Acasă  2 HOME

Criticile la discursul lui Viktor Orbán. Ce este grav,

ce este ipocrizie
Gabriel Andreescu  05/08/2022  9250  102

Pe 23 iulie 2022 am fost la Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad și am asistat la

cuvântarea premierului ungar, Viktor Orbán. Eram la câțiva metri de ridicarea de către Mihai
Tîrnoveanu (fondatorul publicaţiei şi asociaţiei „Calea Neamului”) și apropiații săi a unui banner
cu mesajul: „Ceva este etern: Transilvania, pământ românesc”. Din mulțimea care-l asculta pe
Orbán s-a ridicat un „Uuuu!” colectiv. Amintirea celor întâmplate a dănuit câteva secunde. Polițiștii
i-au invitat pe protestatari să părăsească locul și incidentul s-a stins.

Aveam să citesc ulterior în adevărul.ro și în alte ziare că „Maghiarii care ascultau discursul
premierului Ungariei Viktor Orbán … au fost la un pas să-i linşeze pe cei care au afişat bannerul”.
Eram la câțiva pași de cele întâmplate. Intenția linșajului? Pură fantezie antimaghiară.

Cum a ratat Viktor Orbán întâlnirea cu istoria

Viktor Orbán va rămâne în istoria politică a Continentului prin atitudinea față de catastrofa din
Ucraina. Războiul derclanșat de Vladimir Putin atacă la rădăcină ordinea internațională –
începând cu ordinea în Europa. Instabilitatea produsă a năruit peste noapte eforturile făcute timp
de decenii, după Al Doilea Război Mondial, de a clădi o lume predictibilă. Peste „ordine” și 
„instabilitate” se află teribila suferință umană produsă de invazia rusească: crime de război, crime
împotriva umanității, genocid (un excepțional raport elaborat de peste 35 de experți, aici),
manifestări de cruzime care amintesc de ISIS: violarea copiilor în fața părinților, castrarea
prizonierilor sau executarea lor colectivă.

Cum tratează Viktor Orbán cataclismul generat de Rusia? Occidentul ar fi refuzat să negocieze
cu Rusia, care-și apără acum securitatea, ajutorul dat lui Zelenski nu face decât să prelungească
războiul, presupoziția că Ucraina poate câștiga împotriva Rusiei cu antrenament de la anglo-
saxoni și cu arme NATO arată „ca o roată spartă”. Sarcina UE ar fi să stea între Rusia și Ucraina,
nu alături de ucraineni. Concluzia: „acesta nu este războiul nostru”.

Poziția exprimată de Viktor Orbán la Tușnad este coerentă cu tot ce a spus el anterior, inclusiv cu
refuzul lui de a condamna Rusia pentru masacrele de la Bucea (posibilă „manipulare în masă”).
Lipsa de empatie a lui Orbán față de tragedia ucraineană șochează. Doar că insensibilitatea
liderului Fidesz este și irațională. Cucerirea Ucrainei de Rusia ar fi o tragedie pentru cei peste
150.000 de maghiari din Ucraina, ajunși să trăiască într-o dictatură sufocantă. Foarte probabil,
politica de etnocid dusă astăzi față de ucraineni în zonele ocupate de ruși, generalizată după
cucerire, se va aplica și celorlalte naționalități. Sigur se va aplica polonezilor și românilor, dar mă
îndoiesc că Putin va răsplăti amicalitățile lui Orbán în ce-l privește exceptând de la politica lui
etnocidară pe maghiari. Orbán și alți lideri maghiari se plâng de limitarea educației maghiare în
Ucraina, hotărâtă în contextul ingrat din 2015, prin care trecea statul ucrainean. Nu se întreabă,
oare, cum va arăta această reducere de drepturi comparativ cu de-maghiarizarea forțată, rapidă,
fără nicio șansă de a-i rezista?

Nu doar că apelul lui Orbán de a nu fi susținută Ucraina (căci „nu este războiul nostru”) reprezintă
o trădare a maghiarilor ucraineni. Această politică delegitimează mai larg politica statului ungar
de susținere a drepturilor tuturor comunităților maghiare din afara granițelor. Dacă solidaritatea cu
alte națiuni – în acest caz, cu cea ucraineană – este refuzată în numele egoismului etnic, deci
legitimându-l ca și criteriu suprem, nu există niciun argument de a contesta egoismul etnic al
majorităților. Drepturile minorităților rezultă din recunoașterea faptului că „umanul” în
generalitatea sa este superior etic identității naționale. „Doar drepturile maghiarilor mă
interesează”, afirmă Orbán, permițând majorităților ucrainene, române, sârbe, slovace să-și
legitimeze antimaghiarismul prin primatul interesului național propriu.

Această politică pereclitează pe termen lung situația maghiarilor din jurul Ungariei, iar Viktor
Orbán o mai vulnerabilizează o dată prin felul în care se raportează față de Uniunea Europeană
și față de Statele Unite. La Tușnad, liderul de la Budapesta a repetat ceea ce a gândit și a spus
cu privire la Occident în mai toate manifestările lui precedente.  Occidentul ar fi dominat de
sentimente negative, jumătate din țările Vechiului Continent nu mai sunt națiuni, ci un
conglomerat de popoare, Europa nu poate deveni un jucător politic mondial întrucât nu-și poate
menține ordinea în propria casă.

Pentru Orbán, Uniunea Europeană și NATO sunt „ei”, premierul ungar parând să acorde aceeași
importanță acordurilor cu Rusia și cu China, cât și aranjamentelor cu aliații. Adresarea plină de
observații critice, împunsături și ironii față de UE și NATO face loc unui limbaj respectuos când se
referă la cele două țări autoritare.

Vom găsi oricând exemple despre ce nu merge bine la Bruxelles. Ca și democrația în sine,
Uniunea o fi rea, dar este cu mult mai bună decât absența ei. Acest adevăr este evident în cazul
țărilor mai mici, cu un deficit de putere internațională. Dacă Marea Britanie și-a permis Brexit-ul,
dacă probabil Franța ar trăi mulțumitor și în afara blocului, pentru Ungaria, ruperea de UE ar
dinamita cel mai evident succes politic, de anvergură, și da, istoric, al liderului Fidesz:
transformarea națiunii culturale maghiare (vezi Rezoluția PACE privind conceptul: aici) dintr-o
idee, dintr-o aspirație, într-o realitate practică. Acordarea dublei cetățenii unor sute de mii de
maghiari din afara granițelor și fidelizarea lor față de Budapesta, stabilirea unor legături între
maghiarii de o parte și de alta a granițelor astfel încât acestea, practic, nu mai există, nu ar fi
posibilă în afara UE.[1] Să ne imaginăm că mâine Ungaria și România nu ar mai aparține
aceluiași „spațiu comun al liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor”. Maghiarii
transilvăneni ar descoperi poimâine ce înseamnă frustrarea majorității care „nu a putut face ce a
vrut să facă, acasă, din cauza Bruxelles-ului”: adio dubla cetățenie, adio investiții în grădinițele și
cluburile maghiare, vize cu țârâita și o mulțime de cetățeni din Ungaria declarați persona non
grata.[2] O temă permanentă a discursului lui Orbán este faptul că Bruxelles îi cere să respecte
reguli privitoare la statul de drept. Pe o astfel de logică, ar fi de întrebat pe ce bază ar cere
Budapesta, Bucureștiului sau Bratislavei să respecte mâine reguli cu privire la protecția
minorităților.

Anul 2022 a oferit oamenilor politici din lumea întreagă ocazia de a fi la înălțimea marii încercări
la care au fost supuși de către regimul criminal al lui Vladimir Putin. Este un an unic când emoția
morală în fața atacului la libertate și umanitate a devenit ethosul politic major al unei părți a
comunității internaționale. Este anul când UE și NATO și-au regăsit identitatea ca solidaritate de
conștiință fondată pe o etică și o rațiune comune. Viktor Orbán a înotat împotriva acestui curent.
Cred că a ratat să fie de partea cea bună a istoriei. Foarte problematic este faptul că succesul lui
intern și în comunitățile maghiarilor din afara granițelor a creat o problemă de identitate pentru
maghiarime în totalitatea ei. Cred că maghiarimea va fi asociată din ce în ce mai puțin cu
Revoluția din anul 1956, și din ce în ce mai mult cu conivențele cu Putin din anul 2022. Regret.

Reacțiile: „discursuri pur naziste”, „doar Adolf Hitler și Benito

Mussolini vorbeau despre mixtul de rase” etc. Ipocrizie cât cuprinde
Ideile discursului lui Viktor Orbán sunt transformate în politici care sabotează NATO (vezi
atitudinea față războiul din Ucraina) și care afectează, concret, unitatea europeană. Deși
discursuri precum cel de la Tușnad ar fi o bună ocazie de a valoriza dialogul, inclusiv unul de
confruntare, asupra marilor teme europene și euroatlantice, dezbaterilor de interes major le-a luat
locul vacarmul de acuze stigmatizatoare privind nazismul și rasismul liderului Fidesz. Doar că:

„trăim într-o perioadă de isterie privind cuvintele și simbolurile și inabilitate în

a înțelege contextul în care cuvintele și simbolurile sunt utilizate.”

Am citat acest comentariu al lui Wendy Kaminer ori de câte ori mi s-a oferit ocazia, atât de bine
îmi pare a descrie atmosfera acestor ultime decenii. El se aplică perfect și turbionului stârnit de
câteva enunțuri ale premierului ungar la Tușnad. Sigur, manifestările naziste și rasiste ale unui
lider politic sunt un subiect grav. Tocmai pentru că nazismul și rasismul sunt fenomene „grave”,
devine obligatorie folosirea acestor etichete cu discernământ. Cultura cunoașterii presupune
diferențierea dintre conotat și denotat, stabilirea contextelor unei spuneri, punerea ei în
perspectiva precedentelor. Progresul cunoașterii este un progres al distincțiilor, al nuanțelor, nu al
aglutinărilor – eventual stigmatizatoare.

În domeniul social, politic, în chestiunile de etică, un test fundamental este respectarea

proporțiilor.  Dacă discursul lui Orbán de la Tușnad a fost unul nazist, cum s-ar numi oare
declarația din 2018 a premierului Mihai Tudose, „dacă steagul secuiesc va flutura în vânt, toţi cei
responsabili de acolo vor flutura lângă steag”? CNCD a hotărât să sancționeze premierul, pentru
această susținere, cu un avertisment. A considerat amenințarea cu spânzurarea autonomiștilor,
se vede, mai puțin gravă decât compararea coafurii Vioricăi Dăncilă cu un pavian cu mantie,
pentru care ziaristul Cristian Tudor Popescu a fost amendat cu 1000 de lei. Ministerul Afacerilor
Externe român, indignat acum cu privire la intoleranța discursului lui Orbán, ținea atunci să apere
ieșirea lui Tudose susținând: „Declarațiile făcute de prim-ministrul României atrag atenția asupra
responsabilității pe care o au autoritățile centrale și locale din țara noastră pentru asigurarea
respectării legii, fără a avea valențe etnice, anti-maghiare și punctează, în primul rând,
necesitatea respectării ordinii constituționale și de drept din România, stat unitar, suveran și
indivizibil”.

Sunt convins că declarația lui Mihai Tudose din 2018, desigur antimaghiară, a fost o ieșire
neinspirată. În niciun caz, pentru ea, premierul român nu este de comparat cu un Himmler care în
loc de folosirea gazului Zyklon-B ar prefera spânzurătorile. Dacă însă păstrăm logica acuzațiilor
despre nazismul cuvântării lui Orbán din 2022, cam în acești termeni ar fi de vorbit: Tudose egal
Himmler.

Un demnitar român avea să acopere discursul lui Orbán cu un torent de etichete: desprins din
ideologiile rasiale care au făcut milioane de victime în secolul XX,  instigator la un experiment
social de factură eugenică, cu accente xenofobe, homofobe și antisemite. Să fie aceste
calificative expresia unei înalte exigențe morale?  Iată ce afirmă în oglindă demnitarul: „România
este un model de comuniune interetnică și de multiculturalism”.

Este formula repetată în exces de toți antiminoritarii din România, începând cu anii 1990, cu
privire la problemele interetnice din țară. Orice cercetător onest al relațiilor româno-maghiare
vede în această formulă un act falsificator și deci, profund ipocrit. Curgerea manifestărilor
antimaghiare tocmai sub nasul evenimentului de la Tușnad le face chiar caraghioase: meciul
internațional din 21 iulie a.c. al lui Sepsi (echipă cu rezultate spectaculoase care primește bani
pentru infrastructură de la guvernul ungar) nu a fost transmis la TV de niciun post din România;
pe 23 iulie, Federația Română de Fotbal a anunțat că nu permite organizarea partidei Ținutul
Secuiesc U18 – Ungaria U18, partidă care ar fi trebuit să inaugureze noul stadion din Miercurea
Ciuc.

Sunt declarațiile lui Orbán rasiste?[3] Enunțul „nu vrem să devenim o rasă mixtă” pe care liderul
Fidesz îl repetă de câteva ori face parte din arsenalul rasismului. Dacă însă respectăm rigoarea,
avem de adăugat că antagonismul, apelul la separare devin rasiste doar atunci când ele provin
din sentimentul superiorității rasei de care aparții.[4]

Care este „problema lui Orbán” în tema mixtării se află la lumina zilei, inclusiv în discursul din 23
iulie a.c. Iată: „Este important să înțelegem că și alte civilizații – chinezii, indienii, să spunem
lumea ortodoxă și chiar islamul – au trecut și ele printr-un proces de modernizare. Și vedem că
civilizațiile rivale au adoptat tehnologia occidentală și au stăpânit sistemul financiar occidental,
dar nu au adoptat valorile occidentale – și nu au absolut nicio intenție să le adopte (subl.m.)”.
Sunt afirmații care urmează politica mai generală a lui Orbán de respingere a imigrării
persoanelor „cu alte valori”, în special, ale celor din „civilizația islamică, care se îndreaptă
constant spre Europa”. „Problema lui Orbán” este imigrația, nu rasa. Se află în aceste zile la
Dallas pentru a-i susține pe republicani în ideile lor despre presiunea migrației asupra graniței din
Sud a SUA, nu cu privire la temele rasiale.[5]

Putem fi în dezacord, ori nu, cu această opțiune politică. Aș nota totuși că spre deosebire de alte
gânduri ale premierului ungar enunțate la Tușnad (ajutorul datorat Ucrainei, atitudinea față de
Uniunea Europeană, genul) tema pe care o ridică nu are nimic artificial. Imigrarea în Europa a
comunităților musulmane a schimbat profund viața suedezilor, danezilor, olandezilor, britanicilor,
francezilor ș.a.m.d. Sunt teoreticieni ai democrației care critică cu argumentele disciplinei în care
au excelat, politica „porților deschise” – între ei, printre cei mai cunoscuți, Giovanni Sartori,
autorul volumului  Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism (Humanitas, 2010 – vezi o
analiză contextuală, aici). Există un curent academic care pledează pentru recunoașterea unui
drept cultural al grupurilor majoritare. Teoreticienii lui susțin că, în anumite circumstanțe,
majoritățile au interesul legitim în a-și proteja „drepturile culturale”. Ei oferă justificări liberale (nu
conservatoare) pentru apărarea culturii majoritare în contextul imigrației (vezi un volum aclamat,
semnat de Liav Orgad, The Cultural Defense of Nations: A Liberal Theory of Majority Rights,
Oxford University Press, 2015).

Concluzii. Gesticulația morală dispare în fața marilor teme etice

Există critici consistențe ale iliberalismului lui Viktor Orbán. Însă majoritatea reacțiilor la discursul
său de la Tușnad (atâtea câte cunosc) nu aparțin unei astfel de categorii. Mobilizarea reflectă un
fenomen care asaltează viața publică din ce în ce mai vizibil de câteva decenii. Este un fenomen
de transformare a gândirii sociale într-un fel de „reflex pavlovian”: lumea se inflamează automat
când descoperă un cuvânt „damnat” indiferent de ceea înseamnă în fapt, odată pus în contextul
specific. A devenit un comportament curent ca un cuvânt, sau altul, să fie folosit ca armă.[6]
Larghețea cu care sunt împărțite cuvintele de fascist, antițigan, antisemit, extremist etc.
contrastează cu cariera lor penală, ce ar fi făcut firesc ca orice utilizare abuzivă să fie
sancționată. Nu este.

Am avea motive să deplângem degradarea gândirii pe care o produc astfel de fenomene. Dar
chiar mai preocupant mi se pare efectul lor asupra responsabilității publice. Pasiunea vânătorii de
„vinovați” prin lărgirea continuă a sferei stigmatizărilor duce la pierderea atenției față de ceea ce
este cu adevărat grav, deci față de ceea ce cu adevărat contează.

În lumea noastră se întâmplă lucruri de o cruzime ieșite din comun care par că nu trezesc vreo
emoție. Exemplul pe care îl dau este unul din nenumărate. În perioada februarie 2014 – iulie
2019, la secțiile de Poliție și la Parchetele din România au fost înregistrate peste 18 000 de
sesizări asupra unor acte sexuale cu copii. Sub 20% din acestea au dus la trimiterea în judecată
a făptuitorilor. Situația are legătură directă cu faptul că România conduce în UE sub criteriul
traficului de persoane. Din 2019 până astăzi nimic nu s-a schimbat fundamental privind această
realitate. Iată însă câți oameni politici din România cer o ședință de guvern urgentă în care
UDMR să răspundă pentru aplauzele de la Tușnad, și niciunul nu mobilizează colegii împotriva
nefastului abuz asupra copiilor. Gesticulația etică într-un caz, indiferență în celălalt. Acesta este
răul major pe care îl aduce cu sine ipocrizia.

NOTE_________

[1] Există și efecte perverse ale acestui succes : posibilitatea partidului aflat la putere la
Budapesta de a influența în interes propriu cetățenii maghiari din afara granițelor; dezinteresul
maghiarilor față de politica țării în care trăiesc.

[2] Măsuri imposibile în condițiile în care și România, și Ungaria, sunt ambele membre ale UE.
Într-un onest articol al istoricului Radu Mârza privind „Ungaria de astăzi” (aici) acesta punea
întrebarea:  „Avem libertatea de mișcare, avem libertatea cuvântului, avem libertatea de asociere
și multe alte drepturi. Dar până unde mergem? Unde este limita dincolo de care nu este normal
ca un om politic proeminent dintr-o altă țară să meargă într-o altă țară, într-o vizită privată (…) și
să țină un discurs cel puțin îndoielnic? Unde este limita dincolo de care nu este normal ca o țară
să se amestece (prin mijloace nevinovate, până la un punct) într-o altă țară? Oare suveranitatea
este doar așa… un concept abstract sau este un principiu real, care trebuie respectat?”
Răspunsul în sensul Dreptului european : nu există limitări ale exercițiului drepturilor cetățenilor
europeni (oameni politici sau nu), altele decât cele ce țin de respectarea legislației naționale și
internaționale. Or, nimic din cele făcute la Tușnad de către Viktor Orbán, rezonabile ori din contra,
nu încălca aceste legislații.

[3] Atitudinea rasistă, ori nerasistă, a lui Orbán are ca principal material de studiu politica
guvernului Fidesz față de romi. Indicatorii sunt eterogeni. Majoritatea romilor votează Fidesz, în
mare măsură urmare a dependențelor economice pe care le gestionează partidul la putere.
Orban cultivă lideri romi, în același timp protejează demnitari-autori ai unor declarații anti-roma.
Un sondaj Pew Research Center din 2019 arăta că o proporție de 61% din populația Ungariei are
sentimente nefavorabile față de romi, în Slovacia, proporția celor nefavorabili romilor ajungea la
76%, în Cehia, la 66%. În România, un sondaj din 2018 aprecia neîncrederea față de romi la
72%.

[4] Două observații. Sintagma „rasa căreia îi aparții” are în vedere percepția că oamenii ar fi
împărțiți biologic în rase. Doi. Extinderea continuă a sferei noțiunilor face ca astăzi termenul de
„rasism” să se aplice la orice „tratament nedrept” care s-ar aplica unor persoane considerate a fi
de rase diferite. Pe o astfel de logică, un alb care fură de la un negru, sau un negru care fură de
la un alb sunt numai prin acest fapt rasiști.

[5] În primul rând mexicani, deci iată, nu musulmani.

[6] Formularea anglo-saxonă, ”Weaponized Words,” este mai expresivă.

Distribuie acest articol

Articole pe aceeasi tema

Ce a transmis de fapt Viktor Orban la Băile Tuşnad

Cărțile sunt date pe față, competiția între blocurile de putere este

relansată

Mai este posibilă o nouă Convenție Democrată? O reacție la ideea

avansată de fostul vicepremier Costin Borc
 Autor

Gabriel Andreescu
Activist român pentru drepturile omului și
specialist în domeniul științelor politice,
disident anticomunist român, care s-a opus
deschis lui Ceaușescu și regimului său
autoritar.
Astăzi, este asociat Scolii Doctorale
a Universitatii de Vest, Timisoarai și este
membru activ al mai multor organizații de
drepturile omului. A avut o lungă activitate în
presă, a scris și predat în domenii precum
multiculturalismul, minoritățile naționale,
libertatea de religie și secularism, etica și
politica memoriei ș.a.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gabriel_Andreescu

Carti noi

A apărut numărul special

Engaging God’s Language sau
Însușind limbajul lui Dumnezeu al
revistei Diakrisis pe anul 2022, al
5-lea volum de la data fondării
revistei academice (2022),
 publicație care apare fie în format
digital fie editat, la editura Eikon,
București.  Citeste mai mult

Carti noi
 La Editura Trei tocmai a ieșit din
tipar, special pentru Bookfest,
„Istoria Filosofiei” de A.C.
Grayling. O lucrare apărută recent,
scrisă de unul dintre cei mai buni
specialiști în filosofie de azi.
Această istorie se remarcă prin
tratarea foarte clară a temelor și
ideilor. Ediția românească arată
foarte elegant, are peste 700 de
pagini, și o puteți obține cu
reducere la Bookfest.

Carte recomandată
 

Excelentă carte de luat în vacanță!

Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot
ce a rămas ascuns, nespus și
neexplicat în filmul lui Tarantino:
detalii toride, crime nerezolvate,
secrete din culisele industriei,
anecdote sordide despre staruri
care întruchipează pentru fani
perfecțiunea sau momente
sublime de pe platourile de filmare
ale unor filme de mult uitate. Mai
bună decat s-ar fi asteptat fanii
regizorului sau criticii literari.
 

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Dragă cititorule, această

platformă nu are reclame
si nici advertoriale. Avem
nevoie de ajutorul tau
pentru a duce mai
departe acest proiect. Il
poți susține prin donații.
Îți mulțumim!

 
 Esential HotNews

Citeste HotNews.ro.
Esential
 

Top articole

Cauta articole

septembrie 2022

L Ma Mi J V S D

  1 2 3 4

5 6 7 8 9 10 11

12 13 14 15 16 17 18

19 20 21 22 23 24 25

26 27 28 29 30  

« aug.
 
 
Căutați

Ultimele comentarii

judex la Despre energie și Avuția

Națiunilor în sec. al XXI-lea:
Revoluția Industrială à rebours

Mihai Damian la De ce notele din

gimnaziu NU trebuie sa conteze
la admiterea în liceu.

robert la Despre energie și Avuția

Națiunilor în sec. al XXI-lea:
Revoluția Industrială à rebours

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o

permanenta cautare de autori care
pot da valoare adaugata dezbaterii
publice. Semnaturile noi sunt
binevenite cata vreme respecta
regulile de baza ale site-ului.
Incurajam dezbaterea relaxata,
bazata pe forta argumentelor.

Contact: editor[at]contributors.ro

Pagini

Autori

Contact

Despre noi

Sprijiniti proiectul Contributors.ro

Calm, Putere, Relaxare.

Aikido cu mintea si corpul

coordonate. Invatati cum sa va
relaxati si cum sa va pastrati
calmul in conditii de stress.