Arbitrarul politic

Andrei PLEŞU

Publicat în Dilema Veche nr. 975 din 15 decembrie – 21 decembrie 2022

Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg

Poate un eșec politic să producă și un paradoxal benficiu? Am ratat adminterea în Spațiul Schengen.
Tehnic vorbind, este o împrejurare costisitoare. Implică dezavantaje, blocaje procedurale, frustrare.
Împărtășesc, evident, iritarea conaționalilor mei (de toate „obediențele“) și mă bucură suma celor
cîtorva voci europene care s-au declarat solidare cu noi. Îndrăznesc, totuși, nu fără o urmă de
masochism, să extrag și o perfidă satisfacție din această antipatică împrejurare. Obișnuit, ca tot românul,
să bombăn amar (cu bune și triste argumente) nivelul politicii autohtone, am acum ocazia să văd nu doar
bîrna din ochii noștri, ci și ditamai paiul din ochii altora.

ADVERTISING

Argumentele pe baza cărora s-a decis blocarea intrării noastre în Spațiul Schengen s-au dovedit (au spus-
o chiar și unii parteneri legitimi ai decidenților) șubrede, false, arbitrare. Președintele Austriei s-a arătat,
public, în total dezacord cu hotărîrea și argumentația Guvernului său. La fel, ministrul german de Interne,
comisarul european pentru afaceri externe, miniștrii de Interne ai Spaniei și Suediei, mari ziare
occidentale. Și totuși, n-a contat. Ceea ce mă face să spun, cu o perversă satisfacție, că arbitrarul politic,
interesele de partid, campaniile electorale, spiritul de gașcă, competența precară a guvernanților nu sînt
„acasă“ doar pe meleagurile valahe. Le întîlnești peste tot, chiar și unde te aștepți mai puțin. A ajunge
ministru, parlamentar, formator de opinie nu implică, nici la case mai bune, competență reală,
onestitate, raționalitate, spirit comunitar. Evident, ăsta nu e un argument ca să ne resemnăm cu propriile
insuficiențe. Sau, cu atît mai puțin, să le glorificăm... Dimpotrivă, e un argument să fim altfel, să devenim
parteneri competitivi pe scena publică europeană, să nu imităm false „modele“. Nu să ne-o luăm în cap,
dar nici să nu ne socotim mereu repetenții istoriei, predestinați să piardă. Din păcate, arbitrarul,
iraționalitatea, mediocritatea funcționează și prin alte ogrăzi. E suficient să parcurgi CV-ul cancelarului
Nehammer (și al soției lui devenite, „întîmplător“, purtător de cuvînt al Ministerului Apărării), să-l vezi pe
ministrul de Interne austriac, dl Kerner, fugind, sub protecția gărzilor sale, de ziariștii care îi puneau
legtime întrebări, sau scriind tandru, în octombrie, ambasadorului nostru la Viena, dl Hurezeanu, despre
România ca fiind „partenerul nostru de încredere“, pentru a se opune ferm, o lună mai tîrziu, aderării
noastre la Spațiul Schengen. Dar iată-l și pe dl Manfred Weber, lider al grupului PPE din Parlamentul
European, spunînd, de curînd, că restrîngerea Spațiului Schengen slujește unui impur interes rusesc,
pentru a se solidariza apoi, prompt și la fel de „convingător“, cu decizia cancelarului austriac!

image

Ar mai fi multe de discutat. De pildă, o manevră procedurală ca aceea adoptată ferm de Consiliul
European: dreptul de veto al fiecărei țări membre. Nu e vorba că nu e normal ca fiecare țară să-și poată
exprima liber punctul de vedere, cînd e vorba de hotărîri comunitare. E vorba despre faptul că, dacă 26
de membri UE sînt de acord cu o anumită decizie, iar un al 27-lea se opune, decizia majorității e
suspendată. Pentru că nu lucrăm după regula majorității, ci după regula unanimității! Personalități
marcante ale instituțiilor europene au atras atenția asupra derapajelor pe care o asemenea „regulă“ le
implică. Însăși Ursula von der Leyen a făcut-o, declarîndu-se în favoarea „majorității calificate“, ca fiind
procedura normală. Dar și Josep Borrell, șef al diplomației comunitare din 2019, a cerut, în mod expres,
abandonarea dreptuliui de veto ca principiu „electoral“ legitim. Heiko Maas, fost ministru de Externe al
Germaniei, e de aceeași părere, deși observă, nu fără ironie, că pentru a vota împotriva dreptului de veto
e nevoie de... unanimitate. Pentru dl Maas, dreptul de veto implică inevitabil riscul ca UE să poată fi luată
ostatic de oricare dintre membrii ei. În mod semnificativ, opinii ca ale dlor Borrell și Maas au stîrnit
comentariul dezaprobator al dnei Maria Zaharova, directorul de presă al Ministerului rus al Afacerilor
Externe, ceea ce e de natură să confirme părerea exprimată de unii comentatori, cum că supremația
unanimității pe socoteala majorității (simple sau calificate) e un „cal troian“ rusesc în curtea UE. Înclin să
adaug că asistăm și la o nouă victorie a „corectitudinii politice“: a prefera majoritatea e o discriminare! O
marginalizare a minoritarilor! Nu! Minoritarii trebuie să aibă cel puțin tot atîta putere cîtă au majoritarii!
Ba chiar mai multă...

Dincolo de pagubele inerente deciziei austriece pentru statutul României, trebuie să luăm notă și de
pagubele colaterale ale acestei decizii pentru ambianța politică autohtonă. Toate instinctele „patriotice“
locale sînt isterizate, în varianta lor cea mai rudimentară. Sîntem victime eterne ale veneticilor, sîntem
umiliți, jefuiți, colonizați de forțe obscure, marginalizați de mai-marii lumii. Numai cine nu vrea nu ne
încalecă. Dar ne vom răzbuna! Ne furați pălăria? Vă furăm și noi șosetele! Jos cu băncile austriece, jos cu
pîrtiile de schi austriece, jos cu șnițelul vienez, cu Franz Kafka și cu Wittgenstein! În plus, criza
conjuncturală ne hrănește abundent strategiile electorale: peneliștii contabilizează vinovăția pesediștilor
(și viceversa), useriștii dau de pămînt cu toți, ca să nu mai vorbim de o nouă ocazie de a ne răfui cu
președintele Iohannis și cu rochiile doamnei sale! Una peste alta, mulțumim Austriei că ne ajută să
înțelegem cum se cuvine eroismul AUR-ului nostru strămoșesc, patriotismul nostru anti-european,
virtuțile noastre dacice.
Ce-i de făcut? Să declanșăm o inteligentă dezbatere comunitară, să preferăm zbieretelor argumentația,
să dovedim că avem resurse să ajutăm Uniunea Europeană nu doar de dragul valorilor noastre, ci de
dragul valorilor ei, istoric asumate de elita autohtonă. Să acceptăm reproșul cînd greșim, dar să avem
curajul (și inteligența) să semnalăm constructiv eroarea, cînd greșesc ceilalți!