră a
produs în politică mici monştri pe care societatea i-a scăpat de sub
control. I-am văzut des la televizor şi ne-au devenit familiari,
simpatici. Unii aveau dosare penale barosane, dar în bulibăşeala
noastră nu mai ştim cine este vinovat şi cine nu.
Alţii erau agramaţi şi fără şcoală, dar presa i-a promovat pentru
a lovi în partidele din care veneau sau pentru a face spectacol. Am
populat lumea politică cu personaje bizare, cu giboni, cu hoţi sau
torţionari şi aceştia încep să preia controlul. Numesc aceasta efectul
Tolea Ciumac, ca să nu îi spun Frankenstein. Dan Diaconescu l-a creat
pe Tolea, în dispreţul decenţei televizuale, iar într-o seară, în direct,
creaţia lui l-a ridicat pe sus şi l-a dus la tomberon. Mulţi din gibonii,
hoţii şi golanii promovaţi şi priviţi cu indulgenţă în politică deja
aşteaptă cu tomberoanele la uşa politicienilor spilcuiţi, marii lideri
politici ai momentului, dar şi la uşile studiourilor sau redacţiilor de
ziar.

16 ianuarie 2009
 Povara stângii

Discuţia despre îngheţarea salariilor este un foarte bun prilej

privind modul în care se răzbună politica pe cei care promit uşor sau
despre cât de mult cântăreşte identitatea. Preşedintele a lansat ideea
îngheţării salariilor, dar dacă rămânem la această temă nu vom ajunge
la niciun rezultat.
Este o măsură care ar trebui gândită doar într-un sistem de
compensare. Depinde, ea poate fi acceptabilă dacă se îngheaţă
preţurile, de exemplu, condiţie imposibil de realizat în economia
sălbatică de piaţă. Sau dacă s-ar putea prezerva toate locurile de
muncă, s-ar realiza astfel o altă condiţie şi aceasta la fel de utopică.
Măsura nu este oportună pentru că poţi arunca toate costurile crizei
doar pe salariaţi, oameni care, oricum, suportă sistemul dezechilibrat
de pensii din România. Aflat la guvernare, PSD are o dificultate
suplimentară, povara identităţii. Cei de dreapta, în situaţii de criză, se
ocupă de cei bogaţi, dau ajutoare structurale pe baza unor teorii cu aer
savant, stânga însă este condamnată să-i apere pe cei mulţi, adică pe
cei care au suportat – în istorie – toate crizele economice ale
capitalismului.
Cum ar putea PSD, un partid de stânga, mă întreabă un
jurnalist, să accepte o asemenea măsură? Din păcate, PSD trebuie să
aibă un program de stânga adevărat, care se revendică prin credinţa în
valori, nu doar prin gratuităţi şi cadouri pentru populaţie. Ce
diferenţă a fost între PSD, PD-L şi PNL în privinţa promisiunilor de
campanie, în timp ce criza mondială începuse, în februarie 2007, în
SUA? Niciuna. Toate cele trei partide au dat dovadă de proiecte de
comunicare cu accente de populism exemplar (de stânga, de dreapta –
nu poţi să-l cataloghezi). Din nefericire, politica românească nu se
revendică de la sisteme de valori care să cristalizeze acţiunea politică.
La vorbe şi promisiuni e liber în campanie, acolo unde nu există
credinţe ferme şi proiecte serioase ale partidelor. PSD a renunţat la o
parte a identităţii sale când a ales să facă o coaliţie în interes naţional
cu PD-L. PSD trebuie să fie avocatul celor mulţi în Guvern, dar va
trebui mereu să negocieze cu PD-L, mai ales că a făcut greşeala de a
lua toate ministerele care redistribuie bani de la buget. în locul
negociatorilor PSD, aş fi împărţit frăţeşte cu PD-L ministerele cu
potenţial de conflict social, mari consumatoare de fonduri, ştiind că nu
vor fi bani în 2009. Probabil, nici pesediştii nu au putut să facă o
proiecţie veridică spre criză, s-au gândit, poate, că banii daţi
pensionarilor, salariaţilor în sănătate, educaţie sau funcţionarilor
conservă voturi ori aduc unele noi. Este adevărat, gândirea este
valabilă pentru regiuni sărace şi în condiţii de belşug, când se poate da
de la centru.
Mulţi manageri politici din PSD provin din zone caracterizate de
sărăcie, iar acest lucru afectează, dacă nu mă înşel, şi viziunea PSD,
uneori. Sper să nu se supere foştii mei colegi, nu-i critic, îmi dau şi eu
cu părerea, poate era mai inteligent să împărţim şi riscurile şi
posibilele avantaje cu PD-L. Mai ales în condiţii de criză, alocaţiile
sociale vor fi insuficiente, vor crea nemulţumiri. Oricâte ar încerca să
facă miniştrii PSD responsabili, stânga ar putea pierde din simpatie.
Dacă faci în patru ani 100 de km de autostradă (un mizilic într-o lume
normală!), la noi poţi deveni erou naţional, dar pentru scăderea
nivelului de trai nu te iartă nici votanţii tăi.
Cred că PSD poate să-şi păstreze identitatea de stânga şi în
condiţiile coabitării cu PD-L (nici ei nu sunt cine ştie ce dreptaci!), însă
venind mereu cu proiecte, cu imaginaţie, cu strategii creative de
adaptare la criză. De multe ori, proiectele mici creează efecte mari,
printr-o lege a epidemiilor sociale. Vor fi momente când, invariabil,
pesediştii se vor opune în guvern unor măsuri, dar nu poate fi singura
strategie de a rezista identitar.
Cât despre păstrarea capitalului electoral, în condiţiile crizei,
trebuie mânuită cu atenţie o asemenea intenţie (na, că fac versuri!)
pentru că o poţi păţi, poţi primi eticheta de demagog şi o pot crede
asta chiar şi cei pentru care te-ai luptat, dacă o duc rău. Avem un
paradox recent: PSD s-a luptat cu Guvernul Tăriceanu pentru bazinul
său electoral: ruralul. A obţinut câte ceva, a făcut concesii guvernului
pentru măsuri de asistenţă a locuitorilor din rural. Când colo, pentru
prima dată, la ultimele alegeri votul pentru PSD a venit din... urban.
Ţăranii au primit prin biserici şi primării liberale câteva din miliardele
de euro din deficitul lui 2008 şi au votat pe cei care aveau cheile de la
cămară, nu pe cei care se luptau pentru banii lor de agricultură şi care
le-au mărit pensiile, şi au readus unele subvenţii.
În condiţii de criză, fiecare gest politic trebuie cântărit, cercetat,
făcut studiu de impact, este periculos să te conduci doar după instinct.
Din păcate, încă nu cred că suntem capabili să creăm strategii de criză
eficiente, cu toate bunele intenţii ale Guvernului, pentru că majoritatea
politicienilor români gândesc mai ales în termeni de cheltuire de
resurse, nu ştim să gândim efecte programate creatoare de resurse.
Povestea cu cota unică nu a fost verificată şi, în condiţii de scădere
economică sau stagnare, nu cred că de la cota unică a venit creşterea
recoltării de venituri la bugetul de stat.
Cred că se pune o presiune prea mare pe PSD, pe baza faptului
că este un partid de stânga. Când nu sunt bani, identitatea de stânga
este o povară în sistemele neevoluate, care au conservat prea mult
moştenirea comunismului.
E o sarcină grea, dar PSD are o şansă de a se reforma (nu
credeam să mai scriu vreodată această frază!) Să ne aducem aminte că,
între 2001 şi 2004, PSD şi-a conturat ideologia de stânga, dar în
administrarea ţării a făcut ce trebuia pentru integrarea în NATO şi
încheierea negocierilor cu UE.
Este un moment complicat pentru PSD, dar cred că îl va trece cu
bine în colaborarea şi confruntarea cu PD-L, căci în guvern sunt
oameni cu experienţa guvernării 2001-2004, când nu s-a condus ţara
după ureche, ba din contră. Problema va apărea la partid, unde s-ar
putea să se despartă apele. Sub presiunea crizei am putea să asistăm la
apariţia unor dispute de clarificare ideologică. Stânga baronilor sau
cea a vechilor comunişti, bazată pe melodia gratuităţii traiului pentru
popor, ar putea pierde teren în faţa unui curent de social-democraţie
cu spirit european, mai imaginativ, mai creativ, mai apropiat de calea
a treia. Norocosul de Geoană mai are o şansă... pe care nu cred că o va
folosi.

31 ianuarie 2009
 Români şi unguri, prizonieri într-o lume mică

Drama uciderii lui Marian Cozma este un eveniment care leagă

România de Ungaria mai mult decât şedinţele comune de guvern, la
care nu se hotărăşte nimic, mai mult decât autostrada noastră din
visele ardelenilor, mai mult decât simpozioanele de multiculturalism.
Spun ne leagă, nu în sensul că ne înfrăţeşte, ci în sensul că pune în
evidenţă graniţele unei lumi în care avem un destin comun.
În prima fază, când am auzit vestea înjunghierii unui sportiv
român în Ungaria, ca români verzi, ne-a venit să scoatem cuţitele şi să
trecem graniţa. Am auzit apoi că este vorba de un ţigan şi am răsuflat
parcă uşuraţi. Bine că n-a fost un ungur! Am putut da drumul unui
ritual de solidaritate emoţionant, un manifest împotriva barbariei şi
violenţei. Mulţi au început să declame ode poporului maghiar, care s-a
manifestat exemplar. Au scris unii chiar că se infirmă credinţa că
ungurii ar fi naţionalişti, iar relaţia lor cu noi ar fi una de conflict.
Nimic mai fals, mergem prea departe cu efuziunea şi patetismul.
Nimic nu s-a schimbat în relaţia noastră cu ungurii şi nici în ceea ce
priveşte conflictul de vecinătate sau identităţile noastre născute din
confruntarea de sute de ani din Transilvania. Ultimele două decenii
au produs modificări majore în relaţia dintre români şi unguri, ne-am
apropiat mult, am scăpat de multe spaime, dar să nu exagerăm: nu
suntem fraţi.
În schimb, suntem fraţi de suferinţă. Trăim într-o lume care a
scăpat de întuneric doar de puţin timp. Am învăţat acolo să urâm pe
ascuns, să nu respectăm aproapele şi unii au învăţat că totul este
permis pentru a trăi un pic mai bine. O lume cu puţină speranţă, cu
puţină lumină. Poate, ungurii au avut o rudă de salam în plus, dar nu
e mare diferenţă. În lumea deschisă de căderea zidului Berlinului
bâjbâim încă în căutarea sensului. Administraţiile noastre sunt bazate
pe nepotism şi corupţie. Politicienii care nu mai sunt aleşi în
parlamentele noastre cer indemnizaţie de şomaj, pentru că nu au
meserie, nu se pricep la nimic sau nu mai vor să muncească.
Guvernele noastre, africane – cum inspirat a scris un prieten jurnalist –
au ca principală preocupare creşterea prosperităţii conducătorilor şi
spolierea statului.
Altfel, cum se explică existenţa clanurilor mafiote de ţigani şi în
Ungaria, ţară pe care o credeam mai civilizată decât România. Pur şi
simplu, politicieni şi poliţişti intră în relaţii cu lumea interlopă pentru
mai mulţi bani, pentru mai multă putere. Ca în Craiova noastră, unde
politica şi ţigănimea au găsit un limbaj comun: banul. Dacă românii şi
ungurii ar avea stat, atunci haitele de ţigani infractori ar fi în puşcărie
sau în diferite cimitire. Un stat adevărat nu ar tolera cultura
infracţională care năpădeşte chiar şi instituţiile statului, nu ar avea
cum să aplice filosofia drepturilor universale ale omului în condiţiile
unei violenţe de ev mediu. Ungurii din Veszprém au ieşit cu lumânări
din solidaritate cu nefericirea echipei de handbal, dar şi ca un protest
mut faţă de propria lor condiţie: oricând, ei sau copiii lor pot fi
victimele unor hoarde de sălbatici ocrotiţi de corupţia din politică,
justiţie, poliţie şi administraţie.
Noi, sociologii, am învăţat încă de la primele cursuri că statul are
monopolul violenţei legitime. Iar în România sau Ungaria, dacă statul
ar mai fi în viaţă, atunci ar folosi acest atribut: adică violenţa
împotriva violenţei. Dar noi nu credem în ordine sau lege, nu ne
interesează aceste lucruri, aleşii noştri se distrează aruncând cu
mâncare sau băutură în campania electorală, iar restul este circ
televizat zi de zi. Amărâtul de cetăţean se bucură şi el de un mic şmen
care i-a ieşit în campanie: a luat o bere şi nişte mici pentru votul acela
care oricum nu-i folosea la nimic. Din păcate, prea multă ţigănie se
combină cu eşantioane de democraţie, iar mai grav este că ţigănia nu
este doar apanajul culturii romilor.
A devenit un model de a trăi în afara legii, normelor şi
civilizaţiei pentru unii locuitori de pe plaiul mioritic şi, probabil, şi de
pe întinderea nesfârşită a Câmpiei Panonice. Romii au scăpat de
ţigănie, nu mai trebuie să se plângă la Oficiul pentru Combaterea
Discriminării, deja ea a devenit un stil de viaţă şi pentru o parte din
majorităţile care îi detestă şi îi discriminează. La noi, miniştrii de
Interne se schimbă din două în două săptămâni pentru ca mafiile să-şi
asigure reprezentarea în guvern şi fiecare şef de partid să aibă un
serviciu de informaţii personal. La modul în care am ajuns să ne
împuşcăm pe străzi, cred că putem raporta, cu mândrie patriotică,
faptul că suntem mult mai tari decât ungurii, i-am bătut la acest
capitol. Şi pe mine m-a impresionat gestul sutelor de maghiari care l-
au omagiat pe românul Cozma.
La întrebarea dacă noi am fi făcut la fel în cazul în care un
sportiv maghiar ar fi fost ucis în România, cred că am fi făcut la fel,
poate eram chiar mai patetici. Sigur, una dintre condiţii ar fi ca
ucigaşul să fi fost tot ţigan. Nu ştiu cum ar fi reacţionat ungurii dacă
ucigaşul ar fi fost etnic maghiar. Îmi aduc însă aminte că sondajele
privind relaţiile interetnice, pe care le-am făcut aproape zece ani în
România, arătau că una dintre puţinele asemănări atitudinale între noi
şi unguri era respingerea faţă de ţigani. Aici eram, cu adevărat,
asemănători; fraţi, aş putea spune. O atitudine nedreaptă faţă de o
etnie năpăstuită de vremi, gestul unor bolnavi care îi urau pe unii mai
bolnavi decât ei.
Acum, să nu ne grăbim prea tare pentru a decreta că s-a sfârşit
orice conflict cu ungurii şi că începem un mileniu de pace. Nu a trecut
decât o săptămână de la momentul în care Preşedintele României a
fost nevoit să le spună „never” unor politicieni unguri care caută, ca şi
cei români, doar calea uşoară de a câştiga voturi. Avem încă multe
lucruri pentru care ne putem duela, dincolo de bătălia pentru Ardeal.
Vom mai cânta pe la chefuri S-o suit Horty pe cal şi o să le spunem
cuvântul acela jignitor şi nedrept, care în traducere înseamnă om fără
ţară, iar ungurii o să ne mai spună, la supărare, budos olah.
Dar avem şi un lucru care ne apropie, fără să fim fraţi: români şi
unguri, suntem prizonierii unei lumi mici, pline de violenţă, corupţie
şi barbarie. O lume unde speranţa moare în fiecare zi şi unde oamenii
din Veszprem, Seghed, Nădlac, Deva şi Piteşti au iesit cu lumânări în
mâini, speriaţi. Nu ştiu câţi dintre ei auziseră înainte de Marian,
handbalistul, sau înţelegeau ipocrizia bătăliei televiziunilor pentru
audienţă, dar toţi au simţit că sunt singuri în faţa morţii, că statul care
ar trebui să-i apere este doar o mascotă pe care conducătorii o folosesc
pentru a merge la furat.

13 februarie 2009
 Mândru că sunt român?
Participare tardivă la o emisiune moderată de Robert Turcescu

În drum spre aeroport, ascultam o emisiune de radio moderată

de Robert Turcescu, cu profesionalism, cu dinamismul care l-a făcut
cunoscut, dar, mai ales, cu o suferinţă nedisimulată în detaşare de
subiect, despre mândria de a fi român în condiţiile hăituirii
conaţionalilor noştri din Italia.
Aş fi vrut să particip prin telefon, dar trebuia să urc în avion, aşa
că piticul mi-a rămas pe creier şi nu mă pot abţine să nu mă bag, chiar
tardiv, în această dezbatere. Mai cred că această dezbatere ar fi
important de făcut şi la ea ar trebui să participe intelighenţia noastră
(pe unde o mai fi ea?) pentru a lămuri o serie de lucruri legate de
identitatea de român şi sursa emoţiilor legate de ea. Am asistat în
emisiunea lui Robert la un adevărat concert identitar.
Moderatorul se chinuia să stăvilească şi să canalizeze indignarea
celor care nu înţelegeau de ce trebuie să plătim toţi pentru câţiva romi
care fură sau violează. Întrebările şi afirmaţiile care curgeau în valuri
se refereau la câteva lucruri cărora, din nefericire, nu le-am dat un
răspuns clar în dezbaterea publică la zecile de talk-show-uri zilnice cu
Nikita, Magda Ciumac, Sexi Brăileanca, Crin Antonescu, Sergiu
Andon, Sever Voinescu sau Mădălin Voicu.
Unu: prima întrebare se referea la nedreptatea care se poate
crede că ni se face, adică de ce să suportăm toţi pentru unii. Sunt
câţiva infractori care pătează obrazul întregii naţiuni, spunem cel mai
adesea. Răspuns: este pentru că mecanismul de identificare
psihologică este acelaşi şi la bine, şi la rău. Adică, am luat emoţie
pozitivă şi mândrie din faptele celor puţini care au făcut cultură,
istorie sau sport, marii români, ne hrănim mândria cu Brâncuşi, Eliade
sau Cioran.
Acest beneficiu nemeritat are drept costuri faptul că trebuie să
suportăm şi partea rea. Şi aceştia, răii, sunt tot puţini, dar relevanţi.
Cu ei avem o legătură chiar mai puternică, legătura
contemporaneităţii. Nu poţi lua din istorie doar nectarul zeilor, nu
poţi selecta doar partea care-ţi convine, ceilalţi se uită la tine ca
prezenţă în spaţiul lor de proximitate, ei nu au niciun motiv sau destul
timp ca să aleagă doar partea convenabilă ţie.
Străinul are dreptate să ne pună vize sau să ne dea afară din ţara
lui, pentru că partea noastră rea îl deranjează, îl ameninţă, lui nu-i
putem cere să facă socoteli de compensare, să pună el în balanţă ce
avem noi bun cu ce avem rău şi să facă judecăţi istorice. El se
întâlneşte cu partea delincventă a românităţii şi, pentru omul simplu,
ameninţarea unui delincvent în metrou este mai puternică decât
emoţia estetică resimţită, eventual, în momentul când a văzut Pasărea
măiastră sau Poarta sărutului.
Evident, dacă a ajuns să le vadă, căci statul român nu a făcut
vreodată prea mari eforturi în această direcţie. La Hădăreni şi în alte
sate unde au fost făcute linşaje împotriva unor romi delincvenţi, noi,
românii buni şi înţelepţi, ne-am comportat mult mai violent decât
italienii. Românii care s-au adunat să-i linşeze pe romi nu s-au gândit
la ţiganii de treabă şi lunga convieţuire cu ei.
A doua problemă: sunt câţiva infractori, spunem, restul
românilor sunt serioşi. Nu ştiu dacă procentul de delincvenţă este mai
mare la noi decât la alţii, probabil că nu, dar în contactul cu societatea
italiană, delincvenţa românilor a depăşit pragul de acceptabilitate al
locuitorilor de acolo. Sigur că italienii au delincvenţii lor, mafioţii lor
periculoşi, dar tipurile de infracţiuni pe care le fac româno-romii
şochează prin încălcarea unor tabuuri ale civilizaţiei.
Violul femeilor bătrâne sau al fetiţelor este unul din actele
ritualice care apar, de secole, mai ales în războaie, iar în civilizaţia
contemporană ele şochează. Grav este că noi vedem la Ştirile de la ora
5, zilnic, indivizi care şi-au violat mama, fiica sau nepoata de trei ani,
iar acest lucru nu ne mai provoacă un cutremur moral. Ne-am obişnuit
cu aceste lucruri, au intrat parcă în domeniul ficţional, le eliminăm din
calcul atunci când evaluăm nucleul nostru cultural identitar. Ne
indignăm doar din când în când, atunci când vreo televiziune de ştiri
descoperă că mor alţi domni Lăzărescu, pentru că acesta a devenit,
deja, un stereotip cultural. Această scădere a pragului de sensibilitate
la violenţă şi crimă ne face totuşi diferiţi de italieni, nemţi sau englezi.
Degeaba dăm vina pe jurnalişti sau politicieni, nu sunt ei
principalii fabricanţi pentru starea de respingere a românilor, când
este vorba de 30% din infracţiunile din Roma, nu este vorba nici de
mecanismul ţapului ispăşitor, ci de o pondere prea mare a noastră pe
tabloul criminalităţii. Este deja o realitate statistică, metodă statistică
pe care o folosim, inconştient, şi noi când spunem că marea majoritate
a românilor nu sunt infractori.
Trebuie să recunoaştem acest prag de sensibilitate joasă, această
obişnuire cu crima şi violenţa, este indicator al gradului de civilizaţie.
Conflictul cu celelalte societăţi se naşte din decalajul de civilizaţie,
chiar dacă noi ne minţim că nu este aşa. Nivelul unei civilizaţii este
dat de nivelul cel mai de jos, nu este rezultatul unei medii aritmetice,
aşa cum nivelul culturii se verifică la vârf, unde tot excepţia face
regula, nu media.
Trei: pe ce fundamentăm sentimentul de mândrie sau ruşine, pe
ce ne bazăm? Nu este normal să ne legăm mândria şi mulţumirea de o
calitate pe care nu am dobândit-o prin muncă ori talent. Ne-am născut
români, aşa cum suntem determinaţi ca bărbat sau femeie, iar în
interiorul categoriei românilor intră atât infractorii, cât şi geniile. Când
ne împăunăm cu meritele marilor români, facem o greşeală de
generalizare. Când alţii ne introduc în aceeaşi categorie cu infractorii
este, de fapt, acelaşi procedeu.
Mândria de a fi român ar trebui să fie un proiect, nu o staţie
terminus. Ar trebui să urmărim mereu să construim motive pentru a fi
mândri că suntem români. Dacă dascălul reuşeşte în misiunea lui,
dacă arhitectul construieşte frumos şi unic, dacă jurnalistul găseşte
miezul întrebării sau al răspunsului, înseamnă că lucrăm la proiectul
mândriei de a fi români. Înţeles aşa, sentimentul de mândrie se
deosebeşte radical de cel de ruşine.
Nu mai este opusul lui, devine proiect de civilizaţie şi cultură şi
iese din domeniul emoţiei sau al şmecheriei. Se poate lucra la proiectul
mândriei de a fi român, dar pare absurd să spui că lucrezi la proiectul
ruşinii de a fi român, chiar dacă unii trag tare, fără să-şi dea seama că
fac asta.
Patru: ne punem prea des întrebarea dacă suntem sau nu
mândri, dar nu prea ne interesează răspunsurile. În emisiunea lui
Robert Turcescu oamenii aduceau mai mult argumente când vorbeau
de ruşinea că sunt români, când vorbeau despre mândrie, parcă era
ceva dat, un fel de ADN de român bun, stricat în fiecare zi de corupţie,
şpagă, nesimţire sau individualism. Nu cred că filosofia românului
bun de la natură, dar stricat de civilizaţie, este profitabilă. Nici teoria
cea cu ţapii ispăşitori – după care suntem buni, dar avem politicieni
corupţi, medici şpăgari, profesori violenţi, ţigani infractori care ne fac
de ruşine – nu merge.
Este simplist şi incorect, ne minţim încă o dată, ne ferim de a da
un răspuns unei întrebări serioase. Mândria nu este dată prin talentele
extraordinare şi valori moştenite, iar ruşinea este doar excepţia.
Mândria trebuie să fie operă de civilizaţie, de zi cu zi, proiect de
educare, de culturalizare, de credinţă şi promovare a valorilor.
Ruşinea vine din nerealizări, din rateuri, din rebuturile acestui proiect.
Raportul dintre cele două este mereu schimbător, dar numai aşa
putem lega mândria de a fi român de viaţă, de realitate. Altfel, vom
considera fals că mândria vine de undeva din transcendent, doar
ruşinea provine de la viaţă. Am asistat la magnifica scenă de pe
stadionul din Zurich, astă vară, la meciul cu italienii, când 10.000 de
oameni îmbrăcaţi în tricolor s-au ridicat de câteva ori în picioare şi au
strigat minute în şir: mândru că sunt român. Am lăcrimat emoţionat,
chiar dacă aveam sentimentul că nu înţeleg bine motivaţia acelor
oameni. Nici acum nu ştiu, vorbeam cu noi înşine, cu italienii din
tribună, cu cei de acasă sau cu elveţienii rătăciţi pe stadion.
În final, totuşi, sunt mândru că sunt român? Îmi doresc să fiu
mândru, adică vreau să fiu din ce în ce mai mândru. Am chiar şi un
program personal pentru asta. Nu mă întreb prea des, dar recunosc
că, uneori, răspunsul e NU, dar de cele mai multe ori este DA. Spunea
comicul francez Coluche, Da, sunt mulţumit că sunt francez: Pe de o
parte, pentru că sunt francez, pe de altă parte pentru că îmi place să fiu
mulţumit.
Eu sunt mândru că nu sunt infractor, că sunt profesor şi mulţi
studenţi mă plac, sunt mândru că am mulţi prieteni, sunt mândru
când scriu un text din care cineva învaţă sau care mângâie vreo
suferinţă ori umple vreo singurătate. Alteori, nu sunt mândru de
defectele şi nerealizările mele, dar această ruşine nu o transfer
italienilor, nici jurnaliştilor, nici politicienilor. Italienilor, dacă m-ar
întreba, le-aş răspunde: Fierro di essere Romeno.

20 februarie 2009
 Grupul de la Cluj a fost un nume dat renunţării
la imobilism şi centralism de tip bolşevic

Interviu acordat www.inpolitics.ro

R.: Aţi mers la vot duminica trecută? Ce vă face să continuaţi să

votaţi? Contează votul meu, al dumneavoastră, al oricărui cetăţean?
V. D.: Am votat, eu şi familia mea, din solidaritate cu colegul meu de
partid, Pop Teodor Puşcaş. Altfel, nu aveam niciun motiv să merg la
vot, ştiam că nu va aduce soluţii urbanistice şi nici oameni
providenţiali. Cred că oamenii trebuie să mergă la vot, singura
modalitate prin care se pot aduce oameni serioşi în politică, chiar dacă
încă nu este cazul la noi, unde alegerile din anul acesta au fost
alegerile cele mai viciate din istoria acestei democraţii. Cumpărarea de
voturi a devenit o regulă, iar metodele de marketizare duse mult prea
departe. În teoriile de critică socială europene apar – cu ocazia
alegerilor – tot mai multe cărţi care fundamentează antielectoralismul şi
argumentele, tot mai solide, pentru a nu merge la vot. Am început şi
eu un capitol pentru o carte pe această temă, dar m-am oprit din scris,
pentru că nu ar folosi la nimic, oamenii sunt destul de dezamăgiţi de
democraţia noastră originală. Merită să mergem la vot ca să ne vadă
copiii noştri. Poate, peste 30 sau 40 de ani votul lor va primi
consistenţă. Sunt utopii necesare, utopii care trebuie cultivate
împotriva evidenţelor pentru că, totuşi, democraţia, chiar falsificată,
este mai bună decât dictatura. Lucrul acesta îl ştiu din experienţă; 28
de ani am trăit experienţa sistemului comunist şi ştiu foarte bine. Dacă
nu cultivăm măcar o iluzie, atunci nu suntem vii.

R.: De ce credeţi că nu mai merg românii la vot? Din cauza crizei, a

politicienilor, a manelelor, a „vrăjelilor” şi „gogoşilor” pe care
majoritatea politicienilor le servesc în fiecare campanie electorală?
V. D.: Ca să pară europeni, o tristă aparenţă de modernitate, am putea
spune. Dar nu e aşa, nu merg din lene, plictiseală, indiferenţă şi
lehamite. Nu e niciun program filozofic sau civic în spate, pur şi
simplu cei mai mulţi nu merg pentru că nu le „iese” nimic. De aceea la
locale a plouat peste satele româneşti cu bani, ulei, zahăr, telefoane
mobile, beri, mici, pături, cizme, găleţi şi alte tipuri de mesaje cu un
conţinut adânc de program politic european. Guvernanţii liberali au
câştigat alegerile la sate, semn că mesajul lor a fost perfect integrat de
o conştiinţă civică şi o cultură politică evoluate şi modernizate peste
noapte. Nu merg oamenii la vot nici pentru că sunt dezamăgiţi de
alegerile proaste pe care tot ei le-au făcut în trecut. Au votat de multe
ori aiurea, la mişto, l-au votat pe unul că e mai diliu, au taxat cu sictir
pe unii intelectuali care îşi încercau şansa, iar acum văd că lucrurile nu
merg bine, dar nu ştiu de ce. În ruptul capului nu ar putea să accepte
că ei sunt cei care au greşit când au votat hoţi, caricaturi sau şmecheri
ce le-au promis fântâni cântătoare, şosele suspendate sau cine ştie ce
alte fantasmagorii. Din păcate, mergem spre mai rău, candidaturile
sunt tot mai demagogice, mai lipsite de substanţă, iar modul în care
oamenii cântăresc candidaturile, tot mai defect. Tot din păcate, cu
prezenţă mică sau mare, calitatea politicienilor este neschimbată.

R.: Ştiu că sunteţi fan al sportului cu balonul rotund. Este politica

asemănătoare fotbalului? Mai ales din prisma scandalurilor care
macină ambele domenii, atât de dragi românului. Consideraţi că
fotbalul, la fel ca politica, se joacă în arenă sau în spatele uşilor
închise, între „eminenţele cenuşii”?
V. D.: Am scris destul de mult despre politică şi fotbal. Mă fascinează
asemănările şi, mai ales, modul în care acest sport vulgar şi plin de
manelişti este o ciumă emoţională care ne robeşte sufletele. Fotbalul
seamănă cu politica, aşa cum toate lucrurile dintr-o societate sunt
înlănţuite. Dacă în politică nu contează întotdeauna cine votează, ci
persoana care numără voturile, în fotbal de multe ori contează doar cel
care suflă şi cine ridică steagurile pentru off-side. Şi în politica noastră,
ca şi în fotbal, se vorbeşte mult, dar rezultatele sunt tot mai proaste.
Politica şi fotbalul sunt paradisuri ale valizelor cu bani şi multe
posturi se moştenesc. Copiii arbitrilor devin arbitri, nevestele, copiii
sau nepoţii politicienilor devin politicieni. Conducătorii de cluburi se
întâlnesc la DNA cu politicieni de marcă, transferul de jucători nu este
diferit de migraţia politică şi galeria îţi strigă numele, în politică, dar şi
în fotbal, doar dacă plăteşti. Bucureştiul trebuie să câştige mereu, iar
Provincia trebuie să tacă şi să se mulţumească cu firimituri.
Deocamdată, Clujul le strică şmecheriile dâmboviţene la politică şi
fotbal, iar eu mă bucur că am fost primul care a avut curajul să sară la
bătaie. Mandatul de antrenor sau cel de ministru de Interne e la fel de
scurt, iar Mitică Dragomir, Hrebenciuc, Becali, Copos, Pinalti şi alţii
activează în culisele comune ale fotbalului şi politicii, hotărând scorul.
Absenteismul din tribune seamănă leit cu cel electoral, iar cei care fac
rost de bani nu retrogradează, îşi pot mereu cumpăra locul în Divizia
Naţională. Sintetic: politica este un joc de fotbal asemănător cu cel din
Occident, unde câştigă mereu cei care au bani pentru ca să merite
victoria.
R.: Şi ca să rămânem la acelaşi capitol, unde se situează Vasile
Dâncu în momentul de faţă: la încălzire, pe banca de rezerve, în
tribune, în faţa televizorului? Când îl vom putea vedea, din nou, pe
Vasile Dâncu „cu mingea la picior” pe arena politicii româneşti?
V. D.: În cabina de transmisie, vorbind, precum prietenul Cornel Dinu,
cu fraze prea lungi şi cuvinte formate din prea multe litere ca să fie
înţelese de cei din teren. Am o cerere depusă la federaţie pentru a
obţine cartea verde şi a deveni jucător liber. Aş vrea să joc din nou
doar în meciuri de binefacere sau să revin în competiţie, dacă se va
pune accent pe jocul de cap.

R.: Care este în momentul de faţă starea PSD Cluj, mai ales după
înfrângerea din 15 februarie, când candidatul PSD, domnul Teodor
Pop Puşcaş, a obţinut doar şapte procente din voturile clujenilor?
Cine este „vinovatul” pentru acest eşec? Ce ar fi trebuit să facă PSD
pentru a obţine mai multe voturi de la clujeni?
V. D.: Nu prea ştiu ce se întâmplă la PSD Cluj, pentru că mi-am dat
demisia din toate funcţiile şi nu prea am avut contact strâns cu
birourile. Am văzut în presă că au fost aduşi specialiştii de campanie a
lui Oprescu, a venit Geoană cu mulţi miniştri si am fost binecuvântaţi
chiar şi cu prezenţa lui Marian Vanghelie. Unii lideri au refăcut
legătura bună cu Bucureştiul, s-au dezis de apartenenţa la Grupul de
la Cluj şi tot nu am câştigat. Delegaţia condusă de Mircea Geoană a
fost aşteptată la aeroport de un grup de peste 100 de persoane şi acest
semn de forţă şi mobilizare mi-a dat speranţe. Din păcate, electoratul
nostru nu a rezonat la această hotărâre şi mobilizare. Eu nu ştiu dacă
există vreun vinovat, colegii mei trebuie să facă analize. Este clar însă
că nu e productiv să cauţi un ţap ispăşitor. Nici nu cred că există
soluţii miraculoase. Poate în afara uneia pe care o ştie oricine, munca.
Dar nu am ce sfaturi să dau, aş vrea să ajut dacă pot, dar nu în cadrul
unui proiect făcut de mine. În 2004, când am luat cele mai multe
voturi, PSD Cluj câştigând cel mai mare număr de voturi la alegerile
locale în judeţul Cluj, unde am învins Alianţa DA, unii cârcotaşi care
se temeau de schimbul de generaţii, mă acuzau pe la colţuri că am
greşit strategia, că a fost prea agresivă, prea opulentă, prea opresivă...
Au avut acum ocazia să-şi facă strategia după cum au vrut deja în
două alegeri. Vor putea şi de acum încolo, liniştiţi, eu nu mă bag să
trag de volan când stau în dreapta sau în spate. Iar dacă vreunul din
colegi obţine la alegerile generale peste 86.000 de voturi cât am obţinut
eu pentru Senat în 2004, singur, ajutat de întreaga echipă, atunci eu mă
ridic în picioare în faţa lui, îmi ridic clopul şi timp de un ciclu electoral
îi spun sensei.

R.: În ce direcţie se îndreaptă PSD Cluj în momentul de faţă? Ce le

recomandaţi colegilor dumneavoastră pentru următoarea perioadă?
V. D.: Se întoarce la matcă, devine, cred, o organizaţie normală.
Probabil, se va concentra pe reconstrucţie şi va renunţa la avangardă.
Încerc să mă feresc să dau sfaturi, chiar şi atunci când mi se cer.

R.: Este PSD un partid reformat ori s-a abătut de la calea pe care
dumneavoastră şi colegii dumneavoastră aţi dorit să o impuneţi?
Cine sunt vinovaţii pentru starea PSD din momentul de faţă? Este
PSD în agonie?
V. D.: PSD este un partid la putere, iar la putere nu putem pretinde să
facă reformă şi scandal intern. Ne-am oprit din reformă atunci când
era mai uşor de făcut şi surprinzător, eliminarea unor baroni locali a
început acum, când ar fi mai mare nevoie de linişte. Dar reforma şi
modernizarea sunt lucruri atât de rare în societatea românească, încât
merită salutate şi încurajate indiferent de contextul în care apar.
Contrar a ceea ce cred unii adversari ai stângii, PSD nu se află într-o
situaţie proastă, iar conflictul intern poate face şi unele victime
necesare pentru ca partidul să se modernizeze. Şi votul uninominal a
fost imperfect şi original, dar a eliminat o serie de elefanţi „greu de
ucis” prin alte metode democratice.

R.: Mai există „Grupul de la Cluj”?

V. D.: Grupul de la Cluj a fost un nume dat nevoii de schimbare,
renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic. Acum este greu
să fie vizibil, căci toţi ochii sunt îndreptaţi spre femurul porcin al
guvernării. După ce se va fi terminat împărţeala şi unii vor rămâne
flămânzi, schimbarea şi reforma vor avea din nou suporteri. Sinceri şi
dezinteresaţi, mânaţi doar de interes naţional, dar nu ştiu însă dacă-i
vor mai găsi pe cei care să stea în faţă cu steagul ridicat în bătaia
vântului. Recent l-am auzit pe Miron Mitrea spunând că în PSD
„trebuie schimbat modul de a face politică”. Era să pic de pe scaun,
sper că va da alt nume schimbării sau revoluţiei pe care o gândeşte şi
nu se va revendica de la zbaterea noastră.

R.: Cine conduce acum PSD? Cine este „Gigi Becali-ul” PSD? Dar
eminenţa cenuşie?
V. D.: Conduce Mircea Geoană, iar ceilalţi se rotesc pentru a nu roade
sacul.

R.: Ce rol are Marian Vanghelie în PSD în momentul actual? Îl

vedeţi pe primarul sectorului 5 înscris într-o cursă pentru fotoliul de
preşedinte al României? Îl putem compara pe Vanghelie cu Obama?
V.D.: Marian Vanghelie este comparabil cu Obama, dacă spunem că
Ferentariul este asemănător cartierului Manhattan. Orice se poate în
România zilelor noastre, nimic nu pare scandalos, vulgar sau indecent.

R.: Care este apelativul cu care trebuie să ne adresăm de acum

înainte: profesorul Vasile Dâncu, analistul Vasile Dâncu, strategul
Vasile Dâncu sau politicianul Vasile Dâncu?
V. D.: Dom’ Profesor sau „Coach”, cum îmi spuneau adesea studenţii
de la sociologie.

Interviu realizat de Augustin Stanciu, 3 martie 2009

 Televizorul mut

Pentru George

Faceţi un experiment care o să vi se pară, vă asigur, fascinant!

Daţi drumul la televizor, altfel ştiu că nu se poate trăi, dar opriţi-i
sonorul! Şi dacă nu vi se pare prea mult, nu citiţi şirul de cuvinte care
fuge pe croll! Uitaţi-vă la televizor ca şi cum v-aţi uita pe fereastră!
Închipuiţi-vă că viaţa trece ca un râu pe la geamul
dumneavoastră! Plimbaţi-vă cu telecomanda de pe un post pe altul
după cum vă vine cheful! O să vedeţi că viaţa începe să primească o
altă culoare şi poate că televizorul va fi o mobilă mai interesantă, nu
un duşman. O să vedeţi femei care citesc de pe prompter şi dau din
cap mai să iasă din cadru, unele cu un nas mai mare decât ar trebui să
poarte cineva filmat din profil. Dar un lucru e sigur: femeile de pe
televizoarele noastre sunt mai frumoase dacă am tăiat sonorul, nici
dezacorduri, nici accent pus aiurea.
Din când în când, râul de imagini vă aduce politicieni prinşi în
colţ de jurnalişti şi văzuţi aşa, nici nu par aşa de antipatici. Politicienii
dau mult din mâini să împingă din gâtlej cuvinte pe care nu le au în
vocabular, pentru că au citit prea puţin şi, unora, nici şcoala nu le-a
prea plăcut. Dar fără cuvinte, politicienii sunt mai reali. Se vede că
sunt relaxaţi, se vede că nu îi doare capul de criză, se observă că au
venit să fie văzuţi. Văzuţi şi atât! Sunt îmbrăcaţi ca la nuntă şi destul
de des îşi ating nasul şi mai dau şi alte semne ale minciunii. Le vezi
ochii alunecoşi şi dacă sunt puşi pe o canapea sau un fotoliu, se
tolănesc într-un mod în care este clar că vor să ocupe tot spaţiul. Au
fost învăţaţi de consilieri să se uite în cameră ori de câte ori au ocazia,
dar ei coboară privirea pentru că nu au ce spune din privire, coboară
ochii şi îşi pipăie nodul cravatei, cu nelinişte şi spaimă.
Jurnaliştii veniţi la talk-show-uri cu politicienii se sprijină cu
sictir în cot şi privesc totul cu dispreţ, de regulă nici măcar nu se întorc
spre interlocutor. Observi pentru prima dată că ei se îmbracă ciudat,
nouă din zece refuză costumul sau cravata, culorile hainelor vor să
atragă atenţia. În general, un jurnalist nu are nimic pregătit, nici notiţe,
nici date sau studii, vorbeşte ca un academician despre orice, la orice
oară, cu oricine şi oricât timp. Pentru prima dată poţi observa gesturile
de respingere pe care jurnaliştii le fac faţă de partenerii de discuţie.
Dacă ajungeţi pe nişte posturi de folclor sau manele, ori de câte
ori vei ridica ochii spre televizorul- fereastră, o să vezi şiruri de
oameni care joacă neîncetat o sârbă sau o învârtită unde fiecare dă din
picioare în legea lui. Nu poţi ghici când se schimbă muzica şi nici cine
se uită la asemenea tâmpenii: cine poate râde sau plânge la asemenea
folclor, de „voie bună”, cum se spunea la un moment dat prin
comunism.
Spre seară vin vedetele şi se rotesc pe la toate studiourile
pregătite să arate chiloţi şi craci. Acolo, dacă ai ceva cultură vizuală,
nu mai pricepi nimic. Unghiurile de filmare devin tot mai ciudate,
decolteul este un centru de interes mai tare decât orice şi o să mai
observi că toate paraşutele prezente ţin un microfon în dreptul
buzelor. Probabil cântă, poţi să te gândeşti, doar nu recită sonete de
Shakespeare. Seara, personajele inventate în noaptea trecută de
genialul Dan Diaconescu (nu glumesc!) fac o tură pe la ceilalţi colegi
din showbiz, urmând să încheie în studioul OTV o zi foarte grea. Îl poţi
vedea pe Dan Diaconescu uitându-se ca un gospodar veritabil la
fiinţele din bătătură, privindu-le cu înţelegere şi iubire. Zâmbeşte
enigmatic şi trage cu coada ochiului la cameră cu dublu înţeles şi
văzând seria de frankensteini produsă, te întrebi dacă e un tip genial,
un regizor grozav sau doar un caracalean care si-a deşertat paporniţa
la oraş şi a descoperit că poate găsi acolo proşti mai mari ca el.
Dacă eşti microbist, o să poţi vedea acelaşi meci de vreo 10 ori pe
săptămână, iar pe posturile locale de televiziune noul primar are la el
nenumărate blocnotesuri şi pixuri lungi (oare când voi vedea un
primar care are stilou la el, fără însă să aibă degetele pline de
cerneală?) cu care ascultă atent cererile cetăţenilor. Şi publicitatea este
mai suportabilă la televizorul mut, căci nu poate fi ridicat sonorul care
te sperie la fiecare ecran publicitar. Transmisiile de la faţa locului sunt
minunate la televizorul mut, un fel de leitmotiv pentru viitorul
televiziunii: nişte fătuţe, de regulă fără pile sau unele prea virtuoase,
trimise la munca de jos, stau prin stradă, în apă până la genunchi sau
în rahat, dacă s-a spart vreo conductă de aia, se uită fix la tine, nu
înţelegi ce vor, în schimb, oamenii trec pe lângă sau chiar prin faţa ei
ca şi cum nici nu ar exista. Ehei, unde sunt vremurile de altădată, când
lumea se aduna să-i pună coarne protevistului care transmitea din
mijlocul maselor sau ţigănuşii îi furau portofelul şi telefonul antenistei
care era în direct şi nu putea mişca!
Dacă treci pe la preoţii de la Trinitas TV, o să vezi cu surprindere
că atunci când apar cadre cu icoane sau fresce, camera urcă de jos în
sus, de la picioare spre chip, deşi parcă ne aşteptăm să fie invers.
Atâţia ani ne-au criticat femeile că ne uităm la ele de jos în sus şi noi
nu ştiam că, de fapt, ne închinăm la icoane cu acea ocazie.
 Prietenul meu de la Bucureşti, cel care mi-a dat ideea
televizorului mut, merită o ţuică făcută de tata. Am descoperit cum
poţi transforma un duşman în prieten, cum poate cu adevărat
televizorul să fie o fereastră spre lume. Televizorul fără sonor ar putea
face lumea mai bună, păcat că Octavian Paler s-a dus dincolo fără să
apuce să descopere această minune a civilizaţiei: televizorul mut!
Maestrul mi-a spus odată că îşi iubeşte patria când nu umblă pe stradă
şi când nu se uită la televizor. Maestre, televizorul mut este acceptabil,
mă lasă să-mi iubesc ţara, mai greu este cu mersul pe stradă.

26 februarie 2009
 Ardelenii au nevoie de o tribună

Lupta dintre Bucureşti şi Cluj nu a început o dată cu bătălia mea

cu primarul care este, cum mi-a scris un jurnalist ieri, veche de
aproape 100 de ani, dar Clujul nu a reacţionat. Ar fi normală lupta
dacă ar exista o competiţie creatoare între o capitală a Nordului şi una
a Sudului.
Din fericire, imaginea de astăzi a acestei competiţii ne arată că
nu este vorba de un ethos de conflict între cele două oraşe, nu sunt
identităţi care să se fi creat în oglindă, ci este vorba doar de o
nomenclatură administrativ-mediatică, obişnuită cu zeciuiala, care îşi
apără nişte privilegii câştigate de-a lungul timpului. În ultimii ani, mă
opresc zilnic o grămadă de oameni pe stradă ca să mă felicite sau să
mă încurajeze pentru lupta mea cu miticii. Le-am spus multora că se
înşeală, că nu este nicio luptă, că ar putea fi dacă noi, ardelenii, nu am
avea prostul obicei să ne băgăm piuneza înapoi şi să exclamăm stoici:
Dacă trăbă, trăbă! Altfel, luptele noastre rămân mici războaie
individuale, pe care le stinge timpul şi care nu pot aduce mari
schimbări, cel puţin imediat.
Plecarea lui Boc la Bucureşti şi echipa de 22 de funcţionari de la
Primărie (aşa scrie presa de Bucureşti, dar mă îndoiesc asupra
exactităţii) nu a fost, probabil, cel mai inteligent lucru pe care putea să-
l facă premierul, dar nici nu poate justifica linşajul mediatic la adresa
clujenilor făcut de media din Capitală. Clujenii care ajung acum la
Bucureşti sunt trataţi ca emigranţii români de la Roma, îmi spunea un
fost student, ce lucrează la o filială a unei firme străine. L-am auzit şi
pe Adrian Năstase, în spiritul ironiei sale uşor arogante, cu imunitatea
încă sus, că a propus un schimb de populaţii între Cluj şi Bucureşti,
pasămite, ca să ne coste mai puţin guvernarea. Probabil, şi Adrian
Năstase este partizanul ideii că locuitorii Bucureştiului sunt
proprietarii Capitalei României şi ar trebui să ne pună taxă de intrare
dacă vor.
Este cea mai mare eroare pe care o fac prietenii noştri de pe
malurile Dâmboviţei. E adevărat, Bucureştiul este al locuitorilor de pe
acolo, iar noi nu putem să revendicăm Ferentariul sau Balta Albă,
Lipscanii ori Dămăroaia, nici Carul cu Bere, nici Hanul lui Manuc.
Acolo bate, probabil, inima oraşului lor, acolo putem şi noi, ardelenii,
să gustăm din farmecul discret al Balcanilor, evident, contra cost, ca
orice turişti. Aceste lucruri, bune sau rele, sunt parte din identitatea
lor şi proprietatea lor, materială sau spirituală. Dar Capitala nu, ea
este a României. Ministerele, Guvernul sau sediul administraţiei
centrale nu sunt proprietatea lui Vanghelie sau Crin Antonescu. Nici
funcţiile de ministru sau secretar de stat şi nici cele de experţi ori
funcţionari nu sunt proprietatea bucureştenilor.
Capitala ar trebui să fie nu doar rezultatul unei conjuncturi
istorice, ci şi rezultatul unui minim consens. Capitala trebuie să te facă
să te simţi mândru de ea, ea este centrul simbolic al statelor-naţiune şi
ar trebui să ţină la acest statut. Când îşi alege primarul sau când îşi
gândeşte strategiile urbanistice, Capitala României ar trebui să se
compare cu alte capitale europene, să încerce să respecte reguli sau
stiluri de viaţă de acest nivel. Cum spun microbiştii, capitala face parte
din altă divizie, iar locuitorii unei capitale au o responsabilitate în
plus, căci ea este cea care dă tonul, concentrează o parte a culturii
semnificative, reprezintă ţara în ochii lumii. Din nefericire, Bucureştiul
este astăzi urât chiar de locuitorii lui, iar pentru noi este un loc pe îl
putem iubi sau accepta doar „la pachet” cu România ori obligaţi de
conjunctura istorică a faptului că este localitatea care concentrează
funcţiile capitalei! Din păcate, pe harta mentală a majorităţii
românilor, Bucureştiul nu mai este adevărata şi incontestabila capitală.
Cine a vizitat fosta capitală a Germaniei, Bonn, în ultima vreme
ar putea observa un fenomen interesant: este un oraş pe jumătate
mort, un oraş pustiu, aproape părăsit. Şi-a pierdut funcţia de capitală
şi, acum, locuitorii lui observă cum se degradează un oraş părăsit, un
oraş care nu mai adună toate energiile Germaniei.
Apar în prezent nişte tembeli, cei care vor să restrângă libera
circulaţie în România. Îmi aduc aminte de perioada lui Ceauşescu, cu
arestarea ţăranilor din Gara de Nord, când cumpărau pâinea produsă
pe câmpiile lor. O gureşă, asemănătoare cu unii jurnalişti de astăzi,
Carmen Dumitrescu, dacă ţin bine minte, înfiera pe bieţii bătrâni,
fugărindu-i cu Miliţia prin Gara de Nord. Rareori am văzut ceva mai
trist, ceva mai nedrept, ceva mai ticălos. Linşajul mediatic al clujenilor
de astăzi este ceva mai soft, dar la fel de trist.
Clujul a furnizat în anii din urmă miniştri, secretari de stat, şefi
de autorităţi, în general, specialişti care nu s-au făcut de râs. Îmi
spunea un bătrân bucureştean, fost ministru, că, probabil, tehnicienii
din Cluj sunt apreciaţi la locurile de muncă datorită centrării pe
sarcină, pe profesie şi pentru că nu provin dintr-o cultură
instituţională bazată pe corupţie şi şmen. Se şmecheresc unii pe
parcurs, dar cei mai mulţi nu au reflexul şmecheriei. Nici nu prea
aveau cum să-l deprindă, deoarece Clujul a fost mereu colonizat de la
Bucureşti sau din Sud cu guvernanţi.
În perioada interbelică, conducătorii instituţiilor importante
erau numiţi de Bucureşti, iar în perioada comunistă, prim-secretarii şi
majoritatea şefilor erau aduşi din Sud sau din Moldova. Paradoxul
este că oraşul Cluj nu a respins asta şi chiar a câştigat în perioada
interbelică din acele implanturi culturale. Pentru că principala
caracteristică a unei capitale este deschiderea, păstrarea intactă a
puterii de atracţie, de absorbţie a valorilor, chiar de seducţie.
Bucureştiul ceauşeştilor şi bolşevicilor era mult mai deştept şi mai
pragmatic, era, cu adevărat, o capitală. Clujul absoarbe tot ce este în
Transilvania, români şi maghiari, şi asta îl face să rămână o capitală
adevărată, spirituală şi culturală, indiferent că are sau nu firman de la
Bucureşti pentru asta. Posibilitatea de atracţie a valorilor este condiţia
menţinerii acestui statut privilegiat în orice ţară. În primii ani de
democraţie, Bucureştiul ne-a sărăcit comunitatea de intelectuali de
marcă: Augustin Buzura, Liviu Maior, Grigore Leşe, Teodor
Cătineanu, oameni care au plecat la Bucureşti şi au rămas acolo. I-am
pierdut noi, i-a câştigat România!
Acum, bucureştenii vor să pună barieră, vor să se închidă între
ziduri şi, cumva, aş putea înţelege enervarea băieţilor din Bucureşti
faţă de clujeni. Este justificată de bătăliile pe care au început să le
piardă cu Clujul: le-am încurcat socotelile la fotbal, Liga Campionilor
este o căciulă cu mulţi bani, a venit acum şi politica să-i enerveze:
preşedinte din Dobrogea, premier din Cluj. Când am ajuns la
Bucureşti împreună cu Vasile Puşcaş şi Ioan Rus, nu am avut senzaţia
că nu suntem doriţi, am fost mereu primiţi cu simpatie. Toată lumea
cu care vorbeam se revendica de la rădăcini ardelene – şi nu de la
Gheorghe Lazăr, care le-a dus şcoala la Bucureşti – ci căutându-şi
radăcini de sânge, reale.
Degradarea României din ultimii ani se vede cel mai bine pe
obrazul Capitalei. Vedeţi noii idoli şi proaspetele vedete, Zăvoranca,
Nikita, Ogică, Dârţă, Naomi, Magda Ciumac! Televiziunile nu sunt o
excepţie, degradarea este profundă, personajele amintite au
corespondenţe şi în politică, şi în administraţie. Acum, bucureştenii au
devenit intoleranţi, rasişti. Cele aproape patru sute de posturi de la
cancelaria primului ministru, inventate de Tăriceanu, erau ocupate de
pile, neveste, amante, cu rădăcini în Mogulia şi Oligarhia. Greu de
reformat, greu de redus numărul de posturi pentru că, în Bucureşti,
interesul naţional se confundă adesea cu cel al funcţionarilor de stat!
Boc nu trebuia să desfiinţeze Cancelaria, trebuie să dea o lecţie de
management eficient, să-i dea afară şi să-i supună pe toţi la concurs, să
arate că vine cu o altă cultură, pe care este hotărât s-o impună cu bâta!
Când o capitală îşi pierde forţa de atracţie, este începutul sfâşitului. Iar
semnul cel mai important este intoleranţa, chiar violenta respingere a
celor care pot aduce mereu sânge proaspăt. Cred că niciodată Capitala
României nu a fost în această situaţie, nu a atins acest grad de anomie
şi degringoladă. Iar noi, clujeni sau nu, nu avem niciun motiv de
bucurie. O ţară fără o capitală a sufletelor, fără un loc unde se află
timona, este o ţară în derivă.
E greu să inventăm acum o altă capitală, suntem obligaţi să o
ajutăm să se trezească pe cea pe care o avem. Chiar să o colonizăm
când are nevoie de noi. Dar, mai ales, trebuie să reacţionăm când este
cotropită de miticism, ţigănie, prostie sau corupţie. Capitala Românei
este problema tuturor, oraşul lor mă interesează mai puţin, pot să şi-l
urce pe autostrăzi supendate, să-l bălăngăne în gondole aeriene sau
să-l mute în Cartea Recordurilor!

5 martie 2009
 Acesta nu este un război cu Bucureştiul

Dacă am interpreta dezbaterea de presă pe care o stimulează

media clujeană ca fiind un război cu Bucureştiul, atunci am fi în
adevarată epopee sau în absurd. Absurd ar fi motivul pentru care a
început această polemică. Emil Boc şi echipa lui migrantă de la
primărie nu ar fi un motiv destul de serios de război. Dacă
bucureştenii acuză de nepotism, de fapt, nu fac decât să arate că şi noi
facem ca ei, chiar dacă ne dăm mari europeni. Emil Boc poate fi o
ocazie, un prilej, un pretext, dar, în niciun caz, motivul pentru o
dispută!
Nerealizările mandatului de primar rămân, chiar dacă presa
clujeană a făcut un efort imens să le ascundă, să le împacheteze în
proiectele ce se spunea că vor veni, în tunele pe sub Cluj, zgârie nori,
metrouri şi alte fantasme pentru fraieri. Nici azi nu avem spital de
urgenţă, centuri ocolitoare, stadion, filarmonică, promisiunile
importante ale primului mandat. Şi acum mulţi jurnalişti, poate, mai
au reflexul de a-l sprijini pe fostul primar, dintr-un reflex mecanic,
poate pavlovian, când se aprinde becul la guvern, mulţi câini de pază
ai democraţiei încep să saliveze. Este involuntar, cum să-i critici
pentru asta, mai ales că este criză!
Dacă nu ar fi absurd, am fi într-o adevărată epopee: până la
urmă, şi războiul din Troia a început dintr-un motiv mai mult decât
vulgar, frumoasa Elena. Mai sunt două lucruri de precizat: majoritatea
celor care scriu în paginile cotidianului Ziua de Cluj, nu vor să
încălzească ciorba lui Sabin Gherman, aici avem o altă dezbatere. Am
încercat să fac distincţia clară între legătura noastră cu oraşul
Bucureşti şi legătura cu România şi capitala ei. Dacă unii sudişti sunt
fericiţi să interpreteze tot ce este discuţie despre regiuni ca fiind
secesiune, nu-i mai puţin adevărat că mulţi ardeleni abordează îngust
şi emoţional o problemă pentru care nu au soluţie, dacă ar veni
întrebarea: bine, şi ce facem a doua zi?
Nu poţi respinge, ca boul, un proiect pe care strămoşii l-au visat
de secole, ai şansa să-l faci să funcţioneze. România este un asemenea
proiect, imperfect, poate încă nu este eficient, dar noi suntem parte a
lui, noi îl construim alături de fraţii noştri din celelalte provincii
istorice. Am terminat tot ceea ce se putea face pentru asta, nu este
necesar să mai depunem eforturi, nu mai trebuie să facem nimic?
Putem spune că am făcut tot ceea ce se putea pentru ca proiectul
România să reuşească pe deplin? Cred că am făcut prea puţin sau
aproape nimic.
Nici măcar nu este vorba de Cluj în această dezbatere, este vorba
de Transilvania. Clujul trebuie încă să se reinventeze pe sine pentru a
se transforma într-o comunitate adevărată. În această dezbatere este
vorba, până la urmă, de modernizarea României şi descentralizare.
Acesta este esenţialul şi una dintre luptele pe care trebuie să le dăm în
fiecare zi. Democraţia şi administraţia nu pot rezolva problemele
oamenilor de la distanţă, de o manieră generică. Fiecare regiune are
profilul ei, urgenţele ei şi chiar identităţi culturale distincte.
Descentralizarea este o urgenţă majoră: banii trebuie cheltuiţi acolo
unde se produc, pe programe votate de comunităţile locale.
Controlul asupra cheltuirii banului public este o altă cerinţă
legată de descentralizare şi el se poate face doar acolo unde avem
efectele, cel care face cheltuiala, dar şi beneficiarul. Într-o administraţie
centralizată, responsabilitatea se depersonalizează şi acesta este cel
mai mare rău. Guvernul Tăriceanu a dat în campania electorală pentru
consum trei miliarde de euro din Fondul de Dezvoltare, fond
alimentat de vânzarea BCR.
Dacă ardelenii ar fi fost în situaţia de a planifica singuri ce ar
face cu un miliard care le-ar fi reveni, probabil că politicienii noştri i-ar
fi investit în autostradă, nu în cadouri electorale. Descentralizarea şi
regionalizarea sunt necesare, pentru că trebuie să existe un raport între
resursele produse şi alocare de resurse. Sunt de acord cu orice taxă de
solidaritate pentru regiuni sărace, sunt principii socialiste ale coeziunii
şi solidarităţii, care se aplică şi comunităţii naţionale, dar nu pot să
accept ca o regiune să producă resurse pentru toţi şi să fie ultima
atunci când este vorba de alocarea de fonduri pentru drumuri sau
repararea şcolilor.
Nu ne batem cu bucureştenii, nu acesta este fondul problemei.
România este o ţară supercentralizată, o moştenire a comunismului,
dar asta nu e singura explicaţie. Şi ţările care au venit după monarhii
puternice sunt destul de centralizate, chiar dacă mult mai raţional.
Centralizarea are avantajul că se poate conduce cu oameni puţini şi
chiar mai puţin pregătiţi. Centralizarea ar putea să folosească resursele
mai bine, pentru proiecte mari, dar la noi nu mai este cazul. Rămânem
centralizaţi, pentru că moştenirea luată de unii în 1989 să nu se
disipeze.
Încă avem o clasă politică în mare măsură validată înainte de
1989, clasă politică ce se ţine cu dinţii de putere. Toţi aceştia ştiu că
acela care are toate resursele în mână, are puterea. Deci nu se poate
face nici justiţie, nici presă liberă, nici transparenţă atâta timp cât toate
resursele sunt centralizate. Mai este un lucru, odată transmisă puterea
comunităţilor, ele nu o vor mai lăsa din mâini, iar nomenclatura de la
centru rămâne fără resurse. Trebuie să fim realişti, nici comuniţătile
locale nu sunt sută la sută pregătite să ia puterea şi s-o administreze.
Sunt încă mulţi primari sau oameni politici care aşteaptă mereu ordine
de la centru, care nu îşi dau seama cât de important este mandatul
primit de la comunitate prin vot.
Bine, prieteni, într-o zi ardelenii o să aibă tribună. Dar v-aţi
gândit la tribuni? Pe o tribună a Ardealului nu se poate urca oricine,
mulţi s-ar urca degeaba, doar să fie văzuţi mai de departe. Cei care se
urcă trebuie să ştie că nu se mai pot da jos, nu pot să mai facă pauză.
Tribuna nu este tonomat, unde bagi banul şi se coboară scara. Va
trebui să găsim o metodă de solidaritate pentru ca să ne întreţinem
instrumentele colectivităţii, presa fiind locul public unde ar trebui să
se întâlnească ideile, emoţiile şi proiectele; fără presă proiectul colectiv
nu are şanse. Degeaba ne plângem sau facem pe aroganţii! Trebuie să
ne luptăm pentru orice drept, nimeni nu ne face cadou nicio formă a
libertăţii. Aici este lupta noastră, a ardelenilor, aici este sensul
solidarităţii ardelene. Cât timp vom înţelege asta, nu vom pierde
războiul, poate doar bătălii mai mici.
Nu e vorba de niciun război cu Bucureştiul. Este o luptă cu noi
înşine, cu superficialităţile şi micimile noastre, mai ales cu lipsa de
participare la proiecte colective.

13 martie 2009
 Fără inimă

Nu este un început despre poezia omonimă a lui Nichita

Stănescu, apărută în Măreţia frigului, deşi mai bine am vorbi despre
poezie decât despre politică. Despre politica noastră dîmboviţeană
este greu să vorbim în termeni prin care asociem umanitatea cu
existenţa inimii, cu iubirea sau solidaritatea. Nu, politica noastră nu
are inimă, dar nu din cauza faptului că mult prea des spunem că este o
curvă.
Cu siguranţă, multe dintre femeile pe care viaţa le-a învins în aşa
hal, s-au prăbuşit, undeva la începuturi, sub povara unei mari iubiri.
Poate altele au căutat, ori mai caută încă, imaginea unui bărbat care
există doar în visele devenite tot mai înceţoşate. Este un misoginism
vulgar să asemuim politica cu o femeie, indiferent cât de jos a căzut
aceasta din urmă în lupta cu viaţa. Nici politica românescă nu merită
asta pentru că politica noastră este doar o construcţie fără de inimă.
Nu ştim ce este: animal de pradă sau Golem, mutant defect genetic, ori
poate un fel de lichen crescut pe trunchiul social, sau tufa de vâsc
verde crescută din putregaiul unui arbore deja mort. Un copil ameţit
de poveşti ar putea spune că este o vrăjitoare care fură inima celor care
intră în peştera ei.
Politica noastră a renăscut într-o noapte de Crăciun în care ne-
am ucis conducătorul, fără judecată, fără a da o şansă ca viitorul să se
nască pe o minimă analiză a trecutului. Uciderea lui Nicolae
Ceauşescu i-a ferit pe mulţi de a da explicaţii , a blocat naşterea unui
sistem politic care să se se bazeze pe un pic de lumină şi un fir de
adevăr. Un ţap ispăşitor a fost de ajuns pentru ca victimele să se
îmbrăţiseze cu călăii, ca palmele pline de sânge să fie şterse discret de
cămăşile albe ale victimelor comunismului.
Cei care au ucis în noaptea de Crăciun azi sunt eroii zilei, se uită
la noi cu scârbă de dincolo de geamul fumuriu al limuzinelor şi ne cer
să le pupăm mâna ca şi marilor eroi. Slujitori ai dictatorilor care şi-au
ucis stăpânul, azi sunt apostolii lumii noi.
Politica noastră nu şi-a putut recâştiga inima nici în cele două
decenii care au urmat pentru că ura a fost singurul combustibil care îi
mâna pe oameni să facă politică. Vechii activişti care au câştigat chiar
dacă s-au trecut, cu voia noastră, ultimii pe listă, au avut nevoie să-şi
păstreze scaunele şi proprietăţile furate. Vechea aristocratie ieşită din
puşcării nu avea cum să aducă o perspectivă luminoasă, o rază de
speranţă, din sufletele lor chinuite şi familiile risipite prin lume sau
prin ţărână. Fiindcă mai erau puţini în randul lor s-au adunat lichele şi
netalentaţi, frustraţi sau acoperiţi care-i supravegheau înainte. Încet,
încet au început şi ei să semene cu duşmanii lor, cu torţionarii. Şi-au
promovat în politică nepoţii şi copiii, secretarele şi amantele. Nu au
vrut nici ei să-şi închipuie viitorul. S-au închis în ură şi în căutarea
vechilor proprietăţi, iar după dispariţia lui Corneliu Coposu, chiar că
nu a mai rămas nimic. Nici urmă de jenă, nici un pic de demnitate.
Oamenii au devenit doar subiect electoral. Campania – singura raţiune
a carităţii, iar candidatura, singurul cadru de exersare a solidarităţii cu
ceilalţi. În campanie, orfelinatele sunt platou de filmare, bătrânii
circulă gratuit sau fac excursii la mânăstiri, dar după alegeri totul
revine la normalul de dinainte. Decorurile sunt puse în magazie
pentru alegerile care vin, maşinile Dacia sunt înlocuite cu jeep-uri şi
limuzine, iar satele sunt din nou părăsite timp de patru ani, pînă la
viitoarele alegeri. Copiii nu mai sunt păpuşile cu care se pozează
politicienii şi nici batrânii din azile nu mai sunt sărutaţi pe obraz de
doamnele parlamentar.
Închişi în partide ca în nişte ţarcuri, politicienii încep să-şi spună
unii altora poveştile pătimirii lor. Ceilalţi, fără excepţie, devin
duşmani pentru că, spun ei, fură din averea poporului. Mă uitam cu
stupoare cum la întâlnirile comitetelor naţionale ale partidelor,
bărbaţii se pupă, exact ca în filmele cu mafia, chiar dacă s-au văzut
recent. Am înţeles mai târziu, după discuţii cu mulţi colegi care nu
ştiau de ce-i întreb eu: cu toţii se aflau în competiţie, dar dădeau astfel
un semn că nu sunt în conflict deschis. Un fel de semn de supunere,
aşa cum un animal învins îşi pune gâtul aproape de gheara
duşmanului ca un semn că se predă. Un semn că sunt în aceeaşi barcă.
După ce ies de-acolo, de la sedinţele unde se iau marile hotărâri, se
urăsc destul de sincer şi cu mai multă putere. Uneori se urăsc mai
mult între ei, decât îi urăsc pe adversarii lor. Am descoperit singur că
sunt colegi care te pot urî cu o mare putere doar pentru că ocupi o
funcţie sau pentru că te văd des la televizor.
De ce să investeşti ură când poate că o doză de indiferenţă ar fi
de ajuns? Această întrebare mi-o puneam într-o seară aşteptând pe
aeroportul Otopeni când nişte politicieni se bucurau că un ministru
din partidul lor era dat pe mâna justiţiei şi altul putea să-l urmeze
peste câteva zile. Nu legea şi nici sentimentul de dreptate nu erau
motorul patimei cu care discutau, ci ura. O ură pe care am văzut-o la
mulţi atunci când în interiorul partidului cer vot secret, o ură gratuită,
o ură care avea în spatele emoţiei ideea că altcineva a fost prins, a
plătit, iar ei vor scăpa prin acest sacrificiu, aproape ritualic. Cel puţin
pentru o vreme, căci mecanismul urii este greu de oprit, el trebuie
mereu alimentat cu noi şi noi capete care cad. Ca într-un mecanism
descris mai demult de scriitorul Cornel Nistorescu cu câinii din Delta
Dunării: sunt aduşi vara de turişti, iar toamna rămân fără de mâncare
şi se mănâncă unii pe alţii. Rămâne în iarnă unul singur care moare şi
el, singur, plin de răni, lihnit de foame.
Când ura din interior guvernează partidele, cum să ne putem
închipui măcar vreo urmă de sensibilitate pentru singurătatea
copilului orfan, sărăcia şomerului sau viaţa mohorâtă a bătrânilor. O
politică fără inimă sau, cum spunea Julien Benda, în 1928: „Secolul
nostru va fi fost secolul organizării intelectuale a urii politice”.
Ura a devenit principala pasiune politică şi a început să se
întindă şi în interiorul partidelor, ca un virus distrugător. Faptul că
pesediştii se urăsc tot mai sincer cu pedeliştii nu mai este o ştire
interesantă. S-a trecut la faza următoare: în fiecare partid camarazii se
urăsc între ei cu destulă putere. Iar ura nu poate să ducă doar la nimic,
la deşert, la moarte. Iar moartea ei, a politicii noastre, este doar o
prelungire firească a acestui joc absurd.
Dincolo de mize, dacă noi, românii, am învăţa să ne îmbrăţişăm
din când în când am avea fericita ocazie să auzim o inimă care bate...
A celuilalt dar, mai probabil, inima noastră.
Epilog
Scrisul ca o armă

Încă mai cred că ideile pot schimba lumea chiar fără să

întâlnească un batalion de baionete, cum credea Napoleon. Nu mi-am
pierdut încă naivitatea de a crede că suntem obligaţi ca, atunci când
vrem să cucerim lumea, în primul rând să ne gândim să o schimbăm.
Este o crimă să îţi propui să cucereşti lumea folosindu-te de defectele
ei şi să vrei să exploatezi aceste defecte ale oamenilor doar pentru a te
ridica deasupra lor sau a-i conduce, a-i domina sau supune.
O bună periodă de timp am crezut (şi mai cred încă) faptul că
ideile mele, răspândite zilnic, se vor întâlni cu cele ale altor oameni şi,
încet, vom putea constitui o echipă pentru schimbare, un colegiu
invizibil, care va creşte pe zi ce trece şi va reuşi să facă ceva. Dacă nu
va putea să răstoarne munţii inerţiei măcar va ajuta ca lucruri mici să
se întâmple, cărămizile din care sunt construite marile lucruri şi
evenimente. Prima schimbare este una mică, dar importantă, cea în
care începi să vezi diferit unele lucruri din jurul tău. Şi nu doar că le
vezi, ci începe să-ţi pese de lumea din jur. Începi să contabilizezi şi alte
griji, te doare suferinţa din jur şi nu te mai gândeşti la comunitate ca la
o ghenă, şi nici la patria ta ca la o hartă agăţată pe peretele clasei întâi.
Dar există şi pauze de respiraţie, momente în care îţi pierzi
speranţa şi chiar dorinţa de a mai participa la iluzia schimbării sociale.
Aceste momente se amestecă cu cele în care ai energia să crezi şi
răbdarea de a căuta argumente printre lucrurile abandonate pentru că
le-a trecut timpul sau sunt stricate. În fiecare dimineaţă avem un
motiv să reîncepem să credem, să construim speranţe şi să facem ceva
pentru lumea asta. Motivul este acela că beneficiem încă de un miracol
care se repetă: suntem vii. Trăim deci, ne bucurăm de soare, de
prieteni, de copii sau de iubire, simţim în coşul pieptului o pasăre
speriată care dă din aripi peste cenuşa zilei de ieri. Dacă simţi asta nu
poţi să nu te gândeşti că merită să pui un pic de pasiune în paşii pe
care-i faci spre celălalt. Că nu poţi să te opreşti din a iubi, din a crede
în ceva, din a da şi altora o parte din minunea care se reînnoieşte în
fiecare dimineaţă.
Încerc să-i învăţ pe studenţii mei că nu te poţi opri la capătul
rândului când scrii şi nici nu poţi rămâne la capătul ultimului curs,
atunci când înveţi. Pentru a deveni un intelectual pentru comunitatea
ta trebuie să te uiţi în jur şi să descoperi urmele suferinţei sau semnele
nedreptăţii pe care o suferă cei mulţi. Trebuie să te dedici mai ales
celor care te refuză, care nu ştiu că au nevoie de tine. Ei sunt împinşi
de viaţă sau de sistemul politic şi social într-o debara a societăţii şi nu
vor vedea niciodată prea mare parte din lumea care se construieşte pe
spinarea lor, cu munca lor, cu ajutorul energiei pe care ei o cheltuie
alergând după false valori şi gadget-uri strălucitoare.
O ţară normală produce intelectuali pentru a se apăra de întuneric,
prostie şi ignoranţă, lucruri rezultate din dominaţie şi polarizare
socială. O cultură vie produce intelectuali ca mecanism de apărare.
În primii ani de viaţă, când deschideam ochii în Runcu Salvei,
un sat năsăudean de sub Munţii Ţibleşului, se săpa pentru stâlpii de
curent, iar tatăl meu, „Poetul” – cum îi spuneau oamenii, era un fel de
instituţie. Duminica dimineaţa mă trezeam în sunetul vocilor ţăranilor
care stăteau la coadă, oameni cărora le scria scrisori, petiţii, cereri;
altora le construia o galenă (adică un fel de radio), le dădea o injecţie,
unii veneau să le repare televizorul, mulţi să îi ajute cu un sfat pentru
a trimite copilul la şcoală la oras sau pentru a împrumuta o carte.
Şi astăzi, tatăl meu este cel mai respectat om al comunităţii, nu
pentru că a scris câteva volume de versuri sau pentru că este membru
al Uniunii Scriitorilor, ci pentru că a fost scrib, bibliotecar, depanator
radio-TV, consultant şcolar, asistent medical şi orice altceva a trebuit
să facă. În urma lui, satul pierdut printre dealuri a trimis în lume doi
parlamentari, trei membri ai Uniunii Scriitorilor şi mulţi ingineri sau
profesori.
Cred că dacă fiecare intelectual şi-ar respecta menirea am putea
ieşi din această groapă a istoriei, am putea scăpa de acest destin second
hand. Poţi visa la o schimbare prin scris chiar şi în condiţiile unei
societăţi fără de valori şi fără de memorie socială. Evenimentele nu
lasă urme în conştiinţele oamenilor, parcă suntem o naţiune de gumă.
Destinul nostru pare o ciungă de ros care se întinde lung şi inutil. Am
avut inundaţii distrugătoare în ultima vreme, dar totul a rămas la
nivelul unor ajutoare de urgenţă şi a unui scandal mediatic de o
săptămână.
Pe Valea Trotuşului, aproape în fiecare an, oamenii fug din calea
apelor ca din calea turcilor. Deşi nu se face nimic, oamenii votează
aceleaşi echipe de la primărie cu o inconştienţă ieşită din comun.
Nimeni nu face un proiect pe termen lung pentru îndiguiri sau pentru
a regulariza albia râurilor. Nici măcar vreo lege care să-i pedepsească
pe cei care taie pădurile fară cap sau măcar pentru a interzice
construcţia de locuinţe în zona inundabilă nu apare. Nimic... La
toamnă sau la primăvară vor ieşi din nou apele, Realitatea TV va
transmite în direct, Tatulici se va indigna în cizme de gumă şi
pelerină, oamenii vor fugi iar pe dealuri şi istoria va continua să
meargă în cerc pentru fiecare generaţie. Un fel de refuz al istoriei ne
aduce în situaţia de a uita, de a nu acumula nimic, visând alandala şi
amăgindu-ne cu speranţe de doi bani.
A scrie este un gest de disperare. Sunt oameni care scriu pentru
a redeştepta copilul din oamenii prea grăbiţi să mai dea ochii cu
propria lor fiinţă. Mulţi scriu pentru ca să vadă dacă au vreun feed back
care să le arate că nu s-au dilit de tot. Alţii, probabil, scriu ca să se dea
deştepţi, dar cel mai important este că scrisul rămâne. Este ca un fel de
piatră, care nu zboară în vânt, ca vorba, el rămâne undeva în Univers.
Poate fi luat de fiecare şi folosit ca o armă, sau poate ca o cărămidă.
Cuvintele scrise pot fi cărămizi pentru o lume pe care o putem ridica
spre soare fără autorizaţie de construcţie sau certificat de urbanism.
Fără a da şpăgi sau a fi prieten cu primarul. Lumea de cuvinte poate fi
de multe ori mai reală decât lumea de sânge şi sudoare. Dacă fiecare
intelectual şi-ar îndeplini menirea, am putea să depăşim acest destin
ghebos. Cuvintele mint mai puţin decât imaginile care ne dau iluzia
transparenţei imediate, directe.
Vin alegerile şi avem nevoie de mari depozite pentru a le umple
cu vorbele fără de viaţă ale politicienilor-copie, zâmbitori de pe afişele
electorale. Scrisul este o aroganţă pe care încă pot să şi-o permită cei
care încă se simt vii şi care nu verifică dacă trăiesc pipăindu-şi
portofelul cu cărţile de credit. Arestaţi-i, domnule procuror,
dumneavoastră aveţi salariul prea mic pentru a fi generos cu
intelectualii care o iau razna din când în când. Oricum, nu se vor anula
pensiile speciale şi o să vină vremea când se va sancţiona portul ilegal
de cuvinte şi vom intra în normalitate.
Deci, ce aţi spune dacă vă invit să încercăm a ieşi din submarinul
politic ce ne ţine prizonieri? Acceptaţi că trăim absurd şi ar trebui să
vină cineva care să ridice chepengul şi să ne strige: „Trezirea!”,
„Deşteaptă-te, române!”, „Fiţi atenţi!”, „Grijă mare!” etc.? Ce-o să
faceţi, o să vă prefaceţi că nu aţi auzit sau o să aşteptaţi rezultatul
alegerilor ca să puteţi spune cu cine aţi votat? O să vă uitaţi la
televizor pentru a căuta o soluţie la spaimele de viitor?
Atunci luaţi un creion şi o hârtie, iar la mijlocul foii albe scrieţi
patru cuvinte: „EU NU MĂ PREDAU!” Apoi o să vă vină să nu mai
treceţi pe-acolo o vreme, o să vă fie teamă, poate, de obrăznicia scrisă.
O să scrieţi apoi: „EU NU VREAU SĂ TAC!” şi aşa mai departe...
i
Ţara telespectatorilor fericiţi. Contraideologii. Editura Dacia, Cluj, 1999